TEXTE EXPLICATIVE

ISTORIA UNIVERSALĂ A ARHITECTURII ŞI ARTELOR

2010-2011

ANTICHITATEA ŞI EVUL MEDIU

Lector drd.arh. Corina LUCESCU

Materialele prezentate au scop didactic. Folosirea lor în alte scopuri

decât cele necesare procesului de învăţământ, este sancţionată
potrivit legislaţiei în vigoare.

CIVILIZAŢIA PERSANĂ
SCURT ISTORIC
cca. 1300 î.Chr.: Sosirea triburilor iraniene în Persia
1000 - 600 î.Chr.: Regatul Mezilor
600 - 330 î.Chr.: Imperiul Persan al Ahemenizilor
559-529 î.Chr.: Cyrus II
529-521 î.Chr.: Cambyses
521-485 î.Chr.: Darius I, fondatorul Persepolis-ului
520 î.Chr.: fondarea Persepolis-ului
490 î.Chr.: Primul Război Persan împotriva Grecilor
485-465 î.Chr.: Xerxes
480 î.Chr.: Al Doilea Război Persan împotriva Grecilor
465-334 î.Chr.: Sfârşitul Ahemenizilor
330 î.Chr.: Alexandru cel Mare cucereşte Persia şi arde Persepolis
323 - 100 î.Chr.: Satrapiile Seleucide
100 î.Chr. - 200 d.Chr.: Regatul Parţilor
200 - 600 d.Chr.: Regatul Dinastiei Sassanide
600 d.Chr.: Ruperea regatului, primele forme de răspândire ale Islamului

cca. 1300 î.Chr.: Sosirea triburilor iraniene în Persia

La începutul Epocii de Fier, în podişul iranian s-a produs o pătrundere
graduală a triburilor de indo-arieni şi indo-iranieni, veniţi din Asia Centrală.

1000 - 600 î.Chr.: Regatul Mezilor

Între sec. XI şi VIII î.Chr. populaţia mezilor era stabilită deja în zona din jurul
oraşului Ecbatana, astăzi Hamadan, în timp ce perşii, denumiţi astfel de către
asirieni, ocupau ţărmurile Lacului Urmia, în partea de nord a regiunii.

1
În acel timp regaturile din Mesopotamia, toate mărginindu-se cu viitorul
teritoriu al Persiei, erau încă puternice: Asirienii şi Urartienii stăpâneau în
nord, Babilonienii în centru şi Elamiţii în sud.

Atacaţi şi învinşi de Asirieni de câteva ori, în sec.VII î.Chr., Mezii au format o

Confederaţie. Prin alianţă cu Babilonienii, Confederaţia a reuşit să
invadeze teritoriul Asirian, distrugând oraşele Ashur şi Ninive şi
punând, în acest fel, capăt dominaţiei Asiriene.

600 - 330 î.Chr.: Imperiul Persan al Ahemenizilor

După această perioadă, în sudul Munţilor Bakhtiari, s-a format un mic regat
persan - regatul Parsumash, fondat de un rege numit Achaemenes, care a
fost întâi vasalul Elamiţilor şi apoi al Mezilor.

În anul 550 î. Chr., unul dintre descendenţii acestui rege, CYRUS, va

învinge pe ultimul rege al mezilor, Astyages, şi va fonda IMPERIUL
PERSAN.

559-529 î.Chr.: Cyrus II

În anul 559 î.Chr., regele Persanilor şi Mezilor, Cyrus II, ridică propria sa
capitală, la Pasargade - în persană hagmatan = loc de întâlnire. Cyrus, un
mare strateg, a reuşit să încorporeze în regatul său, fără prea multă vărsare
de sânge, populaţia istovită şi slăbită a regiunilor vecine. În scurt timp, Asiria,
Urartu, Cilicia şi estul Anatoliei au devenit state vasale.
Hotărât să-şi extindă imperiul către vest, Cyrus cucereşte prima ţintă, Lydia,
iar în anul 546 î.Chr. armata sa învinge cavaleria regelui Croesus, celebru
pentru imensa sa bogăţie. Ocuparea capitalei Sardis, îi permite lui Cyrus să
deţină controlul aproape a tuturor oraşelor din Asia Mică.
După înfrângere, Croesus alege să se sinucidă, iar Cyrus continuă victoriile
sale până la Milet, obţinând astfel un port la Mediterana.
După fortificarea graniţelor către est, Cyrus se lansează într-un atac decisiv
asupra Babilonului. Oraşul cade în anul 537 î.Chr.. Regele persan este
considerat un adevărat eliberator de către evreii care fuseseră deportaţi
la Babilon după distrugerea, cu cinzeci de ani mai înainte, a templului
din Ierusalim, de către Nabucodonosor. Cyrus a promis evreilor libertate
religioasă şi a permis ca 40 000 de evrei să se întoarcă la Ierusalim ca să
reconstruiască templul, fundat chiar de rege.
Ulterior, Cyrus ocupă Siria, Fenicia şi Palestina şi se pregăteşte pentru
invazia Egiptului, invazie care va rămâne însă în seama moştenitorilor. Cyrus
a murit în anul 529 î.Chr. într-o expediţie împotriva triburilor nomade şi a fost
îngropat la Pasargadae.

529-521 î.Chr.: Cambyses

În anul 528 î.Chr., la un an de la urcarea sa pe tron, fiul lui Cyrus, Cambyses,
a condus un marş victorios prin Deşertul Sinai către Nil. Pentru prima
dată în istorie, Regatul faraonilor a fost cucerit în întregime. Mai puţin
tolerant decât tatăl său, Cambyses detronează zeii Egiptului şi ai Babilonului,
comiţând o greşeală politică gravă.

2
Conflictele dinastice din Regatul Persan, au condus la o adevărată lovitură de
stat, cu consecinţe dramatice - sinuciderea lui Cambyses şi asasinarea
uzurpatorului, Preotul Gaumata.

521-485 î.Chr.: Darius I, fondatorul Persepolis-ului

După moartea lui Cambyses, prinţul ahemenid Darius I, numit ulterior cel
Mare, ajunge la putere, în anul 521 î.Chr. El a fost comandatul armatei
numită “Cei Zece mii de Nemuritori”.
În afară de recunoştiinţa pentru loialitatea lor, imaginile membrilor acestei
trupe de elită au fost sculptate pe zidurile din Persepolis, capitala secretă,
expresie a puterii ahemenide, pe care Darius o întemeiează în 520 Î.Chr.
Darius a creat un mare imperiu centralizat, cu trei capitale: Susa era
folosită ca rezidenţă de iarnă, Ecbatana ca rezidenţă de vară, iar
Persepolis a devenit cel mai important centru ceremonial.
Campaniile militare desfăşurate pe o vastă scară, au transformat Persia într-
un imperiu de proporţii colosale, întinzându-se din India până la Insulele
Greceşti şi de la Nil la Dunăre.
După ce s-a îngrijit de politica internă, dând imperiului un nou cod
administrativ şi religios - Zoroastrismul - şi după ce a creat noi oraşe şi o
vastă reţea de caravane, cu rute pornind din Orientul îndepărtat până la
Mediterana, Darius îşi îndreaptă atenţia către Greci, începând cu Miletul.
Conflictul a fost unul teribil: Miletul a fost distrus, Tracia şi Macedonia ocupate
iar Eretria pusă sub foc, în timp ce populaţia a fost înrobită.
În anul 490 î.Chr., Darius a fost însă învins la Marathon, de către forţele
Athenei şi Spartei. Regelel Ahemenid s-a retras din Grecia şi a murit în anul
485 î.Chr. A fost îngropat în mormântul din stâncă de la Naksh-i Rustam, nu
departe de Persepolis.

485-465 î.Chr.: Xerxes

“Eu sunt Xerxes, cel mai mare suveran, regele regilor, conducătorul multor
ţări şi popoare, regele întregului univers, fiul marelui rege Darius, Ahemenidul.
Eu, Xerxes, supremul rege, declar: tot ceea ce am ridicat în acest loc şi în
altele, am construit prin graţia lui Ahura Mazda. Fie ca Ahura Mazda şi ceilalţi
zei să protejeze regatul meu şi tot ceea ce am construit”

Fiul lui Darius, Xerxes, care a fost vice-rege în Babilon, ajunge pe tronul
Persiei în anul 485 î.Chr., fiind doritor să guverneze în propria sa ţară,
într-o splendidă linişte, dedicându-şi energia artelor şi lucrărilor de
amplificare a capitalei sacre - Persepolis.
Dar foarte curând, a fost forţat să meargă pe urmele tatălui său, care a lăsat
problema Greciei nerezolvată. Formând o armată de soldaţi şi mercenari
nehotărâţi, din 46 de ţări, Xerxes a decis să atace Grecia dinspre pământ, în
anul 480 î.Chr. După ce Macedonia şi Thesalia s-au predat fără luptă,
Persanii câştigă bătălia de la Thermopylae şi invadează Attica şi Athena,
arzând templele şi Acropola.
În acelaşi an însă, Grecii înfrâng flota persană în Insulele Salamis, astfel încât
armata persană, urmărită de Grecii aliaţi cu oraşele Ioniene din Anatolia, a
fost forţată să se retragă din Europa.
Xerxes, acum un “Rege al Regilor” slăbit şi micşorat, s-a retras la palatul din
Persepolis, unde a şi fost asasinat în anul 465 î.Chr.

3
La moartea sa, Xerxes a lăsat viitoarelor generaţii de Ahemenizi, un imperiu
imens şi puternic, care tocmai prin acestea era vulnerabil. Incompetenţa
politică şi lipsa încredinţării suficientei forţe militarilor, a provocat revolta
multor satrapi şi multe popoare şi-au declarat propria independenţă.
În inima Pesiei, totuşi, pompa curţii continuă nemicşorată. Prima capitală a
Ahemenizilor, Pasargade, a fost abandonată şi în viitor folosită exclusiv
doar pentru ceremoniile de încoronare. Cel mai important oraş în Persia
era acum Persepolis, fondată de Darius şi lărgită de Xerxes. Închisă pentru
străini, era reşedinţa preferată a Regelui Regilor. Susa, capitala de iarnă,
era locul curţii şi administraţiei. Oraşul a fost construit de Darius în 521
î.Chr., după modelul Persepolis-ului, cu palate mari, o Apadana susţinută de
o pădure de coloane cu forme animale şi masive inele de ziduri. Ecbatana,
prima capitală luată de la Mezi de către Cyrus cel mare în 559 î.Chr.,
servea ca centru politic şi militar. Când, în 336 î.Chr., ultimul Ahemenid,
Darius III Codomannus urcă pe tron, în Persepolis, ţara intra sub umbra
armatei macedoniene care avansa necruţător prin Asia Mică.

465-334 î.Chr.: Sfârşitul Ahemenizilor

Perioada finală a Imperiului Persan a fost una cu probleme. Fiul lui Xerxes,
Artaxerxes I, şi-a început domnia în anul 465 î.Chr. prin uciderea tuturor
fraţilor săi şi a potenţialilor rivali. Puterea sa a fost însă redusă şi regele a fost
obligat să respecte Pactul de Ne-agresiune cu Grecia, pact care în fapt
interzicea Persanilor să traverseze graniţele din estul Anatoliei.

Succesorul său, Darius II, s-a dovedit a fi un rege slab şi nehotărât care a
căutat să exploateze rivalitatea dintre Athena şi Sparta dar a n-a reuşit să
obţină nici un beneficiu pentru Persia.

Artaxerxes II, care ajunge pe tron în anul 405 î.Chr., a continuat cu încercarea
de a corupe pe Greci, implicând chiar Theba şi câteva oraşe din Ionia, care s-
au supus legilor satrapiilor persane, pentru avantaje economice. Fenicia,
Siria, Egiptul şi Cipru, şi-au proclamat independenţa, şi Artaxerxes II, la
moartea sa, a lăsat ţara dezordine.

Artaxerxes III, la mijlocul sec. al IV-lea î.Chr., recucereşte Egiptul şi, în 338
î.Chr., încearcă să formeze o alianţă cu Macedonia condusă de Philip, dar
regele Persan a fost otrăvit în acelaşi an. Cum n-a lăsat moştenitori, o rudă
destul de îndepărtată a familiei Ahemenizilor, Darius III Codomannus, ajunge
pe tron, şi el este cel care va înfrunta armata lui Alexandru cel Mare, când, în
334 î.Chr., acesta a traversat Hellespontul.

330 î.Chr.: Alexandru cel Mare cucereşte Persia şi arde

Persepolis
În anul 334 î.Chr., un secol şi jumătate după invazia Grecilor de către Persani,
Alexandru cel Mare, traversează Hellespontul cu o armată de 40 000 de
bărbaţi, pentru a elibera oraşele Ioniene din Asia Mică. O victorie uşoară,
la Granicus, îi permite lui Alexandru să-şi continue, nederanjat, marşul prin
restul Anatoliei.
Darius III, şi-a adunat trupele la Issus, în Siria, unde a avut loc bătălia
decisivă dintre cele două armate. În anul 338 î.Chr. Alexandru îl învinge pe

4
Darius, care fuge, respingând orice negociere de pace. Încrezător în succes,
Alexandru cucereşte Fenicia, Palestina şi Egiptul.
Darius a avut timp să-şi adune forţele până în 331 î.Chr., când Macedonienii
şi Persanii se ciocnesc din nou, la Gaugamela, pe râul Tigru. Încă o dată,
victoria revine lui Alexandru, care intră în Babilon şi în Susa, într-un mare
triumf, neîntâmpinând nici o rezistenţă.

Oraşele erau jefuite de comorile lor şi familia lui Darius a fost luată ostatecă.
Alexandru decide să-l urmărească pe regele Ahemenid până în inima
Imperiului Persan. Iarna anului 331 î.Chr. îl găseşte pe Alexandru ajungând
epuizat la Pasargadae, unde aduce un omagiu la mormântul lui Cyrus cel
Mare, dar apoi îşi continuă drumul către misterioasa Persepolis, descrisă
de Macedonieni drept “cel mai odios oraş din Asia”. Când a ajuns la
Persepolis, Alexandru I-a trecut prin foc şi sabie.

După distrugerea oraşului Persepolis, Alexandru reia urmărirea ultimului rege

Ahemenid, Darius III, ţinut prizonier de către satrapul din Bactria.
Macedonianul îl prinde pe Darius în Khorasan, unde acesta era deja pe
moarte, ca urmare a unei răni infectate produsă de un trădător de la propria
sa curte. Se spune că Alexandru l-a acoperit pe rege cu propria sa mantie din
purpură regală şi apoi i-a transportat trupul la mormântul strămoşilor săi, de la
Naksh-i Rustam.

Alexandru s-a căsătorit cu fiica unui satrap persan, Roxana, şi şi-a continuat
marşul său către Indus.

Pe drumul de întoarcere în Macedonia, Alexandru a întârziat foarte mult în

Persia, adoptând obiceiurile şi ceremoniile curţii orientale, fapt pentru care a
fost criticat de majoritatea suporterilor loiali. Ca un simbol de fuziune între
Est şi Vest, Alexandru s-a căsătorit de asemenea şi cu fiica lui Darius III,
celebrând o nuntă de masă, între 10 000 de fete Persane şi luptători
Greci, la Susa.

În anul 323 î.Chr., marele conducător moare la Babilon. Persia devine un ţinut
feudal, împărţit între satrapi seleucizi.

323 - 100 î.Chr.: Satrapiile Seleucide

Elenizarea oraşelor Persane a fost înceată şi n-a pătruns până în adâncime.
Sub Seleucizi, Iranul a devenit o sursă de materii prime şi produse agricole
pentru Vest: caravanele transportau aur, plumb, pietre preţioase, ţesături,
covoare, bumbac, cereale, fructe, mirodenii şi condimente.

100 î.Chr. - 200 d.Chr.: Regatul Parţilor

În sec. al III-lea î.Chr., Parţii, un popor originar din zona Mării Caspice, au
început ocuparea Persiei.
În sec. al II-lea î.Chr., Mithradates I domnea de la Indus până în Babilon,
împiedicând creşterea puterii Romei prin traversarea Eufratului.

5
200 - 600 d.Chr.: Regatul Dinastiei Sassanide
În sec. al III-lea d.Chr., dinastia Sassanizilor eliberează ţara de sub domnia
Parţilor şi fondează, sub Ardashir I, un nou Regat Persan. Legat prin
jurământ ca duşman al Romanilor, le-a produs multe înfrângeri acestora.

Sassanizii reînvie multe tradiţii ahemenide - titlul de “Rege al Regilor”,

ceremonialele de la curte, religia Zoroastriană şi arta reliefului - şi au
condus Iranul cu o mână forte.

600 d.Chr.: Ruperea regatului, primele forme de răspândire ale

Islamului
La începutul sec. al VII-lea d.Chr. religia islamică începe să se răspândească
în Orient.

RĂZBOAIELE PERSANE
În anul 546 î.Chr., Cyrus l-a învins pe regele Croesus al Lidiei, la Sardis, în
Anatolia, şi din acel moment, pentru 65 de ani, satrapiile Persane au guvernat
asupra coloniilor Ioniene din Asia Mică.
Prima expediţie de pedepsire pornită de Persani împotriva Grecilor, în 449
î.Chr., a fost din cauza revoltei oraşelor Greceşti, condusă de Tiranul din
Milet, Aristagoras. În anul 449 î.Chr., Miletul a fost distrus, Oracolul lui Apollo
ars şi comoara zeului şi statuia dusă în triumf, la Susa.
Conflictele Greceşti interne - rivalitatea dintre Sparta şi Athena - au împiedicat
desfăşurarea efectivă a trupele helene şi Grecii au suferit o mare înfrângere
în bătălia navală de la Lades, în 494 î.Chr.
Primul Război Persan (490 î.Chr.) a fost condus de Mardonius, ginerele lui
Darius, care a fost capabil să înainteze, fără probleme, din Macedonia până
în Thesalia. Victoria Grecilor de la Marathon, a pus capăt primului război. A
fost nevoie de 10 ani pentru ca armata Macedoniană să se reorganizeze.
Al doilea Război Persan a început în 480 î.Chr., când Xerxes a trimis o
forţă de 10 000 de bărbaţi şi 1 000 de nave împotriva Grecilor. Persanii au
copleşit teritoriile Greceşti, au distrus Athena şi au ars templele de pe
Acropole. Xerxes l-a învins pe generalul Grec Leonidas în bătălia de la
Thermopylae, dar a pierdut războiul în bătălia navală de la Salamina. Se
spune că Xerxes a observat înfrângerea flotei sale nepuntincioase de pe
tronul său aşezat pe un deal. Bătuţi la Plataea şi la Mycale în 479 î.Chr.,
Persanii au fost forţaţi să se retragă, cu toate că influenţa lor în politică şi
economică asupra Greciei şi Asiei Mici a mai continuat.

PERSANII
În ciuda mărimii modeste a Regatului lui Parsumash, primul domnitor a
adoptat titlul “Shahinshah” - Rege al Regilor, care n-a avut un sens real
până la domniile lui Cyrus, Darius and Xerxes.

Persanii au avut ca obiectiv cucerirea lumii: Mesopotamia, Siria, Egipt,

Asia Mică, Insulele Greceşti şi mare parte a continentului, şi o vastă zonă din
India şi Transoxania, regiune istorică a Asiei Centrale situată între râurile Amu
Darya şi Syr Darya, astăzi împărţită între Tajikistan, Turkmenistan şi
Uzbekistan. Ahemenizii au urmărit politici diferite faţă de acelea ale altor

6
imperii: legile ofereau o mare libertate şi autonomie culturală, religioasă
şi socială, celor cuceriţi, de multe ori civilizaţii mai avansate decât
Persanii.
Toleranţa arătată de Cyrus şi Darius, în extraordinar contrast cu implacabilele
marşuri ale cuceririlor lor militare, a condus la un dezechilibru politic şi a
deschis calea neîntreruptelor revolte şi răscoale care au fost greu înăbuşite.

“Pacea Persană” impusă triburilor n-a realizat niciodată nivelul de

control care a fost exercitat de către Romani.
Nu războiul, ci pacea a fost cauza declinului şi căderii Imperiului Persan,
care era prea mare pentru a permite relativa independenţă pentru
popoarele cucerite.

RELIGIA
Zoroastrismul, care era religia persană dominantă în timpul Ahemenzilor până
la sosirea Arabilor, îşi datorează numele de la profetul Zoroaster/Zoroastru
sau Zarathustra, născut undeva în Media sau Afghanistan, înainte de sec. al
VII-lea î.Chr. Nucleul gândirii zoroastriene poate fi rezumat în trei
principii: gândul drept, vorbire dreaptă, acţiune dreaptă.

Zarathustra a predicat victoria Zeului suprem Ahura Mazda asupra

forţelor Răului, demonul Ahriman, şi a interzis sacrificarea animalelor
pentru că ele sunt creaturi care servesc omului. Originala ideologie
zoroastriană interzicea de asemenea folosirea focului în ritualuri,
elementele universului – plantele, apa, pământul şi focul – netrebuind să
fie contaminate de către om. În perioada Ahemenidă, Religia
Zoroastriană a primit modificări prin introducerea ceremoniei Haoma,
purificarea prin foc şi sacrificiile animale.

Textele sacre ale învăţăturii lui Zarathustra, Cartea Avesta, s-au pierdut în
timpul perioadei în care Alexandru cel Mare a cucerit Persia dar au fost
redescoperite şi modificate în timpul Sassanizilor, când Zoroastrismul a
devenit Religie de Stat.
Până astăzi, răspândite prin lume, un număr de minorităţi au supravieţuit şi
încă practică Zoroastrismul. În vest, figura lui Zarathustra a fost făcută celebră
prin două lucrări (una muzicală şi una literară) - Opera Flautul Fermecat al lui
Wolfgang Amadeus Mozart şi cartea Aşa vorbit-a Zarathustra de Friedrich
Nietzsche.

Vechea religie iraniană se bazează pe principiul dualităţii “Adevăr” şi

“Minciună”. Zeul adevărului este Ahura Mazda, marele “Zeu Creator” şi
“Zeul Înţelept”, în timp ce forţele răului sunt concentrate în figura
demonului Ahriman. În inscrpţiile ahemenide, numai un zeu este
totdeauna menţionat - Ahura Mazda - şi aceasta sugerează un mare grad
de monoteism.

Totuşi, în ajutorul Zeului Suprem, sunt alte zeităţi, inclusiv entităţile

binevoitoare ca Spenta Mainyu (Spiritul sacru), Asha (Justiţia), Vohu Manu
(Gândul Bun) şi Armati (Vămuitorul). De asemenea erau venerate spiritele

7
Lunii (Mah), Pământului (Zam), Focului (Atar), Apei (Apam Napat) and
Vântului (Vahyu).

Sângele animalelor sacrificicate era oferit acestor zei şi ritualurile, cu

procesiuni şi cântece, erau celebrate de casta preoţilor. În acest fel au apărut
magii şi prezicătorii, ghicitorii, păstraţi la mare cinste, şi care urmau
armata în război, primind a treia parte din toată prada.

ARTA
Arta Ahemenizilor, care avea un mare caracter de glorificare şi
comemorare, a fost dominată de influenţe asiriene şi babiloniene - este
suficient să ne gândim la ortostaţii sculptaţi cu tauri giganţi cu capete
de bărbaţi şi la ceramica glazurată. După războaiele de cucerire conduse
de Cambyses şi Xerxes, în artă au fost introduse elemente egiptene şi
greceşti.

De-a lungul timpului, o autentică artă ahemenidă s-a dezvoltat, găsindu-şi cea
mai înaltă expresie în arhitectură şi în sculpura în relief. Materialele cele
mai des folosite erau piatra, care era sculptată, şi lemnul, pictat în
albastru, verde, roşu şi galben. Coloanele aveau bazele în formă de
floare şi erau terminate cu capiteluri în forme de cai, tauri şi lei.
Imaginea zeului Ahura Mazda era simbolizată printr-un Disc Solar
Înaripat. Nu se cunosc reprezentări ale altor zeităţi.

Mulţi savanţi au fost înclinaţi să atribuie reliefurile palatelor ahemenide

artiştilor greci, cumpărate de la Athena unde ele erau lucrate pe Acropolă. Nu
există nici o îndoială că o mulţime de artişti şi meşteri din toate provinciile
persane au contribuit la lucru. Acest fapt este consemnat într-o inscripţie a
regelui Darius I, din perioada de construcţie a oraşului Susa, care vorbeşte
despre “grinzi de lemn din Liban, aur din Sardis şi Bactria, lapis lazuli şi
cornalină din Sogdiana, turqoaz din Khorasan, argint, ebonit şi marmură din
Egipt, piatră şi coloane din Elam, sculptori şi meşteri în lemn din Ionia,
cărămizi din Babilon şi lucrători în aur din Egipt şi Mezia”

ORAŞE

PERSEPOLIS
Fondatorul oraşului, Darius, care a purtat titlul de “Shahinshah” – Rege
al Regilor, a conceput oraşul pentru el însuşi, pentru curtea şi garda sa
personală, cei “Zece Mii de Nemuritori”.
Orice fragment – chiar şi cel mai spectacular – poate părea insignifiant când
este izolat din contextul său: aceasta este cazul particular la Persepolis-ului,
grandiosul oraş construit atât pentru a uimi şi intimida privitorii cât şi pentru a
afirma puterea nelimitată a regilor ahemenizi. În afara de aceasta, existenţa
Persepolis-ului, localizat în sudul Iranului de astăzi, era de la început
gândită a rămâne secretă.

Darius cel Mare a fondat oraşul Persepolis în anul 520 î.Chr. Zona cuprinde o
platformă artificială vastă, între 8 m şi 18 m în înălţime, extinzându-se pe o
lungime de 450 m şi lăţime de 300 m. Accesul la terase se face printr-un

8
dublu şir de trepte între paliere, fiecare scară având 111 trepte, conducând
către propilee, cu un atrium cu latura de 25 m având o uşă de 10 m înălţime.
Pătratul Apadanei are latura de 60 m şi stă pe o platformă de 2,60 m înălţime.
Camera de Audienţă are 36 de coloane aranjate în 6 rânduri. Fiecare coloană
are 20 m înălţime şi este terminată cu un capitel zoomorf. La podiumul
centrului ceremonial folosit pentru Noul An Persan, se ajunge prin trepte care
poartă sculpturi ale demnitarilor, ale gărzii personale a regelui, cunoscute sub
numele de ca “Cei Zece Mii de Nemuritori”, pentru că de fiecare dată când un
soldat murea, era imediat înlocuit cu altul, şi cu reprezentanţi ai tuturor
naţiunilor supuse. Construcţia complexului, niciodată terminată, a durat
180 de ani.
În timpul Imperiului Persan, străinilor le era interzis accesul în Persepolis. O
dată pe an, Regele Ahemenid organiza o fastuoasă recepţie la care emisarii
de cel mai înalt rang ai naţiunilor supuse primeau privilegiul de a îngenunchea
în faţa tronului şi de a oferi daruri şi tributuri. Acest eveniment este sculptat pe
zidurile din Persepolis, ca o înregistrare pentru posteritate.
Alexandru cel Mare a fost primul străin care a intrat în Persepolis, dar cu
intenţii ostile: el a dat foc oraşului şi l-a ars până la pământ.
Dar Persepolis, la fel ca multe alte oraşe ale antichităţii, şi-a menţinut
înfăţişarea majestuoasă.

În ciuda clădirilor sale monumentale, Persepolis-ul este un oraş care rămâne

invizibil de la distanţă: tot ceea ce poate fi văzut din Palatul oraşului este
uriaşa masă a zidurilor care suportă platforma artificială, aşezată lângă
versanţii Muntelui Rahmat unde sunt localizate mormintele în stâncă a lui
Artaxerxes II şi Artaxerxes III.

O rampă largă conduce către Propilea construită de Xerxes, aşa numita

“Poartă a tuturor Naţiunilor” străjuită şi păzită de doi colosali tauri
înaripaţi cu capete de bărbaţi.

Pe ceallată parte a întinsului bulevard se întinde complexul Holurilor de

Recepţie şi Palatele Private ale regilor Ahemenizi. 30 dintre cele 36 de
coloane din Apadana lui Darius sunt încă în picioare, în timp ce numeroase
capiteluri zoomorfice stau la pământ sau au fost ridicate.

Lângă Apadana, este localizat Palatul lui Darius, cu pilonii masivi din
porfir gri, aşa de strălucitori încât sala este cunoscută ca “Holul
Oglinzilor” şi ruinele Palatului lui Xerxes, care încă mai poartă urmele focului
lui Alexandru. Un mic muzeu a fost organizat în zona spaţiilor aferente
reginelor şi concubinelor, pentru a expune o serie dintre obiectele găsite în
săpături.

În faţa Palatelor Regale, se află Sala celor 100 de Coloane, Tryplon-ul (o

sală cu 3 uşi) Visteria şi Sala celor 99 de Coloane, o construcţie care n-a fost
terminată niciodată şi din care au rămas doar bazele coloanelor.

Oraşul însuşi, cu locuinţe pentru 15 000 de funcţionari şi un personal

care să asigure servirea neîntreruptă a palatelor, se întinde de jur

9
împrejurul platformei, dar urmele modeste ale zidurilor trebuie găsite
încă.

Popoarele care onorau pe regele Imperiului Persan şi care erau reprezentaţi

pe bazoreliefurile marii scări ai Apadanei, sunt menţionaţi în vechile cronice,
deşi acestea adesea sunt în dezacord privind numărul actual al ţărilor: 23, 28
sau 32. Următorii au fost identificaţi ca purtători ai tributurilor: sogdiani, parţi,
elamiţi, mezi, armeni, drangieni, bactrieni, egipteni, cilicieni, babilonieni,
ionieni, sciţi, lidieni, capadocieni, fenicieni, gandarieni, arachosieni, etiopeni,
libieni, asirieni, arabi, locuitori ai Samarkand-ului şi popoare cu pălării
ascuţite.
Darurile includeau: ţesături, stofe, arme, piei de animale, pietre preţioase,
bijuterii, bărci, carete, olărie, veselă, parfumuri, ustensile gospodăreşti,
animale precum asini, măgari, cămile, berbeci, oi, lei, tauri, cai şi gazele.

În timpul lui Now-Rouz - Noul An Persan, demnitarii, nobilii şi reprezentanţii

naţiunilor cucerite de regii Ahemenizi, după ce treceau de Propilee, intrau în
Apadana, unde regele primea oaspeţii care se prosternau în faţa lui.

Din avantajosul punct de pe podium, regele şi curtea urmărea procesiunea

supuşilor aducând daruri, animale, carete, adunaţi în piaţă, pentru că nu era
posibil ca toţi să urce în Apadana. La sfîrşitul paradei, regele şi suita sa
veneau în Tryplon ca să primească oaspeţii deosebiţi într-o audienţă
privată. Ceremoniile erau urmate de un somptuos banchet, desfăşurat în
Palatul lui Darius şi ulterior în cel al lui Xerxes, aşa cum este evindenţiat prin
reliefurile de-a lungul scărilor care arată figuri purtând vase, animale şi hrană
pentru festivitate. După masă, regele se întorcea în Tryplon cu cei mai înalţi
reprezentanţi ai naţiunilor. Pe măsură ce ziua trecea, conducătorii delegaţiilor
şi purtătorii de daruri se mişcau în procesiune, flancaţi de garda celor Zece
Mii de Nemuritori, către Holul celor o Sută de Coloane, unde tributurile oferite
Regelui Regilor erau depuse la picoarele tronului. Aici, Regele rămânea
singur pentru a privi darurile, în timp ce oaspeţii mergeau înapoi de-a lungul
Căii Procesiunilor şi părăseau locul prin monumentala Propilee a lui Xerxes.

Cucerind Persepolis-ul, la sfârşitul anului 331 d.Chr., armata lui

Alexandru transformă oraşul în cenuşă şi masacrează locuitorii. Conform
scriitorului latin Quintus Curtius Rufus, multe familii au ales să-şi ia viaţa
sărind de pe zidurile Apadanei, preferând să moară decât să cadă în mâinile
grecilor. Comorile acumulate de generaţiile de Ahemenizi au fost jefuite -
120.000 talanţi de aur, piese de argint, pietre preţioase şi vase de aur au fost
încărcate pe 5.000 de catâri şi 3.000 de cămile şi transferate la Susa.
Noaptea, Alexandru a pus Persepolis-ul sub foc. A fost focul accidental sau
deliberat ? Autorii antici n-au ajuns la un acord. Focul a fost descris în detalii
intense – torţe arzătoare, tavane trosnind sub flăcări, dansuri frenetice,
băutură şi o mare zarvă – dar adevăratul motiv al acestui act, atât de
necaracteristic pentru Alexandru, rămâne obscur.

Devastat de focul lui Alexandru şi apoi supus unor modeste reparaţii în

perioada post-ahemenidă, Persepolis-ul a fost în final abandonat, fiind evitat

10
de către toţi, ca şi cum un blestem ar fi fost pus peste oraş. Persepolis-ul a
devenit un mit, o idee, o utopie.

În splendoare sau devastat, Persepolis-ul a rămas întotdeauna un loc secret,

niciodată menţionat de autorii clasici înainte de Alexandru cel Mare, chiar şi în
descrierile detaliate ale Persiei transmise prin Istoriile lui Herodot.

PASARGADAE
În anul 546 î.Chr., Cyrus a stabilit capitala la Pasargadae, “câmpul
persanilor”, care rămâne centrul politic şi administrativ al Ahemenizilor
chiar şi după fondarea Persepolis-ului.
O echipă iraniană a început excavaţiile asupra sitului în anul 1939. În afara
zidurilor oraşului se află mormântul megalitic al lui Cyrus. Locul era considerat
magic de către iranieni, care l-au denumit “Tronul mamei lui Solomon”. În
momentul în care arheologul Herzfeld a ajuns acolo, în 1923, mormântul era
încorporat într-o moschee – mai târziu demontată – unde femeile lăsau de
obicei ofrandele votive, în faţa stâlpilor iar ciobanii îşi conduceau de trei ori
turma în jurul mormântului şi ungeau pietrele sale cu lapte. Istoricul Strabo ne
povesteşte că următoarele cuvinte erau sculptate la baza mormântului:
“Trecătorule, Eu sunt Cyrus. Eu am dat Persanilor un imperiu şi am condus
peste toată Asia. Să nu mă invidiezi pentru acest motiv, totuşi, căci acum sunt
în acest mormânt”. Ştim că totuşi, în ciuda acestui îndemn, Alexandru cel
Mare a găsit mormântul deja devastat.
Din toate Palatele de la Pasargadae, au rămas câteva urme ale
apartamentelor regale, care erau construite din piatră neagră şi albă,
alternată. Oraşul poseda un templu al focului şi o incintă sacră în cadrul
citadelei fortificate de pe deal. Existenţa acestor clădiri sacre contrazice
pretenţia lui Herodot precum că persanii obişnuiau să ridice oraşe şi palate
magnifice dar nu ştiau nimic despre construcţia templelor.

SCRIEREA
În timpul Ahemenizilor, limbile şi scrierea folosite de clasele educate, erau
limbile antice – persană, elamită, babiloniană; limba aramaică a fost
adoptată ca limbă populară.

Cele mai vechi inscripţii în persana antică, scrise cu caractere cuneiforme, au

fost găsite la Ecbatana şi datează din timpul unuia dintre primii regi
Ahemenizi, Aryaramnes (sec. VII î.Chr.). Textul spune: “Regele spune că
aceasta este ţara persanilor, pe care o posed, şi este binecuvântată cu cai
buni şi bărbaţi buni şi toate acestea le-am primit de la marele zeu Ahura
Mazda. Eu sunt regele acestei ţări”.

Inscripţiile regilor Ahemenizi, înainte de Darius I, erau scrise în 2 sau 3 limbi,

pe câtă vreme în perioada Sassanizilor, greaca începe să se răspândească,
aşa cum este dovedit prin numeroase inscripţii de pe reliefurile de pe stănci.
Analele, cronicile şi proclamaţiile ahemenizilor erau sculptate pe lespezi mari
de piatră puse pe vârful munţilor, pe ziduri, în palate, în oraşe şi pe morminte,
astfel încât să fie văzute de toţi. La Persepolis, pe tăbliţe de aur şi argint
aparţinând tezaurului Apadanei, s-au găsit urme cu scriere persană
cuneiformă.

11
MORMINTE
Cyrus cel Mare, a fost îngropat într-un mormânt majestuos, dar acesta era
uşor de prădat de către hoţi. Regii Ahemenizi au ales o locaţie inaccesibilă
pentru mormintele lor, templele funerare reale fiind golite şi mutate în
Valea stâncoasă de la Naksh-i Rustam, situată la jumătatea distanţei
dintre Persepolis şi Pasargade.

La înălţime, pe creasta muntelui, sunt situate mormintele regale ale lui Darius
I, Xerxes I, Artaxerxes I şi Darius II. Aşezate unul lângă altul, ele sunt în formă
de cruce, cu largi portaluri acoperite cu reliefuri sculptate reprezentând
oameni înfrânţi de eroica moarte a regilor. Conducătorii înşişi sunt
reprezentaţi în actul de aprindere a focului sacru pentru zeul Ahura Mazda. La
baza muntelui se află un turn de piatră, numit “Kaaba-i Zardusht” (Cubul lui
Zarathustra), unul dintre puţinele temple care dovedesc legătura dintre
Ahemenizi şi religia lui Zarathustra, care va fi reînviată câteva secole mai
târziu de dinastia Sassanizilor.

În sec. III şi IV d.Chr., Regii Sassanizi, Shapur, Ardashir şi Bahram,

considerându-se adevăraţii urmaşi ai Ahemenizilor, au edificat o serie de
reliefuri sculptate sub mormintele Ahemenizilor. Sculpturile reprezintă victoriile
Persanilor asupra Romanilor şi Parţilor. Naksh-i Rustam a fost tot timpul
considerat un loc sacru, aşa cum este demonstrat de descoperirea
reliefului din sec. XII î.Chr., când regiunea Fars era o parte a Regatului
Elamit.

ARHEOLOGIE – DESCOPERIREA CIVILIZAŢIEI PERSANE

În anul 1618, ambasadorul spaniol de la curtea dinastiei Safavide din
Ispahan, García Silva Figueroa, a auzit de un zvon privind existenţa unor
ruine majestuoase, lângă Shiraz, în regiunea Fars. Călătorind pe un cal,
Figueroa a fost primul vestic care a atins locul numit Takht-i Jamshid -
“Tronul regelui Jamshid”, pe care el l-a identificat ca locul oraşului Persepolis,
bazându-se pe descrierea scriitorului latin Quintus Curtius Rufus, autor al
voluminoasei istorii a lui Alexandru. Întors în Europa, Figueroa a publicat
impresiile sale despre Persepolis, desciind “frumuseţea coloanelor care se
înalţă către cer”. Desenele sale constituie cea mai timpurie înregistrare a
basorelifurilor persane şi a scrierii cuneiforme. Descoperirea sa a devenit o
momeală, o nadă pentru mulţi exploratori, în zona Fars.

În 1621, scriitorul şi călătorul italian Pietro della Valle, a stat la Persepolis şi a

studiat reliefurile şi inscripţiile. Prima imprimare a ruinelor conţinând un număr
de picturi entuziaste ale regilor persani şi ale preoţilor războinici adoratori ai
focului, au apărut în sec. XVIII. În 1714, călătorul olandez Cornelis Le Brun a
stat la Persepolis pentru 3 luni şi a copiat imagini şi inscripţii care au fost în
mod greşit considerate ca simboluri misterioase. Totuşi, în acei ani, cuvântul
“cuneiform” a fost inventat şi la începutul sec.XIX savanţii au recunoscut că
“simbolurile” erau de fapt litere. Unul dintre primele cuvinte descifrate a fost
“Shahinshah” – Rege al Regilor.

Punctul de cotitură, nu numai pentru Persepolis dar şi pentru întreaga

arheologie din Persia, n-a venit până în sec. al XIX-lea, cu sosirea lui Henry

12
C. Rawlinson la Persepolis. El a transcris cu răbdare simbolurile cuneiforme
gravate pe piatra platformei pe care stătea palatul. Schiţele profesorului
Grotefend and Niebuhr, din care se descifra numele regilor ahemenizi, l-au
făcut pe Rawlinson să fie convins că poate reconstrui istoria Persepolis-ului şi
a regilor săi prin citirea inscripţiilor de pe rocă.
Căţărându-se chiar el pe o frânghie, pe giganticul pisc Behis, între Ecbatana
şi Persepolis, în 1839, Rawlinson a copiat inscripţiile cuneiforme gravate pe
vârful stâncii de scribii lui Darius I. Rawlinson a găsit “testamentul” regelui
Ahemenid care a fondat Persepolis. Textul era o proclamaţie, un “dosar” scris
în persană şi babiloniană prin care Darius explică legitimitatea ascensiunii la
tron, după înfrângerea cu curaj a duşmanilor dar şi cu ajutorul zeului Ahura
Mazda. Rawlinson, în ciuda atacurilor lumii academice, a dat un credit moral
istoriei nedescoperite a Persepolis-ului şi a regilor săi.

Englezul Henry C. Rawlinson (1810-1895), care a fost înrolat cadet în

Compania Britanică India de Est, de la o vârstă fragedă, a fost o figură diferită
de imaginea tradiţională a savantului. Campion la polo, sportiv şi om de lume,
el a dus o viaţă tipică de gentleman englez din Colonii, dar cu o diferenţă:
Rawlinson era ambiţios şi însetat de cunoaştere. Neurmând niciodată o
universitate, el a studiat greaca, latina şi persana în particular (mai târziu va fi
trimis la închisoare pentru furtul unor bani de care avea nevoie pentru a
cumpăra texte pentru studiu). În 1833, este trimis ca ofiţer în Persia, pentru a
organiza armata ţării. Se aşează la Fars, unde primul său scop de studiu era
Persepolis. Prin transcrierea şi interpretarea stelei gravate cu cuneiforme –
scriere pe care a învăţat-o la Baghdad – el se aştepta să reconstruiască
istoria regilor Ahemenizi. În 1843, după ce a refuzat o promovare în favoarea
reîntoarcerii în Persia, el s-a aşezat la Baghdad. În 1845-46, a colaborat cu
Societatea regală Asiatică. Nerecunoscut de către lumea ştiinţifică, Rawlinson
a fost totuşi ţinta invidiei şi, când toate cărţile sale au fost pierdute pe mare, a
fost obligat să-şi refacă notele din memorie. Munca sa a fost corectată şi
completată de către orientalişti în următorii ani. Rawlinson rămâne “tatăl”
istoriei Persepolis-ului şi a regilor săi.

După Rawlinson, a trecut circa un secol înainte ca misiunile arheologice

ştiinţifice să se apuce de lucru: la începutul sec. al XX-lea, antica Ecbatana se
întindea liniştită dedesubtul modernului oraş Hamadan, în timp ce o echipă
franceză condusă de arheologul Jacques de Morgan lucra la Susa (Shush în
persană).
Orientalistul german Ernst Emil Herzfeld (1879-1948) a venit la Persepolis,
unde supraveghea, în anii treizeci, săpăturile oraşului în folosul Institutului
Oriental al Universităţii din Chicago. Lucrările au continuat apoi sub
conducerea arheologului Ernst Schmidt.
Herzfeld a fost confruntat cu o harababură a ruinelor, stele dezrădăcinate,
ziduri cu urme de foc, coloane sparte, capiteluri şi reliefuri şi straturi de
sfărâmături şi nisip care acopereau structurile. Prima sa preocupare a fost să
identifice diferitele clădiri şi funcţiunile lor şi să pună sculpturile şi coloanele
împrăştiate la locul lor original. Astfel, planul terasei din Persepolis a fost
recreat, cu Apadana, Palatul lui Xerxes şi a lui Darius, Holul celor 100 de
Coloane, Visteria, camerele aşezate într-o parte pentru femei, Propileele şi
Porţile.

13
Herzfeld, urmărind cu scupulozitate cronologia şi descierile textelor antice, a
fost capabil să repună la loc reliefurile Porţii şi să identifice originea etnică a
personajelor reprezentate pe scările Apadanei. După găsirea unei mici bucăţi
de pigment pe figura regelui şi pe Discul Solar Înaripat (simbolul zeului Ahura
Mazda) Herzfeld a făcut o ipotetică reconstituire a culorilor, folosind verde,
albastru şi roşu.
Persepolis-ul părea că se ridică din cenuşă şi trebuia o bună organizare
pentru păstarrea imensei comori de arhitectură şi artă – ceva extrem de rar în
acei ani, când sculpturile din orient şi alte lucuri găsite erau literar
dezrădăcinate din ţara lor de origine pentru a umple muzeele vestului.

Pentru o perioadă de mai mult de 10 ani, începând din 1964, guvernul iranian
a început o restaurare a Persepolis-ului prin colaborare cu Institutul Italian
pentru Orientul Mijlociu şi Îndepărtat. Lucrările au fost în grija unei echipe
conduse de arheologii Giuseppe şi Ann Britt Tilia şi arhitectul Giuseppe
Zander. La acel timp, capitala ascunsă a regilor ahemenizi nu arăta cu nimic
mai mult decât ca un plan arheologic: monumentele trebuiau salvate şi
reansamblate şi oraşul reconstruit din temelii, în măsura în care resturile
permiteau.

Lucrările au început cu studiul materialelor - piatră, marmură, cărămizi

glazurate . Şi curăţirea coloanelor, capitelurilor şi reliefurilor. Uşile, pereţii şi
stâlpii erau îngropaţi în pământ, multe reliefuri şi capitele erau sparte în multe
bucăţi şi porţilor le lipseu lintelurile. Întreaga Platformă trebuia consolidată.
Restaurarea a necesitat un complex tehnic datorită uriaşelor mărimi ale
pietrelor.

De-a lungul timpului, lucrările de investigare şi timpul de restaurare au fost

extinse spre a lua în vedere întreaga zonă din jurul Persepolis-ului. Începând
din anii 80, campaniile de săpături, restaurări şi conservări au fost conduse de
arheologi iranieni.

Faţă de numeroasele săpături începute în ultimii ani, experţii iranieni se

concentrează asupra conservării şi restaurării imensului patrimoniu
arheologic. Muzee mari şi mici au fost renovate, de la Muzeul Naţional
Arheologic din Teheran până la Antiquarium-ul din Persepolis.

Reliefurile Apadanei din Persepolis au fos acoperite de o imensă pânză care

împiedică vederea lor ca un întreg, dar care era necesară pentru protecţia
sitului faţă de vremea rea. Mormintele lui Artaxerxes II şi Artaxerxes III din
munţii de lângă Persepolis au fos investigate şi numeroase săpături de probă
au fost efectuate în afara zidurilor oraşului în efortul de a găsi monumentele şi
sălaşurile perioadei ahemenide. Un Laborator al Departamentului Iranian de
Arheologie a fost deschis în castelul din Susa – folosit înainte de arheologii
francezi. La Ecbatana, săpăturile clădirilor din antica capitală a mezilor şi
ahemenizilor continuă. Multe inscripţii ale regilor persani au fost restaurate,
aşa cum ar fi cea de la Behistun, unde arheologii au lucrat la o înălţime
ameţitoare pe un eşafodaj prins de partea de stâncă.

14