Cruciadele în istoria umanității

Cruciadele au reprezentat și reprezintă în continuare un subiect cu un grad ridicat de

interes din partea istoricilor, a clericilor, a oamenilor de știință sau a oamenilor de presă. Toți
au încercat sau încearcă să demistifice mitul cruciadelor, să ofere o definiție obiectivă a
cruciadelor, să ofere un sens, o explicație de la legendele cavalerești la realitățile meschine.
Întâlnim chiar și mari personalități publice care au folosit sau folosesc în ziua de
astăzi trimiteri către cruciade pentru a justifica sau a explica anumite fenomene sau acțiuni
nefaste care se petrec, sau pe care chiar ei le produc, oferind astfel cu voie sau fără voie
sensuri și definiții cruciadelor.
Spre exemplu, fostul lider terorist al Al Qaeda, Osama bin Laden, declara în 2009 cu
ocazia vizitei în Orientul Mijlociu a președintelui american, Barack Obama, faptul că
războiul susținut de către americani împotriva terorismului reprezintă de fapt o nouă cruciadă
împotriva Islamului.1 Observăm că se păstrează aici ideea conform căreia cruciadele au fost
războaie purtate împotriva Islamului.
Acceași idee a fost susținută și de către cel de-al patruzeci și doilea președinte al
Statelor Unite ale Americii (S.U.A.), Bill Clinton, care a declarat de asemenea că, cruciadele
sunt cauza conflictului actual. Într-un discurs rostit la Universitatea din Georgetown, el a
relatat un masacru al unor evrei după cucerirea Ierusalimului de către cruciaţi în 1099, şi a
adus la cunoştinţa auditoriului său că acest episod a lăsat un gust amar în Orientul Mijlociu. 2
După cum spuneam adineauri, cruciadele sunt folosite până în prezent chiar și de către
oameni politici în încercarea de a justifica anumite acțiuni.
Filosoful și eseistul contemporan de origine franceză, Michel Onfray, scria în „Traite
d'Atheologie” („Manifestul ateist”) despre cruciade astfel: ”Milioane de morţi, milioane de
ucişi pe toate continentele, de secole, în numele lui Dumnezeu, cu Biblia într-o mână şi cu
sabia în cealaltă: Inchiziţia, tortura, cruciadele, masacrele, jafurile, violurile, spânzurările,
exterminările, decapitările, arderile pe rug; comerţul cu sclavi, umilirea, exploatarea,
şerbia; genocidele, etnocidele conquistadorilor care nu ieşeau din cuvântul Domnului;
asocierea cu toate fascismele secolului XX, Mussolini, Petain, Hitler, Pinochet, Salazar,
coloneii din Grecia, dictatorii din America de Sud... Milioane de morţi pentru dragostea faţă

1
A.N., „Liderii Al Qaeda au criticat vizita lui Obama in Orientul Mijlociu: Sunteti dusmanul musulmanilor”,
HotNews.ro, 3 iunie 2009, https://www.hotnews.ro/stiri-international-5779279-update-liderii-qaeda-criticat-
vizita-lui-obama-orientul-mijlociu-sunteti-dusmanul-musulmanilor.htm, accesat la data de 24.01.2021
2
Thomas F. Madden, Traducere: Florin Tatu, „ Adevărata istorie a cruciadelor”, lumea.catholica.ro, 24 aprilie
2011, http://lumea.catholica.ro/2011/04/adevarata-istorie-a-cruciadelor/, accesat la data de 24.01.2021
de aproapele nostru…”.3 Michel Onfray este cunoscut drept un ateu, el contestând existența
lui Isus și după cum putem observa în scrierile sale, pune pe seama religiei toate aceste
atrocități.
Conform Dicționarului explicativ al limbii române cruciada reprezintă „fiecare dintre
cele opt expediții cu caracter militar, întreprinse la îndemnul Bisericii catolice de către
seniorii din Europa occidentală în perioada dintre 1096 și 1270 și care, sub pretextul eliberării
mormântului lui Cristos de la Ierusalim de sub ocupația musulmanilor, urmăreau, de fapt, o
expansiune teritorială, economică și politică; p. gener. orice expediție militară împotriva unor
eretici sau adepților altor religii în evul mediu.” 4 Observăm astfel faptul că se întărește ideea
conform căreia cruciadele reprezintă o pată neagră asupra Bisericii Catolice.
Pe de altă parte, dacă studiem câteva articole promovate în rândul lumii catolice,
cruciadele au fost, sub toate unghiurile, războaie de apărare și nicidecum de expansiune
teritorială, economică și politică Au fost un răspuns direct la agresiunile musulmanilor – o
încercare de a riposta sau de a se apăra contra cuceririlor de teritorii creştine de către
musulmani.5
Voi relata în continuarea lucrării despre ceea ce au fost cruciadele, care au fost
cauzele lor și cum și-au pus amprenta acestea în istoria umanității.
Ce au fost cruciadele?
După cum am văzut în Dicționarul explicativ al limbii române, cruciadele au fost
expediții militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri și coloniza regiuni din Orientul
Apropiat, îndeosebi Palestina și Ierusalimul. Ele au apărut într-o societate aflată în plină
expansiune politică și militară și sunt o întregire a procesului de colonizare petrecut în
Europa, la ele participând toate clasele și păturile sociale.
Conform credinței creștine, cruciadele au reprezentat Drumul spre Țara Sfântă.
Ierusalimul, singurul oraș care există în două locuri - în cer și pe pământ, conform credinței
creștine, a stârnit imaginația oamenilor de-a lungul întregii istorii. Cruciadele sunt una dintre
consecințele acestei fascinații exercitată de Orașul Sfânt. Având cauze economice,
demografice, dar, în principal spirituale, cruciadele au răspuns nevoii oamenilor epocii de a
găsi căi de purificare spirituală și de răscumpărare a păcatelor. Papalitatea fiind garantul

3
Michel Onfray, Traite d'Atheologie, Editura Grasset, Paris, 2005, p. 218
4
DEX.RO, https://www.dex.ro/cruciad%C4%83, accesat la 24.01.2021
5
Thomas F. Madden, Traducere: Florin Tatu, „Adevărata istorie a cruciadelor”, lumea.catholica.ro, 24 aprilie
2011, http://lumea.catholica.ro/2011/04/adevarata-istorie-a-cruciadelor/, accesat la data de 24.01.2021
acestor recompense. La cruciade au luat parte toate păturile sociale, țărani, nobili, regi și
împărați aflați în căutarea gloriei, a ispășirii păcatelor sau a unei căi de îmbogățire rapidă.6
Cauzele cruciadelor
Aspectul religios constă în faptul că aceste expediții au fost însoțite, la început, de o
ideologie creștină. Proclamate ca "războaie sfinte", ele au fost organizate în numele eliberării
așa numitelor "locuri sfinte", în principal, Ierusalimul și împrejurimile sale, de sub dominația
musulmană. Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor a revenit
papalității al cărei rol, pe plan internațional, se afirmă în secolul al XI-lea.
Canalizarea spiritului războinic al cavalerilor în afara Europei apărea tuturor o soluție
fericită. La ideea de cruciadă au aderat repede și orășenii, care întrezăreau posibilitatea unor
noi piețe de desfacere și aprovizionare. Participarea masivă a țărănimii la cruciade se explică,
pe de o parte, prin pauperizarea ei, pe de altă parte, prin spiritul de colectivitate și solidaritate
foarte puternic în Evul Mediu, fapt dovedit cu prisosință în timpul cruciadelor copiilor.
Principii s-au alăturat și ei cruciadelor deoarece nu puteau rămâne în afara unei lupte care le
ar fi adus noi stăpâniri, prestigiu și glorie, dar, de la început, între idealul nobiliar și cel
popular a existat o prăpastie.
Posibilitatea unor acțiuni militare în răsărit și a unor deplasări de mase a fost creată de
însăși situația politică din Orientul Apropiat. În a doua jumătate a secolului al XI-lea, turcii
selgiucizi, după ce au cucerit Bagdadul în 1055, au înaintat în Asia Mică, în Siria și Palestina,
pe atunci stăpânite de Califul din Egipt, iar în anul 1070 a fost cucerit Ierusalimul. Formarea
emiratului de Damasc și a celor trei sultanate, Cappadocia, Rum și Smirna reprezentau o
mare primejdie pentru Bizanț, într-un moment în care cumanii, pecenegii, maghiarii și
normanzii atacau imperiul. În această situație, împărații bizantini au fost nevoiți, în mai multe
rânduri, să ceară ajutor militar în Occident.
Așa s-a născut inițiativa papalității de a organiza expediții în urma cărora scaunul
apostolic și-ar fi mărit sfera de influență, mai întâi, prin înlăturarea schismei, din anul 1054,
dintre bisericile catolice și ortodoxe, apoi, prin răspândirea catolicismului în noi regiuni. În
conciliile de la Piacenza și Clermont din 1095, apelul de cruciadă a fost lansat de către papa
Urban al II-lea.
Prima cruciadă (1096–1099), i-a pus la grea încercare pe creștini care au suferit
pierderi importante din cauza foametei, a bolilor, a deshidratării și a ambuscadelor
musulmane. Cu toate acestea, cucerirea Ierusalimului a însemnat o recompensă importantă
pentru toți cei care au reușit să supraviețuiască încercărilor și greutăților. Ierusalimul,
6
A.N., „Drumul spre Țara Sfântă”, Hystory Lapse, https://ro.historylapse.org/cruciadele, accesat la 24.01.2021
Antiohia și Edessa au intrat sub controlul creștinilor și au format regiunea cunoscută sub
numele de Outremer adică Ținutul de dincolo de mare sau statele cruciate. S-a născut, astfel,
o insulă a creștinătății occidentale în Orient care a trebuit apărată și protejată în decursul
următorilor zeci de ani. Prima cruciadă a consolidat disensiunile religioase și politice dintre
Bizanț și lumea creștină occidentală.7
A doua cruciadă (1147–1149) s-a născut în urma apelului Papei Eugeniu al III-lea
căruia i-au răspuns regele Ludovic al VII-lea al Franței și regele Conrad al III-lea al
Germaniei. Participarea la cruciadă s-a adăugat, astfel, obligațiilor capetelor încoronate
europene și a determinat o creștere a înrolărilor pentru noua expediție. Interesele diferite,
jocurile politice, complicațiile de budoar, dar și neîncrederea bizantinilor în intențiile
cruciaților au marcat șansele de reușită ale celei de-a doua cruciade. Damascul a devenit ținta
cruciaților în speranța că, astfel, vor putea opri deschiderea unui front anti-latin de la Alep la
Damasc. Înfrângerea suferită a fost usturătoare și a pus la grea încercare credința în cauza
cruciată.8
Cucerirea Ierusalimului de către Saladin a determinat lumea creștină să se pregătească
de o nouă cruciadă (1189–1192). Înfrângerea suferită la Hattin, distrugerea bisericilor
creștine și încercarea de transformare a Orașului Sfânt într-un oraș islamic nu puteau rămâne
fără ripostă. Cruciada a treia a adunat trei dintre cele mai puternice figuri ale perioadei:
Richard Inimă de Leu, Frederic Barbarossa și Filip al-II-lea al Franței. După cucerirea Accrei
și capturarea flotei lui Saladin, creștinii s-au îndreptat spre Ierusalim. A urmat o perioadă de
confruntări militare, de decizii politice și diplomatice. Cele două forțe, creștină și musulmană,
au încheiat într-un final un armistițiu pe trei ani. La finalul celei de-a treia cruciade, nimeni
nu și-a putut revendica victoria.
Papa Inocențiu al III-lea a fost un asiduu susținător al celei de-a patra cruciade
(1202–1204) pentru că se visa conducătorul întregii creștinătăți, Apusene și Răsăritene.
Cruciada a patra a marcat o serie de premiere nefericite în istoria cruciadelor. Indulgențele au
fost folosite pe scară largă și promiteau iertarea păcatelor în viața de aici și în cea de dincolo.
Vărsarea de sânge de creștin de către cruciați în urma cuceririi cetății Zara ceea ce a dus a
excomunicarea cruciaților de către Papă. Cucerirea și vandalizarea Bizanțului de către
armatele latine ceea ce a dus la separarea definitivă dintre creștinismul oriental și cel
occidental.

7
A.N., „Drumul spre Țara Sfântă”, Hystory Lapse, https://ro.historylapse.org/cruciadele, accesat la 24.01.2021
8
A.N., „Drumul spre Țara Sfântă”, Hystory Lapse, https://ro.historylapse.org/cruciadele, accesat la 24.01.2021
 Cruciada a cincea (1217–1221) s-a concentrat pe cucerirea Egiptului pentru a anihila
principalele baze militare musulmane care amenințau Siria și Palestina. Cruciații au reușit să
cucerească orașul Damietta, dar deciziile greșite luate de Pelagius, reprezentantul Statului
Papal, au anulat avantajele creștinilor. Deși Al-Kamil le-a oferit creștinilor orașul Ierusalim
de două ori, aceștia au refuzat pentru a suferi, într-un final, o înfrângere rușinoasă.
Înfrângerea a stârnit critici în întreaga creștinătate. Principalul vinovat a fost considera
împăratul Frederic al II-lea, marele absent al celei de-a cincea cruciade.
Cruciada a șasea (1228–1229) a fost cruciada lui Frederic al II-lea. Împăratul
Frederic al II-lea s-a bazat mai mult pe diplomație decât pe forța armată. El s-a aflat într-un
permanent conflict cu papa Grigore al IX-lea care l-a și excomunicat pe împărat de câteva ori.
Ca urmare a negocierilor cu Al-Kamil, sultanul Egiptului, s-a ajuns la încheierea unui tratat
de pace în urma căruia Ierusalimul revenea creștinilor. Frederic s-a încoronat singur în
Biserica Sfântului Mormânt și a încercat să refacă fortificațiile orașului. S-a lovit de opoziția
elitei creștine din Țara Sfântă nemulțumită de modul în care Frederic hotărâse să încheie
pacea și să conducă statele cruciate. Entuziasmul Occidentului față de cruciade scăzuse
drastic.
Cruciada a șaptea (1248–1254) și a opta (1270) au apărut după ce Ierusalimul a fost
cucerit din nou de către musulmani, Sfântul Mormânt profanat și osemintele regilor creștini
risipite, papa Inocențiu al IV-le a lansat un nou apel la cruciadă. Entuziasmul scăzuse în așa
măsură încât singurul care a răspuns dintre capetele încoronate ale Europei a fost regele
Ludovic al IX-lea al Franței. Creștin pios și devotat, regele s-a pregătit minuțios pentru
cruciadă și a hotărât să se îndrepte, inițial, către Egipt. A reușit să cucerească orașul Damietta
și s-a îndreptat către Cairo. Blocat pentru opt săptămâni la Mansura, Ludovic a fost nevoit să
facă față lipsei de alimente și atacurilor musulmane. Deși au făcut față cu succes atacurilor,
foamea, bolile și nehotărârea au transformat campania într-un dezastru. Ludovic a fost luat
prizonier de musulmani. Eliberat, regele a ales să rămână în Palestina alături de oamenii săi
aflați în captivitate, unde moare în luptă, după ce a izbucnit o epidemie, iar puţinii cruciaţi
rămaşi în viaţă s-au întors, înfrânţi, în Franţa.
Cu această ultimă încercare, aşa-numitele "cruciade clasice" au luat sfârşit şi, astfel,
rând pe rând, statele din Orient au fost recucerite de musulmani. În 1268 a fost recucerită
Antiohia, în anul 1289 Tripoli, iar în anul 1291, după un asediu violent, Acra, ultimul centru
de rezistenţă al cruciaţilor. Doar regatul Ciprului a rămas în mâna "latinilor" mai multă
vreme, el fiind cucerit de Imperiul Otoman abia în 1571.
 Amprenta cruciadelor asupra istoriei umanității
În final, după cum am putut observa, cruciadele au fost un fenomen complex și
definitoriu al epocii medievale. Consecințele lor sunt la fel de complexe în istoria umanității,
deschizând numeroase discuții privind efectele pe plan intern (în statele cruciate, dar mai ales
în statele occidentale) și pe plan extern (contactele sporite cu lumea musulmană, dezvoltarea
comerțului etc.).
De asemenea, de-a lungul istoriei influența Bisericii Catolice a crescut semnificativ,
putem afirma chiar faptul că dintre toți actorii politici implicați în Cruciade, poate cel mai
avantajat a fost Biserica Catolică.
Biserica a avut de câștigat de pe urma Cruciadelor nu doar financiar, ci mai ales
politic. Papalitatea s-a implicat direct și a susținut războaiele din Țara Sfântă, câștigând foarte
mult în termeni de autoritate politică și influență. Considerat inițiatorul și liderul spiritual al
cruciadelor, Papa era cel în fața căruia răspundeau toți nobilii și regii plecați să lupte în Țara
Sfântă. Pe termen lung însă, această creștere în influență avea să ducă la înstrăinarea regilor
de Papalitate, pe care au început s-o perceapă ca un factor amenințător la adresa autorității
lor.
Mulți istorici susțin că esența cruciadelor stă în caracterul lor de războaie comerciale,
în sensul că ele nu au fost altceva decât conflicte pentru dominarea rutelor comerciale către
Orient. Problema este ceva mai complexă, dar nu putem nega că, într-adevăr, cruciadele au
jucat un rol extrem de important în dezvoltarea negoțului european.9
De asemenea, curciadele au avut consecințe și de natură politică, contribuind la
subminarea feudalismului european, prin slăbirea puterii baronilor locali și întârirea puterii
centrale. Mulți nobili au pierit în luptele din Țara Sfântă, iar pământurile celor fără
moștenitori au revenit Coroanei. Asta a condus la un declin al lorzilor feudali și, implicit, la
creșterea autorității regale, mai ales în cazul statelor în care însuși regele a participat la
cruciade (Franța, Anglia, Imperiul Romano-German).
Nu în ultimul rând, tot în plan politic, se remarcă dezvoltarea orașelor și creșterea
influenței acestora. În multe cazuri, burghezia din orașe împrumuta bani nobililor care doreau
să plece în cruciadă, cerând în schimb diverse privilegii. Cel mai câștigat oraș a fost, fără
îndoială, Veneția, datorită banilor primiți de la cruciații și pelerinii pe care îi transportau în

9
Andreea Lupșor, „Consecințele cruciadelor”, Historia¸
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/consecintele-cruciadelor, accesat la data de 24.01.2021
Țara Sfântă. Astfel, povara financiară a Cruciadelor a dus la slăbirea nobilimii și la întârirea
clasei negustorilor și a orașelor independente.

BIBLIOGRAFIE

A.N., „Liderii Al Qaeda au criticat vizita lui Obama in Orientul Mijlociu: Sunteti dusmanul
musulmanilor”, HotNews.ro, 3 iunie 2009
Thomas F. Madden, Traducere: Florin Tatu, „Adevărata istorie a cruciadelor”,
lumea.catholica.ro, 24 aprilie 2011
Onfray, Michel, Traite d'Atheologie, Grasset, Paris, 2005
A.N., „Drumul spre Țara Sfântă”, Hystory Lapse
Lupșor, Andreea, „Consecințele cruciadelor”, Historia