Romantismul românesc s-a manifestat în stadiu incipient în literatura
pașoptistă , fără a produce capodopere , adică fără să-și poată atinge starea de excelență. A fost nevoie de apariția lui Mihai Eminescu pentru ca toate marile teme și motive romantice să fie abordate la cel mai înalt nivel stilistic și estetic. În felul acesta romantismul românesc a devenit comparativ ca valoare cu marele romantism european reprezentat de Victor Hugo , Alphonse de Lamartine sau Friedrich Schiller. Prin comparație cu nivelul creației eminesciene , toți poeții anteriori s-au transformat în simpli precursori. Din perspectivă tematică , Eminescu a abordat toate elementele centrale ale gândirii poetice romantice : geniul neînțeles , natura și iubirea , visul , nebunia , lumea cosmică sau istoria.Poemul ,, Luceafărul '' reprezintă nu doar apogeul romantismului românesc , ci și o sinteză tematică și stilistică , având o structură de o complexitate extremă.
Ca sursă de inspirație , Eminescu menționează două basme dintr-o
culegere folclorică editată de călătorul neamț R. Kunish. Basmele se numesc
,, Fata din gradina de aur '' și,, Miron și frumoasa fără
corp ''. Nu este însă vorba despre reinterpretarea unor idei din basmele respective , pentru că de fapt Eminescu nu mai păstrează nimic în afară de structura epică și de formulele specifice unui basm (,, a fost odată că-n povești'' ). Poemul devine un text liric și filosofic având că temă condiția tragică a geniului în lumea comună . De altfel , chiar Eminescu și-a explicat concepția într-o scrisoare către Titu Maiorescu în care spune ,, Înțelesul alegoric ce i- am dat este că dacă geniul e nemuritor și numele lui scapă de noaptea uitării , pe pământ cât trăiește nu e fericit , nici capabil de a ferici pe cineva , el n-are moarte , dar nici noroc '' . În sinteza , deși sursa de inspirație pare a fi una folclorică , textul eminescian este de fapt un poem filosofic a cărei idee principală este aceea că ființele geniale sunt incompatibile cu lumea în care trăiesc și de aceea sunt condamnate la nefericire și singurătate.Din punct de vedere structural , acest amplu poem format din 98 de strofe , e conceput în 4 tablouri bazate pe relația cosmic- terestru . Totodată , acest poem este și o sinteza atât la nivel stilistic , cât și tematic, fiind reprezentativ pentru gândirea eminesciana.Ca tip de lirism e vorba despre un lirism cu măști în care eul liric se disimulează în personaje simbol ( fata de împărat , Luceafărul , Demiurgul) .
Poemul reprezintă și o sinteză la nivelul modurilor de
expunere . Începe că un poem epic , având o narațiune și mărcile specifice , însă limbajul poetic metaforic abundent în figuri de stil precum și prezența simbolului îl transformă într-un poem liric . Exista însă și elemente de dramatism în sensul a numeroase pasaje dialogate în care se confrunta idei și principii așa cum este de exemplu dialogul din penultimul tablou între Demiurg și Luceafăr.Relația dintre cele patru tablouri ale poemului îi conferă acestuia o structură simetrică . Astfel , în primul tablou , identificăm o interferență între planul cosmic și terestru care face posibilă apropierea a 2 ființe , aparținând unor lumi complet diferite .Al doilea tablou se desfășoară doar în plan terestru , al treilea doar în plan cosmic , iar ultimul pune față în față cele două planuri, refăcând interferență dintre cosmic și terestru . Debutul poemului aduce în prim plan două simboluri esențiale pentru mesajul poetic , iar formula de basm ( a fost odată că-n povesti) plasează poemul într-o atmosferă fantastică în care toate posibilitățile sunt deschise
.• FATA DE ÎMPĂRAT este în lumea ei o ființă unică
, lucru sugerat prin comparația cu elemente celeste ( fecioară între sfinți și lună între stele )
Tocmai această superioritate face posibilă aspirația către depășirea
propriilor limite , fascinația pentru lumea misterioasă a Luceafărului . Pe de alta parte însă , această lume fascinantă se află la o distanță infinită și de aceea o posibilă interferență se produce doar în lumea visului ( căci o urma adânc în vis)
.• Cel de al doilea simbol cheie , LUCEAFĂRUL , este o ființă
cosmică tentată de simplitatea și farmecul lumii terestre. De altfel , Luceafărul , are și însușiri umane printre care și aceea de a se îndrăgosti.În sinteză , în primul tablou al poemului avem două simboluri complementare cu structură duală : o ființă terestră fascinată de lumea cosmică și o ființă cosmică tentată de lumea terestră.Pentru că îl percepe ca pe o ființă supranaturală , fata de împărat invocă Luceafărul printr- un procedeu magic asemănător descântecului . Dualitatea acestuia este exprimată prin sintagma ,,pas cu pas" ce sugerează mersul ființelor umane , însă verbul ,, alunecă "e specific lumii astrale. Oximoronul , reci scântei " asociat cu metafora ,, mreajă de văpaie " exprimă însă ideea că Luceafărul aparține unei lumi complet străine , a cărei revelare nu e posibilă decât în lumea visurilor. Efectul invocației magice este o dublă metamorfoză a Luceafărului în două ipostaze aparent opuse. Mai întâi el se întrupează ca fiu al cerului și al marii luând o înfățișare angelică. Părul lung și blond , tenul palid , veșmântul alb , sugerează mai degrabă ,, un mort frumos cu ochii vii " adică un spirit , iar lipsa de viață generează o reacție de respingere și de spaimă . În a doua metamorfoză aspectul său este unul demonic , Luceafărul apărând că fiu al nopții și al soarelui.Apare ca și cum ar fi ,, scăldat în foc de soare " , iar de data aceasta , veșmântul și părul sunt negre . Noaptea , focul și culoarea neagra , sugerează simultan o simbolistică demonică , dar și senzația de moarte , comună cu aceea din prima înfățișare.Aceeași devitalizare și aceeași senzație de irealitate o determină pe fata de împărat să-i ceară să se transforme în muritor pentru ca iubirea lor să devină posibilă. Cele două metamorfoze ale Luceafărului arată intenția acestuia de a se apropia de înfățișarea umană , însă faptul că eșuează de fiecare dată demonstrează că el poate fi înger , poate fi demon , dar niciodată muritor.Finalul tabloului coincide cu momentul în care fata de împărat înțelege că Luceafărul vine dintr- o lume care este inaccesibilă ei , fapt exprimat prin versurile ,, Deși vorbești pe înțeles / Eu nu te pot pricepe " Cel de-al doilea tablou corespunde planului terestru și introduce un al treilea personaj simbol numit Cătălin. Încă de la început se creează o antiteză între portretul Luceafărului ,meditativ , spiritualizat și portretul lui Cătălin , plin de viață ,,cu obrăjei ca doi bujori" , ceea ce sugerează perfectă adaptabilitate , bucuria de a trăi , dar și absența oricărei dimensiuni spirituale . Originea umilă (,, copil din flori și de pripas ") este și ea în antiteză cu originea cosmică a Luceafărului , fapt care face și mai greu de înțeles ulterioara alegere a fetei . Se mai poate observă că în acest tablou , fata de împărat capătă și ea un nume ( Cătălina ) care ar putea să însemne că a devenit o ființa ca oricare alta , lucru ce explică tentația și tulburarea pe care i-o produce discursul vulgar și naiv al lui Cătălin . În mod normal , felul lui de a vorbi nu poate genera atracție , pasiune , cu atât mai mult cu cât în finalul tabloului fata de împărat declară că va fi îndrăgostita toată viață de o ființa la care nu va avea niciodată acces (,,În veci îl voi iubi / Și în veci va rămânea departe ") . Totodată , este momentul în care ea înțelege că e doar o ființă umană , că are limitele specifice umanului și că este imposibil să le poată depăși .
Cel de- al treilea tablou al poemului se desfășoară doar în plan celest și
poate fi structurat în două secvențe . În prima , se descrie zborul fulgerător al Luceafărului prin cosmos și dorința de a ajunge la Demiurg ( Ființa Supremă ) de la care vrea să obțină statutul de muritor. Zborul Luceafărului e un drum invers către haosul care precedă momentul genezei . De aceea spune că ,,Unde ajunge nu-i hotar / Nici loc spre a cunoaște ". Ființa Supremă se află in afară timpului și a spațiului , de aceea , lumea lui este ,, un adânc asemenea uitării celei oarbe . A două secvență a tabloului este o meditație a Demiurgului care pune în antiteză lumea trecătoare a ființelor umane cu lumea eternă a cosmosului . Se vede în acest discurs disprețul Ființei Supreme față de condiția umană supusă în totalitate efemerității și morții . Mai mult decât atât , Demiurgul consideră absurdă existența umană ,, Căci toți se nasc spre a muri / Și mor spre a se naște ". Nu doar ființele în sine sunt supuse morții , întregul univers uman e trecător , așa cum sunt valurile ,, Cum valurile află un mormânt / Răsar în urmă valuri " . De aceea , Demiurgul nu poate înțelege dorința Luceafărului de a - și sacrifică nemurirea pentru o ora de iubire . El știe că nu doar existența umană e trecătoare , ci tot ce ține de aceasta : atracție , iubire , emoție . În disprețul sau , Demiurgul nu poate accepta dorința Luceafărului , care el însuși este prizonierul propriei condiții de ființă eternă situată dincolo de timp și de spațiu .În mod sintetic , avem de a face acum cu două ființe din lumi complet diferite , niciuna neavând posibilitatea de a- și schimbă destinul : așa cum fata de împărat nu-si poate schimba condiția de muritoare , nici Luceafărul nu poate fi altfel decât nemuritor și astfel , interferența dintre cele 2 lumi se dovedește a fi imposibilă și poate explica ceea ce se petrece în ultimul tablou .
Ultimul tablou al poemului completează simetria , refăcând
combinația dintre planul celest și planul terestru . Și acest tablou poate fi structurat în două secvențe : un tablou de natură în care se petrece idila dintre Cătălin și Cătălina și un dialog cu caracter meditativ în care iese din nou în evidență incompatibilitatea absolută dintre lumea muritoare , terestră și lumea eternă , cosmica.. Primele strofe ale tabloului construiesc o atmosfera feerică în care identificăm motive poetice specifice romantismului eminescian ( luna , codrul , noaptea și teiul ). Este o atmosfera intimă , perfectă pentru o idilă , iar această idilă chiar se desfășoară . Este vorba despre povestea de iubire dintre Cătălin și Cătălina , poveste care sugerează o pasiune intensă.Se produce o metamorfoză și în ceea ce privește modul în care Cătălin definește iubirea . Dacă în al doilea tablou , iubirea este o experiență superficială , un joc de noroc ,, acu-i acu' că să-ți încerci norocul " , de dată aceasta , ea devine ,, noaptea mea de patimi " , iar ființa iubita este ,, iubirea mea dintâi / Și visul meu din urmă / ".Este evident că prin iubire , Cătălin evoluează , se spiritualizează , iar fata de împărat se împlinește prin această experiență intens trăită așa cum rezultă din versul '' Norocu-mi luminează '' , răspunsul Luceafărului e cu totul altul , și faptul că i se adresează cu sintagma ,, chip de lut " arată un dispreț similar cu acela al Demiurgului . Singura ființă autentic tragică din poem e Luceafărul care înțelege că prin însuși destinul său de ființă nemuritoare este condamnat la singurătate și nefericire . Ultima strofă a poemului exprimă antiteza ireductibilă dintre cele două lumi , una eternă și solitară , iar alta efemeră , guvernată de noroc , uneori iubire , dar totdeauna moarte.