Demonstrația și combaterea

Demonstația este procesul logic (raționamentul sau lanțul de raționamente) prin care o
propoziție dată este conchisă numai din propoziții adevărate.
Combaterea este procesul invers demonstrației prin care o propoziție este respinsă ca falsă.
Structura demonstrației:
1. Teza de demonstrat (demonstrandum) este o propoziție concretă pe care o
propunem și pe care urmează să o argumentăm (demonstrăm, dovedim)
2. Fundamentul demonstrației (principia demonstrandi) este un ansamblu de
prmise din care urmează să conchidem teza (argumente);
3. Procesul de demonstrare este raționamentul sau ansamblul de raționamente
prin care deducem teza din prmise.
Diferența esențială dintre demonstrație și deducție este faptul că în demonstrație știm că
premisele sunt adevărate.
Schema de inferență a demonstrației este:
P (adevărate)
Q (adevărată)
Reguli care asigură corectitudinea în demonstrație:
I. reguli în raport cu teza de demonstrat:
a. Teza de demonstrat trebuie să fie clar și precis formulată.
b. Teza de demonstrat este cel puțin o propoziție probabilă.
c. Teza de demonstrat trebuie să rămână aceeași pe tot parcursul
demonstrației(nu trebuie înlocuită cu o reformulare aparent identică sau
cu demonstrarea altei teze)
II. reguli în raport cu fundamentul demonstrației:
a. Argumentele demonstrației trebuie să fie adevărate
b. Demonstrația argumentelor este independentă de demonstrarea tezei.
c. Demonstrația trebuie să fie corectă (conform cu regulile logice).
Tipuri de demonstrație
1. În funcție de procedeul utilizat:
a. Demonstrație intuitivă: axiomatizată sau neaxiomatizată
b. Demonstrație formalizată: construcție formală în care se are în vedere, în
primul rând, sistemul de simboluri și regulile de operare cu aceste simboluri.
2. În funcție de sprijinul direct sau indirect pe experiență:
a. Demonstrație inductivă: în desfășurarea demonstrației intervin direct date
ale experienței
b. Demonstrație deductivă: în desfășurarea demonstrației nu intervin direct
date ale experienței
Demonstrația deductivă poate fi:
1. Directă: se trece direct de la premise la concluzie (inferențe imediate, silogism,
inducția completă)
2. Indirectă: prin excludere, prin absurd, prin imposibil.
Combaterea:
 eliminarea universalei prin contraexemplu
 reducere la absurd: reducere la contradicție, reducere la fals, reducere la
autocontradicție.
 Tipuri de argumentare inductivă

Raționamentele inductive se realizează de la particular la general, prin generalizare.

Într-un argument inductiv concluzia spune mai mult (este mai generală) decât premisele din
care a fost obținută.
Întemeietorul logicii inductive este Francis Bacon.
Proprietățile argumentelor inductive sunt:
1. caracterul amplificator al concluziei în raport cu premisele din care a fost
obținută: fiecare premisă enunță o proprietate despre un element al unei
clase, iar concluzia atribuie proprietatea respectivă clasei în ansamblu.
2. Caracterul probabil al concluziei în raport cu premisele din care a fost
obținută: chiar dacă premisele sunt adevărate, nu putem fi siguri de adevărul
concluziei pentru că premisele nu constituie un temei suficient pentru
concluzie.
Tipuri de argumente inductive:
1) Inducția completă este, în fond, o argumentare deductivă care presupune că:
(1) Există o clasă de obiecte al cărei număr de elemente nu este mare (clasă finită);
(2) Fiecare element al clasei poate fi examinat individual;
(3) Fiecare element al clasei are o anumită proprietate;
(4) Se conchide că întreaga clasă de obiecte are respectiva proprietate.
Ex. : „Dacă fiecare elev din casa noastră dă bacul la logică, atunci toți elevii din clasa
noastră dau bacul la logică”
2) Inducția incompletă (amplificatoare): se trece de la un număr finit de cazuri la un număr infinit
de cazuri (chiar dacă clasa de obiecte este finită, numărul de elemente este prea mare pentru a
putea fi cercetată element cu element ). Este o modalitate de raționament ipotetic deoarece,
deși premisele sunt adevărate, concluzia rămâne totuși probabilă, adică este doar o ipoteză. De
asemenea, acest tip de inferență nu satisface în întregime principiul rațiunii suficiente (premisele
nu pot reprezenta un temei suficient pentru concluzie).
Condițiile care măresc probabilitatea concluziei:
 Numărul cazurilor studiate să fie cât mai mare;
 Cazurile nu trebuie selectate la întâmplare, ci trebuie alese cazuri semnificative pentru
fenomenul studiat.
 Ex.: „Dacă unii elevi din clasa noastră dau bacul la logică, atunci toți elevii din clasa
noastră dau bacul la logică.”
3) Inducția prin simplă enumerare: se bazează pe simpla repetare a unor constatări și pe lipsa unui
contraexemplu. Principala eroare ce apare este generalizarea pripită, dar poate să apară și
eroarea de tratare a simplei succesiuni drept o relație cauzală. Mai este numită și „inducție
populară” atunci când se desfășoară la nivelul cunoașterii comune, dar se poate desfășura și la
nivelul cunoașterii științifice.
4) Inducția științifică: este o inducție bazată pe reguli bine determinate, pe utilizarea observației
riguros organizate și pe experimentul științific.