Strungă Emil Dumitru Mihaela

BIOFIZICĂ ŞI
IMAGISTICĂ MEDICALĂ

Ediţia a II-a, 2011

 Cuprins

Prefaţă la ediţia a II-a ......................................................................................................................4

1. Biofizica: definiţie, descrierea caracterului inter-disciplinar, legăturile cu disciplinele înrudite...5
2. Biofizica atomică şi moleculară ...................................................................................................6
2.1. Noţiuni de structura materiei........................................................................................................6
2.2. Structuri moleculare .....................................................................................................................9
2.3. Biofizica moleculară a apei şi a soluţiilor apoase ......................................................................10
2.4. Noţiuni de fizică sistemelor disperse .........................................................................................11
2.5. Fenomene de transport în soluţii şi prin membrană ...................................................................12
3. Biofizica celulară .........................................................................................................................18
3.1. Biomecanica ..............................................................................................................................18
a) Principalele mărimi fizice utilizate în mecanică ..............................................................19
b) Proprietatile mecanice ale corpurilor solide .....................................................................23
c) Noţiuni de mecanica fluidelor ..........................................................................................25
d) Aspecte biomecanice ale contracţiei musculare ..............................................................27
e) Efectele biologice ale unor factori mecanici: echilibrul corpului şi mersul .....................29
3.2. Noţiuni de termodinamică biologică .........................................................................................33
a) Definitii şi noţiuni de bază ...............................................................................................33
b) Procese termodinamice ....................................................................................................34
c) Fluxuri şi forţe termodinamice ........................................................................................35
d) Reglarea temperaturii corpului.........................................................................................35
e) Principiile termodinamicii ...............................................................................................40
3.3 Noţiuni de bioelectricitate şi bioexcitabilitate ............................................................................42
a) Fenomene bioelectrice ....................................................................................................42
b) Potenţialul de repaus al celulelor .....................................................................................42
c) Potenţiale de acţiune ........................................................................................................44
d) Sinapsele neuronale .........................................................................................................46
e) Bioexcitabilitate ...............................................................................................................49
4. Biofizica sistemelor complexe ....................................................................................................50
4.1 Noţiuni de bioacustică .................................................................................................................50
a) Definiţia şi propagarea sunetelor ......................................................................................50
b) Biofizica recepţiei auditive ...............................................................................................54
c) Efectele biologice ale ultrasunetelor .................................................................................56
4.2. Elemente de optică biologică ....................................................................................................57
a) Anatomia ochiului .............................................................................................................57
b) Studiul ochiului din punct de vedere al opticii geometrice .............................................59
c) Biofizica recepţiei vizuale ................................................................................................61
d) Bioluminiscenţa ................................................................................................................63
5. Recepţia, transmiterea şi prelucrarea informaţiei din sistemele biologice ...........................63
5.1. Semnale bioelectrice ..................................................................................................................63
5.2. Culegerea biosemnalelor ............................................................................................................64
a) Electrozi ...........................................................................................................................64
b) Traductori; definiţie şi clasificare .....................................................................................66
c) Biosenzori .......................................................................................................................66
5.3. Sisteme de amplificare şi înregistrare a biosemnalelor ..............................................................67
a) Electrocardiograma ...........................................................................................................68
b) Electroencefalograma ......................................................................................................70
c) Fonocardiograma .............................................................................................................72
d) Elecrooculograma .............................................................................................................73

2
 e) Velocimetria Doppler .......................................................................................................74
6. Bazele fizice ale imagisticii medicale .........................................................................................75
6.1.Principiile generale ale imagisticii medicale ..............................................................................75
6.2 Röntgendiagnosticul ...................................................................................................................76
6.3.Tomografia computerizată ..........................................................................................................82
6.4. Imagistica RMN .........................................................................................................................84
6.5. Dignosticul radioizotopic ...........................................................................................................90
6.6. Ecografia (Ultrasonografia) .......................................................................................................93
6.7. Termografia ..............................................................................................................................103
7. Procedee terapeutice bazate pe factori fizici ..........................................................................104
7.1. Termoterapia ............................................................................................................................104
7.2. Crioterapia ...............................................................................................................................105
7.3. Electroterapia ...........................................................................................................................105
7.4. Ultrasonoterapia .......................................................................................................................106
7.5. Fototerapia ...............................................................................................................................107
7.6. Efectul LASER. Aplicaţii medicale .........................................................................................108
8. Elemente de radiobiologie ........................................................................................................109
8.1.Radioactivitate. Radiaţii ionizante ............................................................................................109
8.2. Dozimetria radiaţiilor ionizante ...............................................................................................112
8.3. Interacţia radiaţiilor cu materia ................................................................................................114
8.4. Efectele biologice ale radiaţiilor. Efectele radiaţiilor ionizante asupra biomoleculelor...........117
8.5. Iradierea organismelor. Radioprotecţie ....................................................................................124
9. Radioterapie ..............................................................................................................................127
9.1. Definiţie şi domenii de aplicare ...............................................................................................127
9.2. Tehnici de iradiere ...................................................................................................................128
9.3. Bazele clinice ale radioterapiei ................................................................................................129
10. Îndrumar de Lucrări practice de laborator ..........................................................................133
A. Lucrări de biofizică ........................................................................................................134
B. Generatori de radiatii X. Instalatii radiologice medicale ...............................................153
11. Teste de verificare a cunostinţelor .......................................................................................168
12. Bibliografie ............................................................................................................................176

3
 Prefaţă la ediţia a II-a

O analiză a evoluţiei ştiinţei în ultimile decenii arată că dezvoltarea amplă a cunoştinţelor

umane a determinat apariţia unor domenii de cercetare, situate la graniţa dintre ştiinţele tradiţionale.
Un domeniu important este cel cuprins între fizică şi ştiinţele medicale, estompându-se astfel
graniţa dintre discipline care au fost considerate timp de secole entităţi distincte, astfel încât‚ la
momentul actual, între aceste domenii nu mai pot fi trasate delimitări nete.
Biofizica este ştiinţa care studiază fenomenele fizice din sistemele biologice cu ajutorul fizicii,
chimiei, matematicii şi ştiinţelor medicale. În primele trei decenii ale secolului trecut s-a cristalizat
fizica radiaţiilor X. Practica medicală a impus utilizarea radiaţiilor X în radiodiagnostic. După 1950
s-a pus problema cunoaşterii structurii spaţiale a principalelor macromolecule de interes biologic.
Astăzi există un punct de vedere biofizic, unanim luat în considerare şi care s-a impus definitiv
în cerecetarea madicală.
Apariţia şi dezvoltarea biofizicii este o consecinţă a folosirii din ce în ce mai largi a medodelor
şi procedeelor fizicii în ştiinţele medicale şi biologice, a necesităţii unei abordări cantităţive şi
analitice în aceste domenii. Fără a face în acest curs o prezentare detaliată a acestor tendinţe de
integrare, a reuşitelor sau inerenţelor sale limitări, remarcăm modul tot mai larg acceptat, că ştiinţele
biologice trebuie să se ghideze după conceptele fizicii şi rigorile matematicii.
În ultimii douăzeci de ani dezvoltarea imagisticii medicale a fost mai mult decât spectaculoasă:
au fost dezvoltate procedurile clasice şi au fost descoperite noi tehnici de investigaţie.
Lucrarea de fată reprezintă o încercare de a pune la dispoziţia elevilor din şcolile postliceale
sanitare un material util pentru studiul disciplinei de Biofizică şi imagistică medicală avînd la bază
programa analitică a Ministerului Educaţiei şi Cercetării, şi corespunde cerinţelor de a oferi viitorilor
asistenţi medicali generalişti elementele de bază ale acestei discipline.
Volumul limitat al acestei lucrări, destul de restrâns în raport cu volumul de cunostinţe
acumulat în acest domeniu, a fost dictat în primul rând de programa şi numărul de ore afectat acestei
discipline, dar şi de dorinţa de a evita paralelismele cu disciplinele conexe. Ţinând cont de aceste
condiţii s-a efectuat o selecţie a cunoştinţelor pe care elevul trebuie să şi le însuşească şi s-a procedat
la formularea lor în condiţii clare, astfel încât să fie înţelese de oricine posedă cunoştinţe elementare
de biochimie, anatomie şi fiziologie, acolo unde au fost necesare exemplificări din corpul uman.
Considerându-l deosebit de util petru instrucţia elevilor noştri, a viitorilor asistenţi medicali
generalişti, manualul de faţă completează seria de manuale necesare Şcolii Sanitare Postliceale Carol
Davila Galaţi cât şi celorlalte forme de învăţământ postliceal sanitar.
Calitatea temelor prezentate şi discutarea detaliilor au fost încadrate în limite rezonabile,
autorul asumându-şi răspunderea selectării exemplelor şi sublinierii concluziilor.
Prima ediţie a acestui manual s-a bucurat de o audienţă deosebită în rândul elevilor şcolilor
postliceale sanitare din Galaţi, şi a determinat autorul să elaboreze o nouă ediţie revizuiţă şi
completată.
Mulţumim editurii pentru utila contribuţie la apariţia unei cărţi medicale.

10 Martie 2011 Prof. Dr. Barbu LEIBOVICI

Director Şcoala Sanitară Postliceală
„Carol Davila” Galaţi

4
 1. BIOFIZICA
1.1. Definiţie. Descrierea caracterului interdisciplinar.
Legăturile cu disciplinele înrudite
Biofizica este o ştiinţă cu caracter interdisciplinar, la frontiera dintre biologie (ştiinţa care
studiază sistemele vii) şi fizica (ştiinţa care studiază materia ca structură şi mişcare). Cu alte cuvinte,
biofizica studiază fenomenele fizice din sistemele biologice cu ajutorul metodelor fizico-matematice.
Biofizica se ocupă cu două tipuri de probleme:
- studierea fenomenelor fizice care apar în sistemele biologice;
- cercetarea efectelor biologice ale factorilor fizici;
Pentru a descrie caracterul interdisciplinar al biofizicii precum şi structura acesteia vom ţine
cont că ea se conectează cu ştiintele fundamentale (matematică, fizică, chimie, biologie, cibernetică),
şi cu ştiinţele biomedicale (genetică, fiziologie, clinica medicală).
Problemele generale ale biofizicii sunt:
- principiile şi mecanismele fizice ale funcţionarii sistemelor biologice;
- interacţia sistemelor biologice cu factorii fizici ambianţi;
Metodele de lucru ale biofizicii sunt cele specifice fiecărei ştiinţe şi anume metode teoretice şi
experimentale; aplicaţiile acestei discipline le intâlnim în clinică, cercetere şi economie. Această
schemă de conexinuni este prezentată în fig. 1:

Fig.1. Structura biofizicii şi conexiunile ei cu alte domenii

Ştiinţe fundamentale Ştiinţe bio-medicale

Matematică Fizică Chimie Biologie Genetică Fiziologie Fiziopatologie Clinica medicală

BIOFIZICA

Problematica Metoda Aplicaţii

principiile şi interacţia sis- - Teoretice - Clinice
mecanismele temelor biolo- - Experimentale - Cercetare
fizice ale gice cu factorii - Industrie şi agricultură
funcţionării fizici ambianţi
sistemelor
biologice

Luând drept criteriu de clasificare nivelul de organizare al materiei, ramurile principale ale
biofizicii sunt:
- biofizica nucleară sau electronică;
- biofizica moleculară;
- biofizica celulară;
- biofizica sistemelor complexe: ţesuturi, organe, organisme.

5
 Pe de alta parte, în sens de fizică aplicată în biologie, biofizica se poate diviza în biomecanică
(locomoţie, bioacustică, hemodinamică), bioenergetică (tipuri de energie şi transformarea acestora),
biotermodinamică, bioelectricitate, optica fiziologică, etc. În acest sens biofizica utilizează aproape
toate capitolele fizicii clasice. Astfel studiile de biomecanică cuprind un spectru larg de probleme, de
la mişcarea în articulaţii, la locomoţie, până la motilitatea celulară şi la proprietătilor mecanice ale
componenţilor celulari. Bioenergetica se ocupă de utilizarea şi de multiplele conversii ale energiei la
nivelul sistemelor biologice. Utilizarea în biofizică a unor capitole din fizica stării lichide sau solide
sau din mecanica cuantică a decurs în mod firesc odată cu abordarea unor noi probleme ca recepţia
energiei radiante, proprietaţile biopolimerilor, sau fenomene care au loc la nivelul membranelor
celulare şi intercelulare.

2. BIOFIZICA ATOMICĂ ŞI MOLECULARĂ

2.1. Noţiuni de structura materiei

Materia vie este alcatuită din atomi şi molecule identici cu cei care alcătuiesc materia moartă.
Aceste componente, în mod individual, posedă structuri şi proprietăţi care pot fi descrise cu ajutorul
legilor fizicii şi chimiei.
Pentru început reamintim cateva noţiuni de structura materiei. În concepţia modernă
materia este formată din atomi a cărui structură cuprinde nucleul şi învelişul electronic. Atomul este
cea mai mică parte a unui element care pastrează proprităţile chimice ale elementului din care
provine. Nucleul este format din protoni şi electroni, cu mase aproximativ egale şi egale cu o unitate
atomică de masă:

1 u.a.m. = 1/12 m = 1,662 x 10-27 kg (1)

12
C
Învelişul electronic este format din electroni dispuşi pe nivele electronice.
Protonii şi electronii sunt particule încărcate cu sarcină electrică pozitivă, respectiv
negativă egală cu sarcina electrică elementară:

1e = 1,602 x 10-19 C (2)

me = 1/1840 u.a.m. = 9,1.10-31 kg (2.1.)
Numărul de electroni de pe invelişul electronic este egal cu numărul de protoni din nucleu,
atomul fiind neutru din punct de vedere electric. Acest număr se notează cu Z, se numeşte număr
atomic şi coincide cu numărul de ordine al elementului din sistemul periodic Mendeleev.
Neutronii sunt particule neutre din punct de vedere electric (nu posedă sarcină electrică).
Protonii şi neutronii împreună, sunt cunoscuţi sub denumirea comună de nucleoni. Numărul total de
nucleoni din nucleu se notează cu A şi se numeşte număr de masă. El corespunde masei nucleului
exprimat în u.a.m., dar reprezintă de fapt masa atomului, deoarece masa electronilor de pe înveliş
este neglijabilă în raport cu masa nucleonilor.
În concluzie, atomul este format din Z protoni, A - Z neutroni, şi Z electroni. Pentru
caracterizarea unui atom se utilizează urmatoarea notaţie simbolică:
A
ZX
(3)
unde X este simbolul elementului chimic.
În ordine crescătoare, după numărul atomic Z, pe grupe şi perioade, elementele chimice sunt
aşezate în sistemul periodic (tabelul) Mendeleev (tab. 1)

6
Tab. 1 - Sistemul periodic (Tabelul) Mendeleev

7
 Primul element din sistemul periodic este hidrogenul, H (A = Z = 1), cel mai simplu element
chimic, format dintr-un proton şi un electron.
O primă clasificare a atomilor se poate face în funcţie de valorile numărului de masă, atomii
de la începutul sistemului periodic numindu-se uşoare şi cele de la sfârşit, grele. A doua clasificare
se face în funcţie de valorile numărului atomic şi numărului de masă, după care avem patru
categorii:
a) izotopii sunt atomii caracterizati prin acelaşi număr de ordine dar numere de masă diferite,
de exemplu 2 3
izotopii hidrogenului, deuteriu: 1D şi tritiu: 1T
b) izobarii sunt atomii caracterizati prin acelaşi număr de masă dar cu numere de ordine
diferite de exemplu:
27 27
Mg si Al
12 13
c) izotonii sunt atomii caracterizati prin acelaşi număr de neutroni dar numere de ordine şi de
masă diferite. Pentru aceşti atomi diferenţa A - Z este aceeaşi, de exemplu:
3 4
tritiu: 1T şi heliu: 2He.
d) izomerii sunt atomi caracterizaţi prin aceleaşi numere de masă şi de ordine, dar situaţi în
stări energetice diferite.
Prin masă atomică, ma se înţelege numărul de masă al elementului exprimat în kilograme. De
exemplu masa atomică a aluminiului (A = 27) este:

ma = 27 kg /kmol (4)

Se poate aprecia ordinul de mărime al razei atomului (dimensiunea atomului), Ra, considerând
că atomii sunt sfere rigide aflate în contact. Volumul atomului este:
4π 3
va = Ra (5)
3
şi volumul unui kilomol, pentru un element în stare de agregare lichidă sau solidă:

V = va x NA = ma / ρ (6)

unde NA= 6,023.1026 at/kmol este numărul lui Avogadro şi ρ este densitatea materialului.
Din relaţiile (6) şi (7) rezultă :
3ma
Ra = 3 (7)
4πρ N A
Pentru aluminiu ρ = 2700 kg/m3, şi înlocuind obţinem Ra = 1,59.10-10m. Acesta este ordinul
de mărime pentru raza majorităţii atomilor.
Nucleul, considerat sferic are volumul proporţional cu numărul de nucleoni:
4π 3
vn = rn = kA (8)
3
relaţie din care rezultă raza nucleului:
rn = ro 3 A (9)

unde ro = 1,45.10-15m, este raza unui nucleon.

Comparând dimensiunile razei atomului (10-10m) cu raza nucleului (10-15m), rezultă că atomul
are structură lacunară, format dintr-un nucleu masiv şi compact, în jurul căruia se rotesc, la distanţe
mari electronii. Principalele elemente constitutive ale materiei vii sunt elemente uşoare (Z<30).
Dintre acestea, H (Z=1), C (Z = 6), N (Z = 7), O (Z = 8), Na (Z = 11), K(Z = 19) şi Ca (Z = 20) sunt
elemente universale şi indispensabile.
8
 Oxigenul se găseşte în cea mai mare cantitate, după care urmează carbonul, hidrogenul
şi azotul. Carbonul reprezintă mai mult de jumătate din masa moleculelor organice. Cea mai
mare parte din oxigen şi hidrogen atomii se gaseşte sub formă de molecule de apă. Datorită
faptului că materia vie conţine o cantitate mare de apă şi a faptului că masa atomică a
carbonului este mică, densitatea materiei vii este cu puţin mai mare decât densitatea apei.
Trepte de organizare a materiei. Natura înconjurătoare este alcătuită din molecule şi atomi.
Aceste particule de substanţă nu sunt însă amestecate haotic, dezordonat, ci sunt aranjate în
diferite feluri, sunt organizate, formând diferite corpuri, dintre care unele sunt lipsite de viaţă,
iar altele sunt vii. În tabelul următor sunt prezentate treptele de organizare ale materiei, de la
particulele elementare până la organismele pluricelulare superioare.

Tab. 2. Trepte de organizare a materiei

1. Particule elementare Electron, proton, neutron
2. Elemente chimice C, H, O, N, S, P, etc.
3. Structuri chimice Molecule organice, ioni si molecule, minerale
4. Structuri chimice complexe Macromolecule, sisteme coloidale complexe
5. Structuri leptonice Citoplasma
6. Structuri subcelulare Organite celulare, structuri functionale
7. Structuri celulare Celula cu structuri monocelulare sau pluricelulare
8. Structuri supracelulare Celule diferentiate (tesuturi, organe, sisteme, aparate)
9. Sisteme biologice complexe Organisme, ecosisteme

2.2. Structuri moleculare

Caracteristicile chimice ale unui atom se manifestă în reacţiile de combinare, adică în
formarea de molecule. Atomii diferitelor elemente chimice se pot combina în proporţii diferite
pentru a forma molecule.
În funcţie de tipul forţelor de interacţiune dintre atomii care formează molecula distingem
patru tipuri principale de legături chimice. De la legături slabe către legaturi tari, acestea sunt: Wan
der Waals (dipolară), ionică (heteropolară). covalentă (homeopolară), metalică.
a) Legatura Wan der Waals (dipolară), este o legatură slabă şşi se realizează între atomii de
acelaşi fel cu păturile electronice complete (structrura de dublet sau octet) cum sunt gazele rare,
atomul având o structură de dipol (centrul sarcinilor electrice pozitive dat de nucleu nu coincide cu
centrul sarcinilor electrice negative ale invelisului). Un astfel de dipol este atomul de He (v. fig. 2).
Între capetele dipolilor cu semne contrare apare o forţă de atracţie electrică care determină acest tip
de legatură.

a) b) c)
Fig. 2. Legături chimice: a) Wan der Waals ; b) ionică; c) covalentă

b) Legatura ionică (heteropolara). Acest tip de legatură chimică se realizează între atomi
diferiţi; pentru a forma configuraţiile electronice stabile de dublet sau de octet atomii componenti
cedeaza un electron si devin ioni pozitivi sau acepta un electran si devinioni negativi. Intre cei doi
ioni cu sarcini opuse apare o forţă de atracţie electrostatică care determină acest tip de legatură (ex.
molecula de NaCl).
c) Legatura covalentă (homeopolară). Acest tip de legatură se stabileşte între atomi
identici sau diferiti ca rezultat al punerii în comun a electronilor de valenţă, pentru a forma
9
configuraţii electronice stabile de dublet sau octet. Este cel mai răspândit tip de legatură chimică şi
este o legatură puternică pentru că se realizează prin punere în comun de electroni. Un exemplu este
legatura din molecula de hidrogen (H2), cea mai simplă moleculă, sau molecula de apă (H2O), cea
mai des întâlnită moleculă în organismele vii.
d) Legatura metalică se realizează prin punerea în comun a tuturor electronilor de valenţă
a atomilor care alcătuiesc metalul, astfel încât electronii se mişcă cvasiliber (gaz electronic) printre
nodurile reţelei cristaline formată din ionii pozitivi ai metalului. Este cea mai puternică legatură,
astfel se explică duritatea metalelor, în comparaţie cu alte elemente. Prezenţa electronilor liberi în
metale explică conductibilitatea electrică şi termică mare a acestora.

2.3. Biofizica moleculară a apei şi soluţiilor apoase

Structura moleculară a apei
Apa este lichidul cu cea mai mare răspândire în natură (ocupă aproximativ 75% din suprafaţa
Pământului) şi cel mai important pentru biosfera; 70% din organism este apa şi se consideră că viaţa
a apărut în mediul acvatic. Globul terestru conţine cantităţi enorme de apă în toate învelişurile lui
externe. Atmosfera constituie unul dintre învelisurile planetei noastre, în care apa se găseşte în
cantităţi apreciabile. În rocile de pe glob apa se găseşte până la acea adâncime la care, din cauza
temperaturii, trece sub forma de vapori. În litosferă apa se poate găsi sub formă lichidă, solidă sau
gazoasă, atât liberă cât şi legată de anumite structuri cristaline. Ca şi suprafaţa scoartei terestre, apa
din atmosfera apare sub toate cele trei stari de agregare care o caracterizeaza. Litosfera primara,
oceanele şi mările sunt depozitele cele mai mari de apă. Atmosfera, suprafaţa conţinentelor şi
freaticul lor sunt cele mai sarace depozite de apă. Cu toate acestea, deşi apa conţinentală este în
cantitate relaţiv redusă, ea are cea mai mare putere de circulatie, revenind în circuit de nenumarate
ori faţă de apa din litosferă sau din mari şi oceane. Deci, şi importanţa ei în dinamica hidrică este
cea mai mare. Starea de agregare a apei este, la temperaturile la care organismele vii îşi desfăşoară
existenţa, preponderent cea lichidă, aşa că putem spune fară exagerare că apa este matricea vieţii.
Apa este importantă nu numai din punct de vedere cantităţiv (component majoritar al
organismelor vii), dar şi pentru că ia parte la organizarea structurală a biosistemelor şi la activitatea
metablolică celulară.
Rolul apei în organismele vii este multiplu:
- apa este solventul universal al materiei vii, atât la nivel celular cât şi interstiţial;
- în interiorul celulelor apa participă la procese chimice, reacţii de hidroliză, oxidare,
condensare;
- are rol fundamental în procesul de fotosinteză, fiind unul din reactanţi;
- apa constituie mediul de transport al ionilor, moleculelor şi al celulelor de la un organ la
altul;
- apa este agentul de eliminare din organism a cataboliţilor toxici în procesele de transpiraţie
şi micţiune;
- intervine direct sau indirect în procesele de termoreglare, circulaţie sangiună, transpiraţie,
respiraţie.
Clasificarea apei în organismele vii se face după patru criterii:
- după locul în care se află în raport cu celulele, apa poate fi intracelulară sau extracelulară,
care la randul ei poate fi interstiţiala (extravasculară) şi circulantă (vasculară);
- din punct de vedere al distribuţiei în ţesuturi apa este tisulară sau cavitară;
- din punct de vedere al interacţiei cu moleculele biologice apa este liberă sau structurată
(interactioneaza cu grupările hidrofile ale proteinelor, glucidelor, lipidelor, acizilor nucleci, etc.);
- după provenienţa sa în organism apa este exogenă (provine din exterior) sau endogenă
(rezultată în urma reacţiilor biochimice).
Stuctura moleculei de apa (H2O) cuprinde două legături covalente între atomul de oxigen şi
cei doi atomi de hidrogen. Datorită prezenţei în natură a trei izotopi ai hidogenului şi trei izotopi ai
oxigenului se cunosc 18 specii de apă. Molecula de apă are atomii coplanari, cu unghiul dintre
legaturile covalente de 105o şi cu lungimea legaturilor de 0,99.10-10m, prezentând o structura de
dipol electric permanent, aşa cum este ilustrat în fig.3.
10
 -

1050

H H +

Fig.3 Structura moleculară a apei

Electronii moleculei de apă, în total 10, sunt repartizati în modul urmator (fig. 3):
- 2 electroni în apropierea oxigenului;
- 2 perechi care se rotesc pe două orbite aflate în plan perpendicular pe planul moleculei de
apă, având nucleul de oxigen în focare. Aceştia se numesc electroni neparticipanţi deoarece nu
participă la legatura covalentă;
- 2 perechi de electroni care se rotesc pe două orbite ce înconjoară legatura dintre oxigen şi
hidrogen, în planul moleculei de apă (planul format de cele trei nuclee). Prin aceşti electroni se
realizează legatura covalentă.
Această dispunere a orbitelor determină structura tetraedrică a moleculei de apă, cu nucleul
oxigenului în centru şi cei doi protoni, respectiv cele două perechi de electroni neparticipanţi în
vârfuri.
Deoarece moleculele de apă au un dipol permanent ele au tendinţa de a interaţiona
electrostatic, (legaturi Wan der Waals), atât între ele cat şi cu ionii sau dipolii moleculari şi, de
asemenea cu grupările hidrofile ale macromoleculelor.
Moleculele de apă au capacitatea de a forma asociaţii moleculare, caz în care între molecule
se formează legaturi de hidrogen. Asocierea moleculelor de apă în fază lichidă, are caracter
cooperativ în sensul că legarea a două molecule de apă favorizează legarea la acest ansamblu a altor
molecule de apă, ş.a.m.d., iar ruperea unei legături faciliteaza ruperea altora.
Structura cvasicristalină a apei, stă la baza explicarii comportarii anormale a apei. Astfel, spre
deosebire de moleculele înrudite, apa prezintă:
- puncte de topire şi fierbere ridicate şi diferenţă mare de temperatura între acestea (1000C);
- cel mai mare coeficient de tensiune superficială în raport cu toate lichidele (exceptand Hg);
- coeficient de vâscozitate ridicat;
- căldură specifică mare, confera rolul de a regla variaţiile de temperatura din organism;
- caldură latentă mare;
- variaţie atipică a densităţii – spre deosebire de majortitatea lichidelor la care densitatea scade
cu creşterea temperaturii, apa prezintă o temperatură (40C) la care densitatea este maximă; prin
răcire sub aceasta temperatură densitatea ei scad.

2.4. Noţiuni de fizica sistemelor disperse

Sistemele polifazice în care una sau mai multe faze (solidă, lichidă, sau gazoasă) sunt
disconţinue se numesc sisteme disperse. Sistemele disperse (sau soluţii) sunt formate din:
- mediu de dispersie (solvent), faza în cantitatea cea mai mare (majoritară);
- faza dispersată (solvit), faza în cantitate mică (minoritară).
Sistemele disperse bifazice se clasifică după starea de agregare a fazelor după cum rezultă din
tabelul 2.
Prin grad de dispersie, δ, se inţelege valoarea inversă a diametrului particulei disperse (d):

δ = 1/d (10)
A doua clasificare se poate face după gradul de dispersie (tab. 3).

11
 Tab. 2. Clasificarea sistemelor disperse după starea de agregare a fazelor şi interfaţa
caracteristică
Mediul de Faza Interfţa Denumire. Exemple
dispersie dispersată caracteritică
Solid Solid S–S Soluţii solide (aliaje)
Lichid S–L Incluziuni minerale
Gaz S–G Spume solide, geluri uscate
Lichid Solid L–S Soluţii, suspensii
Lichid L–L Soluţii, emulsii
Gaz L–G Emulsii gazoase, spume diluante
Gaz Solid G– S Aerosoli. Fum
Lichid G–L Ceaţă
Gaz G–G Amestecuri moleculare

Tab. 3. Clasificarea sistemelor disperse după gradul de dispersie

Grupa Caracteristicile particulei disperse
Grad mic Nu trec prin filtre de hârtie; precipită sau plutesc relaţiv repede; nu
de dispersie dializează şi ne difuzează; sunt vizibile cu microscopul obişnuit.
Dispersie coloidală Trec prin filtrele cele mai fine, sunt reţinute prin ultrafiltrare, nu se
depun în mod vizibil, nu dializează, difuzează puţin, se vizualizează
doar la ultra microscop.
Dispersie moleculară Trec prin toate filtrele, nu se depun, dializeză şi difuzează foarte
şi ionică uşor, nu se pot observa la nici un ultra microscop.

2.5. Fenomene de transport în soluţii şi prin membrană

Studiul fizicii moleculere cuprinde o serie de femomene datorate mişcării moleculelor şi de
aceea se numesc fenomene de transport molecular. Rezultatul fenomenelor de transport constă
într-o deplasare netă de substanţă dintr-un loc în altul dacă în cadrul sistemului considerat există
condiţii care crează diferenţe de: presiune, densitate, concentraţie, temperatură, etc.
Fenomenele de transport sunt caracteristice mediilor fluide. Fluidele sunt substanţe care au o
coeziune moleculară relaţiv mică, datorită cărui fapt curg şi iau forma vasului în care sunt puse.
Gazele, lichidele şi mediile disperse în care aceste faze predomină pot fi considerate fluide. În
organismele vii intervin medii disperse complexe, de interes biologic, în care solventul (mediul de
dispersie) este apa. De exemplu sângele este o soluţie complexă de gaze, lichide şi solide în apă.
Principalele fenomene de transport molecular sunt: vâscozitatea, difuzia şi osmoza.
Vâscozitatea. Clasificarea lichidelor după vâscozitate. Un lichid incompresibil şi fără
vâscozitate se numeste lichid ideal. Lichidele reale sunt compresibile şi au vâscozitate. Lichidele
reale se clasifică în lichide newtoniene şi nenewtoniene.

ideale
Lichide { newtoniene
reale {
nenewtoniene
Fig . 4. Clasificarea lichidelor după vâscozitate.

În cazul lichidelor reale, aflate în curgere, se constată că acest proces are loc în straturi subţiri,
moleculele din acelaşi strat având aceiaţi viteză, în timp ce moleculele din straturile au viteze
diferite.

12
 Fig. 5. Distribuţia vitezelor şi fortele de vâscozitate

Între moleculele staturilor vecine (ca de altfel şi între moleculele aceluiaşi strat) se exercită
forţe de atracţie Wan der Waals. Aceste forţe se opun deplasării relaţive a straturilor de lichid,
determinând apariţia unei frecari interne, numite vâscozitate.
Fortele de frecare interna (fortele de vâscozitate) sunt orientate tangenţial şi în sens opus
vitezei stratului respectiv. Daca în timpul curgerii straturile de lichid rămân paralele, cugerea este
cunoscuta sub numele de curgere laminară, forţa de vâscozitate fiind dată de legea lui Newton :

(11)
unde: η este coeficientul de vâscozitate dinamică al lichidului, care depinde de natura
lichidului şi de temperatura, S, suprafaţa comună a celor două straturi, ∆v, diferenţa de viteză dintre
straturi, ∆r, distanţa dintre straturi, ∆v / ∆r fiind gradientul de viteză.
Pentru lichidele ideale coeficientul de vâscozitate este nul (η = 0).
Lichidele reale pentru care coeficientul de vâscozitate nu depinde de viteza de curgere se
numesc lichide newtoniene cum ar fi, de exemplu: apa, eterul, urina, etc. În cazul lichidelor
nenewtoniene, η nu mai este constant, ceea ce face ca dependenţa dintre forţa de vâscozitate şi
gradientul de viteză să fie neliniară. În acest caz coeficientul de vâscozitate depinde de viteză de
curgere, cum este de exemplu sângele sau lichidele coloidale ( fig. 6) .
Vâscozitatea relativă a unui lichid se exprimă în raport cu vâscozitatea apei la 20oC, ηapa=
0,01 Ns/m2, rezultând o marime fizică adimensională numită coeficient de vâscozitate relativă şi
respectiv vâscozitatea cinematică:
η η
ηr = ηc =
η apa ρ (12)

unde ρ este densitatea lichidului.

Fv ηr

∆v/∆
∆r
Fig. 6. Comparaţie între lichidul newtonian (1) Fig.7. Vâscozitatea relativă a sângelui în
si nenewtonian (2) funcţie de hematocrit

13
 Vâscozitatea sângelui
Sângele este un lichid nenewtonian, a cărui vâscozitate depinde de hematocrit, dar şi de
diametrul vasului prin care circulă. Prin hematocrit se înţelege raportul dintre volumul ocupat de
elementele figurative ale sângelui (în cea mai mare parte hematii) şi volumul total al sângelui,
exprimat în procente (%). La un subiect normal hematocritul are valoarea cuprinsa între 45 – 50%.
Vâscozitatea relativă a sângelui creşte cu creşterea hematocritului, si depinde de diametrul vasului
(fig.7). În consecinţă, vâscozitatea relativă a sângelui creşte atunci când creşte concentraţia
volumică a elementelor figurative cum ar fi: anhidremie, leucemie, axfixie sau insuficienta cardio-
respiratorie (creşte conţinutul de CO2 în sânge), etc. Consumul de tutun, alcool sau cafea, măresc
vâscozitatea sângelui. Creşterea vascozitatii are drept consecinţă marirea efortului inimii, deci
contracţii mai puternice şi mai dese pentru a menţine presiunea şi debitul sângelui la valori normale,
ceea ce duce la obosirea prematură a muşchiului cardiac.
Vâscozitatea relativă a sângelui scade în cazurile de anemie, hidremie, transfuzii cu ser
fiziologic, scaderea concentraţiei de CO2 din sânge (sângele venos este mai vâscos decât cel
arterial). Vâscozitatea relativă a sângelui variaza în funcţie de varsta şi sex: este mai mică la copil şi
mai mare la adult şi mai mică la femeie decât la barbat.

Difuzia. Prin difuzie se înţelege fenomenul de pătrundere a moleculelor unei substanţe

printre moleculele alteia. Acest proces se datorează mişcării dezordonate de agitaţie termică a
moleculeor. Difuzia se manifestă indifererent de starea de agregare, dar este mai intensă la gaze
(unde viteza termică a moleculelor este mare) şi mică la solide (unde ionii sau moleculele sunt fixaţi
în nodurile reţelei cristaline).
Procesul de difuzie stă la baza egalizării gradientului de presiune, de concentraţie, sau de
temperatură dintre două medii aflate în contact. Difuzia este guvernată de cele doua legi ale lui
Fick.
Prima lege exprimă cantitatea de substanţă dm care migrează prin difuzie în timpul dt printr-o
secţiune de arie A, care este proporţională cu gradientul de concentraţie dc/dx, :

dm dc
= − DA (13)
dt dx

unde, D - coeficient de difuzie ([D]SI = 1 m2/s), m - cantitatea de substanţă care difuzează în

unitatea de timp prin unitatea de suprafaţă, pentru un gradient de concentraţie egal cu unitatea),
dm/dt este viteza de difuzie; semnul minus apare deoarece migrarea se face de la concentraţie mare
la concentraţie mică (fig. 9).

Fig. 8. Expresia grafică a primei legi a difuziei; Fig. 9. Difuzia prin membrana celulară

Prima lege a lui Fick poate fi adaptată biomembranelor sub forma:

C1 − C2
Φ=D (14)
d
unde Φ este fluxul de difuzie (masa de substanţă care difuzează în unitatea de timp prin unitatea de
suprafaţă) prin membrana de grosime d, iar C1,2 sunt concentraţiile de o parte şi de alta a
membranei. (fig.9).

14
 Legea a II-a a lui Fick: variaţia în timp a concentraţiei într-o regiune dată a soluţiei este
proporţională cu variaţia în spaţiu a gradientului de concentraţie, factorul de
proporţionalitate fiind D.
dc d 2c dc d  dc 
= − D 2 sau = −D   (15)
dt dx dt dx  dx 
Pentru substanţele macromoleculare şi pentru sferocoloizi coeficientul de difuzie D, este dat
de relaţia Einstein:
kT
D= (16)
6πη r
unde k este constanta lui Boltzman, T este temperatura absoluta, η este coeficientul de vâscozitate
şi r este raza particulei.
Datorită procesului de difuzie, concentraţia soluţiei variază în timp; pe de altă parte gradientul
de concentraţie variază în spaţiu. Ilustrarea grafică a legilor difuziei este prezentată în fig. 10.

a) b)
Fig. 10. Ilustrarea grafică a legilor difuziei: a) distributia spaţială a concentraţiei în funcţie de
timp; b) variaţia în spaţiu a gradientului de concentraţie la diferite momente de timp.

Fenomenul de difuzie are un rol esenţial în biosfera. El intervine în schimburile dintre

organism şi mediu, între celula şi exteriorul acesteia, precum şi între diferitele compartimente
celulare. În lumea vie există organe specializate pentru schimbul de substanţe prin difuzie, cum sunt
frunzele plantelor sau plămânii animalelor.
Difuzia gazelor în procesul respiraţiei. În respiraţie, schimbul de gaze la nivelul alveolelor
pulmonare se face prin difuzie; datorită prezenţei hemoglobinei (Hb), sângele poate fixa o cantitate
de 75 ori mai mare decât poate fixa apa. Hemoglobina se combină reversibil atât cu oxigenul cât şi
cu dioxidul de carbon; 100ml de sânge conţin 15gHb. Un gram de Hb poate fixa 1,36ml O2 (în
condiţii normale de temperatură şi presiune) astfel încât 100 ml sânge oxigenat conţin 15 x 1,36 =
20 ml O2. Datele esenţiale în legatură cu respiraţia le obţinem prin analizarea compoziţiei aerului
inspirat, expirat si alveolar (tab. 5):

Tab.5. Compoziţia aerului inspirat, expirat si alveolar la om, in repaos

Compoziţia procentuala(%) a aerului Azot (N2) Oxigen (O2) Dioxid de carbon (CO2)
Inspirat 79 21 0,04
Expirat 79 16 4,5
Alveolar 80 14 5,6

Compoziţia aerului inspirat este dată de compoziţia atmosferei. Cantitatea de oxigen absorbită
(21-16 = 5%) este puţin mai mare decât cantitatea de CO2 eliminată (4,5 - 0,04 = 4,46%) deoarece
oxigenul oxidează nu numai carbonul ci şi hidrogenul din hrana ingerată.
Azotul nu participă activ în procesul de respiraţie. Oxigenul trece din aerul inspirat în aerul
alveolar prin difuzie datorita diferentei de concentraţie, (21-14 = 7%) conform legilor difuziei.
15
Trecerea inversă nu este posibilă. Analog CO2 trece din aerul alveolar în cel expirat datorita
diferentei de concentraţie, (5,6 - 4,5 = 1,1%). Cum schimbul de gaze se face aproximativ în aceleaşi
cantităţi, dar diferentele de concentraţie sunt diferite, rezultă faptul ca avem un coeficient de difuzie
al CO2 de 6,3 ori mai mare (7/1,1) decât al oxigenului.
Osmoza este un fenomen de transport molecular care apare la limita de separaţie realizată de
o membrană semipermeabilă, dintre două soluţii de concentraţii diferite ale aceluiaşi solvent (sau o
soluţie si solventul pur). Membrana este permeabilă numai pentru solvent si impermeabila pentru
solvit. Solvitul (faza dispersa) nu se poate repartiza uniform în spaţiul ocupat de sistem, difuzia sa
fiind impiedecată de membrană. Membrana fiind permeabilă pentru solvent, apare un flux de
solvent dinspre compartimentul unde concentraţia lui este mai mare (soluţia mai puţin concentrată
sau solventul pur) către compartimentul unde concentraţia solventului este mai mică (soluţia mai
concentrata). În consecinţă apare un flux de solvent prin membrana numit flux osmotic, care
antrenează şi molecule sovitului (pentru care membrana este impermeabilă); la impactul acestora cu
membrana va apere o presiune osmotică. Osmoza poate fi împiedecată exercitând o presiune
contrară presiunii osmotice.
Fenomenul de osmoza poate fi pus în evidenta cu un aparat numit osmometru (fig. 11) format
din două vase de sticlă A şi B, care conţin soluţii cu concentraţii diferite ale aceluiaşi solvent,
separate prîntr-o membrană semipermeabilă M. Daca în vasul A se pune o soluţie concentrată, iar in
vasul B o soluţie mai putin concentată (sau soventul pur), astfel încât nivelul lichidului să fie iniţial
aceleaşi in cele două vase, atunci moleculele solventului din B vor trece prin membrana
semipermeabilă în vasul A. Datorită solventului pătruns în vasul A, nivelul lichidului pătruns în
acest vas creşte şi apare o presiune hidrostatică, care echilibrează presiunea osmotică.
În consecinţă, la echilibru, presiunea osmotică va fi:

p = ρgh (17)

unde ρ este densitatea soluţiei din vasul A, iar h este diferenţa de nivel a lichidului din cele două
vase, în starea finala, la echilibru.

Fig. 11. Măsurarea presiunii osmotice cu ajutorul osmometrului

Din punctul de vedere al teoriei cinetico-moleculare, putem considera că moleculele

solvitului, care lovesc membrana, se comportă ca un gaz ideal şi pentru presiunea osmotică putem
scrie ecuaţia de stare a gazelor ideale:

pV = νRT (18)
unde, V este volumul ocupat de lichid, ν, numarul de kilomoli, R = 8310J/kmol x K, constanta
generala a gazelor perfecte şi T temperatura absoluta. Ţinem cont că putem defini concentraţia
molară ca fiind numarul de kilomoli din unitatea de volum:

c = ν/V (19)
şi atunci presiunea osmotică devine:
p = cRT (20)
În cazul in care solvitul disociaza numarul de particule osmotic active creşte cu i :
i =1+ α (21)

16
unde α reprezinta gradul de disociere (numarul de particule disociate la numărul de particule
dizolvate):
α = ndis/ ndiz  (22)
şi presiunea osmotică devine :
p = icRT (23)

Conform relaţiei (24) pentru i = 1 (solvitul nu disociază) şi c = 1, adică n = NA, soluţia se

numeste osmolara (1 Osm), pentru care presiunea, la T0=273K, este :

p = RT = 8310.273 = 22,6.105 Pa = 22,4 atm (24)

Din relaţia (24) rezultă legile osmozei (în număr de patru):

I. Pentru soluţii ale aceluiasi solvit, aflate la aceeaşi temperatura, presiunea osmotică
este direct proportionala cu concentraţia:
p~c
II. Pentru soluţii ale aceluiasi solvit, cu aceeaşi concentraţie, presiunea osmotică
variaza direct proportional cu temperatura:
p~T
III. Pentru soluţii cu aceeaşi concentraţie, la aceeaşi temperatura, dar cu solviti diferiti,
presiunea osmotică este invers proportionala este invers proportionala cu masa molara a
solvitului:
p ~ 1/µ
IV. Presiunea osmotică a unei soluţii diluate si neelectrolitice nu depinde de natura
solventului.

Două soluţii cu concentraţii egale, dar solviţi diferiţi, poseda aceeaşi presiune osmotică
(izoosmotice). Daca membrana care le separa este selectiv permeabila (permeabila pentru un solvit,
dar impermeabila pentru altul) atunci membrana va prezenta acea fractie din presiunea osmotică,
pentru care membrana este impermeabila, Aceasta fractie a presiunii osmotoce se numeste
tonicitate. In acest sens, doua soluţii izoosmotice separate de o membrana selectiv permeabila nu
sunt de obicei si izotone.
Procesul de osmoza in organism depinde de membrana; in organism întâlnim diferite tipuri de
membrane cum ar fi de exemplu: pielea, membrane specializate în schimbul de substanţe
(intestinul), membrane celulare, etc.
Osmoza intervine in numeroase procese fiziologice, fiind implicate in fenomenele de
transport intra si extra- celular, de exemplu transportul apei si al substanţelor nutritive in organism,
menţinerea volumului si metabolismului celular.

Exemple de osmoza în organism

1. Transportul osmotic
Presiunea osmotică a plasmei este de 0,3Osm (6,7atm sau 5100mmHg) la 37oC. Prin
compoziţia sa plasma este o soluţie apoasă de ioni ( Na+, K+, Ca2+) micromolecule (aminoacizi,
glucoza) şi macromolecule proteice (albumine), acestea din urma determinând o presiune
coloidosmotică de 0,028 atm (21mmHg), adică 0,5% din presiunea osmotică totală. Sângele are o
presiune mecanică de 32mmHg în capilarul arterial, de 12 mmHg în capilarul venos şi de 1-9
mmHg la nivelul interstitiului. Presiunea mecanică determină un proces de filtrare, dinspre capilarul
arterial spre interstiţiu, în timp ce presiunea coloidosmotică determină un proces de resorbţie
dinspre interstitiu spre capilarul venos. Sensul transportului difera in funcţie de sector (v. tab. 6):
acolo unde predomină presiunea mecanică va avea loc filtrarea (sectorul arterial), iar acolo unde
predomină presiunea coloidosmotică va avea loc resorbţtia (sectorul venos) .

2. Rinichiul artificial
Rinichiul este singura glandă cu secretie hipertonică din organism; el concentreaza surplusul
de săruri din sânge în urină, pe care o elimina. În cazurile de insuficienţă renala, rinichiul nu poate
17
asigura aceasta funcţie de reglare, apare starea toxică numită uremie (ureea şi alţi produşi toxici ai
metabolismului proteic depăşesc concentraţia în sânge de 3,5mg%). În aceste cazuri dezintoxicarea
sângelui se face cu ajutorul rinichiului artificial (fig. 12).

Tab. 6. Transportul osmotic

Capilar arterial Interstiţiu Capilar venos
Presiunea mecanica (mmHg) 32 1-9 12
Presiunea coloidosmotică (mmHg) 21
Sensul transportului

Sângele este filtrat prin dializa, care foloseste o membrană din plastic semipermeabilă, care
permite particulelor de dimensiuni mici, cum ar fi moleculele sau ionii, să o strabată în ambele
direcţii, în timp ce particulele coloidale şi macromoleculele sunt reţinute într-o parte. Soluţia de
dializa este salină şi uşor hipertonică, acest lucru asigurând o presiune osmotică mărită în
compartimentul care conţine sângele, determinând apa să treacă în dializor

Fig. 12 . Desfăşurarea hemodializei

Pentru eliminarea completă a metabolitilor, soluţia de dializă trebuie permanent înlocuită.

Acest lucru se face pentru a împiedica atingerea unui echilibru ionic între cele două compartimente,
care ar duce la încetarea fluxului. Viteza de dializă este influenţată de dimensiunea porilor
membranei, de temperatură, de vâscozitate şi de încarcarea electrică a membranei.

3. BIOFIZICA CELULARĂ

Biofizica celulară, ca parte a biofizicii, studiază fenomenele fizice implicate în funcţionarea

sistemelor biologice, fiind un capitol care utilizează tehnici şi concepte fizico-chimice pentru
cercetarea fenomenelor lumii vii.

3.1. Biomecanica
Biomecanica reprezintă o ramură a biologiei, ce se ocupă cu studiul mecanicii aplicate în
cadrul sistemelor biologice, cu studiul principiilor anatomice ale mişcării organismelor superioare.
Biomecanica este larg aplicată în sport şi medicină. Biomecanica poate fi definită ca interdisciplina
care descrie, analizează şi evaluează mişcarea organismelor vii. Mişcările fizice implicate sunt de o
mare diversitate: mersul, ridicarea unei greutăţi sau performantele unui atlet. Principiile fizice şi
biologice care se aplică sunt aceleaşi în toate cazurile, ceea ce se schimbă este doar specificul
mişcării şi nivelul de detaliu care se cere în privinţa performanţelor fiecărei miscări.
Biomecanica este construită pe corpul cunoştinţelor de bază ale fizicii, chimiei, matematicii,
fiziologiei şi anatomiei. Ea poate fi definită ca ştiinţa care studiază caracteristicile răspunsului în
timp si spaţiu ale organismelor în ansamblu când sunt supuse acţiunii unor sisteme de forţe interne
sau externe. Cu alte cuvinte ea aplică legile mecanice la studiul sistemelor biologice.

18
 a) Principalele marimi fizice utilizate în mecanică

Forţa. Forţa este o marime fizică vectorială caracterizată prin mărime, direcţie, sens şi punct
de aplicaţie, reprezentând cauza ce produce modificarea stării de mişcare acorpurilor (efectul
dinamic) sau deformarea lor (efectul static). În Sistemul International (SI) unitatea de masura pentru
forta este newtonul:
[F]SI = 1N (25)
Ca unitate tolerata pentru forta se foloseste kilogramul – forta, definit ca greutatea unui corp
cu masa de 1kg:
1kgf = 9,81N (26)

Clasificarea fortelor. In funcţie de cauza cere genereaza forta, in raport cu organismul,

distingem doua categorii de forte: externe si interne. In conţinuare vom exprima marimile vectoriale
cu caractere aldine.
Fortele externe sunt cele produse de un camp exterior de forte cum ar fi de exemplu:
- greutatea (G), produsa de campul gravitational terestru, data de expresia:
G = mg (27)
unde m reprezinta masa corpului si g = 9,81 m/s2 este acceleratia gravitationala.
- fortele de frecare, cum ar fi , de exemplu forta de frecare la alunecare , Ff :

Ff = µ Ν (28)
unde µ este coeficientul de frecare si N este forta de apasare normala;
- forta de vâscozitate la mişcarea uniforma cu viteza v a unei sfere de raza r intr-un fluid
real:
Fv = 6πηrv (29)
unde π = 3,14 si η este coeficientul de vâscozitate al fluidului.
- forta de inertie, produsa de un camp inertial :

Fi = m a (30)
unde a este acceleratia inertiala.
Forte interne cum ar fi de exemplu:
- forta de contractie musculara, exercitata sub control nervos: un impuls electric trasmis de
axonul motor la terminatia musculara (placa motorie) declanseaza eliberarea unui mediator chimic
(acetilcolina), care produce depolarizarea membranei, fibrei musculare si are ca efect apariţia unei
contractii numita secusa; forta de contractie musculara este direct proportionala cu sectiunea
transversala a muschiului:
F = kS (31)
unde k este o constanta care depinde de natura muschilui.
- forta de frecare din articulatiile osoase.
In dinamica, cunoasterea fortelor care actioneaza asupra corpurilor este suficienta pentru
caracterizarea mişcării de translatie.
Momentul fortei. Pentru caracterizarea mişcării de rotatie se defineste notiunea de moment al
fortei, ca marime fizica vectoriala definita astfel (fig.13) :
MF = r x F (32)
A α

F
r
P
Fig. 13. Momentul fortei
19
 Tinand cont de definitia produsului vectorial modulul momentului fortei este:
MF = r x F x sin α α ≤ (r,F) (33)
unde r este vectorul de pozitie al punctului de aplicatie al fortei si α unghiul facut de acest vector cu
direcţia fortei. Modulul momentului se poate scrie sub forma:
MF = b x F, b = r · sin α (34)
unde b este bratul fortei, adica lungimea perpendicularei coborata din punctul de rotatie pe direcţia
fortei.
Condiţiile generale de echilibru pentru un corp sunt :
R=0 (translatie)
MR = 0 (rotatie) (35)

Presiunea este o marime fizica scalara, definita ca forta exercitata normal pe unitatea de
suprafaţa.
p = F/S (36)
Unitatea de masura pentru presiune in SI este pascalul:

[p]SI = 1 N/m2 = 1 Pa
Frecvent se folosesc si unitati de masura tolerate pentru presiune:
- torrul sau milimetrul coloana de mercur (torr sau mmHg). Plecand de la expresia presiunii
hidrostatice:
p = ρgh (37)
3 2
si pentru h = 1mm, densitatea mercurului (ρHg= 13,6 kg/m , si g = 9,81 m/s , gasim:
1torr = 133 Pa
- pentru masurarea presiunilor venoase, care sunt mai mici decât cele arteriale se foloseste
milimetrul coloana de apa definit un mod asemanator (ρapa= 1000 kg/m3):
1mmH2O = 9,81 Pa
- atmosfera fizica (atm), ca fiind presiunea exercitata de o coloana de aer cu înălţimea egala
cu înălţimea atmosferei, la ecuator si la nivelul marii:
1 atm = 1,013.105 Pa = 760 torr
- atmosfera tehnica (at) definita ca presiunea exercitata de o greutate de 1kgf pe o suprafaţa
de 1cm2 :
1 at = 0,981.105 Pa
- barul (bar) definit ca fiind:
1 bar = 105 Pa
cu submultiplu milibarul:
1mbar = 10-3 bar = 100 Pa
Aceste trei unitati de masura pentru presiune (atm, at si bar) sunt putin diferite intre ele ca
valoare numerica (aproximativ egale cu 105 Pa), dar nu trebuie confundate. Relaţia de ordine dintre
ele este:
1 at < 1 bar < 1 atm

Energie şi lucru mecanic. Materia se afla într-o permanenta stare de mişcare. Mişcarea este
modul de existenta al materiei. Energia este o masura a mişcării materiei. Energia caracterizeaza
capacitatea sistemelor de a produce schimbari interioare si de a exercita actiuni exterioare.
Deoarece distingem mai multe forme de mişcare a materiei, avem mai multe forme de
energie: mecanica, termica, electrica, chimica, nucleara etc.
In mecanica energia poate fi cinetica (de mişcare) sau potentiala (datorita pozitiei corpului
intr-un camp de forte, cum ar fi campul gravitational terestru). Expresiile matematetice ale acestor
energii sunt:
Ec = mv2/2; Ep = mgh (38)
unde m este masa, v este viteza si h este diferenta de nivel in campul gravitational.

20
 Energia termica (caldura) este o forma de manifestare a mişcării dezordonate de agitaţie
termica a moleculelor unui corp de exemplu caldura necesara incalzirii unui corp de masa m avand
caldura specifica c, cu o variaţie de temperatura ∆t:
Q = m c ∆t (39)
In camp electric sau magnetic avem energie electrica sau magnetica. De exemplu expresia
energiei electrice este:
We = q U (40)
unde q este sarcina electrica si U este tensiunea (diferenta de potential electric).

Energia electomagnetica radianta este forma de energie care se propaga in spaţiu sub forma
de fotoni; energia unui foton este data re relaţia:

E=hν (41)
unde h = 6,626. 10-34 J·s este constanta lui Planck si ν este frecventa radiatiei.
Conform relaţiei (42), lucrul mecanic se defineste ca fiind produsul scalar dintre forta si
deplasare (fig 14) :
L = F · d = F d cos θ (42)

Fig. 14. Efectuarea unui lucru mecanic presupune deplasare

Daca direcţia fortei coincide cu direcţia deplasarii (θ = 0, cos θ = 1)

L = F. d (43)
Plecand de la relaţia (41) se poate deduce expresia lucrului mecanic efectuat de un gaz inchis
intr-un piston care efectueaza o transformare izobara (la presiune constanta):
L = p. ∆V (44)
unde p este presiunea gazului si ∆V este variaţia de volum.

Plecand de la relaţiile (32) si (41), putem calcula lucrul mecanic in contractia musculara:
Lm = K .V (45)
adica lucrul macanic efectuat de muschi este direct proportional cu volumul sau.
Pentru un sistem izolat, energia totala definita ca suma tuturor energiilor partiale, se conserva,
adica variaţia de energie interna este nula:
∆E = 0 (46)
Daca o forta exterioara efectueaza un lucru mecanic asupra sistemului atunci :
∆E = L (47)
relaţii care exprima legea conservarii si transformarii energiei in mecanica.

Unitati de masura pentru energie:

Unitatea de masura pentru energie in SI este joul-ul;
[E]si = 1 J
Ca unitati tolerate se folosesc:
- erg-ul, ca unitate in sistemul CGS (centimetru-gram-secunda):
1 erg = 10-7 J
- pentru energia termica se foloseste caloria definita ca fiind caldura necesara pentru a creşte
temperatura unui gram de apa cu 1oC, de la 14,5 la 15,5 oC :
1cal15oC = 4,18 J
21
 cu multiplii acesteia:
1 kcal = 103 cal; 1Mcal = 106 cal; 1 Gcal = 109 cal
- in electricitate (si energetica) se foloseste kilowatul ora (kwh), cu relaţia de transformare:
1kwh = 3,6. 106 J
- in fizica nucleara se foloseste unitatea numita electron-volt, (eV) ca fiind energia primita de
un electron accelerat intr-un camp electric de un volt:
1 eV = 1,6.10-19 J
cu multiplii keV, MeV si GeV.

Transformarea energiei în biosfera (bioenergetica)

Transformarile de energie ce au loc la nivelul intregii biosfere pot fi impartite in trei etape
principale:
I. Captarea energiei radiante solare si stocarea ei sub forma de energie chimica, in biomasa
vegetala. Acest proces este realizat prin fotosinteza, de plantele verzi. Radiatia solara reprezinta
unica sursa primara de energie pentru biosfera. Pamantul primeste de la Soare, in medie, 1,5
kW/m2, adica anual 5,6x1024 J, din care numai 4% este absorbita de pigmentii fotosintetici ai
plantelor, si din care numai 1% este, in final, stocata sub forma de energie chimica in biomasa
vegetala. In ansamblu, in aceasta etapa, aproximativ 0,04% din energia solara incidenta este stocata
in biomasa vegetala;
II. Eliberarea in cadrul metabolismului energetic al heterotrofelor a energiei chimice din
alimente si inmagazinarea ei tot ca energie chimica in acid adenozin trifosforic (ATP);
III. Hidroliza ATP si utilizarea energiei rezultate pentru efectuarea de lucru mecanic si
producerea de caldura, necesare in functionarea organismului. Prin hidroliza moleculei de ATP
rezulta acid adenozin difosforic (ADP), fosfor anorganic (Pa) si energie:

ATP + H2O = ADP + Pa + ∆E;

(∆E = 7,3kcal/mol la t = 25oC si pH = 7). (48)

Puterea este o marime fizica egala cu lucrul mecanic efectuat in unitatea de timp definita
conform relaţiei:
P = L/t (49)
Tinand cont de expresiile lucrului mecanic (43) si (44) puterea capata forma :
P=F·v sau P= p · D (50)
unde D este debitul volumic al fluidului.
Unitatea de masura pentru putere in SI este watt-ul:
[P]si = 1 W
cu multiplii acestuia kW, MW si GW.
Ca unitate tolerata pentru putere se utilizeaza calul putere (CP sau HP), cu urmatorul raport de
transformare:
1 CP = 736 W = 0,736 kW

Lucrul mecanic şi puterea inimii

În timpul circulaţiei sanguine o parte din energia cinetica a sângelui se transforma in caldura
datorita frecarii cu peretii vaselor sau vascozitatii. Din aceasta cauza energia mecanica a sangelui
scade, si pierderea este compensata prin lucrul mecanic efectuat de muschiul inimii. Ciclul cardiac
poate fi reprezentat grafic, in coordonate presiune-volum, pentru ventricolul stâng, (fig. 15), in care
distingem urmatoarele faze :
AB - faza de umplere a inimii cu sânge, prin artera pulmonara, la presiune mica si constanta
(diastola) ;
BC - contractia izometrica a muschiului inimii;
CD - faza de pompare a sângelui in aorta (sistola);
DA - relaxarea muschiului.
Intre presiunea sistolica si presiuinea diastolica exista o relaţie simpla:

22
 1
pd ≈ ps (51)
2

Fig . 15 . Lucrul mecanic al inimii

Suprafaţa hasurata reprezinta lucrul macanic efectuat de ventricolul stâng, respectiv aria unui
dreptunghi :
∆L = ∆p. ∆V = 70 ·100 · 133 · 10-6 = 0.93 J

Daca tinem cont si de ventricolul drept, care se comporta asemanator dar efectueaza un lucru
mecanic mai mic cu aproximativ 20%, rezulta ca lucrul mecanic total efectuat de inima la o
contractie este L = 1,1 J. La un puls de 60 batai/min, puterea inimii este :

P = ∆L/ ∆t = 1,1 W

Aceasta valoare numerica este mica, comparabila cu puterea unui motor de casetofon; ceea ce
impresioneaza la muschiul inimii este lucrul mecanic efectuat fără oprire, in timpul vietii (t = 70
ani):
L = P · t = 1,1 · 70 · 365 · 24 · 3600 = 2,4 · 109 J

b) Proprietatile mecanice ale corpurilor solide

Actiunea unei forte asupra unui corp, modifica forma exterioara a corpului si produce
deformarea acestuia. Solid ideal (corp perfect rigid) care sub actiunea fortelor sa nu isi madifica
configuratia iniţiala, nu exista in natura.
Daca, după incetarea actiunii fortei, corpul revine la forma si dimensiunea iniţiala, el se
numeste perfect elastic; daca deformatia produsa este permanenta, corpul se numeste perfect
plastic. Un corp solid, in funcţie de natura sa si marimea fortei exterioare, se comporta intre aceste
doua limite. Pentru a descrie proprietatile mecanice ale corpurilor solide, sa consideram un caz
simplu de deformatie (fig. 16).
Consideram o bara rigida de lungime iniţiala l0 , sectiune S, cu dimensiunile transversale mult
mai mici decât l0, fixata la capatul superior si supusa la capatul inferior actiunii unei forte
exterioare, care tinde sa alungeasca bara. Atât timp cat efortul unitar F/S nu depaseste o anumita
valoare alungirea barei, ∆l, este proportionala cu efortul unitar (legea lui Hooke):

F ∆l
=E (52)
S l0

23
 a) b)
Fig. 16. a) Alungirea unei bare elastice; Fig.17. Curgerea fluidelor prîntr-o
b) efortul unitar in funcţie de alungirea relativă. conducta cu sectiune variabila

Suntem in domeniul de elasticitate, si după incetarea actiunii fortei bara revine la lungimea
iniţiala. Aceasta relaţie poate fi reprezentata grafic prîntr-o dreapta (fig.16b); peste o anumita
valoare, care depaseste limita de elasticitate, alungirea relativă creşte mult mai repede decât efortul
unitar si bara nu mai revine la lungimea iniţiala; suntem in domeniul de plasticitate, după care bara
se rupe. Marimea E, care intervine in relaţia (52) se numeste modul de elasticitate, reprezinta panta
dreptei din fig. 16b si are aceeaşi dimensiune si unitate de masura (N/m2) cu efortul unitar. In tab. 7
sunt prezentate diferite valori pentru modulul de elasticitate.

Tab. 7. Valori ale modulului de elasticitate

Materialul Otel Colagen Cauciuc Elastina Muschi
Ε (106 Νm2) 2.10 5
10 2
4 3 0.01

In ce priveste, rezistenta la rupere prin tractiune, in tabelul 8, sunt date cateva valori pentru
diferite tesuturi in comparatie cu otelul:

Tab. 8. Rezistenta la rupere prin tractiune (F/S)

Materialul Otel Oase Tendoane Vene Artere Muschi
F/S 550 80 62,5 1,8 1,4 0,4
(106N/m2)

In majoritatea tesuturilor vii elasticitatea se combina cu rezistenta mecanica (rigiditatea).

Avem unele tesuturi, ca de exemplu muschii, arterele, plamanul la care elasticitatea este mare si
altele, cum ar fi dintii, oasele, unghiile, care au un grad mare de rigiditate. In oase rezistenta este
data de fibrele osoase, de fibrele de colagen si de cristalele de săruri de calciu. Oasele lungi, de
exemplu femurul, au o forma tubulara care le asigura o rezistenta mare la tractiune, compresie si
torsiune, pentru un minim de substanţa, cu cartilaje la capete, in articulatiile sferice sau cilindrice.
Cartilajele , cu elasticitate mare, preiau efortul din articulatii si faciliteaza mişcarea intre partile
mobile. Rezistenta si elasticitatea oaselor scade cu varsta (este mai mare la copii decât la batrani),
este mai mare la barbati decât la femei si variaza invers proportional cu temperatura mediului
exterior.
Peretii vaselor de sânge au in structura lor patru tipuri importante de tesuturi, de la interior
spre exterior acestea sunt: endotelial, fibre de elastina, fibre de colagen si fibrele muschilor netezi.
Rolul mecanic al tesutului endotelial este de a face ca fata interna a peretelui sa fie neteda; fibrele
de elastina (tab.7) sunt uşor extensibile, si asigura elasticitatea vasului. Fibrele de colagen confera
vasului o rezistenta mare la presiunea exercitata de sânge. Fibrele muschilor netezi produc prin
contractie o forta activa, modificand diametrul interior al vasului si implicit debitul si presiunea
sângelui.

24
 c) Noţiuni de mecanica fluidelor
Prin fluide înţelegem categoria de substanţe, fără forma proprie, care au proprietatea de a
curge. In aceasta categorie intra lichidele si gazele. Spre desebire de gaze, care nu au volum
propriu, suprafaţa libera a lichidelor este elastica si exercita o presiune mare spre interior (109 Pa),
si de aceea lichidele sunt practic incompresibile.
Hidrostatica se ocupă cu studiul fluidelor în repaus, iar hidrodinamica cu studiul fluidelor în
mişcare. Se numeşte linie de curgere traiectoria urmată de un element al unui fluid în mişcare.
Curgerea este staţionară dacă orice element care trece printr-un punct dat urmează aceeaşi
traiectorie ca şi elementul anterior . O linie de curent este curba a cărei tangentă în orice punct este
în direcţia vitezei fluidului. In curgerea staţionară liniile de curent coincid cu liniile de curgere.

Ecuaţia de continuitate. Considerăm o suprafaţă închisă si fixă, într-un fluid în mişcare. Se

defineşte debitul masic Qm, ca fiind cantitatea de lichid cate traversează într-o secundă o secţiune a
tubului, respectiv debitul volumic Qv, ca fiind volumul de fluid care traversează în unitatea de timp
aceeaşi sectiune:
Qm = ∆m/ ∆t ; Qv = ∆V/ ∆t ; Qm = ρ Qv (53)

Conservarea cantităţii de fluid care se scurge prîntr-o secţiune a tubului cere ca debitul de
curgere să fie constant. Considerăm un fluid incompresibil, în curgere staţionară şi vom selecta un
tub (fig.17) având secţiunile transversale fixe S1 > S2 prin care fluidul curge cu vitezele v1, respectiv
v2. Prin secţiunea S1 va trece în intervalul de timp dt volumul S1v1∆t, iar prin secţiunea S2, volumul
S2v2∆t. De aici:
S1v1 = S2v2 (54)

Aceasta este ecuaţia de continuitate. De aici rezultă pentru fluid în curgere staţionară, în
zonele îngustate viteza este mai mare decât în cele largi, ( daca S1 > S2, atunci v1 < v2).
Exemplu. Sistemul circulator vascular este un sistem tubular închis în care inima acţionează
ca o pompă care împinge sângele în vase de sectiuni diferite, având pereţii parţial elastici. Sistemul
vascular conţine la om cca. 70 - 80 ml de sânge pe kilogram, deci la o greutate corporală normală a
unui om de 70 - 80 kg va fi cca. 5 - 6 litri de sânge, bărbaţii au cca. cu 1 litru mai mult sânge ca
femeile. Nu tot sângele aflat în organism circulă activ în sistemul vascular, o parte găsindu-se sub
formă de rezervă în organele cu structură diverticulară (splină, unele vase abdominale, plexul
subpapilar tegumentar). Starea fiziologică şi activitatea diferitelor sisteme funcţionale modifică
raportul dintre cantitatea sângelui circulant si cel stagnant. În timp de repaus la om, sângele
circulant este repartizat astfel: 40% în sistemul muscular, 30% în sistemul nervos, renal suprarenal
şi tiroidian, 20% în organele abdominale şi 10% în sistemul coronarian. În efortul fizic, debitul
circulatoriu creşte mult în muşchi, plămâni, rinichi, creier şi în vasele coronare. În acest caz este
antrenat sângele din organele de rezervă, precum şi din organele care se găsesc în activitate scazuta.
Am constatat ca sângele este un lichid nenewtonian si circulaţia sângelui este pulsatorie,
datorită ciclului cardiac. Sângele curge din locul cu presiune ridicată (aorta, 120 mmHg) spre locul
cu presiune joasa, (vena cava, 10 mmHg). Se constata că în curgerea de la aortă spre arterele
principale, apoi de la acestea la alte artere se ramifica (ca si cum vasele ar fi legate “în paralel”) la
arteriole şi în final spre milioanele de capilare, are loc o ramificare din ce în ce mai complexă a
vaselor de sânge, concomitent cu micşorarea diametrului lor. Suprafaţa totală a secţiunilor
transversale variază de la o porţiune la alta a patului vascular. Suprafaţa totală a secţiunii capilarelor
este de cca. 750 ori mai mare decât aria secţiunii transversale aortice.
Ilustrarea grafica a ecuaţiei de conţinuitate in cazul circulatiei sanguine este prezentat in fig.
19. Se observa ca acolo unde sectiunea transversala este mare, viteza de curgere a sângelui este
mica, si invers; viteza sângelui in vena cava este inferioara celei din aorta (desi sectiunile lor sunt
aproximativ egale) deoarece o parte din energia cinetica a sângelui se pierde ireversibil prin frecare
in patul vascular.

25
 Fig. 18. Aparatul circulator Fig.19. Variaţia vitezei medii a sângelui si a sectiunii
transversale la diferite nivele ale patului vascular

c.1. Ecuaţia (legea) lui Bernoulli.

Sa consideram un lichid aflat in curgere prîntr-o conducta cu sectiune variabila (fig. 20).

Fig. 20. Curgerea unui lichid prîntr-o conducta de sectiune si înălţime variabila

Aplicăm relaţia dintre lucru mecanic şi energie (47). Volumul ∆V care intră la momentul
iniţial prin secţiunea S1, va ajunge în intervalul ∆t în secţiunea S2. Lucrul mecanic efectuat asupra
elementului ∆V în timpul deplasării va fi:
L = (p1 - p2) ∆V (55)
Variaţia energiei cinetice ∆Ec si potenţiale ∆Ep va fi:

∆Ec = ρ∆V (v22 - v12)/2 ∆Ep = ρ∆V g(h2 - h1) (56)

deoarece: L = ∆Ec + ∆Ep, vom avea:

(p1-p2) ∆V = ρ∆V(v22 - v12)/2 +ρ∆Vg(h2 - h1)

sau: p1 - p2 = ρ (v22 - v12)/2 + ρ g(h2 - h1) (57)

Aceasta relaţie reprezintă ecuaţia (legea) lui Bernoulli.

Termenii ρ · v1,22 /2 reprezintă presiunea dinamică.
Grupând termenii în alt mod, obţinem:
p1 + ρgh1 + ρv12/2 = p2 + ρgh2 + ρv22 /2 = ct.

sau: p + ρgh + ρv2/2 = ct (58)

unde p1,2 este presiunea statică sa (exercitata asupra peretilor laterali ai conductei),
ρgh1,2 reprezinta presiunea hidrostatica, datorata diferentei de nivel.

26
 La curgerea unui lichid printr-o conducta suma dintre presiunea statica, presiunea
dinamica si presiunea hidrostatica ramane constanta.
Aceasta relaţie arată că, presiunea statica scade pe măsură ce viteza de curgere creşte, daca
presiunea hidrostatica ramane constanta; din acest motiv se recomanda ca presiunile arteriale sa fie
masurate in pozitie de decubit, sau sezanda, cu presostatul la nivelul cordului, pentru ca influenţă
factorului hidrostatic sa fie minima.

c.2. Legea lui Fick si Fourier

Putem calcula rezistenta la curgerea unui lichid prîntr-o conducta R , in funcţie de diferenta de
presiune la capetele conductei ∆ p si debitul volumic, Qv, ca fiind:
R = ∆ p/ Qv (59)
relaţie cunoscuta in hidrodinamica sub numele de legea lui Fick si Fourier, analoga legii lui Ohm
din electricitate (R = U/I).
In cazul particular al unei conducte cilindrice de lungime, l, cu raza sectiunii circulare, r
debitul volumic este dat de relaţia lui Hagen – Poiseuile:
π r 4 ∆p
Qv = (60)
8η l
Din relaţiile (59) si (60) pentru rezistenta la curgere a unui lichid prîntr-o conducta cilindrica
rezulta:
R = 8 η l / πr4 (61)
Cum este firesc, rezistenta intampinata de fluid este proportionala cu coeficientul de
vâscozitate si cu lungimea conductei; dependenta de puterea a patra a razei este importanta in cazul
curgerii sângelui prin vase cu sectiune variabila. Presupunand ca sub actiunea muschilor netezi, raza
unui vas de sânge se reduce la jumatâte, din formula (61) rezulta ca rezistenta la curgere creşte de
24 = 16 ori, ceea ce inseamna, conform relaţiei (60), ca debitul scade de 16 ori.
In consecinţă, prin contractii relaţiv mici ale muschilor netezi se poate exercita un control in
limite largi asupra rezistentei la curgere, respectiv asupra debitului circulatiei sanguine.
Rezistenta la curgere a sângelui definita conform relaţiilor (59) si (61) se numeste in clinica
rezistenta vasculara si se masoara in unitati de rezistenta periferica (URP):
1 URP = 1 torr/ 1 ml · s-1
In mod normal, presiunile auriculare sunt pad =100 torr si pas =10 torr, la un debit al circulatiei
sanguine Qv = 80 ml/s. In aceste condiţii rezistenta normala la curgere in patul vascular este :
Rn = ( pad - pas) / Qv = 1,1 URP

In caz de efort fizic intens pad = 150 torr, iar debitul creşte la 250 ml/s, ceea ce inseamna ca
rezistenta vasculara scade la jumatâte ( Re = 0,5 URP). La hipertensivi pad = 200 torr, pas = 10 torr si
Qv = 80 ml/s, rezistenta vasculara se dubleaza. Aceste concluzii sunt prezentate in tab. 9 :

Tab. 9. Rezistenta vasculara

Starea pad (torr) pas (torr) Debitul (ml/s) Rezistenta vasculara (URP)
Normal 100 10 80 1,1
Efort 150 10 250 0,5
Hipertensivi 200 10 80 2,3

Prin administrea unor medicamente vasodilatatoare, diametrul intern al vasului creşte;

creşterea diametrului determina micsorarea rezistentei vasculare, deci imbunatâtirea circulatiei
sângelui.

d) Aspecte biomecanice ale contractiei musculare

Sistemul biologic capabil sa transforme energia chimica in lucru mecanic si sa genereze astfel
forta si mişcare poarta numele de sistem contractil. Toate formele de viata se caracterizeaza prin
prezenta unor sisteme contractile. Datorita lor devin posibile mişcările citoplasmei, diviziunea
celulară si desfasurarea functiilor celulelor musculare.
27
 In ansamblu, deosebim mişcările realizate prin pseudopode (mişcarea amiboidala, mişcările
realizate prin prelungiri celulare permanente (flageli sau cili) si mişcări datorate musculaturii.
Cel mai perfectionat tip de sistem contractil este acela al musculaturii striate.
d.1. Elemente de structura a muschilor striati
Unitatea morfo-functionala a muschilor striati este sarcomerul, o celula fără nucleu,
alcatuita din doua tipuri de filamente proteice, dispuse longitudinal in masa sarcoplasmatica, a carui
lungime in strare relaxata, la homeoterme, este de 2,4 µm. (fig. 21):

Sarcomer relaxat Sarcomer contractat

a) b)
Fig. 21. Alcatuirea unui sarcomer: a) sectiune longitudinala, b) sectiune transversala

Fig.22. Viteza de scurtare a muschiului in funcţie de forta de contractie

In compunerea sarcomerului se gasesc filamente groase cu diametru de aproximativ 0.01µm

si o lungime de 1,5 µm. Ele sunt constituite din molecule de miozina (proteina fibrilara cu masa
moleculara de 800.000 kg/kmol). Cateva mii de molecule sunt reunite intr-un singur filament,
dispus in portiunea centrala a sarcomerului. In jurul filamentelor groase se grupeaza cate sase
filamente subtiri care au un diametru de 0,005 µm si o lungime de 1 µm din actina, o proteina cu
masa moleculara de 70.000 kg/kmol. Cateva mii de astfel de sarcomeri sunt reunite pentru a forma
o fibra musculara. Mai multe fibre musculare formeaza un muschi. Fibrele musculare sunt într-o
stransa legatura atât cu sistemul vascular, cât şi cu cel nervos. Contracţia fibrei musculare implică
trei etape succesive:1) excitaţia fibrei; 2) cuplajul excitaţie - contracţie;3) contracţia propriu-zisă a
fibrei.
Comanda (excitatia) activitatilor musculare se face printr-un impuls nervos de la un neuron
(axon motor), transmis de fibra musculara pe care o inerveaza. Un axon inerveaza de la 3 pana la
150 fibre musculare si alcatuiesc impreune o unitate motorie.
Cuplajul se face prin intermediul unui lant de sinapse, numit placa motorie. Prin hidroliza
ATP se produce energie, fibrele musculare se contracta, dezvoltand astfel o forta activa. Contractia
se produce prin alunecarea filamentelor de actina peste filamentele de miozina, in stare contractata
sarcomerul avand lungimea de 1,8 µm, si sectiunea transversala creşte.
In consecinţă, contractia are ca rezultat scurtarea muschiului si apariţia unei forte data de
relaţia (29) si lucrul mecanic dezvoltat de muschi este dat de relaţia (43). Capacitatea de a exercita o
forta intre punctele sale de insertie si de a efectua lucru mecanic reprezinta proprietatea
fundamentala a muschiului. Forta dezvoltata de un muschi asupra insertiei sale poate fi destul de
28
mare. De exemplu, in cazul unui ritm moderat de mers, tricepsul sural exercita o forta egala cu de
patru ori mai mare decât greutatea corpului, iar in timpul alergarii o forta de sase ori mai mare decât
greutatea.

d.2. Relaţia forţa-viteză de scurtare. Formula lui Hill

Viteza de scurtare a unui muşchi depinde de forţa exterioară ce trebuie învinsă (deci de forţa
de contracţie la un moment dat). Astfel, un obiect uşor este ridicat mai rapid, unul mai greu, mai
lent. Ecuaţia care reprezintă acest proces, pleaca de la faptul ca putera mecanica dezvoltata de un
muschi, egala cu produsul dintre forta si viteza de scurtate, este constanta si este cunoscuta sub
numele de formula lui Hill:
(F+a) · (v+b) = (Fmax +a) · b = a(vmax+ b) = ct (62)

Aceasta este ecuaţia unei hiperbole (fig.22), in care: F este forţa de contracţie; v este viteza;
a,b, - constante (a are dimensiunea de forţă, b de viteză); Fmax - forţa maximă dezvoltată de muşchi.
Scurtarea fără sarcina (F=0) este rapida (v = vmax) si contractia se numeste izotona, deoarece
muschiul nu dezvolta o forta si nu efectueaza lucru mecanic.
Atunci cand F = Fmax si v = 0, de asemenea muschiul nu efectueaza lucru mecanic, deoarece
nu se scurteaza si dezvolta numai o forta activa. Acest tip de contractie se numeste izometrica. Intre
aceste doua limite se situeaza domeniul contractiilor fiziologice normale (auxotonice). La forţe mari
de contractie poate apare ruperea fibrelor musculare şi nu se mai respectă relaţia lui Hill. Aceste
consideratii sunt sintetizate in tab. 10 .

Tab. 10. Clasificarea contractiilor musculare

Tipul Functia Viteza de Forta de Lucrul mecanic Ritmul de furnizare
contractiei scurtare contractie efectuat a energiei chimice
Izotona Deplasare rapida v=vmax F=0 L=0 redus
Auxotonica Deplasare 0<v<vmax 0<F<Fmax L>0 mediu
Izometrica Fixare a sarcinii v=0 F = Fmax L=0 mare

e) Efectele biologice ale unor factori mecanici; echilibrul corpului si mersul. Din punct de
vedere mecanic corpul uman este format este format din mai multe segmente articulate, formand un
sistem complex de parghii.
Prin parghie, din punct de vedere fizic, înţelegem o bara rigida care se poate roti in jurul unui
punct fix, numit punct de sprijin, sub actiunea unei forte active pentru a invinge o forta pasiva,
numita rezistenta. In funcţie de pozitia relativă a punctului de sprijin (S) in raport cu punctul de
aplicatie al fortei active (A) respectiv pasive (B) parghiile se clasifica in trei genuri (fig. 23, sus):

a) parghia de genul I; b) parghia de genul II; c) parghia de genul III.

Conditia de echilibru a parghiei este realizata daca momentele celor doua forte sunt egale,
adica momentul rezultatnt este nul, respectiv fortele sunt invers proportionale cu bratele:
F bR
MF = MR ; F · bF = R · bR ; = (63)
R bF
Parghiile nu produc lucru mecanic, si in cazul ideal, fără frecare, lucrul mecanic al fortei
active compenseaza lucrul mecanic al rezistentei:

LF = LR (64)

29
 a) echilibrul capului b) talpa piciorului c) antebratul in flexie
Fig. 23. Schemele diferitelor genuri de parghii (sus). Exemple de parghii din corpul uman (jos)

In corpul uman se gasesc aproximativ 200 de parghii osoase de diferite genuri; bara rigida
este o piesa scheletica, punctul de sprijin este o articulatie mobila sau semimobila, forta activa este
data de contractiile muschilor si rezistenta este greutatea sau forta de frecare. Majoritatea sunt
parghii de genul III, cum ar fi antebratul in flexie, dar întâlnim si parghii de genul I (cutia craniana
in echilibru pe prima vertebra) si II (talpa piciorului atunci cand stam pe varfuri (fig. 23, jos). De
exemplu, in cazul ecilibrului capului, punctul de sprijin este prima vertebra (atlas), forta rezistenta
este greutatea cutiei craniene si forta activa este data de contractia muschilor cefei.
O aceeaşi parghie isi poate schimba genul in funcţie de muschiul care actioneaza segmentele
articulare. Mişcările articulare sunt combinate si se efectueaza concomitent in mai multe planuri.
Doua segmente cu o articulatie comuna formeaza un cuplu cinematic (de ex. bratul cu antebratul).
Cuplurile cele mai numeraose executa o mişcare de rotatie. Cuplurile cinematice legate intre ele
formeaza un lant cinematic, dintre care cele mai importante sunt:
- lantul cinematic al capului gatului si trunchiului;
- lanturile cinematice ale membrelor superioare;
- lanturile cinematice ale membrelor inferioare.
Musculatura membrelor inferioare fiind mai puternica si avand o suprafaţa de insertie mai
mare fata de cea a membrelor superioare asigura echilibrul si amortizarea corpului, in timp ce
musculatura membrelor superioare asigura finetea, precizia si viteza mişcărilor.
e.1. Echilibrul corpului uman
Din puct de vedere static, la echibru, corpul uman trebuie sa respecte condiţiile generale de
echilibru pentru corpurile asezate pe un plan. In aceasta conditie echilibrul poate fi stabil, instabil
sau indiferent (fig. 24). Un corp asezat pe un plan este in echilibru stabil daca verticala centrului de
greutate (CG) cade in interiorul bazei de sustinere; cu cat aria bazei de sustinere este mai mare, cu
cat înălţimea CG fata de baza de sustinere este mai mica si cu cat proiectia CG este mai aproape de
centrul bazei de sustinere, cu atât echilibrul este mai stabil.

a) stabil b) instabil c) indiferent

Fig. 24. Echilibrul corpurilor asezate pe un plan

Echilibrul este instabil daca baza de sustinere este mica, CG se afla foarte sus sau proiectia
CG este la marginea bazei de sustinere. Echilibrul este indiferent daca centrul de greutate ramane
permanent la aceeaşi înălţime, iar proiectia sa trece permanent prin acelasi punct al bazei (cazul
unei sfere asezate pe un plan orizontal).
30
 Echilibrul corpului uman in pozitie verticala (ortostatica)
In aceasta pozitie corpul este in echilibru stabil; verticala centrului de greutate trece prin
interiorul bazei de sustinere, care poate fi marita prin indepartarea picioarelor. Conditia de echilibru
a intregului corp cuprinde echilibrul capului, trunchiului si membrelor inferioare.
Capul, sprijinit pe prima vertebra (atlas), verticala centrului de greutate (CG) trece putin
anterior, fapt pentru care capul nu se menţine in echilibru fără efort; in stare de veghe muschii cefei,
in usoara contractie, compenseaza momentul greutatii.
Trunchiul, sta in echilibru pe picioare, rezemat pe capetele femurale, CG cade in spate,
momentul compensator fiind realizat de muschiul iliac si tensorul fasciei late, care trag bazinul
inainte.
Echilibrul coapselor pe tibie, condilii femurali se sprijina pe tibie, iar verticala CG trece la
nivelul genunchiului prin fata axei transversale articulare; muschii gemeni si ligamentele
genunchiului asigura echilibrul.
Echilibrul gambei pe talpa, verticala CG al intregului corp trece prin fata articulatiei tibio-
tarsiene; echilibrul este menţinut de tricepsul sural, care in ortostatism se afla in stare de contractie
permanenta.
Deviatii anormale ale coloanei vertebrale. Coloana vertebrala se prezinta ca un stalp osos,
format din 33-34 vertebre, dintre care: 7 cervicale, 5 lombare, 12 dorsale, 5 sacrale si 4-5
coccigiene. Curburile normale dau coloanei o mare elasticitate, permitandu-i sa se comporte in
cadere ca un resort, amortizandu-le, spre deosebire de spatele plat. Tot curburile, pastreaza proiectia
centrului de greutate in interiorul poligonului de sustinere.
Deviatiile coloanei vertebrale sau deviatiile axului vertebral sunt afectiuni provocate de
diferiti factori etiopatogeni. Deviatia laterala poate fi de un tip oarecare, datorita unei atitudini
vicioase, impusa de anumite condiţii profesionale. O deviatie laterala temporara, dar prelungita a
coloanei nu reprezinta scolioza, ci o atitudine anormala care creaza posibilitati pentru apariţia ei.
Cand in mod voluntar un copil, care sta mult in banca stramb, capata o deformare, pozitia nu poate
fi numita scolioza, ci deviatie prin tinuta. In aceasta nu se observa nici o deformatie a toracelui si
nici o sarcina a coloanei vertebrale. Deviatiile cunoscute ale coloanei vertebrale sunt: scolioza,
cifoza, lordoza.
Scolioza este deviatia coloanei vertebrale in plan frontal. Aceasta pozitie a coloanei vertebrale
produce asimetrii ale umerilor si omoplatilor. Este vorba de o atitudine scoliotica, cand curburile se
pot redresa uşor, sau scolioza adevarata cand sau produs modificari osoase. Scoliozele pot fi: cu o
singura curbura, scolioza in forma literei C, cu doua sau trei curburi, scolioza in forma literei S, in
care curburile alterneaza de o parte si de alta a coloanei pentru a-si gasi echilibrul. In cadrul
scoliozelor adevarate, cele mai grave sunt asa-zisele idiopatice sau esenţiale, cu o cauza
necunoscuta si aparute inainte de varsta pubertatii. O alta grupa a scoliozelor o formeaza cele statice
prin deformari ale bazinului sau inegalitati ale membrelor inferioare.

a) b) a) b)
Fig. 25. a)Coloana normala; b)Coloana scoliotica; Fig. 26. a) Coloana normala; b)Cifoza

Cifoza este o deviatie a coloanei vertebrale in plan sagital, prin exagerarea curburilor normale
ale coloanei vertebrale. Debilitatea generala sau pozitiile gresite (in banca, la locul de munca) si
miopia pot favoriza atitudinii cifotice. Cifozele adevarate, functionale au la baza un traumatism cu
31
turtirea unei vertebre in unghi ascutit spre inainte (in pana) ceea ce determina asezarea coloanei in
unghi deasupra si sub vertebra lezata. O alta cauza a cifozei este atunci cand corpul este menţinut
mult timp aplecat inainte, se produce o turtire a corpurilor vertebrale in partea anterioara, din cauza
greutatii corporale care afecteaza si actioneaza asupra acestei parti a vertebrei.
Lordozele sunt deviatii ale coloanei vertebrale cu convexitate anterioara, prin exagerarea
curburilor normale ale coloanei vertebrale. Bazinul cade mai mult inainte decât normal, exagerand
curbura lombara. O cauza favorizanta la femei este purtarea incaltamintii cu tocuri inalte, care duc
la inclinarea bazinului inainte si a trunchiului inapoi, determinand lordozarea. Lordoza este prezenta
si in cazurile cu luxatie congenitala de sold bilaterala.

a) b) c)
Fig.27.a) Coloana normala;b) Lordoza; c) Platfus

Piciorul plat (platfus). Alinierea a oaselor, muşchilor, ligamentelor şi tendoanelor din

picioare formează un arc dintr-o parte în alta (metatarsian) şi un arc în lungime (longitudinal).
Aceste arcade maleabile, elastice, ajută la distribuţia egală a greutăţii corpului de-alungul fiecărui
picior. Arcadele acţionează ca zone rigide pentru o mobilitate normală, dar sunt elastice şi flexibile,
adaptându-se diverselor suprafeţe. Toată lumea are picior plat la naştere. Arcadele plantare se
dezvoltă complet către vârsta de 12 sau 13 ani. În unele cazuri, însă, arcadele nu se dezvoltă normal
niciodată. In multe cazuri este vorba de o boala profesionala care apare la persoanele care lucreaza
mult timp in picioare, (fig. 27 c).
Echilibrul corpului uman in sedere
Deoarece in sedere membrele inferioare sunt in repaus, echilibrul corpului uman se refera in
acesta pozitie se refera numai la trunchi.

a) aplecat inainte b) aplecat inapoi c) vertical

Fig. 28. Echilibrul corpului uman în şedere
Cazuri posibile:
a) trunchiul este aplecat inainte, verticala nu trece prin linia care uneste cele doua ischioane
(I); pentru a-si menţine pozitia subiectul are doua posibilitati:
- se sprijina cu mainile marind astfel aria bazei de sustinere a trunchiului;
- contracta muschii sacro-lombari, prin efortul acestora putandu-se menţine pentru catva timp
echilibrul trunchiului.
b) trunchiul este aplecat inapoi, verticala CG cazand in spatele liniei care uneste ischioanele;
pentru menţinerea echilibrului in aceasta pozitie, subiectul se reazema cu spatele de spatar.
32
 c) in cazul in care verticala CG intersecteaza linia ischioanelor, in pozitie verticala trunchiul
este in echilibru stabil; contractia musculara este minima, iar efortul depus pentru menţinerea
stabilitatii este mic.
Sederea vicioasa poate duce la apariţia scoliozei. Aceasta deformatie apare la elevii care stau
incorect in banci, consta într-o deviere a coloanei, mai ales in regiunea dorsala, cu convexitate spre
dreapta (pentru dreptaci).
Echilibrul corpului uman in pozitie culcata (decubit)
In acesta pozitie echilibrul este stabil din urmatoarele motive:
- CG are pozitia cea mai joasa;
- aria bazei de sustinere este mare.
Efortul muscular pentru menţinerea echilibrului corpului in pozitie culcata este minim, toţi
muschii fiind relaxati. In cazul in care subiectul este culcat pe o parte (decubit lateral) corpul se afla
in echilibru instabil, datorita reducerii ariei de sprijin si a creşterii înălţimii centrului de greutate, dar
acest lucru poate fi contracarat prin indoirea membrelor aflate in contact cu planul de sprijin.
Mersul este o forma a locomotiei umane caracterizata prin succesiunea unor faze de sprijin
unilateral alternand cu faze de sprijin dublu pe sol. Pasul reprezinta o serie de mişcări ce se executa
intre pozitii asemanatoare ale aceluiasi picior. Legile pasilor (Marey) sunt:
- lungimea medie a pasului normal este mai mare la barbat (120 cm), decât la femei (100 cm);
- pasul drept (piciorul stâng fiind cel de sprijin), este mai mic decât pasul stâng;
- departarea laterala a picioarelor in timpul mersului este mai mica la barbati decât la femei,
din cauza conformatiei diferite a bazinului;
- lungimea pasului creşte cu frecventa, pana la o cadenta de 75 pasi/ min, la o cadenta mai
mare lungimea pasului scade;
- viteza mersului creşte cu frecventa pasilor pana la o cadenta de 85 pasi/min; la o cadenta mai
mare, viteza descreşte.

3.2. Noţiuni de termodinamica biologică

a) Definitii şi noţiuni de bază

În accepţiunea generala, termodinamica este acea ramura a fizicii care se ocupă de relaţiile
între căldură (Q) şi lucru mecanic (L), dar într-un sens mai larg, ea este ştiinţa care studiază
transformările reciproce ale diferitelor forme de energie în sistemele naturale şi în cele construite de
om.
Termodinamica biologică se ocupă cu studiul transformărilor de energie în sistemele biologice.
Sistemul termodinamic este un sistem macroscopic alcătuit dintr-un număr foarte mare de
elemente (atomi molecule, celule etc.) aflate în interacţiune atât între ele cât şi cu mediul exterior.
Sistemul este delimitat de mediul exterior printr-o suprafaţa de separaţie care poate fi reala
(membrana) sau imaginara.
Clasificarea sistemelor termodinamice:
I. din punctul de vedere al relaţiilor cu mediul exterior sistemele pot fi:
- deschise - schimbă cu exteriorul energie şi substanţă;
- închise - schimbă cu exteriorul numai energie;
- izolate - nu au nici un fel de schimburi cu exteriorul.
Sistemul izolat este o abstractizare, caz limită, util numai pentru simplificarea unor
raţionamente. În natură nu există sisteme izolate.
II. In funcţie de structura sistemului distingem:
- sisteme omogene, care sunt formate din acelasi constituent si care nu prezinta suprafete
interne de separaţie;
- sisteme heterogene, formate din constituenti diferiti sau care prezinta suprafete interioare de
separaţie.
III. In funcţie de variaţia proprietatilor pe diferite direcţii din sistem distingem:
- sisteme izotrope, in care propritatile nu variaza cu direcţia;
- sisteme anizotrope, in care proprietatile variaza pe diferite direcţii.
Sistemele biologice au un grad mare de complexitate: sunt deschise, heterogene si anizotrope.
33
 Starea sistemului termodinamic este reprezentată de totalitatea parametrilor săi de stare (care
sunt mărimi fizice măsurabile)
Parametrii de stare sunt de două feluri:
- intensivi - au valori definite în orice punct al sistemului, si nu depind de dimensiunea
sistemului (presiunea, concentraţia, temperatura);
- extensivi - depind de dimensiunile sistemului şi de cantitatea de substanţă existentă în sistem
(volumul, masa, numărul de kilomoli, etc.).
Parametrii de stare frecvent utilizati in termodinamica sunt: presiunea, pe care am definit-o
intr-un capitol anterior, cu relaţia (36), volumul, care depinde de forma (paralelipiped, cilindru,
sfera) si dimensiunile sistemului si temperatura. Scara de temperatura cea mai utilizata este scara
Celsius (0oC corespunde amestecului de apa si gheata si 100oC corespunde fierberii apei la presiune
atmosferica normala). In S.I. temperatura se exprima in scara Kelvin; un grad Kelvin este egal cu un
grad Celsius, dar originea acestei scari este temperatura zero absolut:
T(K) = 273 + t (oC)
Procese termodinamice reprezinta treceri ale sistemului termodinamic de la o stare staţionară
la altă stare staţionară prin modificarea în timp a parametrilor de stare. Ele pot fi :
- reversibile - sunt procese cvasistatice; în orice moment sistemul este în echilibru
termodinamic. Dacă se schimbă sensul parametrilor termodinamici, sistemul evoluează de la starea
finală spre starea iniţială pe acelaşi drum;
- ireversibile – sunt, în general, procese necvasistatice. Revenirea la starea iniţială (dacă este
posibilă) se face pe alt drum şi pe seama unei intervenţii active din exterior.
Clasificarea proceselor termodinamice din punct de vedere al evoluţiei parametrilor de
stare ai sistemului:
- procesele cvasistatice se desfăşoară lent, parametrii de stare corespuzători stărilor intermediare pot
fi determinaţi;
- procesele nestatice se desfăşoară rapid, dintr-o stare iniţială de echilibru într-o stare finală
de echilibru. Parametrii stărilor intermediare nu se pot determina şi reprezenta grafic, deoarece nu
sunt stări de echilibru.
Starea de echilibru pentru gaze este descrisă complet de valorile parametrilor: presiunea p,
volumul V şi temperatura T. Nu toţi parametrii de stare care descriu diferite proprietăţi ale unui
sistem termodinamic au valori independente. Prin folosirea unor relaţii cunoscute, se poate exprima
un parametru de stare în funcţie de alţi parametri independenţi. Expresia matematică care descrie
relaţia între parametri de stare prîntr-o funcţie de forma:
p = f (V , T ) (65)
se numeşte ecuaţia termică de stare a gazului. Pentru un gaz ideal:
pV = νRT (66)

unde ν = m/µ
/µ este numarul de kilomoli, m fiind masa si µ masa moleculara a gazului.

b) Procesele termodinamice care pot apărea în cazul gazelor, considerând o masa constanta
de gaz., sunt:
• proces izoterm, (legea Boyle – Mariotte), dacă pe tot parcursul desfăşurării procesului,
temperatura rămâne constantă (T = const.) din (63) rezulta ecuaţia acestei transformari:
pV = const. (67)
• proces izocor, (legea Charles), dacă pe tot parcursul desfăşurării procesului, volumul
rămâne constant (V=const.) din (63) rezulta ecuaţia acestei transformari:
p/T = const. (68)
• proces izobar, (legea Gay Lussac), dacă pe tot parcursul desfăşurării procesului, presiunea
rămâne constantă (p = const.) din(63) rezulta ecuaţia acestei transformari:
V/T = const. (69)
• proces adiabatic, dacă procesul se desfăşoară fără schimb de căldură cu exteriorul (Q = 0).
Ecuaţia transformarii adiabate in funcţie de presiune si volum este:

34
 pV γ = const. (70)
unde γ este exponentul adiabatic, definit ca raportul caldurilor molare la presiune constanta (Cp) si
la volum constant (Cv):
Cp
γ = (71)
Cv
• proces general, dacă pe parcursul desfăşurării procesului, toţi parametrii p, V, T variaza;

Reprezentarile grafice ale acestor procese, pentru un gaz ideal sunt prezentate in fig. 29.

Fig. 29. Reprezentarea grafica a transformarilor ale gazului ideal in coordonate (p,V) si (V,T)

c) Fluxuri şi forţe termodinamice

În sistemele fizice, orice proces constă din trecerea fie a unei cantităţi de substanţă, fie de
căldură, fie de electricitate, de la o regiune la alta a unui sistem. Pentru a exprima cantităţiv aceste
deplasări se introduce noţiunea de flux termodinamic. Fluxul termodinamic reprezintă variaţia în
unitatea de timp a cantităţilor de substanţă, căldură, electricitate etc., care traversează unitatea de
arie. Fluxul de substanţă se notează cu Ji şi are ca unitate Kg/m2s sau Kmol/m2s, fluxul de
electricitate Je (unitate C/m2s), fluxul de căldură Jq (J/m2s) etc. Fluxurile se numesc influxuri, dacă
deplasarea se face spre interiorul sistemului şi efluxuri, dacă se face spre exterior. Fluxurile sunt
determinate de existenţa unor gradienţi de concentraţie, temperatură, potenţial electric etc., între
diferitele regiuni ale sistemului. Aceşti gradienţi sunt desemnaţi drept “forţe termodinamice” şi se
notează cu Xi (Xc, XT, XU). De exemplu:
XT = ∆T/∆x (gradient de temperatura)
Xc = ∆c/∆x (gradient de concentraţie) (72)
XU = ∆U/∆x (gradient de potenţial electric)
Ei joacă acelaşi rol în termodinamică ca şi forţa în mecanică. Din diferitele ecuaţii care
descriu procese de transport (legea lui Fick, legea Poiseuille, legea lui Ohm etc.) se constată că
fluxul este proporţional cu forţa termodinamică:

J ∼ X sau J = LX (73)

unde L se numeşte coeficient fenomenologic. De exemplu in cazul primei legi a lui Fick pentru
difuzie (14), fluxul este proportional cu gadientul concentraţiei, coeficientul fenomenologic fiind D.
Într-un sistem pot exista simultan mai multe tipuri de procese şi acestea nu sunt independente.
Uneori, un proces atrage după sine alt proces, deci apare o cuplare a proceselor.

d) Reglarea temperaturii corpului. Homeostazia temperaturii

Prin reactiile matabolice orice organism produce caldura (termogeneza), dar aceasta caldura
este pierduta (termoliza) de corp la fel de repede cum este produsa. Viteza de producere a caldurii
este proportionala cu viteza reactiilor metabolice si creşte o data cu creşterea temperaturii corpului
(viteza de producere a caldurii creşte cu 40% pentru o variaţie de temperatura ∆Τ = 5 Κ). După
35
modul cum organismul exercita controlul asupra pierderii, respectiv asupra producerii de caldura
acestea se impart in organisme heteroterme sau poikiloterme (cu sânge rece), cum sunt reptilele si
pestii si homeoterme (cu sânge cald), cum sunt pasarile si mamiferele.
Homeostazia (din limba greacă: homois = aceeaşi, şi stasis = stare) reprezintă proprietatea
organismului de a menţine, în limite foarte apropiate, constantele mediului intern, datorita
interventiei unor mecanisme de reglare proprii. Reglajele homeostatice, pentru diferiti parametri
fizici sau chimici nu sunt la fel de precise. Acest lucru apare ca o consecinţă a faptului ca reglajele
homeostatice au aparut succesiv pe scara filogenetica. Sistemele de reglaj dobandite la inceputul
scarii filogenetice au deja o evolutie incheiata si sunt ajunse la o mare precizie, cum ar fi de
exemplu reglarea pH-ului celular, spre deosebire de mecanismele de reglaj dobandite ulterior, la
care precizia este mai mica. Posibilitatea organismului de autoreglare a unui parametru fizic sau
chimic, il face sa pastreze un grad de libertate mai mare fata de parametrul respectiv si sa se
acomodeze mai uşor la condiţii variabile ale mediului exterior.
La organismele heteroterme, producerea si pierderea de caldura nu sunt reglate. Din acest
motiv, temperatura corpului lor variaza in funcţie de temperatura mediului inconjurator. Cand
temperatura exterioara este scazuta, ele scad temperatura corpului, si reduc implicit viteza de
producere a caldurii. Pentru aceste specii mijloacele eficiente de protectie la frig constau in
retragerea in adaposturi sau migratie.
Homeotermele, pe langa faptul ca au o productie de caldura superioara, sunt inzestrate cu un
aparat termoreglator, care influienteaza atât producerea, cât şi pierderea de caldura; aceste
organisme, cand sunt expuse la frig, tind sa creasca viteza de producere a caldurii si sa reduca viteza
de pierdere, iar intr-un mediu cald procedeaza invers, reusind astfel sa menţina, intre anumite
limite ale temperaturii mediului inconjurator temperatura centrala a corpului la valori constante
(intre 37°C si 42°C ). La pasari, aceasta valoare e de 41°C - 42°C, la caine 38°C, la om 37°C.
Procesul de homeotermie reprezinta o treapta de evolutie superioara pe scara filogenetica si
ontogenetica. Aceasta explica de ce mamiferele nou-nascute sunt poikiloterme.
Producerea de caldura (termogeneza) este influenţăta in principal de doi factori: ingerarea de
alimente si efortul muscular. Raportul dintre lucrul mecanic efectuat si caldura produsa este de
aproximativ 4:1. Tropaitul, mişcarea ritmica a bratelor sunt procedee obisnuite de incalzire in
mediile reci. Tremuratul este o reactie fiziologica care are acelasi efect; in plus mişcarea, voluntara
sau involuntara determina creşterea fluxului sanguin si prin urmare creşterea temperaturii.
Producerea de caldura in organismul uman, in repaus, are loc in cea mai mare parte la nivelul
organelor viscerale toraco-abdominale si in cutia craniana. Ele realizeaza termogeneza centrala. In
repaus, organismele interne participa cu 70% la intreaga productie calorica a corpului. Ficatul
produce aproximativ 20% din caldura corpului, motiv pentru care temperatura sângelui care
paraseste ficatul depaseste cu 1-2° C temperatura rectala.

Tab. 11. Debitul mediu normal al producerii de caldura, la om

Condiţii de efort muscular Debitul producerii de caldura, (kcal/h)
In timpul somnului 54
In pozitie sezand, in stare de veghe 100
In cursul unui efort muscular uşor 170
In cursul unui efort muscular moderat 290
In cursul unui efort muscular intens 450
In cursul unui efort muscular foarte intens 600

Restul caldurii se produce in musculatura si in tegumente: acestea sunt producatoare

periferice de caldura. In repaus, valoarea caldurii produse de periferie, muschi si piele, este de 20%.
In condiţii de efort fizic, producatorul principal de caldura devine musculatura; producerea de
caldura, la un organism homeoterm are valori minime in zona de neutralitate termica. Pentru omul
imbracat, zona de neutralitate termica este intre 20 - 22°C, iar pentru cel dezbracat, intre 26 - 30°C.
Producerea de caldura in aceasta zona asigura cheltuielile energetice bazale.

36
 Pierderea de caldura a corpului (termoliza) se face orin doua categorii de procese: fizice si
fiziologice. Procesele fizice responsabile de pierderea de caldura a unui organism sunt: radiatia,
conductia, convectia si evaporarea apei.
1) Radiatia. Cea mai mare parte a caldurii corporale se pierde prin iradiere. Un subiect, ale
carui pierderi totale de caldura sunt de 2600 kcal/24 h pierde prin radiatie 1200 kcal (46%) imbracât
şi 1800kcal (69%) daca este dezbracat. Tegumentul uman emite radiatii electromagnetice, indeosebi
din zona infrarosie. Pierderea de caldura prin radiatie depinde proportianal de marimea suprafetei si
creşte cu temperatura acestuia. Radiatiile emise sunt absorbite de corpurile din mediul ambiant.
Orice corp care emite radiatii are si proprietatea de ale absorbi. In acest fel, corpul uman, plasat in
apropierea unei sobe absoarbe circa 97% din radiatiile proiectate pe tegument. Emisivitatea
suprafetei corporale este raportul dintre energia incidenta absorbita si energia radianta, maximum
posibil emisa efectiv. Cand acest raport este 1, in cazul corpului negru ideal, acesta absoarbe toata
energia si emite maximum de radiatii la temperatura data. Tegumentul uman are o emisivitate
apropiata de a corpului negru ideal si anume de 0,95; majoritatea radiatiilor produse fiind infrarosii,
culoarea pielii nu influienteaza iradierea; pielea neagra reduce absorbtia cu 36%. Prin iradiere
caldura organismului nu se pierde in aerul inconjurator, ci e absorbita de obiectele solide din a caror
temperaturaeste inferioara corpului.
2) Conductia reprezinta pierderea directa a caldurii din tegument, prin contact direct al
acestuia cu un corp solid, avand temperatura inferioara ( scaun, pat, etc.). Caldura pierduta prin
conductie depinde proportional de marimea suprafetei de contact si de diferenta de temparatura
dintre corpuri. Mecanismul pierderii de caldura prin conductie il reprezinta mişcarea dezordonata de
agitaţie termica a moleculelor celor doua corpuri la nivelul suprafetei de contact.
Imbracarea constituie pentru om un bun izolator termic, care reduce conductibilitatea termica
tegument - corpuri solide inconjuratoare. Prin conductie se pierd aproximativ 450 kcal/zi (18%).
3) Convectia este pierderea de caldura a corpului in fluidele ambiante. Incalzirea aerului in
contact cu tegumentul si mişcările active ale corpului genereaza curenti de aer in jurul corpului, care
aduc noi straturi de aer rece pe suprafaţa cutanata. Curentii de convectie sunt produsi chiar la
imobilitatea corpului; aerul incalzit la suprafaţa pielei se ridica, noi paturi de aer rece luandu-i locul.
Aproximativ 300 kcal/zi (12%) din caldura corporala se pierde prin convectie. Pierderile cresc
foarte mult in cazul expunerii organismului la curenti de aer rece. Prin convectie se pierde caldura si
pe suprafaţa cailor respiratorii, in aerul expirat. Pierderea prin convectie se realizeaza si in cazul
imersiunii, apa ca si aerul fiind fluide. Din cauza caldurii specifice relaţive mari a apei (1,00) fata de
cea a aerului (0,17 - 0,24), pierderile de caldura prin convectie, ale unui om ce inoata in apa rece,
cresc la 20°C, aproximativ de 200 ori, fata de pierderile in aer.
4) Evaporarea apei. Un litru de apa, prin evaporare la 37°C, absoarbe de la corpurile din jur o
cantitate de caldura egala cu 580 kcal. Intrucat un om, in condiţii normale de existenta, pierde in 24
de ore circa 500 ml apa, prin evaporare la suprafaţa tegumentului (pierderea insensibila de apa),
chiar in lipsa secretiei sudorale (transpiratie, sau pierdere sensibila de apa) si circa 500 ml prin
vaporii care satureaza aerul expirat, rezulta o pierdere totala de aproximativ 600 kcal /24 ore, prin
evaporarea apei. Cantitatea de apa ce se evapora la suprafaţa corpului depinde de suprafaţa la care
se face vaporizarea, de temperature pielii, de tensiunea de vapori a aerului si de mişcările acestuia.
Umiditatea relativă de 40-60% a aerului asigura sub acest raport confortul optim. Intr-un aer incalzit
si saturat cu vapori de apa, evaporarea nu se produce si pirderea de caldura prin acest proces este
oprita.
Prin tegument se elimina cea mai mare cantitate de caldura (83%) gratie radiatiei, convectiei
si evaporarii. Prin aparatul respirator, pierderea se face prin convectie (incalzirea aerului inspirat) si
prin evaporare (saturarea aerului expirat cu vapori).
Pierderea de caldura prin procesele fizice: radiatie, convectie, conductie si evaporare este
proportionala marimea suprafetei expuse. Modificarea acestei suprafete, prin modificarea pozitiei
corpului sau a membrelor, modifica si debitul pirderii de caldura. Din acelasi motiv pierderea de
caldura la persoanele supraponderale este mai accentuata.

37
 Fig. 30. Debitul pierderii de caldura prin procese fizice, la om („a jeun”), in funcţie de temperatura
mediului exterior:1-evaporare; 2-radiatie, conductie, convectie (cumulate); 3- total

In total, pierderile calorice prin iradiere, conductie, convectie si evaporare, se cifreaza in 24

ore la 2400-2800 kcal, consumul caloric al unui subiect adult cu existenta sedentara. Factorii
fiziologici care regleaza pierderea de caldura sunt: circulatia sanguina, irigatia cutanata si marirea
gradului de izolarea termica naturala a pielii.
1) Circulatia sanguina. Sângele este un lichid ce conţine in proportie de 90% apa, cu caldura
specifica mare (1 kcal/kg.K). Transportul caldurii pe calea sângelui prin convectie dinspre nucleul
corporal, spre periferie este influientat de gradul de activitate a circulatiei. Deci creşterea debitului
circulator va asigura un transport marit de caldura dinspre nucleul corporal spre mantaua periferica.
2) Irigatia cutanata se reduce prin mecanisme reflexe in cursul expunerii la frig si se
activeaza la expunerea al cald, cu deosebire, in vasele sanguine ale extremitatilor, in primul rand ale
mainilor, cu inervatie mai bogata. Forma cilindrica, cu raza redusa a degetelor, care le confera o
suprafaţa mare in raport cu volumul, face ca, in aceasta zona cutanata, pierderea de caldura sa fie
reglata in limite foarte largi, prin mecanisme vasomotorii.
3) Izolarea termica naturala a pielii se face prin oripilatie (zbarlirea parului), marind astfel
grosimea stratului de aer dintre firele de par si reducand in consecinţă debitul pierderii de caldura
prin conductie. Izolarea termica artificiala se face prin imbracaminte.
Este neglijabila pierderea de caldura prin urina si fecale.
La organismele homeoterme, reactiile care menţin echilibrul termic sunt reglate de
hipotalamus, care functioneaza ca un termostat, capabil sa modifice debitul producerii si pierderii
de caldura prin influenţă asupra neuronilor somatici si viscerali ai trunchiului cerebral si maduvei
spinarii. Hipotalamusul anterior asigura adaptarea la mediile calde, iar hipotalamusul posterior la
mediile reci.
Temperatura diferitelor regiuni ale corpului uman si variaţiile ei fiziologice. Termometrie.
Un subiect uman la neutralitate termica (26-30°C, dezbracat) prezinta intre temperatura
centrala, masurata in rect (37°C) si temperature cutanata a extremitatilor (33°C) o diferenta de 4°C.
Cu creşterea temperaturii ambiante, temperatura cutanata creşte. Ea scade odata cu coborarea
temperaturii mediului la 22°C, realizandu-se o diferenta de 9°C, fata de temperatura rectala, care
ramane practic constanta. Rezulta din aceasta observatie ca la animalele homeoterme temperatura
centrala (interna) a corpului este menţinuta constanta, in timp ce temperatura periferica, a mantiei
externe a stratului cutanat si muscularii superficiale, cu deosebire a extremitatilor, prezinta variaţii
in raport de cea a mediului exterior si in raport cu reactii adaptive circulatorii si secretorii cutanate,
in seviciul menţinerii homeotermiei corporale. Prin masurarea temperaturii corporale se înţelege
curent masurarea temperaturii interne. Valorile cel mai reprezentative sunt date de temperatura
rectala (37,3°C), urmata de cea bucala, inferioara cu 0,5°C (37°C) si de cea axilara (36,5°C).
Temperatura centrala a corpului uman (rect) prezinta un ritm circadian, cu valori minime in orele de
dimineata, in jurul orei 4oo– 600 (36,4°C rectal) si valori maxime (37,4°C) spre seara, in jurul orei
18oo. Oscilatiile, cu amplitudine de circa 1°C la copii si subiectii tineri, sunt mai reduse la adulti
(0,5°C), nefiind datorate alimentatiei, ci ritmului somn-veghe, simultan cu variaţii ale presiunii
38
arteriale, pulsul si glicemiei. Diferente mai mari de 1oC corespund unor condiţii diferite de
eliminare a caldurii. Creşterea locala de temperatura implica un flux sanguin crescut (inflamatie,
fistula arterio-venoasa), iar scaderea reflecta diminuarea locala a debitului sanguin (spasm sau
obstructie arteriala). Pentru sensibilizarea metodei si diferentierea spasmului de obstructia
vasculara, se recomanda examenul temperaturii cutanate la proba de cald si la rece: in timpul
expunerii la rece, regiunea cu circulatie mai bogata ramine mai mult timp calda, decât zonele cu
circulatie deficitara, iar la reincalzire temperatura creşte mai repede in zonele normale.
In cursul ciclului ovarian, la femei se întâlnesc oscilatii ale temperaturii cu o perioada de 28
zile. O data cu ovulatia, aproximativ la mijlocul perioadei menstruale, temperatura creşte brusc cu
0,4 - 0,5°C, uneori cu 1°C si chiar mai mult, menţinandu-se ridicata tot timpul persistentei corpului
galben, din cauza secretiei de progesteron. O data cu terminarea menstruatiei, temperatura revine la
valori mai coborate, pe toata durata foliculara a ciclului. Aceasta modificare a temperaturii,
sincroana cu ovulatia, constituie un test de precizie a duratei ovulatiei, important pentru stabilirea
perioadelor de fecunditate a femeii.
Termometria cutanata. In clinica, temperatura cutanata se masoara cu termometre de contact,
care pot fi temometre cu lichid (mercur, alcool) bazate pe fenomenul de dilatâtie sau termometre
electrice (termocuplu sau termistor), care folosesc modificarea unui pametru electric (tensiunea,
rezistenta) in funcţie de temperatura. Camera de examen trebuie sa prezinte o temperatura
constanta, in jur de 24 oC , fără curenti de aer, iar subiectul sa stea in condiţii de repaus cel putin 15
minute, dezbracat, intins pe pat, pentru echilibrarea termica cu mediul din camera.

Fig.31.Termometre medicale: cu mercur (stg.), digital (dr.)

Sterilizarea. Distrugerea germenilor patogeni de pe instrumentarul medical se face prin

sterilizare la temperaturi mari si, in general in condiţii de umiditate, in autoclave sau etuve.
Germenii (bacterii, virusi) pot fi distrusi la temperaturi mari prin blocarea unor procese vitale.
Distrugerea acestora este un proces statistic si de aceea temperatura trebuie menţinuta un timp
suficient de lung pentru ca probabilitatea de distrugere sa fie cat mai apropiate de 100% (deci rata
de supravietuire a germenilor sa fie practic zero).

Fig. 32. Autoclava

39
 e) Principiile termodinamicii
Termodinamica este fundamentata pe doua principii, la care s-a ajuns prin generalizarea
constatarilor experimentale legate de functionarea masinilor termice, si care s-au dovedit a fi legi
generale ale naturii.
Principiul I al termodinamicii
În urma eşecurilor de a construi o maşină care, odată pornită, să funcţioneze la nesfârşit fără a
consuma energie, un perpetuum mobile de speţa I-a, adica o masina a carui randament sa fie
supraunitar (η > 1); s-a ajuns la concluzia că nu se poate “crea” energie, ci pentru furnizarea unei
energii este necesară consumarea alteia.
Principiul I al termodinamicii sau principiul conservării energiei, postulează existenţa unui
parametru caracteristic oricărui sistem, numit energie internă (U) a sistemului, parametru care
exprimă capacitatea totală a sistemului de a efectua acţiuni de orice tip şi are o valoare bine
determinată în fiecare stare a sistemului. Conform unei alte formulări a principiului I, variaţia
energiei interne a unui sistem la trecerea dîntr-o stare în alta (∆U) este egală cu suma algebrică
dintre cantitatea de căldură (Q) şi toate formele de lucru mecanic sau travaliu (mecanic, chimic,
osmotic etc.) schimbate de sistem cu exteriorul, sau conform convenţiei de semn în care se
consideră negativ lucrul mecanic primit şi pozitivă căldura primită:
∆U = Q - Σ Li (74)
In orice proces care are loc într-un sistem izolat nu se pierde, nu se creează energie, ci aceasta
trece dîntr-o formă în alta;
∆U = 0 (75)
Energia internă a unui sistem reprezintă suma energiilor de orice fel (cinetica, potenţiala,
etc.) ale particulelor ce alcătuiesc sistemul (în aceasta nu este inclusă energia cinetică şi potenţială a
sistemului, luat ca întreg, în raport cu exteriorul). Căldură Q reprezintă variaţia energiei interne
prin mişcări dezordonate ale moleculelor (agitaţie termică), iar lucrul mecanic L - variaţia energiei
interne prin mişcări ordonate la scară macroscopică. Lucrul mecanic se poate transforma total in
caldura, in timp ce caldura nu se poate transforma decât partial in lucru mecanic.
Pentru procesele care au loc în atmosferă liberă, aşa cum sunt sistemele biologice, presiunea
este constantă (condiţii izobare). În acest caz, în locul energiei interne U se introduce mărimea
numită entalpie, H:
H = U + pV (76)
Variaţia de entalpie este:
∆ H = ∆ U + p ∆ V + V ∆p (77)
in care L= p ∆V, pentru sistemele biologice care evolueaza la presiune constanta (izobar) ∆p = 0
(V ∆p = 0) si Q = L + ∆U, rezulta
∆H = Qizobar (78)
Relaţia (78) arata ca variaţia entalpiei sistemului se masoara prin caldura schimbata in
procesul izobar. Variaţia de entalpie obţinuta prin arderea izobara a diferitelor substanţe biochimice,
este aproximativ aceeaşi pentru proteine, aminoacizi si glucide, dar este de circa trei ori mai mare
pentru lipide, asa cum rezulta din tab. 12 , ceea ce explica rolul de rezerva energetica pe care o au
grasimile in organism.
Tab. 12. Variaţia de entalpie in arderea izobara
Substanţa Glicocol Proteine Glucide Lipide
∆H (kcal/g) 3,1 4,1 4,1 9,3

Când ∆H > 0 sistemul primeşte căldură (reacţii endoterme) şi când ∆H< 0 sistemul cedează
căldură (reacţii exoterme).

Aplicatii ale principiului I in biologie

Sistemele biologice sunt sisteme termodinamice deschise, iar procesele biologice sunt procese
termodinamice ireversibile. Organismele vii sunt sisteme a căror energie internă poate creşte sau
scădea în funcţie de diferite condiţii (vârsta, starea fiziologică etc.). Pentru a aplica corect principiul
I în cazul organismelor, trebuie să se ţină seama de faptul fundamental că ele sunt sisteme deschise
40
care primesc şi degajă în exterior energie si substanţa, astfel încât problema conservării energiei se
pune numai pentru sistemul închis format din organismul respectiv împreună cu mediul său
înconjurător.
Bilanţul energetic al organismului. Aplicând principiul I în cazul unui organism, se poate
formula următorul bilanţ energetic:
Em = Q – L + Ed (79)

unde Em este energia preluată din mediu, Ed este energia depozitată în organism, Q si L au aceeaşi
semnificatie ca in relaţia (65). Deoarece determinarea celor patru termeni din relaţia (70) este
dificila, situatia poate fi simplificata daca subiectul este in repaus (L = 0), nu a mancat cel putin 12
ore inainte, ( Em = 0). In aceste condiţii:
Q = – Ed = Eu (80)
unde Eu este energia utilizată. Din energia totala cheltuita in repaos doua treimi (2/3) este utilizata
pentru pomparea ionilor impotriva gradientilor transmembranari. Relaţia (79) arata ca organismul
produce caldura, prin diminuarea rezervelor energetice. Determinarea producerii de caldura in
organismul uman, in condiţiile limita mentionate mai sus (L = 0, Em = 0) constituie testul clinic al
intensităţii metabolismului bazal, prin care se stabileşte valoarea de referinţă la care să fie raportat
efectul diferiţilor factori care influenţează metabolismul energetic.
Bilantul energetic al unui organism, B(E), se poate determina daca se cunosc aportul
energetic, A(E), si consumul energetic, C(E), relaţia dintre ele fiind:
B(E) = A(E) – C(E) (81)
Distingem urmatoarele trei situatii:
a) daca aportul energetic este egal cu consumul, atunci bilantul este nul, B(E) = 0, adica
organismul este echilibrat; acesta este situatia organismelor sanatoase, carora le este specifica atarea
stationara;
b) daca bilantul este pozitiv, B(E) > 0, ceea ce inseamna ca aportul este mai mare decât
consumul, este cazul obezitatii sau convalescentei;
c) daca bilantul este negativ, B(E) < 0, ceea ce inseamna ca aportul este mai mic decât
consumul, este cazul subnutritiei sau al unor boli.
Cu cat procesele metabolice in organism sunt mai active, cu atât caldura produsa va fi mai
mare, ca de pilda in perioadele de creştere, convalescenta sau unele afectiuni in care apar
dezechilibre intre anabolism si catabolism (de ex. boala Basedow).
Intre rata metabolismului bazal, M, si greutatea corporala, G, avem o relaţie logaritmica:
log M = a + b log G
unde a si b sunt constante caracteristice organismului respectiv.

Principiul II al termodinamicii
Principiul II al termodinamicii generalizează constatarea practică a imposibilităţii ca o maşină
termică să transforme integral căldura în lucru mecanic (perpetuum mobile de speta a II-a),
randamentul de transformare fiind întotdeauna subunitar (η< 1).
Există mai multe formulări ale principiului II. În varianta care indică sensul spontan al
desfăşurării roceselor termodinamice, principiul II se numeşte principiul creşterii entropiei.
Conform acestei variante, procesele ireversibile care se desfăşoară spontan în sistemele
termodinamice izolate au acel sens care duce la creşterea entropiei.
∆S > 0 (82)
Entropia este un parametru de stare care măsoară gradul de dezordine a unui sistem
termodinamic. Ea poate fi definită în două moduri, unul macroscopic (Clausius) şi al doilea
microscopic (Boltzmann).
(1) Conform modului macroscopic în care a fost introdus iniţial acest concept, dacă o cantitate
de căldură ∆Q este absorbită reversibil de către un sistem, la temperatura constanta T (izoterm), se
defineşte o funcţie de stare S, care creşte cu ∆S, în modul următor:
∆S = ∆Q/T (83)
(2) Boltzmann a arătat că entropia exprimă în mod nemijlocit alcătuirea atomo-moleculară a
sistemului şi anume, gradul de ordonare a ansamblului de particule din care este alcătuit. Dacă
41
avem N particule identice (atomi, molecule) distribuite nivele energetice distincte, câte Ni pe
fiecare nivel, entropia ansamblului va fi:
S = - k Σ( Ni/N) ln (Ni/N) (84)
unde k este constanta lui Boltzmann (k = R/NA = 1,38⋅10-23 J/K), iar Ni/N = pi este probabilitatea de
ocupare a nivelului i, cu ΣNi = N.
Înlocuind în funcţie de probabilitate, obţinem:
S = - kΣ pi ln (pi) (85)
Într-un sistem ordonat sunt posibile foarte puţine stări, doar câteva probabilităţi sunt diferite
de zero şi S va avea o valoare foarte mică. Într-un sistem dezordonat există o distribuţie haotică a
particulelor, numărul de stări posibile este foarte mare şi S va avea o valoare maximă. Pentru un
sistem total dezordonat N1 = N2 = ... = Ni = 1, şi în acest caz:
S = k ln N (86)
unde N este probabilitatea termodinamică a stării - numărul de aranjamente ale particulelor care dau
aceeaşi stare. În cazul unui sistem perfect ordonat (cristal perfect), N = 1, si deci :
S=0 (87)
Aplicatii ale principiului II in biologie. Termodinamica se ocupă cu relaţiile existente între
parametrii unui sistem atunci când acesta se găseşte în stare de echilibru termodinamic, deci când
nu se desfăşoară nici un fel de proces, sau atunci când sistemul trece prîntr-o succesiune conţinuă de
stări de echilibru, suferind o transformare reversibilă. Dar procesele reversibile reprezintă doar o
noţiune ideală, o abstractizare, ce nu îşi poate găsi decât corespondente aproximative în natură. În
particular, toate sistemele biologice sunt “deschise”, având loc permanent schimburi de substanţe şi
energie cu exteriorul, iar aceste schimburi reprezintă în mod esenţial procese ireversibile. Datorită
acestui fapt, aplicarea efectivă a termodinamicii în biologie a fost posibilă numai după apariţia în
ultimele decenii a termodinamicii proceselor ireversibile.
Ca o consecinţă principiului II al termodinamicii am vazut ca pentru un sistem izolat entropia
sa creşte. Principalele substanţe luate de animale din mediul exterior, cum sunt oxigenul si glucoza,
au entropii mai mici, in comparatie cu substanţele rezutate din oxidare, apa si dioxidul de carbon
(tab.13), ca si cum animalele s-ar alimenta cu entropie negativa, ceea ce aparent contrazice princiul
II al termodinamicii. Organismele vii au proprietatea de a creşte si a se dezvolta prin sintetizarea de
macromolecule cu o structura complexa si ordonata; din punct de vedere termodinamic, aceasta
inseamna ca sistemul devine mai ordonat, deci entropia scade. Contradictia este aparenta, deoarece
entropia creşte numai pentru sistemele izolate. Organismele insa sunt sisteme deschise si faptul ca
entropia lor scade, duce implicit la o creştere a entropiei mediului exterior, astfel încât in ansamblu
se realizeaza o creştere a entropiei ( ∆S > 0).

Tab.13. Entropiile principalelor substanţelor metabolizate

Asimilate Eliminate
Substanţa Glucoza Oxigen Apa CO2
Entropia (S) (kcal/mol.K) 50,7 48,9 49,0 51,1

3.3. Notiuni de bioelectricitate şi bioexcitabilitate

a) Fenomene bioelectrice. Prezenţa, atât în citoplasma oricărei celule, cât şi în fluidele
extracelulare, a numeroase tipuri de atomi şi molecule ionizate, deci încărcate electric, şi faptul că
activitatea metabolică menţine diferenţe de concentraţii ale acestor ioni, fac ca fenomenele electrice
să fie proprii tuturor celulelor.
b) Potenţialul de repaus al celulelor (PR)
O caracteristică de bază a unei celule vii este existenţa unei diferenţe de potenţial electric între
faţa externă şi cea internă a membranei celulare. În interiorul celulei, respectiv în mediul interstiţial,
potenţialul este diferit. Deci diferenţa de potenţial se stabileşte între aceste medii. Această diferenţă
de potenţial se numeşte potenţial de repaus celular (PR), (spre deosebire de cel din timpul
activităţii). Are valori cuprinse între - 50 si -100 mV. Pentru a explica modul în care apare PR se
42
vor analiza doua sisteme bicompartimentale simple dintre care ultimul este apropiat de sistemul
citoplasmă – lichid interstiţial.
Cazul 1. Sistemul este format din doua compartimente separate prîntr-o membrana selectiv
permeabila. Se consideră că în compartimentul din stânga al sistemului din fig 33. se găseşte o
soluţie de KCl si anioni nedifuzabili pein membrana (A-Z), iar in cel de-al doilea apa distilata.
Conform legilor difuziei va apărea un flux de ioni de K+ si de Cl– prin membrana catre
compartimentul in care se afla apa distilata.

Fig. 33. Potentialul de difuzie Fig. 34. Distributia ionilor in interiorul si

exteriorul sarcomerului (fibra musculara)
Apare o diferenţă de potenţial între cele două compartimente, numită potenţial de difuzie.
La echilibru diferenta de potential este data de ecuaţia Nernst-Donnan:

∆E =
RT [ ]
K+
=−
RT Cl −[ ]
[ ] [ ]
1 1
ln + ln − (88)
F K 2 F Cl 2
unde [X+-]1,2 reprezinta concentraţiile ionilor in compartimentele 1 sau 2, R este constanta
universala a gazelor, F = NA.e = 96.500 C/mol, este numarul lui Faraday si T este temperatura
absoluta la care se desfasoara procesul. Deoarece anionii nedifuzabili nu pot traversa membrana,
presiunile osmotice pe cele doua fete ale membranei vor fi diferite, presiunea osmotică fiind mai
mare in compartimentul din dreapta.
Cazul 2. Se consideră un montaj analog cu cel din cazul 1, dar care conţine în compartimentul
al doilea un ion nedifuzibil prin membrană, de exemplu Na+. De exemplu, în sarcomer (element
constituent al fibrei musculare) există următoarea distribuţie a ionilor (fig.34). Deoarece numărul de
particule în unitatea de volum este acelaşi, presiunea osmotică este aceeaşi în ambele
compartimente (izotonicitate).
Măsurarea PR. PR poate fi măsurat direct, cu ajutorul microelectrozilor de sticlă, sau
indirect, prin utilizarea unor substanţe fluorescente ionizate (de exemplu tiocianatul).
Microelectrodul de sticlă este o pipetă obţinută prin tragere la cald, având vârful mai mic de 0,5 µm.
Străpungerea membranei cu acest microelectrod nu lezează considerabil membrana, iar contactul de
scurtcircuitare între citoplasmă şi fluidul extracelular nu are loc deoarece membrana se strânge în
jurul vârfului de sticlă (din cauza tensiunii superficiale). Microelectrodul este umplut cu o soluţie de
electrolit (de obicei KCl, 3M). Se măsoară diferenţa de potenţial între microelectrodul introdus în
celulă şi un electrod de referinţă, nepolarizabil (de calomel).
Circuitul electric echivalent pentru descrierea potenţialului de repaus celular. Membrana
celulară (bistratul lipidic) se comportă din punct de vedere electric ca un izolator. Deoarece
suprafaţa bistratului este de 200 de ori mai mare decât suprafaţa canalelor ionice, se poate vorbi
despre o capacitate electrică a membranei celulare. Capacitatea electrică reflectă proprietatea
membranei de a menţine o încărcare electrică de semne contrare pe cele două feţe ale ei.
Capacitatea electrică a membranei, CM are valori în jur de 1 µF/cm2. Dacă se notează cu EK, ENa,
ECl, potenţialele de echilibru electrochimic ale diferiţilor ioni şi cu RK, RNa, RCl, rezistenţele
canalelor specifice în serie cu E, se obţine o baterie de trei elemente legate în paralel a cărei
tensiune electromotoare echivalentă va fi:

43
 E K E Na E Cl
+ +
R K R Na RCl g E + g Na E Na + g Cl E Cl
Em = = K K (89)
1 1 1 g K + g Na + g Cl
+ +
R K R Na RCl
1
unde se notează cu g conductanţa care este inversul rezistenţei: g = . Această relaţie redă mai
R
corect decât ecuaţia Nernst-Donnan valorile experimentale ale potenţialului celular de repaus. Em
tinde să devină egal cu Ei al acelui ion pentru care conductanţa este mult mai mare decât a celorlalţi
ioni (de exemplu K+).

c) Potenţialul de acţiune celular.

La toate metazoarele sistemul nervos periferic şi central constituie o vastă reţea de
comunicaţie în cadrul organismului, reţea în care pentru transmiterea semnalelor este utilizat un
fenomen de natură bioelectrică, influxul sau impulsul nervos. Impulsul nervos reprezintă variaţia
tranzitorie şi propagabilă a potenţialului de membrană al fibrelor nervoase, numită potenţial de
acţiune (PA), produsă de un stimul (uneori există şi o activitate celulară spontană).
Potenţialul de acţiune este o depolarizare trecătoare a membranei celulare prin care interiorul
celulei devine mai puţin negativ decât în stare de repaus şi diferenţa de potenţial de-o parte şi de alta
a membranei celulare scade. Declanşarea potenţialului de acţiune se realizează prin deschiderea
porţilor unor canale cationice sau anionice. Apar fluxuri de ioni care determină producerea unui
semnal electric. Ionii implicaţi sunt în special ionii de Na+ (în faza ascendentă a PA) şi de K+ (în
faza descendentă). În celula musculară, în faza ascendentă sunt implicaţi ionii de Ca++.
1. Potenţialele de acţiune locale (PA-l) se obţin la stimuli depolarizanţi de intensitate mică,
având valoarea sub cea a unei valori numită valoare prag. Aceşti stimuli sunt numiţi stimuli
subliminari (sub prag).

Fig. 35. Stimularea si potentiale de actiune

2. Potenţialele de acţiune tot-sau-nimic (PA-tn), (fig.36) se declanşează atunci când

intensitatea stimulului atinge o valoare critică “de prag” sau “prag de detonare”, deci când aceasta
are valori limita sau supralimita. Se produce potenţialul de vârf (spike) al fibrei nervoase – variaţie
amplă a potenţialului celular în urma căreia interiorul celulei devine pozitiv (+30mV).
Amplitudinea acestuia este de 120mV. Odată declanşat, indiferent de amplitudinea stimulului,
amplitudinea PA-tn rămâne constantă. Deci PA-tn este caracterizat de următoarele:
- amplitudine constantă (nu depinde de intensitatea excitantului atunci când stimulii sunt
liminari sau supraliminari);
- se propagă pe distanţe mari, cu viteze mari şi fără pierderi (nedecremental);
- amplitudinea potenţialului de vârf, pragul şi viteza de propagare sunt caracteristici ale fibrei
(sau celulei).
Toate celulele vii posedă reactivitate, răspunzând la acţiunea unui stimul. Capacitatea de a
răspunde prin potenţiale de acţiune locale, pe care o au toate celulele vii, se numeşte iritabilitate.
Proprietatea de a răspunde prin potenţiale de acţiune tot sau nimic se numeşte excitabilitate şi se
întâlneşte la trei tipuri de celule: celulele nervoase, musculare şi glandulare.
44
 Fazele potenţialului de acţiune. Între momentul acţiunii excitantului şi răspunsul celulei
există un interval de timp, caracteristic fiecărui tip de celule, numit perioadă de latenţă. Prima fază
a potenţialului de acţiune este reprezentată de un potenţial local şi se numeşte prepotenţial. Faza
următoare este potenţialul de vârf, cu fazele ascendentă şi descendentă. Faza a treia este alcătuită
din postpotenţialele pozitiv şi negativ. Din punct de vedere funcţional se disting două perioade
refractare, perioada refractară absolută, în care celula nu poate fi excitată, în faza ascendentă şi
parţial în faza descendentă, şi perioada refractară relaţivă, în care excitabilitatea este redusă.

Fig. 36. Fazele potentialelor de actiune

Atunci când asupra fibrelor nervoase acţionează un stimul de durată are loc o acomodare
manifestată prin creşterea pragului de excitabilitate. Acomodarea poate fi rapidă (fibrele din nervii
motori) sau lentă (unele fibre senzitive).

Evenimentele în PA (la nivel molecular)

La intrarea în canalul ionic se găsesc grupări polare sensibile la modificările de potenţial.
Canalele de Na au atât porţi externe cât şi porţi interne, cu sensibilităţi diferite la modificările de
potenţial. În stare de repaus, porţile externe sunt închise, iar cele interne deschise. Ionii de Na, aflaţi
în concentraţie mare în mediul extracelular, sunt atraşi de interiorul electronegativ al celulei.
Stimulii de intensitate mică determină deschiderea unui număr redus de canale de Na. Prin intrarea
Na în celulă scade electronegativitatea citoplasmei şi atunci când se ajunge la cca. – 60 mV se
deschid porţile canalelor de K sensibile la voltaj. Ionii de K ies din celulă, se restabileşte valoarea
potenţialului de repaus. Concentraţiile ionice caracteristice stării de repaus se refac prin acţiunea
pompelor ionice (Na,K sau ATP-aza). Acesta este mecanismul de producere a unui potenţial de
acţiune local (PA-l).
La creşterea intensităţii stimulului se vor deschide mai multe canale de Na, iar la depăşirea
pragului de detonare are loc procesul de pătrundere în avalanşă a ionilor de Na. Cu cât pătrund mai
mulţi ioni în celulă, cu atât se accentuează depolarizarea membranei şi prin aceasta se deschid mai
multe porţi externe ale canalului de Na (feed-back pozitiv). Valoarea potenţialului celular atinge
zero şi apoi interiorul se pozitivează până la +30 mV. Acesta este potenţialul de acţiune tot-sau-
nimic – PA-tn. Se tinde astfel spre valoarea potenţialului de echilibru al Na, dat de relaţia Nernst,
care este de + 50 mV. Aceasta ar duce la distrugerea celulei, proces împiedicat de două evenimente:
1) la o anumită valoare a potenţialului celular se închid porţile interne ale canalelor de Na (care erau
deschise) şi încetează pătrunderea în avalanşă a ionilor de Na. Se produce inactivarea canalului de
Na; 2) al doilea eveniment constă în deschiderea porţilor canalelor de K, proces mai lent, de
asemenea dependent de valoarea potenţialului celular. Ionii de K, în concentraţie mai mare în
interior decât în exterior vor părăsi celula atât sub influenţa gradientului de concentraţie cât şi sub
aceea a gradientului de potenţial electric.
În termeni de conductanţe se poate spune că procesul de creştere a conductanţei pentru Na
(gNa) este scurt şi este urmat de creşterea conductanţei pentru K(gK). În acest mod, se revine la
45
valoarea potenţialului de repaus PR (intre -80 si -90mV). Întregul proces durează circa 1 ms.
Revenirea la situaţia caracteristică stării de reapus se face prin acţiunea pompelor ionice şi prin
transport pasiv.
Propagarea PA. La producerea PA are loc o modificare locală a distribuţiei de sarcini
electrice; aceasta modificare de polaritate duce la apariţia unor curenţi electrici locali între zona
activă şi zonele învecinate, numiti curenti locali Hermann.

Fig. 37. Curentii locali Hermann Fig. 38. Axon inconjurat de teaca de mielina,
intrerupta de nodurile Ranvier.

Pentru apariţia unui nou PA trebuie ca intensitatea acestor curenţi în zonele din margine să
depăşească pragul de detonare. Datorită rezistenţelor întâlnite, intensitatea curentului local scade cu
distanţa. Se demonstrează că distanţa la care amplitudinea PA se reduce la jumătate (d) prin căderile
de tensiune pe rezistenţe este:
Rm
d≈ (90)
Ri
cu Rm este rezistenţa electrică transmembranară pe unitate de lungime a membranei si Ri este
rezistenţa pe unitatea de lungime a lichidului intracelular. Se consideră că rezistenţa lichidului
extracelular este neglijabilă. Ri creşte cu scăderea diametrului fibrei. Cu cât distanţa maximă la care
se atinge pragul de detonare este mai mare, cu atât creşte viteza de propagare. Propagarea se face
în mod diferit, în funcţie de tipul fibrei.
1) Fibre nemielinizate: propagare recurentă (din aproape în aproape) se face prin curenţi
locali Hermann ce traversează întreaga suprafaţă a membranei axonale şi se închid prin axoplasmă
şi lichid interstiţial (spre centru în exterior şi invers în interior, fig. 37).
2) Fibre mielinizate: prin conducere saltatorie. Teaca de mielină care are rol izolator. este
întreruptă la nodurile Ranvier şi acolo se poate face contactul electric dintre mediul extra celular si
cel intra-extracelular. Curenţii locali nu traversează toată suprafaţa membranei, ci sar de la un nod
la celălalt, închizându-se prin axoplasmă şi lichidul extracelular. O dovadă a acestui lucru este
faptul că narcotizarea nodului blochează propagarea impulsului, în timp ce narcotizarea internodului
nu o blochează (fig.38).
Propagarea este regenerativa, fără atenuarea semnalului, acest lucru putand fi explicat prin
faptul ca ceea ce se propaga este excitatia si nu semnalul electric, aceasta avand doar rolul de a
declansa un nou potential de actiune consumand energie metabolica. Viteza de propagare a
impulsului nervos creşte fie prin micsorarea rezistentei lichidului intracelular, fie prin marirea
rezistentei transmembranare.
d) Sinapsele neuronale
Sinapsa este regiunea de comunicare dintre doi neuroni, sau un neuron şi un organ
efector (muşchi, glandă etc.). De cele mai multe ori transmiterea impulsului nervos se realizează
printr-un mecanism chimic (sinapsa chimica) si in acest caz membrana postsinaptică nu este
excitabilă electric; rareori printr-un salt electric, si atunci membranele pre si postsinaptice sunt
excitabile electric (sinapsa electrica). In concluzie, distingem doua tipuri de sinapse: chimica si
electrica.
Denumirea de "sinapsă" a fost dată de Sherrington în 1897, şi, iniţial, se referea la locul de
contact dintre doi neuroni. Santiago Ramón y Cajal a adus la începutul secolului trecut argumente
pentru întreruperea sistemului nervos la nivelul acestor sinapse. În 1921, a fost dovedită existenţa
mediatorilor chimici de către Otto Loewi. Anul 1954 a fost marcant pentru istoria sinapsei, deoarece

46
G. E. Palade, românul care a luat şi premiul Nobel pentru medicina, a studiat ultrastructura sinaptică
cu microscopul electronic.
Sinapsa chimica. Axonul se termină într-o porţiune lărgită care se numeşte buton sinaptic.
Butonul sinaptic are o porţiune de membrană îngroşată unde se pierde mielina, denumită
membrană presinaptică. Organitele predominante din butonul sinaptic sunt mitocondriile. De
asemenea, aici se găsesc şi veziculele care stochează mediatorii chimici (fig. 39). Între membrana
presinaptică şi cea postsinaptică există un spaţiu liber cu o grosime de aproximativ 10 - 30 nm,
denumită fantă sinaptică. În acest spaţiu se găseşte lichid extracelular. A treia componentă este cea
postsinaptică şi este reprezentată de regiunea receptoare a celui de-al doilea neuron (sau muşchi,
glandă, etc.). Şi aici există o porţiune mai îngroşată de membrană plasmatică, numită densitate
postsinaptică. Pe această densitate postsinaptică se aglomearează receptorii pentru mediatorii
chimici. Aceşti receptori sunt formaţi dîntr-o componentă care fixează molecula de mediator chimic
şi o componentă reprezentată de un canal ionic. Aceste canale ionice, care se deschid numai sub
acţiunea mediatorului chimic specific, determină depolarizarea celulei postsinaptice.

Fig.39. a) Sinapsa chimica. A) componenta; b) Sinapsa electrica

presinaptică B) componenta postsinaptică .

Sinapsa chimică are urmatoarele elemente: regiune presinaptică cu membrana presinaptică

(ramificaţii axonale – butoni terminali, vezicule sinaptice), spaţiu sinaptic (20-50 nm), regiune
postsinaptică cu membrana postsinaptică (în care se află receptori şi canale ionice). Conductia este
unidirecţionala. Funcţionare, etape: sinteză mediator, eliberare mediator, difuzie prin spaţiul
sinaptic, legare de receptori, depolarizare, inactivare, revenire. În apropierea membranei
presinaptice există un mare număr de vezicule cu mediator chimic. La sosirea unui PA local
(depolarizare), membranele unor vezicule (cca 40nm) fuzionează cu membrana presinaptică şi
conţinutul este expulzat prin exocitoză în spaţiul sinaptic (semnalul electric PA este tradus în
semnal chimic). Moleculele de mediator (mesager prim) se combină cu moleculele receptoare din
membrana postsinaptică, activându-le. Acestea vor comanda deschiderea porţilor canalelor ionice.
În celula postsinaptică vor intra ioni şi în acest fel este generat un PA local. Semnalul chimic este
transformat în semnal electric. Conform teoriei cuantice a transmisiei sinaptice, eliberarea
mediatorului se face sub formă de cuante. O cuantă (conţinutul unei vezicule) – cca. 104 molecule
de acetilcolina. Prin spargerea unei vezicule se produce un PA-l miniatural. Prin însumarea mai
multor PA-l miniaturale apare un PA-l postsinaptic ce se deplasează decremental spre axon. PA
locale apărute simultan în mai multe puncte sau în acelaşi punct la intervale mici de timp pot da
naştere unui potenţial mai amplu prin sumaţie spaţială şi/sau temporală.
Sinapsa electrica funcţionează fără mediatori chimici. Sinapsele electrice nu sunt atât de
răspândite ca sinapsele chimice. Conductia este bidirecţionala. Se găsesc, de exemplu, în anumite
părţi ale creierului sau între celulele receptoare şi cele orizontale în reţină. Funcţionare: între
canalele membranei presinaptice şi postsinaptice există o contiguitate, ceea ce face ca o variaţie de
potenţial la nivelul membranei presinaptice să inducă o variaţie similară în membrana postsinaptică.
Transmiterea fiind directă este foarte rapidă. În timp ce în sinapsa chimică întârzierea este de 0,5 –
47
5 ms, în cea electrică transmiterea este practic instantanee. Spre deosebire de sinapsa chimică, în
sinapsa electrică nu se poate face o gradare în intensitate. Este importantă în cazul sincronizării unui
număr mare de celule efectoare.
Mecanismul transmiterii sinaptice chimice se desfăşoară în urmatoarele sase etape:
1. sinteza mediatorului - mediatorii sunt produşi atât la nivelul butonului terminal, cât şi în
corpul celular;
2. stocarea mediatorului - mediatorul se stochează în principal în butonul terminal, pentru a
fi pregătit în momentul în care trebuie transmis semnalul;
3. eliberarea mediatorului - când depolarizarea neuronului presinaptic (care a primit la
rândul lui un semnal) ajunge la butonul terminal, şi determină exoctioza, adică expulzarea
conţinutului veziculelelor. Apoi, veziculele goale vor fi "reciclate" prin încorporarea lor în
membrană, din care se vor forma, la un moment dat, alte vezicule;
4. traversarea spaţiului sinaptic;
5. acţiunea postsinaptică - se face prin cuplarea moleculei de mediator cu receptorul
specific, ceea ce determină modificări în structura postsinaptică;
6. inactivarea mediatorului - este importantă pentru ca circuitul să se poată relua la apariţia
unui nou stimul. Aceasta se poate realiza prin inactivarea enzimatică postsinaptică sau
transsinaptică (prin enzime care distrug mediatorul), captarea postsinaptică (captarea în
citoplasma postsinaptică şi inactivarea sa), difuzia extrasinaptică (inactivarea în afără spaţiului
sinaptic) şi recaptarea (captarea mediatorului de zona presinaptică).
Sinapsele chimice nu sunt statice, nu sunt nişte simple porţi prin care trec mediatorii. Ele işi
pot modifica permanent funcţionalitatea, pot fi înlocuite, pot creşte sau scade în numar.
Plasticitatea sinaptică constă în principal în trei lucruri: 1) calitatea şi cantitatea mesagerilor
eliberaţi; 2) calitatea şi numărul receptorilor postsinaptici; 3) modificarea dimensiunii fantei
sinaptice. Lezarea sau distrugerea sinapsei duce la refacerea acesteia în aprox. 35 - 40 de zile. Dacă,
de exemplu, se trece de la un mediu banal la unul complex, creşte numărul sinapselor cu peste
10%. Din această cauză este recomandat ca stimularea copiilor să fie făcută prin mijloace cât mai
diverse, deoarece sinaptogeneza (adică formarea noilor sinapse) este pregnantă la copii, faţă de
neurogeneză, care aproape că dispare după naştere (majoritatea neuronilor se produc înainte de
naştere). Evoluţia cognitivă (procesele gândirii etc.) este strâns legată de dezvoltarea sinapselor.
Este important ca stimularea să se menţină, mai ales până la vârsta adultă, deoarece sinapsele create,
care nu se mai folosesc, se distrug în timp.
Putem face o clasificare a sinapselor după trei criterii: al modalităţii de transmitere, al
neurotransmitatătorului si din punct de vedere structural.
1. Din punct de vedere al modalităţii de transmitere in funcţie de natura sinapsei distingem:
- sinapse chimice, la care propagarea impulsului nervos se face într-o singură direcţie
(unidirecţional). Moleculele de mediator se combina cu moleculele receptoare din membrana post
sinaptica, activandule. Acestea vor comanda deschiderea portilor canalelor ionice. In celula post
sinaptica vor intra ioni si ia acest fel este generat PA-l. Semnalul chimic este transformat in semnal
electric. Datorita faptului ca mediatorul trebuie sa strabata spaţiul sinaptic dintre cele doua celule
adiacente si intarzierii eliberarii mediatorului fata de momentul sosirii potentialului de actiune
sinapsa chimica introduce o întârziere sinaptică de circa 0,3 – 5 ms.
- sinapse electrice ; in general au o fantă sinaptică foarte redusă (2-4nm) prezentand o
conţinuitate a citoplasmei intre celula presinaptica si cea post sinaptica, prin care ionii pot circula
foarte uşor. Datorita acestei conţinuitati, o variaţie de potential la nivelul membranei presinaptice
induce o variaţie similara in membrana postsinaptica. Transmiterea este directa si de aceea foarte
rapida. In sinapsele electrice transmiterea este bidirecţionala. Se mai numesc şi gap junction.
Aceste sinapse sunt foarte rare.
2. Din punct de vedere al neurotransmiţatorului sinapsele chimice se clasifica astfel:
1) colinergice - acetilcolină; 2) sinapse adrenergice - noradrenalină; 3) dopaminergice -
dopamină; 4) serotoninergice - serotonină; 5) gabaergice – GABA.
3. Din punct de vedere structural:
- tipul I, sinapse axo-dendritice (între un axon şi o dendrită), cu o fantă mai mare de 30 nm;
- tipul II, sinapse axo-somatice, cu o fantă mai îngustă, de 20nm;
48
 - tipul III, sinapse cu o fantă de 2-4 nm (de exemplu gap junctions).
Caracteristicile fiziologice ale sinapsei
- oboseala sinaptică, adică după o stimulare repetitivă a unei sinapse excitatorii, descărcările
scad în frecvenţă;
- facilitarea posttetanică, adică dacă se stimulează o sinapsă repetat şi rapid, după care se face
o pauză, neuronul va fi mai sensibil pentru o perioadă de timp;
- vulnerabilitatea la hipoxie, adică în lipsa oxigenului nu se mai realizează transmiterea
sinaptică, deoarece fără oxigen nu se pot sintetiza unele substanţe ca de exemplu ATP-ul;
- sumarea temporală şi spaţială, adică o serie de stimuli slabi veniţi unul după altul se pot
suma şi crea o descărcare; respectiv un număr de stimuli se pot suma spaţial în cazul în care
acţionează concomitent;
- fenomene de convergenţă şi ocluzie, adică facilitarea unei sinapse se poate realiza dacă
acţionează mai mulţi neuroni pe unul singur; respectiv fenomenul opus;
- fenomenul de postdescărcare, adică după o stimulare, descărcarea conţinuă pentru o vreme.

e) Bioexcitabilitatea
Excitantul sau stimulul reprezinta o variaţie suficient de intensă, îndelungată şi bruscă a
proprietăţilor mediului, care poate să producă excitarea sistemului biologic. Parametrii unui stimul
(excitant) sunt următorii: formă, amplitudine, durată, frecvenţă de repetiţie (fig.40):

Fig. 40. Stimuli : a) forma; b) amplitudune si durata; c) repetitie.

Excitarea reprezinta fenomenul prin care excitantul modifică permeabilitatea membranei

celulare pentru ioni (închiderea sau deschiderea canalelor ionice). Un factor fizic sau chimic este
excitant dacă este capabil să determine într-un fel sau altul deschiderea porţilor canalelor ionice .
Excitaţia celulară reprezinta totalitatea fenomenelor care au loc în celulă ca urmare a excitării
acesteia de către factorii excitanţi.
Excitaţia are aspecte: electrice (PA), optice (modificări ale transparenţei, refringenţei şi
activităţii optice a celulei), radiante cum ar fi emisie de radiatii infrarosii (IR), vizibile sau
ultraviolete (UV), chimice (hidroliza ATP, producere de NH3 etc.), calorice (producere şi absorbţie
de căldură).
Excitabilitatea este proprietatea unui sistem biologic de a răspunde prin excitaţie (potentiale
de actiune tot sau nimic) la acţiunea excitanţilor (stimulilor). Cantitativ, excitabilitatea se evaluează
cu ajutorul mărimilor numite reobază şi cronaxie.
Reobaza este intensitatea minimă a unui excitant (stimul) cu durată de acţiune foarte mare
(teoretic infinită) care poate să declanşeze excitaţia în sistemul biologic.
Cronaxia este durata minimă a unui excitant de intensitate egală cu dublul reobazei pentru
care acesta poate produce excitarea.
Relaţia lui Weiss stabileste legatura între valorile intensităţii şi duratei unui stimul care poate
produce excitarea unui sistem biologic:

i = a/t + b (91)

49
unde a, b sunt constante ce depind de sistem. Pentru t → ∞, i = b (reobaza); pentru i = 2b, t = a/b
(cronaxia).

Fig. 41. Relaţia lui Weiss intre valorile intensitatii si duratei unui stimul.

4. Biofizica sistemelor complexe

4.1. Notiuni de bioacustică

a) Definiţia şi propagarea sunetelor

Acustica studiaza undele mecanice (mai ales sunetele), in toate aspectele lor: producere,
caracteristici, propagare, receptie si analiza. Undele mecanice reprezinta propagarea oscilatiilor
particulelor unui mediu material (spre deosebire de undele electromagnetice ele nu se propaga in
vid). Perturbaţiile mediului aerian, produse de cauze diverse, se propagă în mediul pe care-l străbat
sub forma unor variaţii de presiune. Aceste fluctuaţii de presiune constituie undele acustice. Pentru
anumite valori ale frecvenţelor si presiunilor, undele acustice pot fi detectate de urechea umană sub
forma sunetelor. Intervalul de frecvenţe la care este sensibilă urechea umană este situat între
aproximativ 16 - 20.000 Hz, iar undele acustice situate în acest domeniu se numesc şi unde sonore.
Uneori, termenul de undă sonoră este utilizat în mod incorect şi pentru undele acustice situate în
afără intervalului de audibilitate la om. Undele acustice cu frecvenţe mai mici de 16 Hz se numesc
infrasunete, iar cele cu frecvenţe mai mari de 20.000 Hz se numesc ultrasunete.

a) b)
Fig. 42. a) Propagarea undelor sonore in aer; b) Unda de variaţie a presiunii aerului: variaţia de
frecventa (sus); variaţia de intensitate (jos).

50
 Fiind un fenomen ondulatoriu (de tip unda), sunetele sunt vibratii mecanice in medii elastice.
Cele mai simple unde acustice sunt undele sinusoidale de frecvenţe, amplitudini şi lungimi de undă
definite. Aceste marimi sunt definite in felul urmator: frecventa, ν (numarul de vibratii efectuat in
unitatea de timp); perioada, T, (timpul in care se efectueaza o oscilatie completa); viteza de
propagare, v, lungime de unda, λ, (distanta strabatuta pe direcţia de propagare in timp de o
perioada); elongatia, y; amplitudinea, A (elongatia maxima) (fig. 43)

a) b)
Fig. 43. Ilustrarea unui fenomen ondulatoriu; a) variaţia temporala; b) variaţia spatiala.

Intre aceste marimi avem urmatoarele relaţii:

t x
y = A sin 2π  −  ; ν = 1/Τ; λ=vΤ (92)
T λ 

Sunetele sunt unde longitudinale (vibratia se face pe direcţia de propagare si viteza depinde de
natura mediului.
Când astfel de unde din domeniul undelor sonore ajung la ureche, ele provoacă vibraţia
particulelor de aer din apropierea timpanului şi dau naştere unui sunet dacă presiunea este mai mare
de 20 µPa (I0=10-12 W/m2) (limita de audibilitate sau pragul auzului) şi mai mică de 20 Pa (I =
1W/m2 ) (pragul dureros) si frecventa in intervalul 20–20.000 Hz . Intre aceste limite de intensitate
si frecventa este cuprins domeniul de audibilitate (fig. 44).

Fig. 44. Domeniul de audibilitate pentru urechea normala

Fenomene care apar la propagarea undelor sonore. Proprietăţile fizice ale sunetelor.
Ca orice fenomen ondulatoriu sunetele se propagă cu viteze care depind de proprietăţile
mediului; ele sunt absorbite, se reflectă, refractă, difractă, interferează şi difuzează
Viteza cu care se propaga undele sonore este diferita in diferite medii depinzand de
proprietati fizice cum ar fi modulul de elasticitate si densitatea mediului, dar si de temperatura. Intr-
un mediu elastic viteza de propagare este :

51
 (93)
Pentru otel (E =2.10 N/m si ρ = 7800 kg/m ) viteza este 5000 m/s.
11 2 3

Viteza de propagare a unui puls longitudinal într-un fluid depinde numai de modulul de
compresibilitate B şi de densitatea fluidului ρ:
B (94)
c=
ρ
Considerând, în cazul undelor acustice, procesele adiabatice:
Bad = γp (95)
unde γ este indicele adiabatic.
Viteza undei, în cazul gazului ideal devine:

B ad γp (96)
c= =
ρ ρ
şi este cunoscută sub numele de formula Laplace. Expresia antetrioară poate fi rescrisă în funcţie de
temperatură. Pentru un gaz ideal, din ecuaţia de stare rezulta :
p RT , (97)
=
ρ M
în care R este constanta gazului ideal, T este temperatura absolută , iar M este masa molară .
Expresia vitezei undei pentru gazul ideal, în funcţie de temperatură, va fi:
γRT (98)
c=
M

Dacă se foloseşte această formulă pentru a calcula viteza undelor longitudinale în aer, se
obţine, înlocuind M = 28,8 Kg/Kmol, γ = 1,4 şi R = 8,31⋅103 J/Kmol.K, pentru temperatura de 300
K (270C):

Acest rezultat obţinut pe cale teoretică concordă cu o eroare de până la 0,3% cu viteza
măsurată experimental.
Absorbţia depinde de natura si proprietatile mediului cât şi de frecventa undelor si scade
exponentiual cu distanta parcursa de unde in mediu conform legii Lambert:

I = I0 e-µx (99)
unde: µ este coeficientul de atenuare, proporţional cu patratul frecventei (ν ); I0 este intensitatea
2

undei incidente; I<I0 este intensitatea undei emergente; x este grosimea stratului de substanţă
străbătut.
Energia absorbită este disipată sub formă de căldură. Deci, în acelaşi mediu, ultrasunetele vor
disipa cu atât mai multă câldură cu cât frecvenţa lor este mai mare. Deoarece ultrasunetele sunt
folosite în medicină, atât în explorări funcţionale, cât şi în terapie, trebuie să se ţină seama de acest
efect important.
Exista materiale, cum ar fi vata de sticla, care absorb foarte puternic undele sonore, si care
sunt folosite pentru izolatii fonice. Intensitatea (densitatea de energie) a undelor scade pe masura
propagarii atât datorita absorbtiei cât şi datorita „imprastierii”. Ultrasunetele, avand frecvente mai
mari permid o focalizare mai buna (imprastiere mai mica).
Reflexia, reprezinta schimbarea direcţiei de propagare a sunetelor, la suprafaţa de separaţie
dintre doua medii, cu intoarcerea in mediul de unde a venit. Daca sunetul reflectat este perceput
distinct de sunetul direct, fenomenul se numeste ecou, iar daca sunetul reflectat pare sa
prelungeasca sunetul direct, fenomenul se numeste reverberatie. Pentru perceptia distincta a
sunetului reflectat, trebuie ca intre emisie si reflexie sa treaca cel putin 0,1 s. Tinant cont de viteza

52
sunetului in aer, reverberatia va apare doar daca obstacolul reflector se gaseste la o distanta de cel
putin 17m de sursa.
Refractia reprezinta schimbarea direcţiei de propagare atunci cand unda sonora strabate
suprafaţa de separaţie dintre doua medii cu proprietati acustice diferite.
Interferenta se refera la efectele fizice ale suprapunerii a doua sau mai multe unde sonore
coerente (aceeaşi frecventa si diferenta de faza constanta).
Difractia constituie imprastierea in jurul unui obstacol a carui dimensiune este comparabila
cu lungimea de unda a semnalului sonor.
Difuzia reprezinta fenomenul de preluare a unei parti din energia sonara de catre particule
din mediul de propagare, care devin microemitatoare de sunete. Difuzia este cu atât mai pronuntata
cu cat dimensiunea porticulelor este mai apropiata de lungimea de unda. .
Caracteristicile sunetului. Sunetul reprezinta senzatia produsa de undele sonore asupra
analizorului auditiv. Aceasta senzatie este caracterizata de trei caracteristici : înălţime, intensitate si
timbru. Fiecare din aceste caracteristici este determinata de o proprietate fizica a undei sonore.
Înălţimea. Sunetele sunt percepute ca fiind inalte (acute) sau joase (grave). Înălţimea este data
de frecventa undei sonare. Undele sonore cu frecvente mici sunt percepute ca sunete joase iar cele
cu frecvente mari sunt percepute ca sunete inalte. Intervalul in care frecventa se dubleaza (de
exemplu de la 1kHz la 2kHz) se numeste octava. In muzica o octava conţine sapte note. Notele
succesive au frecvente ce sunt in raport de numere intregi.
Intensitatea indica perceptia mai puternica sau mai slaba a sunetului. Ea este proportionala cu
densitatea de energie (energia ce trece in unitatea de timp prin unitatea de suprafaţa) dar si de
sensibilitatea analizorului auditiv. Pentru fiecare frecventa analizorul auditiv prezinta doua praguri :
pragul de audibilitate si pragul de durere (fig. 44). Cele doua praguri se determina in clinica cu
audiometrul. Subiectului i se pun casti pe urechi, care il izoleaza fonic de mediul exterior. Pe rand
in fiecare casca se trimit unde sonore pure (ce conţin o singura frecventa) crescand intensitatea
pana cand se obţine senzatia de audibilitate. Pe langa intensitate (sau frecventa) unda trebuie sa aiba
o durata minima de circa 60 ms pentru a fi perceputa.
Timbrul (calitatea) permite deosebirea sunetelor produse de instrumente diferite, chiar daca
fundamentala are aceeaşi frecventa si amplidudine.

Nivele acustice. În acustică, datorită faptului că urechea este sensibilă la un interval foarte
mare de intensităţi, respectiv presiuni acustice, scara logaritmică este mai comod de utilizat decât
scara lineară. Astfel, intensitatea pragului normal de audibilitate este Io=10-12 W/m2, iar pragul
dureros se află în jurul valorii de 1 W/m2. Intervalul de valori în care se situează intensităţile sonore
care pot fi percepute de ureche cuprinde, astfel, 12 ordine de mărime. De asemenea, presiunile
sonore variază între 20 µPa şi 20 Pa, reprezentând un interval care cuprinde 6 ordine de mărime.
Mărimile acustice care se exprimă în mod curent în decibeli sunt: intensitatea, presiunea şi puterea
acustică. Relaţiile de transformare corespunzătoare sunt:
Nivelul de intensitate acustică:
I
NI = 10 log (100)
I0
cu valoarea de referinţă : I0 =10-12 W/m2 = 1 pW/m2.
Nivelul de presiune acustică:
2
 p  p
Np = 10log  = 20log  (101)
 p0   p0 
cu valoarea de referinţă: p0 = 2⋅ 10-5 = 20 µPa.

Nivelul de putere acustică:

P
NP = 10log (102)
P0
cu valoarea de referinţă: P0 = 10-12 W = 1 pW.

53
 Pentru nivelele de intensitate şi presiune, valorile de referinţă corespund valorilor pragului
normal de audibilitate la frecvenţa de 1.000 Hz. Nivelul de intensitate acustică şi cel de putere
acustică sunt exprimate printr-un acelaşi număr.

Tab. 14. Intensitatea acustică

Sursa sau descrierea zgomotului Nivel intensitate,NI (dB) Intensitate, I (W/m2)
Pragul dureros 120 1
Discotecă 110 10-1
Cazangerie (nituire) 95 3,2⋅ 10-3
Traficul unei străzi aglomerate 75 3,2⋅ 10-5
Conversaţie normală 65 3,2⋅ 10-6
Automobil silenţios 50 10-7
Studio de înregistrare 40 10-8
Şoapta 20 10-10
Foşnetul frunzelor 10 10-11
Pragul normal de audibilitate (la 1 kHz) 0 10-12

b) Biofizica recepţiei auditive

După receptorul vizual, receptorul auditiv este al doilea sistem, din punct de vedere al
cantităţii de informatie, ce asigura conexiunea cu mediul exterior. Ca orice sistem de informatie el
are trei functii majore: receptia propriu-zisa, transmiterea spre sistemul nervos central, stocarea si
analiza in vederea elaborarii reactiilor. Receptia are loc in ureche, transmisia spre sistemul central
se face prin intermediul nervului auditiv iar stocarea si prelucrarea se face pe cortex. Prin fibrele
nervoase informatia circula sub forma potentialelor de actiune de tipul tot sau nimic. Stocarea
informatiilor in cortex se poate face temporar (prin modificari electrice sau chimice temporare) sau
permanent (prin modificari chimice definitive).
Anatomia urechii este prezentata in fig. 45.

Fig. 45. Anatomia urechii

Urechea externa este formata din pavilion si conductul auditiv extern si are rolul de a capta
undele sonore si de a le direcţiona spre membrana timpanica. Aceasta este o membrana de forma
elipsoidala iar in sectiune are forma conica, cu varful spre interior si vibreaza sub actiunea
54
sunetelor. Membrana timpanica are o inertie mica astfel încât vibratiile ei inceteaza aproape imediat
(4ms) ce inceteaza sunetul permitand distingerea separata a sunetelor succesive. Pavilionul, prin
forma sa, permite determinarea cu mare precizie a direcţiei din care vin sunetele.
Urechea medie este o cavitate in osul temporal aflata intre membrana timpanica si peretele
intern. In peretele intern, ce asigura comunicarea cu urechea interna, se gasesc doua orificii
fereastra ovala in partea superioara si fereastra rotunda in partea inferioara. In partea inferioara a
urechii medii se gaseste un canal, trompa lui Eustache ce asigura comunicarea cu cavitatea
nasofaringeana, permitand egalizarea presiunilor interna si externa ce se exercita asupra timpanului.
Trompa lui Eustache este, in mod obisnuit inchisa, nedeschizandu-se decât cand inghitim sau
cascam. In interiorul urechii medii se gaseste un sistem de oscioare: ciocanul (sprijinit pe timpan),
nicovala si scarita (sprijinite pe fereastra ovala). Oscioarele sunt articulate intre ele si actionate de
muschi proprii. Ele au atât rolul de a transmite undele sonore de la urechea externa spre cea interna
cât şi acela de a atenua sau amplifica vibratiile. Contractia muschiului ciocanului diminuiaza
amplitudinea vibratiilor, in timp ce contractia muschiului scaritei duce la amplificarea oscilatiilor.
Acest mecanism intervine in adaptarea urechii la intensitati diferite ale sunetelor.
Urechea interna conţine labirintul osos si labirintul membranos, gazduit in interiorul
labirintului osos si care formeaza un ansamblu de cavitati cu pereti conjunctivo-epiteliali pe care
sunt situate elementele senzoriale auditive. In labirintul osos se gaseste perilimfa iar in cel
membranos endolimfa. Ambele lichide au rolul de a transmite undele sonore.
Labirintul osos conţine: vestibulul osos, trei canale semicirculare orientate in trei planuri
perpendiculare intre ele (unul fiind orizontal) si melcul osos (cohleea). Vestibulul osos este situat
central si comunica prin intermediul ferestrelor ovala si rotunda cu urechea medie. Melcul osos este
situat anterior fata de vestibul si este format dintr-un canal osos de aproximativ 3 cm, spiralat,
avand 2,75 – 3,5 spire in jurul unei coloane cilindrice conice. Grosimea lumenului se reduce pe
masura spiralarii. Canalul este impartit de catre lama osoasa si membrana bazilara in doua rampe:
vestibulara spre fereastra ovala si timpanica spre fereastra rotunda. Cele doua comunica intre ele la
varful melcului osos printr-un orificiu – helicotrema.
Labirintul membranos este alcatuit din: utricula, sacula, trei canale membranoase si melcul
membranos (canalul cohlear) care conţine endolimfa si organul Corti fixat pe toate lungimea
membranei bazilare. Organul Corti conţine celule ciliate si celule de sustinere.
Celulele ciliate sunt de doua tipuri: interne si externe. Distingem circa 3.500 celule ciliate
interne asezate intr-un singur sir si circa 12.000 celule ciliate externe dispuse in trei siruri. Cilii
celulelor interne sunt liberi in endolimfa in timp ce cei ai celulelor externe vin in contact cu
membrana tectoria. Principalul rol in transformarea vibratiilor mecanice in potentiale de actiune
revine celulelor ciliate externe. Membrana bazilara se intinde pe toata lungimea cohlei si are latimea
crescatoare de la baza. Acesta face ca frecventa proprie de vibratie sa fie mare la baza si mica la
varf. Astfel undele sonore de frecvente mari vor produce vibratii de amplitudine mare la baza si pe
masura scaderii frecventei maximul amplitudinii oscilatiei se va apropia de varf (fig. 46).

Fig. 46. Localizarea maximului amplitudinii oscilatiilor in cohlee

In fig. 46 este prezentata localizarea frecventelor proprii de vibratie ale membranei bazilare
iar pe centru vibratiile produse in aceasta de catre undele sonore de rezonanta.
Urechea interna are doua roluri functionale majore:
55
 1. orientarea spatiala si menţinerea echilibrului;
2. transformarea vibratiilor mecanice in potentiale de actiune in nervul auditiv si codificarea
caracteristicilor undelor sonore.
Prima funcţie este realizata cu ajutorul labirintului membranos, un rol esenţial avand canalele
semicirculare. Modificarile de pozitie in campul gravitational (sau inertial) ale capului determina
modificari in dinamica lichidului din cele trei canale semicirculare care la randul lor actioneaza
asupra cililor celulelor senzitive prezente atât in canalele semicirculare cât şi in utricula si sacula.
Informatiile sunt transmise prin intermediul nervului vestibular cerebelului care le transforma in
informatii rivind pozitia capului in campul gravitational terestru si apoi in decizii de actiune privind
menţinerea echilibrului.
A doua funcţie consta in prelucrarea informatiilor din undele sonore. In ureche caracteristicile
undei sonore nu se modifica pana la membrana bazilara. Aici are loc o separare a componentelor
undei sonore in funcţie de frecventa, iar la nivelul celulelor ciliate vibratiile mecanice se transforma
in informatii de tip electric si apoi chimic si in final din nou electric (potential de actiune ) la nivelul
nervului auditiv.
In pavilionul urechii are loc dirijarea undei spre conductul auditiv dar pavilionul joaca un rol
esenţial si in determinarea direcţiei din care vin sunetele. Presiunea creata de unda sonora determina
vibratii ale timpanului. Prin intermediul timpanului vibratiile sunt transmise celor trei oscioare din
urechea medie si apoi ferestrei ovale. Aici are loc o amplificare a presiunii exercitate de unda
sonora. Deoarece aria membranei timpanice este de circa 65 mm2 iar cea a ferestrei ovale de 2,5
mm2, presiunea este amplificata de aproximativ 29 de ori, la forte egale:

(103)

Nivelul amplificarii poate fi controlat prin intermediul muschilor ce actioneaza ciocanul si

scarita care pot modifica forta ce actioneaza asupra ferestrei ovale. Vibratiile ferestrei ovale sunt
transmise perilimfei din rampa vestibulara si apoi prin helicoterma ajung la perilimfa din rampa
timpanica si in cele din urma la fereastra ovala. Localizarea amplidutinii maxime pe membrana
bazilara are loc prin rezonanta acolo unde frecvente undei sonore coincide cu frecventa proprie de
vibratie ale membranei. Vibratiile din endolimfa determina vibratia cililor, care detrmina
deschiderea unor canale de potasiu in celula ciliata. Ca urmare are loc depolarizarea membranei si
eliberarea neurotransmitatirului. Mediatorul chimic produce stimularea neuronilor si apariţia
potentialelor de actiune.
Localizarea pozitiei sursei de sunete este apanajul auditiei biauriculare. Prin intermediul
pavilinului urechii putem determina cu precixie direcţia din care vin sunetele. In auditia biauriculara
se pot determina doua direcţii, uşor diferite, datorita micilor decalari temporale cu care ajung
sunetele la cele doua urechi; sursa se afla la intersectia celor doua direcţii astfel determinate.

c) Efectele biologice ale ultrasunetelor

Producerea ultrasunetelor. Undele acustice cu frecvenţe mai mari de 20.000 Hz, produse prin
vibraţiile mecanice ale unui mediu elastic, se numesc ultrasunete. Printre organismele vii, cea mai
mare parte a insectelor şi unele vertebrate (delfini, lilieci) pot produce şi recepţiona ultrasunete
(până la 200 kHz), pe care le folosesc pentru orientare spaţială. În tehnică, ultrasunetele se obţin cu
ajutorul unor traductoare aero-, hidro-, electro- sau magneto- mecanice. Cel mai frecvent utilizate
sunt traductoarele electro- sau magneto- mecanice. Dintre acestea, traductoarele piezoelectrice (fig.
92) se bazează pe proprietatea unor cristale (cuarţ, tartrat dublu de sodiu şi potasiu – numit sare
Seignette, fosfat de amoniu etc.), tăiate după anumite plane geometrice, de a se comprima şi dilata
succesiv atunci când sunt supuse unei tensiuni alternative de mare frecvenţă. Amplitudinea
vibraţiilor produse în cristal este maximă pentru o frecvenţă egală cu frecvenţa proprie de rezonanţă
a cristalului. Traductoarele electrostrictive folosesc dielectrici (ex. titanat de Ba) în loc de cristale.
Traductoarele magnetostrictive sunt reprezentate de materiale feromagnetice plasate în interiorul
unui solenoid alimentat cu curent alternativ de înaltă frecvenţă. Miezul solenoidului se comprimă
56
atunci când curentul alternativ instantaneu trece prin valorile maxime şi revine la starea iniţială
atunci când acesta trece prin valoarea de zero.
Proprietăţile fizice ale ultrasunetelor. Ca şi sunetele, ultrasunetele se propagă cu viteze care
depind numai de proprietăţile mediului prin care se propagă. Ele se reflectă, refractă, difractă,
interferează şi difuzează. Absorbţia în diferite medii se face exponenţial conform legii Lambert
(87).
Energia absorbită este disipată sub formă de căldură. Deci, în acelaşi mediu, ultrasunetele vor
disipa cu atât mai multă câldură cu cât frecvenţa lor este mai mare. Deoarece ultrasunetele sunt
folosite în medicină, atât în explorări funcţionale, cât şi în terapie, trebuie să se ţină seama de acest
efect important.
Efectele biologice ale ultrasunetelor sunt consecinţa efectelor fizico-chimice asupra
structurilor vii. În funcţie de intensitatea ultrasunetelor, există trei categorii de efecte:
a. ultrasunete de intensitate mică, < 0,5 W/cm2, produc modificări funcţionale;
b. ultarsunete de intensitate medie, 0,5<I <5 W/cm2, produc modificări structurale reversibile;
c. ultrasunete de intensitate mare, > 5 W/cm2, produc modificări structurale ireversibile; pot fi
utilizate la distrugerea bacteriilor, prepararea vaccinurilor şi spargerea calculilor renali .

4.2. Elemente de optica biologica

Analizorul vizual este un sistem de comunicare a organismului cu lumea înconjurătoare care

permite recepţionarea, analiza şi traducerea în impuls nervos a informaţiilor privind forma,
dimensiunile, poziţia, mişcarea, culoarea obiectelor acesteia. Semnalul fizic ce poate fi recepţionat
de către analizorul vizual este radiaţia electromagnetică cu lungimea de undă cuprinsă între 400 -
750 nm.

Fig. 47. Spectrul electromagnetic

Elementele principale ale analizorului vizual: ochi, traiectele nervoase aferente şi eferente,
staţii de prelucrare intermediare şi proiecţia corticală. În cele ce urmează va fi abordat numai
segmental periferic ochi.

a) Anatomia ochiului.
Ochiul are formă globulară cu diametrul de cca. 2,5cm. În ordine, antero-posterior, elementele
ochiului sunt cele din fig.48:
- corneea (transparentă, grosimea ei creşte de la cenru spre periferie unde atinge aproximativ 1
mm);
- sclerotica (ţesut opac, fibros şi elastic, care acopera globul ocular pe 5/6 din suprafaţa);
- camera anterioară cu umoarea apoasă;

57
 - irisul este o diafragmă inelară pigmentată, care da culoarea ochiului; cantitatea de lumina
care pătrunde prin pupila este reglata de iris;
- pupila este deschiderea aflata in centrul irisului;
- cristalinul este transparent, mobil si elastic, constitue o lentilă biconvexa cu convergenta
variabila;
- muşchii ciliari (fibre radiale şi circulare) şi zonula lui Zinn (ligament inelar legat de
sclerotică, alcătuit din fibre elastice) permit modificările convergenţei cristalinului. Zonula menţine
cristalinul în poziţia sa în stare de tensiune mecanică. Muşchii ciliari pot elibera, prin contracţie,
cristalinul de sub tensiunea zonulei;

Fig. 48. Anatomia ochiului

Fig. 48.1. Structura globului ocular

- camera posterioară cu umoarea vitroasă;

- reţina (cu foveea, pata galbenă şi papila), o membrana cu grosimea de 0,4 mm; dintre toate
straturile care o formeaza cel mai important este cel cu conuri si bastonase, prelungire diferentiata a
celulelor nervoase terminale ale nervului optic;
- coroida (ţesut puternic pigmentat care absoarbe lumina parazită, împiedicând difuzia
acesteia).
- nervul optic asigura transmiterea informaţiilor receptionate la cortex, sub forma de
potentiale de actiune;
- muşchii extraoculari care permit mişcările globilor oculari in orbita.

58
 b) Studiul ochiului din punct de vedere al opticii geometrice

Mersul razelor de lumina in cei patru dioptri ai mediului ocular. Ochiul este considerat un
sistem optic centrat alcătuit din următoarele elemente:
- corneea, n =1,372, separată de aer printr-un dioptru anterior convex şi de umoarea apoasă, n
= 1,336, printr-un dioptru posterior concav;
- cristalinul, n =1,413 (1,375-1,473) este separat de umoarea apoasă printr-un dioptru anterior
convex şi de, umoarea vitroasă (n = 1,336), printr-un dioptru posterior tot convex.
Corneea este mediul cel mai refringent, circa 40D. Are cea mai mare contribuţie la
convergenţa totală de circa 60D. Cristalinul contribuie cu restul de 20D. Convergenţa cristalinului
este mai mică deoarece acesta este mărginit de medii cu indici de refracţie apropiaţi în timp ce
corneea se află în contact cu aerul care are indicele de refracţie mult mai mic decât cel al corneei.
Cristalinul este o lentilă biconvexă cu R1 = 10 mm şi R2 = 6 mm (în stare neacomodată). Este
alcătuit din straturi celulare concentrice al căror indice de refracţie creşte dinspre periferie spre
centru. Convergenţa cristalinului este variabilă datorită modificării curburii. Umoarea vitroasă
conferă tensiune globului ocular.

Fig. 48. Rolul cristalinului in focalizarea imaginii pe retina

Adaptarea la lumină. Irisul reprezinta o diafragmă care limitează fluxul luminos ce cade pe
reţină şi care micşorează aberaţiile cromatice şi de sfericitate produse de lentilele ochiului. Când
luminozitatea este slabă, fibrele radiale ale irisului se contractă (midriază), diametrul pupilei creşte.
La iluminare excesivă, fibrele circulare ale irisului micşorează pupila (mioză). Acest fenomen se
numeşte adaptare la lumină. Adaptarea de la lumina la intuneric cere mai mult timp decât adaptarea
inversa, de la intuneric la lumina.
Acomodarea la distanta. Într-un ochi normal, imaginea unor obiecte foarte îndepărtate se
formează pe reţină. Dacă obiectele sunt situate la o distanţă mai mică de 6 m de ochi, imaginea lor
s-ar forma în spatele reţinei dacă cristalinul nu s-ar bomba mărindu-şi convergenţa. Pentru ca
imaginea să fie clară, ea trebuie să se formeze pe reţină. Aceasta se realizează astfel: cristalinul este
înconjurat de un ligament circular, zonula lui Zinn, pe care se află înseraţi muşchii ciliari circulari şi
radiari. La contracţia fibrelor circulare, zonula se relaxează şi cristalinul iese de sub tensiune,
bombându-se sub efectul propriei elasticităţi. Convergenţa sa va creşte şi imaginea se formează mai
aproape de centrul optic (mai în faţă, deci pe reţină). Invers, la contracţia fibrelor radiare, zonula
este din nou pusă sub tensiune, cristalinul se subţiază şi îşi micşorează convergenţa. În acest fel se
realizeaza acomodarea.
Vederea clară se realizează între două puncte: punctum proximum ( pp) şi punctum remotum
(pr). Pp este punctul cel mai apropiat, văzut clar cu acomodare maximă. Pr este punctul cel mai
depărtat, văzut clar fără acomodare. La ochiul normal (emetrop) pp = 25 cm, pr → ∞.
Defectele geometrice ale vederii (ametropiile). Ochiul normal se numeste ochi emetrop, el
poate vedea clar obiectele departate, fără acomodare. Ochiul emetrop are focarul posterior pe reţina.
In cazul in care ochiul nu vede clar, obiectele situate la infinit el se numeste ametrop, de aici si
denumirea de ametropii pentru defectele geometrice de vedere (fig. 49).

59
Fig. 49. Vederea normala (a), defectele geometrice ale vederii (b,d) si corectia cu lentile (c,e).

Defectele geometrice ale vederii (ametropiile), pot fi clasificate astfel in funcţie de cauza lor:
- defecte axiale (dimensiunile globului ocular);
- defecte de curbură (forma dioptrilor);
- defecte de indice (indicii de refracţie ai mediilor transparente);
- defecte de elasticitate (proprietăţile mecanice ale cristalinului).
Miopia. Acest defect de vedere se caracterizeaza prin creşterea convergentei ochilui. In
funcţie de cauza acestei creşteri avem mai multe tipuri de miopii:
- Miopia axială este cea mai frecventă. Axul antero-posterior este mai lung, imaginea se
formează înaintea reţinei. Pp şi pr se află mai aproape de ochi.
- Miopia de curbură – curbura cristalinului este mai mare, convergenţa va fi mărită (de obicei
este legată de oboseală).
- Miopia de indice – creşte indicele de refracţie datorită creşterii concentraţiei saline. Apare în
stări patologice.
In toate cazurile miopia se corectează cu lentile divergente, care au convergenta negativa,
care adaugata convergentei crescute a ochiului, o aduc in limitele normale.
Hipermetropia se caracterizeaza prin scaderea convergentei totale a ochiului. Imaginea se
formează în spatele reţinei, pp se află mai departe. Avem urmatoarele tipuri de hipermetropii:
- Hipermetropia axială – axul antero-posterior este mai scurt;
- Hipermetropia de curbură, caracterizata prin cristalin mai alungit. Cristalinul trebuie să se
bombeze în permanenţă pentru a aduce imaginea pe reţină.
In ambele cazuri corectarea se face cu lentile convergente (care au convergenta pozitiva),
astfel încât per total sa rezulte o convergenta egala ci cea a ochilui emetrop
Presbiopia (presbitismul) este o ametropie de elasticitate care apare, în general, după vârsta
de 40 de ani. Bombarea se face mai dificil deoarece elasticitatea cristalinului se diminueaza cu
varsta. Se folosesc lentile convergente pentru a vedea obiectele apropiate.
Astigmatismul este o ametropie de curbură. Razele de curbură ale dioptrilor nu sunt egale de
la un meridian la altul al dioptrilor (mai ales pentru cornee). Forma dioptrilor nu mai este sferică.
Corectarea se face cu ajutorul lentilelor cilindrice. Lentila cilindrica nu are un focar punctiform ,
ca cea sferica, ci o dreapta focala.
Pentru corectarea unei ametropii se aseaza subiectul in fata unei scari de acuitate vizuala
(harta Snellen) care conţine asa numitele optoţipuri (simboluri standardizate cum ar fi litere, cifre,
forme geometrice) de diferite marimi (fig.50). Pacientul acopera un ochi, intr-un ochelar spcial se
ataseaza pe rand cate o lentila, pana cand se reda subiectului facultatea de a vedea normal si care
compenseaza ametropia

60
 Fig.50. Harta Snellen Fig. 51. Structura reţinei
pentru acuitatea vizuala

c) Biofizica recepţiei vizuale

Structura reţinei. După ce străbat mediile transparente ale ochiului, razele luminoase care
provin de la diferitele obiecte ale mediului înconjurător cad pe reţină, structură complexă având o
suprafaţă de cca 2 cm2 şi grosimea de 350 µm. Cele 5 tipuri de celule prezente în reţină şi dispuse în
straturi succesive sunt prezentate in fig.; sageata din stânga fig.51 indica sensul luminii:
Celulele epiteliului pigmentar - alcătuiesc stratul distal format dintr-un singur şir de celule
epiteliale. Conţin un pigment, melanina, care absoarbe lumina (pentru a evita difuzia).
Stratul următor este cel al celulelor fotoreceptoare, celulele cu conuri şi bastonaşe, care conţin
pigmenţii fotosensibili. Celulele fotoreceptoare sunt orientate cu extremitatea fotosensibilă înspre
coroidă, fiind parţial îngropate în epiteliul pigmentar. Repartiţia lor în reţină nu este uniformă. În
fovee se află numai celule cu conuri, în timp ce densitatea celulelor cu bastonaşe creşte înspre
periferie. În fovee celulele sunt mai expuse luminii prin scăderea densităţii straturilor anterioare. În
pata oarbă, pe unde ies fibrele nervului optic, celulele fotoreceptoare lipsesc complet.
Urmează stratul de celule orizontale, care fac sinapsă cu celulele fotoreceptoare (6 - 50 celule
fotoreceptoare).
Celulele bipolare – alcătuind primul strat al neuronilor vizuali (de aceea reţina poate fi
considerată o porţiune de creier periferic), se mai numesc şi neuroni bipolari; realizează legături
între celulele receptoare şi cele ganglionare. În zona foveală corespondenţa este biunivocă. – fiecare
con realizează legături sinaptice cu o bipolară şi fiecare bipolară cu o ganglionară. Fiecare
ganglionară primeşte astfel informaţii de la un singur con. Spre periferia foveei şi în afără acesteia,
mai multe celule receptoare realizează conexiuni sinaptice cu o bipolară şi mai multe bipolare trimit
informaţii unei singure ganglionare.
Celulele amacrine realizează conexiuni între neuronii bipolari, la fel cum celulele orizontale
interconectează celulele fotoreceptoare. Sunt lipsite de axon şi trimit informaţii dinspre centru spre
periferie.
Ultimul strat este cel al celulelor ganglionare, care fac sinapsă cu cele bipolare, iar axonii lor
alcătuiesc nervul optic. Pata oarbă (papila), lipsită de celule fotoreceptoare, este locul în care nervul
optic se îndreaptă spre corpii geniculaţi laterali, după ce strabate învelişul globului ocular.
Structura şi funcţia celulelor fotoreceptoare
Celulele fotoreceptoare (fig.52) realizează funcţia de de traducere a semnalului vizual –
radiaţie electromagnetică din domeniul vizibil în semnal electric. Celula cu bastonaş este alcătuită
din două părţi: segmentul extern (inferior) (SEB), sub formă alungită, cilindrică, de bastonaş, şi
segmentul intern(superior) (SIB). Segmentul extern este fotoreceptorul propriu-zis, cel intern are rol
metabolic. Bastonaşele asigură vederea scotopică (la lumină crepusculară) având o mare
sensibilitate.
SEB are o structură specială, conţinând un mare număr de discuri membranare (până la 2000)
suprapuse. Membrana discurilor este formată din subunităţi membranare (cca 5nm diametru) în

61
centrul cărora se găseşte pigmentul fotosensibil – rodopsina (107-108 molecule/bastonaş).
Rodopsina este o proteină transmembranară care traversează membrana de 7 ori este alcătuită din
opsină (partea proteică) şi cromoforul retinal (aldehida vitaminei A, partea prostetică). Membrana
bastonaşului conţine numeroase canale de Na şi Ca, astfel încât, la întuneric, există un influx pasiv
de Na şi Ca (curent de întuneric) (10-15% Ca). În întuneric membrana este polarizată negativ (intre
-20 si - 40 mV). Ionii de Na intră în celulele fotoreceptoare prin canale, dar nu se acumulează
deoarece sunt evacuaţi pe măsură ce intră de către pompele ionice din SIB. Ca este evacuat printr-
un mecanism antiport 3Na/1Ca în SEB. Curentul de Na (Ca) reprezintă curentul de întuneric.

Fig. 52. Fotoreceptorii reţinieni. Celulele cu bastonas si cu con.

În urma fotoexcitării şi activării rodopsinei, se închid canalele de Na (Ca), curentul de

întuneric dispare şi membrana se hiperpolarizează. Potenţialul celular poate ajunge la – 80 mV,
depinzând de intensitatea luminii. Variaţia de potenţial declanşează excitaţia neuronilor bipolari,
astfel încât potenţialele de acţiune apărute în aceştia ajung în final la sinapsa cu neuronul ganglionar
pe care-l excită. De la neuronul ganglionar vor porni trenuri de potenţiale de acţiune tot sau nimic
care, pe calea nervului optic, ajung în corpii geniculaţi şi apoi în scoarţa cerebrală (scizura
calcarină) unde produc senzaţia vizuală. Bastonaşele au o sensibilitate foarte mare: un singur foton
poate duce la blocarea intrării în celulă a 106 sarcini pozitive – amplificare de putere. Fotonul este
doar declanşator (trigger), restul se datorează energiei proceselor metabolice.
Celulele cu conuri – permit perceperea culorilor (vedere fotopică – diurnă). Ele sunt activate
în condiţii de luminozitate accentuată – au un prag crescut de activare. Au forma de con , iar în loc
de discuri au o membrană faldurată. Pigmentul fotosensibil al conurilor este iodopsina. S-au
identificat trei tipuri de conuri, cu sensibilitate cromatică diferită şi care conţin trei tipuri de
pigmenţi iodopsinici: eritrolab (λ =570 nm), clorolab (λ =535 nm) şi cianolab (λ = 445 nm).
Acestea sunt valorile în cazul reţinei umane. Ele diferă de la o specie la alta.
Discromatopsiile sunt alterări congenitale ale senzaţiei cromatice. Distingem:
Acromatopsia – lipsa percepţiei culorilor (datorita lipsei conurilor).
Dicromazia (daltonismul) – perceperea a două culori: protanopie – lipseşte roşul,
deuteranopie – lipseşte verdele, tritanopie – lipseşte albastrul.

62
 Existenţa celor trei tipuri de conuri vine în sprijinul teoriei tricromatice a vederii cromatice
(Young, Maxwell, Helmholtz) conform căreia orice culoare se poate obţine prin combinarea a trei
culori. Matematic culoarea C este data de relaţia:
C = rR + vV + aA (104)
unde r, v, a sunt coeficienţi cromatici si reprezinta proporţia procentuala a fiecărei culori: rosu (R),
verde (V) sau albastru (A).

Fig. 53. Imaginea tricromatica Fig. 54. Bioluminiscenţa

d)Bioluminiscenta
Unele organisme vii, cum ar fi viermii luminosi si unele specii de pesti, ciuperci si bacterii,
emit lumina printr-un fenomen numit bioluminiscenta: lumina e produsa pe baza energiei chimice,
rezultata atunci cand substanţa numita luciferina se combina cu oxigenul. Bioluminiscenţa este
utilizată şi ca semnal de recunoaştere. Fenomenul este prezent atât în lumea marină, cât şi în cea a
insectelor. Există mai multe specii de licurici care semnalizează pe un cod propriu în scop de
recunoaştere. Masculul emite în noapte chemări luminoase ritmice. Femela îi va răspunde după un
interval de timp bine determinat şi specific pentru fiecare specie. Spre exemplu, masculul speciei
Photinns pymlis emite semnale luminoase la 5 - 8 secunde interval. Femela sa răspunde emiţând
aceleaşi semnale, dar cu 2 secunde mai târziu.

5. Receptia, transmiterea şi prelucrarea informaţiei din sistemele biologice

5.1. Semnale bioelectrice

Pentru cunoaşterea proceselor complexe ce se desfăşoară într-un organism viu este necesar
între alte investigaţii să se detecteze şi să se măsoare diferiţi parametri fizici şi chimici caracteristici
şi modul în care aceştia se schimbă în decursul timpului. De exemplu, este de mult cunoscut faptul
că manifestările vitale din organism generează şi fenomene electrice, ce proiectează potenţiale
măsurabile, variabile în timp, în diferite puncte ale corpului. Ele reprezintă semnale electrice care
informează despre evenimente bioelectrice, numite şi biopotenţiale electrice. De asemenea,
temperatura masurată în mai multe locuri ale corpului poate conduce la informaţii importante
privind procesele metabolice, funcţionalitatea sistemului nervos termoregulator, circulaţia sanguină
şi altele. Pentru măsurarea temperaturii se foloseşte un traductor constând într-un dispozitiv
oarecare ce-şi modifică o anumită proprietate electrică sub influenţa mărimii de măsurat. Pe cât se
poate, modificarea trebuie să fie direct proporţională – în cazul descris mai sus – cu temperatura, cel
puţin în intervalul de valori cercetat în experienţă. Biosemnalul obţinut este un curent electric, dar
informează despre temperatura măsurată. În prezent sunt cunoscute foarte multe efecte electrice ale
diverselor fenomene din natură – mecanice, chimice, termice, optice, radiante etc. – ceea ce
motivează tendinţa de a prezenta biosemnalele cele mai diferite sub formă electrică. Relativă
uşurinţă a conversiei mărimilor în semnal electric cât şi faptul că acesta în conţinuare se amplifică,

63
prelucrează, transmite, memorează etc. optimal, motivează tendinţa de realizare a biosemnalelor sub
natură electrică.
Înţelegem prin biosemnal o succesiune conţinuă sau discretă a valorilor unor mărimi
măsurabile în organismul viu, generată spontan sau provocată prin stimulare declanşatorie care
poartă informaţii asupra existenţei şi desfăşurării unor procese, evenimente, manifestări normale sau
patologice
Efectele electrice caracteristice organismului viu rezultă din proprietăţi fundamentale celulare
şi anume, potenţialul transmembranar şi potenţialul de acţiune. Potenţialul transmembranar este
determinat de distribuţia neuniformă a ionilor în interiorul şi exteriorul celulelor, ca rezultat al
proceselor neîntrerupte de transport activ prin membrana celulară. Ca o consecinţă, potenţialul în
celula polarizată este cu 90 mV mai scăzut decât în mediul extracelular. Potenţialul transmembranar
– de repaos – nu produce efecte electrice măsurabile în volumul ţesuturilor. Excitabilitatea celulară
face ca un stimul suficient de intens să declanşeze un proces electric tranzitoriu, constând din
deplasări masive de ioni prin membrana celulară, însoţite de variaţii de potenţial electric. În
decursul unei fracţiuni de milisecundă potenţialul intracelular realizează un salt de 0,12 V, după
care revine la valoarea de repaos. Depolarizarea şi repolarizarea celulară generează potenţial de
acţiune.. Potenţialul de acţiune celular (PAC), ca efect electric al depolarizării prin stimulare, apare
la anumite tipuri de celule – neuron, fibră nervoasă, fibră musculară, celula glandulară şi receptorii
de stimuli fizici sau chimici. Neuronii şi fibrele musculare din organism răspund prin depolarizare
la influxul nervos. În plus, fibra musculară se tensionează mecanic, cu tendinţa de scurtare
puternică. Pe de altă parte, toate celulele excitabile se depolarizează ca urmare a unei stimulări
electrice artificiale. Studiul potenţialului de acţiune generat de diferite tipuri de celule excitabile,
efectuat în afără organismului, în “vitro”, evidenţiază o desfăşurare şi caracteristici asemănătoare.
Activitatea unei celule din interiorul organismului nu poate fi pusă în evidenţă. În schimb,
semnalele bioelectrice generate de diverse grupuri de celule, asociate în unităţi funcţionale, organe,
muşchi, ţesuturi, reprezintă particularităţi inconfundabile, cu parametrii specifici din care se deduc
aprecieri privind vitalitatea şi funcţionalitatea acestora. Pentru uşurinţa schimbului informaţional în
lumea medicală şi unificarea aparaturii necesare la explorările funcţionale, au fost acceptate metode
şi tehnici de prelevare, prelucrare şi interpretare ale semnalelor bioelectrice emise de organismul
uman.

5.2. Culegerea biosemnalelor

Captarea şi prelucrarea biosemnalelor, extragerea informaţiilor utile în cercetarea biomedicală
se face prin tehnici adecvate, bazate pe o aparatură electronică, inclusiv electrozi si traductori de
diferite tipuri. Pentru masurarea marimilor fizice care intervin intr-un proces clinic este necesara, de
cele mai multe ori, convertirea (traducerea) acestora in marimi de o alta natura fizica. De exemplu,
o temperatura sau o presiune sunt convertite in marimi de natura electrica: tensiune, curent electric,
etc. Astfel, efectele electrice generate de inima în funcţiune detectabile în cea mai mare parte a
corpului, formează obiectul cercetării în electrocardiografie (ECG). Înregistrarea rezultată în
decursul timpului se numeşte electrocardiogramă. În funcţie de punctele contactate pe corp şi
circuitele electrice realizate – pe de o parte – şi starea sănătăţii celui investigat – pe de altă parte –
înregistrările ECG prezintă aspecte distincte. Cu toate că inima bate ciclic datorită automatismului
funcţional, înregistrările nu se repetă întocmai ca formă, amplitudini şi intervale. Din această cauză
semnalele bioelectrice ECG fac parte din categoria funcţiilor aleatoare, a căror interpretare reclamă
şi analiza statistică. Cele arătate mai sus sunt valabile şi pentru celelalte tipuri de semnale
bioelectrice: EEG (electroencefalografie), generate în procesele activităţilor cerebrale; EMG
(electromiografie) care analizează activitatea musculară; EOG (electrooculografie) sau ENG
electronystagmografie) pentru urmărirea activităţii electrice a musculaturii globilor ocular; ERG
(electroretinografie), care furnizează activitatea electrică a retinei stimulate pe cale optică. Chiar şi
reflexul electrodermal prezintă o formă activă (REDA) ce poate fi captată şi înregistrată asemenea
altor biopotenţiale
a) Electrozi. Se defineşte drept electrod sistemul electroneutru metal - soluţie de electrolit. La
limita de separare dintre metal şi electrolit apare o diferenţă de poteţtial care poartă denumirea de
64
potential de electrod şi se notează cu litera φ. Potenţialul de electrod depinde atât de natura
metalului cât şi de natura şi concentraţia soluţiei de electrolit. Electrozii pot fi reversibili sau
ireversibili. Electrozii reversibili sunt caracterizati de reactii de echilibru la interfaţa metal /soluţie
de electrolit. Mecanismul apariţiei potentialului de electrod (de echilibru) se explică prin tendinţa
spontană a metalelor de a transite ioni in soluţie si a ionilor metalici din soluţie de a se depune pe
metal. Metalele care trimit ioni pozitivi in soluţie se incarca negativ, iar cele pe care se depun ionii
metalici pozitivi din soluţie se incarca pozitiv. Prin urmare, soluţia ramane cu un exces de sarcini
pozitive in primul caz si negative in cel de al doilea , iar la suprafaţa metal-soluţie se formeaza un
dublu strat electric.
Potentialul standard de electrod reprezinta potentialul de echilibru al sistemului metal-soluţie
0
de electrolit ce conţine ionii sai cu activitatea egala cu unitatea (a =1) la temperatura de 25 C si
presiunea de 1 atm. Potentialul de electrod al unui metal este dat de relaţia lui Nernst:

(105)

unde R este constanta universala a gazelor (8,316 J/mol K), T - temperatura absoluta, F - numarul
lui Faraday (96500 C), z - numarul de electroni implicati in reactia de ionizare a metalului, iar a -
activitatea ionilor metalului in soluţie. Pentru a = 1, ϕ = ϕο si potentialul de electrod devine egal cu
potentialul standard.
Valoarea absoluta a potentialului de electrod nu poate fi determinata, de aceea se alege in mod
arbitrar un electrod al carui potential standard ϕο sa fie considerat egal cu zero. Acesta este
electrodul normal de hidrogen. In practica, electrodul de hidrogen este incomod de utilizat si de
aceea se utilizeaza asa-numitii electrozi de referinta, electrozi care au potential de electrod cunoscut
si constant in timp. Asociind electrodul de studiat cu un electrod de referinta se realizeaza un
element galvanic a carui tensiune electro-motoare se determina.
Ca electrod de referinta se considera electrodul de calomel (fig. 55) simbolizat
Hg/Hg2Cl2,KCl (soluţie saturata de KCl) al carui potential in raport cu electrodul standard de
hidrogen este ϕr = + 0,242 V. Electrodul de calomel saturat (in KCl) este alcatuit din mercure
metalic (Hg) in contact cu calomel Hg2Cl2 in echilibru cu o soluţie de KCl . Se poate determina
potentialul datorita unui fir de platina introdus in mercur. Avem urmatoarea reactie chimica:

Fig.55.Electrod de calomel; Fig.56.Schema bloc a culegerii cu electrozi a biosemnalelor

Tab.15.Potentiale standard de electrod, in funcţie de electrodul de hidrogen, la 25 oC

65
 Un electrod frecvent utilizat pentru detectarea semnalelor bioelectrice este electrodul de
argint clorurat, Ag - Ag Cl, obţinut prin acoperirea galvanica a argintului pur cu un strat de clorura
de argint, care are un potential de electrod mic si ofera o interfata stabila cu electrolitul din tesut.

b) Traductori; definitie si clasificare

Se numeste traductor acel element care realizeaza convertirea unei marimi fizice - de obicei
neelectrica - in marime de alta natura fizica - de obicei electrica-proportionala cu prima sau
dependenta de aceasta, intr-un fel prestabilit, in scopul utilizarii intr-un sistem de masurare si
automatizare. Traductoarele pot fi clasificate după mai multe criterii.
După principiul de funcţionare, traductoarele pot fi:
1. traductoare generatoare, care furnizează un semnal electric fără să fie alimentate cu energie
electrică ( termocupluri, traductoare piezoelectrice, detectoare de radiatii etc.);
2. traductoare parametrice, care necesită alimentare electrică pentru a furniza semnalul de ieşire
(de exemplu, termorezistoare, traductoare electrotensometrice, traductoare inductive etc.).
După natura mărimilor furnizate la ieşire se deosebesc:
1. traductoare analogice, care furnizează un semnal variabil conţinuu cu mărimea măsurată
(variaţia unei tensiuni, frecvenţei sau a fazei unui semnal electric alternativ, etc.);
2. traductoare digitale, care furnizează un semnal disconţinuu, o succesiune de impulsuri sau o
combinaţie de tensiuni care după un anumit cod reprezintă valori discrete ale mărimii de măsurat.
După mărimea de intrare, traductoarele pot fi:
1. traductoare pentru mărimi geometrice (lungime, arie volum, nivel, unghi, rugozitate etc.);
2. traductoare pentru mărimi mecanice (masă, viteza, acceleratie, debit, forţă, presiune etc.);
3. traductoare de marimi termice (temperatură);
4. traductoare pentru mărimi fotometrice;
5. traductoare pentru mărimi de material ( indice de refracţie, coeficient de vîscozitate etc.);
6. traductoare de compoziţie şi concentraţie;
7. traductoare (detectoare) pentru radiaţii etc.
c) Biosenzori
Părintele conceptului de biosenzor este considerat Leland C. Clark . În 1956 el a publicat
articolul despre electrodul de oxigen cu ajutorul căruia putea fi măsurat nivelul de oxigen dizolvat
în sîngele pacienţilor sub operaţie. În 1962 el a descris cum pot fi făcuţi senzorii electrochimici
„mai inteligenţi” prin adăugarea pe suprafaţa traductorului a unor enzime prinse între două
membrane. El a ilustrat conceptul printr-un experiment în care glucozoxidaza era imobilizată între
două membrane pe suprafaţa electrodului de oxigen; astfel, prin măsurarea scăderii concentraţiei de
oxigen, se putea măsura nivelul de glucoză din sânge. În 1969 Guilbault şi Montalvo au fost primii
care au ataşat enzimele la un electrod potenţiometric. Ei au construit un biosenzor de uree bazat pe
imobilizarea ureazei cu o membrană selectivă ce permite trecerea ionului amoniu. Tot în acest an G.
Vurek şi R. Bowman au construit primul senzor cu fibră optică pentru analiză clinică, un
colorimetru care măsura legarea elementelor din tubulii rinichiului. În 1974 au fost construiţi primii
biosenzori calorimetrici bazaţi pe efectele termice care însoţesc reacţiile biochimice. Un an major a
66
fost 1975 cînd tehnologia biosenzorilor a cunoscut o nouă revoluţie atunci cand Divis a sugerat
folosirea bacteriilor pe post de bioreceptori în aşa numiţii electrozi microbieni. De asemenea în
1975 Lubbers şi Opitz au contruit un biosenzor optic (numit de ei „optod”) construit dintr-un
indicator imobilizat pe o fibră optică şi capabil să măsoare dioxidul de carbon sau oxigenul. Ei au
construit apoi şi un biosenzor optic pentru alcool imobilizînd alcooloxidaza la capătul fibrei optice a
senzorului de oxigen. În 1990 Gold şi Ellington au fost primii care au folosit aptametre (fragmente
de acizi nucleici) pe post de bioreceptori.
Clasificarea biosenzorilor. Biosenzorii pot fi clasificaţi după tipul de agent biologic sau după
tipul traductorului folosit, sau respectiv prîntr-o combinaţie a celor două criterii. Recunoaşterea
analitului (de obicei macromolecule) a cărui concentraţie dorim să o aflăm poate fi bazată pe o
reacţie chimică ce este catalizată de către bioreceptor sau poate fi bazată pe o reacţie de echilibru cu
analitul. În plus, biosenzorii mai pot fi clasificaţi şi după analiţii sau reacţiile pe care le
monitorizează. Atunci cînd se face referire la un anumit biosenzor particular (şi se doreşte
identificarea lui exactă) trebuie precizată clasificarea lui după toate criteriile. De exemplu:
biosenzor de lactoză IMFET (adică acest biosenzor este un imunosenzor care are drept traductor un
tranzistor cu efect de cîmp). Agentul folosit poate fi biocatalitic (enzime, celule, ţesuturi), anticorp
(imunosenzor) sau antigen (fragment de ARN). Au fost folosite traductoare amperometrice,
potenţiometrice, conductometrice, calorimetrice, optice, piezo-electrice, manometrice. În ceea ce
priveşte biosenzorii fără element bioreceptor încorporat ei se bazează pe spectrometria optică, pe
spectrometria de masă sau pe măsurarea temperaturii. Biosenzorii bazaţi pe biocatalizatori sînt cei
mai cunoscuţi şi mai bine studiaţi începînd cu primul biosenzor creat de Clark. În acest caz
funcţionarea biosenzorului se bazează pe o reacţie catalizată de către biocatalizatorul încorporat în
senzor. Prin urmare, are loc o consumare conţinuă a analitului datorită desfăşurării reacţiei
catalizate. Această reacţie se poate manifesta fie ca o tranziţie treptată către o stare, fie ca un
echilibru dinamic într-o anumită stare, iar sarcina biosenzorului este să monitorizeze desfăşurarea
acestor procese.
În mod uzual sînt folosite trei tipuri de biocatalizatori:
a. enzime (mono- sau multi -enzime);
b. celule întregi (microorganisme precum bacterii, ciuperci, celule eucariote sau drojdii) sau
părţi din celule (mitocondrii, membrane celulare);
c. ţesuturi (de plante sau animale).

5.3. Sisteme de amplificare şi înregistrare a biosemnalelor

Descriere. Pentru uşurinţa schimbului informaţional în lumea medicală şi unificarea

aparaturii necesare la explorările funcţionale, au fost acceptate metode şi tehnici de prelevare,
Semnalele bioelectrice sunt de putere foarte redusă. Pentru a fi analizate vizual (osciloscopiere,
înregistrare) sau prelucrate pe calculator, semnalele bioelectrice trebuie amplificate de mii de ori.
Dificultăţilor inerente amplificării semnalelor foarte mici li se adaugă şi alte impedimente:
- corpul pacientului conectat la circuitele de intrare în amplificator generează pe lângă
semnalul urmărit şi alte biopotenţiale, care se pot înscrie perturbator în funcţia detectată (artefacte);
- corpul pacientului se cuplează electric (capacitiv, galvanic) la surse străine perturbatoare, cu
efecte ce pătrund în amplificator şi alterează semnalul urmărit;
- legătura electrică între corpul pacientului şi aparatele electronice, prin intermnediul
electrozilor este imperfectă, cu impedanţe de trecere inegale pe diversele căi şi variabile în timp,
provocând asimetrii pe circuitul de intrare. Sarcina proiectanţilor şi realizatorilor de aparate
electronice de investigaţie medicala este să ţină cont de aceste neajunsuri, pentru a le minimaliza
efectele. Ansamblul aparatelor electronice şi instalaţiilor (inclusiv ecranările încăperii) folosit într-
un anumit scop medical formează un sistem electromedical. De la început, sistemul trebuie astfel
conceput şi realizat încât să prezinte o imunitate cât mai pronunţată la perturbaţii previzibile. De
asemenea, se impun măsuri eficiente pentru reducerea surselor posibile de perturbaţii proprii şi
externe, sau de înlaturare a lor. Capacitatea sistemului electronic de a anihila influenţele în mediul
ambiental se numeşte compatibilitate electromagnetică (CEM). Denaturarea semnalului util în
procesul amplificării fără distorsiuni se datorează zgomotelor. În acelaşi timp, trebuie luate în
67
considerare sursele şi efectele perturbaţiilor şi zgomotelor ce pătrund împreună cu semnalele utile în
aparatura biomedicală, pentru a le reduce în limita posibilităţilor. Zgomotele proprii ale circuitelor
şi componentelor reprezintă fluctuaţii aleatoare de tensiuni şi curenţi în reţeaua electrică a
amplificatorului, care se suprapun peste semnalul util. Aparatele electronice pentru măsurarea
mărimilor neelectrice, deşi de o mare diversitate, au în general o structură comună care este
prezentată, sub formă simplificată, in schema bloc din fig. 56. Aparatul se compune din patru părţi
principale:
1. senzorul, care culege biosemnalul ce urmeaza a fi analizat;
2. traductorul (denumit uneori şi traductor de intrare);
3. circuite de amplificare si prelucrare a biosemnalului;
4. indicator sau înregistrator de redare (traductor de ieşire). Traductorul generează semnalul
electric de intrare, in funcţie de mărimea electrica sau neelectrică de măsurat. Dacă obiectul
măsurării poate ceda energia necesară măsurării, semnalul electric se obţine de obicei prin simplă
conversiune a măsurării neelectrice în mărime electrică. În caz contrar, este necesar un semnal
exterior, care poate fi numit “semnal de activare”, pentru obţinerea semnalului electric
corespunzător. Elementele de prelucrare pun în evidenţă variaţia semnalului şi, în general, îl
transformă în tensiune electrică. Semnalul de intrare este slab şi este necesară amplificarea lui, de
aceea, această parte a aparatului conţine şi amplificatoare electronice. Indicatorul sau înregistratorul
valorifică informaţia de măsurare, convertind-o sub formă utilizabilă de către operator: vizibilă
direct, prin înregistrare, sau prin semnale electrice folosite pentru telemăsurare, pentru comandă
automată, centralizare etc. Sistemele clasice de urmărire, control şi achiziţie de date din domeniul
sistemelor electrice au următoarele funcţii: traductoare de marimi electrice (curent, tensiune, putere,
frecventa, factor de putere) cu rolul de a traduce marimea electrica masurata in semnal unificat (de
obicei 4 - 20 mA sau 0 -10V), traductoare de marimi neelectrice (frecventa, temperatura, presiune
etc) cu iesire in semnal unificat.
a) Electrocardiograma
Electrocardiograma (EKG, ECG) este un test ce masoara impulsurile electrice ale inimii.
Inima este o pompa musculara formata din patru camere. Cele doua camere de sus sunt denumite
atrii, iar cele de jos, ventricule. Un sistem natural electric, face ca muschiul inimii sa se contracte si
sa pompeze sângele catre plamani si restul corpului.
Activitatea electrica a inimii poate fi detectata de la nivelul pielii prin niste mici discuri
metalice, denumite electrozi. In timpul electrocardiogramei electrozii sunt atasati de piele la nivelul
toracelui, bratelor si picioarelor. Acestia sunt conectati la un aparat ce transforma impulsurile
electrice într-o reprezentare grafica, pe care o inregistreaza pe hartie. Aceasta reprezentare grafica,
ce apare sub forma unei linii, este analizata de aparat si mai apoi de catre medic.
O electrocardiograma poate sa arate:
- dovezi ale maririi de volum a inimii;
- semne ale unui flux sanguin insuficient la nivelul inimii;
- semne ale unor leziuni noi sau vechi ale inimii (infarcte);
- probleme ale ritmului cardiac (aritmii);
- modificari ale activitatii electrice, determinate de un dezechilibru electrolitic;
- semne de inflamatie a sacului ce inconjoara inima (pericardite).
O electrocardiograma nu prevede apariţia unui infarct miocardic. ECG este indicata pentru:
- evaluarea unei dureri de piept inexplicabile, in special cand se suspicioneaza un posibil
infarct; alte cauze posibile ale durerii de piept ce pot fi diagnosticate printr-o electrocardiograma
sunt aritmiile, hipertrofia unei camere (peretii camerei sunt ingrosati), inflamatia sacului ce
inconjoara inima (pericardita), scaderea fluxului sanguin catre inima (ischemia);
- monitorizarea activitatii electrice ale inimii;
- diagnosticarea hipertrofiei ventriculare;
- monitorizarea eficientei si a efectelor secundare ale unor medicamente ce pot afecta
activitateaelectrica a inimii;
- verificarea functionarii unor dispozitive mecanice (peace-makere sau defibrilatoare) implantate in
inima cu scopul de a menţine regulat ritmul acesteia.

68
 O electrocardiograma poate fi folosita pentru a evalua simptomele unei afectiuni cardiace
(precum o durere inexplicabila de piept, dispnee, ameteli, palpitatii sau o stare de slabiciune) sau
functia cardiaca, atunci cand exista factori de risc pentru boli cardiace (precum diabetul zaharat,
hipercolesterolemia, fumatul, hipertensiunea arteriala, sau istoric familial de afectiuni cardiace la
varste tinere). Medicul care efectueaza electrocardiograma trebuie informat asupra medicatiei pe
care pacientul o are prescrisa. Unele medicamente pot influenţă rezultatele electrocardiogramei.
Mod de efectuare
Electrocardiograma este efectuata de obicei de catre un cadru medical, iar rezultatul este
interpretat de catre un medic. Pacientul primeste de obicei inregistrarea ca dovada a examinarii sale
de catre un medic.
Electrocardiograful este portabil, astfel încât EKG-ul poate fi efectuat, practic, oriunde. In
cazul spitalizarii, pacientul poate fi monitorizat cardiac conţinuu printr-un electrocardiograf; acest
proces este denumit telemetrie. Inainte de efectuarea EKG-ului, pacientul trebuie sa-si indeparteze
toate bijuteriile si hainele de pe jumatâtea superioara a corpului, de la nivelul mainilor si a
picioarelor.
In timpul electrocardiogramei pacientul va sta intins pe o masa sau pe un pat. Zonele de la
nivelul pieptului, mainilor si a picioarelor unde vor fi plasati electrozii, sunt curatâte si eventual
rase, pentru a furniza o suprafaţa curata si neteda. Intre piele si electrozi poate fi plasat un gel
special sau niste mici tampoane imbibate cu alcool sanitar, pentru a inbunatăţi conducerea
impulsurilor electrice. Pot fi folositi si electrozi de unica folosinta ce nu necesita gel sau alcool.

Fig. 57 a). Aparatura EKG b) Inregistrare EKG

In cazul aparatelor mai vechi, electrozii trebuie repozitionati in timpul testarii. După
terminarea investigatiei electrozii si gelul sunt indepartati. Pe durata efectuarii testului, pacientul nu
trebuie sa se miste sau sa vorbeasca, deoarece activitatea musculara poate influenţă rezultatul.
Pentru rezultate optime, pacientul trebuie sa stea intins, nemiscât şi sa respire normal; uneori
medicul poate ruga pacientul sa-si tinarespiraţia pentru cateva secunde. O electrocardiograma
dureaza in medie 5 pana la 10 minute. In unele cazuri, aceasta perioada se poate prelungi, de
exemplu, atunci cand se masoara ritmul cardiac.
Electrocardiograma este o investigatie nedureroasa. Electrozii si gelul pot fi reci atunci cand
sunt aplicati. Pacientul poate simti o senzatie de caldura sau intepatura, atunci cand zona in care vor
fi atasati electrozii este curatâta si rasa. Pielea si parul pot fi trase atunci cand electrozii sunt
indepartati, ceea ce poate crea un mic disconfort.
Nu exista riscuri asociate cu efectuarea unei electrocardiograme. Acesta este un test foarte
sigur. In cele mai multe din cazuri, nu exista motive pentru care un pacient sa nu poata efectua o
69
electrocardiograma. Electrozii detecteaza numai impulsurile produse de inima. Prin corp nu trece
nici un curent electric provenit de la aparat, deci nu exista riscul de electrocutare.
Rezultate. Electrocardiograma (fig. 57. b)este o reprezentare grafica cu un tipar caracteristic a
impulsurilor electrice generate de inima. Partile componente ale EKG-mei sunt denumite: unda P,
complexul QRS, segmentul ST si unda T si unda U:
- unda P reprezinta inregistrarea activitatii electrice a camerelor superioare (atriile) ;
- complexul QRS reprezinta inregistrarea activitatii electrice a camerelor inferioare
(ventriculii);
- segmentul ST apare ca o linie dreapta intre complexul QRS si unda T; un segment ST supra
sau subdenivelat corespunde unui muschi cardiac lezat sau care nu primeste suficient sânge ;
- unda T corespunde perioadei in care ventriculii se relaxeaza din punct de vedere electric si
se pregatesc pentru o noua contractie;
- unda U corespunde cu repolarizarea muschilor papilari.
Rezultatele ECG sunt prezentate in tabelul 16.

b) Electroencefalograma
Electoencefalograma (EEG) reprezinta inregistrarea semalelor electrice ce rezulta din
activitatea creierului. Transmiterea informatiei in creier se realizeaza prin semale electrice iar EEG
permite inregistrarea acestor semale. Nu se stie cat de mult din fiecare tip de activitate neuronala
(potentiale de actiune, potentiale sinaptice, etc.) contribuie la realizarea ei. Amplitudinea undelor
inregistrate reflecta numarul neuronilor care functioneaza sincron la un moment dat. In mod normal
amplitudinea undelor este in jur de 100 µV. Electrozii de inregistrare pot fi plasati in anumite cazuri
direct pe cortex, iar in acest caz se inregistreaza o electrocorticograma, amplitudinea undelor fiind
de 10 ori mai mare (in jur de 1 - 2 mV). Scaderea amplitudinii in cazul EEG se explica prin efectul
izolator al cutiei craniene.

Tab. 16. Rezultate electrocardiograma

Normal Frecventa cardiaca (in mod normal este intre 60 si 100 batai pe minut) si ritmul
sunt regulate. Activitatea atriilor este normala.
Unda P, complexul QRS si unda T sunt normale.
Segmentul ST nu este supra sau subdenivelat.
Un EKG normal nu exclude posibilitatea existentei unei afectiuni cardiace. Din
acest motiv electrocardiograma trebuie interpretata in contextul simptomatologiei,
istoricului medical, examenului clinic si, daca este necesar, a altor investigatii.
Patologic Cand apar modificari EKG inseamna existenta unei afectiuni cardiace. In unele
cazuri EKG-ul deceleaza anomalii numai in timpul efortului fizic sau atunci cand apar
simptomele. In aceste cazuri este necesara o forma speciala a electrocardiogramei
denumita EKG de efort.
Ritmul cardiac. Exista mai multe feluri de aritmii cardiace. O frecventa cardiaca
sub 60 de batai pe minut este denumita bradicardie. O frecventa cardiaca peste 100 de
batai pe minut este denumita tahicardie. Tahicardiile includ un ritm rapid, neregulat cu
origine in ventriculi (fibrilatie ventriculara), sau un ritm rapid regulat cu pornire in
atrii (flutter atrial). Tot in categoria aritmiilor intra si anomaliile de conducere a
impulsurilor electrice.
Boala coronariana si infarctul miocardic. Daca arterele coronare ce furnizeaza
sângele muschiului cardiac sunt blocate, acesta primeste mai putin oxigen decât are
nevoie, determinand apariţia ischemiei sau chiar a necrozei (moartea muschiului
cardiac). Aceasta leziune apare pe electrocardiograma. Semnele precoce de ischemie
cardiaca (scaderea fluxului sanguin coronarian) sunt reprezentate de subdenivelarea
segmentului ST. Semnele precoce de infarct miocardic sunt reprezentate de
supradenivelarea segmentului ST. In timp, după infarct, unda Q a complexului QRS
apare mai adanca pe EKG.
Hipertrofia cardiaca (ingrosarea peretilor camerelor). Unele modificari ale
70
 EKG-ului sugereaza ingrosarea muschiului inimii la nivelul uneia sau a mai multor
camere. Afectiunile ce pot determina apariţia hipertrofiei sunt hipertensiunea arteriala,
boala coronariana, cardiomiopatia si bolile valvulare.
Inflamarea inimii.Un segment ST supradenivelat apare si in cazul inflamarii
muschiului inimii: (miocardita) sau a sacului ce inconjoara inima (pericardita).
Modificari chimice (dezechilibre electrolitice). Activitatea normala a inimii
depinde de nivelurile sanguine normale, ale unor substanţe chimice (denumite
electroliti), cum sunt calciul si potasiul. Niveluri crescute sau scazute ale acestor
electroliti, determina apariţia anumitor aritmii, precum modificari ale undei P, ale
complexului QRS sau a undei T.
Medicatia. Anumite medicamente administrate pentru afectiuni cardiace sau de
alta natura pot determina modificari ale EKG-ului.

Tipuri de unde. O electroencefalograma normala se caraterizeaza prin existenta unui ritm

dominant de aproximativ 10 Hz si o amplitudine medie de 20 - 100 µV (fig. ). Amplitudinea
reflecta numarul de neuroni care functioneaza sincron si nu gradul de activiate al fiecarui neuron.
Cand creierul este activ (starea de veghe) predomina undele de mica amplitudine; cand creierul este
inactiv (in timpul somnului profund) predomina undele de amplitudine mare si frecventa mica
deoarece neuronii tind sa functioneze sincron.
Au fost identificate mai multe tipuri de unde (ritmuri) cerebrale:
1. Undele alfa. Sunt oscilatii de amplitudine mica, aproximativ 50 µV si frecventa medie, 8-
13 Hz. In mod normal, amplitudinea lor creşte si descrete regulat formand fusuri caraceristice (fig.
59). Se presupune ca aceste unde reflecta activitatea electrica sincrona a neuronilor din cortexul
occipital.

Fig. 58. Inregistrare EEG normala; ritm dominant

De cele mai multe ori undele alfa indica o stare de veghe relaxata. Sub influenţă activitatii
senzoriale si in special a excitatiilor luminoase are loc o reactie de oprire a undelor alfa si de
creştere a ponderii undelor beta. Acelasi fenomen se produce si in cazul unei activitati corticale, a
unei stari emotive, etc.

Fig. 59. Unde alfa; se observa forma de fus determinata de variaţia amplitudinii acestor unde.

2. Undele beta. Se caracterizeaza prîntr-o frecventa de 13-30 Hz si o amplitudine de 5 - 30

µV (fig. 60). Spre deosebire de ritmul alfa, undele beta sunt foarte nergulate si semnifica o
desincronizare a activitatii neuronilor corticali. Undele beta reflecta activitatea neuronilor din
cortexul frontal si parietal anterior.

71
 Fig. 60. Undele beta; se observa ritmul neregulat care reflecta activitatea neuronilor corticali

3. Undele teta. Sunt unde cu o frecventa de 4 - 8 Hz si o amplitudine maxima de 20 µV(fig.

61). Desi sunt normale la copii, prezenta lor la adultii in stare de veghe esteconsiderata anormala.

Fig. 61. Unde teta. Fig. 62. Unde delta

4. Undele delta. Aceste unde au cea mai mare amplitudine si o frecventa mica de maximum 4
Hz (fig. 62). Sunt caracteristice fazelor de somn profund sau starilor de anestezie in care sistemul
reticulat activator ascendent este inhibat. Prezenta undelor delta la adulti, in stare de veghe
semnifica existenta unor lezuni cerebrale. Aceste unde pot sa apara in orice derivatie, neexistand
practic zone corticale de maxma incidenta.
5. Undele gamma. Au o frecveta mare in jur de 30 - 100 Hz (fig. 6). Acestea se inregistreaza
pe EEG in condiţii de activitate corticala superioara, ca de exemplu: perceptia, rezolvarea unor
probleme complicate, teama, conştiinţă, etc.

Fig. 63. Unde gamma

Semnificatia clinica a EEG. Undele inregistrate in timpul electroencefalogarmei reflecta

modificari cerebrale normale (induse de varsta, diferiti stimuli) sau patologice. EEG este folosit in
mod curent pentru diagnosticarea si localizarea unor leziuni cerebrale. Deasemenea, este un test util
pentru a diagnostica hemoragii craniene (hematoame), crize de epilepsie, tumori, infectii, boli
degenerative sau metabolice, dereglari ale somnului. In cazul hemoragiilor localizate intre cortex si
cutia craniana, EEG se caracterizeaza prîntr-o amplitudine mica a undelor, deoarece hematomul
impinge cortexul in jos, marind astfel distanta dintre sursa de semnale electrice si electrozii de
inregistrare. In cazul crizelor de epilepsie, EEG se caracterizeaza printr-o sincronizare puternica, la
o frecventa de aproximativ 3 Hz. Neuronii functioneaza asadar, sincron iar caile motoare care
pleaca din cortex sunt stimulate ritmic in acelasi timp determinand puternice contractii (convulsii).
EEG se foloseste si pentru a diagnostica moartea cerebrala. Undele cerebrale apar in mod spontan
chiar si in situatiile de pierdere a cunoştinţei sau coma iar absenta lor este considerata o dovada
clinica a mortii cerebrale.
c) Fonocardiograma
Fonocardiograma (FCG) reprezintă înregistrarea grafică a fenomenelor acustice care iau
naştere în timpul activităţii cordului. Zgomotele cardiace sunt datorate vibraţiilor miocardului,
vaselor şi coloanei de sânge, în timpul fazelor ciclului cardiac. Recent, este reactualizată teoria
valvulară, care acordă importanţă mişcării valvelor cardiace.
Tehnica de înregistrare a FCG este folosind microfoane piezoelectrice, cu filtre de selectare a
componentelor sonore având frecvenţele cuprinse între anumite limite (benzi sau game de
72
frecvenţă). Microfoanele se plasează în focarele clasice de ascultaţie ale cordului: focarul aortei,
spaţiul intercostal II - parasternal drept; focarul pulmonarei, spaţiul intercostal II - parasternal
stâng; focarul mitralei, spaţiul intercostal V, pe linia medioclaviculară; focarul tricuspidei:la
nivelul apendicelui xifoid, (fig. 64).

Fig. 64. Focarele de ascultaţie ale Fig.65. Înregistrarea simultană a electrocardiogramei cordului:
aortei, pulmonarei, mitralei, şi fonocardiogramei in banda frecvenţelor joase
tricuspidei. (FCG-t) si înalte (FCG-h).

Analiza morfologica a FCG studiaza localizarea zgomotului in cadrul ciclului cardiac,

durata, intensitatea si frecventa (fig. 65).
• Zgomotul Z1: frecventa 30 – 40 Hz, durata 0,12 – 0,15 s. Se descrie un grup de vibratii cu
trei componente (a,b,c); debuteaza după unda Q pe ECG, fiind datorat vibratiilor peretilor
ventriculari, valvelor cardiace si coloanei de sânge din timpul sistolei ventriculare.
• Zgomotul Z2: frecvenţă 50 - 70 Hz, durată 0,08 - 0.10 s. Se înscrie ca un grup de vibraţii
care apare la sfârşitul undei T pe ECG; este determinat de vibraţiile produse la închiderea valvelor
sigmoide aortice şi pulmonare;
• Zgomotul Z3: apare ca un grup de vibraţii de joasă frecvenţă, în diastolă, la 0.12 s de Z2,
determinate de umplerea ventriculară rapidă;
• Zgomotul Z4: apare ca un grup de vibraţii de frecvenţă joasă şi amplitudine redusă, care
precede Z1, determinat de sistola atrială.
Modificările patologice ale FCG sunt reprezentate de:
• dedublarea zgomotelor interesează mai ales Z2, prin îndepărtarea componentelor sale aortică
şi pulmonară. Apare fiziologic în inspiratie, patologic în hipertensiunea pulmonară.
• apariţia de zgomote cardiace suplimentare sub forma unor vibraţii de frecvenţă mijlocie sau
înaltă şi durată foarte scurtă, numite clacmente sau clicuri.
• apariţia de sufluri cardiace, vibraţii de frecvenţă variabilă şi durată peste 0,15 s. Se produc
datorită circulaţiei turbulente, prin micşorarea diametrului orificiilor valvulare sau creşterea vitezei
de circulaţie a sângelui. După localizarea în cadrul ciclului cardiac, se clasifică în:
- sufluri sistolice între Z1 şi Z2. După mecanismul de producere pot fi de ejecţie (anterograde)
sau de regurgitare (retrograde).
- sufluri diastolice între Z2 şi Z3. După mecanismul de producere pot fi de obstrucţie
(anterograde) sau de regurgitare (retrograde).
Analiza cronologică a FCG permite calcularea timpilor sistolici prin înregistrarea simultană
cu alte mecanograme.
d) Electrooculografia
Electrooculografia este un examen al ochiului, destinat sa inregistreze potentialul de repaus
(activitatea electrica de baza, in absenta stimularii) al acestui organ in timpul mişcărilor oculare.

73
 Fig. 66. Electrooculografia Fig. 67. Velocimetria Doppler

Electrooculografia reprezinta metoda de inregistrare a modificarilor potentialului corneo-

reţinal determinate de mişcările globilor oculari. Mişcările ochilor pot fi inregistrate deoarece intre
cornee si reţina exista o diferenta de sarcina electrica, corneea fiind incarcata pozitiv si reţina fiind
incarcata negativ. Se formeaza astfel un potential de dipol, determinat de proprietatile diferite ale
membranelor si fluidelor din partea anterioara si posterioara a globului ocular. Acest potential
poarta denumirea de potential corneo-reţinal si variaza intre 300 - 1200 µV, cu o valoare medie in
jur de 100 µV. Cand electrozii de culegere sunt plasati in apropierea ochiului ei inregistreaza
modificarea pozitiei potentialului corneo-reţinal sub forma de potentiale pozitive atunci cand
corneea se apropie de electrodul pozitiv sau potentiale negative atunci cand corneea ochiului se
indeparteaza de electrodul pozitiv. Aceste mişcări sunt inregistrate ca semnale electrice, sunt
amplificate si pot fi citite sub forma electrooculogramei. Electrooculograma este o metoda utilizata
in oftalmologie pentru diagnosticul a diverse disfunctii oculare. Una dintre acestea o reprezinta
nistagmus-ul. Nistagmus reprezinta mişcarea involuntara, neuniforma a ochilor care se poate
produce in orice direcţie: orizontal, vertical, oblic sau rotator. De exemplu in cazul unui nistagmus
orizontal, ochii se misca incet spre dreapta si apoi revin rapid spre stânga. Direcţia mişcării rapide
determina direcţia in care se produce nistagmus, astfel, in cazul de mai sus avem un exemplu de
nistagmus spre stânga. Nistagmusul poate fi spontan (se produce in absenta oricarei stimulari
externe) sau pozitional/vestibular (se produce din cauza unei modificari de pozitie a corpului).
Electrooculografia permite confirmarea diagnosticului numeroaselor afectiuni reţiniene (mai precis,
ale epiteliului pigmentar), constitutionale (chist, degenerescenta tapetoreţiniana) sau dobandite
(epitelita reţiniana sau atingere toxica provocata de unele antipaludice de sinteza).
Tehnica de examinare. Se dispun mai intai 4 electrozi pe piele, de fiecare parte a ochilor. Într-
o camera in care intensitatea luminoasa variaza, pacientul trebuie apoi sa efectueze mişcări de "du-
te vino" ale ochilor intre doua puncte de lumina rosie. Activitatile electrice captate sunt amplificate
de un ordinator, care le inregistreaza si le traduce pe un grafic numit electrooculograma.
Electrooculografia este un examen absolut deloc dureros, care nu este insotit de vreun efect
secundar.
e) Velocimetria Doppler permite măsurarea neinvazivã a vitezei de curgere a sângelui în
artere. Metoda de măsurare se bazează pe reflexia ultrasunetelor de către hematiile circulante. Un
flux de ultrasunete de frecventa f care atinge o hematie care circula cu viteza v în artera suferă o
modificare de frecventa ∆f, denumit decalaj Doppler. Acest decalaj este proporţional cu viteza
hematiei (v) si cu unghiul de incidenta θ al fascicolului de ultrasunete cu direcţia de curgere a
sângelui (fig. 67):
∆f v
= 2 cos θ (106)
f c
unde c este o constanta care reprezintă viteza de propagare a ultrasunetelor în ţesuturile umane si
este egala cu 1540 m/s.
Parametri investigaţi prin velocimetria Doppler: - inregistrarea bidimensionala a vitezei
sanguine; este asigurata prin utilizarea în sonda exploratoare a doi traductori plasaţi în unghi de
120o; viteza poate fi descompusa pe doua axe în v1 si v2 care reprezintă direcţia de emisie a
ultrasunetelor a fiecărui traductor. O analiza geometrica simpla permite fixarea unghiului de
74
incidenta a celor doua fascicole la 60o în acest caz cele doua viteze obţinute de fiecare traductor
sunt egale intre ele. Cunoaşterea precisa a valorii unghiului de incidenta a ultrasunetelor este
necesara pentru măsurarea vitezei prin efect Doppler (efectul Doppler este proporţional cu cosinusul
acestui unghi). Precizia de măsurare poate fi în conţinuare ameliorata prin plasarea stereotaxica a
traductorului la nivelul arterei de explorat.
Determinarea diametrului si debitului arterial; determinarea vitezei fluxului sanguin si a
debitului
Înregistrarea la nivelul arterei transverse apare ca o succesiune de viteze ale diferitelor straturi de
sânge care circula prin interiorul arterei. Ansamblul lor ia o forma parabolica, ceea ce semnifica
faptul ca sângele circula cu viteza mai mare spre centrul vasului.
Se poate calcula si o viteza secţionala (vs), adică viteza medie a întregii coloane de sânge.
Acest aparat este unicul care permite măsurarea în acelaşi timp a calibrului arterial (diametru) si
viteza de curgere a sângelui. Debitul arterial poate fi măsurat aplicând relaţiile:
D = S. vs (107)
πd 2
S= (108)
4
unde S este sectiunea in funcţie de diametrul vasului, d care se asimilează artera cu un tub cilindric.

6. Bazele fizice ale imagisticii medicale

6.1. Principiile generale ale imagisticii medicale

Sintagma imagistică medicală se referă la obţinerea de informaţii privind starea fiziologică ori
patologică, pe baza interpretării imaginii unei porţiuni a corpului. Definit în felul acesta termenul
este foarte larg deoarece imaginile ce se pot obţine se bazează pe fenomene diferite, deci poartă
informaţie diferită. Ele au totuşi unele elemente comune: reprezintă imagini construite, folosind
mijloace tehnice avansate, pe baza răspunsului organismului la interacţiunea cu factori fizici.
Fectorul fizic poate fi purtat de un factor chimic, de exemplu radiofarmaceuticele. În acest caz,
interacţiunea are loc între structurile biologice şi factorul chimic, cel fizic fiind însă purtătorul
informaţiei.
Interacţiunea cu factorul fizic implică cedarea unei cantităţi de energie ţesutului. Cu cât
energia cedată este mai mare, cu atât investigaţia respectivă poate avea efecte colaterale mai
importante.
Imaginea se construieşte de la gradul diferit în care un parametru al factorului e modificat prin
interacţiunea cu anumite ţesuturi, deci funcţie de caracteristicile acestora. Valorile parametrului
respectiv sunt convertite în grade de luminozitate (nuanţe de gri sau culori asociate convenţional) a
imaginii. Cu cât diferenţa între caractericticile ţesuturilor, din punct de vedere al factorului
respectiv, va fi mai mare, cu atât va fi mai accentuat contrastul imaginii. Calitatea imaginii e dată de
contrast şi de posibilitatea de a distinge mai multe detalii, deci de sensibilitate şi de rezoluţie.
Calitatea imaginii e afectată de zgomotul suprapus peste semnalul util şi de eventuale artefacte
(elemente ce nu au corespondent în structura anatomică). Aceşti parametri depind de răspunsul
ţesutului dar şi de caracteristicile radiaţiei incidente şi de prelucrarea tehnică a raspunsului.
Imaginile obţinute prin diferite tehnici diferă de între ele, funcţie de:
- factorul fizic şi parametrii acestuia;
- mecanismul de interacţiune cu materialul biologic;
- mijloace tehnice folosite pentru aplicarea factorului fizic şi înregistrarea răspunsului;
- modul de construire a imaginii, de regulă pe calculator, cel puţin la tomografie; în felul
acesta se poate îmbulnătăţi calitatea imaginii.
Principalii factori fizicii utilizaţi astăzi în imagistica medicală sunt: radiaţiile X (radiologie,
tomografie X sau tomodensitometrie), ultrasunetele (ecografie şi tomografie cu ultrasunete);
radiaţiile ionizante emise de substanţe radioactive, fixate, de regulă, pe trasori specifici ţesutului
investigat (scintigrafie, tomoscintigrafie sau tomografie de emisie), câmpul electromagnetic
75
(tomografie RMN), temperatura (termografie). O comparatie intre diferitele metode de imagistica
medicala este prezentata in tab. 17 .

Tab. 17. Comparatie metodelor de imagistica medicala

Metoda Factor fizic Rezolutia Caracter Nr. linii Pondere(%)
imaginii informatii
Radiodiagnostic Radiatii X medie Invaziv 1 30
Tomografie Radiatii X buna Invaziv 2 20
computerizată.
Scintigrafie Radiatii γ medie Invaziv 1 4
Ecografie Uitrasunete buna Neinvaziv 3 35
RMN (IRM) Câmp magnetic foarte buna Neinvaziv 3 10
Termografie Temperatura medie Neinvaziv 1 1

6.2. Röntgendiagnosticul

a) Natura si proprietatile razelor X. Radiaţia descoperită în 1895 de către fizicianul W.

Röntgen şi denumită de el radiaţia X, este o radiaţie electromagnetică, cu lungimea de undă intre
0.01 si 50 nm, în medie de 1000 de ori mai mică decât cea a luminii.
Se produc raze X ori de câte ori electroni aflaţi în mişcare rapidă, se lovesc de corpuri
materiale, unde produc dislocări de electroni de pe orbitele energetice ale atomilor acestor corpuri.
Pentru a se menţine echilibrul, electronii de pe orbitele mai periferice, ale corpului izbit, vor lua
locul electronilor dislocaţi de pe orbitele mai centrale. Din acest salt de pe un nivel energetic pe
altul, în sensul menţionat mai sus, rezultă un fascicol de fotoni, care constitue razelele X.
Producerea radiaţiei X se face în tubul Rontgen (Coolidge) (fig. 68) este un tub de sticlă în
care se face un vid foarte avansat unde electronii emişi de catod (un filament de wolfram ce a fost
adus la incadescenţă) sunt accelerati la diferenţe de potential de zeci de mii de volti (kV), se
ciocnesc cu mai ca molibden sau wolfram) unde cea mai mare parte din energia lor se pierde prin
ionizări şi excitări în straturile superioare ale materialului anodic, iar o parte produce radiaţie
Röntgen de frânare şi caracteristică.
In primul caz (radiatia X de franare) electronii sunt franati in campul nucleului, energia
electronilor se transmite radiatiei de franare :
eUa = hν = hc/λ (109)

din care rezulta:

λmin= hc/e Ua (110)

a) Aspectul exterior (constructie); b) Functionare

Fig. 68. Tubul de raxe X Coolidge: K– catod, A – anod, D – diafragma, RX - fascicol de radiatii Ua –
tensiunea de accelerare, Uf – tensiunea de filament, Ia - intensitatea curentului anodic.

76
 Fig. 69. Spectrul radiatiei X; continuu Fig. 70. Formarea imaginii in radiodiagnostic
(de franare) si caracteristic (de linii).

Al doilea proces de emisie (radiatia X caracteristica) este cel in care electronii cu energie
cinetica mare pot excita atomii anodului (anticatodului) de pe nivele inferioare. Prin dezexcitare,
atomul emite fotoni cu energii bine determinate, numita radiatie X caracteristica. Energia radiatiei
X caracteristice este data de diferenta de energie intre cele doua nivele intre care are loc tranzitia,
conform postulatului lui Bohr.
Fig. 69 arata ca intre macanismul de emisie al spectrului caracteristic de radiatie X si spectrul
luminos nu exista diferente esenţiale; insa radiatiile X au:
- frecvente mai mari, deoarece se emit prin dezexcitare pe nivele inferioare;
- sunt mai simple, avand mai putine linii.
Proprietăţiile radiaţiei X sunt comune cu ale radiaţiilor electromagnetice. Proprietatile
importante ale radiatiilor X sunt:
- propagarea in linie dreapta, sub forma de raze, la fel ca lumina;
- intensitatea lor scade invers proporţional cu pătratul distanţei;
- penetrabilitatea; spre deosebire de radiatiile luminoase, care sunt oprite de ecrane opace
subtiri, radiatiile X trec fără dificultati prin mediile materiale; penetrabilitatea este invers
proporţională cu lungimea de undă;
- atenuarea; sunt absorbite sau difuzate de corpurile prin care trec; Absorbţia în diferite medii
se face exponenţial conform legii Lambert :
I = I0 e-µx (111)
unde µ este coeficientul liniar de absorbţie, fiind direct proporţional cu numărul atomic Z la puterea
3, iar x este grosimea obstacolului.
- determină fenomenul de luminiscenţă; sub influenţă radiatiilor X anumite săruri
(platinocianura de bariu, sulfatul de zinc) devin luminoase, fenomen numit si radioluminiscenta;
- impresionarea emulsiilor fotografice; radiatiile X, la fel ca si lumina au proprietatea de a
reduce halogenura de argint la argint metalic din emulsia fotografica; după developare locurile
expuse capata o densitate de inegrire;
- produc ionizare, are loc ionizarea gazelor prin care trec;
- au efecte biologice asupra ţesuturilor vii, prin ionizărea şi excitarea atomilor, care produc
reacţii în materia vie.
Formarea imaginii in radiagnostic se face în doua moduri:
- radioscopie – radiaţia reziduală acţionează asupra unui ecran cu proprietăţi fluorescente şi
produce o imagine dinamică timp real a structurilor traversate.
- radiografie – impresionarea chimică directă şi prin emisie luminoasă obţinută cu ajutorul
ecranelor întăritoare asupra emulsiei de săruri de argint de pe suprafaţa unui film radiografic.
Imaginea se obţine prin proiectie conica si prin urmare este marita si deformata (fig. 70).
Pentru diminuarea acestor inconveniente se mareste distanta generator suport-imagine (film sau
ecran) iar corpul pacientului se aseaza cat mai aproape de suportul imaginii.

77
 Tubul radiogen – constă dintr-un balon, construit dîntr-o sticlă specială, fabricată pentru a
rezista la temperaturi deosebit de ridicate.Balonul are in interior doi electrozi situati unul în faţa
celuilalt :
- catodul – polul negativ al tubului format dintr-un filament de tungsten , dispus în formă de
spirală, adus la incadescenţă de un transformator de încălzire;
- anodul – polul pozitiv format din aliaj de metale greu fuzibile care au proprietatea de a
transmite rapid căldura primită, facilitând în felul acesta răcirea tubului produsă şi prin rotaţia sa
(3000 ture/min).
Transformatorul de inaltă tensiune: transformă tensiunea obişnuită de la reţea în tensiune
înaltă, cu cât tensiunea de accelerare (Ua, masurata in kV, numita si kilovaoltaj) este mai mare se
vor produce raze mai dure respectiv puterea de penetrare este mai mare –de aici rezultă calitatea
razelor; cantitatea de radiatie X din fascicol este data de intensitatea curentului anodic (Ia, masurata
in mA, numita si miliamperaj).
Formarea imaginii
a) Radioscopia (RS, fluoroscopia). Aceasta metoda permite sa se obţina rapid o vedere de
ansamblu a regiunii examinate si da relaţii privind aspectul morfologic si functional al organului
investigat; permite studiul de ansamblu al organelor, a raporturilor dintre ele, mobilitatea acestora,
identificarea unor puncte dureroase (apendice sau colecist); constă în examinarea pe ecranul
radioscopic a imaginilor pe care le formează un fascicul de raze Röntgen după traversarea corpului
uman. RS se bazează pe absorbţia inegală a razelor X de către diverse corpuri şi pe proiecţia conică,
fiind efectuată. Prin intermediul RS este posibilă examinarea organelor respiratorii, a sistemului
cardiovascular, a tubului digestiv. În timpul RS pacientul poate fi examinat în poziţie ortostatica
(cel mai frecvent) şi în poziţie decubit (pacienţii in stare grava sau cei care necesită investigarea
tubului digestiv, a sistemului urinar etc.).
Dezavantajele metodei constau in faptul ca imaginea nu este suficient de clara si are un
caracter fugitiv, fiind conditionata de competenta si expertienta examinatorului. Imaginea
radioscopica se formeaza ca urmare a urmatoarelor proprietati ale radiatiilor X: propagare in linie
dreapta, penetrabilitate, absorbtie selectiva si radioluminiscenta.
In radioscopia clasică sau analogică imaginea este obţinută direct pe ecranul constituit sticla
sau dîntr-o foaie de material celulozic sau plastic, pe care este dispersat un material fluorescent –
(platinocianura de bariu, tungstatul de cadmiu sau sulfura de zinc şi cadmiu). Imaginea radioscopica
este pozitiva (tesurile cu densitate mare apar intunecate pe ecran).
b)Radiografia (RGR), este o metodă bazată pe proprietăţile razelor Roentgen de a impresiona
stratul sensibil de emulsie al filmelor radiografice. De regulă, RGR sunt efectuate în incidenţă
directă, laterală, oblică, tangenţială. RGR este metoda principală de examinare, fiind utilizată
complementar la investigarea prin RS a sistemului respirator, a tubului digestiv etc. pentru
detalierea modificărilor depistate şi facilitarea stabilirii diagnosticului. Imaginea radiografica se
formeaza ca urmare a urmatoarelor proprietati ale radiatiilor X: propagare in linie dreapta,
penetrabilitate, absorbtie selectiva si impresionarea emulsiilor fotografice.
Descrierea aparaturii folosite in radiodiagnostic
Aparatura folosita in radiodiagnostic se compune, de regula, din trei parti componente
principale:
- generatorul de radiatii X (capul de iradiere) situat în camera de expunere;
- compartimentul pacientului, care sunt amplasate într-o incinta speciala, care asigura
protectia la radiatii, numita camera de iradiere;
- sistemul de control a parametrilor iradierii (pupitrul de comanda) care este plasat într-o
camera separata si protejata (camera de comandă).
Atât in radiografie cât şi in radioscopie generatorul de radiatii este un tub rontgen de tipul
celui descris anterior (vezi fig.68). Generatoarele pentru röntgen diagnostic au tensiunea de
filament,Uf , intre 6 si 12V la un curent de filament Ia de 300 - 500 mA. Catodul este constituit dintr-
un filament de tungsten. Anodul este de regula rotativ (vezi fig. 71). Anodul rotativ este format
dintr-un disc de tungsten, cu marginile tesite, care se roteste in jurul unei axe paralela cu axa
tubului. In acest caz prin franarea electronilor pe marginea discului anodic, axa fascicolului de
radiatii X ramane fixa, desi anodul se roteste.
78
Fig. 71. Tubul cu anod rotativ: 1- filament; Fig.72. Sectiune prin filmul radiografic;a) suport;
2- diafragma; 3-anodul rotativ; 4- focarul;

Fig. 73. Aparat fix pentru radiografie: Fig. 74. Aparat mobil pentru radiografie
masa, stativul, generatorul.

In anumite situatii, atunci cand bolnavul este netransportabil, se folosesc instalatii mobile de
radiodiagnostic (fig. 74) Aceste aparate se utilizeaza la patul bolnavului, au tensiune de accelerare
mai mica (15 kV), si folosirea lor impune precautii suplimentare in ce priveste radioprotectia.
Tensiunea maxima de accelerare (Ua) este de 150 kV la un curent anodic de 400 mA. Puterea
tubului este:
P = Ua Ia = 60 kW (112)
Cea mai mare parte din aceasta putere se transforma in caldura, numai 2% (1,2 kW) o regasim
in fascicolul de radiatii X. Cu cat focarul este mai mic cu atât fascicolul de radiatii X va fi mai
omogen, iar imaginea pe film sau ecran mai clara.
Cu cât tensiunea de accelerare (Ua, masurata in kV, numita si kilovoltaj) este mai mare se vor
produce raze mai dure respectiv puterea de penetrare este mai mare –de aici rezultă calitatea
razelor; cantitatea de radiatie X din fascicol este data de intensitatea curentului anodic (Ia, masurata
in mA, numita si miliamperaj).
Generatorul de radiatii este inchis într-o piesa metalica tubulara (cupola tubului) prevazuta cu
o fereastra , care limiteaza fascicolul radiant.
Tensiunea de accelerare este generata de un transformator ridicator de tensiune, cu bobina
primara conectata la retea; redresarea tensiunii inalte se face cu diode cu vid (kenotroane) si se
aplica pe tub in polarizare directa. Transportul tensiunii inalte la tubul de raze X se face prin
intermediul cablurilor de inalta tensiune, care prin constructie asigura protectia electrica necesara.
Pupitrul de comanda serveşte la punerea în funcţiune şi la oprirea aparatului; cuprinde intr-un
bloc unic elemente de reglaj (comutatoare, relee, potentiometre, reostate) si instrumente de masura,
care permit controlul parametrilor examenului radigrafic. In funcţie de combinarea acestora (Ua, Ia,
timp de expunere) se realizeaza fascicole de radiatii X cu parametri variabili in funcţie de
examinarea necesara.
79
 Avantajele radiografiei: nu necesită adaptarea ochilor la intuneric; capacitatea rezolutivă mai
mare decât a RS ; ramane un document obiectiv important din punct de vedere al controlului
periodic si ca document medico-legal; permite efectuarea examinarii în dinamică (seriografii); doza
de iradiere a pacientului la efectuarea unei radiografii este cea mai mică în comparaţie cu
radioscopia ; permite studierea tabloului radiologic de către un grup de specialişti.
Dezavantaje: incovenienţe în prelucrarea manuală „umedă” a filmelor, substituită acum cu
prelucrarea automată a filmelor; preţul de cost sporit al soluţiilor de developare şi al filmelor RGR;
necesitatea adaptării ochilor în camera obscură; condiţiile nocive în timpul prelucrării fotochimice a
filmelor expuse prin prezenţa în soluţii a metolului şi a hidrochinonei.
În practica cotidiană se mai utilizează teleradiografia (radiografia la o distanţă de 1,5 - 2 m de
la tubul radiogen al filmului, pentru excluderea denaturării proiecţionale şi obţinerea imaginilor
normale ale organului); radiografia cu majorarea sectorului de os filmat pentru depistarea fracturilor
din interiorul oaselor mâinii, picioarelor etc.; RGR cu raze dure pentru penetrarea unui sector dens
al unui organ (spre exemplu, infiltrarea masivă a unui plămân şi evidenţierea unei tumori pe fondul
acesteea).
Filmul radiografic (fig. 72) este format dintr-un suport transparent, acoperit de o emulsie de
gelatina avand in suspensie cristale de bromură de argint. Prelucrarea filmului radiologic se face în
camera obscură, unde se efectuează developarea ( fixare, revelere, spalare, uscare), când imaginea
latentă se transformă în imagine reala.
Formarea imaginii radiografice - imaginea radiologică există în formă latentă în relieful
spectral al fascicolului emergent. Întrucât organele au structuri neomogene, compoziţie chimică,
densitate, grosime variabile, relieful fascicolului emergent va traduce pe planul de proiecţie variaţii
de absorbţie determinate de aspectul neuniform al organului de cercetat, fapt ce va duce la
impresionarea disconţinuă inegală a sistemului detector. Imaginea radiografica este negativa
(tesurile cu densitate mare apar albe pe film).
Substanţe de contrast folosite in radiodiagnostic
Pentru ca un organ sa iasa in evidenta, trebuie ca acel organ sa aiba o capacitate proprie, mai
mare sau mai mica, de absorbtie pentru razele Rontgen.
Sunt insa organe, care, datorita absorbtiei asemanatoare a razelor Rontgen, sun indecelabile la
examenul obisnuit. Aceste organe nu pot fi puse in evidenta decât daca vom putea crea, cu mijloace
artificiale, contrastul necesar. Acesta se realizeaza ci ajutorul substanţelor de contrast, care pot
diminua opacitateaasa numitele contraste clare sau transparente (exemplu: aerul filtrat, CO2 ) sau
care maresc opacitatea, contrastele opace cum sunt substanţele pe baza de iod sau bariu.
Sulfatul de bariu sau barita, utilizat sub forma de suspensie in apa si administrat pe cate orala
permite vizualizarea aparatului digestiv, fiind insolubil si bine tolerat. Substanţele de contrast iodate
(compusi oganici cu iod) pot fi solubile sau insolubile in apa. Cele solubile in apa pot fi
administrate prin injectarea in vena pentru efectuarea de urografii, colangiografii, angiocardiografii,
sau in artere, pentru arteriografii. Unele sunt introduse direct in uretra, vezica, ureter (uretrografie,
cistografie, pielografie retrograda, histerosalpingografie).

Fig. 75 Prima radigrafie: Fig. 76. Radiografie toracica

mana d-nei Rontgen

80
 Compusii cu iod insolubili sunt administrati fie oral, pentru diagnosticul caile biliare, fie sunt
injectati in diferite cavitati ale organelor. Mentionam mai jos examenele radiologice mai uzuale,
care folosesc substanţe de contrast.
Urografia intravenoasa consta in evidentierea radiologica a aparatului urinar prin injectarea
intravenoasa a unei substanţe iodate renotrope numita odiston;
Colecistografia permite evidentierea veziculei si a cailor biliare;
Splenoportografia este utilizata pentru studiul axului vascular spleno-portal, cât şi pentru
hepatografia pe care o realizeaza in faza de intoarcere. Ea ne ajuta sa precizam, de multe ori,
etiologia sindromului de hipertensiune portala;
Angiocardiografia consta in radiografierea cordului si vaselor principale, după opacifierea lor.
Substanţa opaca, avand concentraţie in jur de 70% iod, este introdusa prin injectare sau cateterismul
venei cubitale sau jugulare, in cantitatea totala de aproximativ 1 ml/kilocorp. Se pot executa cu
aparatele modeme radiografii in doua planuri, perpendiculare intre ele, cu mai mult de 10
imagini/secunda;
Aortografia permite reprezentarea aortei de la origine pana la ultimele ei ramuri, prin
ocifierea sa cu substanţe de contrast iodate, injectate fie la radacina aortei, prin cateter, in aorta
toracica sau abdominala, prin punctie sau retrograd, fie prîntr-o artera brahiala;
Bronhografia este metoda de explorare a bronhiilor, după opacifierea lor cu o substanţa de
contrast. Ea ne da informatii pretioase morfologice si functionale asupra bronhiilor, cât şi a
teritoriului pulmonar respectiv.
Histerosalpingografia (HSG) este o metoda radiologica, ce pune in evidenta cavitatile utero-
tubare, prin injectarea in interiorul uterului si a trompelor, a unor substanţe radioopace.

Tehnici radiologice speciale

Radioscopia televizată – transpunerea imaginii radiosopice într-o imagine aparenta pe un
monitor de televiziune prin intăritorul de imagine.
Amplificatorul de imagine este un sistem electronic ce are următoarele aplicaţii:
- permite efectuarea radiooscopiei la lumina zilei;
- calitatea imaginii este net superioară şi poate fi înregistrată –video, fotografic sau digital.
- se poate lucra cu sistem de TV cu circuit închis, în echipe de specialişti, proceduri de
radiologie intervenţională.
- imaginea poate fi transmisă la distanţă prin TV, cablu, internet;
- reducerea considerabilă de 3-5 ori a intesităţii fascicolului de radiaţii;
- a permis construcţia de aparate cu telecomandă şi protecţia operatorului.
Tomografia plană convenţională: tubul şi caseta sunt solitare şi se deplasează simultan.
Tomografia convenţională permite studiul unor procese patologice inaparente pe imaginea
standard.
Variante radiografice
Xeroradiografia, este o metoda bazata pe utilizarea aparaturii obisnuite de radiatii X pentru
radiografie. O modalitate de obţinere a imaginii radiografice pe hârtie fără developarea „umedă”
este xeroradiografia bazată pe capacitatea razelor X de a modifica rezistenţa electrică a unor
materiale semiconductoare (seleniul). Razele X care traversează o regiune anatomică vor forma pe
placade seleniu o imagine latentă, urmare a încărcării electrostatice pozitive a diverselor porţiuni,
care va deveni vizibilă prin aplicarea pe placă a unei pudre de transfer (toner) încărcată electric
(negativ).Datorita gradului mare de expunere, aceasta tehnica se foloseste doar pentru studierea
partilor din organism cu un grad mare de inconţinenta structurala, cum ar fi in ortopedie, mai ales
pentru partile moi. Xeroradiografia furnizeaza informatii importante despre protezele de silicon.
Microradiofotografia (MRF); este o componentă a radiodiagnosticului, care constă în
realizarea pe negative a imaginilor radioscopice prin fotografierea acestora de pe ecran, adaptând la
aparatul cu raze X un dispozitiv de radiofotografiere, constituit din ecran si un aparat de fotografiat.
Fotografierea se realizează pe filme de dimensiuni 70x70 sau 110x110mm. Se utilizează
preponderent în investigarea organelor cutiei toracice.
Mamografia (MGR) este o metodă de radiografie a glandelor mamare. Este realizată prin
utilizarea unor aparate speciale – mamografe – cu aplicarea razelor X „moi”, fiind folosită pentru
81
depistarea maladiilor glandei mamare şi, în primul rând, a cancerului care, actualmente ocupă
primul loc în incidenţa maladiilor oncologice. Efectuarea a 4 radiografii (câte 2 la fiecare sân în 2
incidenţe) poate depista cancerul când acesta nu se manifestă, pacienta având şansa de vindecare
deplină în 93 - 95%.
Radiografia dentara - se foloseşte în stomatologie, utilizeaza generatori speciali, de mici
dimensiuni, mai mobili decât cei obisnuiti. Filmul radiografic dentar de dimensiuni 3x4 cm, se
aseaza inapoia gingiei si lipit de dintele examinat.
Radiografia digitala, reprezintă o radiografie analogică (formată din numeroase nuanţe de
gri), prelucrată într-un calculator după cuantificarea valorilor intensităţilor componente ale
imaginii, valorile procesându-se pentru obţinerea unei imagini digitale cu posibilitatea ulterioară de
reconstrucţie tridimensională.
Imaginile pot fi redate pe un monitor TV, pot fi înregistrate pe o bandă magnetică sau pe un
film sub formă de radiografie digitală, iar ulterior, un convertor digital – analog poate realiza o
imagine analogică. Imaginea obţinută astfel va avea un contrast mult mai bun, iar rezoluţia va fi
superioară radiografiei convenţionale. Metoda asigură transformarea datelor analoge în infomaţii
digitale.
Părţile componente ale receptorilor digitali utilizaţi în radiodiagnostic sunt:
- Detectorul de scintilaţie - proprietatea unor substanţe de a emite lumină la impactul cu
radiaţiile X;
- Convertorul energiei luminoase. Acest sistem transformă sistemul analog de date (semnalul
luminos) în informaţii digitale (curentul electric);
- Calculatorul, care prelucrează imaginea digitală şi o transformă in semnal video TV.
Comparaţie între imaginile digitale şi analoagice
Elementul de bază al imaginii digitale este pixelul – o suprafaţă pătrată cu o nuantă de gri
corespunzatoare densităţilor pe care le reprezintă. Imaginea radiologică este formată dintr-un număr
de pixeli. Creşterea numărului de pixeli / imagine determină mărirea rezoluţiei imaginii. Imaginea
digitală are urmatoarele avantaje:
- permite o mai bună vizualizare a zonelor cu densităţi mici;
- oferă posibilitatea unei prelucrări ulterioare a imaginii.
Ponderea metodelor clasice de radiodiagnostic in depistarea şi verificarea maladiilor
organismului uman constituie in prezent 50% - 60%, în comparaţie cu 80 -90% la sfarsitul secolului
trecut. Scăderea se datorează utilizării mai frecvente a mijloacelor moderne de imagistica medicala
(CT, RMN, ecografie, etc.) care asigură, pe lîngă o rezolutie superioara si un nivel scăzut de
iradiere al populaţiei.

6.3. Tomografia computerizata

Termenul de tomografie vine de la grecescul tomì (secţiune), deci înseamnă obţinerea unor
imagini pe secţiuni. Tomografia computerizata (TC) se bazeaza pe realizarea unei imagini provenite
din diferenţa de densitate a unor structuri anatomice, fiind cea mai importantă descoperire cu
aplicaţii în medicină după descoperirea razelor X, pentru care G.N. Hounsfield şi A.M. Cormark au
primit Premiul Nobel pentru medicină în 1979. În pofida concurenţei cu ecografia şi cu RMN, în
multe circumstanţe, TC este o metodă preferenţială în depistarea maladiilor craniului, pulmonare şi
ale abdomenului. Este o tehnică particulară, care utilizează ca factor fizic radiaţia X, ca procedeu de
explorare a mediului, secţiunea tomografică în plan transversal axial, iar ca mod de redare a
informaţiei, imaginea digitală.
Sistemul de achizitie a datelor a suferit modificari de-a lungul timpului; ultima generatie, TC
spirala (sau volumetrica), presupune rotatia tubului combinata cu mişcarea de avans a mesei spre
detector. Raportul dintre viteza mesei si grosimea sectiunii este cunscut sub denumirea de „pitch”.
Principiul tomografiei computerizate se bazează pe măsurarea atenuării pe diferite direcţii
cuprinse in planul sectiunii longitudinale investigate unui fascicol îngust de radiaţii X, care
parcurge, printr-o mişcare circulară, un strat echivalent ca lărgime din corpul examinat, şi
reconstrucţia imaginii plecând de la proiecţiile sale diferite. Fascicolul ingust este produs de un
generator de radiatii X (GRX), colimat astfel încât sectiunea fascicolului sete de numai cativa
82
milimetri patrati. După ce traverseaza organismul, fascicolul partial atenuat, este captat de un
detector de intensitate, pentru fiecare direcţie find masurata absorbtia selectiva. Ansamblul GRX –
detector executa explorari pe trasee paralele, după care se roteste cu un anumit unghi si efectueaza
un nou program de explorari paralele. Mecanismele de mişcare paralela si de rotatie sunt actionate
prin computer, astfel încât sectiunea investigata se incadreaza într-o matrice cu NxN (N= 2048 sau
4096) elemente patratice, fiecare element avand latuara de cateva zecimi de milimetru.
Dimensiunea unui element din matricea patratica reprezinta puterea de rezolutie a tomografului.
Valoarea obţinuta din masurarea atenuarii este transformata intr-un semnal de imagine afisat
pe un monitor. Lista culorilor folosite se asociaza intevalului de valori a absorbtiei, respectiv a
registrului densitatilor regiunii anatomice investigate.
Tomografia computerizata permite obţinerea imaginii oricarei sectiuni prin corpul uman,
obţinandu-se imagini de mare precizie. Daca se fac imagini ale sectiunilor succesive, acestea pot fi
prelucrate in imagini tridimensionale ale organelor interne. Pentru marirea contrastului tesuturilor
mai putin dense se utilizeaza substanţe de contrast iodate administrate intravenos sau oral.
Substanţa de contrast poate fi folosita pentru a studia fluxul sanguin, pentru a depiste tumori sau
pentru a cauta alte afectiuni. Imaginile computer tomograf pot fi preluate inainte sau după
administrarea substanţei de contrast In timpul testarii, pacientul va fi intins pe o masa conectata la
scanner-ul computer tomograf-ului, un aparat de dimensiuni mari cu aspectul unui cilindru fără
miez. Acesta va trimite impulsuri de raze X prin corpul pacientului. Fiecare impuls dureaza mai
putin de o secunda si formeaza imaginea unei felii subtiri din organul sau zona studiata. O parte a
scanner-ului se poate inclina, fapt ce permite preluarea imaginilor zonei studiate din diferite pozitii.
Imaginile sunt memorate intr-un computer. Computer tomograful (CT) poate fi folosit pentru
studiul oricarui organ al corpului ca ficatul, pancreasul, intestinele, rinichi, glandele suprarenale,
plamani si inima. De asemenea poate studia vasele de sânge, oasele si maduva spinarii.
Schema bloc a unui CT este prezentata in fig.76.
În ansamblu o unitate C.T cuprinde: - sistemul de achiziţie a datelor; - sistemul de procesare;
- sistemul de vizualizare şi stocare a datelor; - sistemul de comandă.
Sistemul de achiziţie a datelor cuprinde: tubul de radiaţii X, detectorii, o serie de elemente
electronice asociate, montate într-un suport;
Sistemul de procesare a datelor. Semnalele electrice rezultate in urma conversiei energiei
luminoase a detectorilor de catre fotodioda sunt numerizate şi stocate pe o matrice de reconstrucţie,
iar apoi comparate cu matricea implementată in aparat. Fiecărui pătrăţel al matricei îi corespunde o
unitate de densitate exprimată printr-o nuanţă de gri. Aparatele moderne au 2048x2048 sau
4096x4096 de unităţi de densitate. Cu cat aceste unităţi de densitate sunt mai mici cu atât imaginea
va fi mai bună. Unitatea de volum constituentă a imaginii este denumită VOXEL, iar
corespondentul bidimensional al voxelului PIXEL. Pixelul reprezintă, prin urmare, suma valorilor
dintr-un voxel şi este cea mai mică unitate constituenta a imaginii.

Fig. 76. a) Schema bloc a CT; b) Vedere de ansamblu a unui CT

83
 .
Fig.77.Corespondenta dintre voxel si pixel in TC Tab. 18. Unitati Hounsfield (UH)

Unitatea de masură a densitătii denumită unitate Hounsfield (UH) este definită ca 1/1000 din
diferenta de densitate dintre apă şi aer sau 1/1000 diferenţa apa şi osul compact. Grila de densităţi
este arbitrară, densitatea aerului este -1000, a apei 0 şi a osului + 1000, (tab.18).
Vizualizarea datelor şi comanda ansamblului.
Este prezentată pe monitorul din încaperea unde se află operatorul. Stocarea imaginilor se
face pe harddiscul computerului, pe suport magnetic, CD etc. Imaginea poate fi revăzută ulterior şi
eventual înregistrată pe film radiologic sau fotografic.

Fig. 78. Imagini obţinute prin TC

Principalele indicatii ale TC sunt:

- stabilirea diagnosticului si elaborarea planului de tratament in afectiunile neoplazice;
- patologie neurologica traumatica, tumorala, vasculara, infectioasa;
- patologia aparatului respirator si mediastinului;
- patologia aparatului digestiv, in special organele parenchimatoase: ficat, splina, pancreas;
- patologie renala si ginecologica.

6.4. Imagistica prin rezonanţă magnetică nucleara (RMN sau IRM)

RMN - constituie o metodă non-invazivă de examinare a afecţiunilor neuro-musculo-
scheletale. Se bazează pe proprietatea (descoperită în anul 1945 de Bloch si Purcell, premiul Nobel
pentru fizica in 1952) că nucleele se comportă ca nişte magneţi în prezenţa unui câmp magnetic
intens. Nucleele de hidrogen sunt animate de mişcarea în jurul propriului ax asa numitul „spin”
nuclear. Acesta tehnica a fost aplicata cu succes in fizica si chimia moleculara, pentru analiza
structurii membranelor celulare, a acizilor nucleici, proteinelor si virusilor. Pentru imagistica
medicala aceasta metoda a inceput sa se dezvolte incepand cu 1971.
Principiul metodei constă în „intrarea în rezonanţă” a nucleelor unor atomi ( de exemplu H)
plasaţi într-un câmp magnetic şi la o anumită radiofrecvenţă prin emiterea unui semnal radio. La
rezonanta sistemul de nuclee absoarbe energie de la campul de radifrecventa, ceeace determina
84
trecerea nucleelor pe un nivel energetic superior. Frecventele la care RMN este detectata sunt in
jurul a 100 MHz si depind de valoarea campului magnetic static.
In natura un numar mare de nuclee stabile poseda un moment magnetic permanent. Din
aceasta categorie face parte hidrogenul, element universal si indispensabil in biosfera, al carui
nucleu este format dintr-un singur proton.
Deoarece proba supusa analizei prin RMN conţine un numar mare de atomi de hidrogen
(protoni), acestia determina o marime numita magnetizare (M), reprezentand suma momentelor
magnetice a tuturor protonilor din unitatea de volum. In absenta campului magnetic static (B0 = 0)
protonii probei sunt orientati aleator in spaţiu, si datorita mişcării de agitaţie termica magnetizarea
probei este nula (M = 0). In prezenta campului magnetic static (B0≠ 0) nucleele probei incep sa se
orienteze pedirecţia campului magnetic, deci magnetizarea creşte (M ≠ 0), dar magnetizarea este
partiala, datorita prezentei agitaţiei termice (v. fig. 79 ).

Fig.79. Magnetizarea unei probe (M) sub actiunea unui camp magnetic exterior (B0)

Cel de-al doilea camp magnetic G (de radiofrecventa) are rolul de a produce modificarea starii
de echilibru a magnetizarii nucleelor si deci a orientarii magnetizarii. La rezonanta frecventa
campului G este egala cu frecventa mişcării de precesie a magnetizarii (rotirea lui M in jurul axei
determinate de B0), analog mecanic cu un giroscop (titirez).
La rezonanta se produce un transfer de energie de la campul magnetic alternativ de
radiofrecventa G catre protonii probei.
Mecanismele de revenire ale nucleelor in starea de energie minima nu se face pe cale
radiativa, acestea sunt mecanisme neradiative de revenire si se numesc mecanisme de relaxare. Se
cunosc in principal doua mecanisme de relaxare: relaxarea spin - retea si relaxarea spin - spin .
Relaxarea spin-retea reprezinta mecanismul de revenire a magnetizarii la starea de echilibru,
ca urmare a interactiunii spinilor protonici cu reteaua atomilor din proba, care consta in cedarea
surplusului de energie absorbita de nucleu atomilor retelei. Timpul in care are loc acest proces se
numeste timp de relaxare spin - retea (sau timp de relaxare longitudinal) deoarece se refera la
revenirea la pozitia de echilibru a componentei longitudinale M1, pe direcţia lui B0, a magnetizarii si
se noteaza cu T1.
Relaxarea spin – spin reprezinta mecanismul de revenire la starea de echilibru, ca urmare a
interactiunii intre nucleele vecine, prin interactiunmea spinilor protonici. In prezenta campului de
radiofrecventa exista si o componenta transversala a magnetizarii, M2.Timpul in care are loc acest
proces se noteaza cu T2 si se numeste timp de rexare transversal, deoarece se refera la revenirea spre
zero a componentei transversale a magnetizarii.

Tab. 19. Timpii de relaxare ai unor ţesuturi

Tesutul T2 (ms) T1 (ms) (B0=0,5T) T1(ms) (B0=1,5T)
Adipos 80 210 260
Ficat 42 350 500
Muşchi 45 550 870
Materie alba 90 500 780
Materie cenuşie 100 650 920

În funcţie de diversitatea valorilor factorilor sus-numiţi, cele mai concludente imagini sunt în
cazul structurilor ţesuturilor moi, bogate în apă, inclusiv în atomi de hidrogen, fiind posibilă
diferenţierea edemului, extravazările lichidiene (trecere a serului si a limfei din vasele sangvine si
85
limfatice in tesuturile inconjuratoare, datorita traumatismelor, arsurilor, inflamatiilor sau alergiilor),
ţesuturi tumorale, etc. Grăsimea bogată în hidrogen va oferi un semnal intens, iar ţesuturile cu o
cantitate redusă de apă (meniscul articular) vor produce un semnal foarte slab. Injectarea
intravenoasă a substanţelor de contrast (gadolinium) permite obţinerea unei imagini mai precise a
afecţiunii.

Tab. 20. Intensitatea semnalului in funcţie de timpii de relaxare si de organul investigat

Intensitate semnal T1 ponderat T2 ponderat
Hipersemnal Grăsimi, măduva osoasă, Lichid cefalorahidian, chiste, edeme,
(negru) hemoragie subacută, substanţa nucleu pulpos normal, tumori
cerebrală
Izosemnal Fluide, muşchi, măduva osoasă Nucleu pulpos deshidratât, grăsimi,
(nuante de gri) roşie măduva spinării, tumori substanţa cenuşie, muşchi, splina
Hiposemnal (alb) Aer, calcifieri, oasele craniului, Aer, calcifieri, oasele craniului,
vase cu flux rapid, tesut fibros, vase cu flux rapid, tesut fibros,
ligamente, tendoane ligamente, tendoane

Treptele obţinerii imaginii prin R.M.N sunt:

- „Specimenul” examinat – corpul uman este supus unui câmp magnetic exterior foarte
puternic, care rămâne constant în tot intervalul investigaţiei şi care produce alinierea în acceaşi
direcţie a dipolilor magnetici nucleari ;
- Specimenului i se aplică apoi un câmp magnetic oscilant din zona de radiofrecvenţă a
spectrului electromagnetic, adică a unei unde de radiofrecvenţă (RF) ce determină rezonanţa
nucleelor;
- Radiaţia electromagnetică (unda de RF) este apoi suprimată; nucleii conţinuă să oscileze,
emiţând ei însăşi ca particole cu sarcină electrică – o undă de RF care poate fi detectată ca semnal
rezonant magnetic al nucleolilor. Recepţia semnalului este posibilă prin faptul că unda respectivă
induce un curent electric într-o bobină construită în acest scop. Acest semnal este transmis unui
computer, care îl transformă, prin prelucrare digitală, în semnale optice elementare (pixeli).
Valoarea sau intensitatea pixelului este proporţională cu intensitatea semnalului ce provine
din nucleii rezonanţi aparţinând unui volum bine determinant, voxelul. Prima etapă este stabilirea
secţiunii ori secţiunilor pe care se face înregistrarea. În conţinuare secţiunea se împarte în elemente
de volum (voxel = volum element) şi trebuie obţinut un semnal corespunzând răspunsului individual
al fiecăruia. Odată înregistrate aceste semnale imaginea se construieşte de către un calculator în aşa
fel încât fiecărui element de volum să-i corespundă un element de imagine (pixel = picture
element). Un parametru al răspunsului tisular, cel mai adesea intensitatea, dar nu numai, se traduce
în grade deluminozitate (uneori culoare) a pixel-ului corespunzător, astfel încât matricea reprezintă
o matrice de elemente (puncte) de luminozitate. Fiecărui element de imagine corespunzându-i un
element de volum, cu cât matricea e mai mare, cu atât elementul de volum e mai mic.

Element de volum = Voxel Element de imagine = Pixel

Fig. 80. Corespondenta dintre voxel si pixel in RMN

Evident, nu se pot distinge detalii mai mici decât un voxel, acesta fiind puterea de rezolutie a
tomografiei RMN. Micşorarea voxel-ului duce însă, de regulă, la mărirea zgomotului.
86
 Imagistica RMN (IRM) are ca scop realizarea imaginii bidimensionale dîntr-o anumită
secţiune a corpului din care e posibilă obţinerea unei imagini tridimensionale, pornind de la un
număr mare de secţiuni ori chiar a unei înregistrări tridimensionale, a răspunsului ţesuturilor la un
semnal magnetic ce induce RMN a protonilor, oferind în felul acesta informaţii privind starea
fiziologică sau patologică a ţesuturilor.
Parametrii măsurabili care mijlocesc aceste informaţii sunt densitatea de protoni şi timpii de
relaxare (T1 şi T2).Primul parametru (densitatea de protoni) este, evident, legat de hidratarea
ţesuturilor, iar ceilalţi doi depind de starea apei în ţesuturi (apă liberă, apă legată), deci de
interacţiunea ei cu moleculele biologice. Se observă că, spre deosebire de alte molecule imagistice
în care se înregistrează un singur parametru, radiaţia transmisă, pentru razele X , radiaţia reflectată,
în ecografie, ori gradul de fixare în ţesuturi, în cazul scintigrafiei, imaginile RMN pot înregistra 3
parametrii, ceea ce înseamnă o mai mare flexibilitate şi o cantitate mai mare de informaţie, dar şi o
complexitate sporită atât a aparaturii cât şi a protocoalelor de lucru deci necesită o reglare mai fină a
parametrilor funcţie de ceea ce se urmăreşte. În plus, prelucrarea răspunsului pentru obţinerea
imaginii e şi ea mai complexă. Marele avantaj al imagisticii RMN este faptul că nu utilizează
radiaţii ionizante (X sau γ), deci nocivitatea este incomparabil mai mică.
Imaginea se obţine, ca şi în cazul altor forme de imagistică, prin diferenţa intensităţii
semnalului înregistrat în zone alăturate, corespunzând unor caracteristici diferite. Deci problema
care se pune e convertirea variaţiei parametrilor înregistraţi în modificări ale intensităţii semnalului.
În ceea ce priveşte concentraţia protonilor, chestiunea e relaţiv simplă, dat fiind că amplitudinea
semnalului de RF de relaxare creşte monoton cu aceasta. Pentru timpii de relaxare, intensitatea
semnalului depinde de momentul în care se înregistrează răspunsul şi de frecvenţa stimulilor de
excitare. În funcţie de acestea există mai multe regimuri de funcţionare, dând evident informaţii
diferite.
Calitatea imaginii in RMN. Analiza performanţelor RMN poate fi făcută prin utilizarea
fantomului. Fantomul este construit din materiale care produc semnale RMN, cum sunt: soluţiile
apoase paramagnetice, siliconul, etc. Apa are rolul de a permite ajustarea timpilor de relaxare spin-
reţea (T1) şi spin-spin (T2) pentru ca imaginea să poată fi obţinută intr-un timp minim. Fantomul are
două scopuri principale: evaluarea rezoluţiei si stabilirea omogenităţii undelor de frecvenţă.
Fantomul pentru evaluarea rezoluţiei testează proprietăţile spaţiale ale imaginii: grosimea
secţiunilor, linearitatea şi raportul semnal/zgomot in funcţie de poziţie.
Fantomul destinat testării rezoluţiei este confecţionat din materiale plastice. Din fantom sunt
indepărtate porţiuni, care sunt umplute cu soluţii apoase, a căror imagine este vizualizată. In alte
situaţii se utilizează un fantom care produce un semnal standard cu valori cunoscute ale T1, T2 şi
care permite testarea raportului contrast/zgomot.
Fantomul pentru stabilirea omogenităţii undelor de radiofrecvenţă. Uniformitatea spaţială a
campurilor magnetice cu frecvenţe din domeniul radio transmise pacientului şi recepţionate este
testată cu ajutorul fantomului. Campul magnetic transmis este acel camp magnetic utilizat pentru
rotirea magnetizării. Campul magnetic recepţionat depinde de sensibilitatea bobinei de a răspunde
la semnalul produs de precesia spinilor. Ambele campuri magnetice trebuie să fie omogene: primul,
pentru a asigura o rotaţie uniformă a spinilor, iar cel de-al doilea, pentru a produce o sensibilitate
spaţială uniformă in zona investigată.
Agenţi de contrast in RMN. In general nu este necesară utilizarea unor substanţe de contrast,
excepţie făcand investigarea diverselor patologii ale lichidului cefalorahidian (in special tumori,
scleroze multiple, etc.). Pentru îmbunătăţirea contrastului se folosesc „agenţi de contrast”. Aceştia
sunt, în general, materiale paramagnetice, substanţe cu electroni nepereche; ele au o susceptibilitate
magnetică ridicată, ceea ce duce la o distorsiune locală a câmpului magnetic şi deci la modificarea
timpilor de relaxare. Substanţele de contrast utilizate in RMN au la bază gadoliniul, care are rolul de
a scurta timpul de relaxare T1, ceea ce determină ca imaginea organului care conţine acest element
să apară mai luminoasă.
Echipamentul R.M.N. Corpul pacientului este introdus în interiorul unui magnet care
generează un câmp magnetic uniform. Se folosesc magneţi permanenţi, electromagneţi ori magneţi
supraconductori. Magneţii permanenţi sunt mai puţin costisitori în exploatare (nu consumă energie);
87
marele lor dezavantaj e greutatea, care poate ajunge la 100 tone. Electromagneţii au un mare
consum de energie şi degajă o cantitate importantă de căldură, datorită disipaţiei pe rezistenţa
înfăşurărilor, ceea ce implică necesitatea unui sistem de răcire. Pot genera câmpuri magnetice de
până la 0,15 T. Magneţii supraconductori sunt electromagneţi răciţi până la -269°C, printr-un dublu
circuit cu azot şi heliu lichid. La această temperatură, rezistenţa înfăşurării devine nulă (fenomenul
de supraconductivitate), deci consumul de energie e foarte mic. Pot genera câmpuri de până la 2T.
Pentru stabilirea secţiunii şi a elementelor de volum de pe care se face înregistrarea se aplică,
pe anumite direcţii, câmpuri magnetice neuniforme liniar variabile în spaţiu, suprapuse peste
câmpul magnetic principal, aşa-numiţii gradienţi de câmp. Aceştia se obţin cu ajutorul unor
înfăşurări cu geometrie şi orientare adegvate.
Semnalele de RF excitatoare se aplică prin intermediul unor bobine prin care circulă un curent
alternativ cu frecvenţa de rezonanţă (dependentă de inducţia câmpului magnrtic). Uneori, aceleaşi
bobine se folosesc şi pentru înregistrarea răspunsului. Prelucrarea semnalelor înregistrate şi
construirea imaginii se realizează pe computer.
Dat fiind că se lucrează în câmp magnetic şi cu semnale electromagnetice de radiofrecvenţă,
pot apărea interacţiuni cu mediul înconjurător, în ambele sensuri. Omogenitatea câmpului magnetic
poate fi alterată de prezenţa unar obiecte feromagnetice cu deosebire dacă acestea sunt în mişcare;
invers, câmpul magnetic poate perturba funcţionatrea unor aparate electrice cum ar fi: stimulatoare
cardiace, monitoare video, suporturi pentru înregistrare magnetică (discuri, benzi), tuburi de radiaţii
X, etc. Semnalele de RF înregistrate fiind slabe pot fi perturbate de semnale captate din exterior.
Pentru evitarea acestor interacţiuni se face o ecranare a încăperii şi se evită introducerea de surse de
radiaţii (de exemplu iluminatul fluorescent). Schema de principiu a unui tomograf RMN este
prezentata in fig. 81.
Electromagnetul toroidal este piesa centrală a instalaţiei R.MN - el trebuie să producă un
câmp magnetic extern cât mai intens si uniform, B0, cu inductia magnetica 0,05 – 3T, de
aproximativ 20.000 de ori mai mare decât campul magnetic terestru.
Generatorul de radiofrecventa produce un curent electric alternativ care genereaza in bobina
L1, a carui aza este paralela cu B0, campul magnetic de rezonanta.
Bobinele pentru creerea gradientului de camp (L2) creeaza un camp magnetic variabil, care
modifica liniar amplitudinea lui Bo de-a lungul axei pacientului; acest gradient permite selectionarea
semnalului de rezonanta a diferitelor sectiuni din regiunea anatomica investigata. Forma şi
dispoziţia acestor bobine depind substanţial de sistemul magnetic principal.
Gradienţii de câmp magnetic (B) se produc prin curenţi electrici care circulă în spire din
materiale conductoare, cu geometrii variate.

Fig. 81. Echipamentul RMN: a) sectiune transversala; b) sectiune longitudinala

Detectorul (bobina L3) are rolul de a detecta semnalul de rezonanta care ia nastere in
momentul absorbtiei de catre proba a energiei campului magnetic variabil. Deoarece semnalul
provenit de la L3 este slab, el este amplificând şi apoi preluat de un computer.
88
 Computerul - controlează parametri fizici aleşi de operator si prelucreaza datele venite de la
detectorul de radiounde. El transforma semnalul detectat in semanal analogic (imagine) pe ecranul
unui monitorTV, cu posibilitati de inregistrare fotografica sau magnetica a imaginii. Durata unui
examen este de aproximativ 30 - 90 minute.

Fig. 82. Instalatie RMN Fig. 83. RMN, realizează imagini ale ţesutului moale,
poate deosebi materia cenuşie de materia albă în creier (1),
ţesutul canceros de cel necanceros şi muşchii de organe (2).

Metoda RMN da posibilitatea diferentierii rapide a tesuturilor maligne de cele normale sau
benigne, desi toate au practic aceeaşi densitate, numai din diferenta timpilor de relaxare, care pentru
tesuturile maligne sunt mult mai mari in comparatie cu cei ai tesuturilor normale, fapt ce se explica
prîntr-o hidratare accentuata a tesuturilor maligne. Valorile timpilor de ralaxare pentru tesuturile
benigne sunt apropiate de cele ale tesuturilor normale.
Tomografia RMN permite explorarea functionala si diagnosticarea tuturor segmentelor
organismului uman.
Pregătirea pacientului, în general nu necesită măsuri speciale; un caz special îl reprezintă
pacienţii cu claustrofobie - la care este necesara administrarea unui calmant uşor pentru reducerea
starii de anxietate.
Contraindicaţiile absolute: cipuri feromagnetice intracraniene; peacemaker cardiac; proteze
metalice valvulare; corpi stăini metalici intraoculari.
Contraindicaţii relaţive: claustrofobie ; pacienţi ventilaţi sau intubaţi, pacienti cu expunere
cronica la metale
Măsuri de protecţie. Deşi RMN nu utilizează radiaţiile ionizante pentru formarea imaginii,
este necesar să se cunoască măsurile de protecţie asociate utilizării campurilor magnetice foarte
intense, energiei undelor radio, variaţiilor in timp a intensităţii campului magnetic, gazelor
lichefiate şi gradientului de camp magnetic.
Campurile magnetice determină magnetizarea tuturor corpurilor feromagnetice. Prezenţa in
campul magnetic a corpurilor feromagnetice poate produce efecte nedorite asupra pacientului sau
poate determina deteriorarea magnetului şi a bobinelor. Efecte similare pot fi produse şi de
corpurile feromagnetice asociate pacientului.
La pacienţii cu pacemaker sunt necesare precauţii deosebite, deoarece campul magnetic intens
poate afecta circuitul electronic ca urmare a curenţilor pe care si generează. in acest fel viaţa
pacientului poate fi pusă in pericol. Campul magnetic poate de asemenea şterge informaţiile
inregistrate pe card.
Efectele produse de undele de radiofrecvenţă. Undele de radiofrecvenţă pot produce
incălzirea ţesuturilor din organism. Din acest motiv se recomandă limitarea timpului in care o
persoană stă in acest camp.
Unele bobine RF, pot produce pacientului arsuri , care trebuie avertizat pentru a anunţa dacă
simte un asemenea efect, in scopul intreruperii investigaţiei.

89
 Tab. 21. Imagistica prin rezonanta magnetica nucleara
Normala Organele, vasele sanguine, sistemul osos si articular sunt normale din punctul
de vedere al formei, marimii, aspectului si localizarii. Nu exista excrescente
anormale, ca de exemplu tumori. Nu exista sângerari, lichide anormale, obstacole sau
tumefactii (anevrisme) la nivelul vaselor. Nu exista semne de inflamatie sau infectie.
Patologica Un organ poate fi marit, micsorat sau modificat; Pot exista excrescente
anormale (de exemplu tumori); Pot exista lichide anormale aparute datorita sângerarii
sau infectiei; pot fi prezente revarsate lichidiene la nivelul plamanilor sau la nivelul
regiunii cardiace; Pot exista blocaje sau ingustari vasculare; de asemenea poate exista
un anevrism vascular; Exista blocaj la nivelul ductelor vezicii biliare; Exista afectari
articulare, ligamentare sau ale cartilajelor; oasele pot fi afectate prin infectii sau alte
afectiuni; Pot exista afectari ale sistemului nervos ca scleroza multipla, dementa,
boala Alzheimer sau hernie discala;

Avantejele RMN:
- permit obţinerea unui contrast mai bun decit in tomografia computerizată;
- asigură informaţii mai exacte asupra diferenţelor in structura unui ţesut decât cele care pot fi
percepute prin diferenţele de atenuări ale radiaţiilor X, deoarece utilizează proprietăţile spaţiale ale
spinilor din nucleele care alcătuiesc ţesuturile;
- utilizează campuri magnetice intense şi unde din domeniul radiofrecvenţelor in locul
radiaţiilor ionizante, deci efectele dăunătoare asupra organismului sunt semnificativ mai mici.
Limitele examenului RMN:
- timp de examinare relaţiv lung;
- rezoluţie spaţială incă inferioară faţă de CT de inaltă rezoluţie;
- calcificările sunt greu evidenţiabile datorită absenţei semnalului acestor structuri.

6.5. Diagnosticul radioizotipic

Diagnosticul radioizotipic (scintigrafia) utilizează izotopii radioactivi în scop de diagnostic.

Izotopii radioactivi sunt folositi in medicina ca trasori si aceasta aplicatie se bazeaza pe proprietatea
acestora de a fi detectati prin masurarea, din exteriorul corpului, a intensitatii radiatiei pe care o
emit, atât pe drumul lor, cât şi la nivelul organului ivestigat.
Scintigrafia permite sa se evidentieze relaţia structura - funcţie intr-un sistem biologic, deci a
ambelor aspecte ale unui proces unitar.

Radioizotopi si substanţe marcate

Desi in prezent se cunosc aproximativ 1200 izotopi radioactivi, numai cativa intra in
categoria trasorilor radioactivi folositi in scintigrafie. Radionuclizii folosiţi sunt în principal:
techneţiul (99mTc, metastabil), taliul (201Tl), iodul (131I - 132I), galiul, (67Ga ), indiul (113mIn).
O constanta caracteristica a fiecarui izotop radioactiv este timpul de injumatâtire fizic, adica
timpul după care activitatea izotopului se reduce la jumatâte.
In scintigrafie este importanta cunoasterea timpului de injumatâtire biologic, definit ca durata
in care cantitatea de trasor introdusa in organism scade la jumatâte fata de valoarea iniţiala. Timpul
de injumatâtire biologic depinde de acumularea, distributia, metabolismul si excretia radiotrasorului
in organe si tesuturi, si in general este mai mic decât timpul de injumatâtire fizic.
In general se prefera trasori gamma emitatori, cu energii cuprinse intre 100 - 200 keV,
deoarece radiatiile gamma cu energii mici sunt uşor de detectat si masurat si au efecte biologice
reduse. Doza de radiatii administrata pacientului trebuie sa fie cat mai mica, motiv pentru care nu se
folosesec in investigatii radionuclizi care folosesc radiatii β sauγ dure. La sfarsitul investigatiei
doza de radiatii reziduala in organism trebuie sa fie cat mai mica, motiv pentru care sunt utilizati
izotopi radioactivi cu timp de injumatâtire biologic redus.

90
 Principiul examinării scintigrafice constă în detectarea radiaţiei gama emisă în urma
administrării (i.v.sau orale) unui produs radiofarmaceutic cu tropism selectiv pentru un anumit
organ, proces, sau leziune. Imaginea scintigrafică reprezintă distribuţia spaţială a
radiofarmaceuticului şi variaţia sa în timp care oferă astfel după prelucrari succesive informaţii
despre morfologia şi funcţia organului investigat.
Aparatura de detectie folosita in scintigrafie este formata din urmatoarele parti componente:
colimator, cristal de scintilatie, fotomultiplicator, amplificator analizor de impulsuri, computer,
monitor TV (fig. 84).
Componenţa echipamentului de scintigrafie:
a) Colimatorul este o placa de plumb cu canale si pereti despartitori (septuri) care se interpune
intre pacient si cristalul de scintilatie si care are rolul de a permite accesul in cristal numai a
radiatiei care provine numai din regiunea investigata.Alegerea colimatorului se face in funcţie de
energia radiotrasorului utilizat si de dimensiunea organului nivestigat. Distingen colimatoare
monocanal sau multicanal sau, in funcţie de orientarea septurilor, colimatoare paralele, convergente
sau divergente.
b) Cristalul de scintilatie. Anumite cristale cum este de exemplu iodura de sodiu activata cu
taliu, NaI (Ta), au proprietatea ca atunci cand sunt bombardate cu radiatii gamma sa emita fotoni
luminosi, fenomen numit scintilatie. Cristalele folosite in diagnosticul radioizotopic au diametre
cuprinse intre 25 – 55 cm si grosimi intre 6 – 12 mm. Cu cat cristalul este mai gros cu atât eficienta
de detectie a radiatiei gamma este mai mare. De exemplu pentru un cristal de NaI (Ta) cu grosimea
de 12 mm eficienta de detectare a radiatiei cu energia de 140 keV caracteristica 99mTc este 90 %,
adica numai 10% din fotonii gamma traverseaza cristalul fără sa produca scintilatii.
c) Fotomultiplicatorul are rolul de a converti impulsul luminos eliberat de cristal intr-un
semnal electric. Fotomultiplicatorul este o incinta de sticla vidata care cuprinde un fotocatod,
dinone si un anod. Lovit de fotonii luminosi emisi de cristal, fotocatodul elibereaza electroni prin
efect fotoelectric. O sursa de tensiune in trepte crescatoare, aplicata pe dinode, multiplica fascicolul
de electroni primari de 106 ori. Fluxul de electroni astfel obţinut este colectat de anod si da nastere
unui impuls de tensiune, a carui amplitudine este proportionala cu energia fotonilor gamma
incidenti pe cristal.
d) Amplificatorul are rolul de a creşte amplidudinea semnalului de tensiune, cu pastrarea
proportionalitatii intre semnalul de intrare si cel de iesire.
e) Analizorul de impulsuri are rolul de a elimina semnalele provocate de radiatia de fond, si
selecteaza numai semnalele corespunzatoare fotonilor din domeniul de energie interesat, eliminand
pe cele cu radiatii mai mari sau mai mici. Domeniul luat in considerare de un analizor pentru o
anumita energie a radiatiei gamma se numeste fereastra. Astfel pentru o fereastra simetrica de 20%,
pentru 99mTc cu energia de 140 keV va fi de 140 +/- 14 keV.
f) Computerul are rolul de a prelucra aceste semnale si a le transforma in semnal video
complex.
g) Monitorul afiseaza acest semnal sub forma de imagine analogica, care evidentiaza
distributia radiotrasorului in organul investigat. Inregistrarea imaginii se poate face pe banda
magnetica sau pe film.
Aplicaţiile clinice ale scintigrafiei se extind la toate specialităţile medico-chirurgicale.
Scintigrafia statică – oferă informatii cu caracter morfologic (poziţie, formă, dimensiuni,
prezenţa unor leziuni difuze sau în focar; distribuţia radiofarmaceuticului în organul investigat.
Explorarea este făcută la un interval de timp de la injectarea radiofarmaceuticului.
Scintigrafia dinamică sau secvenţială este o metoda de explorare funcţională. Imaginile se
obţin concomitent cu injectarea radiofarmaceuticului obţinând imagini dinamice.
Examinarea SPECT se efectuează cu camere de scintilaţie la care detectorul efectuează o
mişcare circulară în jurul organului de examinat, oprindu-se timp de câteva secunde pentru
achiziţionarea imaginii.

91
 Fig. 84. a) Schema bloc a unui scintigraf; Fig. 85. Scintigrafie osoasa
b) Echipament de scintigrafie

Tomografia cu emisie de protoni (PET)

PET reprezintă o tehnică modernă de obţinere de imagini funcţionale ale organelor sau
sistemelor biologice. Aduce informaţii morfo-funcţionale ale creerului sau inimii în secţiuni de 4 - 5
mm şi cu o foarte buna rezoluţie. Pentru a urmări imaginea distribuţiei în organism se folosesc
aparatele PET (fig. 87) care sunt formate din multiple cristale de scintilaţie dispuse inelar în jurul
pacientului şi cuplate la tuburi fotomultiplicatoare (retea de detectoare); evenimentele luminoase
sunt transformate în semnal electric. Aceste evenimente sunt prelucrate de computer obţinându-se
imagini tomografice ale diverselor organe (fig. 86).

Fig. 86. Formarea imaginii PET Fig. 87. Echipament scintigrafic PET

Capacitatea de studiere a funcţiilor fiziologice reprezintă principalul avantaj al vizualizării

prin metodele scintigrafice. Aceste metodele au o utilizare largă în investigarea creierului, glandei
tiroide, plămânilor, sistemului cardio-vascular, pancreasului, sistemelor hepatobiliar, urinar,
locomotor etc., si in anumite cazuri sunt singura posibilitate de a stabili diagnosticul.

92
 Fig. 88.Imagine PETa creierului unui pacient cu Parkinson inainte de implantul cu celule stem
(st.) si la un an după implant (dr).

6.6. Ecografia (Ultrasonografia)

Notiuni de fizica ultrasunetelor (US). Fiind un fenomen ondulatoriu (de tip unda), US sunt
vibratii mecanice in medii elastice, cu frecventa mai mare de 20 kHz. Ca orice unda se
caracterizeaza prin: frecventa,ν, (numarul de vibratii efectuat in unitatea de timp); perioada, T,
(timpul in care se efectueaza o oscilatie completa); viteza de propagare, v, (vezi cap. 4.1. Notiuni
de bioacustica); lungime de unda, λ (distanta strabatuta pe direcţia de propagare in timp de o
perioada); elongatia ,y; amplitudinea, A (elongatia maxima) (fig. 89).

Fig. 89. Ilustrarea unui fenomen ondulatoriu; a) variaţia temporala; b) variaţia spatiala.

Intre aceste marimi, in cazul unei unde sinusoidale, avem urmatoarele relaţii:
t x
y = A sin 2π  −  ; ν =1/Τ; λ = vΤ (113)
T λ 

US sunt unde longitudinale (vibratia se face pe direcţia de propagare si viteza depinde de

natura mediului. Tesuturile sunt medii preponderent lichide, in care viteza de propagare depinde de
densitate (tab. 22).

Tab. 22. Densitatea, viteza de propagare si impedanta acustica in diferite medii (tesuturi)
Natura Densitatea Viteza Imp. acustica
mediului ρ, (kg/m3) v, (m/s) (Z), 105 kg/m2.s
Aer 1,3 340 0,004
Apa 1000 1480 14,8
Plaman 330 650 2,145
Tesut adipos 920 1660 13,8
93
 Sânge 1040 1560 16,1
Muschi 1050 1600 16,8
Oase 1500 2700 - 4100 40,5 - 61,5
Rinichi 1060 1530 16,2
Ficat 1060 1560 16,5

Reflexia si refractia ultrasunetelor

Tesuturile prezinta unele proprietati care influenteaza propagarea US. Reflexia si refractia,
sunt fenomene care apar la suprafaţa de separaţie dintre doua medii diferite (interfata). Fascicolul
incident poate suferi un fenomen de reflexie, intoarcerea in mediul de unde a venit, sub un unghi de
reflexie egal cu unghiul de incidenta (i) si refractie (transmisie), trecerea in mediul emergent (fig.
90). In cazul incidentei oblice, ecoul nu se mai intoarce la locul de emisie.

Fig. 90.Reflexia:a)incidenta normala;b) incidenta oblica. Fig. 91. Dispersia US

Definim impedanta acustica (Z), exprima rezisrenta la trecerea US, fiind produsul dintre
densitatea mediului respectiv, ρ, si viteza de propagare , v:
Z = ρv (114)
-2 -1
[Z]SI = 1kg.m .s = 1 Rayl
Impedanta acustica caracterizeaza proprietatile de reflexie si refractie ale mediului,
asemanator indicelui de refractie din optica. Valorile impedantei acustice pentru diferite medii
materiale si tesuturi organice sunt prezentate in tab. 22.
Daca la nivelul unei interfete diferenta de impedanta este mica, reflectarea US este redusa;
daca diferenta de impedanta este mare, reflexia este mare. Proportia US reflectate la nivelul unei
interfete se exprima cu ajutorul factorului de reflexie R definit prin formula:
2
 Z − Z2 
R= 1  (115)
 Z1 + Z 2 
De exemplu traductorul plasat in hipocondrul drept trimite un fascicol US prin ficat, la rinichi,
ambele organe parenchimatoase cu impedante apropiate; aplicand relaţia precedenta , cu
impedantele celor doua organe, rezulta R = 0,008 %, deci o reflectare cu mult sub 1%, dar care
permite ultrasunetelor sa pătrunda in rinichi, care devine vizibil din punct de vedere ecografic; alta
este situatia cand trecand prin ficat fascicolul US întâlneste o ansa colica plina cu aer, rezultand R =
99,9%. In acest caz aproape toate cantitatea de US se reflecta pe aceasta interfata; din acest motiv
US nu se propaga dincolo de ansa.
Puterea acustica este cantitatea de energie care strabate o suprafaţa in unitatea de timp. Se
masoara in SI in watt (W).
Intensitatea US este cantitatea de energie care strabate unitatea de suprafaţa in unitatea de
timp. Se masoara in SI in W/m2.
Propagarea US se face in linie dreapta, in corpul uman suferind fenomene de transmisie
(reflexie, refractie, dispersie, difractie), la care se adauga fenomene de atenuare (absorbtie, difuzie,
dispersie, reflexie).

94
 Dispersia reprezinta imprastierea US prin relectare haotica, datorita faptului ca interfata dintre
organe nu este perfect plana, ci este formata dîntr-o infinitate de mici interfete cu orientari diferite
(fig.91 ):
Difractia, constituie imprastierea in jurul unui obstacol care are dimensiunea comparabila cu
lungimea de unda a semnalului sonor. US se vor propaga in spatela obstacolului, fără a pierde
energia iniţiala, dar generand artefacte;
Difuzia reprezinta fenomenul de preluare a unei parti din energia sonara de catre particule
din mediul de propagare, care devin microemitatoare de US. Difuzia este cu atât mai pronuntata cu
cat dimensiunea porticulelor este mai apropiata de lungimea de unda a US. Difuzia si dispersia sunt
fenomene care stau la baza apariţiei ecourilor de imprastiere de pe imaginea ecografica.
Absorbtia reprezinta pierderea treptata a energiei acustice a fascicolului incident prin
transformare in caldura. Factori care influenteaza absorbtia (legea lui Lambert) sunt distanta
parcursa, natura, mediului strabatut si frecventa US.Energia care trece in unitatea de timp prin
unitatea de suprafaţa reprezinta intensitatea undei I; intensitatea unui fascicul de U.S. variaza in
funcţie de grosimea mediului strabatut , coeficientul de atenuare (µ) fiind mai mare pentru os si
plaman (mediu eterogen) si mic pentru tesut adipos si muschi.
Atenuarea reprezinta suma pierderilor de energie acustica rezultand din absorbtie, difuzie,
dispersie si reflexie. Profunzimea de penetrare a US este limitata de reducerea intesitatii
fascicolului prin atenuare. Pe masura ce creşte frecventa adancimea de penetrare este mai mare.

Producerea US
Unele cristale, cum ar fi de exemplu cuartul, au proprietatea ca atunci cand pe doua fete opuse
se exercita o apasare, pe alte doua fete opuse sa apara o tesiune electrica. Fenomenul este reversibil,
a fost descoperit de sotii Curie (1900) si este cunoscut sub denumirea de efect piezoelectric (fig. 92)

Fig. 92.a. Efectul piezoelectric Fig. 92.b. Traductoare ecografice

Daca aplicam o tensiune alternativ sinusoidala cu frecventa mai mare de 20 kHz, pe axa
mecanica apar vibratii longitudinale din domeniul US. Grosimea cristalului determina frecventa
acestora. Un astfel de dispozitiv, care transforma semnalul electric in ultrasunete se numeste
traductor. Traductorul este construit din blocuri de cristale ceramice sintetice, care au proprietăţi
speciale şi funcţionează utilizând efectul piezoelectric.

Ecografia. Un tren de impulsuri US, ce dureaza aproximativ 1µs este trimis de traductor in
corpul pacientului. Ecoul apare dacă o parte din energia fascicolului incident se întoarce la emiţător
sub formă de fascicul reflectat. Pentru propagarea ultrasunetelor este necesar un mediu cu
impedanta acustica medie, cel mai favorabil fiind lichidul, iar aerul şi osul nu permit tranzitarea lor,
ultimele fiind considerate ca contraindicaţii de principiu pentru examinarea ecografică.
Fiind o tehnologie neinvaziva, ecografia a devenit o metodă preferată în imagistica medicală
în toate domeniile în care poate furniza informaţii utile, în special, în obstetrică, cardiologie, în
patologia cavităţii abdominale, a ţesuturilor moi etc. În multe circumstanţe ecografia este unica
tehnică imagistică uşor disponibilă. Ecografia este practicată şi în pediatrie, graţie faptului că
exclude în multe cazuri aplicarea metodelor radiologice.
Aşadar, ecografia este utilizată pentru aprecierea stării organelor pacientilor cu evaluarea
dimensiunii, volumului, contururilor, suprafeţei, structurii, în cadrul examenelor preventive ale
95
populaţiei;, depistarea timpurie a maladiilor, estimarea evoluţiei acestora si a eficienţei terapiei
administrate. La ora actuală ecografia este utilizată cu succes în diagnosticul unui spectru larg de
maladii congenitale sau dobândite ale organelor interne, în depistarea micilor cantităţi de lichid
intrapleural, în spaţiul pericardiac („cămaşa” inimii), în cavitatea abdominală, etc. Prin intermediul
ecografiei poate avea loc şi depistarea cancerului mamar.
Aparatura folosita in ecografie
Aparatul utilizat in diagnosticul cu US se numeste ecograf si este alcatuit din urmatoarele
parti componente:
- generatorul de radiofrecventa (produce curentii utilizati la formarea US);
- traductorul (genereaza si receptioneaza US);
- receptorul de imagine are rolul de a prelua impulsurile electrice generate de ecou la nivelul
traductorului; filtreaza semnalul (indeparteza zgomotul de fond) amplifica impulsurile electrice (se
poate face o amplificare globala, numita GAIN, sau a anumitor intervale corespunzatoare atenuarii,
numita TGC);
- ansamblul de conversie;
- partea de stocare si prelucrare a informatiei;
-partea de vizualizare a imaginii (monitorul, film foto, hartie termosensibila, suport
magnetic).
Indiferent de varianta constructiva, stationara sau portabila, aceasta aparatura este din ce in ce
mai performanta. Alegerea unui ecograf trebuie sa se faca in raport cu domeniul de patologie in care
va fi utilizat si de unele particularitati tehnice care exprima performanta aparatului. Ultimile tipuri
de ecografe accepta mai multe sonde simultan de diferite tipuri si diverse frecvente si poseda de
regula, urmatoarele functii suplimentare:
- funcţie cine-loop;
- baza de date cu pacienti;
- baza de date cu imagini.

Fig. 93. Scema bloc a ecografului

96
 Fig. 94. a)Ecograf stationar; b) Ecograf portabil

Imaginea ecografica reprezinta aspectul esenţial pe care trebuie sa-l luam in considerare in
momentul alegerii aparatului. Calitatea imaginii ecografice este rezultatul mai multor factori, dintre
care cel mai important este rezolutia, care reprezinta distanta minima dintre doua puncte din zona
explorata ce apar distinct pe ecranul ecografului. Distingem o rezolutie axiala si una laterala:
- rezolutia axiala este pe direcţia de propagare a US; depinde de frecventa si de durata emisiei
impulsului;
- rezolutia laterala este pe direcţia perpendiculara pe direcţia de propagare a US; depinde de
frecventa si de largimea fascicolului de US.
Traductorul este în ecografie sursa de ultrasunete (fig.93), de o anumita frecventa.
Schimbarea frecventei impune schimbarea traductorului. El asigura conversia succesiva a energiei
electrice in energie mecanica. Elementul sau activ este cristalul piezoelectric. In cele mai multe
aplicatii clinice acelasi traductor este utilizat atât pentru transmiterea cât şi pentru receptia
impulsului reflectat de organul investigat sub forma de ecou. Traductoarele folosite in ecografie
trebuie sa aiba un camp cu divergenta cat mai mica.
Pe suprafaţa dinspre pacient este dispusa o lentila acustica formata din polistiren a carei
impedanta acustica este o medie intre impedenta cristalului si cea tesuturilor. Grosimea sa este egala
su sfertul lungimii de unda corespunzatoare frecventei proprii, iar lentila este numita strat adaptiv
sfert de unda. Rolul sau este de focalizare, marind astfel randamentul traductorului. In spatele
cristalului este dispus un strat de material care absoarbe US emise inapoi. Tot acest ansamblu este
inconjurat de un strat izolator din punct de vedere acustic.

Clasificarea traductoarelor
În funcţie de forma fascicolului de US, distingem patru categorii:
1. sectoriale (convexe), sunt cel mai frecvent tip utilizat; emit un fascicol US divergent
dintr-un punct situat in centrul ferestrei traductorului, iar pe ecran apare o suprafaţa triunghiulara
(sau trapezoidala) cu varful (sau baza mica) spre suprafaţa de emisie;
2. liniare, produc un fascicol US paralel, a carui direcţie de propagare este
perpendiculara pe suprafaţa de intrare; pe ecran apare o imagine dreptunghiulara; traductoarele
liniare pot fi monocristal sau multicristal (64 - 128 cristale) asezate asemanator claviaturii unui pian
si activate succesiv in grupuri de cate 4 sau 8;
3. combinate, sunt traductoare complexe si inglobeaza toate posibilitatile traductoarelor
prezentate; au frecvente multiple (intre 3,5 si 10 MHz ), permitand efecruarea examinarii in toate
modurile: A, B, M, D.
A doua clasificare se face in funcţie de aplicatie: externa (percutanata), endocavitara,
intraoperator.
Alegerea traductorului se face în funcţie de frecventa, regiunea explorată, pacient şi organul
ţintă.
Fasciculul de ultrasunete. Cristalul piezoelectric nu emite o singură undă ultrasonoră ci un
fascicul care porneşte de pe toate suprafaţa materialului. Acest fascicul într-o primă porţiune de
caţiva centimetri este ingust şi are formă cilindrică, undele din componenţă avand practic dispunere
paralelă. Această zonă apropiată poartă denumirea de zona Fresnel. Urmează o altă porţiune,
97
numită zona indepărtată sau zona Fraunhofer, in care undele devin divergente şi unde fasciculul
are formă de trunchi de con. Lungimea zonei Fresnel şi divergenţa zonei Fraunhofer depind de
dimensiunile discului piezoelectric şi de frecvenţa ultrasunetului produs de acesta. Creşterea
frecvenţei ultrasunetului sau diametrului discului piezoelectric va determina mărimea zonei Fresnel
şi micşorarea unghiului de divergenţă (zona Fraunhofer).
Moduri de investigare ecografic
Ecografia utilizeaza mai multe tipuri de prezentare a informatiei numite moduri. Acestea se
deosebesc intre ele prin tehnica de reprezentare a ecourilor si prin numarul de linii de informatie US
utilizate.
- modul A (modularea amplitudinii), a fost prima modalitate de utilizare a US in diagnostic;
reprezinta explorarea ecografica a tesuturilor pe o singura direcţie rezutand un grafic al variaţiilor
de amplitudine in funcţie de profunzime. Metoda este denumita si ecografie unidimensionala din
cauza ca se utilizeaza un singur fascicol de US; In prezent se foloseste relaţiv rar, indeosebi pentru
aprecierea exacta a consistentei tisulare, principala sa calitate fiind aceea ca diferentiaza cu precizie
structurile solide de cele lichide (fig.95).
- modul B (modularea stralucirii, abrevierea vine de la „brightness” in limba engleza). Prin
efectuarea unui baleaj pe tegument si prin fixarea ecourilor obţinute pe un ecran cu memorie se
obţine o succesiune de ecografii madul A; se asociază luminozităţii o scală de gri şi se obţine o
imagine bidimensională; fiecare punct corespunde unui ecou si stralucirea este proportionala cu
amplitudinea ecoului (fig. 96.).

Fig. 95. Ecograma in modul A Fig. 96. Imagine ecografica (mod B)

- modul M (modularea mişcarii, sau modul TM „time motion”) are utilitate in cardiologie
pentru evaluarea mişcărilor valvulare. Acest mod se realizeaza tinand nemiscat traductorul, care
este orientat catre o structura aflata in mişcare. Se obţine o singura linie de informatie US, modulata
din punctul de vedere al stralucirii. Aceasta linie de informatie este alcatuita din puncte care
corespund unei structuri anatomice. Ecograma M are doua dimensiuni: spaţiu pe verticala si timp pe
orizontala (fig. 97).

Fig. 97. Ecograma in modul M Fig. 98. Ecografie Doppler pentru curgerea sângelui
98
 - modul D (ecografia Doppler), are la baza efectul Doppler: un sunet emis de o sursa cu o
frecvenţă constantă este recepţionat de catre un receptor fix cu o frecvenţă mai mare când sursa se
apropie de receptor şi o frecvenţă mai mică când sursa se îndepărteaza de acesta. Se iau in
considerare doua traductoare asezate alaturat pe o regiune anatomica. Unul emite US cu frecventa
cunoscuta, fe , si celalalt receptioneaza ecourile, cu frecventa variabila fr . Analog velocimetriei
Doppler informatia primordiala o reprezinta frecventa diferentiala :
∆f = fe - fr (116)
Avem urmatoarea relaţie:
∆f v
= 2 cos θ (117)
f c
Fiecare moment al unei evolutii cardiace este caracterizat prîntr-o anumita viteza si un anume
sens de deplasare, ceea ce va antrena variaţii corespunzatoare ale frecventei diferentiale.
Ecografia Doppler este un tip special de ecografie care permite atât vizualizarea anatomica a
organelor, dar aduce informatii si despre fluxurile de sânge prin artere si vene. Este folosit in
patologia arteriala si venoasa si in explorarea cardiaca. Se foloseste la diagnosticul trombozelor,
ocluziilor, stenozelor vasculare (ingustarea vaselor), anevrismelor (dilatâtii ale arterelor) si in
patologia cardica, mai ales in diagnosticul cardiopatiilor congenitale si a valvulopatiilor (afectiuni
ale valvelor inimii).

Fig. 99. Ecograma Doppler a cordului Fig. 100. Ecografie digitala

Ecografia Doppler si modul M pun in evidenta organele in mişcare; intre ele avem
urmatoarele deosebiri:

Tab. 23. Diferente intre ecografiile mod M si Doppler

Factori de comparatie Ecografie mod M Ecografie Doppler
o
Unghiul intre direcţia fasciculului de US Apropiat de 90 Apropiat de 0o
si direcţia mişcării
Frecventa US Cat mai mare Cat mai mica
Modul de emisie US Pulsatoriu Conţinuu

Ecografia digitala. Sistemul ultrasonic digital este o combinatie intre un computer si sonde de
banda larga (multifrecventa)
Sistemul ecografic pentru diagnostic, cu tehnologie avansata pentru examinarea in mod
digital, creaza noi valori clinice pentru medici si pacienti, iar memoria interna si sondele aflate in
configuratia standard aduc mai multa flexibilitate si functionalitate. Varietatea de sonde
multifrecventa precum si pachetele de software preinstalate pentru o multitudine de masuratori si
calcule asigura o imagine optima si o incredere maxima in diagnosticarea pentru toate specialitatile
clinice.

99
 Cacteristici:
- functiile numeroase pe care le ofera se adreseaza examinarilor abdominale, obstetrice,
ginecologice, urologice, de parti moi si musculo-scheletale.
- ecografia digitala ofera soluţii multiple de transfer si stocare al imaginilor.

Fig. 101. Ecografie abdominala Fig. 102. Ecografie fetala.

Imaginea ecografica a structurilor fundamentale

Imaginea ecografica, in funcţie de zona anatomica explorata, este rezultatul unui numar mare
de interferente. Particularitatile acestor imagini, analiza lor, furnizeaza informatii pentru patologia
investigata.
Imagini date de lichide pure. Aceste imagini sunt omogene, lipsite de ecouri. US trec prin
aceste structuri fără a se reflecta. Pe ecranul monitorului apare o pata de culoare neagra, perfect
omogena. In condiţii normale aceste imagini sunt realizate de organe sau cavitati conţinand lichide
fiziologice (bila, lichid amniotic, lichid cefalorahidian, urina etc.). Localizarea, forma si
dimensiunile elementelor mentionate mai sus sunt variate; conturul este de obicei net, iar structura
este perfect omogena.
Imagini si structuri semilichidiene (lichide impure).
Aceste imagini corespund unui mediu lichidian foarte vâscos sau in care apar fie suspensii de
particule, fie microfragmente tisulare. Imaginea de fond este omogena, in care sunt dispersate si
fine ecouri punctiforme. Acest tip de imagini apar cel mai frecvent in condiţii patologice: chisturi
hemoragice sau infectate de colectii purulente, abcese in diferite faze de evolutie, necroza unor
organe parenchimatoase etc.
Topografia, forma, conturarea acestor structuri este foarte variata. Structura poate fi omogena
sau stratificata. Poseda intarire posterioara dar de mai slaba intensitate decât in cazul formatiunilor
lichidiene pure.
Imagini date de structuri parenchimatoase (tesuturi moi). Imaginea se caracterizeaza print-
o structura omogena. La o reglare corecta a sistemului de compensare al atenuarii US, (TGC),
ecourile se situeaza in zona mijlocie a starii de gri. Acesta structura este realizata de textura regulata
a parenchimului si tesutului mezenchimal de sustinere.
Structurile parenchimatoase normale, in ordinea descrescatoare a ecogenitatii sunt: sinusul
renal, pancreasul, ficatul, splina, parenchim renal (cortical, medular), placenta.
Structurile parenchimatoase patologice pot fi produse de: parenchim infiltrat inflamator sau
tumoral, adenopatii, tesut grasos.
Ecogenitatea este proprietatea unei structuri anatomice de a produce ecouri. In ecografie,
organul de referinta pentru ecostructura de tip parenchimatos este ficatul. Fata de ecogenitatea
ficatului normal, distingem parenchime mai putin ecogene, hipoecogene, (splina, rinichi, placenta)
sau cu ecouri mai inalte, hiperecogene, (pancreas, sinusul renal). Ecogenitatea este data de
impedanta acustica diferita.
Imagini tubulare (canaliculare) sunt aspecte particulare realizate de vase. Ele apar sub forma
de banda, marginita de doi pereti laterali, ecogeni. La vasele mari (aorta) in lumen se pot observa si
ecouri punctiforme reprezentand zone de turbulenta din fluxul sanguin. De asemenea pot fi

100
observate pulsatiile peretilor vasculari. Imaginile tubulare pot fi normale sau patologice in funcţie
de calibru si de starea peretilor.
Imaginile structurilor solide (oase, cartilaje, calculi) - aceste imagini sunt realizate de
structuri dense, de cele mai multe ori impregnate cu calciu. Aspectul este liniar sau sub forma de
arc, de culoare alba stralucitoare, datorita reflexiei mari a US. Posterior acestor structuri exista o
totala lipsa de US, fapt evidentiat de o zona conica sau trapezoidala denumita con de umbra. Sediul,
forma, dimensiunea acestor structuri au valoare dignostica relaţiv limitata.
Imagini aeriene. Prezenta gazelor in interiorul unui tesut sau organ realizeaza ecouri cu
diferenta maxima de impedanta acustica. Aceasta duce la reflectarea fascicolui de US si la
realizarea unui con de umbra, adeseori cu reverberatii. Imaginea ecografica a unei bule gazoase este
asemanatoarea cu cea data de os, numai ca este mobila.
Imagini parazitare (artefacte). Acestea apar in urma interacţiunii ultrasunetelor cu structurile
examinate, fiind determinate de proprietăţile fizice ale undelor sonore. Ele pot constitui atât surse de
erori cat şi elemente esenţiale in diagnosticul ecografic (umbra acustică, amplificarea acustică, etc.).
De aceea, cu toate că artefactele sunt componente parazitare ale imaginii ele trebuie recunoscute.
Artefactele pot fi de două tipuri: artefacte de propagare şi artefacte de atenuare. In conţinuare
enumerăm cateva tipuri de artefacte mai frecvent întâlnite:
- fenomenul de reverberaţie este determinat de reflectarea repetată a fasciculului de US intre
tranductor şi un element anatomic cu proprietăţi reflectogene puternice; ca formă particulară se
descrie imaginea „in coadă de cometă”;
- zgomotul de fond reprezintă apariţia unor puncte cu nuanţe de gri pe imaginea ecografică;
- scintilaţia acustică se caracterizează prin apariţia pe imaginea ecografică a unor puncte
strălucitoare datorate interferenţelor constructive dintre fasciculele de US cu direcţii de propagare
diferite;
- artefactul de volum parţial apare atunci cand fasciculul de US surprinde tangenţial două
ţesuturi, avand impedanţa acustică diferită şi dacă unul dintre aceste ţesuturi este inclus doar parţial
in secţiunea ecografică;
- umbra acustică dacă in calea fasciculului se află un element hiperecogen care reflectă in
totalitate fasciculul de US, structurile anatomice situate posterior faţă de acesta nu vor mai putea fi
evidenţiate pe imaginea ecografică;
- amplificarea acustică este creşterea amplitudinii ecourilor posterior faţă de o zonă care
reflectă foarte puţine ecouri aşa cum se intamplă in spatele structurilor lichidiene.
Prezenţa artefactelor ingreunează interpretarea imaginilor, iar cunoaşterea lor prezintă
importanţă atât pentru evitarea sau diminuarea lor cat şi pentru evitarea falselor interpretări.

Ecografia abdominala
Este utila pentru examinarea organelor din abdomen si pelvis. Aproape orice organ abdominal
sau pelvin poate beneficia de o examinare ecografica constand in observarea formei, dimensiunilor,
structurii, raporturilor cu organele din jur. Pentru vizualizarea organelor pelvine (uter, ovare) este
important ca examinarea sa se faca cu vezica urinara plina. Acest fapt permite o mai buna penetrare
a ultrasunetelor precum si ridicarea intestinului subtire si obţinerea unor imagini mai clare. O alta
recomandare ar fi sa sa nu se manance cu aproximativ sase ore inaintea ecografiei pentru a nu
produce dilatarea intestinului sau gaze in colon, care pot impiedica vizualizarea corecta a unor
organe. Informatiile care se pot obţine cu ecografia abdominala sunt :
• detectarea litiazei sau a inflamatiei colecistului;
• determinarea gradului de afectare post-traumatica a ficatului, splinei, rinichilor;
• afectiuni ale pancreasului (pancreatita, tumori);
• determinarea gradului de incarcare grasa a ficatului;
• evaluarea evolutiei posttransplantului de rinichi;
• prezenta de lichid in cavitatea abdominala;
• evaluarea uterului, vizualizarea unui eventuale tumori.

101
 Ecografia fetala
Reprezinta metoda cea mai sigura pentru urmarirea evolutiei unei sarcini si pentru depistarea
eventualelor malformatii la fat. Metodele imagistice radiologice (radiografie, CT), care folosesc
raze X, sunt contraindicate in sarcina pentru ca acestea sunt radiatii ionizante si pot dauza grav
fatului. De aceea, ecografia este cea mai buna metoda pentru a obţine informatii despre fat, ca de
exemplu marimea, pozitia, stadiul de dezvoltare etc.
Ecografia fetala se poate realiza din saptamana 5 de sarcina, iar sexul fatului poate fi
determinat in urma examenului ecografic in jurul saptamanii 18 de sarcina.Informatii distincte sunt
obţinute in diferite trimestre pe parcursul sarcinii.
In primul trimestru ecografia fetala este realizata pentru:
• determinarea evolutiei sarcinii;
• determina daca sarcina este multipla sau nu;
• estimarea varstei gestationale (varsta fatului); identificarea malformatiilor congenitale care
afecteaza creierul sau maduva spinarii;
In trimestrul al doilea ecografia fetala este realizata pentru:
• identificarea malformatiilor congenitale care afecteaza creierul sau maduva spinarii;
• aprecierea dimensiunii si pozitiei fatului, placentei si fluidului amniotic;
• determina pozitia fatului, cordonului ombilical si a placentei in timpul procedurilor gen
amniocenteza sau a recoltarii de sânge din cordonul ombilical;
• detectarea unei malformatii congenitale, ca de exemplu defectul de tub neural sau al
afectiunilor cardiace;
In al treilea trimestru ecografia fetala este realizata pentru:
• a se asigura ca fatul este viabil si misca;
• aprecierea dimensiunii si pozitiei fatului, placentei si lichidului amniotic.

Ecografia transvaginala este in general realizata precoce in timpul sarcinii pentru a determina
varsta gestationala sau pentru a detecta o sarcina ectopica (extrauterina). Ocazional este efectuata si
tardiv in cursul sarcinii pentru a determina localizarea placentei sau in cazul sarcinilor cu risc pentru
a masura lungimea colului uterin. Ecografia transvaginala se poate folosi si in afără sarcinii, in
patologia aparatului reproducator feminin, pentru ca permite o vizualizare mai buna a organelor
reproducatoare (ovare, uter).
Tipuri mai speciale de ecografie sunt ecografiile efectuate in interiorul unor organe cavitare,
care comunica cu exteriorul: ecografia transesofagiana, transvaginala, transrectala. Ele permit o mai
buna vizualizare a unor organe cere necesita o investigatie mai amanuntita, de detaliu, lucru care nu
ar fi posibil cu o ecografie clasica.
Avantajele ecografiei. Ecografia este o metoda de diagnostic in imagistica medicala, utilizata
pe scara din ce in ce mai mare, datorita urmatoarelor avantaje:
- ofera date morfologice si functionale exacte si reproductibile;
- examenul este rapid si furnizeaza informatii dinamice in timp real;
- are accesibilitate larga, fiind folosita in majoritatea specialitatilor medicale;
- orientează imediat spre o altă metodă imagistică complementară;
- are sensibilitate mare de evaluare pentru organe şi afecţiuni;
- este neinvaziva si neiradianta in consecinţă lipsita de nocivitate;
- este relaţiv ieftină, in raport cu alte investigatii.
Contraindicatii. Examenul ecografic nu are contraindicatii majore. Cu toate că
ultrasonografia este considerată a fi o metodă inofensivă, totuşi undele ultrasonore, prin energia pe
care o transferă organismului, pot produce unele efecte nedorite. Dintre acestea menţionăm:
1. Efectul de cavitaţie care, la intensităţi mari ale ultrasunutelor, consta in apariţia unor
mici bule de gaz;
2. Efectul termic, consta in incălzirea ţesuturilor străbătute de fascicule de ultrasunete
cu energie inaltă;
3. Efecte complexe distructive care apar numai după expunere indelungată,
experimental observandu-se alterări la nivel celular care pot merge pana la necroza tisulară.

102
 Rezultatele experimentale nu pot fi extrapolate la utilizarea clinică a ultrasonografiei, dar
datorită datelor insuficiente asupra efectelor biologice la expuneri mici şi repetate se impune
prudenţă in utilizarea ecografiei in special in primul trimestru de sarcină. Desi este o investigatie
performanta, ecografia nu pune singura diagnosticul decât in relaţiv putine cazuri. Pentru stabilirea
diagnosticului se tine cont de contextul clinic si de rezultatele altor examene sau analize de
laborator.

6.7. Termografia

Termografia reprezintă metoda de vizulizare la distanţă a unor stări fiziologice şi patologice

ale organismului uman, prin interceptarea cu ajutorul unor sisteme optice speciale a razelor
infraroşii, emanate de corpul uman şi transformarea lor în semnale electrice sub formă de imagine
proiectată pe un ecran sau prin fixarea acestora pe hârtie specială.
Prin intermediul termografiei pot fi depistate maladiile glandelor mamare, inclusiv cancerul şi
metastazele acestuia, maladiile oncologice ale aparatului locomotor, maladiile pielii etc.
Termografia medicala este unica prin capacitatea sa de a arata o parte din procesele fiziologice si
metabolice ce au loc in corpul uman. Prin vizualizarea schimbarilor de temperatura la suprafaţa
corpului se pot detecta efecte combinate ale sistemului nervos si vascular, de la disfunctii capilare,
pana la procese in profunzime, permitand diagnosticarea unor boli ale organelor interne chiar in
faza incipienta, ce nu se pot detecta prin alte metode. Orice variaţie de temperatura este o indicatie
clara a unei anomalii.
Termograf medical. Principiul aparatului este de a masura temperatura, într-o anumita zona a
corpului uman si, in funcţie de rezultat, se stabileste diagnosticul. Termografia mamara se bazeaza
pe un principiu simplu. Orice nodul la nivelul sanului are o impregnatie estrogenica ridicata si o
activitate de multiplicare a celulelor accelerata. Procedeul de examinare se coreleaza cu examenul
clinic, ca orice investigatie complementara, dar care nu-l substituie. In cazul unei afectiuni mamare,
la o pacienta, termograful inregistreaza temperaturi mai ridicate decât in zonele din jur. Aparatul
reprezinta practic un sistem de culegere a acestor temperaturi, pe care le prelucreaza statistic.
Valorile inregistrate ne conduc la stabilirea unui diagnostic diferentiat intre un nodul malign si unul
benign. De cand a aparut ecografia mamara, se coroboreeaza aceste date cu examenul clinic,
termografia si ecografia mamara, toate conducand la un diagnostic de certitudine. In cazul in care se
suspecteaza o malignizare a tumorii, atunci se recomanda mamografia.Termografia ajuta la
diagnosticarea mastozelor chistice si a mastitelor. Termografia nu este nociva pentru organism, in
sensul ca aparatul nu iradiaza, cum se intampla de exemplu, in cazul razelor X.

a) b)
Fig. 103. a) termograf medical; b) imagine termografica

Termografia ofera o imagine a variaţiilor de temperatura de pe suprafaţa pielii prin captarea

radiatiei infrarosii emisa de catre aceasta. Nu necesita introducerea in corp a unor substanţe contrast
si nu emite radiatii. Scanarea termica se face de la distanta prin intermediul unor camere de
termoviziune, fără contact direct cu pacientul.
103
 Aplicatii:
- determinarea rapida a febrei;
- oncologie: detectia in faza incipienta a cancerului de piele si a cancerului de san, dar si
monitorizarea si diagnosticarea neoplasmelor de colon, intestin, stomac si a altor organe interne;
- ORL: diagnosticarea simpla si rapida a sinuzitelor si adeno-iditelor;
- chirurgie: operatii pe cord deschis;
- reumatologie, traumatologie neurologie, ortopedie, etc

7. Procedee terapeutice bazate pe factori fizici

7.1. Termoterapia

Pornind de la ideea ca prin caldura se obţine efectul de slabire, termoterapia consta in

infasurarea pacientei într-o patura electrica termoactiva, cu efect de sauna locala, ce ajunge la
temperaturi ridicate, pana la 60–70 oC. Aceasta procedura duce la arderea extrem de rapida a
tesutului adipos, producand slabirea. De asemenea, prin termoterapie se realizeaza o creştere
semnificativa a metabolismului celular si a procesului de transpiratie. Termoterapia este tehnica de
eliminare a lichidelor din tesut, realizandu-se astfel, o mai buna circulatie sanguina la nivelul
dermei, o activitate imbunatâtita la nivel celular, scaderea in greutate si eliminarea celulitei. Acest
tip de tratament este recomandat in mod special si persoanelor care nu tolereaza foarte bine efectul
saunei; este folosit drept tratament de slabit, anticelulitic. Termoterapia este insotita de o
impachetare cu diverse geluri si namoluri, in funtie de problemele individuale si rezultatele urmarite
de fiecare clienta in parte. Cremele folosite pentru aceste tratamente sunt imbunatâtite cu extracte
de iedera, care intra imediat in piele, ajutand accelerarea procesului de transpiratie, eliminand astfel
prin pori toxinele si grasimea din tesut. Indiferent de cremele folosite, pasii urmati in aceasta terapie
sunt:
- efectuarea unui peeling pe zonele pe care urmeaza sa le impachetam pentru a inlatura
celulele moarte si pentru a deschide porii in asa fel încât pielea sa fie receptiva si sa absoarba
tratamentele ce urmeaza a fi aplicate; (crema de peeling corporal). Efectul de exfoliere asupra pielii
e meticulos, pielea ramand fina si elastica;
- infasurarea intr-un film osmotic;
- introducerea într-o termocuverta timp de 45 - 60 minute la temperaturi de pana la 50 -70 oC,
in funcţie de fiecare persoana;
- la sfarsitul sedintei se aplica o crema anticelulitica termoreductoare cu rol in arderea
stratului adipos si in eliminarea celulitei. Aceasta crema va inrosi pielea si va da o senzatie de
caldura locala.
Beneficiile termoterapiei:
- detoxifierea organismului;
- o imbunatâtire radicala a starii generale;
- reducerea procesului de retentie a lichidelor;
- ameliorarea vergeturilor;
- imbuntatirea circulatiei sanguine;
- imbunatatirea aspectului pielii, dandu-i fermitate si eliminand aspectul de coaja de portocala;
- stratul adipos se micsoreaza;
- elimina celulita;
- pielea isi recapata elasticitatea si aspectul sanatos;
- reda fermitatea muschilor.

Termoterapia este un procedeu care produce efecte vizibile chiar după prima sedinta mai ales in
combinatie cu alte tratamente, cum ar fi electrostimularea. O sedinta de tratamete combinate
(electrostimulare si termoterapie) duce la pierderea rapida a tesutului adipos.
Contraindicatii: tratamentele sunt interzise persoanelor cu probleme cardiace grave, cu
fragilitate capilara, cu tije metalice sau stimulatoare cardiace, femeilor insarcinate. De asemenea,
104
persoanele care sufera de hernie, ulcer, epilepsie sunt sfatuite sa consulte medical inaintea inceperii
unor astfel de tratamente. Frecventa: se recomanda inceperea cu o serie de 12 sedinte intensive de
60 minute, efectuate o data la doua zile, după care se conţinua in funcţie de rezultatele dorite.
Efectele devin vizibile după a treia sedinta, iar daca se menţine ritmul, după 12 sedinte, se va
constata o reducere a dimensiunii zonelor tratâte cu 3 - 6 centimetri. Rezultatele tratamentelor se
menţin intre 8 si 12 luni, cu conditia menţinerii conditiei fizice si a unui regim alimentar sanatos.

7.2. Crioterapia

Temperaturile foarte scazute sunt utilizate ca metoda de tratament denumita crioterapie.

Expunerea la temperaturi extreme (-110 oC) are actiune benefica asupra pielii, creşte imunitatea,
trateaza depresia, stresul si insomnia, calmeaza durerile cronice, amelioreaza simptomele artritei,
reumatismului si sclerozei multiple. In timpul expunerii la frig se accelereaza circulatia sangvina,
care imbunatâteste hranirea si oxigenarea tesuturilor si favorizeaza eliminarea toxinelor din
organism. Frigul poate fi aplicat pe diferitele zone ale corpului sub forma de: comprese reci, cuburi
de gheata, saculeti cu substanţe chimice congelate sau cu gaz (criofluran), prin evaporarea lichidelor
volatile (de exemplu, clorura de etil) - sprayuri ori aparate speciale. Criochirurgia utilizeaza
temperaturile foarte scazute pentru congelarea unei anumite zone a organismului si distrugerea
tesuturilor afectate. Se foloseste un instrument numit criosonda, care are un capat foarte fin racit cu
dioxid de carbon sau oxid de azot.
Trebuie sa tinem cont de urmatoarele consideratii:
- difuzarea senzatiei de frig prin piele depinde de grosimea epidermei, a tesutului gras
subiacent, de conţinutul de apa din tesuturi si muschi si de rata debitului sanguin ;
- nu se lasa prea mult timp gheata pe locul afectat (cca 20 de minute) si se repeta aplicarea de
mai multe ori pe zi ;
- nu se aplica gheata direct pe piele (se poate leza pielea).
Aplicatii ale crioterapiei
Dermatologie. Tratamentul cu frig este preferat, pentru ca se aplica la suprafaţa, este simplu si
nedureros, iar frigul insensibilizeaza terminatiile nervoase. Se recomanda in verucile vulgare,
keratozele actinice, angioame, acnee si cuperoza. Este contraindicata in leziuni sângerande, rani,
ulceratii, alunite.
Fizioterapie. Masajul cu gheata este o metoda, care se foloseste in inflamatiile acute, in
entorse, luxatii, intinderi, rupturi musculare. Totusi, trebuie specificat ca masajul cu gheata nu este
o terapie de sine stătătoare, ci se combina laseroterapia si cu masajul medical.
Masajul cu gheata este util in: tratamentele post traumatice, tratarea cicatricilor estetice si ca terapie
adjuvanta in crizele de lombosciatica sau hernie de disc; in torticolis si in micile accidente din sport
da rezultate deosebit de bune, daca se combina cu tehnici speciale de masaj.
Impotriva durerilor. In durerea acuta, crioterapia este mai buna decât terapia cu caldura.
Aplicatiile reci pe zona afectata pot contribui la diminuarea spasmului muscular, atât in durerile
miofasciale, cât şi in cele traumatice. Prin aplicarea compreselor foarte reci poate induce anestezie
locala.
Medicina sportiva. Multi sportivi recurg la aceasta forma inedita de tratament pentru ca,
potrivit rezultatelor obţinute, terapia cu frig imbunatâteste performantele sportive. In centrul
olimpic de reabilitare din Spala, (Polonia), exista o incapere pentru crioterapie folosita de sportivi
din intreaga lume. Atletii spun ca performantele lor au fost cu 10% mai bune după ce au
experimentat terapia cu frig.

7.3. Electroterapia
Electroterapia consta in folosirea curentului electric pentru stimularea tesuturilor, cu scopul
vindecarii diferitelor afectiuni sau al recuperarii anumitor functii pierdute ale organismului. S-a
demonstrat ca oasele, cartilajele, ligamentele, tendoanele si diferite celule ale corpului sunt

105
influenţăte pozitiv de electricitate. Se considera ca, prin stimularea electrica a
celulelor, tesuturile afectate pot fi vindecâte.
Procedurile folosite in electroterapie sunt diverse, cele mai cunoscute si folosite fiind
neurostimularea transcutanata, diadinamicele, curentii interferentiali si baile galvanice. Procedurile
pot trata o gama larga de afectiuni: cefalee, dureri postoperatorii, artrita, hematoame, contuzii,
intinderi musculare, spondiloza, lombalgie, discopatie, celulita, constipatie cronica, dismenoree.
Neurostimularea transcutanata. Un tampon este asezat pe zona cu probleme si un curent
electric este indus, trecand prin derma catre nervi. Efectul tratamentului este de anihilare a durerii.
Diadinamicele. Acest tratament foloseste un curent electric special pentru inlaturarea durerii
si imbunatâtirea circulatiei. Se foloseste in tratarea vânătăilor, edemurilor, bolilor degenerative de
coloana si articulatii. In acelasi timp are un efect analgezic.
Curentii interferentiali. Tratamentul cu acesti curenti este foarte eficient pentru inlaturarea
durerii, in special de ceafa sau de spate. Pe zonele dureroase se pozitioneaza cateva tampoane
conectate la un aparat asemanator unui aspirator. Aceasta terapie are efectul uni micromasaj asupra
tesutului afectat, inlaturand durerea si imbunatâtind circulatia oxigenului in tesuturi.
Baile galvanice. Tratamentul consta in combinarea apei cu un curent electric uşor. Pacientul
sta într-o cada la o temperatura de 34 oC, in timp ce prin tot corpul ii este transmis un curent
electric. Baile galvanice sunt folosite pentru tratarea artritei degenerative si inflamatorii si pentru
afectiunile articulatiilor.
Ionizarile. Aceste proceduri au efectul de a permite medicamentelor sa intre in organism
prin curentul galvanic. Sunt recomandate in cazul in care pacientul sufera de artrita sau de afectiuni
cronice si inflamatorii.

7.4. Ultrasonoterapia

Ultrasonoterapia presupune folosirea în scop terapeutic a undelor mecanice. Ultrasunetele

reprezintă cea mai cunoscută si evaluată aplicaţie a acestei modalităţi de tratament, ele fiind unde
produse de vibraţia unui cristal de cuarţ atunci când acesta este străbătut de un curent de înaltă
frecvenţă (800 kHz).

Fig.104.Aparat de ultrasonoterapie Fig.105.Inversia populatiei si emisia Laser

În contact cu ţesuturile, energia mecanică se transformă în căldură. Acest efect se manifestă în

profunzime, ultrasunetele având o mare forţă de penetrare. Trebuie însă ca timpul de acţiune să
depăsească 3 minute pentru ca încălzirea să se producă. Prin acţiunea directă de micromasaj,
ultrasunetele au o puternică acţiune analgetică. Emisia sonoră creează o alternare de presiune si
depresiune asupra pielii, realizând un micro-masaj. Ultrasunetele au un efect defibrozant care ajută
la tratarea ridurilor si vergeturilor. Ultrasunetele stimulează metabolismul (acţiunea energiei sonore
are un rol important în activarea metabolismului celular) si în activarea de fibroblasti, necesari
producerii de colagen. Printre procedurile fizice folosite în acest scop, tratamentul cu ultrasunete de
3 MHz si-a dovedit în mod particular eficienţa, graţie următoarelor particularităţi:
– este eficient în toate stadiile celulitei, inclusiv în stadiile avansate care reacţionează
insuficient la alte tipuri de terapii;

106
 – ultrasonoterpia afectează numai zonele tratâte si nu are efecte secundare: distrugerea
ţesutului conectiv si eliberarea grăsimii subcutanate nu este rezultatul unui proces metabolic ci al
acţiunii mecanice a undelor ultrasonice;
– ultrasunetele măresc permeabilitatea pielii permiţând o absorbţie foarte bună a substanţelor
anticelulitice;
– este o terapie neinvazivă.
Contraindicaţii: sarcină, menstruaţie, convalescenţă după o intervenţie chirurgicală (minimum
4 luni), la mai puţin de jumătate de oră de la masă, tensiune arterială anormală, tumori maligne, boli
infecţioase în evoluţie (TBC etc.), aplicarea pe traiecte nervoase (poate cauza secţiuni) sau la
nivelul ochilor, folosirea la nivelul cartilajelor de creştere la copii, grefe tisulare recente, rupturi
musculare cu hematom important (poate provoca calcificarea hematomului), regiunile lombare sau
abdominale la femeia gravidă, aplicaţii pe plămân, creier, organe parenchimatoase.
Cea mai putin invaziva metoda nechirurgicala de scoatere a pietrelor din sistemul urinar este
litotritia extracorporala. Litotritia extracorporala poate duce la eliminarea pietrelor de la nivelul
rinichilor, de pe ureter sau din vezica. Un calcul ce nu este mai mare de 7 mm are sanse de
eliminare 70%-80% pe cale naturala cu tratament in perfuzii de medicamente antiinflamatoare,
antispastice si antialgice. Pentru calculii mai mari de 7 mm pana la marimea de 1-2 cm, litotritia
duce la sfaramarea lor in fragmente mai mici ce pot fi eliminate pe cale naturala. Litotritia foloseste
ultrasunetele ca sursa de energie pentru spargerea pietrelor. Litotritia se face prin asezarea
pacientului pe spate pe o masa ce transmite printr-un burduf cu lichid ultrasunetele spre pietrele din
rinichi, sfaramandu-le. A doua metoda ceva mai invaziva este endoscopia numita ureteroscopie,
care se aplica in litiaza din rinichi sau din ureter. Endoscopul este introdus pe caile naturale fara nici
o taietura si trece prin uretra, prin vezica, prin ureter, ajungand chiar si in rinichi. Endoscopul agata
piatra si o scoate. Prin sondele endoscopului se introduc socuri hidraulice, ultrasunete sau laser.

Fig. 106. Fragmente litiazice mai mici de 3 mm la sfârşitul litotritiei

7.5. Fototerapia

Fototerapia (terapia cu lumina) reprezinta expunerea la lumina mai intensa decât lumina
becului, dar nu la fel de intensa ca lumina soarelui. Pentru terapia cu lumina nu se folosesc: lumina
cu ultraviolete, lampi ce emana caldura sau lampi de bronzat. Terapia cu lumina poate fi utila in
tratamentul depresiilor si poate influenţă (reseteaza) "ceasul biologic" (ritmul circadian), ce
controleaza somnul si trezirea. Fototerapia consta, in asezarea persoanei in fata unei lampi

107
fluorescente cu intensitate crescuta, in fiecare dimineata timp de 30 de minute, pana la 2 ore.
Indicatii ale fototerapiei. Majoritatea persoanelor folosesc fototerapia pentru a trata tulburarile
afective sezoniere, reprezentate de depresii legate de diminuarea zilei si reducerea luminii solare in
lunile de toamna si iarna. Starea psihica a celor mai multe persoane cu tulburari afective sezoniere
se amelioreaza după fototerapie. Acest lucru poate fi pus pe seama înlocuirii luminii solare
diminuate cu razele sintetice si resetarea ceasului biologic. Fototerapia are eficienta maxima atunci
cand este folosita dimineata, după trezire. Desi raspunsul la aceasta terapie poate aparea in 2 - 4
zile, in unele cazuri pot fi necesare uneori pana la 3 saptamani de terapie pentru ca amelioarea
simptomelor de tulburari afective sezoniere sa se produca. Unele persoane cu tulburari emotionale
sezoniere, in special cei care se trezesc devreme dimineata, pot sa foloseasca fototerapia timp de 1 -
2 ore in timpul serii.
Fototerapia este in general un procedeu sigur si poate fi asociat cu alte tipuri de terapii. In
cazul in care simptomele de depresie nu se amelioreaza sau se agraveaza, trebuie consultat medicul.
Efectele adverse cele mai frecvente ale fototerapiei sunt: tensiune oculara; tulburari
vizuale; cefalee;agitaţie; greata; transpiratii. Aceste efecte adverse pot fi eliminate prin diminuarea
timpului de expunere. Persoanele ce au pielea sau ochii sensibili nu trebuie sa foloseasca fototerapia
fără un aviz din partea medicului.

7.6. Efectul LASER.

Aplicatii medicale. LASER-ul (Light Amplification by Stimulated Emission of
Radiation) este o instalatie pentru generarea si amplificarea radiatiilor electromagnetice din
domeniul vizibil, bazata pe fenomenul de emisie stimulata a radiatiei. Rezulta un fascicul luminos
monocromatic paralel, coerent si foarte intens, cu lungime de unda situata in regiunile ultraviolet,
vizibil sau infrarosu ale spectrului. Efectul laser consta in amplificarea luminii prin emisia stimulata
a radiatiei. La baza acestui proces stau doua fenomene : inversia populatiilor si emisia stimulata.
Notam cu Ni numarul de atomi (populatiile) de pe nivelele energetice Ei. In mod natural, la
echilibru termodinamic avem: E1 < E2 < E3 si N1 >N2> N3 adica nivelele inferioare sunt mai
populate decât nivelele superioare. Prin pompaj optic putem realiza o inversie da populatii intre
nivelele 1 si 3 adica N3 > N1 si cu ajutorul unui stimul producem o radiatie laser.
Proprietatile radiatiei LASER sunt:
- intensitate mare, datorita dezexcitarii unui numar mare de nuclee intr-un timp scurt;
intensitatea radiatiei laser este mult mai mare decât intensitatea emisa de surse conventionale,
obţinundu-se intensitati de zeci de zeci de mii de ori (104) decât intensitatea radiatiei solare;
- radiatia laser este monocromatica, aceasta deoarece emisia se face intre doua nivele
energetice determinate;
- radiatia laser este coerenta;
- radiatia laser este unidirecţionala, fiind emisa sub forma unui fascicol ingust si paralel.
Aplicatii medicale. In medicina utilizarea laserului permite dezvoltarea unor tehnici medicale
care înlocuiesc eficient tehnicile conventionale.
Laser-ul exercita asupra tesuturilor vii efecte termice, fotochimice si mecanice. Aplicatiile
medicale principale ale laser-ului sunt in oftalmologie si chirurgie.
Cu ajutorul acestei tehnici chirurgicale se evita influentele negative asupra tesuturilor din jur,
interventiile operatorii sunt nesângerande ( se produce hemostaza datorita vaporizarii tesuturilor) iar
complicatiile postoperatorii sunt mult mai reduse.
Utilizarea laser-ului in medicina este in conţinua extensie. Aplicatiile laserului sunt foarte
diferite:
- in dermatologie laser-ul serveste la distrugerea unor tumori cutanate si a petelor
pigmentate.
- in gastroenterologie, laser-ul este utilizat pentru a pulveriza calculii canalului coledoc;
pentru deschiderea unei treceri care sa restabileasca circuitul digestiv in tumorile evoluate ale
esofagului ale rectului; pentru a coagula vasele chiar in interiorul tubului digestiv (ulceratii,
angioame).
- in ginecologie laser-ul este folosit mai ales pentru a distruge leziunile precanceroase ale
108
colului uterin.
-in neurologie - permite distrugerea unor leziuni tumorale.
- in oftalmologie laser-ul este utilizat mai intai de toate in prevenirea dezlipirii de reţina,
pentru a face sa adere reţina si membranele subiacente la nivelul rupturilor sau leziunilor
degenerative ale reţinei; apoi, pentru distrugerea micilor leziuni reţiniene; in sfarsit, pentru
fotocoagularea microanevrismelor reţiniene consecutive diabetului.
- in otorinolaringologie (ORL), laser-ul permite tratarea unor leziuni ale corzilor vocale si ale
laringelui.
-in pneumologie, laser-ul permite distrugerea tumorilor care obstrueaza bronhiile mari
stanjenind respiraţia; el mai da posibilitatea tratarii obstacolelor netumorale ca ingustarile
consecutive unei cicatrice ramase după intubare sau traheotomie; in caz de tumora maligna, laserul
poate servi la ameliorarea confortului respirator al bolnavului. Noi indicatii sunt actualmente in
studiu cum ar fi: distrugerea placilor de aterom de pe peretii arteriali, ale tumorilor prostatei etc.

8. Elemente de radiobiologie
Radiobiologia studiază efectele biologice ale radiaţiilor ionizante (radiaţiile cu E>10 keV).
Studierea actiunii radiatiilor ionizante asupra organismelor reprezinta o problema complexa,
deoarece pe langa caracterul fizic diferit al radiatiilor trebuie sa se tina cont si de structura
organismelor (celule, tesuturi, organe) de diferentierea morfo-functionala, de factorii de integrare
(sistemul circulator, sistemul nervos, sistemul limfatic), de diferentieri ontogenetice si filogenetice.
Distingem radiobiologia generala si radiobiologia medicala (clinica). Actiunea radiatiilor depinde
de natura si energia radiatiilor, de doza aplicata si de factorul timp.
La organismele vii, studiul reactiilor biologice face necesara distinctia dintre procesele care
apar in zona iradiata, asa numitele reactii locale, de reactiile generale care se produc la nivelul
intregului organism, chiar si in afără regiunii iradiate.

8.1. Radioactivitate. Radiatii ionizante

Radioactivitatea este proprietatea specifica nucleelor instabile (radioactive) de a se dezintegra

(rupere in fragmente nucleare) cu emisia spontana a unor radiatii nucleare ionizante (produc
ionizarea atomilor sau moleculelor mediului prin care trec). Prin aceste modificari o specie nucleara
trece in alta specie nucleara, adica are loc o reactie (tranzitie) nucleara. Reactiile nucleare se produc
respectand conservarea masei (numarului total de nucleoni) si a sarcinii (numarul total de protoni)
care intra, respectiv rezulta din reactie.
Distingem o radioctivitate naturala, observata la izotopii instabili care exista in natura, si o
radioactivitate artificiala, specifica nucleelor care rezulta in laborator in urma reactiilor nucleare
provocate.
Radiaţiile ionizante sunt de două tipuri:
a) radiaţii corpusculare: α, β, neutroni, protoni, deuteroni
b) radiaţii electromagnetice: x, γ
a) Radiaţiile α reprezintă nuclee de heliu, alcătuite din 2 protoni şi 2 neutroni, au sarcina +2e
şi masa 4 u.a.m. Radiaţiile β sunt electroni (β-) sau pozitroni (β+) care provin din nucleu în urma
dezintregrării acestuia. Protonii, neutronii şi deuteronii sunt particule care apar prin dezintegrarea
nucleului sau în urma unor reacţii nucleare.
b) Radiaţiile X (Röentgen) se pot produce în tuburile Coolidge prin frânarea unor electroni
acceleraţi (dar ele există şi în radiaţiile cosmice). Radiaţiile γ apar în urma unor dezintegrări
radioactive sau se pot produce prin frânarea unor electroni acceleraţi în sincrotroane.

109
 Tab. 24. Principalele tipuri de radiatii
Radiatia emisa Reactia nucleara Caracteristica procesului
α X = Y +α
A A− 4 4 Expulzarea din nucleu a unei particule α( nucleu He);
Z Z −2 2
β X =Y
A
Z
A
Z ±1 +β 0
m1
Transformarea reciproca, in nucleu, a protonului in
neutron;
γ X A*
= X ZA + γ Dezexcitarea nucleului; insoteste de regula emisia de
Z
radiatii α sau β;

In procesul dezintegrarii radioactive, trecerea de la nucleul iniţial la nucleul final se poate face
prin una sau mai multe tranzitii. Un exemplu de dezintegare este prezentat in fig. 106.

60
Fig. 107. Schema dezintegrarii Co27 Fig. 108. Principalele tipuri de radiaţii nucleare

Deci, radiaţiile ionizante apar, în general, atunci când este prezentă o sursă de radiaţii
oarecare, fie un dispozitiv tehnic generator de radiatii.
O sursă radioactivă este caracterizată prin activitatea ei. În cazul substanţelor radioactive,
activitatea Λ se defineşte ca fiind viteza de dezintegrare, adică numărul de nuclee dezintegrate în
unitatea de timp:
Λ = - dN/dt (118)
Introducând expresia legii dezintegrării radioactive:
N = N0e-λt (119)
unde N0 este numarul iniţial de nuclee si N < N0, numarul de nuclee ramase nedizintegrate si λ este
constanta dezintegrarii radioactive, caracteristica nuclidului si tipului de radiatie emis, iar t este
timpul, rezultă:
Λ = - d(N0e-λt)/dt = λN0e-λt = λN (120)
Expresia Λ = λN reprezintă o altă formă a definiţiei activităţii radioactive.
Se defineşte T1/2 timpul de înjumătăţire, altă noţiune importantă în radiobiologie, ca fiind
timpul după care numarul de nuclee ramase nedezintegrate se reduce la jumatâte, respectiv jumătate
din numărul de nuclee s-au dezintegrat. Din legea dezintegrarii radioactive:
N = N0e-λt, (121)
cu conditia N = N0/2, rezultă:
N0/2 = N0e-λt (122)
şi de aici:
T1/2 = ln 2/λ = 0,693/λ (123)

Timpul de înjumătăţire este o caracteristică importantă a unui radionuclid si se masoara in SI

in secunde, dar se utilizeaza frecvent si unitatile tolerate (minute, ore , luni, ani , etc.).
Unitatea de măsură a activităţii radioactive in SI este dezintegrarea/s sau Bequerel-ul (Bq).

[Λ]SI = 1 Bq = 1 dez/s (124)

110
 O unitate tolerată este Curie (Ci), definita ca activitatea unui gram de radiu pur. Cum numarul
de nuclee poate fi exprimat in funcţie de numarul lui Avogadro, pentru o masa „m” de acelasi tip de
nuclee, din care doar „p” reprezinta ponderea elementului radioactiv, obţinem:
0, 693 0, 693 pm
Λ = λN = ν NA = NA (125)
T1/ 2 T1/ 2 mA
unde mA este masa atomica a elementului radioactiv.In aceste condiţii activitatea devine

pm
Λ = 4,18.10 26 (126)
mAT1/ 2
Conform ultimei relaţii, activitatea este direct proportionala cu masa radioizotopului si si
invers proportionala cu timpul de injumatâtira si masa atomica.
Înlocuind aici pentru un gram de Ra (A = 226) pur (p = 1), m = 1g = 10-3kg, mA = 226
kg/kmol, T1/2 = 1500 ani = 5,04.1010s, rezulta:
1 Ci = 3,7 ⋅1010 Bq
Deoarece curie-ul este o unitate tolerata mare, in practica se utilizeaza submultiplii: 1mCi =
10 Ci, sau 1µCi = 10-6Ci.
-3

Pentru o substanţă radiactiva dispersată uniform în aer sau apă, se defineste activitatea
specifica. Aceasta se defineste ca activitate corespunzatoare unitatii de masa (activitate masica) sau
activitate corespunzatoare unitatii de volum (activitate volumica):
Λm = Λ/m ; Λv = Λ/V (127)
3 3
si se măsoară in SI in 1 Bq/kg sau 1 Bq/m respectiv unitatile tolerate 1 Ci/kg sau 1 Ci/m .

Dezintegrarea radioactivă
Toate elementele care prezintă fenomenul de radioactivitate se numesc elemente radioactive,
ca de exemplu: Ra, U, Po, Th, etc. Pentru a stabili natura radiaţiilor emise, se acţionează cu un câmp
magnetic asupra fasciculului dirijat de radiaţii, capsula de plumb ce conţine proba de uraniu se
aşează într-un câmp magnetic (în fig. 107 acesta este perpendicular pe planul figurii).
Radiaţiile α (42α ≡ 42He)
♦ sunt nuclee de heliu;
♦ au viteza de penetrare de aproximativ 2.104km/s;
♦ sunt puternic ionizante;
♦ sunt obţinute prin expulzarea de către nucleu a unei particule formată din doi protoni şi doi
neutroni;
♦ au energii cuprinse între 3 şi 6 MeV;
♦ sunt caracteristice nucleelor grele;
♦ la trecerea prin substanţă sunt împrăştiate şi pot produce reacţii nucleare;
♦ în aer străbat distanţe între 3 – 10cm, în aluminiu aproximativ 0,02mm şi pot fi oprite de
straturi de substanţă cu grosimea de zecimi de milimetru;
♦ procesul prin care un nucleu emite o particulă α, se numeşte dezintegrare α, (deplasare cu
doua casute la stânga in Sistemul periodic):
Z X → 2α +
A 4 A-4
Z-2Y, (128)
ca de exemplu:
88Ra → 2α +
226 4 222
86Rn (129)
Radiaţiileβ ( -1β ≡ -1e)
0 0

♦ sunt fascicule de electroni;

♦ au viteze mari de propagare, de aproximativ 29.104km/s;
♦au putere mare de pătrundere, de aproximativ 100 ori decât radiaţiile α;
♦au energii de aproximativ 5MeV;
♦constă din emiterea de electroni rapizi de către nuclee;
♦se explică prin transformarea neutron – proton;
111
 ♦ procesul prin care un nucleu emite o particulă β, se numeşte dezintegrare β; (deplasare cu o
casuta la dreapta in Sitemul periodic):
ZX → -1β + Z+1Y
A 0 A
(130)
de exemplu;
82Pb → -1β +
210 0 210
83Bi (131)
Radiaţiile gama (γ)
♦ sunt radiaţii de natură electromagnetică (lumină);
♦ au viteza de propagare egala cu viteza luminii (3.108m/s);
♦ au putere mare de pătrundere;
♦ apar şi sunt emise la trecerea dîntr-o stare instabilă (excitată) într-o stare stabilă:
80Hg → γ +
198 * 198
80Hg; (132)
♦ nu sunt deviate de câmpuri electrice şi magnetice (nu au sarcină electrică);
♦ au puterea de ionizare mică;
♦ emisia radiatiei γ se explică prin existenţa unor nivele de energii diferite în nuclee; când un
nucleu emite radiaţii α sau β el rămâne într-o stare excitată, iar prin revenire la starea fundamentală,
diferenţa de energie este redată sub forma radiaţiilor gama.
Observaţie: Toate radiaţiile, indiferent de natura, α, β, şi γ sunt invizibile, fără gust şi miros,
dar au acţiune ionizanta puternică.

Radioactivitatea artificială
Irène şi Joliot Curie au observat că unele elemente care sunt bombardate cu particule α sau
neutroni emit spontan radiaţii nucleare, iar nucleul format prin transformarea nucleară este
radioactiv şi nu stabil. Acest gen de radioactivitate se numeşte radioactivitate indusă sau
radioactivitate artificială.
Exemple:

bombardarea aluminiului cu particule α, prin producerea a două reacţii nucleare:
13Al + 2α → 15P + 0n 15P → 14 Si+ +1β
27 4 30 * 1 30 * 30 0
(133)
unde 15P este un izotop radioactiv artificial al fosforului, iar +1β este pozitronul.
30 * 0

dezintegrarea β+, dată de formula

ZX → Z-1Y + +1β
A A 0
(134)
nucleul rezultat este izobar, având numărul de ordine mai mic cu o unitate (o căsuţă) la
stânga nucleului părinte în tabelul lui Mendeleev.

captura electronică, dată de relaţia

ZX + -1e → Z-1Y ,
A 0 A
(135)

8.2. Dozimetria radiaţiilor ionizante

Efectele radiaţiilor ionizante se apreciază cu ajutorul unui sistem dozimetric. Acest sistem
include mai multe aspecte, în funcţie de tipul de radiaţie şi de mediul iradiat. Se disting următoarele
tipuri de doze: doza incidentă, doza absorbită şi doza biologică.
Doza incidentă de radiaţie într-un punct se apreciază în funcţie de numărul de ioni produşi în
aer în acel punct:
Di = Q/ρV (136)
unde Q este sarcina electrică totală (ioni de acelaşi semn),ρ este densitatea si V este volumul
aerului.
Unitatea de măsură a dozei incidente in SI este C/kg şi reprezintă doza care produce într-un
kg de aer un număr de ioni de acelaşi semn având sarcina totală de 1 Coulomb. O unitate tolerată
este Roentgen-ul (r): 1 r = (1/3876) C/kg.
Prin raportarea dozei la timpul de iradiere se obţine debitul dozei incidente :
di = Di/t (137)
112
a carei de măsoară în SI este C/kg⋅s sau A/kg , respectiv unitatea tolerata r/s.
Doza absorbită ţine seama de existenţa în punctul considerat a unui material care absoarbe
energia radiaţiei. Se defineşte ca fiind energia (W) absorbită de unitatea de masă, m, din acel
material:
Da = W/m (138)
Unitatea este 1 Gy (Gray) = 1 J/kg. Deci, doza absorbită este de 1 Gy atunci când 1 kg de
material absoarbe 1 J de energie radianta. O unitate tolerată este rad-ul: 1 rad = 10-2 Gy.
Analog definim debitul dozei absorbite:

da = Da/t (139)
care se măsoară în Gy/s in SI (sau unitate tolerata rad/s).
1 Gy/s = 1 J/kg.s = 1W/kg

Din acţiunea radiaţiilor nucleare asupra structurilor vii s-a observat că, în general, diversele
tipuri de radiaţii produc aceleaşi efecte. Există, însă, o deosebire între ele, în sensul că unele radiaţii
cu o energie mai mică pot produce efecte biologice similare sau chiar mai importante decât radiaţii
cu energii mai mari. Această observaţie a determinat introducerea în radiobiologie a noţiunii de
efectivitate biologică. Efectivitatea biologică este, deci, un parametru caracteristic fiecărui tip de
radiaţie. În aprecierea efectului radiobiologic se foloseşte mărimea numită efectivitate biologică
relaţivă (EBR) notată cu η. Această mărime reprezintă raportul dintre efectivitatea biologică a unei
radiaţii oarecare şi efectivitatea biologică a unei radiaţii standard. Ca radiaţie standard a fost aleasă
radiaţia Röntgen cu energia de 200 keV.
Efectivitatea biologică relaţivă unei radiaţii faţă de ţesutul normal este dată de raportul dintre
energia absorbită de ţesut la iradierea cu radiaţia standard si energia absorbită de ţesut la iradierea
cu radiaţia respectivă, care produc acelasi efect efect biologic. Câteva valori pentru efectivitatea
biologică relaţivă sunt prezentate in tab. 25:

Tab.25. Valorile EBR pentru diferite tipuri de radiatii

Tipul de radiatie EBR (ηη)
Radiaţiile x, γ şi electroni 1
Neutroni termici 5
Neutroni rapizi, protoni 10
Particule α 20

Efectivitatea biologică a unei radiaţii variază cu felul şi gradul efectului biologic, cu specia
organismului iradiat, cu ţesutul iradiat şi cu o serie de alţi factori ce ţin de debitul dozei.
Doza biologică, B, se defineşte ca fiind produsul dintre D (doza absorbită) şi efectivitatea
biologică relaţivă η:
B = ηDa (140)
Unitatea pentru doza biologică in SI se numeşte Sievert (Sv) şi reprezintă doza de radiaţie
care face ca 1 kg de ţesut să absoarbă în punctul respectiv 1/η Jouli de energie. De exemplu, 1Gy de
radiatii X corespunde unei doze biologice de 1Sv, iar 1Gy de radiaţii α corespunde unei doze
biologice de 20Sv. O unitate tolerată este 1 rem = 10-2 Sv.
În radiobiologie, o deosebită importanţă o prezintă debitul dozei biologice:
b = B/t (141)
deoarece nu este indiferent dacă doza respectivă este primită într-un interval de timp mai lung, de
exemplu 1 an, sau mai scurt, de 1 minut. Debitul dozei biologice se măsoară în Sv/s sau rem/s.
Se mai poate defini doza biologică integrală, absorbită de întreg organismul, Bi.
Bi = B ⋅ m (142)
unde m este masa organismului, şi se măsoară în Sv⋅kg in SI sau rem⋅kg.
Toate aceste consideratii sunt sintetizare in tabelul urmator:

113
 Tab. 26. Marimi si unitati de masura utilizate in dozimetrie
Marimea Relaţia UM in SI Debitul dozei UM inS (tolerate)
(tolerate)
Doza incidentă Di= Q/ρV C/kg (r) di = Di/t A/kg (r/s)
Doza absorbită Da = W/m Gy (rad) da= Da/t Gy/s (rad/s)
Doza biologică B = ηDa Sv (rem) b = B/t Sv/s(rem/s)
Doza biologică Bi = B ⋅ m Sv⋅kg (rem⋅kg)
integrală

8.3. Interacţiunea radiaţiilor cu materia

Acţiunea radiaţiilor ionizante asupra organismelor
Interacţia radiaţiilor ionizante cu substanţa vie se petrece în timp în trei etape: fizică, chimică
şi biologică, primele două fiind instantanee.
Etapa fizică constă în apariţia ionizărilor şi excitărilor; etapa chimică se referă la apariţia
radicalilor liberi (prin fracţionarea moleculelor organice). Aceşti radicali acţionează ca nişte toxine
pentru organism. Etapa biologică se referă la fenomenele fiziologice (metabolice) care apar cu o
întârziere mai mică sau mai mare.
După căile de acţiune se disting trei acţiuni: directă ( etapa fizică ), indirectă ( etapa chimică )
şi la distanţă, dacă numai o parte din corp este iradiată.
Acţiunea directă duce la ruperea legăturilor dintre atomi şi fracţionarea macromoleculelor.
Dacă aceste din urmă sunt vitale pentru celulă (ADN, proteine, enzime etc ), metabolismul celular
suferă, ducând la o celulă „anormală” sau chiar la moartea celulei. Acţiunea indirectă este cea a
radicalilor liberi toxici. Cum apa constituie peste 80% din masa celulei, un radical important este
apa oxigenată, apărută prin radioliza apei. Apa oxigenată este un oxidant dăunător prin oxigenul
atomic pe care îl eliberează şi care „arde” ţesuturile. Oxigenul respirat de organisme – esenţial vieţii
– este molecular.
Există substanţe ca cisteamina (prezentă în iaurt) care au afinitate de combinare cu radicalii
liberi, anulând astfel efectele lor dăunătoare. Astfel de substanţe constituie aşa numitele „ pilule
antiatomice” care se dau celor iradiaţi accidental sau care trebuie să intervină la accidente nucleare.
Ele nu se recomandă ca tratament sistematic pentru profesionişti, datorită unor efecte secundare
nedorite.
Trebuie menţiomaţi şi diverşii poluanţi pot produce în corp radicali liberi nocivi. Împotriva
acestora se poate lupta printr-o alimentaţie sănătoasă bogată în „antioxidanţi” .
Un caz special îl prezintă vătămarea ADN – ului, acest adevărat creier al celulei. Acest lucru
poate duce la modificări genetice, celula nu moare dar devine anormală. Dacă vătămarea celulei nu
este mare celula se poate reface prin procese spefice de autoreparare. Dacă vătămarea depăşeşte un
anumit prag, sistemul imunitar sesizează acest lucru şi distruge celula. Celula poate muri şi fără
atacul sistemului imunitar dacă vătămarea este foarte intensă.
Celulele care supravieţuiesc dar au un ADN alterat, pot manifesta o diviziune exarcerbată
(hiperplazie). Acest lucru poate duce la formaţiuni tumorale maligne, boala canceroasă. Hiperplazia
globulelor albe duce la leucemie. În cazuri grave este necesar transplantul de măduvă. Dezvoltarea
formaţiilor tumorale până la faza în care pot fi detectate prezintă o perioadă de latenţă, care la om
poate fi de ordinul anilor.
Răspunsul mai slab sau mai violent al celulelor la atacul radiaţiilor defineşte ceea ce se
numeşte „radiosensibilitatea” acestora. S-a stabilit că radiosensibilitatea unui ţesut este direct
proporţională cu capacitatea de reproducere şi invers proporţională cu gradul său de diferenţiere.
Astfel se explică radiosensibilitatea crescută a organismului tânăr faţă de cel adult. Tot astfel se
explică de ce un cancer primar apărut la persoane vârstnice nu mai duce la metastaze.
Radiaţii direct ionizante. Radiaţiile ionizante corpusculare încărcate electric interacţionează
cu câmpurile coulombiene ale electronilor şi nucleelor atomilor constituenţi, cedând o parte din
energia lor pentru a produce excitări şi ionizări. Se defineşte transferul linear de energie (TLE) ca
114
fiind energia cedată de către o particulă incidentă pe unitatea de lungime a traiectoriei sale şi se
măsoară în keV/µm. Expresia sa se poate scrie:
TLE = Wi⋅N (143)
unde Wi este energia transferată la o ionizare si N reprezinta numărul de perechi de ioni formaţi pe
unitatea de lungime a traictoriei particulei
Particulele grele (α, protoni) au o putere de ionizare mai mare şi sunt repede încetinite prin
disiparea energiei. „Parcursul” – distanţa medie străbătută de particulă – depinde de puterea ei de
ionizare.
Radiaţii indirect ionizante (x şi γ). În cazul radiaţiilor electromagnetice, x şi γ, absorbţia
energiei de către substanţă se face conform legii generale exponenţiale Lambert (94); unde:
I <I0 – intensitatea fasciculului emergent de radiaţii; I0 – intensitatea fasciculului incident de
radiaţii; µ - coeficientul liniar de absorbţie care depinde de natura materialului străbătut şi de natura
radiaţiei; x – grosimea stratului de substanţă străbătut.

Fig. 109. Absobtia radiatiilor X şi γ Fig. 110. Distributia radicalilor liberi in jurul
traictoriei particulei ionizante

Se defineşte grosimea de înjumătăţire d1/2 (grosimea stratului de substanţă după care jumătate
din fotonii incidenţi sunt absorbiţi, respectiv intensitatea fasscicolului se reduce la jumatâte I =
I0/2):
d1/2 = ln 2/µ = 0,693/µ (144)
Pentru radiaţiile γ cu energia W = 1 MeV grosimea de înjumătăţire în plumb (Pb) este d1/2 =
0,88 cm.

Efecte indirecte. Radioliza apei

Am vazut ca în faza 1-a pot apărea radicali liberi şi fragmente de molecule. Radicalii liberi
sunt atomi, molecule sau fragmente de molecule care au în structura lor un electron nepereche
(electron cu spin necompensat). Dat fiind că în materia vie apa se află într-o proporţie mare,
radioliza apei prezintă un deosebit interes. Reacţia globală de radioliză a apei este:

H2O → H• + OH• (145)

Etapele procesului de radioliză. Sub acţiunea radiaţiilor molecula de apa poate pierde sau
fixa un electron (ionizare):
H2O → H2O+ + e- (146)

Electronul smuls prin ionizare va atrage pe parcurs moleculele de apă din jur, hidratându-se.
Acest electron, înconjurat de dipolii apei, se numeşte polaron, electron solvatat sau electron
hidratat. În urma ciocnirilor cu moleculele de apă, energia lui scade pâna la valoarea energiei de
agitaţie termică. În cele din urmă el se alipeşte unei molecule de apă, conform reacţiei:

H2O + e- → OH - + H• (147)

Ionul H2O+ se disociază astfel:

H2O+ → H+ + OH• (148)
115
 În acest mod, traiectoria particulei va fi înconjurată de radicali liberi, radicalii OH• fiind
distribuiţi mai strâns în jurul ei (au masa moleculara mai mare, respectiv mobilitate mai mica), în
timp ce radicalii H• au o distribuţie mai largă (au masa moleculara mai mica, respectiv mobilitate
mai mare), după cum rezulta din fig. 109.
Radicalii liberi, fiind specii atomice sau moleculare foarte reactive, dispar destul de rapid,
reacţionând fie între ei, fie cu produşii rezultaţi. De exemplu:

H• + H• → H2
OH• + OH• → H2O2 (149)
H• + OH• → H2O
În plus, în prezenţa O2:
O2 + H• → H2 O, (150)
iar aceşti radicali se combină:

HO2• + HO2• → H2O2 + O2 (151)

HO2• + H• → H2O
HO2• şi H2O2 sunt mai nocivi având viaţă mai lungă decât H• şi OH•. Asa se explica apariţia
apei oxigenate in tesuturi, in urma iradierii.
Radioliza apei depinde de natura radiaţiei, de energia ei şi de prezenţa O2. De exemplu,
radiaţiile X şi γ nu descompun apa în absenţa O2.
Studii in vitro şi chiar in vivo (pe bacterii) au evidenţiat numeroşi radicali liberi care se
formează şi în moleculele organice excitate, în organismele vii. Moleculele excitate R-R′ se pot
transforma în radicali liberi:
R-R′ → R• + R•′ (152)
Energia absorbită în procesul de excitare poate migra în interiorul moleculei, producând o
ruptură la nivelul legăturii celei mai slabe sau poate fi transferată altei molecule, care va fi afectată
ca şi cum ar fi fost iradiată direct:
M1* + M2 → M1 + M2* (153)
Pentru radiobiologie este importantă formarea de peroxizi organici, datorită radicalilor liberi.
Mecanismul este următorul (Latarjet):
RH + HO•→ R• + H2O; R• + O2 → RO•2; RO•2 + R′H → RO2H + R′• (154)

Aceşti peroxizi pot persista mult timp după iradiere şi sunt responsabili în cea mai mare parte
de efectele întârziate ale radiaţiilor. O importanţă deosebită pentru radiobiologie o prezintă reacţia
dintre radicalii liberi rezultaţi din radioliza apei şi grupările SH care constituie grupările active a
numeroase enzime.
Pentru a aprecia ponderea deţinută de efectul direct şi cel indirect se poate iradia proba în
stare lichidă şi congelată. Dacă în stare congelată efectele sunt mai mici decât în cea necongelată,
acţiunea a fost predominant indirectă, iar gheaţa a împiedicat difuzia radicalilor liberi.
In concluzie, dacă moleculele iradiate (acizi nucleici, enzime, hormoni, vitamine etc.) suferă
leziuni (modificări) datorită absorbţiei energiei radiaţiei, acţiunea este directă şi efectul este efect
primar. Dacă moleculele se află în soluţie sau împreună cu alte molecule, pot primi energia prin
transfer sau pot interacţiona cu radicalii liberi ai moleculelor. Se spune că radiaţiile au avut o
acţiune indirectă şi efectul produs este efect secundar. Un al treilea tip de interacţiune, dat fiind că
iradierea unui organ poate induce efecte şi în alte organe sau ţesuturi din organism, este acţiunea la
distanţă.
Acţiunea directă depinde de doza absorbită, de temperatura preparatului iradiat, de prezenţa
O2, prezenţa altor molecule, conţinutul în apă al preparatului, pH-ul soluţiei etc.
Acţiunea directă, indirectă şi la distanţă produc efectul radiobiologic.
Acţiunea radiaţiilor ionizante asupra polimerilor
Într-o primă evaluare, s-au folosit ca obiecte de studiu polimerii sintetici. S-au constatât două
tipuri de transformări importante:
116
 - reticularea, formarea de noi legături între lanţuri, care conferă polimerului proprietăţi noi şi
care duce la creşterea greutăţii moleculare;
- degradarea, ruperea legăturilor şi formarea unor macromolecule cu greutate moleculară mai
mică.

8.4. Efectele biologice ale radiaţiilor. Efectele radiaţiilor ionizante asupra

biomoleculelor

Am vazut ca efectele radiaţiilor ionizante pot fi directe şi indirecte. În cazul efectelor directe,
energia radiaţiei este cedată direct unei molecule de interes biologic. Efectele indirecte sunt cele
produse atunci când energia radiaţiei este transferată unei macromolecule biologice prin intermediul
unei alte molecule care a interacţionat direct (în general o molecula de apa). Efectele directe se
produc prin acţiunea directă a radiaţiilor asupra unor macromolecule importante pentru sistemele
vii: ADN, ARN, proteine, hormoni etc. În urma acestei interacţiuni pot avea loc următoarele
procese:
- excitarea sau ionizarea moleculei
- molecula excitată revine în starea fundamentală prin emisia unei cuante de energie hν care
poate fi transferată altei molecule sau poate duce la ruperea unor legături covalente. În urma acestor
procese pot să apară şi radicali liberi, extrem de reactivi.
Efecte la nivelul proteinelor şi acizilor nucleici.
In cazul proteinelor se pot produce, în urma proceselor anterioare, modificări ale structurii
spaţiale a proteinelor prin ruperea unor legături de hidrogen şi a unor punţi disulfidice, desprinderea
unor lanţuri laterale etc.
ADN, substratul biochimic al informatieie genetice, detine un loc important in mecanismul
leziunilor radioinduse. După cum se stie, in molecula de ADN bazele se gasesc imperecheate:
adenina cu timina (A-T) si guanina cu citozina (C-T), intre ele existand legaturi de hidrogen.
Molecula de ADN formeaza un lant dublu spiralat; aceste legaturi pot fi rupte sub actiunea directa
sau indirecta a radiatiilor ( fig. 110)

Fig.111. Shema principalelor deteriorari ADN Fig. 112. Vâscozitatea soluţiei de ADN

Ca urmare , la iradierea „in vitro” a soluţiei de ADN, vâscozitatea scade (fig.111), intrucat
vâscozitatea este dependenta de forma si dimensiunile moleculelor.
In molecula de ADN se produc alterări la nivelul bazelor azotate, dimerizarea timinei cu erori
de transcriere a codului genetic; rupturi simple sau multiple ale catenei cu peroxidarea capetelor,
formare de legături cu molecule proteice (cross-links). În cazul în care lanţul complementar rămâne
intact, se pot produce, prin mecanisme fiziologice, reparări, dar de obicei acestea nu se refac in
totalitate.

Efectele iradierii asupra functiilor celulare

Modificarile fizice si chimice produse de radiatii la nivel molecular, se manifesta sub forma
unor fenomene celulare a caror intensitate depind de doza. Efectele radiaţiilor pot fi apreciate prin
numarul de celule supravieţuitoare. Radiosensibilitea celulelor se apreciaza prin doza letala 50%
(DL50), adica doza de radiatii pentru care numarul iniţial de celule se reduce la jumatâte.
Radiosensibilitatea si DL50 sunt marimi invers proportionale.
117
 La nivel celular, după iradiere, in funcţie de doza se observa urmatoarele efecte:
- modificarea ratei de creştere a celulei; pentru doze mici, masa culturii celulare creşte iniţial,
din cauza apariţiei unor celule gigant, după care masa totala a culturii scade, deoarece celulele
gigant mor, ele ne fiind viabile;
- intarzierea mitozei, in cazul iradierii cu doze mici, sau suprimarea mitozei, la doze mari.
Radiosensibilitatea celulei variaza invers proportional cu concentraţia de ADN din celula in timpul
diferitelor faze ale ciclului celular de diviziune (fig. 112).

Fig. 113. Radisensibilitatea celulei Fig. 114. Nivele ale mutatiilor, in funcţie de doza

- moartea celulară, care poate fi imediata (disparitia oricarei activitati metabolice) sau
intarziata (ce corespunde pierderii capacitatii de proliferare a celulei; după cateva cicluri mitoţice
celulele inceteaza sa se mai divida si descendentii dispar).
Legea Bergonié - Tribondeau
Proprietatile de radisensibilitate ale unei celule sunt descrise de legea Bergonié – Tribondeau,
care rezuma astfel rezultatele experimentale din radiobiologie:
O celula este cu atât mai radiosensibila cu cât intensitatea proceselor sale de creştere este
mai mare (cu cât în ea au loc mai multe mitoze), cu cât este mai puţin diferenţiata şi cu cât este
într-un stadiu mai timpuriu al procesului de diviziune celulară.

Cea mai sensibilă fază este metafaza, urmată de profază, anafază, telofază.
Radiosensibilitatea creşte pentru: pH > 7 (mediu alcalin), hidratare, oxigenare, temperatură ridicată
şi scade pentru: pH < 7 (mediu acid), deshidratare, anorexie, temperatura scazuta.
Aceasta lege din radiobiologie justifica utilizarea radiatiilor in radioterapia oncologica,
(iradierea tumorilor maligne), aceste tumori fiind alcatuite din celule nediferentiate, cu rata mare de
creştere, si in consecinţă mult mai radisensibile in comparatie cu celulele sanatoase.
Efectele genetice se datorează leziunilor cromozomiale din celulele reproducătoare. Se
manifestă la descendenţi prin boli genetice, mutaţii - de obicei nefavorabile - şi moarte. În efectele
genetice nu există prag. Orice doză, cât de mică, poate produce un efect genetic. Totuşi,
probabilitatea creşte cu doza. Distingem doua tipuri de efecte genetice care reprezinta doua grade de
alterare diferite a moleculei de ADN:
- mutatiile genetice, care se datoresc modificarilor la nivelul genei si se manifesta prin
modificarea caracterului controlat de gena respectiva. Mutatiile radioinduse sunt calitativ identice
cu mutatiile naturale; s-a constatât ca numarul mutatiilor creşte direct proportional cu doza de
radiatii (fig. 113);
- anomaliile (sau aberatiile) cromozomiale care se datoresc unor rupturi ale moleculei de
ADN din lantul cromozomial urmata de sudari haotice sau pierderi de material cromozomial.
Efecte biologice la iradiere produse în ţesutul viu sub acţiunea radiaţiilor nucleare se împart
în două grupe mari:
- efecte deterministe;
- efecte întâmplătoare.
Un efect determinist este determinat univoc de doza absorbită prinmită. Un asemenea efect
apare când doza depăşeşte o anumită „ valoare prag”. Valoarea pragului variază de la un individ la
118
altul depinzând nu numai de valoarea dozei ci şi de durata iradierii. Astfel de efecte sunt: - eriteme,
cataractă, modificări hematologice, scăderea fertilităţii. Efectul determinist apare la scurt timp după
iradiere şi este cu atât mai grav cu cât pragul e depăşit mai mult. Faptul că sub valoarea prag nu
apar efecte deterministe se datorează puterii de regenerare a ţesuturilor.
Efectul biologic întâmplător este supus unei relaţii doză – efect de natură probabilistică. La
un grup de indivizi iradiaţi, efectele pot să apară numai la unii, de obicei nu la mulţi. La acest tip de
efect nu există doză prag el putând apărea şi la doze foarte mici de ordinul iradierii naturale. Efectul
se referă în principal la apariţia maladiei canceroase. Efectul biologic întâmplător apare cu
întârziere, ani sau chiar zeci de ani. Sistemul de limitare a dozelor permise asigură că riscul deces
prin radiaţie nu este mai mare decât riscul de deces prin multe alte activităţi umane.

Studiul cantităţiv al efectelor radiaţiilor ionizante.

Curbele doză-efect. Pentru a stabili relaţiile cantităţive între doza de radiaţii şi randamentul
procesului radioindus se trasează curbele doză-efect. Aceste curbe reprezintă fie proporţia de
indivizi (celule, organisme etc.) care au prezentat efectul studiat în funcţie de doza administrată
(curbe crescătoare), fie proporţia de indivizi care au rezistat (supravieţuitori) în funcţie de doză
(curbe descrescătoare). Mai utilizat este cel de-al doilea tip de curbe. Aceste studii se fac pe
populaţii cu număr mare de indivizi.
Dacă se notează cu N0 numărul iniţial de indivizi, cu N numărul de indivizi supravieţuitori şi
cu D doza de iradiere, se pot obţine două tipuri de curbe doză-efect:
a) exponenţială si b) sigmoidă.
a) Curba exponentiala. Acest tip de curbă caracterizează cea mai mare parte a mutaţiilor,
unele aberaţii cromozomiale, distrugerea culturilor bacteriene sau a suspensiilor de virusuri. Curba
exponenţială este reprezentată prin relaţia:
N = N0e-kD (155)
si semnifica faptul ca numărul de supravieţuitori scade exponenţial cu doza. Această relaţie
exponenţială s-a stabilit pe baza teoriei ţintei. Conform acestei teorii, în organism există structuri
sensibile, „ţinte”, a căror distrugere, prîntr-o singură lovitură, ar duce la moartea celulei. Constanta
k se stabileşte astfel încât doza D să fie aceea pentru care numărul de supravieţuitori să ajungă la 1/e
din valoarea iniţială.
N = N0/e= 0,37 N0 ⇒ N0/e = N0e-kD0 ⇒ k = 1/D0 (156)
Doza D0 = D37% defineşte radiosensibilitatea populaţiei studiate.

b) Curbele doză-efect de tip sigmoid caracterizează efectele raditiilor X asupra celulelor de

mamifere. Prezintă o deosebită importanţă în radioterapie. Curba sigmoidă corespunde relaţiei:
N/N0 = 1 – (1 – e-D/D0)n (158)
unde n reprezintă numărul de ţinte, adică numărul de locuri din celulă lovite.
Pentru doze mari, ecuaţia devine prin trecere la limită:
N = N0n e-D/D0 (159)
Interpretarea acestui tip de curbe este urmatoarea: un individ ar trebui să fie atins în n locuri
pentru a fi distrus; conform teoriei ţintei ar trebui atinse simultan n ţinte.
Pentru interpretarea celor două tipuri de curbe s-au propus două mecanisme de acţiune a
radiaţiilor asupra sistemelor biologice:
a) Curba exponenţială - teoria unei ţinte letale (efectele biologice ale radiaţiilor se datorează
unor „lovituri” care ating un constituent sensibil al celulei; lovitura este reprezentată de transferul
unei anumite cantităţi de energie într-o ţintă, prin impactul cu radiaţia)..
b) Curba sigmoidă – teoria a “n” ţinte letale. Trebuie să fie lovite n ţinte simultan pentru a
obţine efectul scontat.
Factorii care determină tipul de curbă sunt:
- natura si energia radiaţiei;
- doza si debitul dozei;
- condiţiile în care se face iradierea (temperatura, gradul de hidratare, gradul de oxigenare,
pH etc.)

119
 a) b)
Fig. 115. Curba de supravietuire celulară: a) exponentiala; b) sigmoida.

Actiunea radiatiilor asupra tesuturilor si organelor

Actiunea radiatiilor asupra tesuturilor si organelor in iradierea locala, se manifesta prin trei
categorii de efecte:
- efecte imediate, care apar in timpul in timpul iradierii sau imediat după incetarea acesteia (de
exemplu eritemul cutanat sau leucopenia);
- efecte tardive, acelea care se instaleaza după mai multe luni sau chiar ani de la iradiere ( de
exemplu cataracta);
- efecte intarziate, care se instaleaza imediat după iradiere, dar se manifesta mai tarziu, cum ar
fi in cazul iradierii cartilajelor de conjugare ale oaselor lungi la copil, unde efectul devine evident
numai după creşterea osului.
Efectele radiopatologice asupra tesuturilor si organelor pot fi reversibile sau ireversibile,
criteriul de apreciere fiind masura in care radileziunea se reface sau nu după iradiere.
Pielea si mucoasele. Reactiile cutanate provocate de radiatii sunt cele mai bine cunoscute.
Aceste reactii au fost folosite iniţial in dozimetria radiatiilor, in asa numitul sistem doza eritem.
Reactiile cutanate se impart in doua grupe: reactii reversibile (eritemul, pigmentatia, epilatia si
epidermita) si reactii ireversibile (radiodermita si radionecroza).
Eritemul (sau inrosirea pielii) apare in valuri (unde de eritem) acesta fiind din punct de vere
clinic identic cu eritemul solar. Distingem un eritem precoce si un eritem propriu zis (fig. 114).
Culoarea rosie a eritemului poate avea diferite nuante in funcţie de fondul pigmentatiei individuale.
Eritemul radiogen difera ca nuanta de eritemul solar.

Fig. 116. Evolutia eritemului si pigmentatiei in cazul radioterapiei fractionate cu radiatii X de 180 kV,
doze zilnice de 2 Gy.

120
 Pigmentatia (sau inegrirea pielii) înlocuieste in timp eritemul incepand de la periferia
campului iradiat si avansnd concentric, intensitatea lui variind in funcţie de capacitatea de
pigmentatie individuala.
Epilatia ( sau caderea parului) paote fi observata in orice zona acoperita cu par supusa
iradierii, doza eritem fiind suficienta pentru producerea ei numai temporar. Epilatia definitiva apare
la doze mari. La inceput actiunea epilatoarea a radiatiilor se face simtita prin posibilitatea de a
smulge cu usurinta ferele de par, după care ulterior cad spontan.
Epidermita se manifesta sub doua forme: uscata (sau descuamativa) si umeda (sau
exudativa).Epidermita descuamativa apare după pigmentatie, la iradiere cu doze mari,
manifestandu-se prîntr-o descuamare accentuata a pielii din regiunea iradiata. Epidermita umeda
este ultima reactie cutanata reversibila.
Radiodermita acuta este prima reactie ireversibila, survine la doze mari si reflecta lezarea
dermei; zona iradiata apare infiltrata, ingrosata, ulcerata, cu pierderea supletii si extrem de
dureroasa.
Radionecroza acuta se diferentiaza de radidermite prin aceea ca se instaleaza brusc si se
manifesta prin pierdere rapida de substanţa.
Tubul digestiv
Esofagul are o radiosensibilitate moderata si leziunile sale sunt in general reversibile;
Stomacul iradiat cu doze mici (10 Gy) manifesta tulburari de secretie, iar in cazul iradierii sale
totale tranzitul este incetinit; la doze mari (20 Gy) se instaleaza gastrita radica cu dureri. Greturi
varsaturi si peste 45 Gy ulcerul radiogen.
Intestinul subtire iradiat este prima cauza de deces in boala de iradiere. La 3 zile după iradiere
apare descuamarea accentuata a epiteliilor care se amplifica după 5 zile, iar după doua saptamani
apar modificari distrofice degenerative si pe acest fond se pot instala ulcere si perforatii intestinale.
Aparatul hematopoetic, care include maduva osoasa, ganglionii si vasele limfatice, splina
timusul si sistemul reticulohistiocitar este extrem de radiosensibil. Leziunile induse acestor organe
furnizeaza baza sindromului hematologic a doua cauza importanta de deces in boala de iradiere. In
radioterapie sensibilitatea maduvei osoase impune o permanenta cunoastere a starii hematologice,
aceasta conditionand aplicarea tratamentului radiant.
Ochiul este in general radiorezistent, dar exista diferente apreciabile de radiosensibilitate intre
diversele sale componente anatomice. La nivelul organului vizual radiaţiile pot produce tulburări de
vedere prin opacizarea cristalinului (cataracta). Pragul pentru o opacizare suficient de mare a
cristalinului care să dea tulburări de vedere, apărute cu o oarecare intarziere de la momentul
iradierii, pare să fie cuprins intre limite variind intre 2 şi 10 Gy, pentru o expunere acută la radiaţii
cu transfer liniar de energie (TLE) mic. Pentru radiaţii cu TLE mare, pragurile de doze absorbite
sunt de două sau de trei ori mai mici. Cataracta este o stare degenerativa a ochiului in care
cristalinul devine treptat tot mai opac iar vederea devine incetosata. Cataracta poate fi un efect
tardiv la persoanele expuse profesional la radiatii.
Gonadele. Ovarul poate fi sterilizat temporar (2-3Gy) sau definitiv (4-5Gy) in iradiere unica,
dar aceste valori depind de varsta. Analog se comporta si testicolul iradiat cu observatia ca dozele la
care se instaleaza sterilitatea sunt mai mici decât la femei, la aceeaşi categorie de varsta.
Aparatul respirator. Fosele nazale raspund la iradiere prin epitelita de diverse grade, a carui
evolutie poate fi complicata de infectii, epistaxis (hemoragia nazala), sau pierderea temporara a
mirosului. Trebuie precizat in primul rind ca tulburarile de miros se insotesc si de tulburari de gust,
de obicei. Concomitent cu pierderea mirosului scade si gustul. Asa sint conexiunile nervoase. Deci,
o data cu diminuarea sau pierderea mirosului, apare si al doilea simptom: aceste persoane nu simt
mirosul, dar nu simt bine nici gustul.
Laringele iradiat cu doze mari prezinta o serie de reactii ca: necroza, edemul, si
osteocondronecroza.
Plamanul prezinta doua reactii radiogene importante: una imediata care este pneumonia si alta
tardiva care este fibroza pulmonara.
Aparatul cardio vascular. Miocardul, pericardul si vasele sanguine in general sunt
radiorezistente, cu exceptia capilarelor care sunt mult mai radiosensibile. Alterarea retelei vasculare
a diverselor tesuturi duce la modificari tardive radio-induse. Actiunea radiatiilor este evidenta
121
asupra sângelui, care poate avea consecinte grave: infectii sau sindrom hemoragic. In funcţie de
doza absorbita se instaleaza leucopenia, trombopenia si limfopenia.
Sistemul nervos. Formatiunile anatomice ale sistemului nervos central si periferic sunt
considerate radiorezistente. Practica a aratât ca datorita efectelor radioinduse la nivelul
vascularizatiei acestora, modificarilre functionale si histopatologice sunt importante. Datorita
acestor efecte radiosensibilitatea sistemului nervos creşte si leziunile sistemului nervos pot merge
pana la ischemie si necroza, produse prin intermediul leziunilor vasculare radiogene.
Tesutul osos si cartilaginos. La nivelul oaselor, principalele efecte sunt cele produse de
leziunile vasculare (congestie, staza, tromboza). Ele duc la fibroscleroza sistemelor Hawers, si apoi
disparitia osteocitelor, cu distrugerea osteoblastilor si necrozã. Osul mai tanar este mai sensibil
decât cel adult si iradierea cartilajului de creştere, la copil, poate influenţă dezvoltarea ulterioara a
osului.
Boala de iradiere cuprinde ansamblul de modificari produse in organism, sub influenţă
radiatiilor ionizante.
Etiologie: boala de iradiere este produsa de agentii ionizanti, cum sunt radiatiile
electromagnetice (razele Rontgen si gamma) sau radiatiile corpusculare α, β sau neutroni). Boala de
iradiere poate surveni in urmatoarele imprejurari:
- in explorari medicale (radioscopii, radiografii repetate sau explorarile cu izotopi
radioactivi);
- in tratamentul radioterapic, mai ales, al tumorilor maligne cu radiatii (radioterapie
oncologica);
- in cercetare, agricultura sau in industrie, unde sunt utilizate surse care emit radiatii
ionizante;
- in accidentele nucleare sau in explozia bombelor atomice.
Patogenie: iradierea poate fi externa sau interna (prin pulbere radioactiva, care poate
pătrunde in organism pe cale digestiva,respiraţie sau prin rani). Prin iradiere se produc tulburari
metabolice, endocrine, nervoase.
Simptomatologia este variabila si imbraca diferite forme clinice, in funcţie de doza de radiatie
primita,de natura si energia radiatiei de suprafaţa si volumul iradiat, de sensibilitatea individului, de
modul de iradiere (interna sau externa, doza unica sau fractionata etc). Deosebim doua forme
clinice: acuta si cronica.
a) forma acuta poate fi produsa prin iradieri limitate sau generale. In iradierile limitate
predomina efectele locale: dermite, vezicule, ulceratii, necroza. Iradierile generale sunt mai grave
decât cele partiale, mai ales cand sunt unice si cu doza mare. Pot produce urmatoarele forme clinice
de manifestare:forma usoara (la 2 - 3 Gy) se caracterizeaza prin varsaturi, cefalee, diaree,
inapetenta, leucopenie, epilatie; forma de grava (la 4 Gy) se caracterizeaza prin stari de agitaţie,
cefalee, varsaturi, diaree, inapetenta, cadere a parului, leucopenie etc. si este mortala in 50% dintre
cazuri; forma fulgeratoare (la 10 Gy) este mortala si se caracterizeaza, ia faza iniţiala, prin stari de
agitaţie si excitatie nervoasa intensa, insotite de halucinatii.
b) forma cronica apare după iradieri generale,cu doze mici si repetate. In raport de
gravitatea tulburarilor, deosebim trei grade, care in unele cazuri se pot succeda, constituind faze
clinice evolutive: gradul I: tulburari generale, reversibile - astenie, cefalee, tulburari vasomotorii,
insomnie, modificari sanguine (eozinofilie, trombocitopenie, leucopenie). gradul II: la tulburarile
sus-mentionate se adauga: eritem, pigmentatie, diaree, inapetenta, prurit; etc.gradul III: aceleaşi
simptome ca in gradele I si II, insa mai accentuate puseuri acute; se adauga si leziuni locale.
Diagnosticul bolii de iradiere se poate pune tinand seama de simptomele prezentate de bolnav si de
imprejurarile in care au survenit. Prognosticul depinde de intensitatea tulburarilor si de
complicatiile ce pot surveni. Tratamentul profilactic impune evitarea investigatiilor radiologice
inutile si cu izotopi radioactivi sirespectarea riguroasa a regulilor de protectie a muncii in serviciul
de radiologie, precum si in alte locuri de munca unde se lucreaza cu surse de radiatii ionizante.
Tratamentul curativ: in primul rand bolnavul este scos de sub influenţă radiatiilor. Leziunile
locale (radiodermite, radioepitelite, cicatrice etc), se trateaza medicamentos (pomezi calmante etc),
cu agenti fizici (raze infrarosii), sau chirurgical (extirparea leziunii). Tulburarile generale se trateaza
cu extracte de ficat, de suprarenale, vitamine, calmante, barbiturice, transfuzii de sânge si plasma.
122
Din practica s-a constatât ca indiferent de forma clinica iradierea organismului determina scaderea
semnificativa a mediei de viata, datorita actiunii sclerogene aradiatiilor.
Alti factori care influenteaza radiosensibilitatea. Factorii de care depinde
radiosensibilitatea organismelor sunt multipli si pot fi grupati in patru categorii:
1. factori celulari (multiplicare, diferentiere, etc.);
2. factori care tin de sistemele de integrare (sistem nervos, circulator,
reticulohistiocitar, etc.);
3. factori care tin de organismul intreg (evolutia filo- si onto- genetica, rasa, etc.);
4. factori fizici (pH-ul celular, oxigenare, temperatura etc.).
Despre primele doua grupe de factori s-a vorbit in capitolele precedente. Vom lua acum in
considerare ultimile doua grupe de factori, deoarece chiar daca raspunsul la iradiere are o baza
fizico-chimica comuna, raspunsul biologic este cu atât mai complex cu cat unitatea biologica
iradiata este mai dezvoltata filogenetic sau ontogenetic.
Factorul filogenetic. O analiza a datelor din radibiologia comparata arata ca radisensibilitatea
creşte cu gradul de organizare pe scara filogenetica, respectiv organismele inferioare sunt
radiorezistente iar cele superioare sunt radiosensibile; in general, in cazul organismelor superioare
homeostazia confera o radiosensibilitate mare, prin faptul ca acesta poseda o limita ingusta a
capacitatilor de reglare fata de variaţiile impuse de mediu. In cazul unei specii, la fel ca pentru o
populatie de celule identice, radiosensibilitatea se poate aprecia prin doza letala 50% (DL50)
definita in acest caz ca fiind doza de radiatii care administrata in aceleaşi condiţii unei populatii
formate din indivizi de aceeaşi specie, provoaca moartea a jumatâte (50%) din numarul indivizilor
iradiati. Radiosensibilitatea si DL50 sunt marimi invers proportionale. In fig. 115 este prezentata
variaţia radiosensibilitatii pe scara filogenetica.

Fig. 117.a. Variaţia radiosensibilitatii pe scara Fig. 117.b. Variaţia radiosensibilitatii in

filogenetica funcţie de varsta, la sobolan

Diferente de radiosensibilitate exista si in cadrul aceleia aceleiasi grupe, de exemplu la

mamifere (tab.27):
Tab. 27. Radiosensibilitatea mamiferelor
Specia Nr. animale iradiate DL50 (Gy)
Şoarece 544 9,4
Iepure 106 8,9
Caine 104 3,2

La om estimarea DL50 s-a facut pe baza urmatoarelor estimari: expierenta bombelor atomice
(Japonia, 1945)4,5 Gy; accidente nucleare (ex. Cernobal, 1986) 3,5 Gy; iradiere totala pacienti 3,7
Gy. In medie DL50, la om, este apreciata ca fiind 4 Gy.
Factorul ontogenetic. In cadrul aceleiasi trepte de organizare filogenica (specie)
radiosensibilitea prezinta variaţii in funcţie de stadiul de evolutie ontogenetica (varsta), si anume
indivizii adulti sunt radiorezistenti in comparatie cu indivizii tineri sau in varsta, care sunt

123
radiosensibili (fig. 116).Indiferent de faza de dezvoltare intrauterina embrionul este mult mai
radiosensibil, perioada de maxima expunere fiind prima jumatate a sarcinii.
Factori fizici.
Rolul pH-ului. Variaţiile sale spre alcalinitate mareste randamentul radiochimic, actionand
asupra structurilor cu lant molecular (ADN, ARN).
Rolul oxigenarii. Prezenta oxigenului mareste randamentul reactiilor radiochimice prin efect
indirect.
Rolul temperaturii. Temperaturile scazute diminueaza radiosensibilitatea si maresc perioada
de latenta prin reducerea metabolismului si prin anorexia pe care o creeza prin vasoconstrictie.

8.5. Iradierea organismelor. Radioprotectie

In funcţie de pozitia sursei de radiatii in raport cu corpul distingem: iradiere externă – sursa
de radiaţii se află în exteriorul organismului sau iradiere internă – sursa de radiaţii este in interiorul
corpului, constând din radioelemente introduse în organism prin contaminare, pe cale digestivă,
respiratorie sau cutanată şi prin injectare în scop diagnostic sau terapeutic.
Când cele două tipuri de iradiere sunt prezente simultan, iradierea se numeşte totală. Când
întreg organismul este supus iradierii, iradierea este globală.
La iradirea organismelor contribuie:a) surse naturale - radiaţia cosmică (30%); b) radiaţia
telurică (45%); c)surse artificiale – explozii nucleare, industrie nucleară, iradierea sanitară, iradiere
diversă (de ex. ecrane radioluminescente), iradiere profesională (25%).
Iradierea internă este întâlnită frecvent în practica medicală (mai ales în scintigrafie).
Consecinţele negative ale iradierii depind de timpul de înjumătăţire fizic, Tf = T1/2 = ln 2/λ şi de
timpul de înjumătăţire prin eliminare din organism (timp de injumatâtire biologic), Tb. Se defineşte
perioada de înjumătăţire efectivă Tef prin:
1/ Tef = 1/Tf + 1/ Tb (160)
Cu cât eliminarea este mai rapidă cu atât Tb este mai mic şi de asemenea Tef. Foarte
periculoase sunt radioelementele cu Tf foarte mare şi Tb foarte lentă, de ex, Sr90, radiul, plutoniul,
care au o perioadă efectivă de ordinul a 103-104 zile.
Doza maximă admisibilă (DMA). Există o Comisie internaţională pentru protecţia împotriva
radiaţiilor ionizante (CIPR) creeata in cadrul Agentiei Internationale pentru Energia Atomica
(AIEA). Aceasta stabileşte DMA (doza maxima admisa) anuală. DMA este doza totală pe care o
poate primi un om într-un an fără a suferi o leziune observabilă (nu se ţine cont de efectele
genetice). S-a stabilit DMA pentru fiecare organ sau ţesut. Cele mai radiosensibile organe la om
sunt măduva hematogenă şi gonadele. DMA anuală este de 5 mSv pe an, doză valabilă şi pentru
gonade. Pentru oase şi tiroidă doza este 30 mSv/an.
Din fondul natural se absoarbe 1 mSv/an, iar din cel artificial 0,2 mSv/an. O radiografie
abdominală produce 6,2 mSv, iar una pulmonară 0,27 mSv. O doză de 6 Sv duce la moarte în
decurs de o lună.
Din cercetări medicale (in cazul unei iradieri unice a întregului organism) rezultă ca:
- doza maxima admisa de iradiere globală este sub 20 rem;
- între 75 – 150 rem apare boala actinică, cu riscul cazurilor mortale la doză superioară;
- peste 600 rem radiatiile au efect letal.
Datorită efectului cumulativ al iradierii, normele prevăd că o persoană care la o singură
iradiere a acumulat toată doza permisă, să zicem într-un an, nu mai are voie să suporte altă iradiere
în acel an. Iradierea accidentală cumulată maximă admisă este de 25 rem. Datorită efectelor
genetice, pentru femeile gravide, dozele admise sunt mai mici faţă de cele arătate mai sus. Deoarece
nu toate părţile organismului sunt la fel de rezistente la iradiere, s-au stabilit doze maxime pentru
diferite organe şi părţi ale organismului, precum şi cazul în care radiaţia nu atinge întregul
organism, ci doar porţiuni din el.
- pentru organe izolate, exceptând cristalinul şi gonadele, doza este de 15 rem/an;
- pentru oase, tiroidă, pielea întregului organism, cu excepţia extremităţilor, doza este de 30
rem/an
124
 - pentru mâini, antebraţe, picioare şi glezne doza este de 75 rem/an.
Sunt cazuri când unele elemente radioactive pot ajunge să fie integrate de oameni prin apa de
băut sau alimente, sau inhalate odată cu aerul. Elementul radioactiv poate intra în circuitul
metabolic şi în aceste cazuri însăşi sursa radioactivă se află în organism şi singura protecţie posibilă
este folosirea de substanţe care elimină şi insolubilizează elementul respectiv. Poate apărea situaţia
ca un element radioactiv, cu toate că este cantităţiv sub limita admisă pentru întregul organism,
concentraţia sa într-un anume organ să fie suficient de ridicată pentru ca doza de radiaţie permisă
pentru organul respectiv să fie depăşită. Astfel de organe care concentrează preferenţial un anume
element se numesc organe critice, ca de exemplu: glanda tiroidă pentru iod, sau sistemul osos
pentru stronţiu, care este omolog clinic pentru calciu. Pentru a exclude astfel de cazuri, normele de
protecţie admit concentraţia limită ale acestor substanţe în apă şi aer.
În tabelul de mai jos, redăm expunerea normală a omului la radiaţii nucleare:

Tab. 28. Expunerea normala la radiatii

Cauza Detaliu Echivalent doză Explicaţie
Nivelul mării (creşte
I. Punct geografic 28 mrem/an Radiaţii cosmice
cu altitudinea)
Calcaroasă 50 mrem/an
Zona Sedimentară 30 mrem/an Radiaţii terestre
Granitică 12 mrem/an
Lemn 1 mrem/an
Casă construita din: Cărămidă 20 mrem/an Radiaţiile materialelor
Granit 20 mrem/an
Izotopii din alimente
II. Alimentaţia Carne, legume 20 mrem/an
(146Ca, 4019K)
O călătorie cu avionul 4 mrem/an
III. Mod de viaţă Televizorul 3 mrem/an Rad. cosmice
Examen radiologic 35 mrem/an

În funcţie de valoarea dozei biologice a radiaţiilor, apar efectele ilustrate in tabelul 29:

Tab. 29. Legatura doza - efecte

Doza (Sv) Efecte
0 – 0,25 Lipsa oricărei tulburări aparente
0,25– 0,5 Apar schimbări sanguine, ochi injectaţi
Oboseală, ameţeală, cataractă, schimbări sanguine, opacizarea cristalinului,
0,5 – 1
apariţia aluniţelor;
Ameţeli, oboseală, reducerea numărului de hematii, scăderea rezistenţei la
1–2
infecţii;
Aceleaşi tulburări ca mai sus însoţite de câteva decese între 2 – 6 săpt. de la
2–4
iradiere
4–5 50% decese, în intervalul de 30 zile de la iradiere
>6 100% decese, în mai puţin de 15 zile de la iradiere

Protecţia împotriva radiaţiilor. Prevenirea iradierii

Radioprotecţia reprezinta totalitatea metodelor şi mijloacelor de reducere a efectelor nocive
ale radiaţiilor.
Efectul nociv al radiaţiilor asupra materiei vii este datorat proprietăţii de a ioniza mediul prin
care trec, ionizarea fiind modul dominant de pierdere a energiei de către radiaţii când traversează
mediul material. Materia vie este caracterizată prin existenţa unor molecule deosebit de mari ale
căror proprietăţi şi funcţionalitate biochimică pot fi ireversibil perturbate. Astfel, un act de ionizare,
de trecere a unui electron pe un alt nivel în acest ansamblu, sau de smulgere a lui, provoacă mari
schimbări în caracteristicile moleculei respective, schimbări care acumulate la nivelul celulei se pot
125
traduce prin grave dereglări ale metabolismului, culminând cu moartea celulei sau cu erori de
structură şi funcţionare a aparatului genetic celular, de tip cancerigen sau mutagen.
Riscul prezentat de lucrul in camp de radiatii este mult mai ridicat in comparatie decât cel
existent in activitatile umane curente si ca atare se impune un regim de lucru riguros pentru
reducerea la minimum a riscului de iradiere atât pentru personalul expus profesional cât şi pentru
restul populatiei. Multitudinea situatiilor si tehnicilor de lucru care utilizeaza surse de radiatii in
medicina, face dificila standardizarea masurilor de radioprotectie. Ca reguli generale, pentru ca
radiprotectia sa fie eficace ea trebuie sa fie unitara si obligatorie in toate unitatile nucleare care
lucreaza cu surse de radiatii. In acest sens, peste tot in lume, normele de radiprotectie se bazeaza pe
recomandarile Comisiei internaţională pentru protecţia împotriva radiaţiilor ionizante (CIPR)
creeata in cadrul Agentiei Internationale pentru Energia Atomica (AIEA).
In baza acestor recomandari, iradierile la care pot fi expuse persoanele pot fi impartite in trei
categorii: iradieri profesionale, care rezulta din activitatea directa si permanenta cu surse de
radiatii, iradieri neprofesionale, care au un caracter indirect sau temporar si iradierea populatiei,
care reprezinta atât iradierea naturala provocata de radiatia cosmica si telurica cât şi iradierea
suplimentara determinata de activitatile nucleare.
O alta clasificare a iradierilor se face in interna si externa in funcţie de pozitia relativă a sursei
de radiatii fata de corpul uman.
Masurile de radioprotectie pot fi grupate in: masuri preventive, masuri de supraveghere; si
masuri de limitare si lichidare a efectelor iradierii.
Metodele de radioprotecţie se împart în: Metode active – când sursa radioactivă este
înconjurată cu ecrane absorbante, care reduc mult intensitatea radiaţiilor emergente, deci asigură
securitatea celor ce se află la limita exterioară a ecranelor. Metode pasive – când se iau măsuri de
genul:
- persoanelor li se fixează durate limitate de lucru în spaţiul respectiv
- li se administreaza alimente, medicamente antidot, mijloace de protecţie individuală, etc
Radioprorectia prezinta trei modalitati de aplicare: fizica, chimica si biologica.
Radioprotecţia fizică este modalitatea cea mai frecvent utilizata in special pentru prevenirea
iradierilor externe si se bazeaza pe cele trei cauze principale ale reducerii intensitatii unui fascicol
de radiatii:
- distanţa mare faţă de sursă si actionarea ei de la distanta;
- reducerea la minimum a timpului de expunere, efectuand manipulari rapide si expuneri strict
necesare;
- protejarea locului de munca prin atenuarea cu ecrane protectoare, specifice radiatiei utilizate.
Radioprotecţia faţă de radiaţiile α se poate face cu o simplă foaie de hârtie, faţă de β cu
ecrane de plastic şi Al, iar faţă de radiatiile X şi γ se poate face parţial cu ecrane de Pb.
În cazul neutronilor sunt necesare mai multe straturi protectoare:primul strat de moderator cu
ajutorul căruia neutronii sunt încetiniţi (apă, apa grea, grafit); al doilea nivel pentru absorbţia
neutronilor termici (ecrane din cadmiu);in final ecrane de Pb pentru absorbţia γ.
În cazul surselor mixte sunt necesare ecrane mixte: de exemplu pentru radiatii mixte β+γ
ecrane cu un prim strat de plastic sau Al (se absorb radiaţiile β, care sunt electroni sau pozitroni
acceleraţi), şi un al doilea de Pb pentru a absorbi radiatia X si γ.
Cele mai fercvente situatii întâlnite in radioprotectie sunt cele care impun utilizarea de radiatii
X sau γ a caror intensitate variaza invers proportional cu patratul distantei fata de sursa, deci trebuie
sa ne plasam cat mai departe de sursele de radiatii si sa le manipulam prin telecomanda. Atenuarea
acestor radiatii se face cu ecrane din plumb sau beton.
Radioprotectia fizica impotriva iradierii interne consta mai ales in a evita pătrunderea
substanţelor radiactive in organism. In acest scop se va evita contactul direct cu sursele deschise de
radiatii care pot produce contaminarea pielii sau a aerului, urmata de o contaminare in lant si in
special o contaminare a cailor digestive si respiratorii. De aceea la manipularea surselor de radiatii
deschise sau volatile este obligatorie purtarea mastilor de gaze si a echipamentului individual de
radiprotectie

126
 Radioprotectia chimica. Mecanismul radioprotectiei chimice este legat de neutralizarea
toxinelor ce apar sub actiunea radiatiilor in organism sau de intensificarea activitatii enzimelor. De
regula nu se utilizeaza substanţe radioprotectoare izolate, ci amestecuri de mai multi radioprotectori
care pot aborda simultan mecanisme diferite ale actiunii radiatiilor in tesuturile vii.
Mecanismele de actiune ale radioprotectorilor chimici sunt grupate astfel:
• captarea radicalilor liberi care apar in urma iradierii;
• formarea disulfurilor mixte;
• prevenirea sau atenuarea socului biochimic.
Radioprotectia chimica se realizeaza prin folosirea unor substanţe chimice (cistamina,
gamofos, etc.), care se administreaza inainte sau după iradierea persoanei;
Radioprotectia biologica este legata direct de acei produsi care actioneaza direct asupra
evolutiei funcţiei celulare spre radirezistenta, acestia fiind administrati inainte de iradiere. In
categoria radioprotectorilor biologici sunt cuprinse substanţe ca aminoacizi, hormoni, vitamine care
asigura o mai buna supravietuire unei populatii de indivizi iradiati. De exemplu DL50, respectiv
radirezistenta creşte in urma administrarii eritropoetinei. Administraea preventiva de iod in cazul
posibilitatii contaminarii cu acest radioizotop, impieduca acumularea acestuia in tiroida. Acest
procedeu poarta denumirea de diluţie izotopică si consta in administrarea iodurii de potasiu
împotriva Iodului – 131 sau consumarea unor cantităţi mari de apă pentru reducerea fixării tritiului
în organism, etc. Radioprotectia biologica poate fi realizata prin transplantul de celule viabile în
măduvă care au un rol hematoformator, sau folosirea unor preparate sau macromolecule biologice
(sânge, plasma, etc.) care administrate imediat după iradiere, ajuta la refacerea celulară.

9. Radioterapia

9.1. Definiţie şi domeniu aplicare

Radioterapia (RT) este metoda fizica de tratament a bolii canceroase sau a altor afectiuni
constand in administrarea.unei cantităţi de energie radianta unui volum tinta definit, concomitent cu
protejarea tesuturilor sanatoase invecinate. RT ca metoda de tratament cu radiatii ionizante , trebuie
justificata prin analiza critica a raportului dintre beneficiile individuale sau sociale si detrimentul pe
care il poate cauza utilizarea radiatiilor. Scopul tratamentului este administrarea in volumul tinta
definit a unei doze prestabilite de radiatii ionizante cu efecte secundare minime pentru tesuturile
sanatoase din jur, avand ca rezultat: distrugerea celulelor tumorale;mai buna calitate a vietii
pacientului;creşterea duratei de supravietuire; tratament paliativ eficient;ameliorarea si prevenirea
apariţiei simptomelor date de boala neoplazica.
Domenii de aplicare. Efectul terapeutic al radiatiilor comporta mai multe aspecte de
importanta diferita:
- efectul antitumoral pe baza caruia se stabileste planul de tratament in cancer (radioterapia
oncologica); aceasta aplicatie urmeaza a fi prezentata pe larg in conţinuare.
- efectul antiinflamator care consta in iradierea in cazul unor afectiuni netumorale cum sunt
inflamatiile septice sau alergice, micoze, etc. Ytriul 90 este injectat sub forma unor soluţii coloidale
in articulatii cu scopul de a evita distrugerea lor prin fenomene inflamatorii severe: este vorba de
sinoviorteza radioactiva, utilizata, in principal, in tratamentul poliartritei reumatoide. Mult utilizata
la inceput, radioterapia antiinflamatorie si-a pierdut din importanta odata cu apariţia antibioticelor si
dezvoltarea fizioterapiei, care realizeaza aceleaşi efecte eliminand iradierile inutile.
- efectul functional cand se urmareste normalizarea funcţiei unei structuri anatomice.
Metoda consta in administrarea unui medicament care conţine un element radioactiv destinat fixarii
lui intr-un tesut sau intr-un organ care trebuie iradiat selectiv in scop terapeutic; iodul radioactiv (I
131) este utilizat in tratamentul bolilor glandei tiroide. Fosforul 32 este utilizat in tratamentul
sindroamelor mieloproliferative (producere excesiva de celule sangvine de catre maduva osoasa),
indeosebi a poliglobulei primitive (boala Vaquez). De exemplu, pentru dilatarea vaselor ingustate
din cauza unor afectiuni cardiace a fost folosita o noua metoda, de radioterapie, constand in
127
introducerea unui cateter cu surse de radiatie pe un vas de sânge, transcutan. Cateterul ajunge pe
aceasta cale la inima. Interventia prin radioterapie se poate aplica in cazul bolilor coronariene, in
cardiopatia ischemica si arteriopatia obliteranta.

9.2. Tehnici de iradiere

In funcţie de pozitia relativă a sursei de radiatii in raport cu corpul pacientului tehnicile de
radioterapie se impart in doua mari categorii: radioterapie externa (in care sursa de radiatii este
situata in afără corpului) si radioterapie interna (brachiterapie sau curieterapie) .
Radioterapia externa se poata clasifica in funcţie de: sursa de radiatii, distanta sursa – piele,
profunzimea tumorii, natura particulelor elementare utilizate.
1. sursa de radiatii : generatori rontgen; surse inchise de mare activitate; in funcţie de natura
sursei distingem surse de 60 Co (coboltoterapie) sau 137 Ce; acceleratori liniari (LINAC) sau
circulari (betatron) de electroni;
2. distanta sursa–piele:radioterapie de contact, pentru iradierea volumelor mici, superficiale
cutanate sau intracavitare; teleradioterapie, prin plasarea sursei radiante la distanţă relaţiv mare de
pacient (30 – 100 cm);
3. profunzimea tumorii: radioterapie superficiala (0 -1 cm), semiprofunda (2 – 10 cm) si
profunda (>10cm);
4. natura particulelor elementare utilizate: fotoni (X, γ), electroni, protoni , neutroni, etc.
Raditerapia interna (RI) reprezinta o modalitate de iradiere prin aplicare de surse de radiatii,
de mici dimensiuni, in contact sau implantate in volumul tinta; acestea sunt introduse in cavitatile
naturale ale organismului (endocavitar) sau in interiorul tesutului iradiat (interstitial).
Radioterapia interna se poata clasifica in funcţie de:
1. pozitia sursei in raport cu tumora RI poate fi: de contact: endocavitar, (in cavitatile
naturale); endoluminal (bronhii, esofag); interstitial (implantare in tesuturi);
2. după debitul dozei: cu debit scazut (LDR), sub 2 Gy/h; cu debit mediu (MDR), 2 – 12
Gy/h;cu debit inalt (HDR), peste 12 Gy/h.
Sursele de radiatii utilizate in radioterapia interna sunt prezentate in tab.30. Sursele (sub
forma de bile, ace etc.) se deplaseaza dintr-un container manual sau automat (sub actiunea unor fire,
cu ajutorul aerului comprimat); sistemul de actionare automata asigura intoarcerea surselor inapoi in
container la sfarsitul iradierii.

Tab. 30. Sursele de radiatii utilizate in radioterapia interna

Izotopul Nr.de masa (A) Timp de injumatăţire (T1/2) Energiaradiatiei γ (ΜeV)(Μ
Radiu 226 1620 ani 0,19 – 2,43
Cesiu 137 30 ani 0,66
Iridiu 192 74 zile 0,30 – 0,61
Iod 125 60 zile 0,027 - 0,035
Aur 198 2,7 zile 0,41 – 1,09
Fosfor 32 14,3 zile -

Descrierea aparaturii folosite in radioterapia externa

Aparatura folosita in radioterapia externa se compune, de regula, din trei parti componente
principale (fig. 117 si 118):
- generatorul de radiatii (capul de iradiere);
- compartimentul pacientului, care sunt amplasate într-o incinta speciala, care asigura
protectia la radiatii, numita camera de iradiere;
- sistemul de control a parametrilor iradierii (pupitrul de comanda) care este plasat într-o
camera separata si protejata (camera de iradiere).
Aparatele de radioterapie externa au urmatoarela adaptari specifice:
- capul de iradiere are incluse dispozitive speciale (diafragma, localizator, etc.) pentru
stabilirea formei si dimensiunilor campului de iradiere;
128
 - sisteme de supraveghere a bolnavului in timpul iradierii (TV cu circuit inchis sau ferestre cu
sticla de plumb;
- pupitrul de comanda dispune de cesuri de expunere si dispozitive de semnalizare optica si
acustica pentru inceputul si sfarsitul sedintei de iradiere;
- sisteme de radioprotectie si si siguranta ( chei, parole, avertizoare de radioprotectie etc.).
Aparatele moderne prezinta posibilitati multiple de deplasare a capului de iradiere si control a
parametrilor iradierii si pozitionare a pacientului.

Fig. 118. Aparat de telecobaltoterapies si Fig. 119. Accelerator liniar de electroni

Sistem de Planificarea Tratamentului;

Descrierea aparaturii folosite in radioterapia interna

In acest caz, sursele de radiatii, de mici dimensiuni, se deplaseaza dintr-un container situat în
capul de iradiere, prin intermediul unui sistem mecanic sau pneumatic. Sistemul de actionare
asigura intoarcerea automate a surselor in container la sfarsitul iradierii. Sursele radioactive solide,
sunt plasate in zona ce necesita tratament. In mod normal, aceasta procedura implica o perioada de
cateva zile de spitalizare. Instalatia pentru controlul parametrilor iradierii (pupitrul de comanta) are
un rol similar cu cel din radioterapia interna (brahiterapie).

Fig. 120. Instalatie de radioterapie interna Fig. 121. Raportul terapeutic

9.3. Bazele clinice ale radioterapiei

Am vazut ca iradierea poate fi urmata de moarte celulară imediata, lucru ce se produce in

general la doze extrem de ridicate, superioare celor utilizate in mod curent in radioterapie. Celula
lezata prin iradiere isi pierde capacitatea reproductiva. In timpul diviziunii celula lezata poate urma
mai multe cai:
• poate muri in timpul incercarilor de diviziune;
• poate produce forme neobisnuite ca rezultat al incercarilor aberante de diviziune poate
ramane incapabila de diviziune dar functionala pe perioada lunga de timp;
• se poate divide dand nastere uneia sau mai multor generatii de celule fiice, inainte ca unele
sau chiar toate sa devina sterile;

129
 • alterari minore; in mod obisnuit, o anumita intarziere in diviziune se poate produce si la
celulele care nu sunt lezate letal.
Se poate defini moartea celulară intarziata ca fiind pierderea capacitatii de multiplicare
cvasiindefinita si are mai multe consecinte clinice: viteza de regresie a unei tumori după iradiere
reprezinta durata necesara pentru atingerea mortii efective a descendentilor celulari si este in mod
esenţial legata de activitatea mitoţica a tumorii; pentru tesuturile sanatoase faptul ca disparitia
celulară este intarziata prin moarte tardiva evita o depletie celulară brusca.
Radioterapia antitumorala (oncologica), indiferent de natura si energia radiatiilor utilizate sau
de modul cum se face iradierea se bazeaza pe urmatoarele principii:
1. pentru distrugerea unei tumori maligne este necesara admistrarea unei doze suficient de
mari, numita doza tumoricida, pentru a produce efectul letal al celulelor, in proportie de 90%; doza
tumoricida depinde de localizarea si stadiul bolii, de modalitatea de iradiere si de tipul de radiatie
utilizat. Administrarea acestei doze are are probabilitate maxima sa duca la disparitia tumorii;
dozele mai mici sunt insuficiente, deorece tumora se regenereaza, dozele mai mari pot produce
radionecroza tesuturilor sanatoase adiacente tumorii;
2. disparitia tumorii, după administrarea dozei tumoricide se face prin citoliza (celula
tumorala se dezintegreaza);
3. doza tumoricida depinde de radisensibilitatea tumorii; distingem tumori radiosensibile (de
exemplu limfosarcomul) care pot fi „topite” cu doze mult sub limita de toleranta a tesuturilor
normale, in timp ce alte tumori sunt radiorezistente (de exemplu melanomul malign) si nu pot fi
„topite” fără a produce radionecroza tesuturilor normale. Terapeutic, dozele tumoricide corect
calculate, distrug celulele tumorale. Radioterapia are in prezent posibilitatea de a determina şi dirija
fasciculul de raze utilizat, cu maximum de randament şi minimum de prejudicii pentru ţesuturile
sănătoase ale organismului. A doua armă terapeutică utilizată în cancer, radioterapia, s-a schimbat
fundamental în ultima vreme prîntr-o adevărată revoluţie tehnică a aparaturii, prin îmbunătăţirea
preciziei şi fineţei metodelor de iradiere, precum şi prin folosirea metodelor judicioase de protecţie.
Cunoaşterea pe de o parte a fizicii radiaţiilor, pe de altă parte a biologiei celulare şi tumorale,
cunoaşterea dozimetriei radiaţiilor au permis punerea la punct a unor metode de iradiere ţintită
asupra masei tumorale, cu evitarea afectării ţesuturilor sănătoase. Folosirea iradierii cu energii
înalte, aparatele de cobaltoterapie, acceleratorul liniar, au dus la succese remarcabile în acest
domeniu terapeutic. Localizări tumorale cunoscute ca radiosensibile, răspund deosebit de bine la
radioterapie, ducând la o proporţie mare de vindecări (de exemplu cancerul pielii sau al laringelui,
faringelui, anumite boli de sistem). In alte forme ale tumorilor maligne, asocierea radioterapiei pre-
sau post- operator au dus la creşterea proporţiei de rezultate favorabile şi implicit la creşterea cifrei
supravieţuitorilor.
Asocierea radiochirurgicală a dus la rezultate foarte bune în cancerul colului uterin,
permiţând în stadii incipiente vindecări de aproape 100% şi a permis în alte forme, cum este
cancerul mamar, rezultate din ce în ce mai bune şi încurajatoare. Folosirea în tratament a izotopilor
radioactivi (curieterapia) permite un tratament local ţintit direct asupra tumorii, foarte eficient
pentru anumite forme de neoplazii maligne (de exemplu cancerul colului uterin, tumorile maligne
ale cavităţii bucale).
Radiosensibilitatea tumorala reprezinta susceptibilitatea tesuturilor la actiunea radiatiilor
ionizante. Raspunsul la iradiere reprezinta aparenta clinica de regresie tumorala după o anumita
doza de radiatii. Radiosensibilitatea se poate clasifica in urmatoarele trei moduri:
1. Radiosensibilitate relativa in ordinea descrescatoare a tumorilor maligne distingem: tumori
maligne ale tesutrilor hematopoetice (limfoame, mielom); sarcom Ewing al osului; carcinom
bazocelular cutanat; adenocarcinoame; sarcoame parti moi; melanom malign.
2. Radiosensibilitate bazata pe reducerea tumorii la doua luni după iradiere: inalta: limfom,
leucemii, seminom; medie: astrocitom; redusa: rabdomiosarcom.
3. Radiosensibilitate in funcţie de tesutul de origine, conform tabelului urmator:
Radiocurabilitatea se refera la controlul local al tumorii prin iradiere indiferent de ritmul ei de
regresie. Relaţia dintre doza si posibilitatea de control a tumorii este o curba sigmoida; acelasi
principiu este valabil si pentru tesuturile normale: relaţia dintre toleranta tesutului normal si doza
letala tumorala determina raportul terapeutic (fig. 121);
130
 Tab. 31. Radiosensibilitatea in funcţie de tesutul de origine
Radiosensibilitate Tesutul de origine Tumora maligna
Mare hematopoetic, limfoid, ovar, testicol, hemopatii, limfom, tumori
intestin subtire embrionare, seminom
Moderata conjunctiv, interstitial, vascular, vasculare, astrocitoame
cartilaj de creştere
Scazuta muscular, neuronal rabdomiosarcom

Tratamentul cancerului
După stabilirea diagnosticului de cancer, trebuie decisă conduita terapeutică cea mai corectă
posibil. Tratamentul cancerului depinde în primul rând de tipul şi localizarea tumorii, precum şi de
stadiul în care a fost descoperit. Alţi factori care pot juca un rol în deciziaterapeutică pot fi vârsta şi
starea generală a pacientului. In tratamentul cancerului există trei metode de bază: chirurgia,
radioterapia si chimioterapia. Aceste tratamente se utilizează singure sau se asociază între ele, în
funcţie de boală. Chirurgia şi radioterapia acţionează strict local, la nivelul tumorii, a ganglionilor şi
ţesuturilor învecinate, în timp ce chimioterapia are efect general, practic în întregul organism.
Chirurgia este cea mai veche metodă în tratarea cancerului, dar singură nu poate vindeca
decât o mică parte a tumorilor, în principal cele localizate. In cursul operaţiei se îndepărtează
tumora cu sau fără extinderile regionale, împreună cu o margine de siguranţă din ţesutul sănătos din
jur.De cele mai multe ori, chirurgia se combină cu celelalte tratamente: radioterapia si
chimioterapia.
Radioterapia este metoda terapeutică utilizată la mai mult de jumatâte a bolnavilor cu cancer,
singură sau împreună cu celelalte tratamente oncologice.
Chimioterapia utilizează medicamente care distrug celulele tumorale difuzate în diferite părţi
ale organismului. Chiar dacă tumora a fost îndepărtată, uneori celulele canceroase pot fi extinse în
ţesuturile învecinate sau în alte părţi ale organismului, formând metastaze. Chimioterapia include
agenţi citotoxici, hormonali sau imunologici, care pot acţiona atât la nivelul tumorii, cât şi a
extinderilor la distanţă. Cea mai utilizată metodă de administrare a substanţelor citotoxice este
perfuzia intravenoasă. Se poate utiliza unul sau combinarea mai multor citostatice.
Tratamentul cel mai adecvat se decide de către o comisie din care fac parte mai mulţi medici
de diverse specialităţi şi trebuie discutat de fiecare dată şi cu pacientul, căruia i se explică efectele
benefice sau eventualele consecinţe negative ale tratamentului.
In funcţie de gradul de extensie locala si generala, radioterapia se imparte in doua categorii
distincte: o prima categorie o reprezinta stadiile incipiente, I si II in care tratamentul are un caracter
curativ, cand exista probabilitatea unei supravietuiri pe termen lung după aplicarea tratamentului, si
poate fi chirurgical, radio- sau chimio- terapic sau asociat ; a doua categorie este reprezentata de
stadiile avansate III si IV cand tratamentul are un caracter paleativ, cand speranta de viata este
redusa; se utilizeaza in scopul ameliorarii simptomatologiei si imbunatâtirii calitatii vietii.
Stadializarea tumorilor (sistemul TNM). Sistemul TNM reprezinta expresia extensiei
anatomice a bolii neoplazice si se bazeaza pe definirea a trei componente:
T - extensia tumorii primare,
N - existenta sau lipsa invaziei ganglionilor limfatici regionali,
M - existenta sau absenta metastazelor la distanta.
Adaugarea de cifre reprezinta expresia cuantificabila si/sau din punct de vedere anatomic. In
funcţie de stadiile TNM, se pot evalua: strategia terapeutica adecvata, prognosticul, raspunsul la
tratament. Fiecare localizare are o clasificare clinica (preterapeutica), cTNM, si o clasificare
postoperatorie si histo-patologica , pTNM. Categoriile TNM odata stabilite nu se schimba, iar după
determinarea clinica sau postoperatorie a categoriilor TNM acestea se grupeaza pe stadii clinice:
- stadiul 0: cancer in situ (neinvaziv);
- stadiul I: invazie limitata locala;
- stadiul II: extensie limitata locala a tumorii si/sau metastaza ganglionara minima;
- stadiul III: tumora locala extinsa si/sau metastaza ganglionara regionala extinsa;
- stadiul IV: tumora extinsa loco-reginal si/sau metastaza la distanta.
131
 Sunt considerate stadii incipiente cele in care se realizeaza cel putin 50% vindecari la 5 ani.
Stadiul exact ca si alti factori de prognostic vor fi precizati in urma interventiei chirurgicale si
evaluarii postoperatorii a tumorii si a adenopatiei satelite. Postoperator va putea fi examinata si
evaluata intreaga formatiune tumorala impreuna cu nodulii limfatici excizati. De aceea in stadiul
clinic evaluarea tumorii este doar prezumtiva.
Acest sistem de clasificare faciliteaza schimbul de informatii intre diverse centre de tratament
si contribuie la cercetarea neoplaziilor umane.

132
 10. Îndrumar de lucrări practice pentru cursul

“BIOFIZICĂ ŞI IMAGISTICĂ MEDICALĂ”

Activitatea de laborator îi face pe studenţi să înţeleagă ca între aspectul teoretic şi cel practic
al unei probleme există o legătura reciprocă, unul completându-l pe celalalt. Absolvenţilor şcolilor
sanitare le sunt necesare o serie de noţiuni practice de biofizică şi imagistică medicală, fără de care
ar înţelege şi urmări cu greutate o serie de cunoştinţe de specialitate.
Prezentul îndrumar se adresează studenţilor anului I ai şcolilor postliceale sanitare pentru
cursul de “Biofizica şi Imagistică medicală” şi este format din doua părţi. Prima parte cuprinde nouă
lucrări de biofizică şi ilustrează fenomene, procese şi mărimi fizice prezentate în curs; a doua parte,
formată din patru lucrări, descrie aparatura utilizată un imagistica medicală şi noţiuni de
radioterapie.
Pentru înţelegerea şi efectuarea lucrărilor de laborator, chiar şi de către studenţii cărora nu li
s-a predat partea respectivă de curs, fiecare referat cuprinde o parte teoretică, o descriere a
instalaţiei şi o prezentare a etapelor de prelucrare a datelor experimentale, constituind astfel un
îndrumar de laborator.

133
 A. LUCRĂRI DE BIOFIZICĂ

A.1. Determinarea coeficientului de vâscozitate dinamica a lichidelor prin

metoda Ostwald

1. Consideraţii teoretice
Fluidele reale in curgere sunt caracterizate prin vâscozitate. Între straturile de fluid învecinate,
aflate în mişcare unele faţă de altele apar forţe de frecare internă, numite de vâscozitate, tangente la
vectorul viteză de curgere. Forţa de vâscozitate dintre două straturi este proporţională cu suprafaţa
de contact a straturilor, S, şi cu gradientul de viteză, ∆v/∆r, măsurat pe direcţia perpendiculară la
viteza de curgere, fiind dată de expresia:
∆v
Fv = η S (1)
∆r
unde η este coeficientul de vâscozitate dinamică, a cărui unitate de măsură în SI este daP
(decapoise):

(2)

Relaţia (1) este valabilă dacă curgerea lichidului se face în aşa fel încât straturile de lichid
alunecă paralel unul peste altul, adică dacă curgerea este laminară
Coeficientul de vâscozitate dinamică se poate determina prin două metode care au la bază:
- curgerea unui lichid prin tuburi cilindrice (conducte), legea Hagen – Poseuille, care este
tema prezentului referat;
- mişcarea unui corp solid într-un lichid, legea lui Stokes, care este tema prezentului referat.
Se considera un tub cilindric de lungime l şi de raza R, prin care curge un lichid, curgerea
fiind laminară, în interiorul căruia delimităm un alt cilindru de raza r (fig. 1). Suprafaţa laterală a
acestui cilindru este:
S = 2πr l (3)

Fig. 1

Forţa de frecare care acţionează asupra suprafeţei laterale a acestui cilindru este:

(4)
Aceasta forţă este echilibrată de forţa datorată diferenţei de presiune ∆p care acţionează
asupra bazelor; deci:

(5)
134
 Semnul minus indica faptul ca forta F, fiind forţa de frecare, are semn contrar forţei datorata
diferenţei de presiune ∆p.
Integrând relaţia (5) şi admiţând ca la peretele conductei, r = R, viteza este zero, se obţine
viteza v:

(6)
formula numita legea Poiseuille-Hagen, lege care de distribuţie a vitezelor pe secţiunea
conductei.
În condiţii de curgere laminară a unui lichid printr-o conductă cilindrică, volumul curs în
timpul t este dat de legea Hagen – Poiseuille:
Printr-o coroana cilindrica de raza r si grosime dr, debitul volumic elementar dQv este:

dQ v= 2π r v dr (7)

iar debitul volumic este:

(8)
relaţie numita legea Poiseuille; ea permite determinarea lui η.

În practică se fac determinări relative.

Cunoscând vâscozitatea dinamică h0 a unui lichid de referinţă (de exemplu apa) se determină
vâscozitatea dinamica η a unui alt lichid. Se determină duratele de curgere t0 şi t1 necesare curgerii
aceluiaşi volum V din lichidul de referinţa şi din lichidul pentru care urmează să-i determinăm
vâscozitatea dinamica, în aceleaşi condiţii: acelaşi tub, aceeaşi diferenţă de nivel şi aceeaşi
temperatură. Ţinând cont ca:

(9)

şi (10)

şi egalând cele două relaţii se obţine:

(11)
Dar curgerea se face sub aceeaşi diferenţă de nivel, deci diferenţele de presiune sunt
proporţionale cu densităţile respective, adică:

(12)
ţinând cont de relaţia precedenta obţinem:

(13)
relaţie folosită pentru determinarea vâscozităţii dinamice necunoscute η1.

135
 2. Descrierea instalaţiei experimentale şi a aparaturii utilizate
Aparatul utilizat este vâscozimetrul Ostwald. Acesta, (v. fig. 2), este format dintr-un tub în
forma de U a cărui ramură mai largă AB se termină la partea inferioară cu un rezervor sferic.
Cealaltă ramură constă dintr-un tub capilar C terminat la partea superioară cu un rezervor sferic mai
mic E. De o parte şi de alta a rezervorului E sunt marcate două repere m şi n care determină un
volum bine definit de lichid, al cărui timp de scurgere se va determina experimental. Vâscozimetrul
trebuie să stea în poziţie perfect verticală.

Fig. 2
3. Modul de lucru
Se spăla bine vâscozimetrul cu apă şi apoi cu puţin lichid din lichidul de studiat. Se
controlează poziţia verticală a aparatului. Se introduce cu o pipeta lichidul de studiat în rezervorul B
până când acesta este aproape plin. Se aspiră cu atenţie prin tubul de cauciuc F până se umple
complet rezervorul E, trecând peste reperul m. Se lasă tubul de cauciuc liber şi din momentul în
care meniscul lichidului ajunge în dreptul reperului m se porneşte cronometrul. Acesta se va opri în
momentul în care meniscul ajunge în dreptul reperului n. Se obţine astfel durata de scurgere t1.
Se vor face 6 determinări pentru fiecare lichid, iar rezultatele se vor trece într-un tabel de
forma:

Nr.det. t0,(s) , (s) t1, (s) , (s) (kg/m·s)

Se citeşte si se notează temperatura camerei.

4. Indicaţii pentru prelucrarea rezultatelor experimentale

Se vor calcula mediile si , apoi folosind relatia (14) se va determina valoarea medie a
vâscozitatii dinamice. In relatiile (14) si (3), marimile η0, ρ0 si ρ1 variaza cu temperatura. Vom
considera ca variatia lui ρ0 si ρ1 cu temperatura sunt neglijabile, si au urmatoarele valori: apa (ρ =
1000 kg/m3); eter (ρ = 736 kg/m3); alcool (ρ = 790 kg/m3).
Valorile vâscozitatii dinamice a apei la diferite temperaturi se iau tabelul urmator:
t, (0C) η0,10-2(kg/m·s) t, (0C) η0, 10-2kg/m·s)
15 1,140 20 1,004
16 1,110 21 0,980
17 1,082 22 0,957
18 1,055 23 0,936
19 1,029 24 0,915

136
 A.2. Determinarea coeficientului de vascozitate dinamica prin metoda
Stokes

1. Principiul fizic al metodei

Asupra unei bile care cade într-un lichid vâscos, acţionează trei forţe: greutatea bilei G, forţa
arhimedică Fa şi forţa de rezistenţă R. Aceasta din urmă se opune mişcării şi este condiţionată de
forţele de frecare internă a lichidului. Trecerea bilei prin lichid face ca diferite straturi să alunece
unele faţă de altele cu viteze diferite. Stratul de lichid din imediata apropiere a suprafeţei bilei se
mişcă cu viteza bilei, iar celelalte cu viteze din ce în ce mai mici. Astfel ia naştere între straturile
din lichid o forţă de frecare internă sau viscozitate.
Forţa de rezistenţă la înaintare pentru o bilă cu viteză de cădere mică, fără vârtejuri, este dată de
formula lui Stokes :

R=6πηvr (1)

în care η este coeficientul de frecare internă sau viscozitate a lichidului, v, viteza bilei, r, raza
acesteia.
- cele trei forţe au aceeaşi direcţie verticală (Fig. 1)
- forţa de greutate este orientată în jos
- forţa arhimedică şi de rezistenţă în sus

R
Fa

Fig.1 Fig. 2

Greutatea bilei şi forţa arhimedică sunt constante. Forţa de rezistenţă creşte o dată cu creşterea
vitezei. Când bila se găseşte în imediata apropiere a suprafeţei lichidului, ea are o anumită viteză.
Pe măsură ce bila înaintează, viteza ei creşte şi conform relaţiei (1) creşte şi forţa de rezistenţă. La
un moment dat, suma celor trei forţe devine egală cu zero şi bila, datorită inerţiei se va mişca
rectiliniu şi uniform cu o viteză constantă v0 , viteză pe care o avea în momentul echilibrului
forţelor.
Punând condiţia ca rezultanta forţelor ce acţionează asupra bilei să fie nulă, avem:
G – Fa – R = 0 (2)
Dacă în relaţia (2) înlocuim pe G şi Fa cu expresiile lor :

G = m g = 4πr3 ρ g ; Fa = 4π r3 ρo g
3 3
iar pe R cu expresia (1), obţinem:

4πr3 ρ g - 4πr3 ρo g - 6π r η v = 0 (3)

3 3
unde ρ este densitatea materialului din care este confecţionată bila, ρo densitatea lichidului si g
= 9,81 m/s2 , acceleraţia gravitaţională si v = l/t.

137
 Din relaţia (3) se poate determina expresia lui η:
1 ρ − ρo
η= gd 2t
18 l
în care d = 2r este diametrul sferei.

O parte din mărimile care intră în partea dreaptă a semnului de egalitate pot fi măsurate direct,
celelalte se găsesc în tabele.

2. Descrierea aparatului
Aparatul folosit în această lucrare se compune dintr-un cilindru de sticlă vertical umplut cu
lichidul de studiat şi prevăzut cu 2 repere (fig. 2 ).
3. Procedeul experimental
Pentru efectuarea lucrării sunt necesare:
* bile mici din fier sau sticla;
* cronometru pentru măsurarea timpului în care bila parcurge distanţa dintre cele două repere;
* un micometru pentru masurarea diametrului bilelor;
* viteza a bilei se determină măsurând timpul ,,t” în care bila parcurge distanţa dintre cele
două repere: v = l/t unde ,,l” este distanţa dintre cele două repere;
* în vederea efectuării calculului erorilor de măsură se fac cel puţin 6 măsurători. Rezultatele
măsurătorilor se trec în următorul tabel:

Nr.det. d (mm) t (s) η (Ns/m2)

Pentru experimentul din laborator: ρFe = 7860 Kg/m3; ρsticla= 2500 Kg/m3; ρo= 880 Kg/m3; l =
1,1 m;
Se calculeaza valoarea medie a coeficientului de vascozitate η .

A.3. Determinarea coeficientului adiabatic al aerului prin metoda Clement -

Desormes

1. Scopul lucrarii. Lucrarea are drept scop determinarea coeficientului adiabatic γ al aerului,
presupus gaz ideal si supus unor transormari termodinamice simple.
2. Teoria lucrarii
Capacitatea calorica molara a unei substante reprezinta cantitatea de caldura schimbata cu
exteriorul de un mol din acea substanta pentru a-i varia temperatura cu un grad:

dQ
C= (1)
dT
Daca schimbul de caldura intre substanta si mediul exterior are loc la presiunea constanta
sau la volum constant, capacitatile calorice molare corespunzatoare vor fi C p , respectiv C v , iar
raportul:
Cp
γ = (2)
Cv
se numeste coeficient adiabatic. Diferenta intre cele doua capacitati calorice molare depinde
de substanta considerata, iar pentru gazele ideale:

138
 (3)
(relatia lui Robert Mayer).
Tot in cazul gazelor ideale, cele doua capacitati calorice molare depind de numarul i de grade
de libertate a particulelor din care e compus gazul (pentru gazele ideale monoatomice i = 3, pentru
cele biatomice i = 5):

i i+2
Cv = R Cp = R (4)
2 2

unde R este constanta universala a gazelor ideale (R = 8,310 J/mol K)

In acest caz
i+2
γ = (5)
i
Pentru gazele ideale, acest coeficient intervine in descrierea proceselor adiabatice, conform
ecuatiei lui Poisson:
pVγ = const (6)

3. Metoda lucrarii
Pentru gazele ideale, vom descrie metoda propusa de Clément si Desormes. Sa presupunem
ca avem un recipient cu aer (presupus gaz ideal) la o presiune p 1 =(H-h)rg unde ρgH e presiunea
atmosferica masurata cu un manometru cu lichid de densitate ρ iar ρgh e diferenta dintre presiunea
atmosferica si cea din recipient, masurata cu acelasi manometru.
Gazul ocupa volumul V1 al recipientului si are temperatura T1 a mediului ambiant. Daca acest
gaz sufera o comprimare adiabatica, in urma careia volumul se micsoreaza, presiunea creste la
p 2 = ρ g H , iar temperatura creste si ea la T2 ,ecuatia Poisson care descrie procesul se va scrie:

γ 1−γ γ 1−γ
T1 p1 = T2 p2 (7)

Inlocuind valorile presiunilor p1 si p 2 , ecuatia (7) devine:

γ −1 γ
 h  T − T1 
1 −  = 1 − 2  (8)
 H  T2 

Daca h<<H, variatia de temperatura T2 − T1 este foarte mica: T2 − T1 << T2 , deci fractiile
din parantezele expresiei (8) vor fi foarte mici; parantezele se pot dezvolta in serie de puteri si se
pot pastra numai termenii de ordinul intâi:

h T − T1
1 − (γ − 1) ≅ 1− γ 2 (9)
H T2
de unde:
T2 − T1 γ − 1
H = h (10)
T2 γ
Daca in continuare gazul sufera o racire izocora, de la T2 la temperatura T1 a camerei,
[
presiunea lui va scadea la p 3 , mai mica cu ρgh decât presiunea atmosferica p 3 = ρg( H − h') , ]
astfel incât
p2 p3
= (11)
T2 T1

139
 sau
H H − h'
= (12)
T2 T1
de unde
T2− T1 h'
= (13)
T2 H

care inlocuita in (10) duce la

h
γ = (14)
h − h'

Deci, daca experimental se pot masura valorile h si h’, se va putea calcula coeficientul
adiabatic γ .
4. Dispozitivul experimental (fig.1) consta dintr-un balon de sticla B cu capacitatea de
aproximativ 20 litri, prevazut la partea superioara cu un robinet R cu deschidere mare, prin care
comunica cu atmosfera si cu tubul lateral T care face legatura pe deoparte cu un manometru cu
lichid M si pe de alta parte cu pompa aspiratoare P prin intermediul robinetului r si a tubului de
cauciuc C.

Fig.1

5. Modul de lucru. Cu robinetele R si r deschise, se verifica daca presiunea aerului din

balon este aceeasi cu cea atmosferica (acelasi nivel al lichidului in ambele brate ale manometrului).
Se inchide robinetul R si cu robinetul r deschis, se aspira aer din balon cu pompa P, apoi se
inchide si robinetul r. In acest mod s-a realizat in balon o anumita depresiune, masurata prin
denivelarea h(mm) a lichidului in ramurile manometrului - care se citeste si se noteaza. Starea
aerului din balon in acest moment este starea initiala de echilibru: p1 = ρ g( H − h) , volumul
V1 al balonului si T1 − temperatura camerei .
Se deschide cu atentie robinetul R, pentru un timp foarte scurt; in acest mod, aerul
atmosferic patrunde peste aerul din balon comprimându-l.
Comprimarea brusca a aerului din balon are caracter adiabatic, deoarece pe durata scurta a
acestui proces aerul din balon nu are timp sa schimbe caldurå cu peretii balonului.
Variatiile parametrilor de stare in timpul acestui proces adiabatic sunt foarte mici. Starea de
echilibru a gazului in acest moment este descrisa de valorile parametrilor de stare:
p 2 ≅ H , V2 ≤ V1 si T2 > T1
In continuare, aerul din balon incepe sa se raceasca pâna ce se atinge din nou temperatura
camerei; racirea se produce la volum aproximativ constant si este insotita de scaderea presiunii.
Procesul de racire izocora inceteaza atunci când presiunea indicata de manometru se stabilizeaza, de
aceasta data intre nivelele lichidului din ramurile manometrului existand denivelarea h’ (care se
citeste si se noteaza).
Starea finala de echilibru a aerului din balon va fi caracterizata de presiunea
p 3 ≅ ρ g( H − h') si temperatura T1 a camerei.
140
 Experienta se repeta de sase ori, schimband de fiecare data depresiunea h.
6. Indicatii pentru prelucrarea datelor experimentale
Cu valorile h si h’ masurate de fiecare data , se calculeaza γ dupa relatia (14). Rezultatele se
trec intr-un tabel de forma:

Nr.det. h (mm) h’ (mm) h-h’(mm) h

γ =
h − h'

Referatul va cuprinde: descrierea metodei experimentale utilizate, tabelul de rezultate,

valoarea medie a lui γ . Folosind aceasta valoare se calculeaza viteza sunetului in aer:
γ RT
vs = (15)
M

unde T este temperatura camerei (in o K) si M = 28,9 kg/kmol este masa molara a aerului.

A.4. Măsurarea variaţiei rezistenţei cu temperatura

1. Consideratii teoretice
Pentru masrrarea temperaturii se utilizeaza termometrele cu termorezistenta.Principiul lor
de functionare se pe proprietatea metalelor de a-si modifica rezistenta electrica in functie de
temperatura, dupa relatia:

R = Ro(1 + αt) (1)

unde: Ro este valoarea rezistentei la 0 oC, R- valoarea rezistentei la temperatura de masurat, α

este coeficientul de variatie al rezistentei cu temperatura. Lucrarea are drept scop etalonarea unei
rezistente, adica pentru temperaturi cunoscute masurarea rezistentei R si apoi stabilirea lui Ro si α.

2. Dispozitivul experimental
Montajul utilizat pentru masurarea rezistentei este puntea Wheatstone a carui schema
electrica este data in fig. 1:

Functionarea ei se bazeaza pe realizarea echilibrului (UCD= 0; Ig = 0, curentul indicat de

galvanometru este nul), ceea ce corespunde relatiei:

141
 R1 R3
R1 R3 = Rx R2 deci Rx = (2)
R2
Daca notam r = R1/ R2 , atunci:
Rx = r. R3 (3)

Dispozitivul experimental este prezentat in fig. 2.

Fig. 2.

3. Modul de lucru
- se introduce termorezistenta (1) intr-un vas cu apa (2) incalzit cu resoul (3);
- se fixeaza o anumita valoare a raportului r (de exemplu r = 0,1);
- se modifica valoarea rezistentei R3 pana cand puntea este echilibrata, Ig= 0;
- cu ajutorul relatiei (3) se calculeaza valoarea Rx a termorezistentei pentru diferite
temperaturi indicate de termometrul T. Masuratorile se vor face in intervalul 20 – 80 oC din 5 in 5
grade;
- se completeaza tabelul de date si se traseaza curba de variatie a rezistentei cu
temperatura;
- din grafic se trage concluzia ca rezistenta variaza liniar cu temperatura. Legea de variatie
a rezistentei cu temperatura poate fi scrisa sub forma:

R = Ro + R0 α t = a + b t

unde a = Ro este ordonata la origine, iar b = R0 α este panta dreptei.

Rezultatele obtinute se trec in tabelul urmator:
Nr. det. R, (Ω) t, (oC)

Din grafic se determina Ro= a si b:

∆R
b=
∆t
dupa care se determina coeficientul termic al rezistentei:

142
 b
α=
a

A.5. Legea lui Boyle-Mariotte

1. Consideratii teoretice
Prin gaze pefecte (ideale) se inteleg gazele la care fortele de atractie reciproca intre
particule pot fi considerate nule.
Pentru a cerceta ecuatia termica de stare a gazelor perfecte se va considera constanta cate una
din variabilele de stare si se va studia dependenta intre celelalte doua. Legile deduse astfel vor fi
cuprinse apoi intr-o lege generala.
Legea lui Boyle-Mariotte arata că: la temperatura constanta, volumul unei mase determinate
de gaz este invers proportional cu presiunea sub care se afla gazul.
De exemplu, daca se dubleaza presiunea exercitata asupra a 2l gaz, volumul gazului descreste
pana la 1 l. Matematic legea se scrie:

V1/ V2 = p2/ p1 ,

sau

p1 V1= p2 V2 ,

in care V1 si p1 reprezinta volumul si presiunea initiala a gazului, iar V2 si p2, noul volum si
noua presiune.
Deci, la temperatura constanta, produsul dintre presiunea si volumul unei mase anumite de
gaz este constant:
143
 pV = constant

k este o constanta valabila pentru o anumita temperatura (si anumita cantitate de gaz).
Reprezentand grafic dependenta presiunii p de volumul V se obtine pentru fiecare temperatura
o hiperbola echilatera. Asemenea curbe se numesc izoterme (in lb. greaca: isos= egal, thermos=
cald), (vezi fig. 1).
Legea lui Boyle-Mariotte are valabilitate in domeniul presiunilor nu prea mari si la
temperaturi normale. La presiuni foarte inalte, toate gazele prezinta abateri de la aceasta lege.

Fig. 1. Graficul transformarii izoterme

2. Dispozitivul experimental este alcatuit dintr-un tub de sticla in forma de “U” inchis la un
capat cu un robinet (R); un brat delimiteaza o coloana de aer, si al doilea o coloana de apa (fig.2).

Fig.2
Se masoara cu o rigla lungimea coloanei de aer (l) si diferenta de nivel ∆h. Se adauga apa pe
capatul deschis si se repeta masuratorile.
3. Prelucrarea datelor experimentale.
Volumul coloanei de aer se calculeaza cu relatia:

unde d este diametrul interior al tubului (d = 1cm) si p = p0 + ρg ∆h, unde p0 este presiunea
atmosferica normala (p0=1,013.105Pa), g=9,81 m/s2 este acceleratia gravitationala si ρ = 1000 kg/m3
este densitatea apei.
Se verifica pentru fiecare determinare p·V = ct. si se traseaza pe hartie milimetrica graficul
din fig. 1, pentru temperatuta camerei in care s-au facut determinarile.
Valorile determinate se trec in tabelul urmator:

Tabel de date experimentale

Nr. determ. l (cm) ∆h (cm) V (cm3) p (N/m2) p·V (N·m)

144
A.6. Studiul variatiei indicelui de refracţie al soluţiilor cu concentraţia utilizând
refractometrul Abbe

1. Consideratii teoretice.
În sens mai general prin refractometrie se intelege domeniul metodelor care au drept scop
determinarea indicelui de refractie n. În sens mai restrans metoda refractometrica de analiza este
utilizata pentru determinarea concentratiei unuei substante dintr-o solutie in functie de indicele de
refractie.
Aparatele optice utilizate in analiza refractometrica se numesc refractometre, dintre care cele
mai cunoscute sunt :
- refractometrul Abbe
- Refractometrul Pulfrich
Functionarea refractometrelor se bazeaza pe fenomenul de reflexie totala. Acest fenomen se
produce la suprafata de separare dintre doua medii optice cu indici de refractie n1 si n2 diferiti de
unghiul de incidenta i este egal sau mai mare decat unghiul limita l care se exprima in functie de
proprietatile optice ale interfetei celor doua medii conform urmatoarelor relatii:

sin i n 2 sin l n 2
= daca i = l atunci =
sin r n1 l n2
din aceasta relatie se poate calcula unghiul limita l cu expresia:
n2
l = arcsin ;
n1

Refractometrul Abbe este prezentat in figura de mai jos:

145
 Functionarea acestui tip de refractometru este data in urmatoarea schema de principiu:

a) refractie b) reflexie totala

In cea de a 2-a figura este reprezentata situatia in care lumina alba iese din sursa S este
reflectata de oglinda O, apoi este refractata de sistemul prisma P1- substanta de analizat Sa - prisma
P2, ajungand in ocularul Oc (punctul a), iar la punctul b ocularul nefiind iluminat, pentru ca unghiul
de incidenta in fata prismei p1 depaseste valoarea unghiului limita si lumina se reflecta total.
Se roteste sistemul pismelor până când in ocular apare clara lumina de separare dintre campul
luminos si cel intunecat, centrat de doua fire reticulare:

Ocular neluminat Ocular luminat Reglare incorecta Reglare corecta

146
 Tab. 1. Indicele de refractie al apei
Temperatura o C Apa pura in comparatie cu aerul
20 1,33299
22 1,33281
24 1,33262
26 1,33241
28 1,33219
30 1,33192
32 1,33164
32 1,33136
34 1,33107
36 1,33079
38 1,33051

Indicele de refractie face parte din putinele marimi fizice care se pot masura cu precizie. El
variaza cu temperatura si concentratia. Pentru solutii diluate se arata ca indicele de refractie variaza
dupa relatia:

n = n0 + kc

unde n este indicele de refractie al solutiei; n0 este indicele de refractie al solventului pur; k
este o constanta numita increment al indicelui de refractie si c este concentratia solutiei. Se vor
studia cu refractometrul Abbe solutii de KCl sau NaCl de concentratii diferite.
2. Modul de lucru
a) Cu ajutorul unei oglinzi se trimite lumina de la o lampa in prisma. Se cauta cea mai buna
iluminare;
b) Se separa prisma iluminatoare de cea nasuratoare si se spala suprafata ipotenuzei cu apa
distilata. Cu ajutorl unei pipete se toarna o picatura de apa distilata si se inchide blocul prismelor;
c) Se aduce linia fina dintre lumina si intuneric la intersectia firelor reticulare si se citeste pe
scala indicele de refractie. Daca aparatul este bine reglat trebuie sa obtinem pentru apa distilata
valorile din tab. 1, in functie de temperatura; de exemplu la t = 20oC, no= 1,333.
d) Se determina indicii de refractie ai solutiilor de studiat. Se fac mai multe determionari
pentru n si se face media aritmetica. Datele experimentale se trec in tabelul urmator:

Solutia c n no k nx cx
KCl

e) Se traseaza curba n = n(c). Se determina din grafic no si k si se compara din tab.1 cu

indicele de refractie al apei.

f) Din grafic se determina concentatia solitiei necunoscute cx in functie de indicele de refractie

nx.
147
 A.7. Lucrul mecanic si puterea inimii

1. Consideratii teoretice
In timpul circulatiei sanguine o parte din energia cinetica a sangelui se transforma in caldura
datorita frecarii cu peretii vaselor sau vascozitatii. Din aceasta cauza energia mecanica a saangelui
scade, si pierderea este compensata prin lucrul mecanic efectuat de muschiul inimii. Ciclul cardiac
poate fi reprezentat grafic, in coordonate presiune-volum, pentru ventricolul stang, (fig. 1), in care
distingem urmatoarele faze :
AB - faza de umplere a inimii cu sange, prin artera pulmonara, la presiune mica si constanta
(diastola);
BC - contractia izometrica a muschiului inimii;
CD - faza de pompare a sangelui in aorta(sistola);
DA - relaxarea muschiului.
Intre presiunea sistolica si presiunea diastolica exista o relatie simpla:
1
pd ≈ ps
2

Fig. 1. Lucrul mecanic al inimii

Suprafata hasurata reprezinta lucrul mecanic efectuat de ventricolul stang, respectiv aria unui
dreptunghi avand drept laturi ∆p = ps - pd si ∆V, volumul sangelui pompat la o contractie a
miocardului:

∆L = ∆p. ∆V = 70.100.133. 10-6 = 0.93 J

Daca tinem cont si de ventricolul drept, care se comporta asemanator dar efectueaza un lucru
mecanic mai mic cu aproximativ 20%, rezulta ca lucrul mecanic total efectuat de inima la o
contractie este L = 1,1 J. La un puls de 60 min-1, puterea inimii este:

P = ∆L/ ∆t = 1,1 W
2. Modul de lucru. Cu ajutorul unui tensiometru se determina presiunea sistolica si diastolica
si cu un cronometru se masoara pulsul. Valorile obtinute se trec in tabelul urmator:

Nr. ps pd Puls, f ∆p= ps- pd ∆V (ml) L (J) ∆t (s) P (W)

det. (mmHg) (mmHg) (min-1) (mmHg)

148
 Durata unui puls, ∆t(s), se calculeaza cu relatia :

∆t (s) = 60 / f (min-1)

Pentru volumul sangelui pompat pe durata unui puls, (∆V), se va utiliza tabelul urmator, unde
m este masa corporala a subiectului investigat; pentru alte valori ale masei corporale se va utiliza
interpolarea liniara.

Barbati Femei
m (kg) ∆V(ml) m (kg) ∆V (ml)
50 80 50 75
60 90 60 85
70 100 70 95
80 110 80 105
90 120 90 115

Se va reprezinta diagrama ciclului cardiac (fig. 1), pe hartie milimetrica, in coordonate

presiune - volum.

A.8. Determinarea modulului de elasticitate

1. Consideratii teoretice
Actiunea unei forte asupra unui corp, modifica forma exterioara a corpului si produce
deformarea acestuia. Solid ideal (corp perfect rigid) care sub actiunea fortelor sa nu isi madifica
configuratia initiala , nu exista in natura.
Daca, dupa incetarea actiunii fortei, corpul revine la forma si dimensiunea initiala, el se
numeste perfect elastic; daca deformatia produsa este permanenta, corpul se numeste perfect plastic.
Un corp solid, in functie de natura sa si marimea fortei exterioare, se comporta intre aceste doua
limite. Pentru a descrie proprietatile mecanice ale corpurilor solide, sa consideram un caz simplu de
deformatie (fig. 1) .

a) b)
Fig. 1. a) Deformarea unei bare rigide; b) variatia efortului unitar in functie de alungirea
relativa.
149
 Consideram o bara rigida de lungime initiala l0, sectiune S, cu dimensiunile transversale mult
mai mici decat l0, fixata la capatul superior si supusa la celalt capat actiunii unei forte exterioare,
care tinde sa alungeasca bara. Atat timp cat efortul unitar F/S nu depaseste o anumita valoare
alungirea barei, ∆l, este proportionala cu efortul unitar (legea lui Hooke):

F ∆l
=E
S l0

Suntem in domeniul de elasticitate, si dupa incetarea actiunii fortei bara revine la lungimea
initiala. Aceasta relatie poate fi reprezentata grafic printr-o dreapta (fig. 1 a) ; peste o anumita
valoare, care depaseste limita de elasticitate, alungirea relativa creste mult mai repede decat efortul
unitar si bara nu mai revine la lungimea initiala; suntem in domeniul de plasticitate, dupa care bara
se rupe. Marimea E se numeste modul de elasticitate, reprezinta panta dreptei din fig. 1 si are
aceeasi dimensiune cu efortul unitar (N/m2). In tabelul urmator sunt prezentate diferite valori pentru
modulul de elasticitate.

Valori ale modulului de elasticitate

Materialul Otel Colagen Cauciuc Elastina Muschi
Ε(106 Ν/m2) 2.105 10 2
4 3 0.01

2. Dispozitivul experimental (fig.1a) este alcatuit dintr-un suport de care este fixat capatul
superior al unei epruvete de cauciuc; se masoara lungimea initiala a epruvetei (l0) si sectiunea S a
acesteia; la capatul inferior se ataseaza diferite mase marcate si se masoara de fiecare data
alungirea ∆l .
3. Datele experimentale se trec in tabelul urmator:

Nr. S l0 ∆l m (kg) F= mg F/S ∆l/ l0 E

det. (mm2) (mm) (mm) (N) (N/m2) (N/m2)

Se calculeaza valoarea medie a modulului de elasticitate si se traseaza pe hartie milimetrica

dependenta acestuia in functie de alungirea relativa (fig.1 b). Din panta dreptei obtinuta grafic se
calculeaza modulul de elasicitate si se compara cu media obtinuta din masuratorile directe.

A.9 Determinarea căldurii specifice a unui corp

1. Consideratii teoretice.
Caldura specifica a unei substante este o marime fizica scalara numeric egala cu caldura
absorbita sau cedata de 1 kg din substanta respectiva, atunci cand temperatura lui variaza cu un
Kelvin (1). Experimentul are la baza urmatoarele principii:
a) Principiul echilibrului termic. Mai multe corpuri cu temperaturi diferite formând un sistem
izolat, dacă sunt puse în contact, după un timp oarecare, vor ajunge toate la aceeaşi temperatură;
b) Principiul egalităţii schimbului de căldură. Când se efectuează un schimb de căldură între
două sisteme de corpuri, există totdeauna egalitate între căldura cedată de un sistem de corpuri şi
căldura primită de celălalt sistem.;
c) Principiul egalităţii cantităţilor de căldură ce intervin în fenomenele inverse. Când un
fenomen se petrece într-un sens cu absorbţia unei cantităţi de căldură, la fenomenul invers se va
degaja aceeaşi cantitate de căldură. Adică încălzind un corp cu un număr de grade, el va absorbi o
cantitate de căldură egală cu aceea pe care o degajă când se răceşte cu acelaşi număr de grade.
150
 Q
c= (1)
m∆t

Qpr. apa + Qpr. cal. = Qcedat corp (2)

Qpr. apa = mapa capa ∆ t = Vapa ρ apa capa(tf - ti)

Qpr. cal. = mcalccal ∆ t = mcalccal(tf - ti)

Qcedat corp= mcorpccorp ∆ t = mcorpccorp(tcorp- tf)

unde ti este temperatura initiala si tf este temperatura finala a apei si calorimetrului; inlocuind
in relatia (2) rezulta:

ccorp= [( Vapa ρ apa capa + mcalccal) (tf - ti)] / mcorp (tcorp- tf) (3)

2. Materiale şi dispozitive folosite: calorimetru cu pereti dubli, pentru limitarea pierderii de

caldura (1); termometru cu mercur (2); un obiect pentru agitarea apei (3); apă (4); corpul metalic de
studiat; incalzitor electric.

3. Modul de lucru
1. Se pune in calorimetru un volum de apă de 200 - 400 ml;
2. Se măsoară temperatura iniţială;
3. Se încălzeşte corpul la 100 oC intr-un vas cu apa care fierbe pe incalzitor;
4. Se introduce corpul în calorimetru, se agita lichidul şi se lasa sistemul să ajungă la
echilibru termic;
5. Se notează temperatura sistemului la echilibru;
6. Se calculeaza caldura specifica conform formulei (3).
J J
Se considera cunoscute: capa = 4180 ; ρ apa= 1000 kg/m3; mcal = 0,1 kg; ccal= 460 ;
kg ⋅ K kg ⋅ K
tcorp= 100 oC.
Valorile obtinute se trec in tabelul urmator:
Nr, det. Vapa (m3) mcorp (kg) ti (oC) tf (oC) J
ccorp ( )
kg ⋅ K

Pentru a avea o valoare mai exacta a caldurii specifice experimentul trebuie repetat de 2 - 3
ori. Pentru a efectua o determinare cat mai apropiata de valoarea reala trebuie sa respectam
urmatoarele reguli:
- introducerea corpului în calorimetru sa se faca într-un interval de timp cât mai scurt pentru a
nu ceda căldură mediului.
- citirea corecta a temperaturii indicate de termometru;
151
 - trebuie să ne asigurăm că sistemul a ajuns la echilibru termic (il lasam mai mult timp…nu
prea mult pentru ca va incepe sa cedeze din caldura mediului!);
- eventual putem agita apa din calorimetru pentru ca echilibrul termic să se stabilească mai
repede.

A.10. Determinarea rezistentei la curgere

1. Consideratii teoretice
Putem defini rezistenta la curgerea a unui lichid printr-o conducta, R , in functie de diferenta
de presiune la capetele conductei, ∆ p, si debitul volumic, Qv, ca fiind:

R = ∆ p/ Qv (1)

relatie cunoscuta in hidrodinamica sub numele de legea lui Fick si Fourier, analoga legii lui
Ohm din electricitate (R = U/I).
In cazul particular al unei conducte cilindrice de lungime l , cu raza sectiunii circulare r
debitul volumic este dat de relatia lui Hagen – Poiseuile:
π r 4 ∆p
Qv = (2)
8η l
Din relatiile (1) si (2) pentru rezistenta la curgere a unui lichid printr-o conducta cilindrica
rezulta:
R = 8 η l / πr4 (3)

Cum este firesc, rezistenta intampinata de fluid este proportionala cu coeficientul de

vascozitate si cu lungimea conductei si invers proportionala cu puterea a patra a razei tubului.
Rezistenta la curgere a sangelui definita conform relatiilor (1) se numeste in clinica rezistenta
vasculara si se masoara in unitati de rezistenta periferica (URP):

1 URP = 1 torr/ 1 ml . s-1 = 1,33.10-8 Pa/m3

2. Descrierea aparatului
Aparatul folosit în această lucrare se compune dintr-un vas cu sectiune mare in raport cu
sectiunea tubului, S >> π d2 /4, in care se introduce volumul V din lichidul de studiat; vasul se
continua cu tub de sticlă vertical , de diametru interior d si lungime l, inchis la capatul inferior cu
un robinet, (v. fig. 1) si un recipient in care se scurge lichidul.
3. Modul de lucru
Se deschide robinetul si se masoara timpul t in care curge un anume volum V de apa
distilata (50 < V < 200 ml). Se considera cunoscute: d = 4 mm; l = 26,5 cm, g = 9,81 m/s2 , si pentru
apa ρ = 1000 kg/m3. Se calculeaza ∆p cu relatia:

∆p = ρ g l (4)

Se completeaza urmatorul tabel de date experimentale

Nr.det. V (ml) t (s) Qv (ml/s) R (Pa/m3) R (URP) η (Ns/m2)

Coeficientul de vascozitate al apei se calculeaza din relatia (2), cu r = d/2, din care rezulta:
πρgd 4
η= (5)
128Qv

152
 Fig. 1

B. GENERATORI DE RADIATII X.
INSTALATII RADIOLOGICE MEDICALE
1. Istoric. Aceste radiaţii (X) au fost descoperite la sfarsitul secolului XIX (1895) de
fizicianul german W.K. Röntgen; in urma ciocnirii electronilor acceleraţi cu suprafaţa unui metal
acesta din urma emite o radiaţie a carei natura era necunoscuta iniţial. Röntgen a dat denumirea de
raze X acestor radiaţii si in prezent ele sunt cunoscute si sub denumirea de radiaţii Röntgen, după
numele descoperitorului. Scurt timp după descoperire, studiile experimentale au arătat ca radiaţia
Röntgen este de natura electromagnetica, având aceeaşi natura cu lumina, dar cu energie si putere
de penetrare mult mai mare. Domeniul de lungimi de unda corespunzător radiaţiei X se întinde intre
0.1A si 500A (1A = 10-10m).
2. Producerea radiaţiilor X.
Radiaţia X apare la bombardarea unei ţinte cu electroni de viteza mare si conţine un spectru
continuu (radiaţia X de frânare) la care se adăuga un spectru de linii (spectru caracteristic)
corespunzător elementului din care este făcuta ţinta. Radiaţiile X se obţin cu ajutorul generatorilor
de radiaţii X, din care cele mai utilizate sunt tuburile Röntgen (X). Acestea sunt nişte tuburi
cilindrice din sticla, vidate in interior. La un capăt al tubului este dispus un filament adus la
incandescenta din exterior cu ajutorul unei surse de joasa tensiune (Uf, tensiune de filament) care
emite un fascicul de electroni prin efect termoelectronic. Electronii sunt acceleraţi cu ajutorul unei
surse de înalta tensiune (Ua, tensiune de accelerare) in spatiile dintre catod si anod si in urma
impactului cu anodul emit radiaţii X.
Emisia radiaţiilor X se face prin doua mecanisme diferite: frânarea electronilor pe anticatod
(radiaţia de frânare cu spectru continuu) si dezexcitarea atomilor materialului ţintei (un metal greu
fuzibil), radiaţia caracteristica, cu spectru de linii. Schema tubului Röntgen este prezentata in fig.1.
In cazul radiaţiei X de frânare, electronii sunt frânaţi in câmpul nucleului. Energia maxima a
electronilor acceleraţi (eUa) se transmite fotonilor X si legea conservării energiei in acest caz
devine:
153
 e Ua = hυ = h c/λ = mov2/2 , (1)
unde h este constanta lui Planck (h = 6.62 x 10 J·s); e, sarcina electronului (e = 1.602 x 10-19
-34

C); υ , frecventa: λ, lungimea de unda a radiaţiei X; c, viteza luminii in vid (c = 2.997. 108m/s).
Din relaţia (1) rezulta ca lungimea de unda minima corespunzătoare spectrului continuu
este:
λmin = hc/eUa (2)

Fig.1. Tubul de raze X. Uf – tensiunea de filament, If –intensitatea curentului de filament,

Ua – tensiunea de accelerare , Ia – intensitatea curentului anodic, K – catod; A (AK) – anod
(anticatod), D- diafragma.

In fig 2. este reprezentat grafic spectrul continuu al radiaţiei de frânare si cel caracteristic.

Fig.2. Spectrul radiatiei X; continuu (de franare) si caracteristic (de linii).

Frecvenţa radiaţiei caracteristice se poate calcula după legea lui Moseley, asemănătoare
frecventelor emise de atomul de hidrogen, in modelul Bohr:

υnK = R·(Z-σ)2 ·(1/k2 - 1/n2) (3)

unde R-este constanta lui Rydberg; σ este constanta de ecranare; Z este numărul atomic; n si k
sunt numerele cuantice principale ale nivelelor intre care are loc tranziţia.

154
 Relaţia (3) arata ca intre mecanismul de emisie al spectrului de linii al radiaţiei X si
mecanismul de emisie al spectrului luminos nu exista diferente esenţiale, insa razele X au:
- frecvente mai mari deoarece se emit prin dezexcitarea pe nivele profunde (n=1, pătura K
sau n=2, pătura L, etc.)
- sunt mai simple, având mai puţine linii.

3. Proprietăţi ale radiaţiilor X

Fascicolul de radiaţii X, folosit frecvent in radiologie are următoarele proprietăţi importante:
penetrabilitate, atenuare, luminiscenta, impresionarea emulsiilor fotografice.
a) Penetrabilitatea: spre deosebire de radiaţiile luminoase, cu frecventa mica, care sunt
oprite de un ecran opac subţire, radiaţiile X trec, fara dificultăţi prin corpurile materiale.
Penetrabilitatea, sau duritatea, radiaţiilor X este determinata de tensiunea de accelerare (numita si
calitatea radiaţiei). Calitatea sau intensitatea radiaţiei este data de intensitatea curentului anodic.
b) Atenuarea este fenomenul fizic de reducere a intensităţii unui fascicul, la trecerea prin
corpuri materiale. Atenuarea fascicolului se produce prin efect fotoelectric, Compton sau generare
de perechi. In principal atenuarea se produce prin absorbţie si imprastiere după o ecuaţie
exponenţiala:
I = Io·e-µx (4)
unde I- este intensitatea fascicolului emergent;
Io- intensitatea fascicolului incident (I < Io);
µ- este coeficientul liniar de atenuare;
x- grosimea materialului străbătut (vezi fig.3)

Fig.3. Atenuarea unui fascicul de radiaţii X.

Grosimea de material care reduce la jumătate intensitatea unui fascicul (x½) se numeşte strat
de semiabsorbtie (S.S.A):

x½ = S.S.A = ln2/µ = 0.7/µ (I = Io/2) (5)

c) Luminiscenta: sub acţiunea radiaţiilor X, anumite săruri (platino-cianura de bariu sau

sulfatul de zinc) devin luminiscente, fenomen numit si radioluminiscenta. Intensitatea
luminiscentei este direct proporţionala cu intensitatea radiaţiei X incidente. Acest fenomen sta la
baza formarii imaginii in radioscopie.
d) Impresionarea emulsiilor fotografice: radiaţiile X, ca si lumina au proprietatea de a
descompune halogenura de argint din stratul de emulsie; după developare porţiunile expuse de pe
film devin întunecate ( capata o densitate de înnegrire, care este direct proporţionala cu intensitatea
radiaţiei X incidente). Pe acest fenomen se bazează formarea imaginii in radiografie.
e) Propagarea in linie dreapta, la fel ca lumina si intensitatea fascicolului scade invers
proporţional cu pătratul distantei.

I'/I = S/S' = (r/r')2 exemplu: r/r' = ½ →I' = ¼ ·I (6)

155
 4. Clasificarea tuburilor Röntgen se face după următoarele criterii:
a) după modul de emisie al electronilor distingem:
- tuburi cu filament rece (Croakes)
- tuburi cu filament cald (termoelectronice, Coolidge)
b) după spectrul radiaţiilor X produse:
- tuburi cu spectre de frânare;
- tuburi cu spectre caracteristice;
c) după domeniul de utilizare:
- tuburi pentru radiodiagnostic (scopie, grafie sau T.C)
- tuburi pentru radioterapie (superficiala, semiprofunda)
d) după regimul de funcţionare:
- tuburi cu regim de funcţionare de scurta durata ( radiografie);
- tuburi cu regim de funcţionare de lunga durata (radioterapie sau T.C);
e) după numărul electrozilor:
- cu 2 electrozi, anod si catod;
- cu 3 electrozi (röntgencinematografie);
f) după numărul focarelor:
- cu un singur focar (in radiodiagnostic si radioterapie);
- cu doua focare (numai in radiodiagnostic);
g) după construcţia anodului:
- cu anod fix;
- cu anod rotativ.

5. Mărimi caracteristice tubului Röntgen:

a) tensiunea de accelerare, Ua, sau tensiunea înalta, care determina calitate fascicolului
de raze X, pentru care Ua > 10 KV.
b) intensitatea curentului anodic, Ia, exprimata in mA determina cantitatea de radiaţie (
numărul de fotoni X din fascicul).
c) In funcţie de aceste mărimi se determina caracteristica tubului Röntgen:
Ia = f (Ua)l (7)
care se alcatuieste pentru diferite temperaturi ale filamentului
d) Puterea tubului, care exprima puterea:

P(W) = Ua (KV) · Ia (mA) (8)

e) Randamentul tubului:

η = Prad / Pt (9)

Randamentul tubului are valori numerice mici si creste o data cu creşterea tensiunii anodice.
De exemplu pentru un tub Röntgen cu anod fix de W si la o tensiune anodica de 400 KV,
randamentul este de aproximativ 3%.
f) Tensiunea de filament, Uf, si intensitatea curentului de filament, If, reprezintă parametrii
sursei de joasa tensiune pentru încălzirea filamentului.

6. Instalaţii radiologice medicale. Descriere. Elemente componente

Progresele stiintifice au dus la dezvoltarea rapida a echipamentelor medicale radiologice, ce
utilizează radiaţii Röntgen, gamma sau fascicole de electroni acceleraţi in realizarea multitudinilor
de tehnici de radiodiagnostic sau radioterapie.
In ce priveşte formarea imaginii radiologice s-au creat generatori de mare putere, fascicolul de
raze X devenind mai omogen. Folosirea tensiunilor de accelerare ridicate au dus la imbunatatirea
calitatii imaginii.
156
 De asemeni introducerea procedurilor electronice moderne au facilitat in radiodiagnostic
apariţia unor tehnici noi cum ar fi tomografia axiala computerizata.
Indiferent de destinaţie, aparatura medicala radiologica se compune din trei parţi principale:
a) generatorul de înaltă tensiune şi ansamblul sursă de radiaţii X (capul de iradiere)
b) compartimentul bolnavului, care de regula este o masa fixa sau semi-mobila, si care
împreuna cu generatorul de radiaţii sunt plasate in camera de iradiere,
c) sistemul de control a parametrilor iradierii (pupitrul de comanda), care este plat intr-o
camera separata si protejata (camera de comanda),
In funcţie de destinaţie instalaţiile radiologice medicale se împart in: - instalaţii de
radiodiagnostic (scopie, grafie si tomografie computerizata) si – instalaţii de radioterapie (interna
sau externa).

6.1. Instalaţii de radiodiagnostic.

In acest caz generatorul de radiaţii este un tub Röntgen de tipul celui descris anterior. Tuburile
pentru röntgendiagnostic au tensiunea de filament 6 ≤ Uf ≤12 V la un curent de filament de If = 3 ÷
5 A. Catodul este constituit dintr-un filament de Wolfram.Anodul este de regula rotativ, aceste
tuburi având un randament superior in comparaţie cu cele cu anod fix (vezi fig.6). Anodul rotativ
este format dintr-un disc din aliaj de wolfram având marginea teşita la 45o. Pe aceasta margine se
formează, prin frânarea electronilor fascicolul de radiaţii X a cărui axa principala ramane fixa, deşi
anodul se roteşte. Tensiunea de accelerare maxima este de 150 KV la un curent anodic de 400 mA.

Fig.4 Tubul cu anod rotativ: 1- filament; 2- diafragma; 3-anodul rotativ; 4- focarul;

Puterea tubului se poate calcula cu relaţia (8); de exemplu, pentru valorile menţionate
anterior (Ua = 150 KV, Ia = 400 mA), rezulta Pt = 60KW. Cea mai mare parte din aceasta putere se
transforma in căldura, astfel încât generatorul de radiaţii X are randamentul de numai 2%.
Fascicolul de radiaţii X este conic, vârful conului fiind focarul. Cu cat focarul este mai mic cu atât
fascicolul de radiaţii X va fi mai omogen, iar imaginea pe film sau ecran mai clara. Cupola tubului
este o piesa metalica tubulara care îmbracă tubul radiogen, prevăzuta cu o fereastra si diafragma sau
localizator care limitează dimensiunile fascicolului radiant (fig.5). In cupola este izolat cu ulei cu
rigiditate electrica mare.
Cupola este prevăzuta cu instalaţii suplimentare de răcire care au rolul de a dispersa căldura
generata de tub. Tensiunea de accelerare este generata de un transformator ridicător de tensiune cu
bobina conectata la reţea. Transportul tensiunii înalte la tubul de radiaţii X se face prin intermediul
cablurilor de înalta tensiune care prin construcţie asigura protecţia electrica necesara.
Pupitrul de comanda cuprinde intr-un bloc unic elemente de reglaj (comutatoare, relee,
potenţiometre, reostate) care permit un control precis a parametrilor iradierii. In funcţie de
combinarea acestora (mA, KV, timp de expunere) se realizează fascicole de raze X cu parametri
variabili in funcţie de regiunea anatomica investigata.

157
 Fig.5. Tubul Röntgen amplasat in cupola (secţiune), unde: C- cupola tubului;T- tubul
radiogen; W-fereastra; D-diafragma; L- localizator; M- masa pe care sta bolnavul; G- grila
antidifuzoare (Potter-Bucky) si caseta cu film radiografic.

In general o instalaţie de radiognostic are doua posturi unul de scopie si unul de grafie.
Stativul aparatului de la postul de radioscopie este prevăzut cu o diafragma ajustabila
plumbata aşezata intre cupola si stativ, care asigura deschiderea necesara fascicolului. In fata
stativului făcând corp comun cu cupola se afla ecranul radioscopic pe care se formează imaginea.
Ecranul este format dintr-un geam transparent de sticla pe care este depus un strat de substanţa
(platinocianura de bariu sau sulfat de zinc) care devin luminiscente sub acţiunea radiaţiilor. El are
dimensiunea medie de 35 x 35 cm. Ecranul si generatorul de radiaţii se pot deplasa simultan pe
verticala, astfel încât ele raman tot timpul la acelaşi nivel, pe orizontala.
Postul de radiografii, al unei instalaţii de radio-diagnostic se afla situat in alta încăpere.
Tubul Röntgen este fixat pe o coloana articulara care permite schimbarea cu usurinta a poziţiei si
orientării. Paralel cu sensul de mişcare al coloanei este plasata o masa speciala, pe care este aşezat
bolnavul (vezi fig.6). Masa este prevăzuta cu un sertar in care se aseaza caseta cu filmul radiografic.
Se fixează tubul deasupra imaginii ce urmează a fi radiografiat, iar in sertar, sub regiunea examinata
se introduce o caseta cu film de dimensiuni corespunzătoare. La pupitrul de comanda se fixează
parametrii iradierii si apoi se declanseaza expunerea. Imaginea latenta înregistrata pe film, devine
imagine reala după developare in camera obscura.
In radiognostic imaginea se formează intr-un plan perpendicular pe axa fascicolului.
Diferite variante de radiognostic:
a) Teleradiografia, metoda curenta de investigare care se bazează pe aceleaşi principii ca
teleradioscopia, in care generatorul de radiaţii X este la distanta mare de organul examinat, iar
pacientul este aşezat cat mai aproape de film (sau ecran). Distanta focala mare si apropierea
obiectului de film (sau ecran) ajuta la eliminarea efectelor negative ale proiecţiei conice, care sunt
mărire si deformarea imaginii.
b) Radiografia cu raze dure (sau de supervoltaj) cu tensiune de accelerare ridicata 120 ≤Ua
≤150 KV, ajuta la studiul unor opacifieri complexe si este utila când nu avem posibilitatea sa
efectuam o tomografie.
c) Diagrafia, care utilizează o reţea grila pătratica confecţionata din Pb sau Cu, cu latura
pătratului cuprinsa intre 1 si 5 cm. Prin aceasta metoda se poate aprecia capacitatea respiratorie a
diferitelor arii pulmonare, mobilitatea coastelor si a diafragmei, poziţia diferitelor organe in raport
cu repere anatomice fixe, diferentele de conţinut aerian al plămânului intre cele doua faze ale
respiraţiei.
d) Radiografia dentara, care utilizează generatori Röntgen speciali, de mici dimensiuni, mai
mobili decât cei obisnuiti. Filmul radiografic dentar de dimensiuni 3x4 cm, nu necesita caseta, se
aseaza înapoia gingiei, lipit de dintele examinat.
158
 e) Microradiografia (MRF), consta in fotografierea imaginii ecranului radioscopic pe un
film fotografic cu dimensiunile de 7 x 7 cm, cu ajutorul unui sistem optic si al unei camere
fotografice. Ca indicaţie principala MRF se adresează la examenul pulmonar pentru marile
colectivitati in vederea depistării precoce a tuberculozei, a cancerului bronhopulmonar si a
afecţiunilor cardiace.
f) Röntgenteleviziunea, in acest caz captarea imaginii radioscopice se face cu ajutorul unei
camere de televiziune, deci examinarea se face la distanta, in colectiv si metoda asigura un grad mai
mare de protecţie a personalului expus profesional si bolnavilor. Imaginea poate fi optimizata după
dorinţa, in ce priveşte luminozitatea si contrastul, si poate fi înregistrata pe banda magnetica sau
film fotografic.

7. Filmul radiografic

Filmul radiografic se compune dintr-un suport flexibil, dintr-un material plastic transparent si
ignifug format din ester de celuloza, un strat bilateral de emulsie fotosensibila format din gelatina in
care sunt înglobate granule de halogenura de argint precum si din pelicule protectoare fata de suport
si fata de exterior (aer).
Caracteristicile filmului:
1. Densitatea de înnegrire, care este data de curba densitometrica a filmului, care exprima
grafic dependenta densităţii de înnegrire, D in funcţie de expunere, E.
Pentru particula utila a curbei pe intervalul expunerilor corecte, dependenta este liniara:

D = G lgE + K

unde G este panta intr-un anumit punct al curbei.

2. Contrastul este o caracteristica de baza a imaginii radiografice. Facem distincţie intre

contrastul imaginii radiografice si contrastul imaginii radiante.
3. Contrastul imaginii radiografice reprezintă diferenţa densităţii de înnegrire dintre doua
puncte de pe film;
4. Contrastul imaginii radiante reprezintă diferenţa gradului de iradiere obţinuta cu doua
valori diferite si este dat de factorul de contrast:
fc = G = (D2 – D1 ) / (lg E2 – lg E1)
5. Rapiditatea se exprima prin intervalul expunerii necesare pentru obţinerea unei anumite
densităţi de înnegrire.
6. Granulaţia este data de mărimea granulelor de halogenura de argint (AgCl sau AgBr) din
stratul de emulsie. Ea variază in limitele 0.1-0.2 mm. Clasificând filmele in ultrafine, extrafine,
foarte fine, fine si medii. Cu cat granulaţia este mai mica, cu atât creste puterea de separare
(decelare) a detaliilor fine.

7.1. Prelucrarea filmului

După expunere si formarea imaginii latente, filmul comporta următoarele operaţii de
prelucrare:
- revelarea (developarea), a carei funcţie este de transformare a imaginii latente in imagine
reala;
- stoparea, operaţie prin care se opreşte revelarea si previne impurificarea soluţiei de fixare;
- fixarea, constând in îndepărtarea halogenurii de argint neexpuse;
- spălare si uscarea, care urmăresc îndepărtarea soluţiei de fixare si prevenirea formarii
petelor.
a) Revelarea este operaţia de reducere a cristalelor de halogenura de argint purtătoare a
imaginii latente la argint metalic de culoare neagra. Exista mai multe substanţe chimice numite
revelatoare capabile sa reducă argintul conform procesului:
159
 Ag+ + e- →Ag

Revelatorul se prepara in funcţie de tipul filmului folosit si este recomandat de firma

producătoare a filmului. Soluţia conţine patru categorii de substanţe:
- substanţe revelatoare (metal–hidrachinona sau fenidona-hidrachinona):
- acceleratori ai procesului de revelare (carbonat de sodiu sau potasiu) (Na2CO3 ; K2CO3);
- conservanţi ai revelatorului (sulfitul de sodiu,Na2SO3);
- substanţa anti-voal (bromura de potasiu, KBr).
b) Stoparea se face in scopul neutralizării soluţiei revelatoare de pe film; poate fi o simpla
spălare cu apa sau spălare cu soluţie de stopare.
c) Fixarea – îndepărtarea cristalelor de halogenura de argint nedescompuse si conservarea
imaginii reale. Soluţia conţine tiosulfat de sodiu, sulfat de sodiu, metasulfat de potasiu. Filmul scos
din baia de stopare se introduce in fixator si se agita primele 15-20 sec., după care se lasă 15 min.

7.2. Dispozitive auxiliare (casete si ecrane intensificatoare)

Caseta radiografica este dispozitivul in care se păstrează la întuneric si se expune filmul
radiografic; este confecţionata din tabla subţire de aluminiu, căptuşită cu pâslă si prevăzută cu un
sistem de închidere mecanica care sa asigure o obscuritate perfecta. Dimensiunile castei corespund
dimensiunilor filmului radiografic: 3x4 cm; 9x12 cm; 13x18 cm; 18x24 cm; 24x30 cm; 30x40 cm;
35,6x35,6 cm; 15x40 cm.
Casetele sunt echipate cu folii si ecrane intensificatoare care pot fi metalice sau fluorescente.
- ecrane cu folie metalica de plumb de 0,02 mm grosime
- ecrane fluorescente, fata sau spate, constituite din straturi fluorescente de sulfat de
bariu(BaSO4) sulfat de plumb sau wolfram de calciu (CaWO4).
Rolul ecranelor este de filtrare a radiaţiei imprastiate si de intensificare a imaginii latente,
datorita emisiei de electroni secundari.

8. Aplicaţii ale detectorilor fotografici in medicina

Radiografia - imaginea se obţine pe un film radiografic introdus intr-o caseta opaca, utilizând
folii intensificatoare. Datorita variaţiilor de densitate dintre diferitele segmente anatomice se obţin
variaţii ale densitatii de înnegrire pe film. Imaginea radiografica este negativa: ţesuturile si
organele cu densitate mare cum ar fi de exemplu piesele scheletice apar ca regiuni albe pe film (sub
expuse) si ţesuturile cu densitate mica (plămânul) apar întunecate (regiuni supra expuse).
Radiografia este preferata radioscopiei deoarece realizează următoarele avantaje:
- ramane un document obiectiv- filmul radiografic- important din punct de vedere medico-
legal si al controlului periodic;
- imaginea radiografica este neta si precisa, in comparaţie cu imaginea radioscopica,
filmul radiografic fiind capabil sa arata cele mai mici detalii si modificări ale organismului
investigat, prezenta unor leziuni sau a unor corpuri străine.

C. TOMOGRAFIA COMPUTERIZATA

Radiodiagnosticul clasic proiectează structurile interne intr-un plan perpendicular pe axa

fascicolului, transformând o structura spaţiala (tridimensionala) intr-o singura imagine
bidimensionala.
Tomografia computerizata (TC) realizează explorarea corpului cu un fascicul îngust de
radiaţii X, iar imaginea se construieşte in planul care cuprinde axa fascicolului; de aici denumirea
metodei, axiala, si deoarece imaginea se obţine prin prelucrarea informaţiilor pe un calculator,
metoda se mai numeşte si computerizata.

160
 Metoda se bazează pe măsurarea absorbţiei selective, pe diferite direcţii cuprinse in planul
secţiunii longitudinale investigate a unui fascicul îngust de radiaţii X, care explorează corpul făcând
o succesiune de miscari de translaţie combinate cu miscari de rotaţie (vezi fig.1).

Fig.1. Schema bloc a instalaţiei TC.

Fascicolul îngust este produs de un generator de radiaţii X si colimat, astfel încât secţiunea
fascicolului este de numai cativa milimetri patrati. După ce traversează organismul, fascicolul
parţial atenuat, este captat de un detector de intensitate
µ = (1/x) · ln (Io/I) (1)
In conformitate cu relaţia (1) cu cat atenuarea prin corp este mai mare, cu atât semnalul (I)
este mai redus. Ansamblul GRX – detector, executa explorări pe trasee paralele după care
ansamblul se roteşte cu un unghi θ si efectuează un nou program de explorări paralele. Valoarea
obţinuta din matricea coeficientului de absorbţie este transformata intr-un semnal de imagine afişat
pe un monitor color. Lista culorilor folosite se asociază intervalului de valori a coeficientului de
absorbţie, respectiv a densitatii.
TC permite stabilirea diagnosticului in patologia neurologica traumatica, in patologia
aparatului digestiv si respirator si patologia renala, ginecologica sau osoasa.
Tomografia computerizata (CT) foloseste razele X pentru a crea imagini detaliate a
structurilor din interiorul corpului.
In timpul testului pacientul va sta intins pe o suprafata plana (masa) ce este legata la scaner;
acesta are forma cilindrica. Scanerul trimite pulsuri de raze X spre acea parte a corpului ce se
doreste investigata. O parte a aparatului este mobila, astfel incat poate efectua imagini din mai
multe pozitii. Imaginile sunt memorate in computer. Tomografia computerizata este folosita pentru
a investiga diferite parti ale corpului precum pieptul, abdomenul, pelvisul sau membrele. De
asemenea, poate realiza imagini ale organelor, precum ficatul, pancreasul, intestinele, rinichii,
glandele suprarenale, plamanii si inima. De asemenea, poate oferi informatii asupra vaselor
sanguine, oaselor si coloanei vertebrale. In timpul scanarii se poate folosi si fluoroscopia, metoda ce
foloseste un fascicul stabil de raze X, pentru a vizualiza motilitatea si aspectul diferitelor parti ale
organismului.
O substanta iodata (substanta de contrast) poate fi folosita pentru a vizualiza mai bine
structurile si organele investigate. Aceasta substanta de contrast poate fi folosita pentru a investiga
fluxul sanguin, pentru a decela tumori sau alte afectiuni. Substanta poate fi administrata intravenos
(IV), oral sau poate fi introdusa in diverse alte parti ale organismului (de exemplu, in rect).
Imaginile pot fi realizate inainte si/sau dupa administrarea substantei de contrast.

- toracele: tomografia computerizata a toracelui investigheaza posibile afectiuni ale

plamanilor, inimii, esofagului, a principalelor vase sanguine (aorta) sau a tesutului din mijlocul
161
pieptului; cateva afectiuni comune ce pot fi descoperite la scanare sunt infectiile, cancerul
pulmonar, embolia pulmonara sau anevrismele; poate fi folosita, de asemenea, pentru a investiga
gradul de metastazare (raspandire) a cancerului la nivelul toracelui sau a altei parti a corpului
- abdomenul: tomografia computerizata este folosita pentru a descoperi chisturi, abcese,
infectii, tumori sau anevrisme, ganglioni limfatici mariti de volum, corpuri straine, hemoragii,
diverticulita, boala inflamatorie intestinala, apendicita
- tractul urinar: tomografia computerizata poate decela prezenta pietrelor de la nivelul
rinichilor, a blocajelor, tumorilor, infectiilor si a altor probleme renale; o tomografie computerizata
mai speciala, denumita urografie CT, poate decela prezenta pietrelor de la nivel renal (litiaza renala)
sau a prostatei marite de volum (hiperplazie benigna de prostata) fara a fi necesare alte teste
- ficatul: tomografia computerizata poate descoperi la acest nivel tumori, hemoragii si alte
afectiuni hepatice; de asemenea, tomografia computerizata poate identifica o posibila cauza a unui
icter (simptom caracterizat prin culoarea galbena a pielii)
- pancreasul: CT-ul poate identifica tumori si inflamatii (pancreatita) ale pancreasului
- vezica biliara si caile biliare principale: CT-ul poate fi folosit pentru identificarea cauzei
unui blocaj a cailor biliare; pietrele de la nivelul vezicii biliare (litiaza biliara) pot fi identificate
ocazional prin computer tomografie, dar investigatia de electie pentru aceasta afectiune ramane
ecografia
- glandele suprarenale: prin CT se pot identifica tumori sau cresterea de volum a glandelor
- splina: CT-ul poate fi folosit pentru identificarea leziunilor traumatice ale splinei sau pentru
determinarea dimensiunilor acesteia

- membrele: CT-ul poate identifica probleme ale bratelor sau picioarelor, a umerilor, coatelor,
articulatiei pumnului, mainilor, soldurilor, genunchilor, gleznelor sau picioarelor; de asemenea, CT-
ul poate fi folosit pentru ghidarea acului in timpul biopsiei sau in timpul drenarii unui abces.
In cazul in care se considera necesar ca pacientul sa fie sedat in timpul investigatiei, acesta ar
trebui sa apeleze la apartinatori pentru a putea sa fie transportat acasa dupa terminarea testului.
Daca se investigheaza abdomenul, pacientul va fi sfatuit sa nu manance hrana solida din seara
zilei precedente investigatiei. In cazul tomografiei computerizate abdominale pacientului i se poate
administra oral substanta de contrast. In alte cazuri, inainte de efectuarea tomografiei, poate fi
necesara administrarea unor laxative sau a unei clisme.
Situatiile care contraindica efectuarea investigatiei sau care pot influenta rezultatele testarii
sunt:
- sarcina: tomografia computerizata nu se realizeaza, de obicei, in timpul sarcinii
- imagini CT in care apar urme de bariu sau bismut: in cazul in care este recomandata o
tomografie computerizata abdominala, ea trebuie efectuata inainte de alte teste ce folosesc bariu,
precum clisma baritata
- daca pacientul nu poate sa stea nemiscat in timpul testului
- prezenta obiectelor metalice, precum capsele chirurgicale sau protezele articulare ce pot
determina imagini greu interpretabile.
- copiii care trebuie sa efectueze acest test, au nevoie de instructiuni speciale; copilul va trebui
sa-si tina respiratia in timpul testului; daca acesta este prea mic sau daca ii este frica de aceasta
investigatie medicul poate recomanda sedarea
- in cazul in care copilul necesita o computer tomografie, parintii ar trebui sa consulte
pediatrul, pentru a evalua riscul expunerii acestuia la radiatii
- uneori se pot folosi scanere speciale precum cel spiralat sau "multislice"; acestea sunt
folosite pentru diagnosticarea unor afectiuni precum litiaza renala (pietre la rinichi), embolia
pulmonara, hiperplazia benigna de prostata sau ateroscleroza. Aceste scanere speciale pot:
- sa realizeze imagini mai bune ale vaselor sanguine si ale organelor, astfel incat nu mai sunt
necesare teste suplimentare
- dureaza mai putin, economisesc timp

162
 - rezultatele tomografiei computerizate sunt deseori comparate cu cele ale tomografiei cu
emisie de pozitroni (PET) in special in diagnosticul cancerului; unele scanere de generatie mai noua
efectueaza ambele teste in acelasi timp
- tomografia computerizata cu fascicul de electroni, este un alt tip de CT folosita pentru
decelarea aterosclerozei si a bolilor coronare; acest tip de tomografie este mult mai rapida decat
tomografia computerizata standard si realizeaza imagini ale arterelor coronare in timp ce inima
bate; acest tip de investigatie nu este insa disponibila in multe tari; CT-ul "multislice" este la fel de
rapid ca tomografia cu fascicul de electroni, dar accesibilitatea sa este mult mai mare
- angiografia arata imagini bi sau tri-dimesionale ale vaselor sanguine, mult mai performante
comparativ cu CT-ul clasic
- "calcium scoring" cardiac, este un nou tip de tomografie computerizata folosita pentru a
determina riscul unui individ de a dezvolta boala coronariana; aceasta nu este inca disponibila in
multe tari; expertii se contrazic asupra importantei acestui test, in special asupra aplicabilitatii sale
la persoanele ce nu fumeaza si nu au alti factori de risc pentru boli cardiovasculare
- rezonanta magnetica nucleara (RMN) poate furniza mai multe informatii decat CT-ul clasic
in anumite afectiuni; totusi, CT-ul reda imagini mai bune asupra oaselor si a hemoragiilor decat
RMN-ul
- expertii nu sunt de acord cu folosirea CT-ului pentru scanarea intregului corp cu scopul
realizarii unui screening pentru boli vasculare sau cancer; scanarea intregului corp este costisitoare
si poate creste riscul de aparitie a cancerului; majoritatea medicilor nu recomanda aceasta scanare
decat daca pacientul are un risc pentru o anumita boala.
Inainte de efectuarea tomografiei computerizate medicul trebuie sa stie urmatoarele:
- daca femeia este sau poate fi insarcinata
- daca femeia alapteaza: in acest caz trebuie sfatuita sa apeleze la alimentatia artificiala (sa
foloseasca un preparat de lapte) pentru 1 sau 2 zile dupa folosirea substantei de contrast necesara
efectuarii tomografiei
- daca pacientul este alergic la vreun medicament, inclusiv la substanta de contrast
- daca are vreo afectiune cardiaca, precum insuficienta cardiaca
- daca are diabet zaharat si daca foloseste metforminul ca medicament hipoglicemiant
- daca are sau a avut vreo afectiune renala
- daca are astm bronsic
- daca are probleme cu glanda tiroida
- daca are mielom multiplu
- daca a facut vreo radiografie in care s-a folosit bariul sau daca i s-a administrat tratament ce
contine bismut in ultimele 4 zile; bariul si bismutul sunt vizibile pe radiografii si fac dificila
interpretarea tomografiei computerizate
- daca pacientul este claustrofobic (devine nervos in spatii inguste); in acest caz, pacientul va
trebui sedat.
In cazul in care se considera necesar ca pacientul sa fie sedat in timpul investigatiei, acesta ar
trebui sa apeleze la apartinatori pentru a putea sa fie transportat acasa dupa terminarea testului.
Daca se investigheaza abdomenul, pacientul va fi sfatuit sa nu manance hrana solida din seara
zilei precedente investigatiei. In cazul tomografiei computerizate abdominale pacientului i se poate
administra oral substanta de contrast. In alte cazuri, inainte de efectuarea tomografiei, poate fi
necesara administrarea unor laxative sau a unei clisme.
Imaginile sunt interpretate de cate un medic radiolog, dar sunt si alti medici care pot citi o
tomografie computerizata precum medicii de familie, medicii radioterapeuti, internisti, chirurgi.
Pacientul trebuie sa indeparteze toate bijuteriile pe care le are.
In timpul testului pacientul va sta intins pe masa tomografului care este conectata la aparat; aparatul
propriu-zis are forma cilindrica. Masa aluneca in interiorul cilindrului, iar scanerul se va roti in jurul
corpului pentru a prelua imaginile. In timp ce masa culiseaza spre interiorul aparatului, pacientul va
auzi un zumzet specific. Pe durata investigatiei pacientul trebuie sa stea nemiscat. De asemenea, pe
parcursul testului pacientul va ramane singur in camera unde este situat tomograful, insa va fi
urmarit printr-o fereastra de catre tehnician si i se va vorbi prin intermediul unui speaker.

163
 Daca este necesara folosirea substantei de contrast, aceasta poate fi administrata pe mai multe
cai, in functie de zona ce se doreste a fi examinata:
- substanta de contrast poate fi administrata intravenos (IV) la nivelul bratului pentru examinarea
toracelui, abdomenului sau a zonei pelvine
- substanta de contrast se poate administra oral , poate fi administrata printr-un tub intrarectal
sau intravezical sau se poate injecta la nivelul articulatiilor.
O tomografie computerizata dureaza, in medie, 30 pana la 60 de minute, dar se poate prelungi pana
la 2 ore. Dupa efectuarea investigatiei pacientul este sfatuit sa bea cat mai multe lichide, pentru a
grabi eliminarea substantei de contrast din organism.
Tomografia computerizata nu este dureroasa. Suprafata plana pe care va sta intins pacientul
poate fi incomoda, iar camera poate fi racoroasa. Unii pacienti se pot simti neconfortabil in
interiorul scanerului (cilindrului). Daca este necesara administrarea unui sedativ sau a substanei de
contrast atunci se va monta o perfuzie intravenoasa. Pacinetul va simti o mica intepatura atunci cand
perfuzia este montata. Substanta de contrast poate determina senzatia de caldura si aparitia unui
gust metalic in gura. Unii pacienti pot avea senzatie de greata sau dureri de cap. Indiferent ce
senzatii experimenteaza pacientul va trebui sa i le comunice medicului sau tehnicianului. Riscul de
aparitie a unor probleme in timpul efectuarii tomografiei este mic:
- substanta de contrast poate determina reactie alergica
- in cazul in care pacientul are diabet zaharat si este in tratament cu metformin, substanta de
contrast poate duce la aparitia unor probleme; in aceasta situatie medicul va recomanda cand sa se
opreasca administrarea metforminului si cand sa se reia
- exista un mic risc de aparitie a cancerului dupa CT datorita razelor X; riscul este mai mare la
copiii sau la persoanele care au avut multiple examinari cu raze X in antecedente. Medicul va trebui
informat de numarul expunerilor la radiatii inainte de efectuarea investigatiei
- substanta de contrast poate determina reactie alergica
- in cazul in care pacientul are diabet zaharat si este in tratament cu metformin, substanta de
contrast poate duce la aparitia unor probleme; in aceasta situatie medicul va recomanda cand sa se
opreasca administrarea metforminului si cand sa se reia
- exista un mic risc de aparitie a cancerului dupa CT datorita razelor X; riscul este mai mare la
copiii sau la persoanele care au avut multiple examinari cu raze X in antecedente. Medicul va trebui
informat de numarul expunerilor la radiatii inainte de efectuarea investigatiei.
Instalatii Computer-Tomograf sunt formate din:
• tunelul (gantry),
• masa mobilă,
• generatorul de raze X,
• consola cu monitor TV,
• un computer
• aparatura aferentă stocării imaginii.

D. NOŢIUNI DE RADIOTERAPIE

Radioterapia antitumorala se bazează pe radiosensibilitatea mai pronunţata a celulelor

maligne in comparaţie cu celulele sănătoase. In conformitate cu legea Bergonie-Tribondeau, din
radiobiologie, o celula este cu atât mai radiosensibila cu cat intensitatea proceselor sale de creştere
este mai mare, cu cat celula se afla intr-un stadiu mai timpuriu al procesului de diviziune celulara si
cu cat celula este mai nediferenţiata.
Astfel se justifica tratamentul prin iradiere (radioterapie) al tumorilor maligne, care sunt
alcătuite din celule nediferenţiate, cu activitate mitotica intensa, ceea ce face ca ele sa fie mult mai
radiosensibile, decât celulele sănătoase.
Radioterapia antitumorala se bazeaza pe urmatoarele principii:

164
 - pentru distrugerea unei tumori maligne este necesara administrarea unei doze suficiente
pentru a produce efectul letal al celulelor, in proportie de 90%. Aceasta doza numita dozatumoricida
depinde de localizare, stadializarea tumorii si tipul de radiatie utilizat. Administrarea acestei doze
are sanse maxime sa duca la disparitia tumorii. Dozele mici sunt insuficiente, deoarece tumora se
regenereaza, dozele mai mari pot produce necroza tesuturilor sanatoase.
- disparitia tumorii, dupa administrarea dozei tumoricide se face prin citoliza, celula tumorala
se dezintegrează in urma absorbţiei unei doze suficient de mari.
- doza tumoricida este limitata de toleranta tesuturilor normale din volumul iradiat, si in
consecinta distrugerea tumorii trebuie sa se faca prin producerea leziunilor ireversibile ale
tesuturilor normale.
- doza tumoricida variaza cu radiosensibilitatea tumorii, astfel tumorile radiosensibile pot fi
distruse cu doze mult sub limita de toleranta a tesuturilor normale, in timp ce tumorile
radiorezistente nu pot fi distruse fara a produce radionecroza tesuturilor normale.
- doza tumoricida variaza cu durata tratamentului (etalarea) si numarul de sedinte
(fractionarea) si in general nu avem o reteta unica de tratament.
Clasificarea volumului tinta
- volumul tinta primar (VTPr) care cuprinde tumora vizibila (radiografie) sau palpabila
(macroscopic);
- volumul tinta clinic (VTC), care include si zonele clinice adiacente suspecte a fi invadate
microscopic (de exemplu regiunile ganglionare limfatice);
- volumul tinta planificat (VTP), care tine cont de forma, marginile, dimensiunea si pozitia
relativa a fascicolului de radiatii;
- volumul tinta tratat (VTT), este volumul care primeste o doza de radiatie semnificativa
pentru tratamentul curativ sau paleativ;
- volumul tinta iradiat (VTI), volumul care primeste o doza de radiatie la limita tolerantei
(definita pentru organele de risc radiobiologic),(vezi fig.1).

Fig.1. Clasificarea volumelor tinta

Iradierea externa

Parametrii iradierii externe sunt prezentati in fig.2.

165
 Fig.2. Parametrii iradierii externe

Acestia sunt:
- distanta sursa tumora (DST);
- distanta sursa piele (DSP);
- profunzimea tumorii (h);
- suprafata campului la nivelul partii de intrare (piele) (Sp);
- suprafata campului la nivelul tumorii (St);

Intre acesti parametri avem urmatoarele relatii:

DST = DSP + h (1)

Sp / St = (DSP/DST)2 (2)

Alegerea tipului de radiatie utilizat se face in functie de profunzimea volumului tinta (h), cu
urmatoarele precizari:
- volume tinta superficiale ( h ≤ 1 cm), DSP = 2-20 cm utilizeaza radiatii X cu tensiunea
de accelerare Ua = 50-60 KV (radioterapie de contact);
- volume tinta semiprfunde 2 ≤ h ≤ 8 cm, DSP = 30-40 cm, utilizeaza radiatii X cu
tensiunea de accelerare 100-200 KV;
- volume tinta profunde 10 < h < 20 cm, DSP = 60 ÷ 100 cm, utilizeaza radiatii X de
franare de mare energie provenind de la acceleratori liniari de electroni cu energia 4 ÷ 20 MeV sau
fotoni γ de nergie mare (0.5-2 MeV) provenind de la surse inchise de mare activitate (60Co).

Tehnici de iradiere in radioterapia externa

In functie de dimensiunile si profunzimea tumorii in radioterapia externa se utilizeaza
urmatoarele tehnici de iradiere:
a) Iradierea statica pe un singur camp, in care timpul de iradiere se poate calcula cu
ajutorul procentajului in profunzime sau cu ajutorul RTA; distributia dozelor fiind apreciata dupa
familia curbelor de izodoza.
b) Iradierea statica pe campuri multiple, cea mai utilizata varianta fiind doua campuri
antiparalele si simetrice (vezi fig.3)

166
 Fig.3. Iradierea pe doua campuri antiparalele si simetrice .

In acest caz, calculul timpului de iradiere se face in acelasi mod ca la iradierea pe un singur
camp, pentru fiecare camp in parte si doza totala se face prin sumarea contributiilor fiecarui camp.
c) Iradierea cinetica, in care sursa executa o miscare de rotatie cu DST = ct. in jurul tumorii,
poate fi de sector sau circulara (vezi fig.17), poate fi considerat un caz limita al iradierii statice
multiple pentru care numarul de campuri este infinit.

θ = 360o)
Fig.4. a)Iradierea cinetica de sector; b)Iradierea cinetica circulara (θ

Instalaţiile de radioterapie
In funcţie de poziţia relativa a sursei de radiaţii in raport cu corpul pacientului, instalaţiile de
radioterapie se împart in doua categorii:
a) pentru radioterapia externa (teleradioterapie)
b) pentru radioterapia interna (endoradioterapie sau brahiterapie).
Instalaţiile pentru radioterapia externa se pot clasifica in funcţie de sursa de radiaţii folosita;
- generatori Röntgen pentru terapia superficiala;
- surse închise de mare activitate pentru radioterapie semi-profunda;
- acceleratori liniari de electroni, pentru radioterapie profunda;
Instalaţiile de radioterapie externa au următoarele adaptări specifice:
- un dispozitiv special numit cap de iradiere, cu dispozitive de tip diafragma sau
localizator pentru stabilirea dimensiunilor câmpului de iradiere;
- dispozitiv de filtrare si colimare a fascicolului util de radiaţii;
- sisteme de supraveghere a bolnavului in timpul iradierii (vizualizare directa sau T.V.
interioara);
- ceasuri de expunere si sisteme de semnalizare optica si acustica pentru începutul si
sfarsitul iradierii, care controlează timpul pentru sedinta de iradiere;
- sisteme de siguranţa (chei, relee, avertizoare de radioprotecţie, etc.) Instalaţiile
moderne sunt construite cu multiple posibilitati de mişcare a capului de iradiere care sa faciliteze
atât poziţionarea cat si iradierea statica sau cinetica.

167
 11. Teste de verificare a cunoştinţelor
1) Care din urmatoarele variante reprezinta problematica biofizicii?:
a) interactia sistemelor biologice cu factorii experimentali in cercetare;
b) aplicarea metodelor clinice in functionarea sistemelolr biologice;
c) principiile si mecanismele fizice ale functionarii sistemelor biologice;
d) utilizarea stiintelor fundamentale in aplicatiile biomedicale;
e) folosirea metodelor teoretice si experimentale in aplicatiile clinice.

2) Identificati in tabelul urmator linia corespunzatoare masei si sarcinii neutronului:

Varianta Masa (u.a.m.) Sarcina electrica
a) 0 0
b) 0 -e
c) -1 0
d) 1 +e
e) 1 0

3) Numarul de ordine Z corespunde:

a) numarului de nucleoni din nucleu; b) numarului de neutroni din nucleu;
c) numarului de protoni de pe invelisul electronic;
d) numarului de electroni de pe invelisul electronic; e) numarului de masa al elementului respectiv.

4) Izotopii sunt atomii caracterizati prin:

a) acelesi numar de ordine, dar numere de masa diferite; b) acelasi numar de neutroni in nucleu;
c) diferenta A – Z este aceeaşi;
d) acelasi numar de masa, dar numere de ordine diferite;
e) acelasi numar de ordine si acelasi numar de masa.

5) Din tabelul urmator selectati linia corespunzatoare ordinului de marime pentru raza
nucleului si raza atomului:
Varianta Raza nucleului (m) Raza atomului (m)
a) 10-5 10-10
b) 10-15 10-10
-10
c) 10 10-15
d) 10-10 10-5
-15
e) 10 10-15

6) Din tabelul urmator selectati varianta corecta pentru molecula de apa:

Varianta Tipul de legatura chimica Unghiul dintre legaturi (o)
a) Wan der Waals 105
b) Ionica 90
c) Heteropolara 100
d) Covalenta 105
e) Homeopolara 180

7) Cum variaza densitatea apei in intervalul termic cuprins intre 0 si 4 oC ?:

a) creşte cu temperatura; b) scade cu temperatura;
c) ramane constanta; d) se comporta identic ca orice lichid real;
e) prezinta densitate maxima la temperatura de 2 oC.

8) Care din urmatoarele grafice ilusteaza comportarea lichidelor reale newtoniene ?:

168
 a) b) c) d) e)
9) Care din urmatoarele grafice ilusteaza comportarea vascozitatii relaţive a sângelui in
funcţie de hematocrit ?:

a) b) c) d) e)
10) Vâscozitatea sângelui creşte in:
a) anemie; b) hidremie; c) transfuzii cu ser fiziologic;
d) scaderea concentraţiei de CO2 in sânge; e) insuficienta cardio-respiratorie.

11) Care din urmatoarele relaţii exprima a doua lege a lui Fick pentru
difuzie:

12) Care din urmatoarele relaţii reprezinta expresia corecta a presiunii osmotice pentru soluţii
diluate si neelectrolitice, care disociaza:
a) p = ρgh; c) p = αcRT;
b) pV = νRT; d) p = icRT; e) p = cRΤ.

13) Forta de contractie musculara este:

a) direct proportionala cu lungimea muschiului;
b) invers proportionala cu sectiunea muschiului;
c) direct proportionala cu sectiunea muschiului;
d) invers proportionala cu volumul muschiului;
e) direct proportionala cu volumul muschiului.

14) Care din urmatoarele expresii defineste unitatea de masura pentru presiune in S I:
a) presiunea exercitata de o coloana de aer cu înălţimea egala cu înălţimea atmosferei, la
ecuator si la nivelul marii;
b) presiunea exercitata de un corp cu masa de un kilogram pe o suprafaţa de un metru patrat;
c) presiunea exercitata de o forta de un newton pe o suprafaţa de un metru patrat;
d) presiunea exercitata de o coloana de mercur cu înălţimea de un metru pe o suprafaţa de un
metru patrat;
e) presiunea exercitata de o coloana de apa cu înălţimea de un metru pe o suprafaţa de un
metru patrat.

169
 15) Relaţia de ordine intre atmosfera fizica (atm), atmosfera tehnica (at) si bar este:
a) 1at < 1 bar < 1 atm; b) 1at < 1 atm <1 bar;
c) 1 atm < 1 at <1 bar; d) 1 atm = 1 at <1 bar;
e)1 atm < 1 at =1 bar.

16) Care din urmatoarele grafice reprezinta succesiunea corecta a fazelor ciclului cardiac:

a) b) c) d) e)
17) Care din urmatoarele grafice exprima legea lui Hooke in domeniul de elasticitate:

a) b) c) d) e)
18) La curgerea unui lichid printr-o conducta, ecuaţia de conţinuitate exprima faptul ca:
a) presiunea dinamica a lichidului este constanta;
b) viteza de curgere a lichidului este constanta;
c) liniile de curent sunt paralele;
d) presiunea statica a lichidului este constanta;
e) debitul volumic este constant.

19) La curgerea unui lichid printr-o conducta, legea lui Bernoulli exprima faptul ca:
a) produsul dintre sectiune si viteza ramane constant;
b) debitul masic si debitul volumic sunt constante;
c) presiunea hidrostatica a lichidului este constanta;
d) suma dintre presiunea dinamica, statica si hidrostatica este constanta;
e) distributia de presiune si viteza este constanta.

20) Sub actiunea muschilor netezi diametrul unui vas de sânge se reduce la jumatâte;
rezistenta la curgere:
a) b) c) d) e)
Creşte de 4 ori Scade de 8 ori Scade de 16 ori Creşte de 16ori Creşte de 8 ori

21) Din punct de vedere al relaţiilor cu mediul exterior sistemele termodinamice pot fi:
a) omgene; b) heterogene; c) izolate;
d) inchise; e) deschise.

22) Care din urmatorii parametri de stare a unui sistem termodinamic sunt intensivi (au valori
definite in orice punct al sistemului)?:
a) presiunea; b)volumul; c) temperatura;
d) numarul de kilomoli; e) concentraţia.
23) Care din urmatoarele relaţii exprima principiul I al termodinamicii? :
a) ∆U = Q - L; b) ∆U = 0; c) H = U + pV;
d)L = p∆V ; e) Em= Q –L +Ed .
170
 24) Care din urmatoarele formulari exprima principiul II al temodinamicii?:
a) imposibilitatea practica a realizarii unui perpetuum mobile de speta I;
b) imposibilitatea practica a realizarii unui perpetuum mobile de speta II;
c) imposibilitatea practica a transformarii integrale a caldurii in lucru mecanic;
d) evolutia a unui sistem termodinamic liber se face in sensul creşterii entropiei;
e) evolutia a unui sistem termodinamic liber se face in sensul reducerii entropiei.

25) Care din urmatoarele figuri reprezinta circuitul electric echivalent pentru potentialul de
repaos celular:

a) b) c) d) e)

26) Care din urmatoarele figuri reprezinta forma potentialului de actiune tot-sau nimic?:

a) b) c) d) e)

27) Care sunt fazele potentialului de actiune tot sau nimic?:

a) faza de repaos; b) perioada de latenta; c) prepotential;
d) potentialul de varf; e) postpotential.

28) Care din urmatoarele figuri reprezinta propagarea PA prin conducere saltatorie?:

a) b) c) d) e)
29) Care sunt etapele mecanismului transmiterii sinaptice ?:
a) sinteza mediatorului; b) modificarea dimensiunii fantei sinaptice;
c) eliberarea mediatorului; d) creşterea cantităţii si calitatii mesagerilor eliberati;
e) traversarea spaţiului sinaptic.

30) Identificati din urmatorul tabel caracteristicile sinapselor electrice:

Varianta raspuns Functionare Propagare Spaţiu sinaptic
a) fără mediator chimic unidirecţionala 8 – 10 nm
b) cu mediator chimic ionica 2 – 4 nm
c) fără mediator chimic bidirecţionala 30 – 50 nm
d) cu mediator chimic unidirecţionala 15 – 20 nm
e) fără mediator chimic bidirecţionala 2 – 4 nm

31) Care sunt caracteristicile unui stimul ?:

a) excitatia; b) cronaxia; c) amplitudinea;
171
 d) durata; e) frecventa de repetitie.

32) Care din urmatoarele grafice exprima relaţia lui Weiss intre intensitatea si durata unui
semnal ?:

a) b) c) d) e)
33) Excitabilitatea se masoara cu ajutorul urmatoarelor marimi:
a) stimulare; b) reobaza; c)transparenta;
d) cronaxie; e) refringenta.

34) Care din urmatoarele grafice reprezinta domeniul de audibilitate pentru urechea normala,
in funcţie de intensitatea si frecventa sunetului ?:

a) b) c) d) e)
35) Care din urmatoarele relaţii reprezinta viteza de propagare a sunetului in aer ?:
a) b) c) d) e)
γp p E γ RT γ RT
c= c= c= c= c=
ρ ρ ρ M ρM

36) Unitatea de masura pentru nivelul de intensitate acustica este?:

a) J/m2s; b) W/m2; c) dB; d)N/m2;
e) dB/m2.

37) Precizati care din urmatoarele elemente anatomice sunt prezente in alcatuirea urechii
interne:
a) fereastra ovala; b) timpanul; c) cohlea;
d) canalul auditiv; e) nervul auditiv.

38) Urechea are urmatoarele roluri functionale majore ?:

a) localizeaza frecventele proprii de vibratie;
b) asigura orientarea spatiala si menţinerea echilibrului;
c) asigura comunicarea cu cavitatea nazala si bucala prin trompa lui Eustache;
d) transforma vibratiile mecanice in potentiale de actiune;
e) localizeaza maximul amplitudinii oscilatiilor auditive.

39) Care din urmatoarele elemente anatomice ale ochiului reprezinta medii transparente ?:
a) corneea; b) sclerotica; c) cristalinul;
d) reţina; e) coroida.
40) Care din urmatoarele constructii grafice ilustreaza formarea imaginii pentru ochiul
emetrop ?:
172
 a) b) c) d) e)

41) Ce înţelegem prin biosemnal:

a) potentialul de actiune celular; b) potentialul transmembranar;
c) o succesiune conţinua a valorilor unei marimi in organism;
d) o succesiune discreta a valorilor unei marimi in organism;
e) evenimemnte, procese si manifestari normale si patologice din organism.
42) Criteriile după care se face clasificarea traductoarelor sunt urmatoarele:
a) principiul de functionare; b) scopul utilizarii intr-un sistem biologic;
c) natura marimilor fizice furnizare la iesire;
d) modul cum se face amplificarea biosemnalului;
e) marimea de intrare.
43) In care din urmatoarele reprezentari EKG este pozitionata corect unda P corespunzatoare
activitatii electrice a atriilor? :

a) b) c) d) e)
44) Urmatoarea reprezentare grafica exprima principiul:
a) electroencefalogramei; b) fonocardiogramei;
c) electrooculografiei; d) velocimetriei Doppler;
e) electrocardiogramei.

45) Imaginile obţinute prin difetitele tehnici de imagistica medicala difera intre ele funcţie de:
a) factorul fizic si parametrii acestuia; b) raportul dintre semnal si zgomotul de fond;
c) modul in care se face examinarea imaginii;
d) modul de construire a imaginii;
e) mecanismul de interactiune cu materialul biologic.
46) Care sunt partile componente ale tubului de raze X ?:
a) tensiunea de accelerare; b) intensitatea curentului anodic;
c) catod; d) anod; e) diafragma.
47) Care din urmatoarele segmente din spectrul radiatiei X corespunde radiatiei caracteristice
?:

48) Care din urmatoarele proprietati ale radiatiilor X stau la baza formarii imaginii in
radiografie?:
173
 a) propagarea in linie dreapta; b) proiectia conica;
c) atenuarea selectiva; d) provocarea luminiscentei unor substanţe;
e) impresionarea emulsiilor fotografice.
49) Care din urmatoarele schite corespunde tubului Rontgen cu anod rotativ utilizat in
radiodiagnostic ?:

a) b) c) d) e)

50) Care din urmatoarele reprezentari grafice corespunde tomografiei computerizate ?:

a) b) c) d) e)
51) Parametrii masurabili in baza carora se constuieste imaginea in RMN sunt:
a) densitatea regiunii anatomice investigate; b) densitatea de protoni;
c) timpul de relaxare longitudinal; d) timpul de injumatăţire;
e) timpul de relaxare transversal.

52) Contraindicatiile absolute la investigarea prin RMN sunt:

a) claustrofobie; b) cipuri feromagnetice; c) peacemaker cardiac;
d) corpi straini metalici; e) pacienti ventilati sau intubati.

53) Pentru elementele constitutive ale unui echipament de scintigrafie care din urmatoarele
afirmatii sunt adevarate:
a) Colimatorul este un dispozitiv elctric care amplifica radiatia
b) Cristalul de scintilatie emite fotoni cand este bombardat cu radiatii
c) Fotomultiplicatorul converteste impulsul luminos in semnal electric
d) Amplificatorul are rolul de a colecta electronii emisi de dinode
e) Analizorul de impulsuri selecteaza semnalele corespunzatoare domeniului de energie interesat

54). In funcţie de densitatea tesutului si viteza de propagare a US, precizati in tabelul urmator
care sunt valorile corecte pentru impedanta acustica:
Varianta Natura tesutului Densitatea(kg/m3) Viteza(m/s) Impedanta acustica,(105
kg/m2.s)
a) Plaman 330 650 1,1
b) Tesut adipos 920 1660 15,3
c) Sânge 1040 1560 16,2
d) Muschi 1050 1600 16,8
e) Oase 1500 4000 600,0
174
 55) Care din urmatoarele afirmatii exprima corect modularea unor marimi fizice in
investigarea ecografica ?:
Varianta Modul A Modul B Modul TM
a) Amplitudine Baleaj Timp
b) Amplificare Luminozitate Masa
c) Amplitudine Stalucire Mişcare
d) Acord Baleaj Mişcare
e) Amplificare Stalucire Timp

56) Care din urmatoarele imagini reprezinta o ecografie abdominala:

a) b) c)

d) e)
57) Care din urmatoarele tehnici medicale reprezinta procedee terapeutice bazate pe factori
fizici?:
Termografia Ultrasonoterapia Crioterapia Fototerapia Electroterapia
Temperatura Vibratii mecanice Tratament cu Terapia cu Tratament cu
ridicata criostatice lumina electroni
a) b) c) d) e)

58) Care din urmatoarele reactii nucleare reprezinta transformarea reciproca in nucleu a
protonului in neutron ?:
a) b) c) d) e)
X Z = YZ − 2 + α 2
A A− 4 4
X Z = YZ +1 + β −1
A A 0
X Z = YZ −1 + β +1
A A 0
X Z = YZ ±1 + γ
A A
X Z = X ZA + γ
A*

59) Unitatea de masura pentru doza biologica este ?:

a) Grey; b) Sievert; c) rad; d) rem; e) Rontgen.

60) Precizati care din urmatoarele grafice reprezinta radiosensibilitatea celulei sau
concentraţia de ADN in funcţie de fazele ciclului mitoţic?:

a) b) c) d) e)

175
 Raspunsuri corecte la testele de verificare
Nr. intreb. Raspuns Nr. inteb. Raspuns Nr. inteb. Raspuns
1 C 21 C,D,E 41 C,D
2 E 22 A,C,E 42 A,C,E
3 D 23 A,E 43 C
4 A 24 B,C,D 44 D
5 B 25 C 45 A,D,E
6 D 26 A,C 46 C,D,E
7 A 27 C,D,E 47 B,C
8 B 28 B 48 A.C,E
9 A 29 A,C,E 49 B,D
10 E 30 E 50 C
11 C 31 C,D,E 51 B,C,E
12 D 32 C 52 B,C,D
13 C 33 B,D 53 B,C,E
14 C 34 B 54 B,C,D
15 A 35 A,D 55 C
16 D 36 C 56 B
17 E 37 A,C,E 57 B,D
18 E 38 B,D 58 B,C
19 D 39 A,C 59 B,D
20 D 40 D 60 A,D

12. Bibliografie
1. Biofizica medicala, T. Baran, IMF Iasi, 1990, (curs litografiat).
2. Biofizica , C. Ganea, Univ. Bucuresti, (curs litografiat), 2008.
3. Fizica si radiologie, E. Strunga, Sc. C. Davila, Galati, 1997, (curs litografiat).
4. Biofizica, E. Dragomirescu, L. Enache, EDP, Bucuresti, 1993.
5. Instalatii electromecanice in tehnica medicala, P.P. Manea, EDP, Bucuresti, 1986.
6. Biofizica si radiologie, M.C. Nencescu, Ed. Universul, Bucuresti, 1996.
7. Biofizica medicala, V. Vasilescu, EDP Bucuresti, 1977.
8. Radiologie medicala, I. Barzu, EM, Bucuresti, 1980.
9. Bazele ecografiei, Gh. Badea s.a., EM, Bucuresti, 1995.
10. Fizica, N. Barbulescu si altii, EDP, Bucuresti, 1972.
11. Practical Radiotherapy Planning, J. Dobbs si altii, Ed. Arnold, 1992.
12. Energia atomica, I. Ursu, Ed. Stiintifica, Bucuresti, 1973.
13. Fiziologie medicala si biofizica, T. Ruch, I. Fulton, EM, Bucuresti, 1963.
14. Introducere in radioterapie si radiooncologie, E. Bild, Ed. Speranta, Iasi, 2000.
15. Radiation Therapy Planning. G. Bentel, Ed. Mc Graw – Hill, 1992.

176