C.13 ZI Opțiunea Succesorală

Alex KIS
Opţiunea succesorală. Studiu de drept

roman şi de drept civil
Alex KIS
Avocat în Baroul Cluj
doctrină
ABSTRACT
Over the centuries, the view on law has evolved and arguments need no longer
be provided, we can consider them as absolute presumptions. With regard to the
option to accept or disclaim an inheritance, it took more than a thousand years to
evolve from mandatory acceptance in Roman law to the point of conferring their
own rights to heirs. At present, an ideal democratic society of continental law that
we might be related to, will still be the one preserving the reserve as a tradition
and a necessity.
Keywords: option, French doctrine, acceptance, disclaimer, reserve.
REZUMAT
De-a lungul secolelor, viziunea asupra dreptului a evoluat, iar argumente în acest
sens nici nu mai trebuie expuse, le putem lua ca fiind prezumţii absolute. În materia
opţiunii succesorale, de la acceptarea forţată din dreptul roman până la a conferi
un drept propriu succesibililor a fost nevoie de o perioada îndelungată, care o
depăşeşte pe cea milenară. Totuşi şi până în prezent, o societate democratică ideală
de drept continental la care ne-am putea raporta va fi aceea care păstrează rezerva
ca o tradiţie şi ca o necesitate.
Cuvinte-cheie: opţiune, doctrina franceză, acceptare, renunţare, rezervă.
Legislaţie relevantă: Noul Cod civil, art. 1100 – art. 1124
Motivaţie
O persoană de nivel mediu când deschide o succesiune se află în faţa celei mai adevărate
provocări din punct de vedere patrimonial. Fiind vorba, în principiu, de drepturi cu o valoare
52 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2015 | DOCTRINĂ

Opţiunea succesorală. Studiu de drept roman şi de drept civil
economică substanţială, interesul în materia succesiunilor va fi întotdeauna ridicat. Miza e foarte

mare mai ales dacă „jucătorii” sunt mai mulţi. După omagii şi tristeţe, de multe ori aparente aduse
defunctului, urmează „jocul succesiunilor” în publicul restrâns, adică succesibilii şi persoanele
care se consideră succesibili. Chiar dacă aceştia din urmă nici măcar nu l-au cunoscut pe defunct,
fiecare devine mai mult sau mai puţin obsesiv asupra ideii de a culege substanţa patrimonială pe
care defunctul a lăsat-o la data decesului. La fel cum succesiunea se deschide la momentul unui
deces, la fel şi discuţiile pro acceptare şi pro renunţare încep să apară, unele chiar intempestiv
încă din momentul ceremoniei de înmormântare, chiar de la masa de unde este bocit de cujus
se vor auzi voci „eu vreau atât, cutare merită atât”.
La notar se prezintă dintre cele mai diferite persoane, apropiate, depărtate de defunct, nu
contează, fiecare încearcă să vadă la cât anume se pot aştepta (dacă ar putea, ar lua tot, individual
şi numai ei). Din acest moment intervine „vocea” legiuitorului în cazul succesiunilor legale şi
„vocea” defunctului când întâlnim testamente în succesiune.
După cum spunea profesorul Dan Popescu, „cu o persoană afli dacă eşti prieten atunci când
deschizi o succesiune.” E greu ca o succesiune să nu lase urme relaţiilor sociale dintre aceia care
îşi fac apariţia la notar. Tocmai de aceea există o bază legală care reuşeşte să mai amelioreze
disputele ce se vor naşte pentru că doar un princeps legibus solutus est, şi din fericire succesibilii
vor fi nevoiţi a se supune legii.
Nu e de neglijat nici dreptul roman, pentru că acum două milenii, justiţia îşi avea un cuvânt greu
de spus, iar organizarea şi disciplina erau pretutindeni la Roma. Şi trebuie menţionat că dacă
Roma s-a întins pe durata a peste 1300 de ani, doctrina şi jurisprudenţa romană pe care o avem
la dispoziţie ne este suficientă pentru a ne forma un cadru general despre ei, însă ne îndoim că
am reuşit aflăm toate instituţiile care guvernau cel mai puternic stat care a existat vreodată.
Discuţiile noastre se vor raporta de asemenea la doctrina franceză cât şi la doctrina din provincia
Quebec, dat fiind că actuala reglementare în materia dreptului civil este de inspiraţie franceză,
cu o influenţă de common law inspirată din dreptul Quebec-ului şi totodată pusă în armonie cu
tradiţiile culturale române. Considerăm doctrina franceză ca fiind doctrina perfectă pentru o
societate democratică. Este perfectă pentru că are o dinamică fulminantă şi pentru orice speţă
găsim în doctrina franceză un răspuns. Orice om îşi doreşte să facă ceva ce n-a văzut Parisul.
Capitolul I. Drept Roman
Secţiunea 1. Introducere
1.1. Transmiterea patrimoniului din cauza decesului unei persoane
La decesul unei persoane, patrimoniul său nu dispare, el conservă unitatea lui şi sub numele
de succesiune el va trece în mâinile succesorilor universali sau cu titlu universal al defunctului.
Jurisconsulţii romani au imaginat o ficţiune pentru a explica faptul că succesiunea poate să
păstreze unitatea sa după moarte proprietarului până în ziua când ea va fi deferită unui
moştenitor. Ei o considerau ca o persoană morală aşa încât pe tot timpul cât ea era fără stăpân,
devenea ea însăşi subiectul drepturilor şi al obligaţiilor din care era compusă. Hereditas personam
domini sustinet; dominus heriditas habebiur. Ficţiunea aceasta a devenit inutilă în dreptul nostru,
DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2015 | 53

Alex KIS
pentru că transmiterea patrimoniului operează imediat, mortis causa, de la persoana defunctului

la aceea a succesorilor.[1]
Succesiunea poate fi deferită uneia sau mai multor persoane. Deferirea aceasta se operează fie
pe cale de succesiune ab intestat sau legitimă, fie pe cale de succesiune testamentară. Legea
determină în succesiunea ab intestat, care sunt persoanele chemate să primească moştenirea. În
succesiunea testamentară, proprietarul însuşi desemnează persoanele cărora el vrea să transmită
drepturile sale. Această transmisiune se aplică nu numai drepturilor, ci şi obligaţiilor.
Dat fiind că dreptul de proprietate era instituit pentru împlinirea unui cult ereditar, nu era cu
doctrină
putinţă ca acest drept să se stingă după scurta existenţă a unui individ. Omul moare; cultul
rămâne; focul sacru nu trebuie să se stingă şi nici mormântul nu trebuie părăsit. Religia casnică
continuându-se, dreptul de proprietate trebuie să se continue odată cu ea.[2]
La moartea lui de cujus, moştenirea este oferită moştenitorului pe care legea îl indică sau celui
instituit de către testator. În general, moştenitorul trebuie să-şi manifeste voinţa de a accepta. Sunt
situaţii când succesorul, fiind învestit de plin drept cu calitatea de succesor, nu o poate refuza.[3]
1.2. Nemo pro parte testatus pro parte intestatus decedere potest
O persoană nu putea să îşi lase moştenirea parţial prin testament şi partea rămasă să fie
deferită conform regulilor ab intestat. Testamentul trebuia să cuprindă întregul patrimoniu. Dacă
testatorul a dispus doar în parte de moştenirea sa, atunci restul nu trecea la succesorii legali, ci
întreg patrimoniul trecea la cei gratificaţi. Excepţii de la acest principiu erau admisibile doar în
cazul testamentelor legionarilor.[4]
Secţiunea 2. Categorii de moştenitori ce pot dobândi o succesiune la Roma
La Roma existau trei categorii de moştenitori care dobândesc succesiunea la moartea lui de cujus:
heredes sui et necessarii şi heredes necessarii. A treia categorie, voluntarii care vin proprio iure la
moştenire, erau numiţi heredes extranei.
2.1. Heres suus et neccesarius
La moartea lui de cujus, heredes sui devin sui iuris. Contribuind la alcătuirea patrimoniului familial
încă din timpul vieţii şefului de familie, ei sunt socotiţi coproprietari cu acesta, şi de aceea, nu pot
refuza să accepte ceea ce, în fapt, le aparţinea încă de mai înainte. De aceea, pe lângă denumirea
de heredes sui au şi pe aceea de necessarii, ei dobândind moştenirea ipso iure, şi chiar în contra
voinţei sale îndată ce era deschisă[5]. Acest fapt putea să aducă un prejudiciu moştenitorilor
[1]1
A. Colin, H. Capitant, J. de la Morandiere, Curs elementar de drept civil francez, Monitorul Oficial şi Imprimeria Statului,
Bucureşti, 1940, p. 135.
F. de Coulanges, Cetatea antică – studiu asupra cultului, dreptului şi instituţiilor, Greciei şi Romei, vol. 1, Ed. Meridiane,
[2]

[3]
M.D. Bob, V. Hanga, Curs de drept privat roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 232.
A. Berger, Encyclopedic Dictionary of Roman Law, Ed. The American Philosophical Society, Independence Square,
[4]
Philadelphia, 1953, reeditată 1991, p. 595.

[5]
D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil roman in comparaţiune cu legile vechi şi cu
principalele legislaţiuni străine, tomul III, partea 2, Ed. Tipografiei ziarului „Curierul judiciar”, Bucureşti, 1915, p. 284.

sus-menţionaţi, dacă succesiunea era insolvabilă, căci în asemenea cazuri, ei trebuiau să

plătească, din propriul lor patrimoniu, datoriile care depăşeau activul succesoral. Pentru a evita o
astfel de situaţie, pretorul a dat într-o epocă în care coeziunea familială şi ideea de coproprietate
tindeau să dispară, moştenitorilor sui et necessarii un aşa-zis ius abstinendi (drept de abţinere),
pe temeiul căruia aceştia, fără să renunţe, rămân totuşi străini de moştenire; ca urmare a acestui
fapt, moştenirea va fi vândută în numele defunctului, iar moştenitorii vor scăpa de infamie şi de
obligaţia de a achita din patrimoniul personal pe creditorii aparţinând succesiunii de care ar fi
putut beneficia sau să fie prejudiciaţi. După cum se ştie femeile nu putea dobândi niciodată o
moştenire ab intestat (decât indirect, cum vom vedea mai jos), de asemenea ele nu putea lăsa
eventualilor succesibili bunurile sale. Femeile care nu se aflau sub puterea unui stăpân puteau
dispune de bunurile lor prin testament.
Heredes sui erau socotiţi ca fiind moştenitorii de primă linie a succesiunii, indiferent dacă aceasta
era legală sau testamentară. De regulă aceştia erau fiii, dar prin voinţa lui pater familias se putea
deroga de la aceasta, exheredându-i pe fii.
În a doua linie, odată acceptată moştenirea, deveneau succesori şi toţi descendenţii defunctului,
cu condiţia ca aceştia să fi fost calificaţi că fiind legitimi în timpul vieţii lui pater familias sau chiar
ulterior datei decesului acestuia în cazurile în care descendenţii erau doar concepuţi la momentul
deschiderii succesiunii. Trebuie menţionat că moştenitorii de linie secundă erau luaţi cumulativ,
ca fiind beneficiari indiferent de sexul sau de gradul lor şi că ei trebuiau să se afle sub puterea
moştenitorului beneficiar al succesiunii lui pater familias de prima linie. Cu toate acestea, ei
puteau fi exheredaţi de către pater familias, sau tot acesta să instituie prin testament o condiţie
către heredes sui ca unii dintre moştenitori să fie exheredaţi.
Consecinţele deduse de doctrina romană care stau la baza acceptării silite de către urmaşul
moştenitor, heredes sui:
1. Cultul familiei nu suferă nicio întrerupere, dacă pater familias decedează.

2. Descendentul accepta moştenirea, indiferent dacă se afla la o vârstă fragedă, sau dacă avea
lipsă de discernământ sau chiar dacă era absent o perioadă.
3. Calitatea de neccessarius îi conferea şi dezavantaje în situaţia în care, de exemplu, se aplica
acţiunea bonorum venditio, el se făcea vinovat de infamie.
2.2. Servus cum libertate heres institutus
Moştenitorii necesari erau sclavii pe care stăpânii îi instituiau ca succesori în testamentul lor
pentru cazul în care moştenirea era insolvabilă. La fel ca moştenitorii heredes sui et necesarii
ei nu puteau repudia moştenirea, aceasta revenindu-le ipso jure. Motivele pentru care erau
instituiţi ca legatari, erau cât se poate de clare, protecţia creditorilor succesiunii şi după decesul
lui pater familias era asigurată în acest mod. Prin urmare, era vorba de acei res mancipi care
primeau puterea de a dobândi drepturile şi obligaţiile defunctului, fiind socotiţi continuatori ai
persoanei defunctului care erau desemnaţi, în principiu, pentru a satisface creanţele creditorilor,
prin maximizarea profitului patrimoniului succesoral aflat în puterea sclavului dar şi, eventual,
prin trecerea sclavului în puterea creditorilor, care prin muncă fizică sau intelectuală depusă să
ajungă la un nivel de profit şi performanţe care să echivaleze cu datoriile pe care de cujus – pater
familias le avea în contra creditorilor la data deschiderii succesiunii.

Alex KIS
Sclavul trebuia să fie dezrobit, trecând la libertate, prin testament de către dominus, dacă pater
familias îşi dorea că la data decesului creanţele creditorilor succesiunii să fie satisfăcute prin
diligenţa sclavului. Dezrobirea, implicit libertatea era considerată ca fiind preţul acceptării
liberalităţii de către sclav, iar numai aşa sclavul putea deveni un moştenitor necesar [6].
Succesiunea fiind insolvabilă, creditorii defunctului puteau să urmărească şi bunurile pe care
sclavul moştenitor avea să le dobândească în viitor, deoarece acestuia i se acordă şi libertatea
odată cu instituirea sa ca erede.
Creditorii defunctului vindeau bunurile per universitatem, şi le vindeau că fiind bunuri ale
moştenirii, nu aparţinând cuiva anume. Dacă de pe urma vânzării nu se realiza satisfacerea
doctrină
integrală a unor creanţe atunci imediat răspunzător venea sclavul, care era obligat să suporte
consecinţele unui debitor insolvabil din dreptul român.
2.3. Bonorum separatio în cazul delatio hereditatis şi aditio (fie impusă sclavilor, fie
moştenitorilor viitori capi de familie sau voluntari)
Constă în separarea patrimoniului succesoral de cel al sclavului care dobândea forţat moştenirea.
Era în avantajul creditorilor succesiunii evitând o scădere în valoare a patrimoniului succesiunii
datorită sclavului, fiind protejaţi faţă de creditorii sclavului, sclav care putea să fie insolvent.
Bonorum separatio a fost extinsă şi la legatari.
Bonorum separatio nu opera în sens invers, adică atunci când moştenirea era insolvabilă, creditorii
sclavului să fi putut să ceară separaţia de patrimonii.[7]
Pe timpul vieţii sale, sclavul era obligat să satisfacă creditorii succesiunii de principiu din
bunurile succesiunii, dacă acesta nu a reuşit la momentul acceptării să le achite creanţele
tuturor creditorilor, cei din urmă având posibilitatea să vină să îşi încaseze creanţele peste limita
patrimoniului succesoral dacă sclavul a redus valoarea bunurilor pe care le-a lăsat pater familias.
Justinian a limitat perioada în care creditorii succesiunii ar fi putut să vină să îşi redobândească
bunurile la 5 ani de la acceptarea moştenirii.[8] Separaţia de patrimonii cuprindea pe latura
moştenirii atât bunurile succesiunii cât şi fructele sau creşterile în valoare.
Pe scurt, sclavul răspundea cu propriul său patrimoniu de obligaţiile defunctului care trebuiau
transmise altora, inclusiv cele care s-au născut mortis causa (legate, cheltuieli de înmormântare).
Procedura bonorum separatio, în acelaşi mod, era impusă şi moştenitorilor heredes sui precum şi
celor ce au un drept propriu de opţiune, heredes extranei.
Diferit faţă de dreptul nostru şi asemănător cu dreptul anglo saxon era faptul că primele 2
categorii de persoane (cei din delatio) care puteau dobândi moştenirea prin intermediul succesiuni
ex testamento erau consideraţi ca fiind aleşi doar în situaţii excepţionale, însăşi moştenirea ab
intestat fiind considerată o excepţie de la regulă, regula fiind cea a moştenirii testamentare.
Distincţia între aceste două categorii de acceptanţi siliţi nu prezenta importantă în dreptul civil
roman.[9]
[6]
A. Calixte, Precis de Droit Romain, Tome Premier, Ed. Librăria Cotillon, Librăria Consiliului de Stat şi Societăţii de drept
comparat, Paris, 1885, p. 919.
[7]
A. Berger, Encyclopedic Dictionary of Roman Law, Ed. The American Philosophical Society, Independence Square,
Philadelphia, 1953, reeditată 1991, p. 701.
[8]
I. Puhan, RIMSKO PRAVO (drept roman), Ed. Naucna kniga, Belgrad, 1977, p. 392.
[9]
Ulpian, XXII, 24.

2.4. Liberi non in potestate, adgnatus promixus, gentiles – proprio iure
O a treia categorie de moştenitori erau heredes extranei sau cei voluntari, adică desemna acea
categorie de persoane care pot moşteni o succesiune provenită din partea unui pater familias,
dar care spre deosebire de celelalte două categorii de moşteniri nu se cerea condiţia ca eredele
să fie sub puterea lui pater familias, prin urmare cel ce acceptă moştenirea în acest mod nu era
socotit ca fiind un acceptant forţat ci era necesar ca ei să accepte prin unul din modurile de
acceptare a succesiunii.
Toţi ceilalţi moştenitori care nu se află sub puterea testatorului se numesc externi. Astfel,
moştenitorii care nu se află sub puterea unui dominus şi totodată sunt gratificaţi sau nu de el,
sunt reputaţi că fiind externi. Pentru acelaşi motiv, se includ aici şi moştenitorii-fii care au fost
gratificaţi de femei neaflate sub putere paternală. De asemenea sub consideraţi voluntari şi
sclavii stăpânului care în timpul vieţii sale au fost puşi în libertate şi ulterior au fost gratificaţi, la
decesul stăpânului ei venind la moştenire ca moştenitori externi.[10] Moştenitorii voluntari puteau
fi gratificaţi pur şi simplu sau liberalitatea de care puteau beneficia putea fi pusă sub condiţie
de către testator.
2.5. Situaţia persoanelor juridice
Se includ aici persoanele juridice care au fost pe deplin capabile să primească prin testament până
la finele sec. I. d. Hr., din acel moment conturându-se jurisprudenţial conceptul de personalitate
juridică, nu s-a mai admis ca o ficţiune să fie continuatoarea persoanei defunctului.[11]
Pe durata republicii şi a imperiului roman capacitatea de a accepta o moştenire de către

o persoană juridică era fie înlăturată total sau parţial fie acceptată deplin, existând şi reguli
generale şi excepţii. Însă, în perioada Dominatului, s-a consolidat regula deplinei capacităţi.
Cetăţile, corporaţiile şi instituţiile religioase aveau o largă posibilitate de a accepta moştenirea
prin testament.[12]
Secţiunea 3. Mecanismul opţiunii. Forme şi excepţii
3.1. Acceptarea
Indiferent dacă era vorba de succesiunea testamentară sau legală, acceptarea ipso jure a moştenirii
opera întotdeauna în favoarea sau defavoarea heredes sui et neccessari şi heredes neccesari,
această procedură se numea delatio hereditatis. Heredes extranei dobândeau succesiunea prin
puterea lor proprie de opţiune (proprio iure), iar procedura se numea aditio.[13]
Acceptarea moştenirii se făcea fie în mod expres, fie tacit; expres, în forme solemne sau printr-o
simplă declaraţie clară de voinţă, tacit, când succesorul îndeplinea anumite acte pe care nu le
putea face decât în calitate de erede (încasând o creanţă a succesiunii, plătind impozite).
[10]
Gai, Institutiones, II, 161.
[11]
M.D. Bocşan, Evoluţia succesiunii testamentare in dreptul roman, Cluj-Napoca, 2000, p. 38.
[12]
Idem, p. 39.
[13]
A. Guarino, Diritto privato romano, ed. a 5-a, Ed. Jovene, Napoli, 1976, p. 420.

Alex KIS
După dreptul pretorian este suficient ca eredele să ceară pretorului bonorum possessio, pentru
ca moştenirea să-i fie atribuită (agnitio bonorum possessionis).[14]
Opţiunea moştenitorului de a accepta sau de a renunţa la succesiune nu era îngrădită în dreptul

civil de nicio limită în timp. Deoarece acest sistem prezenta unele inconveniente în ceea ce
priveşte administrarea bunurilor ereditare, se obişnuia ca testatorul să instituie pe moştenitorul
său extraneus cu obligaţia de a se pronunţa, în formă solemnă în termenul de 100 de zile. La
rândul său, dreptul pretorian a stabilit că persoanele interesate de soarta succesiunii, cum sunt
creditorii şi legatarii, puteau cere pretorului ca acesta să impună eredelui un termen pentru a se
pronunţa. În general, acest termen era de 100 de zile şi dacă în acest interval moştenitorul nu se
doctrină
pronunţase, era socotit că a renunţat la succesiune.[15] Totodată edictele pretorilor şi constituţiile

împăraţilor dădeau tuturor moştenitorilor fără deosebire între ei, fie testamentari fie legali, un
termen pentru a delibera asupra acceptării sau renunţării la moştenire.[16]
Împăratul Iustinian măreşte termenul până la 1 an (spatium deliberandi), eredele fiind socotit că
a acceptat moştenirea dacă nu s-a pronunţat în acest timp.
Moştenitorul care a acceptat succesiunea devenea proprietarul bunurilor succesorale, fiind obligat
să plătească legatele şi fideicomisele indicate în testament, precum şi datoriile defunctului. Mai
mult: moştenitorul putea fi urmărit de creditori şi ultra vires hereditatis, adică şi peste activul
succesoral dacă activul nu acoperea pasivul. În asemenea situaţii, moştenitorii trebuia să achite
pe creditori din propria sa avere. Justinian stabileşte însă că moştenitorul care face un inventar
şi o preţuire în bani a patrimoniului succesoral, îşi limitează răspunderea sa faţă de creditorii
defunctului numai în limitele activului moştenirii. Este aşa zisul beneficiu de inventar (beneficium
inventarii). Inventarul trebuia să fie întocmit în termen de 3 luni de la data când moştenitorul a
ştiut de deschiderea moştenirii.
Acceptarea moştenirii putea însă aduce unele prejudicii şi creditorilor defunctului, în cazul în
care moştenitorul era insolvabil. Dacă, de pildă, pasivul succesoral era de 100 şi activul tot de
100 iar patrimoniul care se forma în urma succesiunii va avea un activ de 200 şi un pasiv de 300.
Într-o asemenea situaţie creditorii defunctului erau păgubiţi, deoarece, venind în concurenţă
cu creditorii moştenitorului, nu vor primi creanţele în întregime, ci numai o cotă-parte din ele.
La Roma, moştenitorul (heres neccesarius sau suus et necessarius) adică fiul de familie sau
sclavul ridicat la rang de moştenitor de către de cujus, dobândea moştenirea în mod automat,
independent de voinţa sa[17] şi irevocabil, fără a mai putea restrânge, modifica, completa acest act
unilateral impus de către legislaţia romană. Moştenitorul voluntar sau extern nu dobândea putea
dobândi moştenirea la Roma decât printr-o manifestare de voinţa expresă sau tacită. Acceptarea
de la acea vreme, întocmai ca şi astăzi, avea caracter retroactiv, moştenitorul fiind considerat
întotdeauna că a dobândit moştenirea chiar de la data deschiderii moştenirii, fără a mai proceda
la anumite acte pentru dobândirea acestui efect şi fără a-şi impune voinţa. La Roma, acceptarea
sau adiţia de ereditate (ire ad hereditatem) era, în privinţă moştenitorilor voluntari, atributivă de
calitatea de moştenitor, pe când astăzi moştenitorul având calitatea sa de la lege, acceptarea
[14]
A. Berger, op. cit., p. 376.
[15]
M.D. Bob, V. Hanga, op. cit., p. 232.
[16]
Dig., De jure deliberandi, 28, 8.
[17]
D. Alexandresco, op. cit., p. 222.

nu-i conferă o calitate pe care el o are de mai înainte, ci face ca el să nu mai poată renunţa la
moştenirea pe care a primit-o. Încă de la acea vreme acceptarea era nu numai irevocabilă ci era
totală şi indivizibilă La Roma, moştenitorii neccessari şi sui et necessarii nu putea din contra să
refuze moştenirea. Astăzi nu mai există deci moştenitori necessari, toţi fiind voluntari.[18]
3.2. Capacitatea de a primi o succesiune
În principiu, în dreptul roman pentru a putea moşteni, la fel ca în dreptul nostru, nu se cerea
capacitate de exerciţiu, pentru că moştenirea sau dobândirea anumitor drepturi prin moştenire se
putea realiza şi prin mandatari speciali numiţi de către pater familias în cazul în care dreptul roman
sau chiar capul familiei îl considera pe succesor ca fiind unul fără capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate de exerciţiu restrânsă, incapabil de a-şi gestiona perpetuu sau temporar moştenirea.
Infans conceptus pro nato habetur quotiens de comodis eius agitur[19] – acesta era momentul de la care
se putea considera că un cetăţean roman dobândea capacitatea de a primi o succesiune, astfel până
şi copilul conceput la data decesului lui de cujus putea fi înzestrat cu anumite drepturi, sau în cel
mai rău caz, obligat la executarea anumitor sarcini, cu condiţia ca el să se nască viu. De principiu, era
obligat să accepte moştenirea indiferent dacă îi aducea sau nu prejudicii patrimoniului său propriu.
Capacitatea de a primi o succesiune este sinonim cu capacitatea de folosinţă în general dar numai
în cazul cetăţenilor romani. Capacitatea de a primi încetează prin deces.
Războiul stă la baza originii sclaviei din momentul în care barbarii pierdeau, aceştia nu mai erau
ucişi ci transformaţi în unelte de muncă ale învingătorilor, romani bineînţeles. De asemenea
ulterior la originea robiei din Roma a ajuns să stea şi faptele sancţionate cu pierderea status
libertatis faptele fiind de natură delictuală (dezertorul) sau contractuală (insolvabilitate), unele
fiind astăzi considerate la limita imposibilului (sosirea unui barbar la Roma căruia nu îi era
asigurată protecţia de un cetăţean roman echivala cu pierderea libertăţii, implicit cu înrobirea,
de asemenea şi refuzul de a efectua serviciul militar[20]). Cum am menţionat, sclavii aveau
capacitatea de a moşteni dar nu era necesar (de fapt era imposibil) ca ei să aibă capacitate
de folosinţă sau de exerciţiu pentru că nu acesta era mecanismul juridic folosit de romani în
vederea urmaşilor sclavi. Sclavii primeau un patrimoniu de fapt numit peculium, iar de drept
rămânea dominus proprietarul acestor bunuri; fiind instituiţi deoarece erau consideraţi melior
per servos condictio nostra fieri potest, deterior fieri non potest, adică capabili de a aduce beneficii
patrimoniului lui de cujus. În funcţie de voinţa testatorului se putea obţine şi dezrobirea sclavului.
Nici la romani, femeia care putea să moştenească nu avea nevoie, pentru primirea moştenirii de
autorizarea bărbatului, fiindcă ea putea să facă o donaţie fără ştirea lui.[21]
3.3. Adiţia de ereditate (aditio hereditatis)
Moştenitorii externi sunt singurii care au timp de deliberare dacă vor face adiţia de ereditate sau
nu. Constă în acceptarea moştenirii de către succesibilii externi, voluntari ca urmare a ultimei
dorinţe aparţinând lui pater familias sau ca urmare a legii civile romane. Ei sunt singurii care îşi
[18]
Idem, p. 222.
[19]
Paul – D.1.5.7.; M. Kaser, Roman private Law, Ed. Butterworths, Edinburg, 1965, p. 65.
[20]
Cicero, Pro Caecina, 33. 96.; L.J. Archer, Slavery and other forms of unfree labour, Ed. Routledge, Londra, 1968, p. 71.
[21]

Alex KIS
puteau accepta partea doar în forma expresă, ei neputând deveni titulari ai moştenirii ipso jure
cum o făceau celelalte categorii de succesibili. Prima formă de aditio hereditatis care a existat era
cretio, următoarele forme au fost pro herede gestio şi aditio nuda voluntate[22]. Orice acceptare
făcută era irevocabilă.[23] În epoca clasică existau două maniere de acceptare: una expresă şi
formală (cretio), cealaltă tacită şi degajată (pro herede gestio). În epoca justiniană nu s-a schimbat
modul de gândire, dar dispare forma cretio de acceptare, şi era cert şi inevitabil că aditio nuda
voluntate îi va lua locul pentru a sta alături de pro herede gestio.[24]
3.4. Acceptarea tacită la Roma (pro herede gerere – gestio, usucapio pro herede)
doctrină
Actele intenţionate ale unui succesibil cum ar fi folosirea bunurilor succesorale, vinderea sau
donaţia bunurilor succesorale, plata datoriilor care intrau în pasivul succesiunii, acţiunea în
justiţie împotriva unui alt succesibil folosindu-se de hereditatis petitio, toate erau considerate
ca fiind acte de acceptare tacită a moştenitorilor de tip heredes sui et neccessarii şi/sau extranei
(depinde de epocă). Iar de la data când jus abstinendi a fost introdus de pretor, actele de mai
sus erau considerate ca fiind pierderea dreptului de abţinere. Pentru a evita pierderea dreptului
de abţinere, succesibilul trebuia să declare în faţa unor martori că actele sale nu reprezintă o
acceptare a moştenirii.[25]
Dacă o persoană poseda un bun care făcea parte din succesiunea defunctului, şi la data decesului
său defunctul nu a reuşit să îşi obţină posesia, cel dintâi ar fi putut deveni proprietar pe terenul
uzucapiunii. Chiar şi pentru imobile era valabilă acest tip de uzucapiune. Uzucaptorul putea chiar
să cunoască că bunul pe care îl are în posesie aparţine patrimoniului succesoral, el nu avea nevoie
nici de bună-credinţă, nici de justă cauză. Motivul pentru care această uzucapiune opera într-un
mod inechitabil era faptul că la Roma se dorea ca succesiunea să fie acceptată cât mai rapid
posibil pentru ca ritualurile familiale să fie întrerupte cât mai puţin timp de la decesul capului
familiei şi să fie reluate de îndată şi totodată creditorii succesiunii, dacă existau, să fie satisfăcuţi
fără întârziere. Cel ce dobândea bunul sau bunurile în acest mod era calificat că fiind moştenitor,
de unde şi denumirea de pro herede.[26]
Termenul de uzucapiune era de 1 an. A fost abolită de împăratul Hadrian.
3.5. Renunţarea (abdicatio)
Numai moştenitorii voluntari numiţi şi străini (extranei), puteau renunţa la succesiunea deschisă
în favoarea lor. Renunţarea nu cerea nici un act solemn, putându-se face printr-o manifestare de
voinţă tacită sau expresă.[27] Încă de la Roma se considera că eredele renunţător (extraneus) nu a
fost niciodată moştenitor, iar cel ce renunţă nu îşi mai putea retracta renunţarea într-un anumit
termen, renunţarea fiind definitivă.[28]
[22]
Gaius, II, 167.
A. Calzada, La acceptation de la herencia en el derecho romano. Aditio nuda voluntate, Zaragoza, 1995; R. Sotty, Droit
[23]
romain, II, 2, în Revista Revue historique de droit francais et etranger, Ed. Dalloz, Paris, p. 389.
[24]
Idem, p. 389.
[25]
[26]
Gai, Institutiones, II, 52-57.
[27]
M.D. Bob, V. Hanga, op. cit., p. 233.
[28]

3.6. Renunţarea la o succesiune viitoare. Pact asupra unei succesiuni viitoare
La Roma asemenea pacte erau considerate contrare bunelor moravuri, prin urmare orice
înţelegere asupra unei succesiuni nedeschise erau nule de drept. Indiferent că era dispusă printr-o
convenţie sau printr-un act unilateral, renunţarea la o succesiune nedeschisă nu era valabilă.
Secţiunea 4. Creditori. Drepturi
4.1. Vinderea bunurilor succesiunii insolvabile prin procedura bonorum venditio
Procedura bonorum venditio a fost o acţiune de executare silită a bunurilor debitorilor insolvabili,
indiferent dacă erau vii sau morţi. A apărut pentru a înlocui manus iniectio (punerea mâinii).
A fost creată prin activitatea pretorului Rutilius în anul 118 i.Hr. A apărut în procedura formulară
şi a dispărut împreună cu aceasta, fiind înlocuită de o altă procedură numită sectio bonorum, prin
aceasta din urmă se putea vinde patrimoniul debitorului insolvabil, per universitatem, adică în
bloc, în întreg conţinutul patrimoniului.
De îndată ce debitorii mărturiseau, sau nu vroiau să ia parte la procesul propriu, sau după
30 de zile de la data când au fost condamnaţi la plata creditorilor, se aplică această procedură. Cu
privire la debitorii decedaţi (în cazul nostru pater familias) nu se cerea condiţia ca să existe vreun
moştenitor sau vreun posesor al patrimoniului succesoral, procedura aplicându-se la cererea
creditorilor.
Venditio bonorum în cadrul procedurii succesorale la Roma conţinea mai mulţi paşi care trebuiau
îndepliniţi de către creditori. În primul rând, ei trebuiau să ceară pretorului punerea în posesie (in
possessionem missio) cu privire la bunurile succesiunii, îndeosebi a activelor succesiunii. În cazul
în care existau mai mulţi creditori aparţinând aceleaşi creanţe sau având creanţe diferite, dintre
aceşti creditori trebuia numit un curator al bunurilor supuse acestei acţiuni. Ulterior, timp de 15
zile, în cazul materiei succesiunilor, procedura trebuia făcută publică pentru a se asigura dacă
mai exista sau nu alţi creditori existenţi la masa succesorală sau pentru a acorda şansa cuiva de
a plăti datoriile debitorului decedat (indiferent cine ar fi plătitorul, fie el un terţ). După aceste
15 zile dacă încă mai exista creditul de plătit din patrimoniul debitorului, acceptanţii siliţi ai
moştenirii se făceau vinovaţi de infamie, dar în anul 47 i.Hr. prin legea in Bonis Iulia cedentis a fost
introdusă excepţia de infamie, prin care acceptanţii siliţi puteau abandona voluntar proprietatea.
Următorul pas era numirea dintre creditori a unui magister bonorum însărcinat cu pregătirea
licitaţiei prin care se vindeau bunurile, împărţirea în active şi în pasive, stabilirea termenelor de
plată şi a garanţiilor, ordinea venirii creditorilor la masa credală (creditori privilegiaţi, creditori
chirografari). Fiind vorba despre un debitor decedat licitaţia se organiza în 5 zile de la expirarea
termenului privind susţinerea publicităţii (cele 15 zile). Exista publicitate şi în cazul organizării
licitaţiei, fiind necesară stabilirea datei şi orei de organizare.
4.2. Lichidarea bunurilor succesorale prin procedura bonorum sectio
Apărută pe vremea primului împărat roman Augustus era o procedură de lichidare a averii. Dacă
de pe urmă defunctului n-a mai rămas nimeni moştenitor sau bonorum possessor, bunurile devin
conform aceleiaşi legi, fără stăpân şi se dispune ca ele să fie trecute fiscului.[29] Bunurile se vindeau
[29]

Alex KIS
aceluia care oferea cel mai mult, cumpărătorul dobândea proprietatea quiritara şi devenea titular
al creditelor şi debitor al debitelor.[30] În această procedură neexistând un raport direct între
insolvabilul care suferise publicatio bonorum sau de cujus (a cărui succesiune era vacantă) şi
cumpărător, intervenea statul care confisca bunurile, vânzându-le nu în numele insolvabilului
sau al de cujus, ci în propriul său nume.[31]
4.3. Exercitarea abstinere se hereditate sau jus abstinendi (a dreptului de abţinere) de către
acceptanţi
Pretorul fiind foarte inspirat a reuşit să introducă în dreptul roman dreptul de abţinere. Dreptul
doctrină
de abţinere era un act unilateral de voinţă prin care moştenitorii heredes sui se puteau abţine de
la acceptarea silită a moştenirii în cazul în care moştenirea era insolvabilă. Acest act era exercitat
numai după data deschiderii moştenirii şi spre deosebire de bonorum separatio nu necesita
încuviinţarea magistratului pentru a putea produce efecte. Era suficient ca moştenitorul să îşi
manifeste voinţa neechivocă şi nu conta forma de manifestare, se putea face atât expres cât şi
tacit, beneficiind astfel de imixtiune cu patrimoniul succesoral insolvabil care l-ar fi obligat la
plată tuturor creanţelor succesiunii. Nu conta faptul că acceptantul avea sau nu avea capacitate
de exerciţiu, dreptul de abţinere subzista în orice cazuri. Non est sine herede qui suum heredem
habet, licet abstinentem. Ulpian se exprimă prin textul acesta cu o dovadă a faptului că acela care
îşi exprimă dreptul de abţinere îşi va pierde şi dreptul de suus, adică nu va mai putea deveni pater
familias în temeiul acelei moşteniri.[32]
Consecinţe ce decurg din exercitarea dreptului de abţinere: cel ce exercită dreptul va renunţa
la bunurile succesorale în favoarea celui instituit ca substituit vulgar sau coerezilor săi, oferind
coerezilor un drept de acrescământ, iar dacă nu există nici substituit vulgar nici coerezi,
moştenirea se va deferi conform moştenirii legale. Dacă succesiunea era complet abandonată
şi patrimoniul se află în stare de insolvabilitate, creditorii puteau obţine satisfacerea creanţelor
proprii prin procedura bonorum venditio[33] . Renunţătorul nu va mai fi obligat la plata datoriilor
succesiunii, pretorul conferindu-i şansa de a-şi salva onoarea şi scutindu-l de infamia ce rezulta
din procedura bonorum venditio.
4.4. Transmiterea dreptului de opţiune (transmissio deferre hereditatem sau transmissio

delationis)
Transmiterea dreptului de acceptare în cazul în care succesibilul decedează nu funcţiona la Roma.

Astfel, moştenitorii subsecvenţi, nu vor putea exercita dreptul de opţiune în locul succesibilului.[34]
(hereditas delata et nondum adquisita non trasmittitur ad heredes). Acest principiu era limitat
în dreptul clasic de jus honorarium (cumularea dintre jus praetorium şi jus aedilicium)[35] şi în
[30]
E. Carelli, Per una ipotesi sulla origine della bonorum venditio, Ed. Apollinaris, 1938, pp. 429-482.
A.N. Popescu, Gaius INSTITUTIUNILE [dreptului privat roman], Ed. Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti,
[31]
1982, p. 161.
[32]
A. Calixte, op. cit., p. 924.
[33]
[34]
[35]
Idem, p. 529.

dreptul postclasic de jus novum[36] (termen folosit de Gaius pentru senatusconsulta şi constituţiile
imperiale, iar de Justinian pentru creaţiile sale[37])
Capitolul II. Drept civil român
Secţiunea 1. Comprehensiunea lucrării
1.1. Conţinut
Înainte de a trata cu adevărat instituţia opţiunii succesorale, trebuie precizat că lucrarea de faţă
se referă atât la Codul civil adoptat prin Legea nr. 287/2009 şi modificat prin Legea nr. 71/2011,
intrat în vigoare la data de 1 octombrie 2011, cât şi la Codul civil de la 1864 intrat în vigoare la
data de 1 decembrie 1865 şi abrogat la 1 octombrie 2011, acesta din urmă de-a lungul timpului
suferind numeroase modificări, de cele mai multe ori implicite, prin apariţia unui număr mare
de acte normative în lumina cărora trebuiau privite şi interpretate dispoziţiile. Printre altele vor
fi evocate şi dispoziţiile Legii nr. 319/1944, care după cum bine ştim, au fost incluse în Codul civil
în vigoare, cu modificările şi completările ulterioare necesare dinamizării dreptului succesoral.
Lucrarea conţine referiri la Codul civil Quebec şi Codul civil francez, pentru a putea susţine
valabilitatea unor argumente.
1.2. Dobândirea de drepturi
Pentru a putea dobândi un drept patrimonial trebuie făcută distincţie între 2 modalităţi. Prima,
modalitatea prin care dreptul se naşte direct persoanei, aceasta fiind primul proprietar al acelui
drept, şi a doua modalitate ca fiind cea prin care dreptul se transmite unei alte persoane, devenind
de la data transmiterii, titular al acelui drept[38] (exemplul potrivit celei de-a doua modalităţi:
acceptarea unei succesiuni).
Secţiunea 2. Definiţia Opţiunii Succesorale
Spre deosebire de vechiul Cod civil de la 1864 unde opţiunea succesorală nu era definită, în
Legea nr. 287/2009 (modificată de Legea nr. 71/2011, prima poartă denumirea de Codul civil, iar
în practică, se utilizează noţiunea de noul Cod civil încă de la 1 octombrie, iar această noţiune va
subzista ani buni înainte, dat fiind faptul că în anumite situaţii dispoziţiile de la 1864 îşi mai au
aplicabilitate, mai ales în situaţiile de ultractivitate) este dată o definiţie a opţiunii succesorale
şi totodată este definit acela care ar putea beneficia de o succesiune. Astfel, art. 1100 precizează
la alin. (1) că „cel chemat la moştenire în temeiul legii sau al voinţei defunctului poate accepta
moştenirea sau poate renunţa la ea” iar la alin. (2) întâlnim definiţia succesibilului ca fiind
„persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru a putea moşteni dar care nu şi-a
exercitat încă dreptul de opţiune succesorală.” O definiţie în acest sens a opţiunii succesorale ar
putea să constea în: dreptul potestativ al unui succesibil de a-şi manifestă liber voinţa într-un
anumit termen asupra dobândirii sau repudierii unei moşteniri în mod indivizibil şi irevocabil.
Aceasta include imposibilitatea de a opta între acceptarea unor anumite drepturi şi renunţarea la
[36]
A. Guarino, Diritto privato romano, ed. a 5-a, Ed. Jovene, Napoli, 1976, p. 426.
[37]
[38]
H. Capitant, Introduction a l’etude du droit civil, Ed. A. Pedone, Paris, 1923, p. 286.

Alex KIS
alte drepturi sau obligaţii pe care succesibilul nu le-ar putea considera favorabile în patrimoniul
său, iar acest drept se va putea manifesta numai în modurile îngăduite de lege sau prin derogare
de la aceasta cu ajutorul voinţei lui de cujus. În acest ultim caz, succesibilul va trebui să îşi exprime
voinţa numai în limitele permise de lege cu respectarea tuturor formalităţilor de la moştenirea
testamentară. Art. 1100 noul C. civ. pare a fi inspirat din art. 630 C. civ. Quebec, care defineşte
dreptul de opţiune succesorală într-un mod cât mai concentrat precizând că succesibilul are
dreptul de a accepta succesiunea sau de a renunţa la ea. Definiţia opţiunii dată de doctrină, la
care ne raliem constă în: „prerogativa juridică care permite titularului său de a putea, printr-
un act unilateral de voinţă, să modifice o situaţie juridică incertă, după o alternativă precisă şi
doctrină
previzibilă”[39].
Secţiunea 3. Titularii dreptului de opţiune succesorală (exercitare directă şi indirectă

prin persoane interpuse)
Opţiunea aparţine în primul rând succesibililor, în subsidiar opţiunea poate fi exercitată şi prin
reprezentant sau prin creditorii săi.[40]
Secţiunea 4. Caracterele juridice ale opţiunii
Libertatea, indivizibilitatea, prescriptibilitatea, retroactivitatea sunt 4 trăsături care caracterizează

opţiunea succesorală. [41] La acestea mai trebuie să adăugăm irevocabilitatea, precum şi
transmisibilitatea dreptului. Codul civil actual specifică incomplet la art. 1101[42] despre caracterele
juridice ale actului de opţiune succesorală. Articolul stipulează doar despre indivizibilitatea
opţiunii, restul caracterelor rămânând la aprecierea doctrinei. Desigur că prin excepţie, libertatea
opţiunii este şi ea reglementată la art. 1106[43], la capitolul care vizează acceptarea.
4.1. Libertatea opţiunii
Libertatea psihologică . Libertatea juridică
Libertatea psihologică se referă la acel caracter juridic conferit, din interpretarea legii de către
doctrină, succesibilului pentru a-şi alege calea opţiunii care o doreşte nefiind silit de nimeni să
accepte moştenirea într-un anumit mod (art. 1106 C. civ.), succesibilul va fi beneficiarul unui
timp de deliberare, în care acesta poate să cântărească mai bine asupra opţiunii. Excepţia de la
această regulă este pedeapsa privată prevăzută expres şi de Codul civil actual care se referă la
succesibilii de rea-credinţa, o rea-credinţă care trebuie să se manifeste numai asupra anumitor
acte şi fapte juridice prevăzute limitativ de art. 1119 C. civ.
Libertatea juridică este libertatea conferită de lege succesibilului de a-şi alege dacă va fi
continuatorul persoanei defunctului sau o persoană străină de moştenire. Prin textele de lege
I. Najjar, Le droit d’option. Contribution à l’étude du droit potestatif et de l’acte unilatéral, thèse, 1966, Ed. L.G.D.J.,
[39]
Paris, 1967, p. 44 şi pp. 102-104.

[40]
Y. Lequette, Fr. Terre, Droit civil: les successions, les liberalites, Ed. Dalloz, Paris, 1997, p. 534.
[41]
I. Najjar, op. cit., p. 44 şi pp. 102-104; Y. Lequette, Fr. Terre, op. cit., p. 535.
Art. 1101: Sub sancţiunea nulităţii absolute, opţiunea succesorală este indivizibilă şi nu poate fi afectată de nicio
[42]
modalitate.
[43]
Art. 1106: Nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire ce i se cuvine.

care reglementează libertatea, legiuitorul a dorit să garanteze că voinţa succesibilului nu va fi

afectată.[44]
4.2. Indivizibilitatea opţiunii. Opţiunea neafectată de modalităţi
Conform art. 1101, opţiunea succesorală este indivizibilă şi nu poate fi afectată de nici o
modalitate. Moştenirea se acceptă în întregul său, nu poate avea ca obiect numai o parte a
moştenirii, şi nu poate fi afectate de vreun termen sau condiţie.[45] Indivizibilitatea opţiunii se
referă atât la totalitatea bunurilor din patrimoniul succesoral cât şi la persoanele ce vin efectiv
la moştenire (succesibili). De către aceeaşi persoană, în cazul în care este titular a unei succesiuni
legale sau testamentare, nu se poate accepta anumite bunuri şi renunţa la altele.
Se poate accepta şi totodată renunţa la bunuri din aceeaşi succesiune numai atunci când se
renunţă la succesiunea legală în favoarea moştenirii testamentare, sau invers, când se acceptă
cea legală şi se renunţă la ultima dorinţă a defunctului. Pentru a putea opera aceste acte,
menţionăm că succesibilul trebuie să aibă două vocaţii la moştenire, bineînţeles, cea legală şi
cea testamentară.[46] Într-un final, nici în aceste cazuri, succesibilul nu deţine puterea unilaterală
de a-şi alege bunurile, atunci când acceptă o cale (legală sau testamentara) el va primi într-atât
şi indivizibil cât legea sau defunctul se pronunţă.
4.3. Prescripţia dreptului de opţiune succesorală
Termenul de prescripţie de 6 luni (C. civ. 1864) începe să curgă de la deschiderea succesiunii,
respectiv de la data morţii lui de cujus. Termenul de prescripţie începe să curgă de la această dată
chiar dacă succesibilul a aflat mai târziu de moartea celui care lasă moştenirea. Prescripţia curge
de la deschiderea moştenirii faţă de toţi succesibilii, termenul de opţiune fiind unic.
Termen de exercitare
Dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de 1 an de la data deschiderii succesiunii[47],

după acest termen intervine acceptarea tacită a succesiunii dacă acceptarea nu este împiedicată
de anumite excepţii prevăzute în Codul civil actual. Orice act juridic privitor la exercitarea
dreptului de opţiune înainte de deschiderea succesiunii este sancţionat cu nulitatea absolută.
Înainte de 1 octombrie 2011, termenul era de doar 6 luni, conform art. 700 C. civ. 1864, care
la rândul lui a fost adăugat peste un alt termen care exista înainte de 1954, art. 700 C. civ. în
forma sa iniţială prevedea că facultatea de acceptare sau repudiere se prescrie în acelaşi timp
cu prescripţia cea mai lungă a drepturilor imobiliare, în aceste condiţii, succesibilul putea să-şi
exercite dreptul de opţiune timp de 30 de ani.[48] Termenul prevăzut în vechea reglementare avea
natura juridică a unui termen de prescripţie extinctivă fiind supus reglementărilor Decretului
nr. 167/1958.
Art. 1100, art. 1106 C. civ.; art. 630 C. civ. Quebec: Succesibilul are dreptul de a accepta sau renunţa la moştenire;
[44]
textul din reglementarea Quebec nu lasă loc de interpretări.

A.-G. Atanasiu, Al.-P. Dimitriu, A.-F. Dobre, ..., Noul Cod Civil: note, corelaţii, explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011,
[45]
p. 417.
[46]
A se vedea şi Art. 769 C. civ. francez, Art. 1102 C. civ, art. 630 C. civ. Quebec.
[47]
Art. 1103 C. civ.
[48]
Fostul art. 700 C. civ. a suferit modificări prin Decretul nr. 73/1954.

Alex KIS
Prin urmare, termenul pentru exercitarea dreptului de opţiune este susceptibil de suspendare,
întrerupere şi prelungire, dar numai în condiţiile decretului amintit, sau în condiţiile Codului civil
actual, dispoziţiile decretului fiind în mare parte preluate şi de noua reglementare.
4.4. Retroactivitate. Irevocabilitate
Opţiunea aparţinând succesibililor are un efect retroactiv. Retroactivitatea în domeniul

succesiunilor legale şi testamentare se întinde de la momentul în care actul este validat până
în trecut la data deschiderii succesiunii, ca şi cum cel ce exercită actul l-ar fi exercitat de la data
deschiderii succesiunii.
doctrină
Moştenitorii devin proprietari din ziua decesului defunctului, acceptarea lor nefăcând decât să
consolideze drepturile la care erau îndreptăţiţi. Din momentul exercitării opţiunii se aşterne
pe efectele acestui act juridic unilateral irevocabilitatea neobişnuită [49], pentru că de regulă
o manifestare de voinţă independentă, unilaterală este revocabilă, dar în cazul succesiunilor
fenomenul este irevocabilitatea.
4.5. Transmisibilitatea dreptului de opţiune moştenitorilor subsecvenţi
Dreptul de opţiune succesorală nu are caracter intuitu personae, prin urmare, în caz de deces
al succesibilului înainte de a-şi exercită opţiunea, acesta se poate transmite moştenitorilor
subsecvenţi, pentru că în drepturile succesorale pe care le-a lăsat succesibilul va intra şi dreptul
de opţiune pe care l-a avut succesibilul pentru dintâia moştenire.[50] Spre deosebire de Codul civil
de la 1864, unde în situaţia în care moştenitorii subsecvenţi nu se înţelegeau asupra acceptării
sau renunţării la succesiune, moştenirea era acceptată sub beneficiu de inventar, în Codul civil
actual, art. 1105[51] prevede că fiecare din moştenitorii subsecvenţi vor dobândi un drept propriu
de opţiune, dreptul de opţiune al succesibilului fiind secţionat fiecărui moştenitor subsecvent,
născându-se astfel posibilitatea ca la un singur drept de opţiune să întâlnim atât acceptarea cât
şi renunţarea la moştenire, iar în cazuri extreme până şi acceptarea forţată.
4.6. Condiţii de fond ale actului de opţiune succesorală. Câteva aspecte noi
4.6.1. Capacitate
Fără a deosebi izvorul chemării succesorale, succesibilul, pentru a putea să-şi exercite dreptul de
opţiune succesorală, trebuie să aibă capacitate de exerciţiu[52] pentru că opţiunea succesorală este
un act de dispoziţie. Aşadar, succesibilul care acceptă moştenirea trebuie să fie major şi capabil,
întrucât acceptare are drept efect irevocabilitatea obligaţiilor care revin eredelui.[53]
Prin cele expuse mai sus, înţelegem prin acceptare, doar întocmirea şi validarea actului de opţiune
succesorală, pentru că trebuie să reţinem, în cazul exercitării opţiunii succesorale se impune ca
[49]
Y. Lequette, Fr. Terre, op. cit., p. 541.
Cass 1re civ., 14 noiembrie 2006, no 03-13.473, F P + B, Dir. Gen impots et a. c/ M. et a.: Juris-Data no 2006-035884,
[50]
în Revista Semaine Juridique, nr. 50, Edition Generale, Ed. Lexis Nexis, Paris, 2006, nr. 50, p. 2354, pct. 3423.
[51]
Corespunzător art. 635 C. civ. Quebec.
Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere in drept civil. Subiectele dreptului civil, ed. a X-a, Ed. Universul Juridic,
[52]
Bucureşti, 2005, pp. 235-291.

[53]
L. Stănciulescu, Drept civil. Partea specială. Contracte şi succesiuni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 424.

succesibilul să aibă doar capacitate de folosinţă, capacitatea de exerciţiu nu-şi are importantă
în acest domeniu, pentru că dreptul de opţiune se poate exercită indirect, conform legii, prin
persoane interpuse (reprezentant cu autorizarea autorităţii tutelare).
Potrivit art. 75 alin. (4) din Legea nr. 36/1995, în cadrul procedurii succesorale notariale, dacă
există moştenitori incapabili sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, se citează reprezentantul
acestora şi autoritatea tutelară.[54]
Atunci când îşi exercită direct dreptul de opţiune succesorală, succesibilul major şi cu capacitate
de exerciţiu deplină, nu trebuie să se afle într-o stare de insanitate de spirit. (stare de beţie
completă, hipnoză, maladie gravă care îl face incapabil temporar sau perpetuu)
4.6.2. Consimţământ. Vicii de consimţământ
Consimţământul trebuie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice adică o manifestare

de voinţă care nu să fie în glumă, din prietenie, curtoazie, când este vagă sau s-a făcut cu o
rezervă mintală cunoscută de contractant[55], pe scurt să fie neechivoc; trebuie să fie exteriorizat
şi nu trebuie să fie viciat. Consimţământul este viciat atunci când este dat din eroare, smuls prin
violenţă sau surprins prin dol, precum şi în caz de leziune după noua reglementare.
În practica judiciară anterioară intrării în vigoare a Codului civil actual nu s-au întâlnit situaţii în
care opţiunea succesorală să fie afectată de leziune.[56] În Codul civil actual nu mai există cazul
de leziune special, prin urmare se aplică dreptul comun, art. 1121-1124, însă cum spuneam pare
a fi imposibil de dovedit leziunea.
4.7. Condiţii de formă ale actului de opţiune succesorală
În general, actul de opţiune succesorală sub reglementarea Codului civil de la 1864 era un act
consensual, care nu trebuia să îmbrace o anumită formă pentru a fi valabil încheiat, nici măcar
ca o cerinţă ad probationem. În mod excepţional, renunţarea la moştenire şi acceptarea sub
beneficiu de inventar erau acte solemne, aşadar, nerespectarea formei impuse de lege atrăgea
nulitatea absolută a actului respectiv.
În prezent, lucrurile stau mai diferit, acceptarea expresă se va face întotdeauna sub formă unui
înscris sub semnătura privată sau în formă autentică, după preferinţa succesibilului, iar renunţarea
expresă necesită întotdeauna formă autentică.
Nerespectarea condiţiilor de validitate ale actului de opţiune succesorală se sancţionează cu

nulitatea potrivit dreptului comun. Astfel, nerespectarea condiţiilor de capacitate şi viciile de
consimţământ determină anulabilitatea (nulitatea relativă) actului de opţiune succesorală, în
timp ce nerespectarea formei solemne determină (în situaţiile prevăzute de lege) şi a condiţiilor
legale privind obiectul şi cauza se sancţionează cu nulitatea absolută. În ambele situaţii, actul de
opţiune se desfiinţează retroactiv şi succesibilul va putea opta din nou, în cadrul termenului de
prescripţie a dreptului, ţinându-se seama şi de regulile care guvernează suspendarea prescripţiei
[54]
Al. Bacaci, Gh. Comaniţă, Drept civil. Succesiunile, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 182.
[55]
D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p. 120.
D. Chirică, Succesiuni şi testamente, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 381; este vorba de un caz special de leziune
[56]
prevăzut în art. 694 C. civ. anterior.

Alex KIS
şi repunerea în termen.[57] Sub regimul ambelor coduri civile, teoriile expuse mai sus îşi au
aplicabilitate, însă cu puţine nuanţări, pentru că în conformitate cu doctrina contemporană
trebuie să se facă diferenţă între nulitatea relativă şi nulitatea absolută în cazul în care normă
protejează ordinea publică. Astfel dacă avem de-a face cu o normă de ordine publică de protecţie,
care protejează anumite interese private ale unui raport juridic, atunci sancţiunea va fi nulitatea
relativă, iar dacă întâlnim o normă de ordine publică de direcţie, care protejează interesul public
nu numai pe anumiţi subiecţi ai unui raport juridic, atunci cu desăvârşire sancţiunea aplicabilă
va fi nulitatea absolută.[58] Aceste două tipuri de ordine publică trebuie să îşi facă apariţia şi
în condiţiile de formă ale actului de opţiune succesorală, pentru că în unele cazuri, chiar dacă
doctrină
avem o normă de ordine publică, e mai potrivită şi mai raţională sancţiunea nulităţii relative,
pentru că aceasta în dreptul succesoral precum şi în dreptul civil în general, permite confirmarea
actului în situaţia de răzgândire a succesibilului sau în alte situaţii în care, dacă ar fi sancţionate
cu nulitatea absolută, ar trebui să se reia toată procedura actului de opţiune succesorală; la
intervenţia nulităţii absolute, actul se opreşte în a mai produce efecte, se întoarce retroactiv
la momentul la care actul nu era încheiat şi cel ce l-a încheiat nu mai poate reveni asupra lui.
Secţiunea 5. Modurile de exercitare ale dreptului potestativ de opţiune succesorală
5.1. Acceptarea
5.1.1. Acceptarea succesiunii
Acceptarea succesiunii a primit numeroase definiţii în literatura de specialitate. Incursiunea în

timp nefiind necesară, vom admite că drepturile şi obligaţiile acceptantului nu rezultă din actul
acceptării, cum se întâmplă în cazul raporturilor juridice contractuale ci direct din calitatea sa
de moştenitor pe care a dobândit-o la deschiderea succesiunii şi pe care doar a confirmat-o prin
acest act. De aceea se afirmă că acceptarea nu este altceva decât renunţarea la dreptul de a
renunţa.[59]
5.1.2. Acceptarea pură şi simplă – în formă manifestării de voinţă (reglementată doar în C. civ.
1864, în Codul civil actual nu îşi are aplicabilitate)
Deşi la decesul unei persoane, automat patrimoniul său este transmis moştenitorilor, totuşi
succesibilii au dreptul potestativ de opţiune succesorală, nefiind siliţi să accepte moştenirea. În
acest sens, art. 686 C. civ. 1864 dispunea că „nimeni nu este obligat de a face acceptarea unei
moşteniri care i se cuvine”. În reglementarea Codului civil anterior, acceptarea succesiunii este un
drept, iar acest drept se prescrie, potrivit art. 700, în termen de 6 luni, socotit de la deschiderea
succesiunii. Conform art. 689 C. civ. acceptarea succesiunii poate fi expresă sau tacită, iar prin
acceptare, titlul de moştenitor se consolidează şi transmisiunea provizorie a moştenirii devine
definitivă.[60]
[57]
Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 387.
În acelaşi sens, a se vedea şi D. Chirică, O privire asupra noului Cod civil. Titlul preliminar, în revista P.R. nr. 3/2011,
[58]
Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, p. 136.

D. Chirică, op. cit., p. 395; cu menţiunea că autorul are aproximativ aceeaşi interpretare, conformându-se doctrinei
[59]
franceze.
[60]
C. Apel Iaşi, decizia civilă nr. 29, din 8 ianuarie 1999, în Jurisprudenţa Curţii de Apel Iaşi în materie civilă pe anul 1999,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, pp. 78-79.

În Codul civil de la 1864 acceptarea moştenirii putea fi de două feluri, în funcţie de voinţa
succesibilul sau chiar în funcţie de voinţa legiuitorului în anumite cazuri enumerate exhaustiv
de lege. Aşadar, acceptarea moştenirii putea fi făcută pur şi simplu cât şi sub beneficiu de inventar.
Aceste dispoziţii au fost preluate de la Roma, noţiunile de acceptare ultra vires hereditatis şi
acceptare intra vires hereditatis fiind sinonime cu acceptarea pură şi simplă şi acceptarea sub
beneficiu de inventar. Acceptarea pură şi simplă nu este altceva decât renunţarea la dreptul de
a renunţa sau de a accepta moştenirea sub beneficiu de inventar.[61]
5.1.3. Acceptarea forţată după reglementarea Codului civil actual (Acceptarea pură şi simplă
în forma silită, după C. civ. 1864)
În Codul civil de la 1864 este reglementată acceptarea forţată a succesiunii la art. 703. Noul
Cod civil aduce câteva precizări, în sensul că succesibilul trebuie să fi acţionat cu rea-credinţă,
iar la împrejurările care duc la acceptarea forţată a fost adăugată ascunderea unei donaţii supusă
raportului ori reducţiunii.[62]
5.1.4. Acceptarea expresă
Conform art. 1108 C. civ.[63] alin. (1) actual, acceptarea este expresă când succesibilul îşi însuşeşte
titlul sau calitatea de moştenitor printr-un înscris sub semnătură privată sau printr-un înscris
autentic. Act juridic unilateral, acceptarea expresă a moştenirii nu putea fi lăsată de legiuitor
sub incidenţa regulii consensualismului aplicabilă în materie contractuală, unde, ca o consecinţă
a autonomiei de voinţa, consimţământul poate fi exprimat în orice formă, chiar şi verbal, fiind
precedat de discuţii între părţi, deoarece lipsa formei, pe de o parte, ar prezenta în acest caz grave
pericole, consimţământul fiind exprimat fără o suficientă reflecţie, iar pe de altă parte întrucât
nu s-ar putea distinge prea bine ceea ce a fost cu adevărat dorit de ceea ce reprezintă doar un
simplu proiect.[64] Înscrisul are valoare ad validitatem şi ad probationem. Înscrisul cerut, indiferent
că este vorba de cel autentic sau cel sub semnătura privată poate să aibă ca obiect fie acceptarea
însăşi, fie să se refere la un alt act juridic în legătură cu succesiunea doar că în situaţia aceasta
de acceptare indirectă expresă nu trebuie să avem infiltrat în substanţa actului, echivocul.[65]
O simplă scrisoare adresată unui alt moștenitor sau unui creditor al succesiunii din care să rezulte,
neîndoielnic, voința succesibilului de a accepta moștenirea, constituie act de acceptare expresă.[66]
De asemenea, constituie acte de acceptare a moştenirii şi diferitele cereri adresate instanţelor
judecătoreşti, notarului public sau organelor administraţiei publice pentru soluţionarea unor
chestiuni care privesc moştenirea. Astfel, s-a considerat că sunt acte de acceptare a moştenirii:
[61]
D. Chirică, op. cit., p. 395; Fr. Deak, op. cit., p. 456; J. Flour, H. Souleau, Les succesions, Ed. A. Colin, Paris, 1982, p. 132.
[62]
A.-G. Atanasiu, Al.-P. Dimitriu, A.-F. Dobre, op cit., p. 419; art. 1119 C. civ.
[63]
Art. 782, teza II, C. civ. francez.
[64]
D. Chirică, op. cit., p. 396.
În acest sens, art. 637 C. civ. Quebec este mai explicativ decât art. 1108 C. civ. actual sau art. 782 C. civ. teza II
[65]
C. civ. francez pentru că defineşte acceptarea expresă într-un sens mai larg care include fără dubii şi actele indirecte
de acceptare expresă: Acceptarea este expresă atunci când succesibilul îşi asumă într-un mod formal titlul sau calitatea
de moştenitor (t.n.). Contra, reglementarea civilă a noastră lasă loc de interpretări, pentru că face referire la înscris sub
semnătură privată sau înscris sub formă autentică şi nu se specifică dacă acel înscris trebuie să aibă ca obiect principal
acceptarea sau înscrisul poate să aibă ca obiect şi o altă operaţiune juridică din care acceptarea să rezulte implicit.
[66]
L. Stănciulescu, Drept civil. Partea Specială. Contracte şi succesiuni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 429.

Alex KIS
petiţia de ereditate, cererea de deschidere a procedurii succesorale notariale în care se exprimă

voinţa succesibilului de a accepta moştenirea, declaraţia dată la consiliul local.[67]
Acceptarea expresă se poate face şi prin mandatar, mandatul trebuind să fie dat în formă scrisă[68]
sau în formă autentică, în cazul retractării renunţării reglementată la art. 1123 C. civ. care are
valoare de acceptare expresă și care trebuie ad validitatem încheiată în formă autentică, mandatul
fiind bazat pe încredere și delegaţie de putere trebuie să corespundă formei de acceptare,
acceptarea în forma semnăturii private în acest caz particular este exclusă.
5.1.5. Acceptarea moştenirii. Renunţarea la moştenire după acceptarea ei

doctrină
Opţiunea succesorală este un act juridic unilateral, și în principiu irevocabil. Cel care a acceptat
moştenirea nu mai poate reveni asupra acceptării, operând regula de drept comun, că actul juridic
este irevocabil de la formarea lui, în afară de cazurile prevăzute de lege, în materie succesorală
fiind prevăzute de art. 694 C. civ 1864.[69]
Opțiunea intermediară între acceptare pură și simplă și renunțare este de a accepta moștenirea
sub beneficiu de inventar, și era prevăzută de art. 685 C. civ. de la 1864 ca fiind cea mai
benefică pecuniar dintre aceste trei forme de manifestare, pentru că odată acceptată în acest
fel succesiunea, creditorii succesorali nu vor mai putea urmări decât gajul general al bunurilor
succesorale.
Codul civil de la 2009 vine cu o soluție inedită pentru dreptul nostru, adică acceptarea moștenirii
nu îi va mai lăsa succesibilului posibilitatea de a alege cum crede de cuviință, noțiunile de „pură
și simplă” și „beneficiu de inventar” fiind înlăturate. În cazul acceptării, moștenitorul va fi
înzestrat, în mod rațional, datorită eforturilor practicii și doctrinei românești, doar cu anumite
drepturi, sarcinile și datoriile succesiunii care depășesc patrimoniul succesiunii nu vor putea fi
acceptate de către acela care va deveni moștenitor, art. 1114 alin. (2) stipulând că „moștenitorii
legali și legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile și sarcinile moștenirii
numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporțional cu cota fiecăruia.” Cu bună-știință
a fost înlăturată acceptarea ultra vires hereditatis dat fiind că puteau exista situații în care un
acceptant pur și simplu să nu fi aflat la data deschiderii moștenirii de anumite sarcini și datorii
care depășeau patrimoniul succesoral, în cazul în care transparența nu era asigurată pe deplin
de către dispozițiile legale, iar în loc să beneficieze de o adevărată moștenire, putea fi prejudiciat
chiar în patrimoniul său personal.
5.1.6. Acceptarea tacită a succesiunii
Un mod inovator de acceptare tacită a moştenirii prevăzut in Codul civil Quebec[70] este
acceptarea tacită ipso jure. Acest mod este soluţia şi pentru Codul civil actual chiar dacă nu e
reglementată expres, şi constă în faptul că dacă un succesibilul nu îşi exercită dreptul de opţiune
în termenul legal (1 an, cu condiţia să nu fie redus de instanţă din motive temeinice, de la data
deschiderii succesiunii, de principiu), acesta va fi socotit acceptant tacit. Acceptarea tacită ipso
[67]
Al. Bacaci, Gh. Comaniţă, Drept civil. Succesiunile, Ed. CH Beck, Bucureşti, 2006, p. 193.
[68]
D. Alexandresco, op. cit., p. 235
CSJ, secţia civilă, decizia nr. 1984 din 19 septembrie 1991, în Dreptul nr. 6/1992, p. 85; M.M. Pivniceru, C. Susanu,
[69]
D. Tătărușanu, Moștenirea legală şi testamentară, Practică judiciară, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2006, p. 133.
[70]
Art. 633 C. civ. Quebec.

jure operează numai dacă nu sunt întrunite condiţiile de la prezumţia de renunţare prevăzute
la art. 1112 şi art. 1113. Varianta de acceptare expusă mai sus nu îşi avea aplicabilitate sub
reglementarea Codului civil de 1864.
Există succesibili care fac anumite acte utile în favoarea patrimoniului succesoral, crezând că prin
acest mod ei au reuşit să accepte tacit moştenirea, dar care în realitate ei nu întrunesc condiţiile
pentru acceptare. În consecinţă şi de principiu, cei ce fac acte de conservare sau administrare în
favoarea succesiunii nu sunt consideraţi acceptanţi.
Moştenirea va fi acceptată tacit atunci când un succesibil face un act de dispoziţie cu bunurile
succesiunii. Vânzarea şi donaţia sunt acele acte de dispoziţie cu ajutorul cărora se poate evidenţia
cel mai bine o acceptare tacită. Curtea de casaţie franceză arată că sunt considerate acte de
acceptare, tranzacţiile încheiate de succesibili în legătură cu moştenirea.[71] Când un succesibil
face un act de acceptare tacită este necesar ca acesta să îşi exprime intenţia de acceptare într-
un mod neechivoc pentru a dobândi calitatea de succesor. Pe vechiul cod civil acceptarea tacită
era întotdeauna o acceptare pură şi simplă. În noul Cod civil acceptanţii taciţi vor fi socotiţi
doar acceptanţi, efectele acceptării pure şi simple şi noţiunea de acceptare pură şi simplă fiind
înlăturată (de principiu).
Suportarea cheltuielilor de înmormântare a defunctei de către succesibili, nu constituie un act

de acceptare a succesiunii, deoarece nu are semnificaţia juridică a unui act de administrare,
folosinţă, conservare, ori de dispoziţie asupra mase succesorale, ci pe aceea a unui act moral.[72]
Art. 959 alin. (2) C. civ. stipulează şi el în mod expres, diferit faţă de vechea reglementare şi
inovator totodată despre acceptarea tacită a succesiunii ca producând efecte în cazul în care
un reclamant-succesibil introduce o acţiune în faţa instanţei judecătoreşti pentru declararea
nedemnităţii unui alt succesibil în termenul specific de decădere a operării nedemnităţii, adică 1
an de zile de la data deschiderii succesiunii. Data deschiderii succesiunii nu are caracter imperativ
(este doar dreptul comun) în acest text de lege pentru că se poate ca începând de la o altă dată
să curgă termenul pentru constatarea nedemnităţii, de exemplu în cazul în care un moştenitor
şi-a câştigat drepturile abia ulterior printr-o petiţie de ereditate, de altminteri însăşi art. 959
în următoarele sale alineate mai prevede o serie de momente de la care poate să curgă acest
termen de 1 an, însă cum spuneam, data de la care începe să curgă termenul pentru constatarea
nedemnităţii poate curge şi din alte momente. Prin urmare, acest termen de acceptare tacită nu
va începe întotdeauna să curgă de la data deschiderii succesiunii sau de la momentele care sunt
prevăzute în articolul la care am făcut referire, ci se pot întâlni în practică diferite alte momente.
Din acest punct de vedere, dispoziţiile art. 959 alin. (2)-(5) nu au caracter limitativ.
Totuşi este interesant de reţinut că în cazul nedemnităţii de drept, nu s-a găsit o simetrie cu
nedemnitatea judiciară, pentru că după cum putem observa după art. 958 alin. 3 C. civ.[73], în
cazul în care un reclamant-succesibil introduce o acţiune în constatare a formei de nedemnitate
reglementată de prezentul articol, adică o formă care este mai accentuată faţă de nedemnitatea
[71]
Civ. 1re, 7 jun 1995, aff. Thomas, JCP 1995.IV.1879.
C. Apel Iaşi, decizia civilă, nr. 919 din 18 mai 2001, in Jurisprudenţa Curţii de apel Iaşi pe anul 2001, Ed. Lumina Lex,
[72]

Art. 958: Nedemnitatea de drept poate fi constată oricând, la cererea oricărei persoane interesate sau din oficiu de către
[73]
instanţa de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii judecătoreşti din care rezultă nedemnitatea.

Alex KIS
judiciară şi care operează ipso jure, nu avem nici o dispoziţie expresă care să ne lămurească dacă
avem acceptare tacită a succesiunii de către succesibilul-reclamant la momentul când introduce
cererea de declarare. Considerăm că în conformitate cu principiile dreptului se poate aprecia că
dacă un reclamant-succesibil care introduce o acţiune în declararea nedemnităţii judiciare, atunci
a fortiori va fi considerat că fiind acceptant, reclamantul-succesibil care introduce o cerere în
constatare de nedemnitate de drept. În ambele cazuri acceptarea tacită îşi va produce efectele
la momentul introducerii acţiunii/cererii.
5.1.7. Acceptarea sub beneficiu de inventar în lumina C. civ. 1864, art. 704-723
doctrină
a) Introducere în noţiune
Între cele două soluţii extreme, acceptarea pură şi simplă şi renunţarea la succesiune, succesibilul
poate alege o cale de mijloc: acceptarea sub beneficiu de inventar. Instituţia s-a născut prin
legea Scimus, în timpul lui Justinian; ea a trecut în dreptul scris francez şi foarte târziu cu unele
îngrădiri care apoi au dispărut, în dreptul cutumiar. Ca şi acceptarea pură şi simplă, cea beneficiară
consolidează titlul de moştenitor al succesibilului. Spre deosebire de cea dintâi, confuziunea între
patrimoniul succesoral şi cel al succesorului nu se produce, ea fiind oprită, prin întocmirea unui
inventar.[74]
Se alege această variantă atunci când solvabilitatea moştenirii este îndoielnică şi succesibilul
nu înţelege să-şi asume riscul insolvabilităţii, dar doreşte să beneficieze de un eventual sold
activ.[75] Desigur că acesta nu există singurul temei al acestei opţiuni, acceptarea sub beneficiu de
inventar fiind o facultate necondiţionată pentru succesibil de unde rezultă că se poate opta pentru
inventariere indiferent de motivul subiectiv al succesibilului, de regulă, un viitor moştenitor cu
bună-credinţa ar fi putut alege şi varianta inventarului din motive de siguranţă pentru patrimoniul
propriu.
Acceptarea sub beneficiu de inventar confirmă succesibilului în calitatea sa de moştenitor

întocmai că şi acceptarea pură şi simplă. Moştenitorul beneficiar este deci titularul patrimoniului
defunctului şi proprietar al bunurilor succesorale. În baza acestui titlu el va conservă, dacă este
cazul, relicvatul activului. Dreptul său este transmisibil propriilor săi moştenitori. Poate cere
reducţiunea liberalităţilor excesive ale defunctului dacă este moştenitor rezervatar; este ţinut
la raportul donaţiilor dacă este descendent sau soţ supravieţuitor în concurs cu descendenţii.[76]
b) Caracterul facultativ al acceptării sub beneficiu de inventar C. civ. 1864, art. 704-723
Deoarece opțiunea succesorală este un act juridic voluntar, succesibilul are doar dreptul, nu și
obligația de a accepta sub beneficiu de inventar. În situația în care există mai mulți succesibili
fiecare dintre ei este liber să opteze între acceptare pură și simplă și acceptare sub beneficiu de
inventar, alegerea făcută de un succesibil nu va afecta alegerea făcută de un alt succesibil.
Astfel, acceptanții sub beneficiu de inventar vor răspunde, dacă e cazul și există creditori ai
succesiunii doritori să își satisfacă creanța, intra vireș hereditatis, adică în limita activului moștenit.
[74]
M. Eliescu, Curs de Succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, pp. 352-353.
[75]
Fr. Deak, op. cit., pp. 379-380.
J. Mazeaud, Lecons de Droit civil, vol. IV, Paris, 1963, p. 359; B.L. Ciucă, Acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar,
[76]
Ed. Afir, București, 2009, p. 7.

Ei fac parte din acei moștenitori care nu pot fi prejudiciați în patrimoniul propriu, activele
dobândite înainte de deschiderea moștenirii prin putere proprie și neavând nici o legătură cu
moștenirea vor rămâne întotdeauna intacte, neexistând nici o cale pentru creditorii succesiunii
de a interveni în patrimoniul lor personal, succesorii aflându-se în situația de a se confrunta
numai cu creditorii personali. Marele dezavantaj pentru creditorii succesiunii este riscul pe care îl
suportă creditorii succesiunii de a nu-și mai putea recupera niciodată creanțele pe care le aveau.
Acceptanţii pur și simplu, ultra vireș hereditatis, vor fi obligați la satisfacerea creanțelor creditorilor
succesiunii în întregime, adică atunci când un creditor dorește să își recupereze creanță el se va
îndrepta asupra patrimoniului moștenitorului, patrimoniu care s-a confuzionat fiind acum compus
din două părți indivizibile și care nu vor mai fi separate niciodată, prima parte fiind patrimoniul
propriu pe care moștenitorul îl avea înainte de acceptare, iar cealaltă parte fiind patrimoniul
moștenit prin succesiune. Cu toate acestea creditorii succesiunii în cazul acceptantului pur și
simplu vor fi obligați ca mai întâi să se îndrepte asupra patrimoniului moștenirii dobândit de
moștenitor și abia la epuizarea acestuia se va putea trece la patrimoniul propriu al moștenitorului.
c) Acceptare sub beneficiu de inventar în mod ope legis
Am observat că în general acceptarea sub beneficiu de inventar este facultativă, dar există situații
când acceptarea sub beneficiu de inventar este obligatorie:
1. Persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă sau cele fără capacitate de exercițiu, vor acceptă
moștenirea prin mandatarii săi personali, persoane interpuse, numai sub beneficiu de inventar.
Astfel, art. 19 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a Decretului
privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, precizează că „acceptarea moștenirii cuvenite
unui minor, indiferent de vârstă, sau a unei persoane puse sub interdicţie va fi socotită totdeauna
ca fiind făcută sub beneficiu de inventar”.[77] După părerea noastră, această acceptare nu poate
fi calificată ca fiind sub beneficiu de inventar, fiindcă include o serie de aspecte derogatorii de
la inventarul facultativ. Pentru minori și interziși judecătorești acesta este dreptul comun, ei
nu pot opta pentru o altă variantă, ei sunt obligați să se rezume acestei variante sau să refuze
moștenirea, refuz prin renunțare, desigur că atunci când doresc să refuze e mai complicat
pentru că cutumiar vorbind, minorii și interzişii judecătorești nu sunt adepții refuzului de a primi
bunuri, implicit renunțării la succesiune, iar reprezentanților legali le sunt oprite asemenea
acte de renunțare pentru că s-ar consideră că acționează în contra intereselor minorului sau
interzisului judecătoresc. Desigur că putem întâlni situații în care renunțarea este mai benefică
pentru minor decât acceptarea, de exemplu, în situația în care în patrimoniul succesiunii se află
bunuri nefolositoare incapabilului, dar problema de aici este că dacă bunurile sunt nefolositoare
incapabilului atunci ele trebuie să fie și nefolositoare societății și să nu aibă o valoare patrimoniala
ridicată, iar dacă bunurile sunt nefolositoare procedura succesorală în mod normal nu va fi
deschisă nici în fața notarului și incapabilul nici nu se va adresa instanței pentru a obține beneficii
infime, bunurile unei succesiuni a cărei valoare este derizorie atât patrimonial cât și moral vor fi
lăsate pieirii, rațiunea pieirii acestor bunuri fiind faptul că însăși procedura succesorală notarială
și pe urmă adresa în fața instanței ar putea fi mai costisitoare decât valoarea bunurilor. Prin
urmare, din punct de vedere al interpretărilor ar trebui să se considere că atunci când un minor
sau interzis acceptă o moștenire, el va fi acceptant obligat la întocmirea inventarului, diferențierea
[77]
Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 9/1973, în C.D., 1973, p. 185; B.L. Ciucă, op. cit., p. 20.

Alex KIS
între beneficiu de inventar și pur și simplu aici nu există, noțiunile sunt înlăturate, deci când vom
vorbi de un incapabil sau un capabil restrâns ne vom referi doar la acceptare fără alte adagii.
Persoanele lipsite de capacitate de exercițiu și persoanele cu capacitate restrânsă de exercițiu

nu sunt ținute la obligația îndeplinirii formalității beneficiului de inventar, adică ei nu trebuie să
declare expres în fața notarului public că acceptă moștenirea sub beneficiu de inventar, întrucât
în ce le privește acceptarea e ope legis.
Un autor susține că obligația de a face declarație expresă trebuie îndeplinită de aceste persoane
la momentul dobândirii sau redobândirii capacității depline de exercițiu, sub sancțiunea pierderii
doctrină
beneficiului de inventar.[78] Suntem de o altă părere, pentru că din cele expuse mai sus, am
demonstrat că nu e vorba de un beneficiu de inventar din dreptul comun și că aceste persoane
nu au altă variantă de acceptare, iar la momentul când acceptă moștenirea ei sunt minori sau
interziși judecătorești și la acest moment trebuie să ne raportăm, pentru că la acea dată ei își vor
exprima consimțământul, nu la data când dobândesc sau redobândesc capacitatea de exercițiu, o
confirmare ulterioară a beneficiului de inventar e lipsită atât de temei juridic cât și de substanță
juridică.
2. Dacă succesibilul decedează înainte de deschiderea moștenirii dreptul de opțiune rămâne

un drept neexercitat și valabil și care se va transmite, de vor voi, moștenitorilor succesibilului.
În situația în care moștenitorii succesibilului nu se înțeleg asupra acceptării, unii vor acceptare
pură și simplă și ceilalți vor acceptare sub beneficiu de inventar, atunci ope legis va prevala
acceptarea sub beneficiu de inventar, nu se va ține cont de voința moștenitorilor doritori de o
acceptare fără inventarierea bunurilor, din contra se va trece peste ea și va operă separația de
patrimonii dispozițiile art. 693 C. civ. 1864 stipulând că „succesiunea se va accepta sub beneficiu
de inventar.”
3. Statul, ca beneficiar al moștenirilor vacante, în măsură în care primește o moștenire, iar în

acea moștenire există anumiți creditori care își așteaptă plată creanțelor va fi obligat la plata
creanțelor doar în limita activului existent în succesiune. Art. 1139 alin. (2) precizează în felul
următor: „comuna, orașul sau după caz, municipiul suportă pasivul moștenirii vacante numai în
limita valorii bunurilor din patrimoniul succesoral.”
d) Condițiile de formă ale acceptării sub beneficiu de inventar din C. civ. 1864
Acceptarea sub beneficiu de inventar se va face întotdeauna în forma ad solemnitatem impusă

de lege pentru a fi ad validitatem și ad opozabilitatem pentru ca restul persoanelor interesate
și neinteresate să cunoască acest lucru. În sfera ad solemnitatem se includ anumite cerințe
cumulativ obligatorii:
1. Declarația expresă în fața notarului public prin care succesibilul acceptă moștenirea în mod
neechivoc sub beneficiu de inventar. Neîndeplinirea acestei formalități atrage nulitatea absolută
a beneficiului de inventar, succesibilul putând fi considerat că a acceptat pur și simplu moștenirea
dacă sunt întrunite condițiile acestei ultime modalități de opțiune. În caz contrar, succesibilul
păstrează, în limitele termenului de 6 luni, dreptul de opțiune succesorală.[79]
[78]
I. Genoiu, Drept Succesoral, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 314.
[79]
Fr. Deak, op. cit., p. 443.

2. Declarația de acceptare sub beneficiu de inventar trebuie înregistrată de notarul public

competent la care succesibilul se adresează, iar dacă nu se îndeplinește această formalitate
operează sancțiunea inopozabilităţii actului față de creditorii succesorali, de principiu.
Anumite acte juridice trebuie să fie publicate sau aduse la cunoștință terților, adică a persoanelor
care nu au participat la ele și care totuși sunt interesate să le cunoască, pentru că ele pot produce
efecte împotriva lor. În consecință, legea organizează măsuri de publicitate, pe care părțile trebuie
să le îndeplinească. Așa se întâmplă cu actele între vii, relative la dobândirea sau transmiterea
proprietății imobiliare, sau a drepturilor reale-imobiliare, care trebuie menționate în registrele
publice și care pot fi consultate de oricine.[80]
3. Art. 705. C civ. 1864: „Această declaraţie n-are efect decât fiind precedată sau urmată de un
inventar fidel şi exact al bunurilor succesiunii, făcut după formele cerute de legile de procedură şi
în termenele mai jos hotărâte”. Articolul specifică de obligativitatea întocmirii inventarului înainte
sau după declaraţia de acceptare, atât declaraţia cât şi inventarul fiind interdependente pentru o
acceptare sub beneficiu de inventar. Dacă acceptantul doar declară că va întocmi inventarul nu
va fi suficient, el va trebui să îl şi întocmească faptic. Neîntocmirea inventarului sau întocmirea
în mod greşit a inventarului în termen poate atrage acceptarea pură şi simplă a moştenirii sau
renunţarea la moştenire, depinde de la caz la caz ce fel de condiţii se îndeplinesc. De asemenea
el va putea fi considerat acceptant pur şi simplu forţat dacă nu introduce în inventar unele bunuri
succesorale[81], acţionând cu rea-credinţă şi cu intenţie în acest mod. În schimb, omiterea nevoită
a unor bunuri succesorale nu atrage aceeaşi consecinţă, ci numai repararea acesteia printr-un
supliment la inventar.[82]
În general, succesibilul cere inventarierea bunurilor succesorale pentru a opta în cunoştinţă de cauză.[83]
Important de reţinut este că deşi termenele de inventar şi de deliberare se regăsesc în secţiunea

consacrată de C. civ. 1864 acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar (art. 706-711), totuşi
acestea sunt aplicabile opţiunii succesorale în general şi nu numai acestei variante de opţiune.[84]
e) Consecinţele ce decurg din exercitarea acceptării sub beneficiu de inventar din C. civ. 1864
Acceptarea sub beneficiu de inventar la fel ca şi acceptarea pură şi simplă este definitivă,
irevocabilă şi retroactivă[85] având ca principal efect consolidarea titlului de moştenitor al
acceptantului, dobândind astfel, în mod definitiv, bunurile succesorale de la data deschiderii
moştenirii. Prin urmare, acceptantul beneficiar devine în mod definitiv titular al patrimoniului
succesoral şi proprietar al bunurilor care îl compun. În această calitate are dreptul la activul net
al patrimoniului, poate încheia valabil acte juridice, poate cere ieşirea din indiviziune. În caz de
deces al moştenitorului beneficiar, patrimoniul dobândit prin moştenire se transmite la proprii
moştenitori.
[80]
A se vedea şi art. 793 C. civ. francez.
[81]
A se vedea şi art. 778 C. civ. francez.
[82]
M. Eliescu, Moştenirea şi devoluţiunea ei in dreptul R.S.R., Ed. Academiei, Bucureşti, 1966, p. 157; Fr. Deak, op. cit., p. 443;
J. Mazeaud, op. cit., p. 890.
[83]
A se vedea şi regulile inventarierii prevăzute de art. 70-74 din Legea nr. 36/1995; I. Genoiu, op. cit., p. 314.
[84]
Fr. Deak, op. cit., p. 444.
[85]
A se vedea art. 776 C. civ. francez.

Alex KIS
În anumite cazuri legea pronunţă decăderi de folosinţă împotriva indivizilor care s-au făcut
vinovaţi de acte reprehensibile.[86] Aşadar, creditorii care nu îşi exprimă în termen că vor să îşi
primească creanţele din patrimoniul succesiunii vor fi decăzuţi din acest drept pentru timpul ce
va urma.
5.2. Exercitarea dreptului de opţiune de către creditori. Reglementarea abrogată şi

reglementarea actuală
Exercitarea dreptului de acceptare sub beneficiu de inventar pe cale oblică nu se putea face nici
de către creditorii succesiunii, nici de către creditorii succesibilului. În schimb, dacă un succesibil
doctrină
renunţă în mod fraudulos la moştenire, se putea impune de către creditorii succesibilului printr-o
acţiune în faţa instanţei de judecată, obligarea pârâtului-succesibil la acceptare sub beneficiu de
inventar. Aceleaşi concepţii se aplică şi sub regimul reglementărilor în vigoare în cazul acceptării,
pentru că atât fosta acceptare sub beneficiu de inventar cât şi acceptarea din codul civil actual
deţin efectul intra vires hereditatis.
Creditorii succesibilului au avut şi au la dispoziţie acţiunea pauliană în cazul în care sunt întrunite
condiţiile prevăzute de lege. Exemplu: succesibilul renunţă în mod fraudulos la succesiune.
5.3. Statul ca acceptant de ultima ratio al succesiunii
Atunci când este vorba de o totalitate de bunuri, de un patrimoniu întreg care ar fi părăsit, e
drept că statul va fi proprietarul lui, şi nu va fi îngăduit ca un particular să devină stăpânul lui prin
ocupaţiune. Succesiunile vacante sunt atribuite statului.[87]Implicit, partea din moştenire rămasă
neatribuită, rămâne vacantă şi va fi atribuită statului. În codul civil actual se consolidează teoria
conform căreia statul culege succesiunea ca urmare a dreptului său de suveranitate, iar nu ca
un moştenitor, art. 652 C. civ. 1864 fiind înlăturat.[88] După această teorie, puterea suverană a
statului constă în exercitarea funcţiilor sale de poliţie statală la prevenirea riscurilor de dezordine
pe care le-ar crea existenţa unor bunuri fără stăpân ce ar tenta pe mulţi pentru a le dobândi prin
ocupaţiune în mod prioritar.[89] Codul civil Quebec prin art. 697 specifică în mod expres că statul
nu este un moştenitor şi de îndată ce toţi moştenitorii cunoscuţi au renunţat la succesiune, sau
dacă nu există succesibili sau prezumtivi-succesibili, statul va fi înzestrat cu averea defunctului.[90]
Codul civil 1864: în cazul în care succesibilii au renunţat expres la succesiune ori nu au acceptat-o
în termen, succesiunea devine vacantă după expirarea termenului de acceptare după expirarea
termenului de acceptare, iar bunurile succesorale trec în proprietatea statului potrivit art. 477 şi
art. 652 C. civ. 1864. Bunurile imobile (ca, de altfel, şi cele mobile), fiind trecute în proprietatea
statului, retroactiv, de la data decesului autorului, nu se poate invocă prescripţia achizitiva,
deoarece uzucapiunea nu poate opera împotriva dreptului de proprietate al statului.
[86]
A. Colin, H. Capitant, J. de la Morandiere, op. cit., p. 91.
[87]
Idem, p. 1109; A se vedea şi art. 809 C. civ. francez., art. 553, 1135, 1138 C. civ.
[88]
Art. 652 C. civ. 1864 preciza că: în cazul succesiunii vacante statul are calitatea de moştenitor.
[89]
D. Chirică, op. cit., p. 109, D. Alexandresco, op. cit., p. 190.
În acelaşi sens este şi art. 809 pct. 2 C. civ. francez; Cass 1re civ., 14 noiembrie 2006, no 03-13.473, F P + B, Dir. Gen
[90]
impots et a. c/ M. et a.: Juris-Data no 2006-035884, în Revista Semaine Juridique, Edition Generale, Ed. Lexis Nexis,
Paris, 2006, nr. 50, p. 2354, pct. 3423.

Desigur că în lumina Codului civil actual situaţia e puţin străină faţă de ce a fost anterior, pentru
că după cum am explicat, modificarea esenţială este trecerea de la prezumţia de renunţare la
prezumţia de acceptare după expirarea termenului de 1 an în care se poate exprima opţiunea
succesorală. Aşadar, în dreptul comun, după expirarea acestui termen de 1 an pentru acceptare
sau repudiere, succesibilul va fi socotit moştenitor cu efecte retroactive de la data deschiderii
succesiunii. Dispoziţiile privitoare la neacceptare în termen a succesiunii nu se mai aplică, şi de
regulă, bunurile nu vor mai trece în proprietatea statului. Statul, în situaţia descrisă mai sus va
putea, în tot sau în parte, dobândi moştenirea defunctului în cazul în care avem o renunţare
expresă aparţinând cel puţin unui succesibil sau avem o prezumţie de renunţare (art. 1112 sau
art. 1113, după caz).
Un nou caz de renunţare, de data această în mod tacit, îl avem reglementat la art. 1137 C. civ.,
despre somarea succesibilului. Este vorba de o situaţie de excepţie cu privire la renunţare, iar
pentru a putea opera şi pentru ca moştenirea să devină vacantă, avem nevoie de întrunirea
cumulativă a mai multor condiţii. Prima condiţie este că într-o succesiune să existe persoane
interesate care să poată exercită dreptul de a cere notarului constatarea vacanţei succesorale
(de exemplu, creditorii succesiunii). A două condiţie este existenţa succesibililor, pentru
că moştenirea să nu fie considerată ope legis ca fiind vacantă.[91] A treia condiţie se referă la
notarul public care fiind sesizat de către partea interesată trebuie să îşi desfăşoare activitatea
de comunicare a succesibililor şi publicitatea cererii. Ultima condiţie se referă la trecerea unui
interval de timp de la data deschiderii succesiunii după care se poate constata vacanţa succesorală
(mai exact 1 an şi 6 luni plus termenul fixat de notar pentru succesibili în care aceştia pot veni să
declare că ei sunt de fapt moştenitori, şi bineînţeles să îşi primească partea, termenul însumat
fiind unul de decădere pentru succesibili).
Succesiunea vacantă. Calitate procesuală activă înainte de 1 octombrie 2011 putea să aibă
doar Ministerul Finanţelor Publice sau administraţiile locale subordonate acestuia. Acum însă,
în prezent, considerăm că dacă s-a prevăzut în mod expres că moştenirile vacante se vor cuveni
comunei, oraşului sau municipiului, atunci calitatea procesuală activă va fi deţinută de primăria
sau consiliul local al respectivei entităţi. Înainte, nici municipiul prin consiliul local, nici primăria
municipiului nu puţeau iniţia o astfel de acţiune în justiţie, decât, eventual, în temeiul unui
mandat special ce ar fi emanat de la Ministerul Finanţelor Publice.[92] Art. 1138 C. civ. actual are
în vedere că succesiunea vacantă va reveni domeniului privat al comunei, oraşului, municipiului,
în cărui rază teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moştenirii.
Trebuie menţionată o condiţie esenţială pentru situaţia în care statul devine proprietar al
bunurilor succesiunii defunctului de pe urma renunţătorilor. În toate cazurile de renunţare în
favoarea statului fie ea expresă sau tacită, sau fie ea cu caracter general sau excepţional, prin
renunţători vom înţelege toţi renunţătorii ai întregii succesiuni legale sau renunţătorul unui
legat în cazul în care nu mai există alţi succesibili sau toţi renunţătorii succesiunii legale în cazul
în care există şi legatari. În acest din urmă caz legatarii nu trebuie să aibă şi o altă vocaţie la
Art. 1135 alin. (1) şi alin. (2) ale C. civ. cu toate că reglementează expres situaţiile de moştenire vacantă, le considerăm
[91]
ca fiind incomplete pentru că mai există şi alte situaţii în care moştenirea devine vacantă: în cazul situaţiilor de renunţare
la moştenire a tuturor moştenitorilor asupra totalităţii succesiunii sau doar asupra părţii la care aveau vocaţie, sau în
cazul în care succesibilii nu sunt cunoscuţi. Aceste situaţii sunt expres prevăzute în art. 696 C. civ. Quebec şi în art. 809
C. civ. francez.
[92]
C. Apel Oradea, decizia civilă nr. 887 din 22 iunie 2006, în B.J. 2006, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007.

Alex KIS
succesiunea legală şi legatul de care beneficiază nu trebuie să aibă vocaţie la universalitate; ceea
ce este de evidenţiat într-o astfel de ipoteză este faptul că legatarul îşi va primi partea care i-a
lăsat-o defunctul (un titlu particular sau un titlu universal) iar restul va reveni statul, în temeiul
dreptului său de suveranitate.
Pe scurt, dacă o parte din moştenire sau toată moştenirea, indiferent dacă este legală sau
testamentară, nu se va vrea sau nu va putea fi acceptată de nici o persoană cu vocaţie la
moştenire, statul devine beneficiar al succesiunii pe porţiunea în care nu întâlnim acceptare.
Reamintim că în toate cazurile în care statul devine proprietar al unei succesiuni vacante, el
doctrină
devine retroactiv proprietar chiar de la data deschiderii succesiunii şi le primeşte doar intra vires
hereditatis, drept urmare dacă ulterior dobândirii succesiunii de către stat vor veni la acesta
anumite persoane interesate din succesiune care au anumite creanţe sau drepturi, ei vor fi
satisfăcuţi doar în limitele activului succesiunii.
5.4. Renunţarea
5.4.1. Aspecte introductive
Renunţarea expresă la moştenire este manifestarea de voinţa a unui succesibil din care rezultă că
acesta nu-şi însuşeşte titlul de moştenitor la care îi dă dreptul, legea sau testamentul.
Succesibilul poate opta în acest sens din mai multe motive, fie pentru că moştenirea este
insolvabilă, pasivul depăşind activul, fie pentru a păstra o donaţie raportabilă de care a beneficiat
şi a cărei valoare este mai mare decât cota parte ce i s-ar fi cuvenit în cazul în care acceptă
succesiunea, fie din considerente familiale sau de altă natură.[93]
După Noul Cod civil renunţarea la moştenire prevăzută în Cartea a IV-a, Titlul IV, Capitolul I.
„Transmiterea moştenirii” trebuie să fie expresă, sub forma unei declaraţii de renunţare, adică
a unui act unilateral prin care cel care este prezumat ca fiind moştenitor îşi manifestă intenţia
de a declina ceea ce ar fi primit dacă ar fi acceptat moştenirea. Declaraţia trebuie ad validitatem
încheiată în formă autentică, iar ad opozabilitatem trebuie trecută în registrul naţional notarial.
Renunţarea la succesiune priveşte atât bunurile existente în succesiune la data decesului cât şi
la cele ce eventual ar intra ulterior în succesiunea respectivă.[94]
Desigur că există şi două excepţii prin care renunţarea se poate manifestă în mod tacit, aceste
excepţii fiind prevăzute limitativ în dispoziţiile art. 1112 şi art. 1113 alin. (2). Aceste excepţii
implică în mod imperativ amestecul instanţei de judecată competente din circumscripţia
ultimului domiciliu al defunctului, organul competent având fie atribuţii de chemare în judecată
a moştenitorilor fie atribuţii de modificare a termenelor de opţiune ale succesiunii.
Conform art. 1112, atunci când procedura succesorală nu se realizează pe cale amiabilă în faţa
notarului şi păşeşte în procedura contencioasă în faţă instanţei competente, se naşte o formă
de renunţare tacită la moştenire care duce la pierderea dreptului de a moşteni însă numai dacă
se îndeplinesc anumite condiţii cumulativ:
[93]
I. Adam, R. Adrian, Drept civil. Succesiuni, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003, p. 420.
[94]
CSJ, secţia civilă, decizia civilă nr. 494, din 14 februarie 1994, în Dreptul nr. 12/1994, p. 67.

1. Prezumtivul succesibil să fie citat la proces sub forma unei citaţii speciale care trebuie emisă cu
cel puţin 30 de zile înainte de expirarea termenului,să includă şi menţiunea că dacă succesibilul nu
îşi exercită dreptul de a accepta moştenirea în termenul de 1 an de la data deschiderii moştenirii
(şi termenul de 1 an şi data deschiderii moştenirii de la care începe să curgă acest termen sunt
prevăzute doar ca fiind dreptul comun, de principiu, în anumite cazuri prevăzute de lege ele
putând fi modificate);
2. Să cunoască despre deschiderea moştenirii, cu alte cuvinte să ştie de când va curge termenul
privind exercitarea dreptului sau de opţiune succesorală [fie de la data decesului lui de cujus, fie
de la o altă dată prevăzută de art. 1103 alin. (2)].
3. Să cunoască că are calitate de succesibil, fiind informat expres sau tacit de către anumite
persoane, indiferent cine ar fi acestea sau chiar luând la cunoştinţă din proprie iniţiativă, apelând
după caz, fie la cunoştinţele sale juridice fie la cunoştinţele unei persoane de specialitate.
Trebuie menţionat că nu în toate cazurile încheierea dată de notarul public îţi asigură calitatea
de succesibil, de aceea succesibilul trebuie să fie sigur că este un viitor moştenitor, calitatea
efectivă de succesibil în cazul prezumţiei de renunţare fiind cunoscută abia la sfârşitul închiderii
procedurii succesorale în faţa instanţei de judecată, când hotărârile completului de judecată
pot atribui bunurile unei alte persoane decât cel care a renunţat, menţionând expres cum au
devenit acele persoane moştenitori, mai exact, în defavoarea cărui prezumtiv succesibil anumite
persoane reuşesc să între în profitul (sau deficitul) patrimoniului defunctului. Aflându-ne în
procedura contencioasă lucrurile sunt puţin mai nuanţate iar prezumţia de succesibil data de
notarul public persoanelor îndreptăţite în cazul procedurii prealabile poate fi răsturnată în faţa
instanţei de judecată. Aşadar, într-un cuvânt, în cazul prezumţiei de renunţare nu e suficient că
acea persoană chemată în judecată să aibă în conştiinţă că este un succesibil şi nici ca notarul
să îi atribuie această calitate, ci trebuie să existe o hotărâre judecătorească care să evidenţieze
că renunţătorul a avut calitatea de succesibil. În sens contrar, dacă la închiderea procedurii
succesorale de către completul de judecată se adevereşte că persoană chemată în judecată nu
are calitatea de succesibil, această persoană nu va fi calificată că fiind un renunţător ci doar că
un simplu terţ străin de moştenire.
4. Să nu îşi exercite în mod intenţionat sau culpabil dreptul de opţiune în interiorul termenului de
opţiune succesorală, acest termen putând fiind atribuit pe cale legală sau pe cale judecătorească.
În dispoziţiile art. 1113 se află stipulată cel de-al doilea caz de excepţie prin care se poate renunţa
la succesiune în mod tacit. Prin prevederile acestui articol se acordă posibilitatea persoanelor
interesate de a reduce termenul de opţiune de care beneficiază succesibilii dar numai în situaţia
în care se ivesc anumite motive temeinice.
5.4.2. Condiţii de fond şi de formă ale Renunţării
Pe vechiul Cod civil, se consideră că renunţarea poate fi atât expresă cât şi tacită. Renunţarea
tacită rezulta din neacceptarea moştenirii în termenul de prescripţie prevăzut de lege.[95] Acum
însă acest caz de renunţare tacită nu mai există, după curgerea termenului de prescripţie pentru
opţiune, succesibilul va fi considerat acceptant. Ca atare, renunţarea după reglementarea în
vigoare pare a fi numai expresă însă la o analiză mai succintă putem deduce că există şi cazuri de
[95]
D. Chirică, op. cit., p. 235.

Alex KIS
renunţare tacită, cum este prezumţia de renunţare de la art. 1112 şi art. 1113 C. civ sau renunţarea
tacită după somarea succesibilului de la art. 1137 C. civ.
Art. 1120 instituie ca o condiţie ad validitatem forma autentică a renunţării exprese. Conform
art. 76 din Legea nr. 36/1995, renunţarea verbală la succesiune, precum şi cea exprimată într-un
act sub semnătură privată, adică renunţarea care nu respectă condiţiile impuse de lege, nu constituie
o renunţare expresă la succesiune, fiind nulă absolut şi lipsită de efecte. Datorită importanţei
succesiunilor şi valoarea acestora în majoritatea cazurilor, considerăm că era absolut necesar să se
impună această formă autentică, fiind vorba de absorbţia persoanei şi a patrimoniului defunctului,
din punct de vedere juridic în patrimoniul succesorului, un punct culminant al vieţii oricărei persoane
doctrină
în general; şi în plus succesibilul va putea mai greu să fie afectat de vicii de consimţământ atunci când
îşi exprimă opţiunea data fiind necesitatea ca acesta să se prezinte în faţă unui notar de pildă, notarul
fiind prezumat profesionist în domeniul succesiunilor.
5.4.3. Consecinţele ce decurg din exercitarea renunţării
Că fiind socotit străin de moştenire, renunţătorul nu va mai putea pretinde din bunurile
succesiunii. Prin renunţare, dacă este vorba despre un moştenitor obligat la raportul donaţiilor
fiind vorba de donaţii primite la defunct, renunţătorul va fi scutit de raport.
Renunţarea are un efect absolut dar care nu este definitiv. Conform art. 1121 alin. (2) C. civ.
„succesibilul care renunţă este considerat că nu a fost niciodată moştenitor”.[96] Că fiind socotit
străin de moştenire, renunţătorul nu va mai putea pretinde din bunurile succesiunii. Prin
renunţare, dacă este vorba despre un moştenitor obligat la raportul donaţiilor fiind vorba de
donaţii primite la defunct, renunţătorul va fi scutit de raport.[97]
Renunţătorul păstrează dreptul de a urmări şi primi bunurile care fac parte din categoria
amintirilor de familie, precum şi anumite acţiuni extrapatrimoniale, cum ar fi stabilirea
paternităţii. La fel cum a hotărât Casaţia franceză, aceste drepturi subzistă pentru că efectul
renunţării nu include şi dispariţia liniei sangvine existente între renunţător şi de cujus.[98] În cazul
în care există o obligaţie de întreţinere în favoarea renunţătorului la care de cujus era întreţinător,
atunci întreţinerea va fi continuată de către moştenitorii acestuia, în limita activului disponibil.
Efectul nedefinitiv al succesiunii: spre deosebire de acceptare, care este irevocabilă, renunţarea
este susceptibilă de retractare, în această situaţia putându-se evita vacanţa succesorală.[99]
Un alt efect care îl poate produce renunţarea constă în conferirea dreptului de acrescământ
pentru moştenitorii care acceptă moştenirea şi pot în condiţiile legii să îşi cumuleze partea de
care beneficiază cu partea renunţătorului, formând un tot indivizibil, ca şi cum ar fi moştenit fără
să fi existat acel renunţător. Este reglementată expres această ipoteză la art. 1121 alin. (2) C. civ.
fiind recunoscută şi în baza reglementării civile anterioare.
Nu poate renunţa la succesiunea defunctului, succesibilul care la epoca la care îşi doreşte să
renunţe, a exploatat terenul agricol pentru că s-a comportat ca un moştenitor, şi a devenit
[96]
Corespunzător art. 647 C. civ. Quebec.
[97]
Y. Lequette, Fr. Terre, op. cit., p. 551.
[98]
Ibidem.
[99]
Ibidem.

acceptant tacit. De altfel, succesiunea nu va fi vacantă, şi moştenitorul va fi obligat la plată

cheltuielilor fiscale către stat.[100]
5.5. Retractarea Renunţării (formă a acceptării exprese). Efectele Retractării
În principiu, opţiunea succesorală, odată exercitată e irevocabilă[101]. Excepţie de la principiul

irevocabilităţii în acest caz este retractarea renunţării care e prevăzută expres în C. civ. la
art. 1123[102], cu o mică diferenţă terminologică pentru că articolul o defineşte ca fiind revocare; cu
toate acestea efectele retractării nu sunt afectate. În interiorul termenului de 1 an (termenul este
cu titlu de principiu) de la data deschiderii succesiunii pentru exercitarea dreptului de opţiune,
renunţătorul poate reveni asupra renunţării optând ipso jure pentru acceptare, dacă moştenirea
nu a fost deja acceptată de alţi succesibili după cum ne spune art. 1123, sau dacă statul nu a
devenit proprietar al succesiunii prin intermediul succesiunii vacante, după cum ne spune art. 807
C. civ. francez. Retractantul renunţător va fi socotit ca un acceptant expres în formă autentică,
pentru că retractarea renunţării nu se poate face decât în formă autentică, iar odată formulată
intervine automat acceptarea.
Cu titlu particular, în acest caz de acceptare expresă, moştenitorul va dobândi moştenirea fără
efect retroactiv, şi bunurile i se vor cuveni în starea în care se găsesc la momentul acceptării şi
fără să afecteze drepturile dobândite de terţi asupra acelor bunuri în intervalul de timp de la
deschiderea succesiunii şi retractarea renunţării (acceptare).[103]
5.6. Exprimarea anticipată a opţiunii succesorale. Pactele asupra unei succesiuni viitoare
Toate stipulaţiile având că obiect renunţarea la o succesiune nedeschisă, cele prin care se atribuie
în tot sau în parte o succesiune unei alte persoane decât succesibilul care ar fi putut fi beneficiar
la data deschiderii succesiunii, în temeiul C. civ. francez[104] (art. 956 C. civ.) sunt lovite de nulitate
absolută. Considerăm totuşi că în lumina contemporană a dreptului civil, sancţiunea e prea
drastică, chiar dacă articolul prevede limitativ situaţiile în care aceste pacte sunt prohibite, totuşi
prohibiţia este de ordine publică de protecţie, că atare sancţiunea nulităţii relative fiind mult mai
satisfăcătoare.[105]
În conformitate cu jurisprudenţa maghiară din 1909 regăsim ţări care permit pacte asupra unei
succesiuni viitoare pentru că eredele escontat în timpul când de cujus era încă în viaţă, nu poate
fi considerat nici ca erede care nu a primit succesiunea şi nici ca erede, care a refuzat-o, deoarece
prin faptul escontării el nu mai este în drept să facă vreun act juridic de renunţare sau refuz, în
privinţa unei succesiuni asupra căreia el şi-a încasat drepturile şi de care a rămas străin, în baza
C. Apel Angers, 1re ch. B, 14 januarie 2004, G. c/ Directeur des services fiscaux de la Mayenne: Juris-Data no 2004-
[100]
244734, în Revista Semaine Juridique, Edition Generale, Ed. Lexis Nexis, Paris, 2004, nr. 47, p. 2217, pct. 3284.
J. Patarîn, Jurisprudence francaise en matiere de droit civil, în Revista Trimestrială de drept, Ed. Recueil Dalloz, Paris,
[101]
p. 959.
[102]
A se vedea şi art. 649 C. civ. Quebec.
[103]
Art. 1123 alin. (2) C. civ. actual; art. 649 C. civ. Quebec.
H. Capitant, Fr. Terre, Y. Lequette, Les grands arrets de la jurisprudence civile, Ed. Dalloz, Paris, 1994; articolul din
[104]
Codul civil român e mai nuanţat, incluzând şi actele de acceptare anticipată, promisiunea de înstrăinare etc.
[105]
Cu privire la ordinea publică de protecţie, a se vedea şi D. Chirică, în P.R., op. cit., p. 138.

Alex KIS
principiului de drept că renunţarea rezultând din escontare, atrage în mod irevocabil îndepărtarea
de la succesiune, atât în privinţa eredelui renunţător, cât şi a descendenţilor săi.[106]
Concluzii
De-a lungul secolelor, viziunea asupra dreptului a evoluat, iar argumente în acest sens nici nu mai
trebuie expuse, le putem lua ca fiind prezumţii absolute. În materia opţiunii succesorale, de la
acceptarea forţată din dreptul roman până la a conferi un drept propriu succesibililor a fost nevoie
de o perioada îndelungată, care o depăşeşte pe cea milenară. Totuşi şi până în prezent, o societate
doctrină
democratică ideală de drept continental la care ne-am putea raporta va fi aceea care păstrează
rezerva ca o tradiţie şi ca o necesitate. Aşadar anumite limitări în acceptarea unei succesiuni încă
subzistă, de aceea aceste limitări le putem numi ca fiind o continuare a drepturilor patrimoniale
pe care le-a avut de cujus înainte de deces. În acest sens, doresc sa atribui rezervei rolul de drept
patrimonial care tinde în principiu spre o natură economică în care nu mai este esenţial blazonul
familiei sau al defunctului ci doar beneficiile la care se poate aştepta un succesor. Doar un interes
moral bine conturat al succesorului, sau anumite amintiri de familie, le putem socoti în prezent
ca fiind o continuare a persoanei defunctului.
Noul Cod civil poate fi socotit ca fiind un succes în materia reglementărilor naţionale, iar opţiunea
succesorală reglementată de acesta, reuşeşte să se includă la un standard înalt bine văzut de către
toate naţiunile civilizate. Diversitatea reglementărilor din care s-au inspirat legiuitorii români
(fie din dreptul continental, fie din dreptul cu sistem common law) este un pas mare pentru
România, dar este un pas imens pentru Europa. Considerăm că prin noul Cod civil, România a
dat dovadă de inventivitate şi creativitate, a întocmit o obligaţie de mijloace care să conducă la
unitate axiologică a reglementărilor legale din Uniunea Europeană. Aşteptăm în viitorul apropiat
un Cod civil al Europei şi o Constituţie a Europei care să ne confirme cele spuse. Trebuie adăugat
că în dreptul internaţional privat al succesiunilor din cadrul UE se află în discuţie proiectul de
regulament în materia succesiunilor care va putea să ne lărgească şi mai mult orizontul în materia
succesiunilor, iar doctrina străină cu privire la opţiunea succesorală să primească o scară mai
largă de interpretare. Nu trebuie uitat de armonizarea legislaţiilor la nivelul Comunităţii pentru
că până acum am avut parte doar de acces la informaţii de drept străin, iar în viitorul apropiat
vom avea o devălmăşie cu dreptul străin care va produce schimbări majore.
[106]
T. Alexandrescu, Renunţarea la succesiune şi pactele succesorale in dreptul civil ardelean, Ed. Curierul Judiciar, nr. 8,
Cluj-Napoca, 1931, p. 14.

Reproduced with permission of the copyright owner. Further reproduction prohibited without
permission.

C.13 ZI Opțiunea Succesorală

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

C.13 ZI Opțiunea Succesorală

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Alex KIS

Opţiunea succesorală. Studiu de drept

Keywords: option, French doctrine, acceptance, disclaimer, reserve.

Cuvinte-cheie: opţiune, doctrina franceză, acceptare, renunţare, rezervă.

Legislaţie relevantă: Noul Cod civil, art. 1100 – art. 1124

52 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2015 | DOCTRINĂ

economică substanţială, interesul în materia succesiunilor va fi întotdeauna ridicat. Miza e foarte

Capitolul I. Drept Roman

1.1. Transmiterea patrimoniului din cauza decesului unei persoane

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2015 | 53

pentru că transmiterea patrimoniului operează imediat, mortis causa, de la persoana defunctului

Secţiunea 2. Categorii de moştenitori ce pot dobândi o succesiune la Roma

2.1. Heres suus et neccesarius

Bucureşti, 1984, p. 106.

Philadelphia, 1953, reeditată 1991, p. 595.

54 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2015 | DOCTRINĂ

sus-menţionaţi, dacă succesiunea era insolvabilă, căci în asemenea cazuri, ei trebuiau să

1. Cultul familiei nu suferă nicio întrerupere, dacă pater familias decedează.

2.2. Servus cum libertate heres institutus

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2015 | 55

56 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2015 | DOCTRINĂ

2.4. Liberi non in potestate, adgnatus promixus, gentiles – proprio iure

2.5. Situaţia persoanelor juridice

Pe durata republicii şi a imperiului roman capacitatea de a accepta o moştenire de către

Secţiunea 3. Mecanismul opţiunii. Forme şi excepţii

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2015 | 57

Opţiunea moştenitorului de a accepta sau de a renunţa la succesiune nu era îngrădită în dreptul

pronunţase, era socotit că a renunţat la succesiune.[15] Totodată edictele pretorilor şi constituţiile

58 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2015 | DOCTRINĂ

3.2. Capacitatea de a primi o succesiune

3.3. Adiţia de ereditate (aditio hereditatis)

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2015 | 59

Termenul de uzucapiune era de 1 an. A fost abolită de împăratul Hadrian.

3.5. Renunţarea (abdicatio)

60 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2015 | DOCTRINĂ

3.6. Renunţarea la o succesiune viitoare. Pact asupra unei succesiuni viitoare

Secţiunea 4. Creditori. Drepturi

4.1. Vinderea bunurilor succesiunii insolvabile prin procedura bonorum venditio

4.2. Lichidarea bunurilor succesorale prin procedura bonorum sectio

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2015 | 61

4.4. Transmiterea dreptului de opţiune (transmissio deferre hereditatem sau transmissio

Transmiterea dreptului de acceptare în cazul în care succesibilul decedează nu funcţiona la Roma.

62 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2015 | DOCTRINĂ

Capitolul II. Drept civil român

Secţiunea 1. Comprehensiunea lucrării

1.2. Dobândirea de drepturi

Secţiunea 2. Definiţia Opţiunii Succesorale

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2015 | 63

Secţiunea 3. Titularii dreptului de opţiune succesorală (exercitare directă şi indirectă

Secţiunea 4. Caracterele juridice ale opţiunii

Libertatea, indivizibilitatea, prescriptibilitatea, retroactivitatea sunt 4 trăsături care caracterizează

4.1. Libertatea opţiunii

Libertatea psihologică . Libertatea juridică

Paris, 1967, p. 44 şi pp. 102-104.

64 | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2015 | DOCTRINĂ

care reglementează libertatea, legiuitorul a dorit să garanteze că voinţa succesibilului nu va fi

4.2. Indivizibilitatea opţiunii. Opţiunea neafectată de modalităţi

4.3. Prescripţia dreptului de opţiune succesorală

Dreptul de opţiune succesorală se exercită în termen de 1 an de la data deschiderii succesiunii[47],

textul din reglementarea Quebec nu lasă loc de interpretări.

DOCTRINĂ | PANDECTELE ROMÂNE NR. 1/2015 | 65

4.4. Retroactivitate. Irevocabilitate

Opţiunea aparţinând succesibililor are un efect retroactiv. Retroactivitatea în domeniul

4.5. Transmisibilitatea dreptului de opţiune moştenitorilor subsecvenţi