Aah =)))

Biomul reprezintă o regiune geografică întinsă formată dintr-un grup de ecosisteme, în care
factorul climatic are rolul determinant. Variaţiile factorilor abiotici inflenţează tipul şi numărul
de specii dintr-un biom. Deoarece, initial definirea biomului a fost aceea de "formatiuni
(asociatii) vegetale", majoritatea biomilor sunt denumiti dupa tipul vegetatiei dominante.
Influentati de latitudinea si altitudinea geografice, de temperatura si regimul precipitatiilor,
biomii terestri sunt diferiti si includ variate tipuri de paduri, întinderi ierboase (savana, stepa,
tundra etc.) si zone desertice. Acesti biomi includ de asemenea comunitatile specifice bazinelor
acvatice incluse (lacuri, balti, mlastini, zone umede).
Biomii tereştrii
1. Tundra
E localizată în imediata vecinătate a cercului polar şi echivalentul ei în sens altitudinal îl
reprezintă porţiunea aflată sub vârfurile înzăpezite ale munţilor.
Solul este un permafrost şi e în permanenţă îngheţat datorită temperaturilor scăzute. Stratul
de la suprafaţă se topeşte în perioada de vară. Datorită faptului că straturile profunde sunt
îngheţate apa nu pătrunde în adâncime în sol şi se formează numeroase bălţi, mlaştini sau pâraie.
Vegetaţia e scunda, formată predominant din graminee, licheni şi rogozuri, care sunt plante dure
şi rezistente la temperaturi scăzute. Dintre plantele lemnoase se întâlnesc specii de mesteceni
şi de conifere care au talie mică, ienupărul. În timpul verii scurte, vegetaţia îşi realizează
activitatea fotosintetică şi asigură alimentarea lanţurilor trofice, în care consumatprii sunt
reprezentaţi de numeroase specii de insecte, păsări arctice şi unele mamifere, iepurii polari,
vulpea polară, renii, etc.
Majoritatea păsărilor şi mamiferelor migrează în timpul iernii spre sud. Unele însă rămân în
tundră, fiind active şi iarna, la acestea culoarea penajului sau a blănii devine albă iarna. Insectele
supravieţuiesc prin ouă şi majoritatea vegetaţiei e anuală, ea supraviţuind prin seminţe.
2. Taigaua
Se află la sud de tundră. E formată din pădure de conifere şi echivalentul altitudinal e etajul
pădurii de conifere. Stratul ierbos e bine dezvoltat deoarece pe sol ajunge relativ multă lumină,
iar vegetaţia caracteristică e formată din brad si molid preponderent.
Pe sol: muşchi şi licheni. Fauna: vertebrate – cerbi, urşi, vulpi, păsări, insecte. În această zonă se
retrag în timpul iernii speciile migratoare din tundră. Unele specii din taiga migrează iarna spre
sud.
3. Pădurile de foioase din zonele temperate.
Se găsesc la sud de taiga, în zona care alcătuieşte climatul temperat, iar pe altitudine
corespunde cu etajul pădurilor de foioase. Condiţiile de climă sunt mai blânde, cantitatea de apă
disponibilă în stare lichidă e mai mare, ceea ce permite creşterea speciilor de foioase care în
perioada de iarnă când apa în stare lichidă se găseşte în cantitate mult mai mică, îşi încetează
activitatea de vegetaţie prin pierderea frunzelor. Principalele specii sunt arţarul, fagul şi
stejarul. Sunt multe specii arbustive, ferigi, plante ierboase. Consumatorii primari cei mai
importanţi sunt insectele fitofage, acestea fiind consumate de păsările insectivore. În timpul
iernii unele vertebrate hibernează, altele migrează spre sud. Speciile care rămân active:
veveriţele şi şoarecii, consumă rezervele pe care le-au acumulat: seminţe şi fructe. Datorita
conditiilor climatice favorabile, aceste tipuri de paduri au fost extrem de mult reduse ca
suprafata, ca urmare a interventiei umane prin transformarea lor în zone agricole sau zone
urbane.
4. Pădurea ecuatorială (tropicală umedă)
Se găseşte în jurul ecuatorului de nord şi sud, în bazinul Amazonului, în Africa, în estul Indiei şi
în extremitatea sudică a Floridei. Temperatura medie anuală e ridicată şi variaţiile termice
zilnice şi cele sezoniere sunt mici. Precipitatiile sunt mai mari de 2000 pâna la 2500 milimetri si
sunt de regula prezente pe tot parcursul anului. Acşti factori duc la dezvoltarea unei vegetaţii
luxuriante.
Arborii pot avea frunze căzătoare sau sempervirescente. Se diferenţiază în cursul anului un
anotimp ceva mai secetos care corespunde cu iarna în zona temperată.
Datorită vegetaţiei bogate, pe solul pădurii ajunge o cantitate foarte mică de lumină. Solul e
sărac în substanţe minerale deoarece ploile frecvente spală aceste săruri. Majoritatea
activităţii plantelor şi animalelor se desfăşoară deasupra solului la diferite nivele ale
coronamentului.
Pe suprafaţa arborilor se fixează o serie de plante epifite: orhidee, ferigi, bromeliacee, muşchi
şi care absorb apa care se scuge pe trunchiul arborilor şi au rădăcini aeriene cu care pot absorbi
si apa din atmosferă. Multe plante au frunze concave şi reţin apa ca într-un recipient.
Diversitatea faunei e foarte mare datorită bogăţiei şi diversităţii hranei. În desișurile acestor
păduri găsim jaguarul, antilopa de padure iar in copaci mai multe specii de maimute ,printre care
gorila ,cimpanzeul.
5. Stepa
Stepa reprezintă o zonă de vegetație în care flora este reprezentată de plante ierboase și
condițiile climaterice sunt semiaride. Stepele sunt caracteristice regiunilor euroasiatice, dar pot
fi întâlnite, cu unele modificări, și în Africa, Australia, în America de Nord și în America de Sud.
În România, regiuni de stepă sunt cele din estul Câmpiei Române, o parte din Dobrogea și un
sector din sud-estul Podișului Moldovei. Cad puține precipitații, nu mai mult de 400-600 mm pe an.
Luminozitatea este ridicată. Temperatura medie iarna este de -10 °C...-5 °C, iar vara poate
ajunge până la 30...35 °C. Flora este dominată de graminee și din plante cu rizomi (care se
dezvoltă rapid după ce apar condiții favorabile), dar și din tufărișuri și plante spinoase. Arborii și
arbuștii lipsesc din cadrul stepelor. În stepe sunt comune rozătoarele și ierbivorele, diverse
specii de antilope, cai sălbatici și cămila cu două cocoașe; dintre păsări se remarcă dropia. În
Asia de Est, componentă și ea a regiunii biogeografice palearctice, fauna este originală, cu tigrii
siberieni, ursul panda uriaș (în munții din estul Tibetului). Animalul specific Asiei este
dromaderul, originar fiind din stepele din jurul Mării Caspice. În India, fauna este în cea mai
mare parte tropicală și se aseamănă cu cea a Africii. Se întalnește: leul (în peninsula Kathiawar și
sud-estul Iranului), tigrul (arhipelagul indonezian), șacalii și hienele (India). Maimuțele specifice
sunt gibonul (prezent în nord-estul Indiei și în Myanmar) și urangutanul (prezent în insulele
Sumatera și Borneo).
6. Deşertul
Zonele desertice sunt specifice zonei Africii (desertul Sahara, desertul Kalahari), Asiei (deserul
Gobi). În regiunile deşertice cantitatea de precipitaţii e foarte mică adica sub 250mm/m2/an şi
sunt distribuite foarte inegal în cursul anului. În timpul zilei temperatura creşte foarte mult
(peste 50C) iar noaptea temperatura scade pana la 0C sau chiar mai jos. Vegetaţia e săracă, iar
acolo unde exista, vegetatia este reprezentata de arbusti rezistenti la seceta si plante
suculente capabile sa pastreze apa, de genul cactusilor. Cactuşii au rădăcini cu care absorb apa
din sol şi au ţesuturi acvifere foarte dezvoltate.
Cele mai multe mamifere de desert sunt specii nocturne care astfel evita caldura excesiva din
timpul zilei. Sunt reprezentate diferite reptile (sopârle si serpi), scorpioni, paianjeni.
7. Biomii montani
Datorită faptului că temperatura aerului scade pe măsura creşterii altitudinii biomii montani
sunt stratificaţi în funcţie de specificul climatic al fiecărui etaj altitudinal. Datorită acestui
fapt, urcând pe un munte se traversează de la bază spre vârf etajul pădurii de foioase, pădurea
de conifere, etajul pajiştilor alpine, etajul zăpezilor veşnice.
Biomii acvatici
Spre deosebire de cei tereştrii oferă un mediu cu parametrii relativ mai stabili. Acest fapt se
datorează datorită apei care pe de o parte nu mai reprezintă un factor limitant ca şi în mediul
terestru şi nu prezintă variaţii termice atât de ample cum sunt cele întâlnite în mediul terestru.
Biomii acvatici cuprind ape interioare, marine şi estuarele. Estuarul este practic un biom hibrid
format la gura de vărsare a unui râu sau fluviu în mare. Orice biom acvatic conţine organisme
care sunt stratificate pe verticalî astfel:
- organisme planctonice: în masa apei şi sunt compuse din fitoplancton care cuprinde algele
fotosintetizante şi zooplancton alcătuite din animale mărunte consumatoare de fitoplancton.
Organismele planctonice sunt situate în general în acea zonă a mediului marin unde pătrunde
radiaţia solară.
- Nectonul: organisme animale care înnoată activ în masa apei
- Bentonul: totalitatea organismelor care sunt ataşate de substrat: libere, concrescute, sapă în
substrat.
1. Biomul marin
Zona neritică se subîmparte în zona mareelor care în timpul fluxului este acoperită cu apă iar în
timpul refluxului este pe uscat. În imediata vecinătate a zonei mareelor se află zona sublitorală
care rămâne permanent acoperită de ape. Organismele din zona mareelor sunt adaptate pentru
variaţiile conditţiilor de mediu determinate de existenţa fluxului şi refluxului. Aceasta constă în
oscilaţii termice mari, existenţa pericolului deshidratării cât şi existenţa unei cantităţi mici de
hrană. În timpul refluxului organismele din această zonă sunt expuse acţiunii prădătoilor
tereştrii, iar în timpul fluxului sunt atacaţi de prădătorii marini. În acest biotop cresc în special
echinoderme, cnidari, crabi, bivlave, gasteropode, puietul de peşte.
Marea deschisă este alcătuită din două componente: biomul pelagic care cuprinde masa apei
oceanice şi biomul bentic care cuprinde suprafaţa fundului oceanului.
Biomul pelagic. În acest caz se întâlnesc recifii de corali. Stratul superior în care pătrunde
lumina alcătuieşte zona fotică şi se întinde până la adâncimea de 200-250m (depinde de
tulburarea apei şi cât e de populată de fitoplacton). În zona fotică pătrunderea luminii
determină dezvoltarea fitoplactonului care e consumat de zooplancton care reprezintă hrana
pentru organismele mai mari.
Biomul bentic. Localizat pe substrat, se întinde pe toată suprafaţa fundului oceanic şi atinge
diferite adâncimi. Substratul e alcătuit din roci şi detritus organic. Această zonă e populată în
special cu bacterii descompunătoare şi apoi în funcţie de adâncime şi cu alte organisme
nevertebrate sau vertebrate.
2. Biomul estuarelor
Se situează la vărsarea fluviilor în mare şi se caracterizează prin faptul că salinitatea apei e
intermediară între cea a fluviului şi cea a mării. Organismele din această zonă trebuie să se
adapteze acestor schimbări de salinitate. Zonele de estuar sunt foarte productive datorită
nutrienţilor aduşi de apa râurilor. O producţie foarte mare e dată de comunitatea de artropode,
precum şi de multe tipuri de peşti marini care îşi petrec stadiile tinere din viaţă în zona
estuarelor.
Fitoplanctonul realizează producţie primară alăturie de macrofite şi algele perifitice (trăiesc pe
alte plante). Detritusul organic, acumulat în cantitate mare în substrat asigură hrană pentru
viermi, crebi, gasteropode şi a unor specii de peşti iar detritusul în suspensie e consumat de
bivalve şi ciripede. Zonele de estuar reprezintă loc de hrănire şi pentru numeroase păsări
terestre.
3. Biomurile de apă dulce
Includ ape curgătoare şi stătătoare.
Apele curgătoare - pârâuri şi râuri. Apa rapida a pârâurilor conţine o cantitate foarte mică de
plancton. Organismele vegetale în acest mediu se ataşează de substrat pentru a putea
supravieţui. Organismele animale au de asemenea adaptări pentru a se putea menţine contra
curentului de apă. În zonele joase unde apa curge mai lent (colinară, şes) sedimentele purtate de
apă sunt depuse formându-se depozite de detritus. Apa din râuri e utilizată şi de om în scopuri
casnice, industriale, irigaţii, etc. Datorită acestor procese realizează şi poluarea apei. Populaţia
de peşti e mai diversificată în acele zone şi specializată pentru a se hrăni cu diferite categorii
de organisme.
Apele statatoare. În funcţie de extinderea lor ca suprafaţă şi adâncime se grupează în două
categorii: bălţi (în general mai mici ca suprafaţă, mai puţin adânci, permanente sau temporare, şi
lacuri, în general cu suprafaţă mare, obligatoriu mai adânci şi zone unde lumina solară pătrunde în
cantitate foarte mică sau deloc. În lacuri şi bălţi producătorii cei mai importanţi sunt algele iar
consumatorii zooplanctonul, peşti, amfibieni, reptile. În lacurile adânci oxigenul difuzează de la
suprafată spre adâncime odată cu curenţii verticali. Amestecul de ape se produce toamna şi
primăvara când straturile reci de la suprafaţă se scufundă în adâncime şi sunt înlocuite de
straturile profunde care urcă la suprafaţă. Datorită aceste circulaţii a apei, oxigenul ajunge în
straturile profunde.