Sunteți pe pagina 1din 25

- stat desprins din Imperiul roman (s-a mai numit Imperiul roman de Răsărit ), care

a cuprins în hotarele sale - în perioada de maximă expansiune - teritorii din


actualele state Turcia, sudul U.R.S.S. (R.S.S. Gruzină, R.S.S. Armeană), Siria,
Iordania, Liban, Israel, Egipt, ţărmul de nord al Africii, sudul Peninsulei Iberice,
insula Mallorca, Corsica, Sardinia, Sicilia, Peninsula Italică, Albania, Iugoslavia,
Bulgaria, sud-estul României (Dobrogea), Grecia şi Cipru; capital la
Constantinopol (azi Istanbul, Turcia); în fruntea statului se afla împăratul, care a
folosit la început titulatura imperială latină (imperator, caesar, augustus), înlocuită,
din 629, cu străvechiul titlu regal grecesc de basileus.

DINASTIA CONSTANTINIANĂ

324-337, Constantin (Flavius Valerius Constantinus) I cel Mare; la 8 nov. 324 a


luat hotărârea de a muta capitala imperiului de la Roma în oraşul Byzantion;
inaugurată oficial la 11 mai 330 sub numele de Constantinopol
337-361, Constantiu (Flavius Valerius lulius Constantin) II; în urma victoriilor
asupra lui Flavius Magnus Magnentius la Mursa (28 sept. 351) şi Mons Seleuci
(aug. 353), a devenit unic stăpânitor al Imperiului roman; l-a desemnat (la 6 nov.
355) pe nepotul său Flavius Claudius Iulianus caesar al provinciilor din Occident
361-363, Iulian (Flavius Claudius lulianus) Apostatul; proclamat împărat (în febr.
360) de trupele din Occident la Lutetia (azi Paris); a fost recunoscut la
Constantinopol (dec. 361) ca unic împărat
363-364, Iovian (Flavius Iovianus)

DINASTIA VALENTINIANĂ
26 febr.-28 mart. 364, Valentinian (Flavius Valentinianus) I; proclamat împărat de
armată la Niceea (azi Iznik), după moartea lui Iovian; la 28 mart. 364 l-a numit pe
fratele său Valens co-împărat, încredinţându-i cârmuirea Orientului; administrarea
separată a celor două părţi ale imperiului
364-378, Valens (Flavius Valens); înfrânt şi ucis în lupta de la Adrianopol (azi
Edirne) (9 aug. 378) cu vizigoţii stabiliţi în imperiu

1
DINASTIA TEODOSIANĂ
379-395, Teodosiu (Flavius Theodosius) I cel Mare; numit co-împărat de către
Gratian, care i-a încredinţat prefecturile dunărene şi orientale; întemeietorul
dinastiei; a înfrânt armata uzurpatorului Magnus Maximus (ucis la Aquileia, 28
aug. 388), reinstalându-l pe Valentinian II în partea occidentală a imperiului; în
urma victoriei (6 sept. 394) asupra lui Flavius Eugenius şi a generalului franc
Arbogast, Imperiul roman a fost reunificat, pentru ultima dată în istorie, sub o
autoritate unică; creştinismul a fost decretat ca unică religie a Imperiului roman
(febr. 391)
- la moartea lui Teodosiu I (17 ian. 395), imperiul a fost divizat între cei doi fii ai
săi; Flavius Arcadius a devenit împărat al provinciilor din Răsărit (pars Orientis),
cu capitala la Constantinopol, iar Flavius Honorius al celor din Apus (pars
Occidentalis), cu capitala la Ravenna; destrămarea unităţii teritoriale a Imperiului
roman 395-408, Arcadiu (Flavius Arcadius); augustus din 19 ian. 383; primul
împărat al Imperiului roman de Răsărit
408-450, Teodosiu II; augustus din 10 ian. 402; minor, s-a aflat, între 408 şi 414,
sub regenta lui Anthemius, praefectus praetorio, apoi, între 414 şi cca 416, sub cea
a Pulcheriei, sora sa; sfârşitul dinastiei
450-457, Marcian (Marcianus)

DINASTIA LEONIANĂ

457-474, Leon I (Leo Thrax Magnus) 18 ian. - sfârşitul lui nov. 474, Leon II;
Augustus din oct. 473; la 9 febr. 474, tatăl său Zenon a devenit coîmpărat 474-475,
Zenon (prima oară); de origine isaurian, cu numele de Tarasikodissa; căsătorit, din
466, cu Ariadna, fiica lui Leon I
- la 9 ian. 475 Zenon a fost înlăturat de o conjuraţie, care l-a proclamat împărat pe
comandantul militar Basiliscus
475-476, Basiliscus

2
476-491, Zenon (a doua oară); căderea Imperiului roman de Apus (28 aug. 476);
Odoacru, noul stăpân din Peninsula Italica, a recunoscut supremaţia bizantină
491-518, Anastasiu (Anastasios) I; domnia sa, remarcabilă prin realizările pe
planul reformelor interne, a fost tulburată de răscoala (491 - 497) lui Longinus,
fratele lui Zenon, de războiul cu perşii (502-505) şi de rebeliunea lui Vitalian (513-
515)
- la moartea lui Anastasiu (10 iul. 518), împărat a fost ales Justin (Justinos), la
origine ţăran din Macedonia, care, îmbrăţişând cariera armelor, a ajuns la înalta
demnitate de comandant al gărzii excubiţilor

DINASTIA JUSTINIANĂ

518-527, Justin I
527-565, Justinian (Justinianus) I cel Mare: coîmpărat din 1 apr. 527; unul dintre
cei mai de seamă suverani bizantini; a urmărit să restaureze în vechile sale hotare
Imperiul roman - "eterna nostalgie a Bizanţului"; după reprimarea răscoalei Nika
(11 - 18 ian. 533) din Constantinopol, marele comandat militar Belizarie (cca 504-
565) a cucerit, în 533-534, Regatul vandalilor, iar în 535-540 a pus stăpânire pe
insula Sicilia şi pe cea mai mare parte din Peninsula Italică, înfrângând şi luând
captiv pe regele ostrogot Vitiges; reluarea luptelor (552-553) pentru cucerirea
Peninsulei Italice, unde ostrogoţii, din 542, sub conducerea regelui Totila,
repurtaseră importante succese; bizantinii, conduşi întâi de Belizarie, apoi de
Narses (cca 478-568) au înfrânt pe ostrogoţi. Pragmatica Sancţiune promulgată de
Justinian I la 14 aug. 554 a instituit regimul dominaţiei bizantine în Peninsula
Italică; după ocuparea, în 554, a unui teritoriu din sud-estul Peninsulei Iberice,
Marea Mediterană a devenit o mare interioară bizantină; în Orient, după pacea din
sept. 532 cu perşii, regele Chosroes I Anusirvan a încălcat, în 540, pacea 'eternă',
invadând Siria, distrugând Antiohia şi extinzându-şi stăpânirea până la litoral, iar
în nord, ocupând Armenia, Iberia şi Lazica (estul şi vestul Gruziei); prin pacea din
562 pe termen de 50 de ani, în schimbul unui tribut, persanii au evacuat Lazica; în
această vreme, stăpânirile balcanice ale imperiului au fost invadate de slavi, care
au ajuns până la Marea Adriatică, Golful Corint şi Marea Egee

3
565-578, Justin II; invazia longobarzilor (568) în Peninsula Italică şi
contraofensiva vizigotă în Peninsula Iberică; reluarea luptelor cu persanii; datorită
îmbolnăvirii lui Justin II, s-a instituit o regentă compusă din soţia sa Sofia (din
nov. 573) şi comandantul militar Tiberiu (caesar din 7 dec. 574), cel din urmă
devenind împărat
578-582, Tiberiu II Constantin
582-602, Mauriciu (Maurikios); caesar din 5 aug. 582; l-a numit coîmpărat pe fiul
său Teodosiu (încoronat la 26 mart. 590); cea mai mare parte a stăpânirilor
bizantine din Peninsula Iberică au fost pierdute definitiv în favoarea vizigoţilor
(584- 588), însă dominaţia bizantină în Occident s-a consolidat prin crearea
exarhatelor de Ravenna şi de Cartagina; între 592 şi 602 armata bizantină a luptat
împotriva avarilor, slavilor şi gepizilor, dar, în cele din urmă a abandonat o mare
parte din Peninsula Balcanică slavilor
- în 602, trupele de la Dunăre, s-au revoltat împotriva autorităţii imperiale,
ridicându-l pe scut pe centurionul Focas (Phokas care, în fruntea trupelor a pornit
spre capitală; concomitent, în Constantinopol a izbucnit o răscoală împotriva lui
Mauriciu, care a fost detronat (22 nov. 602), Focas fiind proclamat împărat (23
nov. 602) cu asentimentul Senatului 602-610, Pocas (Phokas); anarhia din imperiu
a permis persanilor, în timpul războiului din 605-609, să facă importante achiziţii
teritoriale în Asia Mică
- în 608, Heracliu (Herakleios), exarhul Cartaginei (cca 602 - cca 610), s-a răsculat
împotriva regimului de teroare instituit de Focas şi a trimis împotriva capitalei o
flotă comandată de fiul şi omonimul său; Focas a fost detronat (3 oct. 610) şi
executat, iar Heracliu a devenit împărat, încoronat la 5 act. 610 şi a întemeiat
dinastia Heraclizilor, prima dinastie bizantină în sensul propriu-zis al cuvântului

DINASTIA HERACLIZILOR
610-641, Heracliu (Herakleios); unul dintre cei mai de seamă împăraţi bizantini; ca
urmare a reluării războiului cu persanii (611), după redobândirea Caesareei (611),
bizantinii au eşuat în încercarea de a recuceri Armenia şi Siria, iar apoi, în urma
unei puternice ofensive persane, au pierdut Antiohia (azi Antakya), Caesarea,
Damasc, Tarsus (613), Ierusalimul (5 mai 614), Alexandria (616), Chalkedon (617)
şi întreg Egiptul (619), importantă bază de aprovizionare cu grâne a imperiului; în
nord, ca urmare a pătrunderii masive a slavilor, principalele oraşe din Peninsula
4
Balcanică: Salona (azi în apropiere de Split), Singidunum (azi Belgrad),
Viminacium (azi Kostolac), Naisus (azi Nis) şi Sardica (azi Sofia) au fost cucerite
de invadatori, bizantinii pătstrînd, ca puncte de rezistenţă, în afară de capitală şi de
Thessalonic (Thessaloniki), câteva oraşe pe coasta adriatică ca Jadera (azi Zadar),
Tragurium (azi Trogir), în nord şi Butua (azi Budva), Scodra (azi Shkodra) şi
Lissus (azi Lezha), în sud; pe lângă o amplă reformă a administraţiei centrale (611
- 622), Heracliu, în încercarea de a consolida stăpânirea bizantină în Asia Mică şi
de a o întări din punct de vedere militar, a împărţit acest teritoriu (înainte de 622)
în mari circumscripţii administrative cu un caracter esenţialmente militar (numite
theme şi comandate de strategi), care au devenit "coloana vertebrală a statului
bizantin medieval"; în toamna anului 622, cu armata reorganizată, Heracliu a reluat
lupta împotriva persanilor, repurtând un şir de importante victorii (de exemplu
cucerirea, în 624, a oraşului Gaznak; azi Tabriz, vechea reşedinţă regală persană);
în 626, o considerabilă armată persană a traversat Asia Mică şi a ajuns pe malul
Bosforului; în acelaşi timp, o imensă masă de avari, slavi, bulgari şi gepizi a supus
capitala unui puternic asediu (29 iul. - 10 aug. 626); în toamna anului 627 a început
marea campanie spre sud, în interiorul ţării perşilor: victoria de lângă Ninive (azi
în ruine, în apropiere de Mosul) şi ocuparea oraşului Dastagert (pe râul Zab al-
Kabir) (ian. 628), reşedinţa favorită a lui Chosroes II, au pus capăt acestui
îndelungat război; prin pacea cu noul rege persan (8 apr. 628) bizantinilor li s-a
recunoscut stăpânirea asupra Armeniei, Mesopotamiei bizantine, Siriei, Palestinei
şi Egiptului, marcând astfel ruinarea puterii persane; dar, la puţină vreme, în 633,
arabii au început campaniile împotriva stăpânirilor bizantine: pierderea
Damascului (635), ocuparea Siriei în urma bătăliei de pe râul Yarmuk (afluent al
Iordanului) (20 aug. 636), a Ierusalimului (637), a Mesopotamiei bizantine (639) şi
a Egiptului (640-642)
- la moartea lui Heracliu (11 febr. 641), la conducerea imperiului i-au urmat fiii săi
Constantin (III), din căsătoria cu Fabia-Evdochia şi Heraclonas, din a doua
căsătorie, cu Martina
11 febr.-24 mai 641, Constantin III (Herakleios novus Constantinus); coîmpărat
din 22 ian. 613.
11 febr. - sfârşitul lui sept. 641, Heraclonas (Herakleios Heraklonas); coîmpărat
din 4 iul. 638; singur împărat după moartea fratelui său; succedând la vârsta de 15
ani, conducerea reală a exercitat-o mama sa Martina, cu sprijinul patriarhului
Pyrrhos

5
- în 641, comandantul de origine armeană Valentin Arsacidul (Arsakumi), partizan
al lui Constantin III, a răsculat trupele din Asia Mică şi a apărut în faţa
Chalkedonului; Heracliu, fiul lui Constantin III, a fost impus coîmpărat; la sfârşitul
lui sept., printr-o decizie a Senatului, Heraclonas şi mama sa Martina au fost
depuşi, mutilaţi şi exilaţi în insula Rhodos (tăierea nasului lui Heraclonas,
simbolizând incapacitatea publică a victimei, a fost primul exemplu de mutilare
fizică a unui împărat din istoria Bizanţului), iar Heracliu desemnat succesor
641-668, Constans II Pogonatul (="Bărbosul"); la botez s-a numit Heracliu, la
încoronare a primit numele de Constantin, iar popular era numit cu diminutivul de
Constans; preluând domnia la 11 ani, s-a aflat sub tutela Senatului; în cadrul marii
ofensive arabe împotriva stăpânirilor bizantine, celebrul comandant Amr ibn al-As
a cucerit, la 29 sept. 642, Alexandria (a doua oară în 646) şi o mare parte din
litoralul nord-african; după Cipru (649) şi Arwad (650), în 654 a fost devastată
insula Rhodos, iar în 655/656 flota bizantină, comandată de însuşi împăratul, a
suferit o gravă înfrângere în bătălia navală de la Dhat al-Sawari, pe ţărmul de sud-
vest al Turciei actuale; luptele cu arabii au fost curmate prin pacea din 659 de care
Muavia ibn Abu Sufian avea nevoie în disputa sa cu Ali pentru moştenirea lui
Usman; în 663 Constans II a trecut în Peninsula Italică, unde a luptat împotriva
longobarzilor şi şi-a stabilit reşedinţa la Siracuza; a numit coîmpăraţi pe fiii săi
Constantin (încoronat între 5 şi 26 apr. 654, probabil la 13 apr.), Heracliu şi
Tiberiu (din 659, între 26 apr. şi 9 aug.)
- la 15 sept. 668 împăratul Constans II Pogonatul a fost ucis în urma unei
conspiraţii; armeanul Mezezius, care deţinea dregătoria de comes obsequi, a fost
proclamat împărat de armată; revolta a fost reprimată ca urmare a intervenţiei, la
începutul lui 669, a trupelor exarhului de Ravenna
668-683, Constantin IV; coîmpărat din apr. 654; începând din 669, stăpânirile
bizantine au fost atacate anual de către arabii califului Muauia; după cucerirea
insulei Chios (670), arabii au pus stăpânire pe Peninsula Cyzic (azi Kapidagi),
unde cuceritorii şi-au creat baze navale, supunând Constantinopolul unei blocade şi
atacului timp de 5 ani (674-678); numai graţie "focului grecesc", folosit de
bizantini acum pentru prima oară, flota arabă a fost respinsă şi obligată să
părăsească apele bizantine şi să încheie un tratat de pace (12 aug. 678); eşecul
campaniei bizantine împotriva lui Asparuh (Isperih) (680) şi recunoaşterea de către
imperiali (681) a statului slavo-bulgar; la sfârşitul anului 681 Constantin IV a
retras fraţilor săi Heracliu şi Tiberiu drepturile imperiale, i-a mutilat prin tăierea
nasului şi a afirmat principiul succesiunii primogeniturii
6
685-695, Justinian II (prima oară); coîmpărat din 681; a pierdut Armenia în
favoarea arabilor, care l-au înfrânt decisiv în lupta de la Sebastopolis (azi
Sulusaray) (692)
- la sfârşitul anului 695, în urma răscoalei din Constantinopol împotriva regimului
lui Justinian II, partida (dema) Albaştrilor a proclamat împărat pe Leontie, strategul
themei Hellas (care cuprindea partea centrală a Greciei); Justinian II a fost
detronat, însemnat la nas (ceea ce i-a atras porecla de Rhinotmetos - "Cu nasul
tăiat") şi exilat în Peninsula Crimcea, la Chersones (azi Kerson)
695-698, Leontie (Leontios); pierderea definitivă a Cartaginei, cucerită de arabi
(primăvara anului 698)
- detronat de partida Verzilor, închis într-o mănăstire şi însemnat la nas, împărat a
fost încoronat Apsimaros, proclamat basileu de către flota bizantină răsculată
împotriva autorităţii imperiale, sub numele de Tiberiu
698-705, Tiberiu III
- în toamna anului 705 Justinian II, refugiat la curtea hanului bulgar Tervel,
susţinut de o numeroasă armată slavo-bulgară, a recucerit tronul
705-711, Justinian II Rhinotmetos (a doua oară); în 705 l-a desemnat coîmpărat pe
fiul său Tiberiu; pentru ajutorul acordat la redobândirea tronului, hanului Tervel i
s-a acordat titlul de caesar, devenind astfel primul conducător străin care a primit
acest însemn; între 709 şi 711 arabii au făcut importante achiziţii teritoriale, între
care şi oraşul-cetate Septem (azi Ceuta) (711), ultimul avanpost bizantin pe ţărmul
de nord al Africii
- la sfârşitul anului 709 sau începutul lui 710 a izbucnit o răscoală la Chersones în
urma căreia armeanul Bardanes a fost proclamat împărat; rebelii au cucerit
Constantinopolul, iar Justinian II şi fiul său Tiberiu au fost ucişi (cca 11 dec. - dec.
711); sfârşitul dinastiei Heraclizilor
711-713, Filipicos (Philipp ikos) Bardanes
- în 713, trupele themei Opsikion (din Asia Mică), aduse peste Bosfor pentru a
lupta contra bulgarilor care invadaseră imperiul (vara 712), contrar aşteptărilor, s-
au răsculat împotriva lui Filipicos, care a fost detronat (3 iun. 713) şi i s-au găurit
ochii; împărat a fost ales demnitarul Arlemios, numit la încoronare (4 iun. 713)
Anastasiu

7
713-715, Anastasiu II Artemios
- răscoala trupelor themei Opsikion, care au proclamat împărat pe Teodosiu, un
perceptor de impozite din Adramytlion (azi Edremit); după cca 6 luni de lupte,
Anastasiu a fost depus şi obligat să îmbrace rasa monahală, iar Teodosiu încoronat
împărat la Constantinopol (sfârşitul anului 715)
715-717, Teodosiu III
- comandantul militar Leon, strategul themei Anatolikon - cea mai mare şi mai
importantă themă a imperiului -, s-a răsculat împotriva lui Teodosiu III şi a fost
proclamat împărat de trupele sale (18 apr. 716); în alianţă cu Artavasdes, strategul
themei Armeniakon, Leon a traversat thema Opsikion ostilă, a făcut prizonier, la
Nicomedia (azi Izmit), pe fiul lui Teodosiu şi a înaintat până la Chrysopolis (azi
Uskudar); după tratative, în schimbul garantării vieţii lui şi a familiei sale,
Teodosiu a renunţat la coroană şi s-a călugărit, iar Leon a intrat în Constantinopol
(25 mai 718) şi s-a încoronat împărat, întemeind dinastia Isauriană

DINASTIA ISAURIANĂ
717-741, Leon III; a degajat Constantinopolul de un îndelungat asediu arab (l iul.
717 - 15 aug. 718) şi a reuşit, în urma remarcabilei victorii de la Akroinon (740),
nu departe de Amorion (azi ruinele Asar, la 12 km est de Emirdag), să elibereze
teritoriile ocupate de arabi (începând din 726) în vestul Asiei Mici
741-775, Constantin V Copronimul; coîmpărat din 25 mart. 720; în timp ce se afla
în campanie în Asia Mică împotriva arabilor, cumnatul său, strategul Artavasdes s-
a răsculat, încoronându-se împărat la Constantinopol (27 iun. 742); Constantin V,
cu sprijinul themelor ce-i rămaseră credincioase (Anatolikon şi Trakesion), după
un şir de victorii, a intrat în capitală (2 nov. 743), arestând şi orbind pe Artavasdes
şi pe cei doi fii ai săi, Nicetas şi Nicefor; la reluarea luptelor cu arabii, spre
deosebire de epoca anterioară, iniţiativa a aparţinut bizantinilor: recucerirea
Germaniciei, a insula Cipru (746), campania victorioasă din 751/752, când au fost
reluate importantele fortăreţe de frontieră Theodosiupolis (azi Erzerum) şi
Melitene (azi Malatya); în nord, din 755/756, războiul cu bulgarii s-a
permanentizat, culminând cu marea biruinţă bizantină de la Anchialos (azi
Pomorie) (30 iun. 763); odată cu domnia lui Telerig, luptele au fost reluate,
Constantin V aflându-şi moartea (14 sept. 775) într-o campanie antibulgară; în vest
bizantinii au pierdut în favoarea longobarzilor Exarhatul de Ravenna (751)
8
775-780, Leon IV Chazarul

780-790, Constantin VI (prima oară); coîmpărat din 24 apr. 776; succedând la


vârsta de 10 ani, s-a aflat sub regenţa mamei sale Irina (Eirene)
- în primăvara anului 790, regenta Irina, după ce a primit din partea armatei din
Constantinopol jurământ de fidelitate, s-a proclamat împărăteasă, în timp ce fiul ei
Constantin VI a, devenit coîmpărat primăvara - oct. 790, Irina (prima oară)
- trupele din thema Armeniakon, adversare ale cultului icoanelor, se răscoală
împotriva Irinei; armata l-a proclamat pe Constantin VI ca unic suveran, mama sa
fiind îndepărtată de la curte
790-797, Constantin VI (a doua oară); în urma intervenţiei partizanilor împărătesei
îndepărtate de la curte, în ian. 792 s-a revenit la formula iniţială, Irina devenind
coîmpărăteasă; în 792, Constantin VI a suferit o gravă înfrângere din partea
bulgarilor în bătălia de la Markellai, bizantinii fiind obligaţi să reia plata tributului
către aceştia
- la 15 aug. 797, în urma unei lovituri de palat pusă la cale de Irina, Constantin VI
a fost arestat, orbit şi alungat din palat, mama sa devenind unică suverană
797-802, Irina (a doua oară); prima femeie care a condus efectiv Imperiul bizantin
- la 31 oct. 802, în urma unei conspiraţii de palat, Irina a fost detronată şi apoi
exilată; conducătorul complotului, logothetul Nicefor a fost proclamat împărat
802-811, Nicefor (Nikephoros) I Logothetul; a pus capăt războiului cu arabii
(declanşat în 804), încheind cu califul abbasid Harun ar-Rasid un tratat de pace
umilitor (806); ripostând la atacul bulgar din 809, Nicefor a distrus Aboba-Pliska,
capitala statului bulgar (811), dar pe drumul de întoarcere, la trecerea prin munţi,
armata bizantină a fost încercuită şi nimicită (26 iul. 811) de oastea hanului Krum,
însuşi împăratul aflându-şi moartea în luptă
26 iul.-2 oct. 811, Staurakios; coîmpărat din dec. 803

811 - 813, Mihail I Rhangabe; primul împărat bizantin care a purtat un nume de
familie; l-a proclamat coîmpărat pe fiul său Teofilact (Theophylaktos) (25 dec.

9
811); a dus un război cu bulgarii (812-813), bizantinii fiind înfrânţi de, Krum în
bătălia de la Versinikia (22 iun. 813), aproape de Adrianopol
- în urma eşecului în faţa invaziei bulgare, Mihail I a fost depus şi călugărit, iar
strategul themei Anatolikon, Leon Armeanul a fost proclamat împărat (11 iul. 813)
813 - 820, Leon V Armeanul; l-a desemnat pe fiul său Constantin coîmpărat (25
dec. 813)
- la 24 dec. 820, Leon V a fost asasinat în biserica Sf.Sofia de partizanii fostului
său tovarăş de arme Mihail de Amorion, care a fost proclamat împărat (25 dec.
820), întemeind o nouă dinastie

DINASTIA AMORIANĂ
820-829, Mihail II Gângavul; a reprimat răscoala lui Toma, un slav originar din
Asia Mică, proclamat împărat de răsculaţi, pe care l-a înfrânt şi executat la
Arcadiopolis (azi Luleburgaz) (sfârşitul anului 823); între 823 şi 828 (probabil în
826), bizantinii au pierdut în favoarea arabilor insula Creta, principalul punct
strategic din partea orientală a Mării Mediterane
829-842, Teofil (Theophilos); coîmpărat din 12 mai 821; în 830 arabii au reluat
ofensiva în insula Sicilia, cucerind oraşul Palermo (sept. 831), iar califul al-
Mutasim a efectuat o mare campanie (iul.-aug. 838) în Asia Mică: Teofil a fost
înfrânt la Dazimon (azi Dazmana) (22 iul. 838) şi a pierdut importantele cetăţi
Ancyra (azi Ankara) şi Amorion (12 aug. 838)
842-867, Mihail III Beţivul; succedând la moartea tatălui său (20 ian. 842) în
vârsta de 6 ani, s-a aflat sub un consiliu de regenţă condus de mama sa Teodora,
care, cu timpul, a cedat conducerea logothetului Teoctist (Theoktistos); Mihail III a
asumat puterea efectivă în mart. 856, acordând unchiului său Bardas titlul de
coîmpărat şi conducerea treburilor de stat, ceea ce a deschis o nouă etapă în istoria
Bizanţului; după un şir de lupte cu arabii, la 3 sept. 863 armata bizantină,
comandată de strategul Petronas, a repurtat o victorie decisivă asupra lui Omar,
emirul de Melitene, marcând începutul ofensivei bizantine împotriva arabilor; în
timpul unei expediţii împotriva insulei Creta, comandantul militar Vasile, un
armean din Macedonia, devenit favorit al împăratului, l-a ucis pe Bardas (21 apr.
866), rivalul său, pentru care a fost recompensat cu titlul de coîmpărat (26 mai
866) de Mihail III

10
- în noaptea de 23 spre 24 sept. 867 Mihail III, ultimul reprezentant al dinastiei
amoriene, a fost ucis de favoritul său Vasile, care a preluat domnia, întemeind o
nouă dinastie

DINASTIA MACEDONEANĂ
867-886, Vasile I; a încoronat coîmpăraţi pe fiii săi Constantin (6 ian. 869), Leon
(870) şi Alexandru (cca 871); în luptele cu arabii, a consolidat, după 867, poziţiile
bizantine pe ţărmul estic al Mării Adriatice (înfiinţarea themei Dalmaţia), dar a
pierdut în favoarea lor insula Malta (870); după ce a reprimat răscoala paulicienilor
din Asia Mică (872-873), cucerindu-le capitala, oraşul Tephrike (azi Divirgi), ceea
ce i-a redeschis calea spre Orient, a reluat campaniile împotriva arabilor în
regiunea Eufratului (873), cucerind Zapetra şi Samosata, dar eşuând în încercarea
de a recuceri Melitene (campaniile în Orient au fost reluate în 879, 882 şi 883);
pierderea Siracuzei în favoarea arabilor (21 mart. 878) a obligat imperiul să acorde
mai multă atenţie Peninsulei Italice unde, în 883-886, marele comandant bizantin
Nicefor Focas, a restabilit poziţiile bizantine (în partea centrală şi meridională a
peninsulei)
886-912, Leon VI înţeleptul; l-a avut pe fratele său Alexandru coîmpărat; contrast
între amploarea operei sale de politică internă (de ex. elaborarea marelui cod de
legi Basilicalele, 887-893) şi eşecul politicii externe; războiul cu bulgarii (894-896)
s-a încheiat cu înfrângerea bizantinilor la Bulgarophygon (896), urmată de un
tratat, de pace defavorabil, luptele cu ambii - atât pe uscat cât şi pe mare - au avut
ca rezultat pierderea Taorminei (1 aug. 902), ceea ce a marcat lichidarea stăpânirii
bizantine în insula Sicilia, căderea (31 iul. 904) şi jefuirea Thessalonicului - al
doilea oraş ca mărime după capitală -, precum şi eşuarea efortului imperialilor de a
readuce supremaţia maritimă în faţa forţelor navale arabe (înfrângerea flotei
bizantine în apr. 912); în 907 a avut loc o expediţie rusească împotriva
Constantinopolului (prima a avut loc în cca 860), încheiată printr-un tratat de pace
(sept. 911) care consemna acordarea unor importante privilegii comerciale
negustorilor ruşi
912-913, Alexandru
913-920/959, Constantin VII Porphyrogenetos ( = "Cel născut în purpură");
coîmpărat între 9 iun. 911 şi 11 mai 912; succedând unchiului său la vârsta de 7
ani, s-a aflat, între 6 iun. 913 şi febr. 914, sub un consiliu de regenţă condus de

11
Nicolae Misticul, patriarhul Constantinopolului, între febr. 914 şi mai 919 sub
regenţa mamei sale Zoe Karbonopsina, iar între mai 919 şi 17 dec. 920 sub cea a
marelui conducător (drungar) al flotei Roman Lecapenos, socrul său (cu titlul de
basileopator); în cursul războiului cu bulgarii, declanşat de Simeon în sept. 914,
armata bizantină care se retrăgea de la Dunăre a suferit o gravă înfrângere la
Acheloos (20 aug. 917), nu departe de Anchialos, resturile oştii bizantine fiind
ajunse şi nimicite la Katasyrtai, în apropiere de capitală, după care ţarul bulgar a
pustiit sudul Peninsulei Balcanice, până la istmul de Corint (918)
- la 17 dec. 920 Roman Lecapenul a devenit coîmpărat (după ce la 24 sept. 920
primise titlul de caesar), iar în scurtă vreme, între 20 mai 921 şi apr. 922,
consolidându-şi poziţia, a reuşit să modifice ordinea ierarhică oficială, devenind
împărat principal, iar Constantin VIII coîmpărat, între 920 şi 944. Porphyrogenetos
s-a retras din viaţa politică, dedicându-se activităţii cărturăreşti
920-944, Roman I Lecapenul; pe lângă Constantin VII, el a proclamat coîmpăraţi
pe fiii săi Cristofor (Christophoros) (20 mai 921-aug. 931), Ştefan (Stephanos) şi
Constantin (ambii din 25 dec. 924); după victoria categorică asupra escadrei
renegatului Leon din Tripoli (lângă insula Lemnos, 924), flota bizantină şi-a
reimpus, treptat, supremaţia în bazinul oriental al Mării Mediterane; continuarea şi
lărgirea războiului cu bulgarii, încheiat imediat după moartea ţarului Simeon (27
mai 927); pacea la hotarul nordic a permis redeschiderea războiului în Orient
(recucerirea Melitenei, 19 mai 934), unde bizantinii s-au confruntat însă cu
puternicul dinast hamdanid Saif ad-daula, de care au fost înfrânţi (sept. 938),
oastea acestuia supunând, mai târziu, părţi din Armenia şi pătrunzând în imperiu,
unde a jefuit în regiunea oraşului Koloneia (azi Koyluhisar) (940); în iun. 941 ruşii
au debarcat pe litoralul Bithyniei (în nord-vestul Asiei Mici) şi au devastat toată
coasta asiatică a Bosforului, dar au fost obligaţi să se retragă în faţa armatei
bizantine, mare parte din ambarcaţiuni fiindu-le distruse cu ajutorul "focului
grecesc" (atacul rusesc s-a repetat în toamna anului 944); debarasat de pericolul
rusesc, marele comandant, bizantin Ioan Courcouas, a reluat ofensiva în Orient: a
pătruns în Mesopotamia şi a cucerit, în 943, Martyropolis (azi Mayyafarqin),
Amida (azi Diyarbakir), Dara şi Nisibis (azi Nusaybin), apoi a asediat, cu succes,
Edessa (azi Urfa) (944) - Ştefan şi Constantin, fii şi coîmpăraţi ai lui Roman I, şi-
au arestat tatăl (16 dec. 944), deportându-l în insula Prote; opoziţia legitimiştilor au
făcut ca lovitura de stat să eşueze: Ştefan şi Constantin a fost arestaţi (27 ian. 945),
învăţatul împărat preluând domnia efectivă

12
944-959, Constantin VII Porphyrogenetos; continuarea luptelor cu arabii, bizantinii
preluând iniţiativa, din 957, sub comanda celebrilor comandanţi Nicefor Focas şi
Ioan Tzimiskes
959-963, Roman II; coîmpărat din 6 apr. 945; în luptele cu arabii bizantinii au
recucerit Kandia (7 mart. 961), iar în 962 au întreprins o campanie victorioasă
împotriva hamdanidului Saif ad-daula, cucerind oraşul Alep (Halab, Haleb) (20 -
31 dec. 962)
- la moartea prematură a lui Roman II (15 mart. 963), puterea a fost preluată de
văduva sa Teofano, care şi-a, asumat regenţa în numele celor doi fii minori Vasile
(II) şi Constantin (VIII); la 3 iul. 963 Nicefor Focas a fost proclamat împărat de
trupele bizantine la Caesarea (azi Kayseri) şi a intrat, la 14 aug., în Constantinopol,
unde, după lupte sângeroase, a pus stăpânire pe oraş, încoronându-se la Sf.Sofia
(16 aug.), iar la 20 sept. s-a căsătorit cu văduva Teofano
963-969, Nicefor II Focas (Nikephoros Phokas); coîmpăraţi Vasile (II) şi
Constantin (VIII); a organizat repetate campanii împotriva arabilor (964-965, 966,
968, 969), cucerind Cilicia, cu importantele fortăreţe Tarsus şi Mopsuestia (Misis)
(vara anului 965), o parte din Siria, cu oraşul Antiohia (29 oct. 969) şi şi-a impus
suzeranitatea asupra Emiratului de Alep (dec. 969); recucerirea insula Cipru
(965/966)
- în noaptea de 10 spre 11 dec. 969, Nicefor Focas a fost asasinat în urma unui
complot pus la cale de comandantul militar de origine armeană Ioan Tzimiskes şi
de necredincioasa Teofano
969-976, Ioan I Tzimiskes; coîmpăraţi Vasile (II) şi Constantin (VIII); înfrângerea
pretendentului Bardas Focas, nepot al împăratului asasinat, proclamat împărat la
Caesareea (971); campanie împotriva bulgarilor şi ruşilor la hotarul nordic al
imperiului: Ioan I a cucerit Marele Preslav (7 apr. 971), capitala Ţaratului bulgar şi
a înfrînt decisiv pe Sveatoslav, cneazul de Kiev, la Dunărea de Jos, în lupta de la
Durostorum (azi Silistra) (24 iul. 971); alungarea ruşilor şi anexarea Bulgariei
orientale şi a Dobrogei (aug. 971), imperiul restabilind, după trei sec., graniţa pe
Dunăre; în Orient, Ioan I a efectuat, între 972 şi 976, campanii în Mesopotamia,
Siria şi Palestina, unde a cucerit sau a supus autorităţii sale numeroase oraşe, între
care: Emesa (azi Homs), Ba'labaak, Damasc, Tiberiada (azi Tiberias), Nazareth
(En Năsiră), Acra (azi Akko), Caesareea (azi Kaisareia), Beirut şi Sidon (azi Saida)

13
- la moartea lui Ioan I Tzimiskes (10 ian. 976), contrar aspiraţiilor lui Bardas
Skleros, tronul a revenit coîmpăratului Vasile, fiul lui Roman II
976-1025, Vasile II Bulgaroctonul (= "Omorâtorul de bulgari"); coîmpărat din 22
apr. 960; l-a avut coîmpărat pe fratele său Constantin (VIII); în timpul domniei sale
forţa militară a Bizanţului a atins apogeul; consolidarea domniei prin reprimarea
revoltelor pretendenţilor Bardas Skleros (976-979) şi Bardas Focas (proclamat
împărat la 15 aug. 987) după victoriile de lângă Chrysopolis (azi Uskudar) şi de la
Abydos (la nord-est de actualul oraş Canakkale) (13 apr. 989); pe plan extern, după
campania eşuată din 986, principalul efort militar al imperiului a fost îndreptat
împotriva bulgarilor, într-un îndelungat război (991 - 1018), întrerupt de
campaniile din Orient (995, 999), necesare pentru a stăvili expansiunea
Fatimizilor; din 1001, Vasile II a început cucerirea sistematică a Taratului lui
Samuil, şi după 4 ani de lupte victorioase (biruinţele de la Vodena şi de pe râul
Vardar), mai mult de jumătate din stăpânirile puternicului adversar de la nord au
fost anexate, iar mai târziu, în lupta decisivă de la poalele muntelui Belasica (29
iul. 1014) armata bizantină a zdrobit oastea bulgară încercuită, mulţi au fost ucişi,
iar dintre prizonieri cca 14.000 au fost orbiţi; în febr. 1018 Vasile II încheia
cucerirea stăpânirilor bulgare printr-o intrare triumfală în Ohrida; pentru prima
oară de la invazia slavilor, întreaga Peninsulă Balcanică aparţinea din nou
Imperiului bizantin; după moartea bagratidului Gaghik (1020), Vasile II a
intervenit în luptele pentru succesiune din Armenia, anexând Vaspurakanul şi o
parte din Iberia; la moartea sa (15 dec. 1025), Vasile II lăsa ca moştenire un
Imperium, care se întindea de la munţii Armeniei la Marea Adriatică şi de la
Dunăre la Eufrat 1025-1082, Constantin VIII; coîmpărat din apr. 961
- la moartea lui Constantin VIII (11 nov. 1028) rămâneau după el trei fiice:
Evdochia, Zoe şi Teodora; pentru a asigura Roman succesiunea, Zoe s-a căsătorit
(12 nov. 1028) Argyros, care s-a încoronat împărat 1028-1034, Roman III Argyros
- după moartea lui Roman III (11 apr. 1034) împărăteasa Zoe s-a căsătorit pentru a
doua oară, luându-l de soţ pe tânărul paflagonian Mihail
1034-1041, Mihail IV Paflagonianul; domnia i-a fost tulburată de răscoala lui
Ştefan Vojislav, conducătorul Zetei (izbucnită în 1035, s-a încheiat în 1042 cu
dobândirea independenţei; Zeta a fost primul stat slav care s-a emancipat de sub
dominaţia bizantină), precum şi aceea condusă de Petru Delian (1040-1041), ce-a
cuprins o mare parte din Peninsula Balcanică

14
- la 10 dec. 1041, Mihail IV, epuizat şi ros de boală, a părăsit domnia şi s-a retras
la mănăstire; pentru asigurarea continuării dinastiei, împărăteasa Zoe a adoptat pe
un fiu al surorii lui Mihail IV, numit tot Mihail, care a fost încoronat împărat (14
dec. 1041)
1041-1042, Mihail V Kalaphates (= "Smolitorul"); îndepărtând-o de la palat pe
împărăteasa Zoe (18 apr. 1042) şi-a atras adversitatea legitimiştilor, care l-au
detronat şi orbit (20 apr. 1042), readucând-o la conducerea imperiului pe Zoe 21
apr.-11 iun. 1042, Zoe şi sora sa Teodora (prima oară)
- la 11 iun. 1042 Zoe, în vârstă de 64 de ani, s-a căsătorit pentru a treia oară, luând
de soţ pe senatorul Constantin, care a primit coroana imperială (12 iun. 1042)
1042-1055, Constantin IX Monomachos; în timpul domniei sale a purtat lupte
împotriva uzurpatorilor George Maniakes şi Leon Tornikios, ruşii au lansat ultimul
lor atac asupra Constantinopolului (iun. 1043), imperiul a fost invadat de pecenegi
(1046-1047) şi de turcii selgiucizi (sept. 1048), iar în iul. 1054 s-a produs separarea
definitivă dintre biserica constantinopolitană şi cea romană (Marea schismă)
- la moartea lui Constantin IX (11 ian. 1055), domnia a fost preluată de Teodora
1055-1056, Teodora (a doua oară)
1056-1057, Mihail VI Stralioticul
- în urma revoltei comandanţilor militari din Asia Mică, Isac Comnenul a fost
proclamat împărat în 8 iun. 1057 la Gomaria (localitate în Paphlagonia); după ce
armata imperială trimisă împotriva răsculaţilor a fost înfrântă sub zidurile Niceei
(20 aug. 1057), Mihail VI a intrat în negocieri cu Isac Comnenul, dar împăratul a
fost obligat să abdice şi să se călugărească în urma unei răscoale populare din
capitală şi a intervenţiei decisive a patriarhului Mihail Kerularios; la 1 sept. 1057
Isac a intrat în Constantinopol, fiind încoronat de patriarh 1057-1059, Isac (Isaac) I
Comnenul
- la 25 dec. 1059 a abdicat, desemnând ca urmaş pe aristocratul Constantin Ducas,
care a întemeiat o nouă dinastie

DINASTIA DUCAS
1059-1067, Constantin X; în timpul domniei sale uzii au invadat imperiul (1064
sau 1065), ungurii au cucerit Belgradul (1064), iar turcii Marelui Selgiucid Alp

15
Arslan (1063-1072) au supus V teritoriul regatelor armene Ani şi Kars (1064 -
1065), au devastat Cilicia şi au pus stăpânire pe Caesareea
21 mai-31 dec. 1067, Evdochia (Eudocia) Macrembolitissa (prima oară); văduva
precedentului, regentă în numele fiilor ei Mihail, Andronic şi Constantin; treburile
de stat au fost conduse de Mihail Psellos şi caesar-ul Ioan Ducas, fratele
împăratului defunct
- sub presiunea comandanţilor militari, Evdochia a fost nevoită să se
recăsătorească, luându-l de bărbat pe generalul cappadocian Roman Digenis (sau
Diogenes), încoronat împărat la 1 ian. 1068
1068-1071, Roman IV Digenis; în Occident, stăpânirile bizantine din Peninsula
Italică şi insula Sicilia au fost pierdute definitiv (1068-1072) în favoarea
normanzilor conduşi de Robert Guiscard, iar în Orient, după două campanii
victorioase (1068 si 1069) asupra turcilor selgiucizi (de exemplu victoria de la
Hierapolis, azi Manbidj, Siria, 20 nov. 1068), în cea de-a treia a suferit o gravă
înfrângere la Manzikert (azi Malazgîrt, în regiunea Lacului Van) (19 aug. 1071)
din partea Marelui Selgiucid Alp Arslan, fiind luat prizonier; după încheierea unui
tratat de pace defavorabil, care a permis turcilor selgiucizi înaintarea spre centrul
Anatoliei, Roman IV a fost eliberat
- la vestea dezastrului, Evdochia l-a declarat depus pe Roman IV, iar la întoarcere
împăratul a fost orbit din ordinul lui Mihail Ducas
19 aug.-24 oct. 1071, Evdochia (a doua oară); încercarea ei de a conduce singură
imperiul a eşuat, caesarul loan Ducas îndepărtând-o de la curte şi închizând-o într-
o mănăstire; proclamarea lui Mihail Ducas ca împărat
1071-1078, Mihail VII Ducas Parapinakes; împărat titular din mai 1067; domnia sa
a fost tulburată de revoltele celor trei pretendenţi la coroana imperială: caesar-ul
Ioan Ducas (în 1073), susţinut de aventurierul normand Roussel de Bailleul,
Nicefor Bryennios, comandantul trupelor din partea europeană a imperiului (3 oct.
1077-apr. 1078) şi Nicefor Botaniates, strategul themei Anatolikon (proclamat
împărat la 7 ian. 1078)
- în mart. 1078, în urma răscoalei din Constantinopol, Mihail VII a abdicat şi s-a
retras la mănăstirea Studion; Nicefor Botaniates a intrat în capitală (24 mart. 1078),
unde a primit coroana imperială

16
1078-1081, Nicefor III Botaniates; apogeul crizei din sec.XI; continuarea luptelor
pentru coroana imperială în care erau angajaţi Nicefor Bryennios, Nicefor
Basilakios, Constantin Ducas şi Nicefor Melissenos; profitând de luptele interne,
conducătorul selgiucid Suleiman ibn Kutalmîs a pus stăpânire pe mare parte din
Anatolia, făcând din Niceea (cucerită în cca 1080) capitala sultanatului său (din
1081)
- comandantul militar Alexie Comnenul, revoltat împotriva autorităţii imperiale, cu
asentimentul puternicei familii Ducas (acordul de la Tzurullon, azi Corlu) şi având
concursul garnizoanei germane din Constantinopol, a pătruns (1 apr. 1082) în
capitală, care timp de trei zile a fost supusă jafului; Nicefor III a abdicat, iar Alexie
a devenit împărat (4 apr. 1081), întemeind o nouă dinastie

DINASTIA COMNENILOR
1081-1118, Alexie (Alexios) I Comnenul; între 1081 şi cea 1090, coîmpărat a fost
Constantin Ducas, fiul fostului împărat Mihail VII, iar apoi, din sept. 1092, fiul său
loan (viitorul împărat); consolidarea autorităţii imperiale şi efort de restaurare a
puterii internaţionale a Bizanţului; pentru a face faţă campaniilor normande (1081-
1085) în Peninsula Balcanică şi-a aliat pe veneţieni, cărora le-a acordat importante
privilegii comerciale (mai 1082); repetatelor invazii ale pecenegilor (1086, 1087,
iarna 1090-1091), Alexie le-a răspuns printr-o mare campanie, încheiată cu
biruinţa decisivă asupra pecenegilor în bătălia de la poalele muntelui Lebunion (29
apr. 1091); construindu-şi o puternică flotă, în 1093 a reuşit să readucă sub
ascultare insula Cipru şi Creta şi să recucerească stăpânirile pierdute în 1088-1089
în favoarea emirului Tzachas din Smirna (azi Izmir); în schimbul promisiunii de a-i
aproviziona, a-i trece în Asia Mică şi a li se alătura cu un corp de oaste, Alexie I a
cerut conducătorilor primei cruciade (1096-1099) să restituie imperiului orice
teritoriu îi aparţinuse vreodată şi să-i presteze jurământ de fidelitate pentru celelalte
teritorii cucerite; redobândirea părţii de vest a Asiei Mici (Niceea a fost luată la 19
iun. 1097); cucerirea Antiohiei (3 iun. 1098) de către Bohemond de Tarent şi
refuzul acestuia de a recunoaşte suzeranitatea lui Alexie I au provocat conflictul
bizantino-cruciat (1099); profitând de presiunea selgiucizilor asupra cruciaţilor,
bizantinii au pus stăpânire, în 1103 şi 1104, pe cetăţile Adana (azi Seyhan), Tarsus
şi Mamistra (sau Mopsuestia, azi Misis), iar flota imperială a cucerit Laodiceea
(azi Latakia) şi alte oraşe porturi de pe coastă până la Tripolis (azi Trabulus esh
Sham), ceea ce a provocat reacţia lui Bohemond de Tarent, care a debarcat (9 oct.

17
1107) la Avlona (azi Vlore) şi a atacat Dyrrachium (azi Durres), dar a fost înfrânt
şi obligat să încheie tratatul dezavantajos de la Deabolis (sept. 1108), prin care
recunoştea suzeranitatea lui Alexie I
1118-1143, Ioan II; a purtat lupte cu veneţienii (1123-1126), fiind obligat să le
reînnoiască acestora (aug. 1126) privilegiile comerciale anterioare, cu pecenegii
(1122), pe care i-a învins după ce aceştia invadaseră imperiul şi jefuiseră până în
Tracia şi Macedonia şi cu ungurii (1128-1129) care, după unele succese, au fost
înfrânţi, obligaţi să se retragă şi să încheie pacea cu bizantinii; în Orient, Ioan II a
luptat împotriva emiratului Danismenizilor, a supus Cilicia armeană (primăvara
anului 1137) şi a impus, după un scurt asediu victorios asupra Antiohiei (aug.
1137), suzeranitatea bizantină principelui Raimond de Poitiers; pentru a neutraliza
forta crescândă a Regatului normand din sudul Peninsulei Italice şi Sicilia a
încheiat alianţe antinormande cu "Sfântul imperiu" şi cu Pisa (căreia i-au fost
reconfirmate, în 1136, privilegiile comerciale acordate în oct. 1111)
1143-1180, Manuel I; a promovat o politică nerealistă, urmărind refacerea
vechiului teritoriu al imperiului; după o campanie victorioasă împotriva turcilor
selgiucizi (1146-1147), imperiul a fost invadat, în 1147, de normanzi care au
cucerit insula Corfu (recucerită cu ajutor veneţian în 1149), au jefuit Eubeea
(Evvoia sau Negroponte), iar apoi au pătruns în Golful de Corint, de unde au
prădat Teba (azi Thevai), Atena şi Corint (Corinth); reluând războiul cu normanzii
(1155-1158), după unele succese, imperialii au suferit o grea înfrângere la Brindisi
(28 mai 1156) şi au fost repede înlăturaţi din peninsulă; în Orient, a reinstituit
suzeranitatea bizantină asupra formaţiilor cruciate din Cilicia, Antiohia (1158) şi
Ierusalim (1159); în partea de nord-vest, în urma unei mari campanii împotriva
Regatului maghiar, a încorporat imperiului Dalmaţia, Croaţia; Bosnia şi regiunea
Sirmium (1167); acordarea de privilegii Genovei (oct. 1169) şi Pisei (1170) a atras
după sine duşmănia Veneţiei, faţă de care Manuel I a reacţionat prompt şi, la 12
mart. 1171, în întreg imperiul negustorii veneţieni au fost arestaţi, bunurile şi
navele lor confiscate, ceea ce a declanşat, războiul cu Veneţia, încheiat în 1175
printr-un tratat de pace care prevedea reînnoirea privilegiilor şi plata unor mari
despăgubiri; profitând de complicaţiile lui Manuel, Kîlîc Arslan II, sultan selgiucid
de Konya (1156-1192), a denunţat, în 1175, suzeranitatea bizantină (care data din
1161), ceea ce l-a determinat pe împărat să întreprindă, în 1176, o mare campanie
în Asia Mică, încheiată cu o grea înfrângere a armatei bizantine în defileul de la
Myriokephalon (azi Chardak Pas) (17 sept. 1176)

18
1180-1183, Alexie II; coîmpărat din 1172; succedând la vârsta de 12 ani, s-a aflat,
între 24 sept. 1180 şi 16 mai 1182, sub regenţa mamei sale Măria de Antiohia,
ajutată de protosebastul Alexie Comnenul, un nepot al împăratului defunct
- Andronic Comnenul, un văr al împăratului Manuel, aflat la Oinanon, în
Paphlagonia, unde era guvernator, mare adversar al aristocraţiei bizantine şi a
occidentalilor, s-a erijat în "tutore desemnat" al tânărului Alexie; în mai 1182 a
traversat Asia Mică şi şi-a fixat tabăra la Chalkedon; flota condusă de
A.Kontostephanos, căreia i se încredinţase blocarea Bosforului, a trecut de partea
lui Andronic; în acelaşi timp în Constantinopol a izbucnit o răscoală împotriva
protosebastului Alexie Comnenul şi a regenţei Maria de Antiohia, în urma căreia
Andronic a pătruns în capitală, afişându-se în salvator şi protector al lui Alexie II;
în calitatea sa de regent a devenit adevăratul stăpân al curţii imperiale, iar în sept.
1183 s-a încoronat împărat asociat al "protejatului" său, care, două luni mai târziu,
în nov. 1183, a fost ucis prin sugrumare, Andronic rămânând singur împărat
1183-1185, Andronic I; în vara anului 1185 imperiul a fost invadat de o puternică
armată normandă condusă de Guillaume II
1166-1189, care a cucerit oraşul Dyrrachium (azi Durres) 6 iun. 1185, flota lor a
pus stăpânire pe insula Corfu, Cefalonia Kefalinia) şi Zante (Zakinthos), precum şi
marele oraş Thessalonic (24 aug. 1185), cucerit după un atac combinat terestru şi
naval, urmat de un jaf cumplit; apoi, armata normandă, pe două coloane, s-a
îndreptat spre Serres şi Constantinopol; la 12 sept. 1185 a izbucnit în capitală o
răscoală populară, în frunte cu elemente aristocratice potrivnice basileului, în urma
căreia Andronic I a fost sfârtecat de constantinopolitani
- la 12 sept. 1185 Isac Anghelos (Angelos), nepotul lui Constantin Anghelos şi al
Teodorei, fiica împăratului Alexie I, a devenit împărat, întemeind o nouă dinastie

DINASTIA ANGHELOS
1185-1195, Isac II; forţele bizantine comandate de generalul Alexie Branas au
repurtat victoriile de la Mosynopolis şi Dimitrita (7 nov. 1185) asupra normanzilor,
care au evacuat Thessalonicul, Dyrrachium şi insula Corfu, ei păstrând numai
insula Cefalonia şi Zante; în toamna anului 1185, în nord a izbucnit răscoala vlaho-
bulgară condusă de Asan şi Petru, doi fraţi de origine vlahă, în urma căreia, în
teritoriul cuprins între Dunăre şi Balcani, s-a constituit un nou stat; după eşecul
încercărilor bizantine din 1186, 1187 şi 1188 de a recuceri teritoriul pierdut în
19
favoarea Asăneştilor, tratatul încheiat (vara 1188) cu aceştia din urmă a însemnat
recunoaşterea tacită a noii realităţi politice; victoriile forţelor cruciate care
invadaseră imperiul (la 28 iun. 1189) sub conducerea lui Frederic I Barbarossa
asupra bizantinilor, precum şi ocuparea Adrianopolului (22 nov. 1189), a Traciei şi
Macedoniei orientale l-au obligat pe Isac II să încheie un tratat la Adrianopol (febr.
1190) cu Frederic I prin care se obliga să asigure participanţilor la a treia cruciadă
(1190-1192) nave bizantine pentru a trece în Asia Mică, aprovizionarea cu hrană la
preţuri convenabile ş.a.; în 1190 forţele bizantine au înfrânt pe marele jupân Ştefan
Nemanja (cea 1170-1196) pe cursul Moravei, obligându-l să cedeze teritoriile
recent cotropite, dar au eşuat în încercarea de a cuceri statul vlaho-bulgar; după un
nou eşec din 1194, Isac II a întreprins o campanie împotriva Asăneştilor (mart.-apr.
1195), în cursul căreia împăratul a fost înlăturat de la putere şi orbit de fratele său
Alexie (8 apr. 1195), care a preluat domnia 1195-1203, Alexie III
- prin înţelegerea dintre Alexie Anghelos, fiul împăratului detronat şi forţele
crucialo-veneţiene (încheiată definitiv la 20 mai 1203, în insula Corfu),
participanţii la a patra cruciadă (1202-1204) au hotărât ca, în schimbul unor
obligaţii asumate de bizantini (ca pitita uriaşei sume de 200.000 mărci de argint,
unirea bisericii constantinopolitane cu cea romană sub supremaţia papei,
participarea la cruciadă cu 10.000 de combatanţi ş.a.), să meargă asupra
Constantinopolului pentru a-l reînscăuna pe Isac II; în urma unui atac combinat,
terestru şi naval, capitala bizantină a capitulat la 17 iul. 1203 (după asediul început
la 24 iun. 1203); Alexie III şi-a aflat salvarea prin fugă, Isac II fiind restabilit pe
tron 1203-1204, Isac II (a doua oară); din 18 iul. 1203 a domnit împreună cu fiul
său Alexie IV
- în urma unei revolte populare din Constantinopol izbucnită la sfârşitul lunii ian.
1204, Isac II a fost depus (28 ian. 1204); după ce coroana imperială fusese oferită,
la 25 ian. 1204, lui Nicolae (Nikolaos) Kanabos, aristocraţia constantinopolitană
antilatină l-a proclamat împărat pe Alexie Ducas, supranumit Murtzuphlos din
cauza sprâncenelor sale groase

28 ian.-13 apr. 1204, Alexie V Ducas Murtzuphlos, încoronat la 5 febr. 1204;


ginerele împăratului Alexie III Anghelos
- la 13 apr. 1204, după un asediu de trei zile, Constantinopolul a fost cucerit de
către cruciaţi; Alexie V şi-a aflat salvarea prin fugă; capitala Imperiului bizantin a
fost supusă unui jaf cumplit timp de trei zile
20
- conform înţelegerii dintre cruciaţi şi veneţieni (mart. 1204), concretizaţi în
Partitio Romaniae, teritoriul bizantin a fost împărţit între cuceritorii latini (vezi
Imperiul latin de la Constantinopol, Imperiul bizantin de la Niceea, Imperiul
bizantin de Trapezunt, Ahaia, Epir)
- la 25 iul. 1261 armata Imperiului de la Niceea, comandată de strategul Alexie
Strategopoulos, profitând de faptul că Constantinopolul era practic lipsit de
apărare, a cucerit oraşul; împăratul latin Balduin II şi-a abandonat tronul; la 15 aug.
1261 Mihail VIII şi-a făcut intrarea solemnă în Constantinopol, restaurând
Imperiul bizantin

DINASTIA PALEOLOGILOR
1261-1282, Mihail VIII (împărat de Niceea, din 1259); urmărind refacerea
vechiului teritoriu bizantin a luptat în Peninsula Balcanică împotriva Principatului
de Ahaia (1261, 1264), a bulgarilor (1261, 1265, 1272, 1277-1278), a tătarilor
(1265), pe care mai apoi şi i-a aliat împotriva bulgarilor (1272) şi împotriva
Despotatului de Epir (1264), iar în Asia Mică împotriva Emiratului de Mentese
(1269, 1278), care făcuse importante achiziţii teritoriale; iniţial s-a aflat în alianţă
cu Genova împotriva Veneţiei, dar după înfrângerea de la Settepozzi, în Golful
Nauplia (iul. 1263), Mihail VIII şi-a reconsiderat poziţia, încheind cu veneţienii un
important tratat (4 apr. 1268); pentru a contracara planurile latinilor de a ataca
Imperiul bizantin şi în primul rând pe principalul său adversar Carol de Anjou,
regele Siciliei (1265-1282), a desfăşura intensă activitate diplomatică şi a acceptat,
în 6 iul. 1274, la Conciliul de la Lyon, unirea cu biserica Romei, ceea ce i-a atras
adversitatea a numeroşi supuşi

1282-1328, Andronic II; coîmpărat din 8 nov. 1272; între 21 mai 1294 şi 13 oct.
1320 l-a avut asociat la domnie fiul său Mihail IX, iar între 2 febr. 1325 şi până
când a fost depus (24 mai 1328), a domnit împreună cu nepotul său Andronic III;
după ce au repurtat unele succese împotriva Despotatului de Epir (1290), bizantinii
au pierdut însemnate teritorii şi puncte strategice în favoarea sârbilor şi bulgarilor;
favorizându-i pe genovezi
- care au ajuns să controleze comerţul dintre bazinul mediteranean şi cel pontic,
Andronic II a intrat în război cu Veneţia, aceasta din urmă obligându-l pe
împăratul bizantin să acorde negustorilor ei vechile privilegii (4 oct. 1302,
21
reînnoite în 1310); pentru a se împotrivi cu succes înaintării turcilor în Asia Mică
Andronic II, a făcut apel la mercenari alani şi catalani ("almugayares"), care însă
au provocat mari prădăciuni bizantinilor, iar în 1311 catalanii au întemeiat un
principat aragonez la Atena (care a dăinuit până în 1388); dintre seminţiile turceşti
care au pus stăpânire pe cea mai mare parte din Asia Mică, s-a remarcat cea
condusă de emirul Osman, ce a cucerit şi supus importante teritorii (între care şi
oraşul Prusion, azi Brusa, 6 apr. 1326, devenită ulterior capitală); dezmoştenirea lui
Andronic III, fiul lui Mihail IX, de către bunicul său Andronic II, a generat un
război civil între cei doi Andronici (1321 - 1328), întrerupt de scurte armistiţii, în
care au intervenit, nu fără foloase, conducătorul Sârb Stefan Uros III Decanski
(1321 - 1331) şi tarul bulgar, Mihail Sisman (1323-1330), şi încheiat prin cucerirea
capitalei şi depunerea lui Andronic II
1328-1341, Andronic III; în Peninsula Balcanică bizantinii au cucerit Thessalia
(1333 si 1335), Epirul şi Akarnania (1337, definitiv în 1340), dar au pierdut în
1334 mare parte din Macedonia (cu importantele oraşe Ohrida, Prilep, Strumitza,
azi Strumica, Castoria şi Vodena) în favoarea sârbilor prin tratatul de pace încheiat
cu Ştefan Dusan (1331 - 1355) îi recunoştea acestuia toate achiziţiile teritoriale
făcute de el şi de predecesorii săi Ştefan Uros II Milutin (1282-1321) şi Stefan
Uros III Decanski; în 1329 insula Chios (pierdută în cca 1302) a reintrat în
stăpânirea deplină a imperiului; în Asia Mică, turcii otomani au supus numeroase
teritorii, între care şi importantele oraşe Niceea (azi Iznik) (1329) şi Nicomedia
(azi Izmit) (1337)
1341-1376, Ioan V (prima oară); succedând tatălui său la vârsta de 9 ani, s-a aflat,
iniţial, sub regenţa marelui domestic Ioan Cantacuzino apoi, după înlăturarea
acestuia, tânărul împărat a fost încoronat la 15 nov. 1341, iar conducerea a fost
asumată (până în 1347) de regenta Ana de Savoia, mama sa, susţinută de patriarhul
Ioan Kalekas şi de megaducele Alexie Apokaukos (până în 11 iul. 1345, când a
fost ucis)
- la 26 oct. 1341, Ioan Cantacuzino s-a proclamat împărat la Didymoteikhon (azi
Dimetoka)
- între 1341 şi 1347 război civil între Ioan V Paleologul şi Ioan VI Canlacuzino, în
timpul căruia bulgarii lui Ioan Alexandru, sârbii lui Ştefan Dusan şi genovezii au
făcut importante achiziţii teritoriale pe seama bizantinilor, care la sfârşitul acestui
război nu mai stăpâneau decât Trada, insula din nordul Mării Egee, Thessalonicul
şi Paleoppnezul; Ioan VI Cantacuzino, stăpân pe cea mai mare parte din teritoriul

22
bizantin (în ascultarea lui Ioan V Paleologul nu se afla decât capitala, cu
împrejurimile), s-a încoronat solemn ca împărat la Adrianopol (21 mai 1346), iar la
începutul anului următor, după ce populaţia şi garnizoana din Constantinopol au
trecut de partea sa, a intrat în capitală (3 febr. 1347), unde a încheiat un acord cu
regenta Ana de Savoia (8 febr. 1347) prin care s-a hotărât ca Ioan VI Cantacuzino
să cârmuiască singur imperiul pe o perioadă de zece ani; o nouă încoronare a lui
Ioan VI Cantacuzino a avut loc la Constantinopol (13 mai 1347), urmată de
căsătoria fiicei sale Elena cu Ioan V Paleologul (21 mai 1347) 1347-1354, Ioan VI
Cantacuzino; coîmpărat, din 1353 (încoronat în 1354), fiul său Matei (care a
renunţat în 1357); a creat pentru cei doi fii ai săi Matei (în 1347) şi Manuel (în
1348) două principate autonome pe teritoriul european; încercând să înlăture
monopolul negustorilor genovezi, aceştia din urmă au ripostat, înfrângând în două
rânduri (1348 si 1349) (aşa-numitul "Război al Galatei") flota bizantină, iar prin
tratatul de pace încheiat (mart. 1349) genovezii şi-au consolidat monopolul
comercial în Bosfor; războiul cu Genova a fost reluat, bizantinii participând alături
de veneţieni şi aragonezi la lupta din Bosfor (13 febr. 1352) împotriva flotei
genoveze; abandonat de aliaţi, Ioan VI Cantacuzino a fost obligat să încheie o nouă
pace cu genovezii (6 mai 1352), acordându-le acestora importante avantaje
teritoriale şi comerciale
- în toamna anului 1352, Ioan V Paleologul, cu sprijin de la veneţieni, sârbi şi
bulgari a declanşat lupta împotriva lui Ioan VI Cantacuzino (cel de-al doilea război
civil), care avea sprijinul sultanului Orhan
- la 2 mart. 1354 turcii otomani conduşi de Suleiman Pasa, fiul lui Orhan, care
veniseră în ajutorul lui Ioan VI Cantacuzino, pun stăpânire pe portul Gallipoli (azi
Gelibolu), din Tracia, stabilindu-se durabil în Europa, după care şi-au lărgit
stăpânirea, ceea ce a dus la ruperea legăturilor lui Ioan VI Cantacuzino cu turcii
otomani
- la 22 nov. 1354, în urma unei răscoale populare din Constantinopol, Ioan VI
Cantacuzino a fost obligat să abdice în favoarea lui Ioan V Paleologul, care a
rămas singur împărat
- cuceririle turcilor otomani: în 1360 Heracleea (azi Eregli), în nov. 1361
Didymoteihhon (azi Dimetoka), în 1364 Biga s.a. l-au determinat pe Ioan V
Paleolog să plece, în ascuns, în 1366, la Buda, solicitând, în zadar, ajutor din partea
lui Ludovic I de Anjou împotriva cuceritorilor otomani; capturat şi întemniţat la
Vidin de către Stratimir, a fost eliberat în urma intervenţiei armate a lui Amedeo de

23
Savoia, care a recucerit Gallipoli (2 aug. 1366), precum şi unele oraşe-porturi
(Mesembria şi Sozopolis); între 1369 şi 1371 a efectuat o vizită în Occident,
urmărind dobândirea de ajutoare împotriva turcilor otomani; eşuând şi de această
dată, Ioan V Paleologul a fost obligat să se închine prepotenţei otomane, intrând în
relaţii de vasalitate faţă de sultanul Murad I (1373)
- Andronic, fiul mai vârstnic al lui Ioan V Paleologul, după ce a eşuat în 1373 în
încercarea de a-şi înlătura tatăl, la 12 aug. 1376 a ocupat Constantinopolul şi l-a
întemniţat pe Ioan V 1376-1379, Andronic IV, încoronat la 1 oct. 1376
- la 1 iul. 1379, Ioan V, cu sprijinul Veneţiei şi al turcilor otomani, l-a înlăturat de
la domnie pe fiul său 1379-1390, Ioan V (a doua oară); în schimbul ajutorului
primit din partea sultanului Murad I pentru redobândirea domniei, s-a obligat faţă
de turcii otomani la plata unui tribut anual de 30.000 de ducaţi şi să se pună la
dispoziţia suzeranului său cu un corp militar de 12.000 de oameni; pentru a pune
capăt conflictului cu fiul său Andronic (IV), Ioan V a încheiat o înţelegere (la 2
nov. 1382) cu fiii săi, hotărând: Andronic devenea urmaş la tron şi primea ca
apanaj unele teritorii în Tracia, Manuel, al doilea fiu, primea Thessalonicul, în timp
ce Teodor, al treilea fiu, devenea despot de Morea; în apr. 1387, după un asediu de
trei ani, turcii otomani au cucerit Thessalonicul şi au luat prizonier pe despotul
Manuel
- la 14 apr. 1390 Ioan V a fost înlăturat de la domnie de Ioan VII, fiul lui Andronic
IV, având sprijinul sultanului Baiazid I
14 apr.-17 sept. 1390, Ioan VII
- la 17 sept. 1390, Ioan V a fost restaurat cu ajutorul fiului său Manuel
1390-1391, Ioan V (a treia oară); bizantinii au pierdut în favoarea turcilor otomani
oraşul Philadelphia (azi Alasehir), ultima cetate bizantină din Asia Mică
1391-1425, Manuel II; coîmpărat din 25 sept. 1373; între 10 dec. 1399 şi 15 iun.
1403, pe timpul cât a fost plecat în Occident, unde încerca să dobândească ajutoare
armate contra turcilor otomani, imperiul s-a aflat sub cârmuirea lui Ioan VII
Paleologul, fiul lui Andronic IV, cu care Manuel se împăcase; după tratatul
avantajos din primăvara anului 1403, încheiat cu Suleiman, un fiu al lui Baiazid I,
care renunţa la obligaţiile de vasalitate şi la plata tributului, cedând bizantinilor
Thessalonicul, Peninsula Calcidică cu Muntele Athos şi unele insule, la 22 febr.
1424 a încheiat un nou tratat cu turcii otomani, bizantinii plătind din nou tribut (în

24
valoare de 300.000 de aspri) şi cedând unele teritorii, reintrând astfel sub
suzeranitatea otomană
1425-1448, Ioan VIII; coîmpărat din 19 ian. 1421; la 29 mart. 1430 Murad II a
cucerit Thessalonicul (care fusese cedat de bizantini în 1423 veneţienilor)
- la moartea lui Ioan VIII (31 oct. 1448), fără a desemna un moştenitor, Constantin,
fratele mai mare al împăratului, s-a proclamat împărat, încoronându-se la Mistra la
6 ian. 1449; cu ajutor din partea catalanilor a venit la Constantinopol la 12 mart.
1449, iar la 25 mart. 1449 a încheiat pacea cu, sultanul otoman pe 25 de ani
1449-1453, Constantin XI (sau Constantin Dragases)
- la 29 mai 1453 (după un asediu început la 7 apr.) Constantinopolul a fost cucerit
de turcii otomani conduşi de sultanul Mehmed II; împăratul Constantin şi-a aflat
moartea în luptă; timp de trei zile şi trei nopţi oraşul-capitală a fost supus unui jaf
cumplit; sfârşitul Imperiului bizantin

25