PROF.UNIV.DR.

SMARANDA ANGHENI
ASIST.UNIV.DR. MIHAELA ILIESCU

Drept comercial
Pentru învăţământ la distanţă
PARTEA I (SEMESTRUL I)

Bucureşti
2013

1
 FONDUL DE COMERŢ

Obiective:
 Cunoaşterea definiţiei expresiei fond de comerţ.
 Observarea şi reţinerea delimitării noţiunii de fond de comerţ de alte noţiuni
învecinate: magazin,clientelă,imobil în care se desfăşoară activitatea de comerţ,
întreprindere, societate comercială, sucursală etc.
 Înţelegerea şi cunoaşterea aspectelor privind natura juridică a fondului de comerţ
(universalitate de fapt, bun mobil incorporal).
 Cunoaşterea clasificării elementelor fondului de comerţ – elemente incorporale,
elemente corporale.
 Individualizarea elementelor fondului de comerţ şi reţinerea aspectelor privind regimul
juridic propriu al fiecăruia dintre acestea.
 Asimilarea dispoziţiilor legale exprese privind operaţiunile asupra fondului de comerţ
(art.21 şi art.41 din Legea nr.26/1990 modificată).
 Cunoaşterea operaţiunilor asupra fondului de comerţ: vânzare-cumpărare, aportul în
societatea comercială, locaţiunea, garanţia reală mobiliară etc.

2
 Secţiunea 1
Noţiuni generale

1.1. Cadrul legal

Conceptul „fond de comerţ” este folosită rareori de legiuitor, atât în dreptul român, cât
şi în cel francez .
 

În dreptul român, în mod incidental legiuitorul a folosit termenul de „fond de comerţ”,

în art. 861 din C.com., text aplicabil procedurii falimentului (în prezent abrogat), în art. 21 şi
art. 42 din Legea nr. 26/1990, republicată şi modificată, privind registrul comerţului, precum
şi în Titlul VI al Legii nr. 99/1999 privind unele măsuri de accelerare a reformei economice
(abrogată prin Legea nr. 287/2009 privind Codul civil).
În schimb normele juridice actuale care reglementează activitatea contabilă folosesc
expresia „fond de comerţ” stabilindu-i conţinutul, considerând că este o parte a „fondului
comercial”.
În prezent, conceptul „fond de comerţ” este utilizată de legiuitor în Legea nr. 11/1991
privind combaterea concurenţei neloiale, aşa cum a fost modificată şi completată prin Legea
nr. 298/2001.
Potrivit art. 1 lit. c) din acest act normativ „constituie fond de comerţ ansamblul
1

bunurilor mobile şi imobile corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de

invenţie, vad comercial) utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii
sale”.
Aşadar, pentru prima oară în legislaţia noastră, legiuitorul defineşte fondul de comerţ,
chiar dacă în opinia noastră definiţia nu este completă.
În dreptul francez, Legea din 17 martie 1909 conţine reglementări cu privire la fondul
de comerţ, dispoziţii care se limitează doar în a stabili câteva reguli relative la vânzarea,
garantarea şi urmărirea lui. Legiuitorul foloseşte expresia „fond de comerţ” mai cu seamă, în
materie fiscală.

1.2. Evoluţia istorică

Din punct de vedere istoric, în dreptul francez, noţiunea de „fond de comerţ” a apărut
în secolul al XIX-lea din necesităţi de ordin practic.
Vechiul drept nu cunoştea decât fondul boutiqurilor comun profesiunilor de negoţ şi
artizanat, care s-a identificat încet, încet, cu mărfurile antrepozitate (depozitate) în magazinul
exploatantului.
La acea epocă exista un stoc redus de marfă, puţine materiale şi maşini remarcându-se
absenţa cvasitotală a drepturilor de proprietate industrială, acestea concentrându-se asupra
emblemei şi numelui comerciantului.
Expresia „fond de comerţ”, în sensul său modern, a fost semnalată în Franţa pentru
prima oară în Legea din 28 mai 1838 care a modificat dispoziţiile din codul Comercial (astăzi
abrogate), relative la faliment şi bancrută. A trebuit să se aştepte Legea fiscală din 28
februarie 1898, prin care s-a reglementat organizarea, înregistrările mutaţiilor din fondul de
comerţ, pentru a se acorda importanţă noţiunii de fond de comerţ. Legea din 1 martie 1898 a
introdus instituţia gajului fondului de comerţ.
Ulterior, Legea din 17 martie 1909, (denumită „Legea Cordelet”, după numele
senatorului care a propus-o), a marcat o etapă decisivă în privinţa clarificării conceptului de
„fond de comerţ”. Legea din anul 1909 reglementa trei operaţiuni fundamentale cu privire la
fondul de comerţ: garantarea, vânzarea şi aportul în societate al fondului. Mai târziu, Legea
din 20 martie 1956 a reglementat locaţia de gestiune a fondului de comerţ comercial şi
artizanal, operaţii frecvente care antrenează disocierea proprietăţii de exploatarea fondului.

3
Legislaţia nu oferă decât o imagine generală asupra acestor operaţii, fondul de comerţ
rămânând în continuare o creaţie a practicii.
Necesităţile de ordin practic care au impus instituţia fondului de comerţ se concretizează
în faptul că:
 Pe de o parte, comercianţii doreau să-şi protejeze clientela împotriva actualilor şi
potenţialilor concurenţi.
În acest scop ei au cerut protejarea investiţiilor intelectuale şi financiare pe care le-au
realizat în timpul constituirii şi dezvoltării întreprinderii. În final, au obţinut protecţia cu
privire la bunurile afectate activităţii lor, bucurându-se de un statut particular, inclusiv de
posibilitatea de a ceda aceste bunuri, atât prin acte juridice „inter vivos”, cât şi prin acte
juridice „mortis causa”. Astfel, comercianţii au ieşit din categoria simplilor lucrători
(întreprinzători), intrând în aceea a capitaliştilor, deoarece rezultatele obţinute nu proveneau
în exclusivitate din munca lor, ci şi din capitalul investit în fondul de comerţ.
 Pe de altă parte, recunoaşterea fondului de comerţ a fost reclamată de către
creditorii comercianţilor.
Bunurile afectate exerciţiului comerţului constituie elemente ale activului patrimonial al
comercianţilor. Pentru a înlătura, sau numai a diminua riscul efectuării de către comerciant a
unor operaţiuni juridice în frauda creditorilor (de exemplu: disimularea preţului, vânzări
oculte etc.) cesiunea fondului de comerţ a fost supusă unei proceduri şi unor formalităţi
particulare. Şi totuşi, această procedură este incompletă, deoarece creditorii fondului nu se
bucură de un regim preferenţial în raport cu ceilalţi creditori ale căror creanţe izvorăsc din
acte juridice civile (de exemplu: toţi creditorii au dreptul de a face opoziţie cu privire la
preţul la care s- au vândut bunurile ce fac parte din fondul de comerţ).

1.3. Delimitarea noţiunii de „fond de comerţ” de alte noţiuni învecinate

Noţiunea de „fond de comerţ” este destul de greu de stabilit, cu atât mai mult cu cât, de
multe ori, aceasta se confundă cu unele instituţii apropiate. Astfel:
 fondul de comerţ trebuie delimitat de ceea ce se numeşte magazinul în care îşi
desfăşoară activitatea comerciantul, chiar dacă există elemente asemănătoare.
Fondul de comerţ nu se poate reduce la noţiunea de „magazin” care, în mod tradiţional,
este specific comerţului „en detail”. Din acest punct de vedere, în fondul de comerţ se pot
cuprinde: o uzină, un birou, un magazin amplasat pe spaţii întinse.
 fondul de comerţ trebuie delimitat de clientelă.
În mod tradiţional, „clientela” este un element esenţial al fondului de comerţ, care se
reflectă, evident, în cifra de afaceri a comerciantului. Deci fără clientelă, comerciantul nu ar
putea face comerţ. Și totuşi, în regimul liberei concurenţe comerciantul nu are un drept
propriu asupra clientelei deoarece clientela poate să aparţină, în acelaşi timp, mai multor
comercianţi. De aceea, clientela este considerată, mai degrabă, o componentă a unei alte
noţiuni, aceea de „vad comercial” , în mod special în cazul magazinelor colective.
 fondul de comerţ nu se poate confunda cu imobilul în care îşi desfăşoară
activitatea.
De obicei, „imobilul” se disociază de fondul de comerţ pentru că acestea sunt două
categorii de bunuri care nu aparţin întotdeauna aceleiaşi persoane. Titularul fondului de
comerţ este, de multe ori, locatar.
Delimitarea există şi atunci când atât fondul de comerţ, cât şi imobilul în care se
exploatează fondul aparţin unei singure persoane. Imobilele sunt excluse din sfera de
reglementare a dreptului comercial, fondul de comerţ având o natură pur mobiliară.
Cu toate acestea, problema nu este definitiv rezolvată, în ipoteza în care imobilul şi
fondul de comerţ au aceeaşi destinaţie, respectiv afectarea lor unui scop economic, lucrativ.

4
În acest caz, delimitarea tradiţională făcută de Codul Civil, în bunuri mobile şi imobile pare a
fi depăşită.
 fondul de comerţ trebuie delimitat de noţiunea de întreprindere.
Noţiunea de „întreprindere” este mult mai vastă decât aceea de fond de comerţ:
 întreprinderea nu se limitează numai la activităţi comerciale, existând şi întreprinderi
civile, profesiuni liberale, de artizanat, în domeniul agriculturii;
 întreprinderea conţine atât elemente materiale cât şi umane, grupate şi organizate de
comerciant, pe câtă vreme, fondul de comerţ este lipsit de factorul uman. De aceea,
noţiunea de întreprindere este analizată mai cu seamă de dreptul muncii şi de ştiinţele
pur economice;
 întreprinderea este un subiect de drept, are personalitate juridică, pe câtă vreme fondul
de comerţ este lipsit de autonomie patrimonială, chiar dacă, unele bunuri au regim
juridic diferit de cel recunoscut celorlalte bunuri din patrimoniul comerciantului.
Toţi creditorii se află pe poziţie de egalitate juridică dacă creanţele lor sunt legate
direct de elementele fondului de comerţ sau de alte elemente din patrimoniul profesionistului-
comerciant.
În cazul profesionistului-comerciant cu firmă individuală (persoană fizică), toţi creditorii
(atât creditorii ale căror titluri provin din activitatea comercială, cât şi cei care au titluri ce
izvorăsc din fapte legate de nevoile personale sau familiale), au dreptul de a urmări bunurile
care fac parte din fondul de comerţ.
 fondul de comerţ poate fi delimitat de noţiunea de societate comercială.
Distincţia este puţin delicată, căci „societatea” este un concept juridic. Societatea
comercială este o persoană juridică, un subiect de drept, pe câtă vreme fondul de comerţ este
format dintr-un ansamblu de bunuri, care aparţin unei societăţi comerciale, aşa încât, între
fondul de comerţ şi societate există o legătură juridică tradiţională, legătura dintre persoană
şi bunuri.
Astfel, fondul de comerţ este un element al patrimoniului societăţii. Patrimoniul
reuneşte şi alte valori de activ, de pasiv şi, în particular, bunuri imobile. Din punct de vedere
contabil, bilanţul unei societăţi nu comportă în mod necesar o rubrică „fond de comerţ”.
Elementele corporale apar între diferitele elemente de activ (materiale, stocuri), în timp ce
elementele incorporale ale fondului (numele (firma), clientela), nu apar decât în mod
excepţional în bilanţ.
Aceeaşi societate poate să aibă mai multe fonduri de comerţ dacă activităţile sunt
diferite. Reglementările legale, ele însele, disting diferitele domenii (ramuri de activitate a
întreprinderii).
 noţiunea de fond de comerţ se deosebeşte de aceea de sucursală.
Deşi termenul de „sucursală” apare frecvent în dreptul afacerilor, totuşi, el nu a fost
definit decât de jurisprudenţă. Fără a conceptualiza termenul de sucursală, legiuitorul român,
în Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, republicată şi modificată, prevede în art. 43 alin.
(1)-(3) că sucursale sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăţilor
comerciale fiind calificate sedii secundare ale acestora la fel ca şi agenţiile,
reprezentanţele sau alte sedii secundare.
Sucursala se caracterizează prin două trăsături definitorii:
- absenţa personalităţii juridice;
- autonomia de gestiune.
Consecinţele calificării sucursalelor ca structuri fără personalitate juridică, dar cu
autonomie de gestiune, se concretizează în faptul că:
- dispun de o clientelă proprie (datorită autonomiei de gestiune) şi au un fond de comerţ
distinct de al întreprinderii;
- trebuie să procedeze la înmatricularea lor în registrul comerţului.

5
 Fondul de comerţ, ca entitate de sine stătătoare, se poate regăsi atât în cadrul
întreprinderii, al societăţii comerciale, cât şi în cadrul sucursalei, fiind un element comun
pentru acestea, fără însă a se confunda cu fiecare din ele.
 fondul de comerţ nu se confundă cu patrimoniul de afectațiune, chiar dacă elemente
ale fondului de comerț (bunuri mobile, imobile) pot fi componente ale patrimoniul de
afectațiune.
Deosebirea esențială între cele două concepte rezultă din definițiile legale actuale.
Cadrul juridic general, comun, destinat conceptului „patrimoniu de afectațiune” este art.
31 NCC. Textul consacră:
- principiul unicității patrimoniului compus din drepturi și obligații evaluate în bani
[cu valoare economică, pecuniara [alin. (1)];
- posibilitatea divizării patrimoniului în mase patrimoniale, precum și posibilitatea unei
afectațiuni în condițiile legii [alin. (2)];
- definirea patrimoniului de afectațiune - drepturi, obligații și bunuri cu valoare
economică, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum și masele patrimoniale
fiduciare[alin. (3)].
Pentru profesiile autorizate, legiuitorul prevede în art. 33 alin. (1) NCC conceptul
„patrimoniul profesional individual”, compus din masa patrimonială afectată exercitării în
mod individual a unei profesii autorizate, constituindu-se prin actul încheiat de titular (care
poate fi o declarație) în forma prevăzută de lege.
Cadrul juridic special pentru profesioniști persoane fizice (comercianți) este
reprezentat de O.U.G. nr. 44/2008 în care legiuitorul definește patrimoniul de afectațiune în
cazul persoanei fizice autorizate, întreprinderi individuale și întreprinderi familiale.
Analizând conținutul textelor legale citate rezultă o singura concluzie, și anume:
- fondul de comerț nu conține drepturi și obligații chiar dacă, unele contracte se transmit
(cesionarului fondului de comerț) în timp ce patrimoniul de afectațiune se caracterizează prin
prezența drepturilor și datoriilor evaluabile în bani (cu valoare economică);
- în fondul de comerț pot exista bunuri, bunuri care pot fi incluse, din punct de vedere
conceptual, în patrimoniul de afectațiune (de exemplu, un imobil cu destinație de birouri).
Temeiul legal este art. 12 lit. c) din Legea nr. 11/1991, modificata prin Legea nr. 298/2001
care definește fondul de comerț, text în care legiuitorul prevede expressis verbis că fondul de
comerț este constituit din ansamblul bunurilor mobile, imobile, corporale, incorporale,
afectate activității comerciantului.
- existența conceptului „fond de comerț” este relevantă din punct de vedere al
elementelor incorporale, în principal, al clientelei, al vadului comercial, al reputației
comerciantului, elemente care sunt influențate de întregul fond de comerț, în complexitatea
lui.
În aceste condiții nu se poate susține ca o numită clientela (clientela proprie) este
influențată numai de patrimoniul de afectațiune.
De asemenea, clientela, vadul comercial, din punct de vedere noțional nu sunt elemente
ale patrimoniului de afectațiune.

1.4. Natura juridică a fondului de comerţ

1.4.1. Fondul de comerţ - universalitate de fapt
În dreptul francez, fondul de comerţ este considerat ca o universalitate de fapt şi ca un
bun mobil incorporal.
Fondul de comerţ este, deci, o universalitate, ceea ce înseamnă că are o identitate de
sine stătătoare şi nu se reduce la elementele sale componente.
Stabilind că fondul de comerţ este o universalitate, în mod automat putem explica
următoarele consecinţe:

6
  fondul de comerţ, el însuşi, poate face obiectul unor contracte cu titlu oneros sau cu
titlu gratuit, poate fi gajat etc.
Astfel de contracte sunt diferite de acelea ce poartă asupra elementelor componente ale
fondului de comerţ (de exemplu: contractele privind cesiunea drepturilor de proprietate
industrială).
 calificând fondul de comerţ ca o universalitate, putem exemplifica fenomenul
subrogaţiei reale a bunurilor componente.
Astfel, de exemplu, mărfurile pot fi înlocuite, emblema poate fi modificată sau
completată etc.
Fondul de comerţ există în toate momentele existenţei întreprinderii, ca entitate de sine
stătătoare. Cu toate acestea, fondul de comerţ nu este privit ca un patrimoniu, el rămâne în
continuare ca un element component al patrimoniului, alături şi împreună cu celelalte
elemente ale acestuia.
 fondul de comerţ este o universitate de fapt şi nu o universitate juridică.
Cu privire la acest aspect, în doctrina franceză există două teorii:
 Potrivit primei teorii, fondul de comerţ este o universalitate juridică, constituind
un patrimoniu distinct, aparte.
Fondul de comerţ este format dintr-o masă de bunuri unite printr-o afectaţiune comună.
El nu este un simplu patrimoniu contabil sau fiscal, ci un patrimoniu de afectaţiune.
Potrivit acestei opinii, comerciantul are două patrimonii: un patrimoniu civil şi un altul
comercial, reprezentat prin fondul de comerţ.
Consecinţele acestei teorii constau în faptul că activul va fi afectat plăţii pasivului
comercial. În caz de cesiune el va fi transmis cesionarului în acelaşi timp cu pasivul. Fondul
de comerţ va fi supus urmăririi de către creditorii „comerciali”, care vor fi satisfăcuţi cu
prioritate (preferinţă) faţă de creditorii „civili”.
Această teorie este criticabilă, în primul rând, pe motivul că, deocamdată, dreptul
pozitiv francez consacră teoria unicităţii patrimoniului. O persoană fizică sau juridică nu poate
avea decât un singur patrimoniu.
Cu toate acestea, numeroase exemple vin să sprijine teoria universalităţii de drept a
fondului de comerţ şi noţiunea de întreprindere. Dreptul de „bail” (folosinţă asupra spaţiului
în care este exploatat fondul de comerţ) licenţele de export, contractele de muncă, toate se pot
transmite. De asemenea, transmiterea datoriilor fiscale, existenţa unei autonomii financiare şi
fiscale care se exprimă în bilanţul contabil, crearea societăţii cu răspundere limitată cu unic
asociat, sunt exemple pe care se întemeiază teoria existenţei unei separaţiuni de patrimonii.
 Potrivit celei de-a doua teorii, fondul de comerţ nu este decât o universalitate de
fapt, de bunuri reunite printr-o legătură de fapt, în scopul afectării lor unui scop comun:
exercitarea unui comerţ determinat. Astfel, fiecare element îşi păstrează individualitatea
proprie.
Această teorie este în concordanță cu reglementările atât din dreptul francez, cât și din
dreptul român (art. 541 NCC). Astfel, potrivit acestui text legal, universalitatea de fapt
reprezintă ansamblul bunurilor care aparțin aceleiași persoane și care au o destinație comună
stabilită prin voința acesteia sau prin lege. Bunurile care compun universalitatea de fapt pot,
împreună sau separat, să facă obiectul unor acte juridice distincte.
Așadar, fondul de comerț este o universalitate de fapt. Aceasta concluzie se
întemeiază pe argumentul juridic că fondul de comerț nu are un activ și un pasiv
propriu, creanțele și debitele fiind componente ale patrimoniului comerciantului și,
nicidecum, ale fondului de comerț.
Cu toate acestea, în practică, dat fiind interesul imediat de exploatare a fondului de
comerț, cesionarul are tot interesul să preia contractele încheiate de predecesorul său, fără însă
a fi obligat să procedeze în acest sens. Astfel, pot fi preluate de către cesionar contractele care
au ca obiect: furnizarea de energie electrică și alimentarea cu apă, abonamentul de telefon,

7
contractele de muncă etc. Deci transmiterea acestor contracte nu operează ipso facto prin
simpla cesionare a fondului de comerț.

1.4.2. Fondul de comerţ - bun mobil incorporal

Fondul de comerţ este calificat ca un bun mobil incorporal, fiind supus reglementărilor
juridice specifice bunurilor mobile.
Deşi calificarea juridică făcută este de „bun mobil”, totuşi, unele reguli ale fondului de
comerţ se inspiră din tehnicile dreptului imobiliar.
De exemplu, dispoziţiile referitoare la garanţiile constituite asupra fondului se aseamănă
cu ipoteca de imobile (în dreptul francez). În dreptul român legiuitorul prevede garanţiile
reale mobiliare, inclusiv asupra fondului de comerţ, considerându-l din acest punct de vedere,
un bun mobil.
Pentru că este calificat ca un bun mobil incorporal, fondul de comerţ nu există prin el
însuşi, în sine. El nu durează decât atâta timp cât este exploatat, existenţa lui fiind mai
puţin stabilă decât cea a unui bun corporal.
În legătură cu natura juridică a fondului de comerţ şi mai cu seamă cu privire la bunurile
componente ale acestuia, Curtea Supremă de Justiţie, în prezent, Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, a decis că operaţiunile asupra unor imobile care fac parte din fondul de comerţ sunt
comerciale fiind supuse reglementărilor specifice ale dreptului comercial.
Legiuitorul prin Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale, modificată
prin Legea nr. 298/2001, a rezolvat oarecum această controversă dispunând fără putinţă de
tăgadă că, şi imobilele fac parte din fondul de comerţ. Cu toate acestea, practic, proprietarul
poate consimţi cu privire la vânzarea imobilului şi a fondului de comerţ, dar operaţiunile vor
fi diferite.
Includerea imobilelor în fondul de comerţ nu rezolvă în totalitate problemele care apar în
practică privitoare la competenţa de soluţionare a litigiilor, dacă aceasta aparţine instanţelor
comerciale, în toate cazurile indiferent de obiectul acţiunii sau instanţelor civile.
În opinia noastră, ori de câte ori imobilele sunt afectate activităţii de comerţ, operaţiunile
referitoare la acestea sunt calificate fapte de comerţ cărora urmează a se aplica dispoziţiile de
drept comercial, completate cu cele de drept comun (civil), iar competenţa de soluţionare ar
trebui să aparţină instanţelor comerciale.
Deşi imobilele fac parte din fondul de comerţ totuşi, acesta este calificat „bun mobil
incorporal” urmând a fi supus reglementărilor generale privind bunurile mobile, la care se
adaugă dispoziţia prevăzută în art. 21 din Legea nr. 26/990 privind registrul comerţului,
republicată şi modificată, referitoare la efectuarea menţiunii la registrul comerţului a
operaţiunilor de: donaţie, vânzare, locaţiune sau garanţie reală mobiliară.
Dacă titularul înstrăinează fondul de comerţ unei persoane, iar imobilul în care s-a
exploatat fondul altei persoane, practic, de „lege lata”, nu există reglementări prin care
dobânditorul fondului să păstreze localul şi să-l exploateze.
În schimb, dacă, proprietarul înstrăinează imobilul pe care titularul fondului de comerţ îl
foloseşte pe baza unui contract de închiriere, acest contract este opozabil noului dobânditor
până la expirarea termenului, dacă contractul a fost încheiat în formă autentică, sau sub
semnătură privată cu dată certă, data certă fiind data înregistrării contractului la Administraţia
financiară.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
1. Definiţi fondul de comerţ şi arătaţi care este temeiul juridic.
2. Delimitaţi „fondul de comerţ” de noţiunea de „întreprindere”.
3. Delimitaţi „fondul de comerţ” de noţiunea de „sucursală”.
8
 Secţiunea 2
Elementele fondului de comerţ
Elementele fondului de comerţ pot fi grupate în două categorii: elemente corporale şi
incorporale.

a) Elemente corporale

Pe de o parte, în această categorie sunt incluse materiale, utilajele, echipamentele,

imobilele, deci bunurile corporale care servesc profesioniștilor-comercianți la exploatarea
fondului. Aceste elemente sunt socotite elemente ale fondului de comerţ, numai în măsura în
care pot atrage clientela.
Aceasta înseamnă că ele trebuie să fie foarte specializate, să prezinte noutate sau să
funcţioneze foarte bine, ori alte particularităţi prin care ar putea să atragă clientela.
Materialele, echipamentele, nu sunt întotdeauna în proprietatea titularului fondului de
comerţ. În practică adesea, acestea sunt închiriate sau utilizate pe baza unui contract de
leasing.
Pe de altă parte, sunt considerate elemente corporale ale fondului de comerţ
mărfurile care se află în stoc în magazinul titularului fondului.
Şi cu privire la acestea, există situaţii când titularul le are doar în păstrare, fie, că le
deţine în calitate de custode până în momentul în care cumpărătorul va avea posibilitatea să le
preia şi să le depoziteze în alt loc, fie că mărfurile se mai află încă la titularul fondului pentru
că, vânzarea lor este afectată de un termen sau de o condiţie de care depinde executarea sau
desfiinţarea contractului.
Mărfurile se disting de materiale, utilaje, nu numai prin natura lor, ci şi prin destinaţie.
De exemplu, o maşină de scris va fi considerată „marfă” dacă se vinde ca material de
birou. În schimb, dacă însă cu ajutorul ei titularul fondului îşi desfăşoară activitatea, ea va fi
calificată „material” sau „utilaj” în dotarea biroului comerciantului, în acest caz fiind
considerată parte componentă a fondului de comerţ.
Categorii de imobile care pot fi incluse în fondul de comerț.
În art. 11 lit. c) din Legea nr. 11/1991 modificată, legiuitorul nu face nicio precizare cu
privire la categoriile de imobile ce pot fi incluse în fondul de comerț, singura condiție fiind ca
acestea să fie utilizate în activitatea comerciantului.
În funcție de clasificarea făcută de legiuitor în Codul civil, considerăm că pot fi incluse
în fondul de comerț:
- imobile prin natura lor (art. 537 NCC);
- imobile prin obiectul la care se aplică;
- imobile prin destinație (art. 538, 542 NCC).
O dispoziție importantă pentru calificarea acțiunilor privind drepturile reale asupra
imobilelor din fondul de comerț este cea prevăzută în art. 542 alin. (1) NCC, în conformitate
cu care „dacă nu se prevede altfel, sunt supuse, în limitele prevăzute de lege, regulilor
referitoare la bunurile imobile și drepturile reale asupra acestora”.
În aceste condiții, considerăm că acțiunile în revendicare, în grănițuire etc. care au
ca obiect un imobil din fondul de comerț vor fi soluționate de către completele
specializate sau instanțe specializate să soluționeze litigiile dintre profesioniști –
comercianți, potrivit art. 226, 227, 228 din Legea nr. 71/2011.
Cu privire la condiția impusă de legiuitor ca aceste bunuri să fie utilizate de comerciant
în activitatea sa, în practică, pot fi afectate unei activități de comerț (lato sensu) următoarele
categorii de imobile prin natura lor:
9
- imobile în care se exploatează fondul de comerț în totalitatea lui, respectiv, magazine,
fabrici, uzine etc. și asupra cărora comerciantul are drept de proprietate;
- imobile închiriate de către comerciant pentru a fi folosite în scopul desfășurării activității
sale;
- imobilul în care este declarat sediul comerciantului, imobil asupra căruia comerciantul are
drept de proprietate, de uzufruct sau de folosință;
- imobile aduse în societate cu titlu de aport la capitalul social;
- imobile aduse în cadrul asocierii în participațiune.
Nu pot fi incluse în fondul de comerț acele imobile destinate satisfacerii unor nevoi
personale ale comerciantului persoană fizică sau ale asociaților ori angajaților comerciantului
– de exemplu, casele de vacanță – pentru că este limpede, că acestea nu răspund condiției
impuse de legiuitor, respectiv de a fi utilizate în activitatea comerciantului.

b) Elemente incorporale

Elementele incorporale ale fondului de comerţ sunt: firma, emblema, clientela, vadul
comercial (achalandage), drepturile de proprietate industrială, drepturile de autor, know-how
etc.
Jurisprudenţa include în fondul de comerţ şi dreptul de folosinţă asupra spaţiului în care
se exploatează fondul de comerţ.

b.1 Firma

Definiţie
Firma este definită ca fiind numele sau, după caz, denumirea folosită de comerciant
în realizarea operaţiunilor ce fac obiectul comerţului său şi sub care semnează.
Caracterele firmei
 Este un atribut de identificare a comerciantului
Firma poate fi:
 individuală, pentru profesioniștii - comercianţi persoane fizice;
 socială, pentru societăţile comerciale.
Firma comerciantului poate fi:
 originară (constitutivă);
 derivată (dobândită de la adevăratul titular).
În cazul unei firme derivate, dobânditorul firmei trebuie să înscrie în firmă menţiunea
„succesor”. În cazul societăţilor pe acţiuni şi societăţilor în comandită pe acţiuni nu se cere
menţiunea de „succesor”. În cazul societăţilor în nume colectiv, comandită simplă şi
întreprinderilor familiale, există obligativitatea menţionării calităţii de „succesor”.
Condiţii de validitate
 Noutatea firmei
Conform articolului 38 din Legea nr. 26/1990, republicată şi modificată, „orice firmă
nouă trebuie să se deosebească de cele existente”. Dacă o firmă nouă este asemănătoare cu
alta, trebuie să se adauge o menţiune care să o deosebească de aceasta, fie prin desemnarea
mai precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de comerţ.
 Disponibilitatea firmei
Este verificată de către Biroul Unic înainte de întocmirea actelor constitutive. Se va
refuza înscrierea unei firme care poate produce confuzie cu alte firme deja înregistrate.
Firmele şi emblemele radiate din Registrul Comerţului nu sunt disponibile pentru o perioadă
de 2 ani de la data radierii (art. 39 alin. 3 din Legea nr. 26/1990, modificată şi republicată).
 Liceitatea firmei

10
 Potrivit articolului 40 din Legea nr. 26/1990, republicată şi modificată, nici o firmă nu
va putea cuprinde o denumire întrebuinţată de comercianţii din sectorul public.
Conţinutul firmei
 profesionistul - comerciant persoană fizică – firma se compune din numele
comerciantului scris în întregime sau din numele şi iniţiala prenumelui acestuia;
 întreprinderile familiale – firma trebuie să cuprindă numele membrului de familie la
iniţiativa căruia se înfiinţează întreprinderea familială, cu menţiunea „întreprindere
familială”, scrisă în întregime;
 societate în nume colectiv – firma se compune din numele a cel puţin unuia dintre
asociaţi, cu menţiunea „societate în nume colectiv” scrisă în întregime;
 societate în comandită simplă – firma conţine numele a cel puţin unuia dintre
asociaţii comanditaţi, cu menţiunea „societate în comandită simplă” scrisă în
întregime;
 societate pe acţiuni şi societate în comandită pe acţiuni – firma conţine o denumire
proprie însoţită de menţiunea „societate pe acţiuni” sau „S.A.”;
 societate cu răspundere limitată – firma conţine o denumire proprie la care se poate
adăuga numele unuia sau mai multor asociaţi, însoţită de menţiunea „societate cu
răspundere limitată” sau „S.R.L.”
Potrivit modificărilor aduse Legii nr. 26/1990 privind Registrul Comerţului prin Legea
nr. 161/2003, profesionistul-comerciant este obligat să menţioneze pe orice documente
întrebuinţate în comerţ numele, denumirea, sediul social, C.U.I. şi C.N.P. , dacă este cazul;
sunt exceptate bonurile fiscale emise de aparatele de marcat electronice, care vor cuprinde
elementele prevăzute de legislaţia în domeniu.
Transmiterea firmei
Firma se poate transmite numai odată cu fondul de comerţ. Transmiterea firmei se poate
face atât prin acte juridice „inter vivos”, cât şi „mortis causa”.
Apărarea firmei
Profesionistul - comerciant beneficiază de următoarele acţiuni:
 acţiunea în contrafacerea sau uzurparea firmei;
 acţiunea în concurenţă neloială;
 acţiunea în daune (despăgubiri) materiale şi morale.
Înregistrarea firmei
Comerciantul se bucură de protecţie juridică numai dacă firma o fost înregistrată la
Registrul Comerţului. Conform articolului 30, alin. (4) din Legea nr. 26/1990, republicată şi
modificată, dreptul de folosinţă exclusivă este protejat din momentul înregistrării firmei.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
1. Definiţi firma şi arătaţi care sunt caracterele (trăsăturile) acesteia.

b.2. Emblema

Definiţie
Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de altul de
acelaşi gen sau o întreprindere de alta de acelaşi gen.
Caracterele emblemei
 emblema, spre deosebire de firmă, nu este obligatorie;
 emblema deosebeşte un comerţ de alt comerţ, un stabiliment de alt stabiliment, o
întreprindere de altă întreprindere;
 noutatea emblemei (articolul 43 din Legea nr. 26/1990, republicată şi modificată);
 disponibilitatea emblemei se verifică de către Biroul Unic înainte de întocmirea
actelor constitutive;
11
  emblemele se scriu în primul rând în limba română; pentru a nu se confunda cu firma,
emblema va fi scrisă cu litere mai mari, în aşa fel încât mărimea literelor firmei să fie
jumătate din cea a literelor cu care este scrisă emblema.
Transmiterea emblemei
Spre deosebire de firmă, emblema se poate transmite separat de fondul de comerţ.
Înregistrarea emblemei
Dreptul de folosinţă exclusivă asupra emblemei se dobândeşte prin înscrierea ei în
Registrul Comerţului.
Utilizarea emblemei
Emblemele vor putea fi folosite pe panouri de reclamă, oriunde ar fi aşezate (pe facturi,
scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afişe, publicaţii), şi în orice alt mod numai dacă
vor fi însoţite în mod vizibil de firma comerciantului.
Apărarea emblemei
Emblema poate fi protejată prin următoarele acţiuni:
 acţiunea în concurenţă neloială;
 acţiunea în daune materiale şi morale pentru prejudiciul cauzat;
 acţiunea penală în cazul când fapta săvârşită de alt comerciant legată de emblema
unui comerciant întruneşte elementele constitutive ale vreunei infracţiuni.

b.3. Clientela

Definiţie
Reprezintă totalitatea persoanelor fizice şi juridice care se află în raporturi juridice
cu un comerciant. Din punct de vedere contabil se exprimă sub forma unei cifre.
Factorii care influenţează clientela se grupează în două categorii:
 factori interni care fac parte din fondul de comerţ:
 obiectivi (de exemplu: locul unde este amplasat magazinul sau sediul comerciantului,
calitatea imobilizărilor productive, calitatea produselor);
 subiectivi (legaţi de regulă de personalul întreprinderii, de exemplu: fidelitatea,
calitatea prestaţiei efectuate, dinamismul, publicitatea etc.).
 factori externi care influenţează clientela şi supravaloarea firmei, ca de exemplu
elementele legate de concurenţă, piaţa deţinută, posibilitatea obţinerii creditelor etc.
Drepturile comerciantului asupra clientelei
Comerciantul nu are un drept subiectiv asupra clientelei, dar, cu toate acestea, clientela
este evaluată în momentul transmiterii de către comerciant a fondului de comerţ; deci
comerciantul consideră că are o clientelă proprie.
Există o situaţie specială, în cazul magazinelor colective: clientela aparţine în egală
măsură tuturor celor care-şi exploatează comerţul în magazinul respectiv. Ceea ce se
evaluează în acest caz este vadul comercial care a absorbit clientela, confundându-se cu
aceasta.
Dependenţa juridică şi materială a clientelei
Apare atunci când comerţul este exploatat în cadrul altei întreprinderi (cazul
magazinelor amplasate în gări, staţii PECO etc.).

b.4. Vadul comercial (achalandage)

Definiţie
Reprezintă puterea sau capacitatea comerciantului de a atrage clientela.
Factorii care influenţează vadul comercial se grupează în două categorii:
 factori interni
 obiectivi – locul amplasării magazinului sau sediului comercial;
– calitatea produselor sau a serviciilor.
12
  subiectivi – publicitatea comerciantului;
– calitatea personalului angajat.
 factori externi
Printre aceştia se numără: reputaţia bancherilor, a clienţilor sau a partenerilor de afaceri
ai comerciantului.
Dacă locul în care se desfăşoară activitatea comerciantului este deţinut pe baza unui
contract de închiriere, la stabilirea chiriei se va avea în vedere şi faptul că magazinul este
amplasat într-un loc care poate să atragă un profit sporit. În acest caz cuantumul chiriei va fi
mai mare decât cel plătit pentru un spaţiu similar situat în alt loc.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
1. Comparaţie între clientelă şi vadul comercial.

b.5. Drepturile de proprietate industrială şi intelectuală

Fondul de comerţ poate să conţină ca elemente incorporale:

 mărci de fabrică, de comerţ sau de servicii;
 brevete de invenţie;
 desene şi modele ale produselor;
 know-how (savoir-faire);
 programe din domeniul informaticii (dreptul de autor).
Aceste elemente sunt reglementate fiecare în parte de legi speciale, mai puţin
know-how-ul. Astfel, în privinţa mărcilor şi indicaţiilor geografice se aplică dispoziţiile Legii
nr. 84/1998, modificată; în privinţa brevetelor de invenţie, Legea nr. 64/1991; modelele şi
desenele industriale sunt reglementate prin Legea nr. 129/1992; iar în privinţa drepturilor de
autor se aplică Legea nr. 8/1996, modificată.
 Mărcile de fabrică sau de comerţ
Definiţie
Sunt semne, desene şi chiar denumiri care individualizează produsele unui
fabricant sau mărfurile unui comerciant, deosebindu-le de produsele ce aparţin altui
comerciant.
Condiţii de validitate
 Condiţii de fond
 Noutatea mărcii. Prin marcă se vor deosebi produsele unui comerciant de ale altora,
şi de mărcile legitim dobândite de alţii.
Condiţia noutăţii este relativă, spre deosebire de brevetele de invenţie la care noutatea
trebuie să fie absolută.
Nu este necesar să se aleagă un semn care să fie rezultatul fanteziei originale, fiindcă în
acest domeniu, ca şi în cel al emblemelor, s-ar cere imposibilul; este suficient să existe o
deosebire în comparaţie cu mărcile legal dobândite de alţi producători. Aceasta înseamnă că
noutatea va fi apreciată în raport cu mărcile care beneficiază de anterioritatea folosinţei şi al
depozitului în condiţiile legii.
Din acest principiu rezultă că se pot adopta mărci care au fost folosite, dar care au intrat
în domeniul public „prin abandon”, mărci folosite de alţii, însă pentru industrii sau produse de
comerţ deosebite. Pot, de asemenea, să fie folosite opere de artă intrate în domeniul public, la
care comerciantul nu are nici o contribuţie creatoare (de exemplu un fabricant de produse de
înfrumuseţare feminină poate să adopte ca marcă celebrul portret al Giocondei).
Noutatea mărcii se apreciază în raport cu toate elementele componente, fără a discuta
elementele sale constitutive considerate în mod izolat, pentru care o marcă de fabrică sau de
13
comerţ poate fi confundată cu alta, în privinţa aspectelor sale de detaliu. Ceea ce interesează
este impresia generală pe care o lasă privirea unei mărci. Aprecierea posibilităţilor
„confuziunii” mărcilor aparţine instanţei, care este suverană; oricum soluţia trebuie motivată
sub aspectul îndeplinirii condiţiei de fond, adică de noutate a mărcii.
 Specializarea mărcii constă în calitatea mărcii de a individualiza şi de a distinge
mărfurile unui comerciant.
Nu este suficient ca o marfă să fie nouă, originală, faţă de toate celelalte înscrise şi
folosite în aceeaşi ramură de comerţ sau industrie, ci trebuie ca marca să distingă provenienţa
mărfurilor sau produselor unui anumit comerciant.
 Condiţii de formă
Marca trebuie înregistrată la OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci)
înregistrarea având efect constitutiv cu privire la dreptul de proprietate asupra ei.
Compoziţia mărcii. Principiul libertăţii alegerii. Persoana (comerciantul) care doreşte
să-şi protejeze produsele prin intermediul unei mărci are deplină libertate în alegerea
semnelor, cu unica limitare că nu pot face obiectul unei mărci private denumirile generice sau
necesare ale produselor, adică acele cuvinte cu care, în general, sunt denumite produsele.
Pot fi adoptate ca mărci:
 Numele, cu condiţia ca întrebuinţarea lui ca marcă să se facă sub formă deosebită.
Numele singur nu poate prezenta caracter de noutate şi de specialitate, condiţii
necesare îndeplinirii de către marcă a funcţiilor sale. Numele poate însă să capete alte
caractere dacă literele sunt aranjate într-o altă formă decât cea obişnuită.
 Denumirile pot forma obiectul unei mărci, cu condiţia să fie originale. Şi în acest caz
există limitări, în sensul că nu pot fi adoptate denumirile generale ale produsului
respectiv sau denumirile cu caracter geografic.
 Culoarea poate fi un sens distinctiv pentru unele produse lichide; rămâne la libera
apreciere a instanţelor de a considera culoarea ca un element distinctiv.
Transmiterea mărcii
Dreptul asupra unei mărci este de natură patrimonială şi, în acelaşi timp este un element
al fondului de comerţ; ca atare, poate face obiectul transmisiunii prin acte juridice ca:
vânzare-cumpărare, donaţie, testament etc., transmiterea poate fi cu efect parţial sau total.
Comerciantul se bucură de protecţie juridică dacă marca a fost înregistrată la OSIM;
protecţia juridică produce efecte timp de 10 ani.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
1. Delimitaţi marca de fabrică (sau de comerţ) de emblemă.

 Brevetul de invenţie

Definiţie
Brevetele de invenţie reprezintă, alături de firmă, emblema şi marca de fabrică sau
de comerţ, un drept, un bun incorporabil al fondului de comerţ.
Condiţii de validitate
 Condiţii de fond
Noutatea trebuie să fie absolută, adică invenţia să fie originală.
Brevetele se împart în două categorii: principale şi de perfecţionare.
 Condiţii de formă
Brevetul trebuie să fie înregistrat la OSIM. Protecţia asupra invenţiei operează timp de
20 de ani.
Brevetul de invenţie conferă posesorului sau succesorilor legali ai acestuia următoarele
drepturi:
 de a exploata în folosul său obiectul brevetului;
14
  de a urmări în instanţă pe acela care a uzurpat dreptul derivând din brevet. Drepturile
rezultate din brevet pot fi transmise prin acte juridice de vânzare-cumpărare, donaţie,
licenţă, testament.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
1. Au fond de comerţ:
a) numai societăţile comerciale;
b) numai profesioniștii-comercianţi care au vad comercial;
c) toţi profesioniștii-comercianţi;
d) toate persoanele fizice şi juridice;

2. Fondul de comerţ al unei societăţi comerciale:

a) cuprinde salariaţii societăţii respective, având aceeaşi natură cu fapta de comerţ a
întreprinderii săvârşită de societatea comercială în cauză;
b) se confundă cu scursala societăţii comerciale respective, având natura unui
dezmembrământ fără personalitate juridică al acesteia;
c) are natura unei filiale a societăţii comerciale în al cărei patrimoniu se regăseşte;
d) este un bun incorporal aflat in partimoniul societăţii comerciale, bun ce poate fi exploatat
în cadrul unei sucursale.

3. Marca de produs Fanta - Exotic adusă ca aport la capitalul social reprezintă:

a) aport în creanţe;
b) aport în lichidităţi;
c) aport în natură de bun corporal;
d) aport în natură de bun incorporal;
e) aport în industrie.

4. Firma deosebeşte:
a) un comerciant de alt comerciant;
b) un comerţ de alt comerţ;
c) un produs de alt produs;
d) un serviciu de alt serviciu;
e) un desen industrial de un alt industrial.

5. Clientela este:
a) element incorporal al fondului de comerţ;
b) element corporal al fondului de comerţ;
c) drept nepatrimonial;
d) bun imobil prin determinarea legii;
e) lucru.

6. Firma se înstrăinează:
a) numai odată cu fondul de comerţ;
b) numai odată cu spaţiul comercial în care se exploatează fondul de comerţ;
c) independent de fondul de comerţ;
d) împreună cu emblema;
e) împreună numai cu clientul.

7. Reprezintă element de identificare a produselor unui comerciant:

a) emblema;
b) firma;
c) marca de fabrică sau de comerţ;
d) desenele şi denumirile de origine;
e) clientela comerciantului.

15
8. Capacitatea unui fond de comerţ de a atrage clientela reprezintă:
a) un drept nepatrimonial al comerciantului;
b) clientela;
c) nu are legătură cu comerciantul;
d) un bun corporal al comerciantului;
e) vadul comercial

9. Marca de produs se înstrăinează:

a) numai odată cu fondul de comerţ;
b) independent de fondul de comerţ;
c) odată cu emblema;
d) nu poate fi înstrăinată;
e) odată cu magazinul.

10. Brevetul de invenţie:

a) este element corporal al fondului de comerţ;
b) este element incorporal al fondului de comerţ;
c) este un bun fungibil al comerciantului;
d) este un bun corporal, mobil al comerciantului;
e) nu face parte din fondul de comerţ.

11. Fondul de comerţ cuprinde:

a) emblema, clientela, datoriile si vadul comercial;
b) elemente corporale şi incorporale;
c) materialele, echipamentele, datoriile şi utilajele.

12. Emblema este:

a) element incorporal al fondului de comerţ;
b) element corporal al fondului de comerţ;
c) drept nepatrimonial;

13. Emblema unei societăţi comerciale pe acţiuni se poate înstrăina:

a) independent de fondul de comerţ;
b) numai împreuna cu fondul de comerţ;
c) nu poate fi înstrăinată.

14. Nu sunt elemente ale fondului de comerţ:

a) firma;
b) emblema;
c) brevetele de invenţie;
d) creanţele;
e) clientela.

15. Fondul de comerţ este:

a) o universalitate de fapt mobiliară;
b) o universalitate juridică imobiliară;
c) o universalitate corporală;
d) un bun imobil;
e) o întreprindere de comerț.

16
 Secţiunea 3
Operaţiuni asupra fondului de comerţ

3.1. Aspecte generale

În legislaţia română există în prezent două dispoziţii care se referă în mod expres la
operaţiile juridice care se pot face asupra fondului de comerţ:
 În primul rând, dispoziţia cuprinsă în art. 21 din Legea Registrului Comerţului nr.
26/1990, republicată şi modificată, text în care sunt prevăzute actele juridice „inter vivos”
asupra fondului de comerţ: „în registrul comerţului se vor înregistra menţiuni referitoare la
donaţia, vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală mobiliară fondului de comerţ precum şi
orice alt act prin care se aduc modificări, înregistrărilor în registrul comerţului, sau care fac
să înceteze firma ori fondul de comerţ”.
Aşadar, operaţiunile juridice care pot fi făcute asupra fondului de comerţ sunt, în
principal: vânzarea, donaţia, locaţiunea, şi garanţia reală mobiliară.
Deşi legea nu o prevede în mod expres, există şi o altă operaţiune juridică, respectiv,
aportul în societate al fondului de comerţ (ca o vânzare de tip particular).
Aceste acte juridice pot avea ca obiect fondul de comerţ în totalitatea lui sau numai
elemente corporale ori incorporale (cu excepţia firmei care nu se poate înstrăina decât
împreună cu fondul de comerţ).
 În al doilea rând, transmiterea fondului de comerţ potrivit art. 41 din Legea nr.
26/1990, republicată şi modificată, se face prin testament sau moştenire legală.
Astfel, potrivit acestui text legal „Dobânditorul cu orice titlu al unui fond de comerţ va
putea să continue activitatea sub firma anterioară, care cuprinde numele unui comerciant,
persoană fizică, sau al unui asociat, al unei asociaţii familiale, societăţi în nume colectiv ori
comandită simplă cu acordul expres al titularului precedent sau al succesorilor săi în
drepturi şi cu obligaţia de menţionare în cuprinsul acelei firme a calităţii de succesor.
Păstrarea firmei precedente este permisă societăţii pe acţiuni, societăţii în comandită pe
acţiuni sau societăţii cu răspundere limitată, fără cerinţa menţionării raportului de
succesiune”.
Această dispoziţie conţine nu numai o obligaţie de publicitate, ci şi unele condiţii pe
care trebuie să le îndeplinească dobânditorul fondului de comerţ:
 în primul rând, o condiţie de formă, de publicitate;
 în al doilea rând, două condiţii de fond, una relativă la numele comercial (firma) care
trebuie să cuprindă menţiunea „succesor” a dobânditorului fondului de comerţ şi
consimţământul expres al proprietarului precedent sau al moştenitorilor săi.
Dispoziţia analizată nu vizează decât comercianţii persoane fizice, în anumite condiţii,
societatea cu răspundere limitată şi celelalte „structuri” (regii autonome, organizaţii
cooperatiste) care au obligaţia înmatriculării şi înscrierii firmei în registrul comerţului.
Formalitatea publicităţii este cerută pentru a asigura opozabilitatea actului juridic
faţă de terţele persoane şi, în mod special, pentru protejarea drepturilor creditorilor
cedentului fondului de comerţ.
În privinţa condiţiilor de validitate de fond şi de formă a actelor juridice încheiate,
acestea vor fi supuse reglementărilor generale în materie, întrucât, până în prezent legislaţia
română nu conţine dispoziţii cu caracter special, care să vizeze numai fondul de comerţ.

3.2. Vânzarea - cumpărarea fondului de comerţ

În lipsa unor reglementări cu caracter special, derogatorii de la dreptul comun, vânzarea
este supusă regulilor care guvernează vânzarea bunurilor mobile, cu condiţia,
îndeplinirii publicităţii, prevăzută de Legea nr. 26/1990, republicată şi modificată.
17
 Dacă odată cu fondul de comerţ se înstrăinează şi imobilul în care se exploatează
fondul, desigur acesta va fi supus regulilor Noului Cod civil privind vânzarea imobilelor,
inclusiv publicitatea în registrul de carte funciară.
Dacă vânzarea cuprinde şi terenul aferent clădirii unde se exploatează fondul de comerţ,
potrivit Noului Cod civil, actul de vânzare-cumpărare trebuie să se încheie în forma
autentică.
Dacă se vinde fondul de comerţ în totalitatea lui, creanţele şi debitele nu se transmit
dobânditorului (cumpărătorului), pentru că acestea nu sunt elemente componente ale fondului
de comerţ.
În schimb, în practică, se pot transmite cumpărătorului contractele de muncă încheiate de
vânzător cu salariaţii săi, contractele de furnizare de energie electrică etc., necesare
continuării activităţii de către cumpărător.
 Obligaţiile vânzătorului, respectiv de predare a bunului vândut şi de garanţie contra
evicţiunii, se concretizează în predarea titlurilor referitoare la elemente corporale şi
necorporale ale fondului de comerţ şi în obligaţia pe care şi-o asumă vânzătorul de a
nu-l „tulbura” pe cumpărător, printr-un fapt personal de concurenţă calificată drept
neloială.
Obligaţia de garanţie pentru evicţiune (dacă o terţă persoană pretinde că are un drept
asupra fondului de comerţ), obligaţia ce-i revine oricărui vânzător există şi în cazul vânzării
fondului de comerţ, evicţiune care poate să provină dintr-un fapt personal al celui care
pretinde că are un drept asupra fondului de comerţ (în totalitatea lui) sau numai cu privire la
anumite elemente ale acestuia.
Potrivit art. 1695 NCC, vânzătorul este obligat de drept (în virtutea legii) să-l garanteze
pe cumpărător împotriva evicțiunii care l-ar împiedica total sau parțial în stăpânirea bunului
vândut.
În privința momentului când intervine evicțiunea, legiuitorul distinge între
- fapta de evicțiune care provine de la o terță persoană - garanția este datorată de
vânzător numai dacă pretențiile terțului sunt întemeiate pe un drept născut anterior datei
vânzării și care nu au fost aduse la cunoștința cumpărătorului până la acea dată.
- cea provenită chiar de la vânzător - acesta (vânzătorul) răspunde și pentru fapte care
s-au ivit ulterior vânzării.
Vânzătorul, după caz, are şi obligaţia de garanţie pentru „utila” folosinţă a
lucrurilor. Dacă în fondul de comerţ ce face obiectul vânzării există bunuri corporale,
garanţia pentru viciile acestor lucruri operează, în baza dispoziţiilor din Noul Cod civil (art.
1707-1718 și, în mod special art. 1716-1718), în care se prevede garanția pentru buna
funcționare.
Referitor la răspunderea contractuală pentru neexecutarea obligațiilor, atât vânzătorul,
cât și cumpărătorul sunt supuși dispozițiilor din Codul civil privitoare la contractul de
vânzare, completate cu cele privitoare la răspunderea contractuală, în general (art. 1350 și
urm. NCC).
În privința efectelor specifice contractelor sinalagmatice, evident, se vor aplica
dispozițiile referitoare la rezoluțiunea sau rezilierea contractului, excepția de neexecutare,
riscul contractual.
În cazul neîndeplinirii obligaţiilor de către vânzător, răspunderea operează în
condiţiile dreptului comun, cumpărătorul având următoarele posibilităţi:
 să ceară executarea silită a obligaţiilor de către vânzător, în natură sau, după caz, prin
echivalent (despăgubiri);
 să ceară rezoluţiunea (desfiinţarea) contractului plus daune-interese (despăgubiri)
pentru prejudiciul cauzat;
 să invoce excepţia de neexecutare în cazul când cumpărătorul nu şi-a executat încă
obligaţiile proprii.

18
  Cumpărătorul, la rândul lui, este obligat:
 să plătească preţul;
 să preia fondul de comerţ;
 să suporte cheltuielile vânzării dacă nu s-a prevăzut altfel.
Ca noutate a Codului civil este instituția executării directe, reglementată de art. 1726,
prin preluarea din Codul comercial a instituției executării co-active.
Potrivit art. 1726 NCC, în cazul în care, cumpărătorul unui bun mobil nu-și îndeplinește
obligația de preluare sau de plată a prețului, vânzătorul are facultatea de a depune lucrul plătit
într-un depozit, la dispoziția și pe cheltuiala cumpărătorului, sau de a-l vinde.
Condițiile vânzării sunt detaliate în art. 1726 alin. (2) NCC. Evidențierea acestei
dispoziții este importantă în cazul în care se vând odată cu fondul de comerț sau separat
bunuri mobile corporale.

3.3. Aportul în societate al fondului de comerţ

Fondul de comerţ poate constitui aport la capitalul social al unei societăţi
comerciale, fiind un aport în natură de bun incorporal.
Titularul fondului de comerţ se obligă prin actele constitutive ale societăţii, să transmită
dreptul de proprietate sau numai dreptul de folosinţă asupra fondului de comerţ şi, evident,
să-l predea societăţii.
Aportul în societate al fondului de comerţ se deosebeşte de vânzarea-cumpărarea
acestuia întrucât, în cazul aportului, în locul fondului de comerţ, asociatul primeşte părţi
sociale sau acţiuni, pe câtă vreme în cazul vânzării, vânzătorul primeşte de la cumpărător
(dobânditor) preţul fondului de comerţ vândut.

3.4. Locaţiunea fondului de comerţ

O altă operaţiune juridică privitoare la fondul de comerţ este locaţiunea (închirierea).
Locaţiunea fondului de comerţ este reglementată de două categorii de norme
juridice:
 dispoziţiile legale din dreptul comun, respectiv din Noul Cod civil (art. 1777-1823);
 dispoziţiile legale cu caracter special, prevăzute în art. 32 din Legea nr. 15/1990
privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți
comerciale şi dispozițiile din H.G. nr. 1228/1990 pentru aprobarea Metodologiei
concesionării, închirierii și locației gestiunii.
O aplicație specială a locațiunii fondului de comerț este locația de gestiune care poate să
aibă ca obiect, secții, uzine, fabrici, ori alte subunități ale unei regii autonome sau a unei
societăți comerciale cu capital de stat.
În cazul în care locatorul nu este în același timp și proprietarul imobilului în care se
exploatează fondul de comerț, pentru bunul imobil se încheie un contract de închiriere distinct
de contractul privind locațiunea fondului de comerț.
Obligațiile specifice locatarului unui fond de comerț constau în folosirea acestuia
potrivit destinației economice sau specializării fondului de comerț respectiv si, evident,
interzicerea oricărui fapt sau act de concurență care ar leza drepturile locatorului.

3.5. Garanţia reală mobiliară asupra fondului de comerţ

Fondul de comerț privit, fie ca o universalitate de fapt, fie ca un bun mobil incorporal,
poate face obiectul unei garanții reale mobiliare, garanții reglementate, în prezent, de
dispozițiile Codului civil, abrogându-se reglementările din Legea nr. 99/1999 privind unele
masuri pentru accelerarea reformei economice.

19
 Analizând dispozițiile Codului civil actual, observăm, ca noutate legislativă, faptul că,
fondul de comerț – ca universalitate de fapt, dar și ca bun incorporal, indiferent de calificare
(natură juridică) poate face obiectul unei ipoteci mobiliare.
Aceasta concluzie se întemeiază pe dispozițiile din Codul civil privitoare la ipoteca
mobiliară, pe de o parte, și cele referitoare la gaj, pe de altă parte.
Astfel, diferența vizibilă de reglementare între ipoteca mobiliara și gaj se referă la
obiectul garanției. Dacă gajul poate avea ca obiect numai bunuri mobile corporale sau titluri
negociabile, emise în formă materializată, ipoteca mobiliara poate sa aibă ca obiect o
universalitate de bunuri.
O precizare importantă cu privire la constituirea ipotecii mobiliare are ca fundament art.
2368 NCC, potrivit căruia, ipoteca convențională asupra unei universalități de bunuri mobile
sau imobile, prezente sau viitoare, corporale sau incorporale, nu poate fi constituită decât cu
privire la bunurile afectate activității unei întreprinderi.
Or, fondul de comerț, prin definiție, se constituie pentru desfășurarea activității
unei întreprinderi.
Astfel, potrivit art. 2350 alin. (2) NCC, „ipoteca” poate greva bunuri determinate ori
determinabile sau universalități de bunuri. Potrivit opiniei exprimate în doctrina de
specialitate, căreia ne raliem, textul de lege invocat se referă la universalitatea de fapt și nu la
universalitatea juridică, știut fiind faptul că, universalitatea de fapt conține numai bunuri și,
nicidecum, creanțe (drepturi) și debite (obligații).
În privința subrogației reale, deși se susține că este inoperantă în situația universalității
grevate de ipotecă, totuși, în cazul fondului de comerț dacă mărfurile (componente ale
fondului) se înstrăinează, ipoteca se strămută asupra prețului obținut din vânzare. Temeiul
legal al acestei concluzii este art. 2392 NCC, text potrivit căruia „ipoteca se extinde asupra
fructelor și productelor bunului mobil ipotecat, precum și asupra tuturor bunurilor primite de
constituitor în urma unui act de administrare ori de dispoziție încheiat cu privire la bunul
mobil ipotecat.
Se consideră, de asemenea, a fi un produs al bunului mobil ipotecat orice bun care îl
înlocuiește sau în care trece valoarea acestuia.
Aceasta dispoziție de principiu, se coroborează cu cea cuprinsă în art. 2393 NCC în care,
în mod concret, legiuitorul se referă la achiziționarea unui bun în cursul obișnuit al activității
unei întreprinderi care înstrăinează bunuri de același fel, ipoteca strămutându-se asupra
prețului sau altor bunuri rezultate din înstrăinarea bunului ipotecat [art. 2393 alin. (2) NCC].
Totodată, în privința ipotecii care are ca obiect o universalitate, contractul prin care se
constituie garanția (ipoteca) trebuie să descrie natura și conținutul acesteia.
În privința formei contractului de ipotecă mobiliară, art. 2388 NCC prevede că aceasta
trebuie să se încheie în formă autentică sau sub semnătură privată, sub sancțiunea nulității
absolute.
Forma autentica este o condiție ad validitatem ori de câte ori în fondul de comerț grevat
de ipotecă se afla și bunuri imobile. Această concluzie rezultă din interpretarea art. 2378 alin.
(1) NCC.

Publicitatea ipotecii mobiliare asupra fondului de comerț

Potrivit art. 2413 NCC, înregistrarea operațiunilor privind ipotecile imobiliare se

efectuează numai în Arhiva Electronica de Garanții Reale Mobiliare.
În situația în care, fondul de comerț asupra căruia se constituie ipoteca mobiliară,
conține și bunuri imobile aceasta trebuie să fie înscrisă în cartea funciară [art. 2377 alin. (2)
NCC].
Ca și în cazul celorlalte acte juridice (operațiuni) cu privire la fondul de comerț (vânzare,
donație, locațiune) garanția reală mobiliară trebuie menționată în registrul comerțului [art. 21
lit. a) din Legea nr. 26/1990, republicată, cu modificările anterioare și completările ulterioare].
20
  VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Care este deosebirea dintre aportul în societate al fondului de comerţ şi vânzarea acestuia?
2. S.C. „OM” SRL a încheiat un contract de împrumut bancar garantând creditul cu mărfurile
aflate în magazinul situat chiar la sediul societăţii. Ulterior perfectării contractului de împrumut
(credit) şi al contractului de garanţie reală mobiliară, mărfurile au fost vândute, urmând ca preţul să fie
încasat în termen de 30 de zile de la predare.
Întrebare:
Este valabil contractul de vânzare-cumpărare privind mărfuri care fac obiectul unei garanţii reale
mobiliare (ipotecă mobiliară)?
3. Transmiterea fondului de comerţ se poate face şi pe cale succesorală (moştenire)?

4. În situaţia în care un contract de garanţie reală mobiliară este anulat pentru eroare-viciu de
consimţământ, înscrierea garanţiei în Arhiva Electronică de Garanţii reale Mobiliare are ca efect
valabilitatea contractului? Explicaţi răspunsul.

Cuvinte-cheie:
 fond de comerţ : comerţ ansamblul bunurilor mobile şi imobile corporale şi
necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenţie, vad comercial) utilizate
de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale.
 Întreprindere :întreprinderea nu se limitează numai la activităţi comerciale,
existând şi întreprinderi civile, profesiuni liberale, de artizanat, în domeniul
agriculturii;întreprinderea conţine atât elemente materiale cât şi umane, grupate
şi organizate de comerciant în desfăşurarea activităţii sale.
 Clientelă: totalitatea persoanelor fizice şi juridice care se află în raporturi juridice
cu un comerciant.
 Vad comercial: puterea sau capacitatea comerciantului de a atrage clientela.

Bibliografie selectivă:
1. Smaranda Angheni, Drept Comercial, Profesioniștii-comercianți, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2013, p. 35-63
2. Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept Comercial, Ediţia 4,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 50-68
3. Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2009, p. 131-150
4. I.L. Georgescu, Drept comercial român, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 463-
540

21
 SOCIETĂŢILE COMERCIALE

Tema A (secţiunea 1 – secţiunea 4)

Obiective:
 Înţelegerea şi cunoaşterea noţiunii de societate comercială, din dublă perspectivă:
contract şi instituţie juridică de sine stătătoare
 Cunoaşterea clasificării societăţilor comerciale în funcţie de diferite criterii propuse în
doctrină (natura lor, răspunderea asociaţilor, structura capitalului etc.)
 Cunoaşterea formelor (tipurilor) societăţilor comerciale reglementate de Legea nr.
31/1990, republicată şi modificată, cât şi a trăsăturilor caracteristice ale fiecăreia dintre
acestea (societăţi de persoane: societatea în nume colectiv, societatea în comandită
simplă; societăţi de capital: societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni;
societate hibrid: societatea cu răspundere limitată)
 Observarea şi reţinerea elementelor specifice contractului de societate comercială
(aportul la capitalul social, participarea la profit şi pierderi, affectio societatis) şi
delimitarea acestuia de contractul de societate simplă (civilă).
 Înţelegerea şi cunoaşterea noţiunilor specifice contractului de societate (aport – tipuri
de aport, regimul juridic al fiecărui tip de aport, capital social, profit, dividende,
affectio societatis, act constitutiv, fondatori etc.)
 Cunoaşterea procedurii de constituire a societăţilor comerciale
 Cunoaşterea şi înţelegerea aspectelor specifice privind actul constitutiv şi constituirea
societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică
 Individualizarea celor două modalităţi de constituire a societăţii pe acţiuni prin
subscripţie publică: subscripţia instantanee şi subscripţia publică
 Reţinerea procedurii de realizare a subscripţiei, precum şi asimilarea noţiunilor
specifice acestei proceduri: prospect de emisiune, subscrierea acţiunilor, adunare
constitutivă, fondatori etc.
 Cunoaşterea semnificaţiei noţiunilor de filială şi sedii secundare şi observarea
diferenţei dintre acestea
 Cunoaşterea situaţiilor reglementate de Legea nr.31/1990, republicată şi modificată, de
constatare a neregularităţilor apărute după constituirea societăţii comerciale
 Cunoaşterea instituţiei nulităţii societăţii comerciale

22
 Secţiunea 1
Noţiune, natură juridică şi clasificare

1.1. Noţiune şi natură juridică

Societatea comercială poate fi privită cel puţin în două sensuri:

 ca o instituţie juridică în sine, considerată a fi un organism, constituit de regulă pe
baze asociative, cu scopul obţinerii unui anumit profit de către cei care s-au asociat, şi
în vederea realizării unei activităţi comerciale;
 ca un contract, cu caracteristici proprii, determinate de specificul scopului pentru
care s-a realizat acordul de voinţă.
Este de observat faptul că legislaţia română nu defineşte nicăieri, în nici unul din sensuri,
noţiunea de societate comercială. A fost meritul doctrinei, care a încercat o asemenea
definiţie, plecând, de regulă, de la dispoziţiile Codului civil, care, în art. 1491 defineşte
societatea civilă, în sensul de contract de societate . De altfel, şi în doctrina de specialitate
 

străină (de exemplu, în cea franceză), societăţile comerciale sunt definite pornind de la
noţiuni apropiate, reglementate însă de Codul civil . 

Cele două sensuri în care trebuie privită societatea comercială explică de altfel şi natura
sa juridică cu totul specifică, natură ce rezultă din înţelegerea conceptelor de
societate-contract şi societate-instituţie.
Astfel, concepţia contractualistă, impusă de dezvoltarea teoriei contractelor în secolul
trecut, explică existenţa societăţilor comerciale pornind de la condiţiile de validitate impuse
oricărui contract şi de la tehnicile contractualiste ce stabilesc raporturile în cadrul societăţii
formate (de exemplu, administrarea societăţii are la bază un contract de mandat în baza
căruia îşi desfăşoară activitatea administratorul).
Dezavantajele absolutizării unei asemenea teorii rezidă din aspectele specifice care
conturează o societate comercială, aspecte ce nu pot fi explicate exclusiv prin mecanisme
contractuale (de exemplu, o societate comercială intră efectiv în circuitul comercial numai
după înregistrarea sa în registrul comerţului, respectiv în baza unei formalităţi
administrative, astfel încât simpla manifestare de voinţă a asociaţilor nu ar fi suficientă
pentru a activa însăşi societatea).
Totodată, o asemenea conceptualizare nu ar putea da nici o explicaţie existenţei
societăţilor de tip unipersonal (societăţi cu răspundere limitată cu unic asociat, reglementate
ca atare de legea română), deoarece acordul de voinţă, fundamental pentru orice contract,
lipseşte.
Aşa se explică de ce s-a încercat definirea societăţii comerciale prin prismă
instituţională, pornind de la faptul că instituţia juridică reprezintă un ansamblu de reguli care
organizează într-o manieră imperativă şi durabilă un grup de persoane având un scop bine
determinat.

1.2. Clasificarea societăţilor comerciale

O primă clasificare a societăţilor comerciale a fost realizată prin intermediul Legii
privind transformarea fostelor unităţi socialiste de stat în societăţi comerciale şi regii
autonome nr. 15/1990. Având în vedere momentul în care a fost adoptată această lege, ea a
încercat să facă o delimitare a societăţilor comerciale, ţinând cont de titularul de capital.
Astfel, conform Legii nr. 15/1990, societăţile comerciale puteau fi:
 societăţi cu capital integral de stat;
 societăţi cu capital mixt (de stat şi privat);
 societăţi cu capital integral privat.

23
 După adoptarea Legii nr. 31/1990, s-a revenit la clasificarea societăţilor comerciale după
natura lor, în societăţi de capitaluri şi societăţi de persoane, având în vedere enumerarea
formelor de societate, în cuprinsul legii. Alături de societăţile de persoane şi cele de capital,
ca societate de graniţă, care împrumută atât trăsături specifice societăţilor de persoane cât şi
de la cele de capital s-a constituit societatea cu răspundere limitată, societate care, în
special în actuala conjunctură social-economică din România, reprezintă forma cel mai des
uzitată.
În doctrina de specialitate, s-au propus şi alte criterii de clasificare ale societăţilor
comerciale, respectiv:
 în funcţie de răspunderea asociaţilor:
- societăţi în care asociaţii au răspundere limitată;
- societăţi în care asociaţii au răspundere nelimitată.
 în funcţie de structura capitalului social:
- societăţile comerciale cu capitalul social împărţit în acţiuni;
- societăţile comerciale cu capitalul social împărţit în părţi de interese.
 în funcţie de titlurile de valoare:
- societăţi comerciale care emit titluri de valoare;
- societăţi comerciale care nu pot emite astfel de titluri.
Este de observat însă că, în realitate, toate aceste clasificări sunt circumscrise împărţirii
societăţilor comerciale în societăţi de persoane şi de capital, cu luarea în considerare a
elementelor specifice societăţii cu răspundere limitată. Astfel, de exemplu, în ceea ce priveşte
răspunderea asociaţilor, aceasta este nelimitată în cazul societăţilor de persoane şi limitată la
aportul la capitalul social, în cazul societăţilor de capital. Societăţile cu răspundere limitată,
după cum le indică şi numele, au împrumutat această trăsătură de la societăţile de capital,
asociaţii în cadrul lor, având o răspundere limitată. La fel, societăţile de capital presupun un
capital social împărţit pe acţiuni, în timp ce societăţile de persoane au capitalul social împărţit
în părţi de interese. În cazul societăţilor cu răspundere limitată, capitalul social este împărţit în
părţi sociale, acestea reprezentând o formă specifică a părţilor de interese.
Societăţile comerciale pot fi clasificate şi având în vedere modul lor de reglementare.
Din acest punct de vedere, există:
 societăţi comerciale reglementate de Legea generală, (Legea nr. 31/1990
republicată);
 societăţi comerciale reglementate în legi speciale:
- societăţile bancare, reglementate de O.G. nr. 99/2006
- societăţile agricole, reglementate de Legea nr. 36/1991;
- societăţile de asigurări, reglementate prin Legea nr. 32/2000, modificată.
Dreptul românesc identifică două categorii de societăți comerciale:
- societățile cu capital de stat, societăți care s-au înființat prin transformarea fostelor unități
economice de stat, în societăți comerciale, în baza Legii nr. 15/19901 și
- societăți constituite potrivit Legii nr. 31/1990.
Deosebirea fundamentală între cele doua categorii de societăți comerciale constă în
forma de proprietate a bunurilor pe care le au în patrimoniu și pe care le-au adus asociații.
Societățile înființate potrivit Legii nr. 31/1990, se bazează pe proprietatea privata
asupra bunurilor, în timp ce, societățile cu capital de stat au în patrimoniu bunuri
proprietate de stat. Capitalul social este deținut de către stat. Prin privatizarea acestor
societatea unele au devenit societăți cu caracter mixt – de stat și privat.
Societățile cu capital de stat s-au înființat prin hotărâre a guvernului sau prin decizia
organelor administrației locale, în funcție de interesul național sau local al acestora.

24
  Regiile autonome

Regiile autonome sunt persoane juridice care sunt reglementate de Legea nr. 15/1990
privind reorganizarea unităților economice de stat, ca regii autonome și societăți comerciale și
care s-au constituit pentru reorganizarea unităților economice de stat în ramurile strategice ale
economiei naționale (industria de armament, industria energetică, în domeniul comunicațiilor,
transporturilor etc.).
Prin O.U.G. nr. 30/1997, s-a modificat fundamental însăşi existenţa regiilor autonome.
Astfel, o parte din aceste regii s-au desfiinţat, o altă parte s-au transformat, şi în sfârşit, cele
considerate a funcţiona în domenii esenţiale ce privesc interesele statului au continuat să
existe în forma iniţială. În ce priveşte cazul regiilor autonome transformate, acestea s-au
reorganizat sub forma unor societăţi naţionale sau companii naţionale, care însă s-au
constituit şi sunt considerate a fi societăţi comerciale, potrivit Legii nr. 31/1990, republicată,
cu modificările și completările ulterioare (LSC).
Bunurile pe care regiile autonome le au în patrimoniu aparțin domeniului public al
statului.
Activitățile economice pe care le realizează regiile autonome sunt asemănătoare sau
chiar identice celor desfășurate de societățile comerciale, motiv pentru care, atât doctrina, cât
si jurisprudența au considerat că regiile autonome au calitatea de comerciant.
Regiile autonome s-au înființat, fie prin hotărâre de guvern, fie prin decizia organelor
administrației locale, au gestiune economică proprie și autonomie financiară.

De altfel, asemenea societăţi cu un anumit specific se regăsesc şi în reglementările altor

state. Astfel, de exemplu, în Franţa , se consideră a fi societăţi cu un statut juridic specific:
 

 societăţi cooperative, în cadrul cărora asociaţii sunt în acelaşi timp, fie muncitori
angajaţi în serviciul acelei societăţi (cazul cooperativelor de producţie), fie furnizori
de produse pentru societatea respectivă, fie clienţi (în cadrul unor cooperative de
consum). Hotărârile în cadrul acestor forme societare, se adoptă conform regulii „un
om, un vot”;
 societăţi care presupun participarea muncitorilor, care, în mod obligatoriu, se
constituie sub forma societăţilor anonime, şi care permit participarea salariaţilor la
beneficii şi la gestionarea efectivă a societăţii respective.
Similar, în momentul în care în România s-a urmărit ca prin lege să se asigure
accelerarea privatizării, o formulă asemănătoare s-a introdus prin Legea nr. 77/1994 privind
asociaţiile salariaţilor şi membrilor conducerii societăţilor comerciale care se privatizează,
abrogată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor
comerciale, lege prin care, printre altele, s-au constituit P.A.S.- urile.
 societăţi cu capital variabil, societăţi în cadrul cărora capitalul variază în mod
constant, fie prin majorarea acestuia în urma vărsămintelor efectuate de asociaţii existenţi sau
cei care doresc să dobândească o asemenea calitate, fie prin reducerea capitalului în mod
periodic, în urma retragerii unor asociaţi.
Astfel de clauze de variabilitate a capitalului sunt interzise în legislaţia franceză, pentru
cazul societăţilor pe acţiuni, altele decât cele de tip cooperatist sau a celor constituite ca atare,
cu specificarea variabilităţii capitalului, începând cu anul 1981, an în care în dreptul francez
au fost asimilate dispoziţiile celei de-a doua directivă europeană din 13 decembrie 1976.
 societăţi economice mixte, constituite prin asocierea capitalului privat cu o
colectivitate publică.
Din 1983, s-au admis astfel de asocieri şi la nivel local, constituindu-se societăţi
economice mixte locale. Astfel de societăţi pot fi comparate cu societăţile cu capital majoritar
de stat, având în vedere faptul că ele trebuie constituite în mod obligatoriu sub forma unor
societăţi pe acţiuni, iar capitalul majoritar este deţinut de puterea publică. De asemenea, în
cadrul organismelor de decizie votul majoritar aparţine tot autorităţii, fie ea locală sau
25
centrală. Scopul constituirii unor asemenea societăţi constă în realizarea în comun a
exploatării unor servicii publice cu caracter comercial sau industrial, sau pentru alte activităţi
de interes general pentru societate.
Este de observat faptul că şi legislaţia română admite astfel de asocieri, dar numai în
baza unor contracte de asociere în participaţiune, asociaţia astfel creată, fiind, conform
Codului comercial, lipsită de personalitate juridică. Intervenţia statului sau a organelor sale în
cadrul unor societăţi comerciale este posibilă, dar numai în situaţia în care statul participă în
calitate de simplă persoană juridică, şi nu ca autoritate.
 societăţi naţionalizate, în cadrul cărora statul deţine integral capitalul social.
Chiar dacă după anul 1986, ca urmare a unor noi reglementări, s-a urmărit un transfer de
proprietate de la stat către sectorul privat, astfel de societăţi au continuat să existe. Pentru a
exista însă, ele trebuie expres şi limitativ a fi prevăzute de lege.
Se poate observa că, practic, astfel de societăţi se aseamănă în principiu, cu regiile
autonome existente în România, în sectoare de activitate de maxim interes pentru economia
naţională, şi acestea, conform Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 30/1997, nefiind decât
acelea expres şi limitativ prevăzute de lege.
De asemenea, societăţile sunt clasificate în doctrina franceză şi după obiectul de
activitate, respectiv societăţi constituite în sectorul imobiliar, în sectorul agricol, în sectorul
bancar şi de credit, societăţi pentru dezvoltarea regională, constituite ca instituţii financiare
specializate, de drept privat, societăţi anonime şi cotate la bursă .
 

De asemenea, se pot constitui forme societare şi în cadrul profesiunilor liberale. De

cele mai multe ori, aceste societăţi se constituie sub forma societăţilor civile.

 Grupurile de interes economic

Prin Legea nr. 161/2003, inspirându-se din dreptul francez (grupările de interes
economic) legiuitorul reglementează pentru prima oară Grupurile de interes economic (GIE)
şi Grupurile Europene de interes economic (G.E.I.E.) Titlul V, Capitolul II, art. 232-238,
dispoziţii care se completează cu Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată privind
simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice,
asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la
autorizarea funcţionării persoanelor juridice.
Cadrul conceptual
Potrivit art. 118 alin. 1 al Legii nr. 161/2003, grupurile de interes economic reprezintă o
asociere între două sau mai multe persoane fizice sau juridice constituită pe o perioadă
determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi precum
şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii economice respective.
Din dispoziţia legală citată rezultă aspectele definitorii ale grupului de interes economic
respectiv:
 cadrul contractual (asociativ) al grupului;
 subiectele participante care pot fi atât persoane fizice cât şi juridice;
 durata determinată a grupului;
 scopul – înlesnirea sau dezvoltarea activităţii economice a membrilor săi precum şi al
îmbunătăţirii rezultatelor economice.
Grupul de interes economic este persoană juridică cu scop patrimonial, care poate
avea calitatea de comerciant sau necomerciant, iar activitatea economică a membrilor săi
trebuie să se raporteze la activitatea principală a acestora şi să aibă doar caracter accesoriu
faţă de aceasta.
Trăsăturile grupului de interes economic
Grupul de interes economic se aseamănă cu societăţile de persoane, concret, cu
societăţile în nume colectiv, în primul rând, prin caracterul intuitu personae, trăsătură din
care decurg următoarele:
26
  numărul membrilor grupului nu poate fi mai mare de 20;
 grupul se poate constitui şi fără capital;
 în cazul existenţei unui capital, aportul membrilor poate fi de orice natură: lichidităţi
(sume de bani), natură, creanţe, muncă (industrie);
 capitalul social este împărţit în „părţi de interes” care nu sunt reprezentate prin titluri
negociabile, iar transmiterea lor se poate face numai în condiţiile legii şi ale actului
constitutiv;
 răspunderea membrilor grupului este solidară şi nelimitată, cu excepţia cazului când
în actul constitutiv s-a prevăzut altfel;
 grupul nu poate emite acţiuni, obligaţiuni sau alte titluri negociabile;
 grupul nu poate să fie membru al altui grup de interes economic sau grup european de
interes economic;
 sediul grupului se poate muta şi într-un alt stat, dispunându-se radierea din registrul
comerţului din România;
 conducerea grupului de interes economic se realizează de adunarea generală a
membrilor grupului care hotărăşte, de regulă, cu unanimitate de voturi;
 administrarea grupului revine, de regulă, membrilor grupului;
 controlul de gestiune se face de către membrii grupului care pot să desemneze şi
cenzori;
 dizolvarea grupului intervine pentru cauze comune societăţilor comerciale şi pentru
alte cauze specifice societăţilor în nume colectiv.

Secţiunea 2
Formele societăţilor comerciale

2.1. Societăţile de persoane

2.1.1. Noţiuni generale
În societatea de persoane, ceea ce interesează e calitatea asociaţilor şi nu capitalul
aportat de aceştia în societate. La baza înfiinţării unei societăţi de persoane există încrederea
între asociaţi, fapt ce determină ca relaţia care duce la constituirea unei societăţi de persoane
să fie „intuitu personae”.
Sunt societăţi de persoane:
 societăţile în nume colectiv;
 societăţile în comandită simplă.
Societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă se constituie prin
contract de societate (art. 5 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată prin
Legea nr.441/2006).

2.1.2. Trăsăturile societăţilor în nume colectiv

 Asociaţii
Societăţile de persoane sunt, în general, societăţi cu număr mic de asociaţi (minimum
2 asociaţi) şi sunt considerate în doctrină „societăţi închise”.
Au caracter închis datorită relaţiei „intuitu personae”, constituindu-se de regulă în
familie sau între persoane ale căror relaţii se bazează pe încredere. În acelaşi timp, caracterul
„închis” al societăţilor este demonstrat şi prin faptul că un asociat nu poate fi înlocuit cu o
altă persoană prin cesionarea tuturor părţilor sociale de care dispune, decât dacă toţi ceilalţi
asociaţi sunt de acord.
 Capitalul social
27
 În societăţile de persoane legea nu prevede un minimum de capital social, dar acesta,
firesc, trebuie să existe chiar din momentul constituirii societăţii, pentru că altfel nu ar putea
dobândi personalitate juridică. Orice persoană juridică trebuie să aibă un patrimoniu.
 Aporturile la capitalul social
În societăţile de persoane se admite a se aporta orice fel de bunuri: numerar, în natură
(bunuri corporale sau incorporale) şi creanţe. Cu privire la aportul în muncă sau în industrie,
deşi este admis în societăţile de persoane, acesta nu reprezintă un aport la capitalul social.
 Părţile sociale
Capitalul social este divizat în părţi sociale, numite în doctrină „părţi de interese”, de
valoare egală, care nu sunt reprezentate prin titluri negociabile şi, în principiu, sunt
netransmisibile. Cesiunea părţilor sociale sau transmiterea lor în caz de deces al unui asociat
operează numai dacă în actul constitutiv al societăţii s-a prevăzut în mod expres continuarea
activităţii cu moştenitorii celui decedat.
 Răspunderea asociaţilor
Răspunderea asociaţilor este solidară şi nelimitată.
Răspunderea este solidară, în sensul că dacă patrimoniul social nu este suficient pentru
plata datoriilor societăţii, creditorii pot urmări pe oricare dintre asociaţi pentru acoperirea
creanţelor. Asociatul care a plătit va avea acţiune în regres (recurs) împotriva celorlalţi
coasociaţi debitori, fiecare urmând să răspundă în funcţie de modul cum au convenit să
participe la beneficii şi pierderi. În lipsa unei asemenea prevederi contractuale, asociaţii vor
răspunde proporţional cu cota de participare la capitalul social.
Aşadar, solidaritatea asociaţilor există numai în raport cu creditorii societăţii. În
schimb, între asociaţi, obligaţiile sunt divizibile, în funcţie de modul de participare la
beneficii şi pierderi al fiecărui asociat.
Răspunderea este nelimitată, în sensul că fiecare asociat răspunde pentru datoriile
societăţii, inclusiv cu bunurile proprii, aşa încât, în momentul constituirii societăţii, asociaţi
trebuie să declare „averea proprie”, deci bunurile mobile şi imobile pe care le au în
patrimoniul propriu.
Deşi asociaţii răspund nelimitat, totuşi aceştia pot invoca un beneficiu de discuţiune.
Potrivit acestui drept, asociaţii acţionaţi de către creditori pot solicita acestora să urmărească,
în primul rând, societatea pentru acoperirea creanţelor şi, numai dacă aceasta nu plăteşte, să
fie urmărite bunurile fiecărui asociat (art. 3 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată şi
modificată).
 Conducerea, administrarea şi controlul
Conducerea societăţilor de persoane revine adunării generale a asociaţilor. Hotărârile
în adunările generale se adoptă, de regulă, cu unanimitate de vot.
Administrarea şi reprezentarea societăţilor în relaţiile cu terţii se face de către unul
sau doi administratori (geranţi) care, de regulă, sunt asociaţi, dar pot fi şi terţe persoane.
Controlul activităţii economico-financiare se realizează, de regulă, de către asociaţi,
aceştia având posibilitatea să desemneze unul sau mai mulţi cenzori.
 Dizolvarea
Dizolvarea societăţilor de persoane se produce pentru cauze generale, comune tuturor
formelor de societăţi comerciale, dar şi pentru unele cauze specifice, respectiv: moartea,
incapacitatea, falimentul, retragerea sau excluderea unui asociat, în condiţiile prevăzute de art.
229 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată.
Cu privire la cauzele specifice de dizolvare se impune o precizare legată de falimentul
unui asociat. Datorită existenţei acestei cauze s-a pus problema dacă în societăţile de
persoane asociaţii dobândesc calitatea de profesionist-comerciant.
În doctrina de specialitate, opinia majoritară este aceea că asociaţii nu devin comercianţi
prin participarea la o societate calificată „de persoane” şi că legiuitorul a avut în vedere
situaţia când un asociat este chiar o societate comercială aflată în stare de faliment, ori un
profesionist-comerciant – persoană fizică.
28
 2.1.3. Trăsăturile societăţilor în comandită simplă
În general, trăsăturile analizate pentru societăţile în nume colectiv se regăsesc şi în cazul
societăţilor în comandită simplă. Cu toate acestea există unele diferenţieri datorită
particularităţilor societăţii în comandită simplă.
Societatea în comandită simplă presupune două categorii de asociaţi:
- asociaţii comanditari;
- asociaţii comanditaţi.
Asociaţii comanditari sunt cei care au puterea de comandă a societăţii, care finanţează
societatea, fără a participa în mod direct la coordonarea şi administrarea patrimoniului
acesteia.
Asociaţii comanditaţi lucrează sub comanda comanditarilor, ei fiind aceia care
administrează efectiv societatea.
Asociaţii comanditari răspund numai în limita aportului la capitalul social, pe câtă
vreme asociaţii comanditaţi răspund în mod solidar şi nelimitat, ca şi asociaţii în
societatea în nume colectiv.
În cazul acestei societăţi, situaţia asociaţilor comanditaţi e asemănătoare cu aceea a
asociaţilor din societăţile în nume colectiv. Societatea este legal constituită dacă în
denumirea sa cuprinde numele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi.
Societatea în comandită simplă îşi încetează existenţa în cazul decesului, dispariţiei,
punerii sub interdicţie a unui asociat, dacă în contract nu există o clauză de continuare a
societăţii cu moştenitorii. La fel ca şi în cazul societăţilor în nume colectiv, excluderea sau
retragerea asociaţilor comanditaţi este cauză de dizolvare a societăţii.
În ambele cazuri nu se admite societatea de tip unipersonal. O societate în nume
colectiv este valabil constituită dacă are cel puţin doi asociaţi, în timp ce o societate în
comandită simplă e valabil constituită dacă are cel puţin un asociat comanditar şi un asociat
comanditat.

2.1.4. Avantajele şi dezavantajele societăţilor de persoane

Societăţile de persoane prezintă următoarele avantaje:
 asociaţii pot aporta la capitalul social bani, bunuri şi creanţe;
 pentru constituirea societăţii, legea nu prevede un minim de capital social;
 controlul activităţii societăţii se face de asociaţi, nefiind nevoie de cenzori.
Societăţile de persoane prezintă următoarele dezavantaje:
 răspunderea asociaţilor este solidară şi nelimitată;
 părţile sociale nu pot fi negociate;
 în principiu, părţile sociale nu se pot transmite nici măcar moştenitorilor, cu excepţia
cazului când s-a prevăzut în actul constitutiv acest lucru;
 sunt societăţi închise, terţele persoane neavând posibilitatea de a dobândi calitatea de
asociaţi, decât în cazurile prevăzute în actul constitutiv;
 asociații pot fi excluși din societate, în condițiile prevăzute de lege (art. 222 L.S.C.)

2.2. Societăţile de capital

Societăţile de capital presupun ca element de esenţă capitalul aportat de către
asociaţii-acţionari, capitalul având mai multă relevanţă decât calităţile asociaţilor.
Sunt societăţi de capital:
 societăţile pe acţiuni;
 societăţile în comandită pe acţiuni.

2.2.1. Societăţile pe acţiuni

29
  Constituire
Societăţile pe acţiuni se constituie în baza unui act constitutiv, ce trebuie să cuprindă
obligatoriu atât elementele specifice ale contractului de societate, cât şi cele ale statutului
de funcţionare.
Specific societăţilor pe acţiuni este faptul că ele se pot constitui atât prin subscripţie
instantanee, la fel ca orice altă societate comercială, membrii fondatori aportând la capital
sumele de bani şi, eventual alte bunuri la care s-au obligat, cât şi prin subscripţie publică în
baza unui prospect de emisiune.
 Acţionarii
Societăţile pe acţiuni sunt societăţi mari ce presupun un număr mare de acţionari la
constituire. Cu toate acestea, se pot constitui şi numai cu doi acţionari.
 Capitalul social
Capitalul social obligatoriu la constituire, stabilit prin lege, este minim 90 000 RON.
Capitalul social se poate constitui numai în bani şi în natură.
În cazul societăţii pe acţiuni care se constituie prin subscripţie simultană, legea impune,
ca la constituire să fie vărsat minim 30% din aportul fiecărui acţionar la capitalul social
subscris, pentru aportul în numerar urmând ca diferenţa să fie achitată în termen de 12
luni de la data înmatriculării societăţii. Dacă există aporturi în natură diferenţa se varsă în
termen de 2 ani de la data înmatriculării societăţii.
 Acţiunile
Capitalul social este împărţit în acţiuni, reprezentate prin titluri negociabile şi
transmisibile atât pe pieţe financiare organizate (cum sunt bursele de valori), cât şi pe pieţe
neorganizate, mai cu seamă când acţiunile nu sunt cotate la bursă. Acţiunile sunt transmisibile
atât prin acte juridice „inter vivos” (vânzare, donaţie), cât şi prin acte juridice „mortis causa”
(testament).
Acţiunile sunt nominative (atunci când în conţinutul lor este înscris titularul dreptului)
sau la purtător (simpla deţinere a acestora valorând titlu de proprietate).
O societate de capital poate emite ca titluri de valoare atât acţiuni, cât şi obligaţiuni.
 Răspunderea acţionarilor
Principala obligaţie a acţionarilor se referă la plata acţiunilor subscrise.
Răspunderea acţionarilor pentru datoriile societăţii este limitată la valoarea acţiunilor pe
care le deţine fiecare.
 Conducerea, administrarea şi controlul
Conducerea societăţii se face pe principiul majorităţii voturilor acţionarilor şi nu al
unanimităţii. Organul de conducere este adunarea generală a acţionarilor, care poate fi
ordinară sau extraordinară.
Administrarea societăţii se realizează, potrivit sistemului unitar, de către un consiliu de
administraţie şi directori. Este posibil ca administrarea societăţii să poată fi efectuată şi
numai de un singur administrator (conform art. 137 alin. (1) din Legea nr. 31/1990,
republicată), cu excepţiile prevăzute în legea modificatoare a legii societăţilor comerciale nr.
441/2006.
Totodată, potrivit actualelor reglementări (Legea nr.441/2006) administrarea societăţilor
pe acţiuni se poate face de către consiliul de supraveghere şi directoratul (sistemul dualist).
Controlul activităţii societăţii se realizează, în mod obligatoriu, de o comisie de
cenzori formată din minimum 3 cenzori şi tot atâţia supleanţi, dacă prin actul constitutiv nu se
prevede un număr mai mare. În toate cazurile numărul cenzorilor trebuie să fie impar
(conform art. 159 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată.
Societăţile comerciale care sunt supuse obligaţiei legale de auditare vor fi auditate de
către auditori financiari.
De asemenea, societăţile care sunt administrate potrivit sistemului dualist trebuie să fie
auditate.
 Dizolvarea
30
 Dizolvarea societăţilor de capital se produce pentru cauze generale, comune tuturor
societăţilor comerciale, dar şi pentru cauze speciale, în situaţia în care nu mai sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege la constituire, respectiv:
 dacă numărul minim de acţionari a scăzut sub limita prevăzută de lege, cu excepţia
cazului când s-a realizat completarea lui în termenul de 9 luni prevăzut de lege.
 dacă limita minimă a capitalului social s-a redus şi nu s-a dispus completarea lui în
termenul prevăzut de lege.

2.2.2. Societăţile în comandită pe acţiuni

Societăţile în comandită pe acţiuni presupun împărţirea acţionarilor în două categorii:
comanditaţi şi comanditari.
Comanditaţii au răspundere solidară şi nelimitată pentru debitele societăţii, în timp ce
comanditarii au o răspundere limitată doar la aportul lor la capitalul social. În rest, toate
celelalte trăsături specifice societăţilor pe acţiuni se regăsesc şi în cazul societăţilor în
comandită pe acţiuni.

2.2.3. Avantajele şi dezavantajele societăţilor de capital

Societăţile de capital prezintă următoarele avantaje principale:
- răspunderea acţionarilor este limitată la valoarea acţiunilor subscrise;
- acţiunile sunt titluri negociabile şi transmisibile.
Societăţile de capital prezintă următoarele dezavantaje principale:
- existenţa un număr minim de acţionari, respectiv doi;
- existenţa unui capital social minim prevăzut de lege, 90 000 RON

2.3. Societatea cu răspundere limitată

2.3.1. Particularităţi
Societatea cu răspundere limitată este o formă intermediară de societate comercială între
societăţile de persoane şi societăţile de capitaluri. Este formă intermediară deoarece, în
unele privinţe, se aseamănă cu societăţile de persoane, iar sub alte aspecte cu cele de
capitaluri, prezentând însă şi particularităţi proprii care îi justifică autonomia.
Societatea cu răspundere limitată este o formă de societate comercială apărută mai târziu
în activitatea comercială. Prima oară a fost reglementată în anul 1892 în Germania, fiind
preluată în 1925 în Franţa, iar în România şi-a găsit consacrarea abia prin Legea nr. 31/1990,
republicată şi modificată.
Această formă de societate a fost iniţiată din nevoia de a satisface anumite cerinţe ale
activităţii comerciale. Într-adevăr, societăţile de persoane (în special societatea în nume
colectiv) asigurau condiţiile pentru folosirea capitalurilor mici, iar societăţile de capitaluri
(mai ales societatea pe acţiuni) erau adecvate utilizării capitalurilor mari, destinate unor
afaceri de mare anvergură. Era nevoie de o formă de societate care să fie adaptată exigenţelor
fructificării capitalurilor mijlocii. Acest lucru s-a realizat prin introducerea societăţii cu
răspundere limitată, ca formă mixtă, care împrumuta anumite caractere atât de la societăţile
de persoane, cât şi de la societăţile de capitaluri.

2.3.2. Trăsăturile societăţii cu răspundere limitată

 Constituire
Societatea cu răspundere limitată poate fi definită ca o societate constituită – pe baza
deplinei încrederi – de două sau mai multe persoane, care pun în comun anumite bunuri,

31
pentru a desfăşura o activitate comercială, în vederea împărţirii beneficiilor, şi care răspund
pentru obligaţiile sociale în limita aportului lor.
Societatea cu răspundere limitată se constituie în baza unui act constitutiv care cuprinde
elementele specifice contractului de societate, dar şi cele specifice statutului de funcţionare. În
cazul societăţilor cu unic asociat, actul constitutiv va presupune, evident, numai statutul de
funcţionare.
 Asociaţii
Societatea cu răspundere limitată se bazează pe încrederea asociaţilor ca şi în cazul
societăţii în nume colectiv. Datorită acestui fapt, numărul asociaţilor este limitat, iar părţile
sociale nu sunt liber cesibile.
Societatea cu răspundere limitată este o structură juridică destinată unui număr mic de
asociaţi, legea impunând ca numărul de asociaţi să nu fie mai mare de 50.
 Capitalul social
În cazul societăţilor cu răspundere limitată, legea stabileşte un capital minim pentru
constituire, respectiv 200 RON.
Capitalul social se constituie din aporturile aduse de asociaţi la constituire, aporturi care
pot consta în bani sau în natură, legea neadmiţând în cazul societăţilor cu răspundere limitată
şi aportul în creanţe, conform art. 16 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată.
 Părţile sociale
Capitalul social, în cazul societăţilor cu răspundere limitată este împărţit în părţi sociale,
considerate a fi titluri de valoare nenegociabile, care nu sunt liber transmisibile, operând, în
cazul cesiunii acestora regulile specifice stabilite de art. 202 din Legea nr. 31/1990,
republicată.
Valoarea nominală minimă a unei părţi sociale este stabilită de lege la 10 RON, părţile
sociale în care este împărţit capitalul social fiind întotdeauna de valoare egală.
 Conducerea, administrarea şi controlul
Conducerea societăţilor cu răspundere limitată este asigurată de adunarea generală a
asociaţilor, aceasta având atribuţii esenţiale cu privire la funcţionarea societăţii. În adunarea
generală, hotărârile se adoptă, de regulă, cu majoritate absolută de voturi, în afara cazurilor
expres prevăzute de lege când se cere o majoritate calificată.
Administrarea societăţii se realizează prin intermediul unuia sau mai multor
administratori, numiţi prin actul constitutiv, sau aleşi de adunarea generală din rândul
asociaţilor sau ca persoane din afara societăţii.
Controlul este asigurat fie prin intermediul cenzorilor sau auditorului financiar (numirea
acestora fiind obligatorie în cazul în care numărul asociaţilor este mai mare de 15,
conform art. 199 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, republicată), fie direct de către asociaţii care
nu au şi calitatea de administrator.
 Răspundere
După cum rezultă şi din denumire, în societatea cu răspundere limitată răspunderea
asociaţilor este limitată. La fel ca şi în cazul societăţii pe acţiuni, aceştia răspund pentru
obligaţiile sociale numai în limita aporturilor la capitalul social.
 Dizolvare
Societatea cu răspundere limitată se dizolvă atât pentru cauze generale, comune tuturor
societăţilor comerciale, cât şi pentru cauze specifice, multe dintre acestea regăsindu-se însă şi
în cazul societăţilor de persoane: moartea, incapacitatea, interdicţia, retragerea, excluderea
unui asociat, dacă nu există în actul constitutiv clauză de continuare a activităţii cu
moştenitorii celui decedat sau dacă, rămânând un singur asociat, nu se hotărăşte transformarea
societăţii în societate cu răspundere limitată cu unic asociat.

32
 2.3.3. Societatea cu unic asociat
Legea română recunoaşte şi societăţile unipersonale, sub forma societăţilor cu
răspundere limitată cu un singur asociat, situaţie care poate fi calificată ca o ficţiune juridică
recunoscută şi răspândită în practica societăţilor comerciale.
Asociatul unic poate să fie atât persoană fizică, cât şi persoană juridică. O persoană,
fizică sau juridică, nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere
limitată.
În practică, se procedează la întocmirea unei declaraţii, de regulă, în formă autentică,
prin care asociatul unic arată că nu mai are o altă societate cu răspundere limitată în care să fie
asociat unic.
Asociatul unic este cel care exercită atribuţiile adunării generale existentă în cazul
societăţilor cu mai mulţi asociaţi.
Asociatul unic poate avea calitatea de salariat al societăţii.
Asociatul unic poate fi administratorul societăţii. Potrivit art.1961 alin.4 din Legea nr.
31/1990, modificată prin Legea nr. 441/2006 şi prin O.U.G. nr. 82/2007, dispoziţiile
privitopare la administrarea societăţilor pe actiuni nu sunt aplicabile societăţilor cu răspundere
limitată ceea ce înseamnă că, administratorii pot fi salariaţii societăţii.

2.3.4. Avantajele şi dezavantajele societăţilor cu răspundere limitată

Societăţile cu răspundere limitată prezintă următoarele avantaje principale:
 asociaţii răspund numai în limita aportului adus la capitalul social al societăţii;
 controlul activităţii poate fi realizat chiar de către asociaţi, cu excepţia cazului când
trebuie desemnat cel puţin un cenzor sau auditor financiar;
 asociatul se poate retrage din societate în condiţiile prevăzute în actul constitutiv şi în
Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990, republicată;
Societăţile cu răspundere limitată prezintă următoarele dezavantaje:
 cesiunea părţilor sociale se face numai în concordanţă cu dispoziţiile legale şi potrivit
dispoziţiilor statutare sau ale actului constitutiv unic. Faţă de alte persoane, cesiunea
părţilor sociale se face numai dacă există consimţământul asociaţilor care reprezintă
cel puţin 3/4 din capitalul social, în actul constitutiv fiind posibil de stipulat chiar
clauze mai drastice pentru cesiune (de exemplu, aprobarea acesteia cu unanimitate
de voturi);
 aportul la capitalul social poate să constea fie numai în numerar, fie în natură şi
numerar. În societăţile cu răspundere limitată aportul în creanţe sau în industrie (în
muncă) este interzis. Potrivit art. 16 din Legea nr. 31/1990, republicată, aporturile în
numerar sunt obligatorii la constituirea oricărui tip de societate. Din redactarea
textului de lege rezultă că aporturile în numerar trebuie să existe numai la
constituirea societăţii. În schimb, în cazul majorării capitalului social pot exista
numai aporturi în natură. Indiferent de situaţie însă, aportul în natură trebuie să se
predea în momentul constituirii societăţii;
1
 capitalul social trebuie să fie vărsat integral în momentul constituirii societăţii (art.9
din legea nr.31/1990, republicată, modificată prin Legea nr. 441/2006
 relaţiile dintre asociaţi au la baza încrederea reciprocă ce există între aceştia, aspect ce
apropie mai mult, din acest punct de vedere, societăţile cu răspundere limitată de
societăţile de persoane, dar, totodată restrânge sfera de mişcare a asociaţilor, în
special în ce priveşte luarea deciziilor.

33
  VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Arătaţi care sunt societăţile de persoane şi care sunt societăţile de capital.

2. În ce categorie se încadrează societatea cu răspundere limitată?

Secţiunea 3
Contractul de societate

3.1. Noţiune şi caracteristici

3.1.1. Noţiune
Potrivit art. 1881 Noul Cod civil: „prin contractul de societate două sau mai multe
persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei activități și să contribuie
la aceasta prin aporturi bănești, în bunuri, în cunoștințe specifice sau prestații, cu scopul de
a împărți beneficiile sau a se folosi de economia ce ar putea realiza”.
Aşadar, contractul de societate este un acord de voinţă prin care două sau mai
multe persoane convin să constituie un fond comun din aporturile individuale, pentru a
desfăşura o activitate comercială în urma căreia să obţină un profit pe care să-l împartă
între ei, de regulă, în funcţie de valoarea aportului adus de fiecare la constituirea
fondului comun (capitalul social).
Ceea ce este specific contractului de societate este prezenţa elementului subiectiv
(„afectio societatis”), care constă în intenţia, fiecărui asociat de a afecta societăţii aportul său
individual, în schimbul împărţirii beneficiului realizat de societate ca urmare a desfăşurării
activităţii în comun.

3.1.2. Caracterele juridice ale contractului de societate

Contractul de societate este un contract cu titlu oneros, comutativ şi formal.
Caracterul cu titlu oneros al contractului rezultă explicit din cuprinsul art. 1172 N.C.C.
Astfel, fiecare asociat urmăreşte un „avantaj” patrimonial, un câştig care se concretizează în
profitul net realizat de societate.
Contractul de societate are caracter comutativ, în sensul că întinderea obligaţiilor pe
care şi le asumă fiecare asociat este cunoscută din momentul realizării acordului de voinţă.
Contractul de societate este un contract formal, întocmindu-se într-una din formele
prevăzute de lege (înscris sub semnătură privată sau înscris autentic).

3.2. Condiţiile generale (de fond) impuse pentru validitatea

contractului de societate comercială
Contractul de societate trebuie să îndeplinească condiţiile generale de fond, comune
tuturor contractelor (cele prevăzute în art. 1179 N.C.C., respectiv capacitatea părţilor,
consimţământul, obiectul şi cauza).
În plus, în contractele de societate trebuie să fie avute în vedere şi aspectele referitoare la
aporturile la capitalul social, participarea asociaţilor la beneficii şi pierderi, precum şi
concretizarea condiţiilor referitoare la „affectio societatis”.

3.2.1. Capacitatea juridică a părţilor

34
 Orice act juridic, deci şi contractul de societate comercială se încheie în mod valabil
dacă subiectele participante au capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu deplină.
Asociatul – persoană fizică sau juridică – trebuie să aibă capacitatea prevăzută de lege,
deoarece constituirea unei societăţi comerciale presupune stipularea unor aporturi, care
înseamnă, de fapt, o diminuare a patrimoniului celui care aportează, indiferent dacă aportul
este în bani sau în natură.

3.2.2. Consimţământul
Consimţământul este o latură a voinţei asociaţilor de a se asocia şi de a desfăşura în
comun o activitate comercială în scopul obţinerii unui profit pe care să-l împartă.
Voinţa asociaţilor trebuie să fie conştientă şi liber exprimată, cu scopul de a produce
efecte juridice, şi să nu fie afectată de vreun viciu de consimţământ, respectiv de eroare, dol
sau violenţă.
 Eroarea presupune o falsă reprezentare a realităţii cu privire la persoana sau
persoanele cu care se asociază cel al cărui consimţământ se află în eroare sau cu
privire la identitatea obiectului contractului sau la calităţile esenţiale ale acestuia [art.
1207 alin. (2) pct. 2 NCC].
Practic, având în vedere faptul că în cazul societăţilor de persoane, contractul de
societate este un contract „intuitu persoane”, relevanţă majoră are eroarea cu privire la
persoana cocontractantă.
 Dolul reprezintă o eroare provocată de asociaţi, prin folosirea unor mijloace dolosive,
frauduloase (art. 1214 NCC).
S-ar putea pune problema existenţei dolului în cazul subscrierii de acţiuni pe baza unui
bilanţ fals, întocmit astfel, cu intenţia de a induce în eroare un asociat şi a-l determina să
subscrie la capitalul social.
 Violenţa se manifestă ca o formă de constrângere datorată unei ameninţări cu un rău
fizic sau psihic(art. 1216-1220 NCC).
Acest viciu de consimţământ poate fi analizat însă, doar din punct de vedere teoretic.
Practic, este greu de imaginat că o persoană consimte să se asocieze cu o altă persoană care a
folosit constrângerea fizică sau morală pentru a o determina să-şi exprime consimţământul.
În toate situaţiile când se constată existenţa vreunui viciu de consimţământ sancţiunea va
fi nulitatea relativă a contractului.

3.2.3. Obiectul contractului

Obiectul contractului de societate nu se confundă cu obiectul societăţii.
Obiectul contractului de societate comercială constă în prestaţiile la care s-au obligat
părţile contractante, în timp ce obiectul societăţii constă în activităţile pe care urmează să le
realizeze societatea, respectiv: producţie, comerţ, import-export, prestare de servicii,
executare de lucrări.
Ca în cazul oricărui contract, şi în contractul de societate comercială, obiectul trebuie să
fie determinat sau determinabil, să constea într-o prestaţie a celui ce se obligă, să fie
real, posibil, licit, moral şi să nu contravină regulilor de convieţuire socială.
Obiectul este ilicit ori de câte ori se prevăd activităţi, operaţiuni contrare legii sau dacă
este inserată în contract aşa-numita „clauză leonină”, prin care se prevede, fie că una din părţi
participă la încasarea beneficiilor în totalitatea lor, fie că un asociat nu va fi obligat să suporte
eventualele pierderi (ceea ce înseamnă că acesta va participa numai la profit nu şi la pierderi).
Există unele activităţi ale societăţii comerciale care sunt incluse într-una din categoriile
admise de lege şi pentru care societatea este obligată să obţină avizul prealabil al organului de
stat competent în domeniul respectiv. De exemplu, pentru comercializarea de produse
farmaceutice este necesar avizul Ministerului Sănătăţii sau pentru operaţiuni bancare este
nevoie de obţinerea avizului Băncii Naţionale a României, ş.a.m.d.
35
 Dacă obiectul contractului de societate comercială lipseşte, este ilicit sau imoral sau
contravine regulilor de convieţuire socială, sancţiunea va fi nulitatea absolută a contractului.
În situaţia în care societatea s-a înfiinţat şi se constată ulterior că obiectul nu îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege, pe lângă nulitatea absolută a contractului, societatea respectivă
se va dizolva, iar patrimoniul acesteia va fi lichidat.

3.2.4. Cauza (scopul) contractului

În conformitate cu art. 1235 NCC, „Cauza este motivul care determina fiecare parte să
încheie contractul”. Cauza și consimțământul sunt cele două componente de ordin psihologic
ale voinței părților de a contracta.
Motivaţia încheierii contractului de societate constă în crearea unei comunităţi de bunuri
afectate realizării activităţii de comerţ, cu scopul obţinerii unui profit care urmează a fi
împărţit între asociaţi, fie în funcţie de cota de participare la capitalul social, fie în funcţie de
înţelegerea asociaţilor care pot stabili un alt procent de participare a fiecăruia la împărţirea
beneficiilor.
Cauza contractului de societate trebuie să fie reală, licită, morală şi în concordanţă cu
regulile de convieţuire socială. Nerespectarea acestor condiţii are drept consecinţă nulitatea
absolută a contractului de societate încheiat, asociaţii fiind repuşi în situaţia anterioară
realizării acordului de voinţă.
Dacă desfiinţarea contractului, ca efect al constatării nulităţii, se produce după
începerea activităţii, asociaţii vor fi îndreptăţiţi atât la restituirea aportului fiecăruia la
capitalul social, cât şi la repartizarea beneficiilor şi, eventual, a pierderilor înregistrate până la
momentul desfiinţării.

3.3. Aportul la capitalul social - condiţie de fond specială a contractului

de societate comercială
3.3.1. Definiţie şi importanţă
În sensul art. 1881 N.C.C., aportul constă în aducerea în comun a unui bun pentru
desfășurarea unei activități în scopul de a împărți beneficiile ce ar rezulta din aceasta. Se
poate aporta fie dreptul de proprietate asupra bunului, fie numai folosinţa asupra acestuia.
Deşi formularea cuprinsă în textul de lege este imprecisă, totuşi este evident că prin aport se
înţelege transmiterea unui drept din patrimoniul celui care aportează în patrimoniul
societăţii comerciale sau chiar prestarea unui serviciu. În contraprestaţie, asociatul va
primi una sau mai multe părţi sociale sau acţiuni.
Termenul „aport” are un dublu sens:
- aport în sens de obligaţie de aportare;
- aport în sens de bunuri care formează obiectul raportului obligaţional de aportare.
Aporturile nu sunt proprii numai contractului de societate. Există aporturi şi în cazul
unor structuri economice, lipsite de personalitate juridică, cum ar fi asociaţiunea în
participaţiune (art. 1949-1959 N.C.C.).
Cu toate acestea, aporturile au cel mai important rol în cazul societăţilor comerciale,
întrucât din momentul reunirii lor, aporturile formează patrimoniul iniţial al societăţii
(capitalul social).
Operaţiunea juridică de aportare se prezintă sub forma unui contract cu titlu oneros şi
translativ de drepturi.
Dacă aportul constă în transmiterea dreptului de proprietate, aportatorul are aceleaşi
obligaţii ca vânzătorul, inclusiv obligaţia de garanţie pentru vicii şi pentru evicţiune, în timp
ce societatea comercială are drepturile asemănătoare cumpărătorului, din contractul de
vânzare-cumpărare.

36
 În privinţa obligaţiilor, societatea este obligată să atribuie asociatului părţi sociale sau
acţiuni care conferă titularului drepturi patrimoniale de creanţă cu privire la dividende,
precum şi drepturi nepatrimoniale (respectiv, dreptul de a alege şi de a fi ales în organele de
conducere ale societăţii).
Diferenţa între „vânzare” şi „aportare” constă în faptul că, în cazul vânzării, părţile
contractante cunosc existenţa şi întinderea prestaţiilor, în timp ce în cazul aportării asociatul
cunoaşte numai valoarea bunurilor pe care le aportează primind în contraprestaţie părţi sociale
sau acţiuni, dar nu cunoaşte cu certitudine dacă va încasa beneficii. Obţinerea de beneficii
depinde de activitatea societăţii, care este influenţată de aşa numitele „riscuri în afaceri”.
Dacă obligaţia de aportare se referă la transmiterea dreptului de folosinţă, asociatul
are aceleaşi obligaţii ca şi locatorul din contractul de locaţiune.
Aporturile care formează patrimoniul iniţial al societăţii pot fi inegale şi de natură
diferită. În toate cazurile aporturile trebuie să fie efective. Absenţa aporturilor sau
fictivitatea unui aport poate să antreneze nulitatea absolută a contractului de societate.
De exemplu, este fictiv aportul unui bun fără valoare (brevet de invenţie perimat). De
asemenea, nu se admite aportul unui bun grevat de sarcini (ipotecă, gaj) a cărui valoare este
cu mult superioară valorii bunului aportat . 

3.3.2. Obiectul obligaţiei de aportare

 Aportul în numerar
Aportul în numerar este aportul în bani (lichidităţi) şi este cel mai utilizat.
Potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, aporturile în numerar sunt
obligatorii la constituirea oricărei forme de societate.
Aportul în numerar nu trebuie confundat cu finanţarea societăţii, prin efectuarea unor
depuneri de bani de către asociaţi. Asociaţii pot să avanseze diferite sume de bani societăţii,
pe baza unui contract de împrumut, sume de bani care se înregistrează în contul curent al
societăţii. Spre deosebire de aceste împrumuturi (finanţări) pe care le pot face asociaţii,
aportul în numerar este înregistrat în situaţia financiară în contul „capital”.
Conform art. 68 din Legea nr. 31/1990, republicată, aportul la capitalul social nu este
purtător de dobânzi.
 Aportul în natură
Aportul în natură poate să constea în următoarele: bunuri imobile, mobile, fond de
comerţ, brevete de invenţie, în general orice bunuri de producţie care sunt în circuitul civil şi
pot fi transmise în patrimoniul unei societăţi comerciale.
Aportul în natură este posibil la orice formă de societate comercială şi trebuie evaluat
din punct de vedere economic (art.16 alin.2 din Legea nr.31/1990, republicată şi modificată
prin Legea nr. 441/2006, evaluare care trebuie făcută de un specialist, respectiv expert de
specialitate
 Soluţia legiuitorului este dată în scopul ocrotirii intereselor creditorilor întrucât
capitalul social reprezintă gajul creditorilor care ar putea fi defavorizaţi printr-o
evaluare lăsată la aprecierea celui care aportează bunurile;
 Aportul în creanţe
Aportul în creanţe (titluri) este posibil în cazul societăţilor de persoane şi printr-o
interpretare „per a contrario” şi în cazul societăţii pe acţiuni care se constituie prin subscripţie
simultană.
În legislaţia română, legiuitorul ocrotind-o pe cesionară (respectiv societatea comercială)
a dispus prin art. 84 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată ca cedentul
(asociatul) să răspundă în mod solidar cu debitorul cedat pentru efectuarea plăţii creanţelor
cedate. Cedentul dispune însă de acel beneficiu de discuţiune în sensul că poate să pretindă
societăţii cesionare să-l urmărească pe debitorul cedat şi numai dacă acesta este insovabil
cedentul să fie obligat la plată.

37
 Potrivit art. 84 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată va răspunde de
suma datorată dacă nu s-a obţinut plata de la debitorul cedat, plus dobânda calculată din ziua
scadentă creanţelor aportate.
Potrivit art. 16 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, aporturile în creanțe au același regim
juridic ca și aporturile în natură, deci trebuie să fie evaluate din punct de vedere economic.
 Aportul în muncă (industrie)
Aportul în muncă constă în angajamentul pe care şi-l asumă asociatul de a desfăşura o
activitate în societate punând la dispoziţia acesteia cunoştinţe, tehnici profesionale, deci de a
efectua o muncă în contul societăţii sau de a presta un serviciu, inclusiv diligenţele sau
demersurile făcute de fondatori în timpul constituirii societăţii.
Aportul în muncă (industrie) are următoarele trăsături:
 reprezintă o prestaţie cu caracter succesiv şi pentru viitor;
Potrivit art. 16 alin. (4) din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, prestaţiile în
muncă nu pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social.
Aporturile în muncă nu fac parte din capitalul social pentru că ele nu pot servi drept
garanţie (gaj) pentru creditori, dar sunt socotite aporturi în societate în patrimoniul social.
 aportul în muncă nu conferă asociatului dreptul la părţi sociale ci doar dreptul de a
participa la beneficii şi la împărţirea activului social, rămânând obligat să participe la pierderi;
 evaluarea aportului în muncă se poate face convenţional şi, în lipsa vreunei
stipulaţiuni, conform art. 1902 alin. (2) NCC, „Partea la profituri și pierderi a asociatului al
cărui aport constă în prestații sau cunoștințe specifice este egala cu cea a asociatului care a
contribuit cu aportul cel mai mic, dacă nu s-a convenit altfel”.
Aportul în muncă este exclus în cazul societăţilor cu răspundere limitată şi admisibil
doar la societăţile de persoane, dar ca aport în patrimoniul societăţii, în schimbul căruia
asociatul participă la beneficii şi pierderi.

Atât doctrina de specialitate, cât și practica în materie au consfințit posibilitatea aportării

la capitalul social a acțiunilor sau părților sociale sau de interes deținute de un asociat la o
altă societate comercială.
Problema care rămâne în discuție este privitoare la natura juridică a aportului de acțiuni
sau părți sociale. Este un aport în natura de bunuri mobile incorporale sau este un aport în
creanțe?
În funcție de natura juridică a acestor aporturi se va vedea în ce măsura este admisibil
sau nu la toate formele de societăți comerciale.
Deși există argumente pentru ambele calificări, aport în natură de bun incorporal și aport
în creanțe, totuși, opinăm că acțiunile, părțile sociale sau de interes reprezintă aport în
creanțe, inadmisibil la societățile pe acțiuni care se constituie prin subscripție publică și la
societățile cu răspundere limitată.
Cu toate acestea, prevederea expresă din art. 1897 alin. (2) NCC „Asociatul care
aportează acțiuni sau părți sociale emise de o altă societate răspunde pentru efectuarea
aportului întocmai unui vânzător față de cumpărător”- ne conduce la concluzia că aportul în
părți sociale sau acțiuni este un aport în natura de bunuri incorporale.

3.4. Capitalul social

Suma aporturilor asociaţilor, mai puţin aportul în muncă, formează capitalul social.
Bunurile care compun capitalul social au un regim juridic diferit de cel aplicabil
celorlalte bunuri care se află în patrimoniul societăţii.
Capitalul social prezintă un dublu interes: juridic şi contabil.
Din punct de vedere juridic, capitalul social reprezintă gajul creditorilor sociali.

38
 - Orice modificare de capital (structura capitalului social, valoarea etc.) trebuie
să respecte normele legale de publicitate, în principal, efectuarea menţiunii în registrul
comerţului.
- Reducerea capitalului şi majorarea lui se face în condiţiile prevăzute de lege, cu
respectarea dreptului de opoziţie al creditorilor în cazul reducerii capitalului, al
fuziunii şi al dizolvării societăţii.
Capitalul social poate fi majorat din noi aporturi, fie din dividende, sau din rezervele
societăţii. Capitalul social prezintă interes şi pentru asociaţi deoarece dreptul la dividende şi la
conducerea societăţii (adoptarea deciziilor) depinde de procentul pe care îl deţine fiecare
asociat din capitalul social.
Din punct de vedere contabil, capitalul se distinge de activul patrimonial. În momentul
constituirii societăţii, activul patrimonial se identifică cu capitalul social. Disocierea între
capital şi patrimoniu apare imediat după înregistrarea în contabilitate a primelor datorii ale
societăţii, respectiv cele care izvorăsc din cheltuielile ocazionate cu înfiinţarea societăţii. Ulte-
rior, în măsura în care societatea obţine beneficii (profit), activul patrimonial creşte, depăşind
capitalul social.
Pe plan contabil, în bilanţ, capitalul social apare la pasiv, căci societatea are obligaţia
restituirii aporturilor către asociaţi în momentul dizolvării şi lichidării societăţii. Cu toate
acestea, bunurile aportate figurează la activ şi numai din punct de vedere valoric apar la
pasivul patrimoniului (ca datorii ale societăţii faţă de asociaţi).
Capitalul social nominal se delimitează de fondurile proprii.
Fondurile proprii cuprind capitalul şi rezervele. Acestea sunt sumele investite de
asociaţi spre deosebire de sursele exterioare de finanţare (împrumuturile).

39
 3.5. Participarea la profit şi pierderi
3.5.1. Noţiunea de profit
Scopul constituirii unei societăţi comerciale este, în principal, obţinerea de profit care
urmează să fie împărţit între asociaţi.
Obţinerea de profit şi partajarea lui între asociaţi este un scop comun tuturor formelor de
asociere chiar dacă este o societate civilă sau o asociaţiune în participaţiune.
Ceea ce particularizează societatea comercială este faptul că, pe lângă obţinerea de profit
şi împărţirea lui, societatea urmăreşte şi obţinerea unor economii.
Singurele structuri instituţionale de drept privat care nu urmăresc împărţirea profitului şi
nici a economiilor sunt asociaţiile cu scop nelucrativ, căci cele cu scop lucrativ pot obţine
rezultate financiare care să servească dezvoltării lor.
Profitul poate fi definit ca un câştig pecuniar sau un câştig material care ajută la
formarea averii asociaţilor.
Această definiţie nu este în toate cazurile valabilă căci, profitul poate consta nu numai în
sume de bani ci şi în alte bunuri materiale.
Există societăţi care împart asociaţilor cu titlu de profit bunurile pe care le-au produs (de
exemplu, societăţile constituite în agricultură).

3.5.2. Raportul dintre profit şi dividende

Profitul nu se confundă cu dividendele.
Potrivit art. 67 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, dividendul este
cota-parte din profit ce se va plăti fiecărui asociat. Aşadar, dividendul este o parte din
profit şi deci nu se poate confunda cu acesta.
Dividendele constau întotdeauna în sume de bani.
Criteriile de împărţire (distribuire) a dividendelor
Asociaţii, de comun acord pot stabili criteriile de distribuire a dividendelor. În lipsa unei
stipulaţiuni exprese, dividendele se vor plăti în proporţie cu cota de participare la capitalul
social.
Dividendele se pot distribui numai dacă există profituri determinate potrivit legii (art. 67
alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată.
Profiturile sunt fictive în cazul când încheierea exerciţiului financiar al societăţii nu
există profit distribuabil. Dacă se distribuie profituri fictive, operaţiunea este ilicită şi are
drept consecinţă răspunderea chiar penală a administratorului, dacă fapta întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune sau a altei fapte prevăzută de legile
penale sau cele extrapenale.
Din punct de vedere civil, asociaţii care au încasat dividende contrar dispoziţiilor legale
vor fi obligaţi la restituirea lor către societate, dacă societatea dovedeşte că asociaţii au
cunoscut neregularitatea distribuirii sau, trebuiau să o cunoască (art. 67 alin.(4) din Legea nr.
31/1990, republicată şi modificată).
Dividendele se plătesc în termenul stabilit de către adunarea generală a asociaţilor sau
după cel stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei
financiare anuale aferentă exerciţiului financiar încheiat. În caz contrar, societatea comercială
va plăti daune-interese aferente perioadei de întârziere, la nivelul dobânzii legale (art. 67 alin.
2 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată prin Legea nr. 441/2006), cu excepţia
cazului când în actul constitutiv s-a prevăzut o dobândă mai mare.

40
 3.5.3. Împărţirea profitului şi suportarea pierderilor
Măsura diviziunii este determinată de valoarea aporturilor sociale, dacă nu se convine
altfel, legea interzicând ca un asociat să perceapă totalitatea câştigurilor realizate şi să fie
scutit de participarea la pierderi (clauză leonină). O asemenea clauză va fi nulă.
Intenţia de a se asocia reprezintă voinţa părţilor de a aduce şi exploata ceva în comun,
împărţind foloasele şi riscurile (pierderile ce ar rezulta).
Efectul principal al contractului de societate este crearea societăţii comerciale, ca
persoană juridică, ca entitate distinctă de persoana asociaţilor.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
1. Potrivit art. 14 din Legea nr. 31/1990 republicată, o persoană fizică sau o persoană juridică
nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată. Totodată, o societate cu
răspundere limitată nu poate avea ca asociat unic o altă societate cu răspundere limitată, alcătuită
dintr-o singură persoană.

Întrebări
a) Care este proba cu privire la calitatea de asociat unic într-o singură societate cu răspundere
limitată?
b) Care este sancţiunea care se aplică în cazul încălcării dispoziţiilor prevăzute în art. 14 din
Legea nr. 31/1990, republicată?

2. Trei asociaţi persoane fizice, doi de cetăţenie română şi unul de naţionalitate franceză, au
hotărât constituirea unei societăţi cu răspundere limitată, care să aibă ca domeniu de activitate şi
activitate principală publicitate în ţară şi în străinătate pentru alte societăţi comerciale. Asociatul de
naţionalitate franceză a propus celorlalţi asociaţi să se prevadă în actul constitutiv o clauză prin care
întregul profit al societăţii să fie distribuit sub formă de dividende asociaţilor români. Această
propunere a fost acceptată de asociaţii români, mai cu seamă că, aportul asociatului străin la capitalul
social este în procent de 30%.

Întrebare
Este legală o prevedere contractuală prin care dividendele să fie acordate numai unora dintre
asociaţi?

3. A.N. şi A.B. (soţi) au hotărât să constituie o societate cu răspundere limitată cu un capital

social în valoare de 4 miliarde lei reprezentat de un imobil (construcţie şi teren) pe care cei doi l-au
achiziţionat în timpul căsătoriei. Asupra imobilului, numitul M.N. constituise o ipotecă pentru
împrumutul pe care îl acordase soţilor în scopul cumpărării imobilului respectiv.

Întrebare
Capitalul social îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru constituirea unei societăţi
comerciale?

4. Într-o societate cu răspundere limitată în care părţile sociale aparţin unei singure persoane,
există ca organ de conducere adunarea generală a asociaţilor? Asociatul unic poate îndeplini mandatul
de administrator al societăţii?

5. În cazul unei societăţii în nume colectiv, asociatul V.M. a dus la capitalul social un număr
de 100 de obligaţiuni pe care le deţinea la S.C. „OVEX” S.A., cu termen de rambursare la 15 august
2003. Societatea emitentă de obligaţiuni nu şi-a onorat obligaţiile aşa încât, la sfârşitul anului 2003
societatea în nume colectiv s-a adresat cu somaţie de efectuare a plăţii, asociatului care a aportat
obligaţiunile respective.

41
 Întrebare
Ce fel de aport reprezintă obligaţiunile ? Este admisibil la o societate în nume colectiv?
Societatea creditoare poate să-l urmărească silit pe asociatul care a aportat obligaţiunile respective?

6. S.C. „LIR” S.R.L. are trei asociaţi respectiv: L.M., N.M. şi V.P. fiecare participând la
capitalul social cu un aport în numerar de câte 200 lei, adică un procent din capitalul social de 33%
fiecare.
În clauza referitoare la modul de participare la profit şi pierderi asociaţii au prevăzut ca
asociatul LM să participe în proporţie de 20% iar ceilalţi doi, respectiv NM şi VP un procent de câte
40% fiecare.

Întrebare
Este legală clauza înserată în actul constitutiv privind modul de participare a asociaţilor la
profitul şi pierderile societăţii? Motivaţi răspunsul.

7. Asociaţii unei societăţi cu răspundere limitată au prevăzut în actul constitutiv că societatea

va avea ca obiect activitate de întrajutorarea bănească. Judecătorul delegat la Oficiul Registrului
Comerţului a respins cererea de autorizare a înfiinţării societăţii.

Întrebare
Este legală hotărârea pronunţată de judecătorul delegat? Motivaţi răspunsul.
8. În actul constitutiv al SC „OLVEX” SNC s-a prevăzut ca asociatul L.E să procure clientelă
societăţii prin deplasarea în ţară pentru a face publicitate acesteia, urmând să participe la profit şi
pierderi în proporţie de 30%.

Întrebare
Activitatea la care s-a obligat asociatul L.E. reprezintă aport la capitalul social al societăţii? Ce
fel de aport?

9. S.C. MIXAM S.R.L. este o societate cu răspundere limitată formată din trei asociaţi,
respectiv două persoane fizice şi o persoană juridică. Asociaţii persoane fizice s-au obligat prin actul
constitutiv să aducă la capitalul social, munca pe care o vor desfăşura în societate, respectiv activitate
de marketing/publicitate, în vederea atragerii unei clientele stabile a societăţii, în valoare de 100 lei. Pe
de altă parte, aportul la capitalul social al persoanei juridice constă in acţiunile pe care aceasta le
deţine deja la SC FN S.A. Totodată, cei trei asociaţi au vărsat ca aport la capitalul social suma de 50
lei. Verificând conţinutul actului constitutiv şi probele depuse la dosar,instanţa de judecată a constatat
că există neregularităţi în privinţa constituirii capitalului social al societăţii.

Întrebare
Care sunt neregularităţile sesizate de instanţa de judecată cu privire la capitalul social şi la
felurile aporturilor asociaţilor?

B.1. Fondul de comerţ adus de un asociat ca aport la capitalul social reprezintă:

a) aport în natura de bunuri corporale;
b) aport în natura de bun incorporal;
c) aport în creanţe.

42
 2. Aportul in creanţe este vărsat la data:
a) semnării actului constitutiv;
b) cesiunii creanţei către societate;
c) efectuării plaţii de către debitorul cedat;
d) notificarii debitorului cedat cu privire la cesiunea creanţei.

3. În cazul aporturilor în natură:

a) vărsarea capitalului social se realizează de la momentul subscrierii;
b) proprietatea este transferată numai la predarea bunului;
c) se poate aporta si dreptul de folosinţă,
d) nu numai dreptul de proprietate; este necesar un act special de transfer către
societate.

Secţiunea 4
Constituirea societăţilor comerciale

4.1. Noţiuni generale

Procedura de constituire a societăţilor comerciale este reglementată, în prezent, de Legea
nr. 31/1990, republicată şi modificată, Legea nr. 26/1990, privind registrul comerţului,
modificată, Legea nr. 359/2004 privind simplificarea formalităților la înregistrarea în registrul
comerțului a persoanelor fizice, asociațiilor familiale și persoanelor juridice, înregistrarea
fiscală a acestora, precum și la autorizarea funcționării persoanelor juridice.
Orice societate comercială se constituie parcurgându-se, în principal, două etape:
 redactarea actului constitutiv şi, după caz, autentificarea acestuia în condiţiile impuse
de lege;
 autorizarea înfiinţării societăţii de către judecătorul delegat de la Oficiul registrului
comerţului (după obţinerea avizelor prealabile, necesare în cazurile prevăzute de
lege);
 înmatricularea societăţii în registrul comerţului;
 publicarea în Monitorul Oficial a extrasului din încheierea de autorizare a înfiinţării
societăţii pronunțată de judecătorul delegat;
 obţinerea codului unic de înregistrare.

4.2. Actul constitutiv al societăţilor comerciale. Forma actului

constitutiv

Actul constitutiv al societăţii în nume colectiv sau al societăţii în comandită simplă

este contractul de societate, iar al societăţii pe acţiuni, societăţii în comandită pe acţiuni sau
societăţii cu răspundere limitată este contractul de societate şi statutul.
Contractul de societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui singur înscris,
numit „act constitutiv unic”. Indiferent de denumirea pe care o are, actul constitutiv
înseamnă de fapt, contractul care se încheie între asociaţi.
 Regulă: Actul constitutiv se încheie sub semnătură privată. Se semnează de toţi
asociaţii sau, în caz de subscripţie publică, de fondatori.
 Excepţii: Actul constitutiv se încheie în formă autentică în cazul:
 aportului la capitalul social a unui teren;
 societăţii în nume colectiv sau în comandită simplă;
 societăţii pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică.

43
 Actul constitutiv dobândeşte dată certă şi prin depunerea la Oficiul registrului
comerţului (art. 5 alin. (7) din Legea nr. 31/1990, modificată). În alte condiţii, data certă a
actului constitutiv întocmit sub forma unui înscris sub semnătură privată se dobândeşte pe
baza încheierii notarului public sau a unui cabinet de avocatură, potrivit art. 5 din Legea nr.
51/1995, republicată.
La autentificarea actului constitutiv sau, după caz, la darea de dare certă se va prezenta
dovada eliberată de oficiul registrului comerţului privind disponibilitatea firmei şi declaraţia
pe proprie răspundere privind deţinerea calităţii de asociat unic într-o societate cu răspundere
limitată.

4.2.1. Fondatorii
Din punct de vedere teoretic, un aspect comun tuturor formelor de societăţi comerciale
este aceea legată de noţiunea de „fondatori ai societăţii”.
Legea face referire în două situaţii la noţiunea de fondator:
 sunt fondatori, în temeiul art. 6 din Legea nr. 31/1990, republicată, semnatarii actului
constitutiv, precum şi persoanele care au un rol determinant în constituirea societăţii;
 sunt fondatori persoanele care demarează constituirea unei societăţi pe acţiuni prin
subscripţie publică, întocmind prospectul de emisiune pe care urmează să îl dea publicităţii.
Pentru ca o persoană să poată fi considerată fondator, conform Legii nr.
31/1990, republicată şi modificată,ea trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
 să aibă capacitate deplină de exerciţiu;
 să nu fi fost condamnat pentru gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals şi uz de
fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă, dare/luare de mită sau pentru orice altă
infracţiune reglementată de Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, pentru infracţiunile
prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi
pentru infracţiunile prevăzute la art.337-342 din O.U.G. nr. 91/2013, privind procedurile de
prevenire a insolvenţei și de insolvență.
Pentru constituirea unei societăţi comerciale, printre actele necesare ce urmează a se
depune la Oficiul registrului comerţului sunt şi declaraţiile pe proprie răspundere ale
asociaţilor, prin care aceştia atestă faptul că îndeplinesc condiţiile pentru a fi asociat (printre
aceste condiţii figurând şi cea referitoare la faptul că nu au fost condamnaţi pentru una din
infracţiunile enumerate de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată).

4.2.2. Conţinutul actului constitutiv

Indiferent de forma de societate, actul constitutiv trebuie să cuprindă unele menţiuni
comune, cum ar fi:
 identificarea asociaţilor;
 denumirea societăţii şi forma acesteia;
 sediul principal şi eventualele sedii secundare (sucursale, puncte de lucru, birouri,
agenţii etc.). În legătură cu sediul, art. 17 din Legea nr. 31/1990, modificată, prevede
că la acelaşi sediu vor putea funcţiona mai multe societăţi, dacă cel puţin o persoană
este, în condiţiile legii asociat în fiecare dintre aceste societăţi; dacă imobilul, prin
structura lui permite funcţionarea mai multor societăţi în încăperi diferite sau dacă, cel
puţin unul dintre asociaţi este proprietar al imobilului ce urmează a fi sediul societăţii.
 obiectul de activitate, cu precizarea domeniului principal de activitate;
 capitalul social subscris şi după caz vărsat;
 organele de conducere, de administrare şi de control ale societăţii;
 modul de participare la profit şi pierderi;
 cauzele de dizolvare şi modalitatea de lichidare a patrimoniului societăţii.
Orice act constitutiv trebuie semnat de fondatori.

44
  În cazul societăţilor de persoane şi al societăţilor cu răspundere limitată, art. 7, 8
şi 81 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, stabileşte următoarele elemente
care, în mod obligatoriu, trebuie cuprinse în actul constitutiv, alături de cele generale:
 numele şi prenumele, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia asociaţilor,
persoane fizice; denumirea, sediul şi naţionalitatea asociaţilor, persoane juridice;
Dacă se constituie o societate în comandită simplă, actul constitutiv trebuie să prevadă
noţiuni distincte cu privire la cele două categorii de asociaţi: comanditaţi şi comanditari.
 forma, denumirea, sediul şi, dacă este cazul, emblema societăţii.
La autentificarea actului constitutiv se va prezenta dovada eliberată de Oficiul
registrului comerţului privind disponibilitatea firmei. Dovada rezervării firmei şi, eventual, a
emblemei are o valabilitate de 3 luni, de la momentul înregistrării cererii. În situaţia în care o
firmă nu cuprinde elemente de deosebire faţă de alte firme înregistrate, astfel încât să existe
posibilitatea de a se produce confuzia cu alte firme înregistrate, Oficiul Registrului
Comerţului va refuza înscrierea acelei firme.
 obiectul de activitate al societăţii.
Potrivit art. 7 lit. c din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, în actul constitutiv
trebuie să se precizeze domeniul şi activitatea principală a societăţii respective, indicându-se,
totodată, şi codul de identificare CAEN.
 capitalul social subscris şi cel vărsat, cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în
numerar, în natură şi, după caz, în creanţe, precum şi data când se va vărsa integral
capitalul subscris.
Dacă se constituie o societate cu răspundere limitată, se vor preciza numărul şi
valoarea nominală a părţilor sociale, precum şi numărul părţilor sociale atribuite fiecărui
asociat pentru aportul său.
 asociaţii care reprezintă şi administrează societatea sau administratorii neasociaţi,
persoane fizice sau juridice, puterile ce li s-au conferit acestora şi dacă ei urmează să
le exercite împreună sau separat;
 partea fiecărui asociat la beneficii şi pierderi;
 sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele sau alte asemenea unităţi fără personalitate
juridică, denumite „sedii secundare” sau dezmembrăminte ale societăţii;
 durata de funcţionare a societăţii, care poate fi determinată, pentru o anumită perioadă
de timp sau nedeterminată;
 modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.
 În cazul societăţilor de capital, conform art. 8 din Legea nr. 31/1990, republicată
şi modificată, trebuie avute în vedere, în mod obligatoriu, şi următoarele
menţiuni:
 identificarea asociaţilor potrivit celor arătate pentru societăţile de persoane şi cu
răspundere limitată. Dacă se constituie o societate în comandită pe acţiuni, se vor
identifica separat asociaţii comanditari şi asociaţii comanditaţi;
 forma de societate, denumirea şi sediul acesteia şi, atunci când este cazul, emblema
societăţii, cu aceleaşi precizări ca şi în cazul celorlalte forme de societate;
 obiectul de activitate al societăţii, precizându-se domeniul şi activitatea principală;
 capitalul social subscris şi cel vărsat.
La constituire, capitalul social vărsat de fiecare acţionar nu va putea fi mai mic de
30% din cel subscris , cu excepţia cazului când prin lege se prevede altfel (de exemplu, în
 

cazul societăţilor bancare sau al societăţilor pe acţiuni care se constituie prin subscripţie
publică). Legea impune însă ca diferenţa de capital subscris, să fie vărsat într-un termen de 12
luni de la înregistrarea societăţii respective, pentru aportul în numerar şi de 2 ani pentru
aportulş în natură.
În situaţia în care acţionarul nu-şi respectă obligaţia de vărsare completă a diferenţei de
capital social în termenul impus de lege, conform art. 65 alin. (2) din Legea nr. 31/1990,
45
republicată şi modificată acţionarul culpabil este obligat la plata despăgubirilor şi după caz a
dobânzilor legale, care se calculează de la momentul în care trebuia să se facă vărsământul.
 valoarea bunurilor ce constituie aport în natură, modul de evaluare a acestora şi
numărul de acţiuni acordate pentru acestea.
Aportul în natură la capital social, trebuie să fie transmis societăţii în constituire din
chiar momentul subscrierii acestuia;
 numărul şi valoarea nominală a acţiunilor cu specificarea dacă sunt nominative sau la
purtător.
Dacă acţiunile sunt de mai multe categorii se va stabili în mod distinct pentru fiecare
categorie în parte, numărul, valoarea nominală şi drepturile conferite acţionarilor. Valoarea
nominală a unei acţiuni nu poate fi mai mică de 0,1 RON.
 administratorii societăţii, sau a directorilor în cazul sistemului dualist de administrare,
precizându-se dacă aceştia sunt persoane fizice sau juridice.
În cazul în care administratorii sunt persoane fizice, se va arăta numele de familie şi
prenumele acestora, locul şi data naşterii, domiciliul şi cetăţenia. În cazul în care
administratorii sunt persoane juridice, în actul constitutiv se va arăta denumirea, sediul şi
naţionalitatea acestora, inclusiv nominalizarea persoanei fizice care, în fapt, va exercita
atribuţiile administratorului persoană juridică.
Totodată, actul constitutiv trebuie să prevadă puterile ce le sunt conferite
administratorilor şi modul în care aceştia urmează să-şi exercite prerogativele (împreună sau
separat). Este posibil ca unii administratori să se bucure de drepturi speciale de
reprezentare şi de administrare, caz în care se va face menţiune expresă în acest sens.
 În cazul societăţilor în comandită pe acţiuni, societăţi în care administrarea şi
reprezentarea sunt asigurate de acţionarii comanditaţi, se vor menţiona în mod expres:
 datele de identificare ale acestora;
 cenzorii societăţii, dacă sunt persoane fizice sau persoane juridice, arătându-se datele
referitoare la identitatea lor, întocmai ca şi în cazul administratorilor.
În cazul societăţilor de capital constituite prin subscripţie instantanee, desemnarea
cenzorilor prin actul constitutiv are caracter obligatoriu; în cazul societăţilor pe acţiuni
constituite prin subscripţie publică, cenzorii sunt numiţi în cadrul adunării constitutive,
având în vedere faptul că art. 28 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată enumeră
printre atribuţiile adunării constitutive şi numirea membrilor consiliului de administraţie
respectiv ai consiliului de supraveghere, numirea primilor cenzori sau, după caz, al primului
auditor.
 durata societăţii, cu aceleaşi precizări ca şi în cazul celorlalte forme de societăţi
comerciale;
 modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor;
 avantajele specifice rezervate membrilor fondatori persoane fizice;
 determinarea acţiunilor ce aparţin acţionarilor comanditari, în cazul societăţii în
comandită pe acţiuni;
 operaţiunile încheiate de asociaţi în contul societăţii ce se constituie şi pe care aceasta
urmează să le preia, precum şi sumele ce trebuie plătite pentru acele operaţiuni;
 modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. S.M. şi S.E., soţi, au hotărât să constituie o societate comercială – S.R.L. în care să aducă la
capitalul social un imobil, respectiv apartamentul situat în imobilul din str. Florilor, nr. 10, apartament
cumpărat de cei doi soţi în timpul căsătoriei. În schimbul aportului la capitalul social al imobilului bun
comun, fiecare soţ, a primit în mod egal parţi sociale.

46
 Întrebări
a) Soţii se pot asocia pentru a constitui o societate comercială?
b) Este necesară împărţirea bunurilor comune pentru a fi aduse la capitalul social?
Faptul că imobilul a fost adus la capitalul social în schimbul căruia soţii au primit părţi
sociale în procent de 50% fiecare, înseamnă o partajare convenţională a bunurilor
comune?

2. Numiţii A.C., M.N. şi V.S. au convenit să constituie societatea cu răspundere limitată cu

denumirea S.C. „Humanitas”S.R.L. Potrivit actului constitutiv, care a dobândit dată certă la Biroul
Notarului Public Dumitru Gheorghe, cei trei asociaţi au decis următoarele:
Capitalul social în valoare totală de 550.000 este constituit din următoarele aporturi:
A.C. – aport în bun imobil compus din teren şi construcţie în valoare de 440.000 lei;
M.N. – aport în valoare de 60.000 lei reprezentând contravaloarea serviciilor de specialitate,
respectiv publicitate comercială.
V.S. – aport în valoare de 50.000 lei reprezentând 5.000 de acţiuni pe care le deţine la S.C.
MIRAJ S.A.
Din actele anexate cererii de înmatriculare, referentul de specialitate de la Oficiul Registrului
Comerţului a constatat următoarele:
Asociatul A.C. fusese condamnat pentru infracţiunea de conducere fără permis şi că există deja
înmatriculată în registrul comerţului o altă societate cu denumirea „S.C. Humanitas editură S.A.”

Înterbare
Având în vedere aspectele menţionate în actul constitutiv şi actele anexate, societatea poate fi
înmatriculată în Registrul Comerţului? Motivaţi soluţia.

3. Se poate înfiinţa o societate comercială declarându-şi sediul într-un spaţiu în care

funcţionează mai multe societăţi?

4. Trei persoane fizice, SM, FL şi NA, au hotărât să constituie o societate pe acţiuni, fiecare
obligându-se să aducă la capitalul social câte un calculator, evaluate potrivit preţului din factura de
achiziţie. Asociatul FL s-a obligat să răspundă cu averea proprie pentru obligaţiile societăţii.

Întrebare:
Faţă de situaţia de fapt prezentată, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru
constituirea unei societăţi pe acţiuni? Motivaţi soluţia.

5. A.P. persoană fizică şi SC „MM” SRL (persoană juridică) au hotărât să constituie societatea
în nume colectiv „AP-MM”. AP s-a obligat să aducă la capitalul social suma de 5.000 lei, iar SC
„MM” SRL un teren în suprafaţă de 5.000 m 2 , în valoare de 10.000 lei. În actul constitutiv al
societăţii, asociaţii au prevăzut că asociata SC „MM” SRL fiind o societate cu răspundere limitată, să
răspundă pentru obligaţiile societăţii numai în limita capitalului social subscris.

Întrebări:
a. Este valabilă clauza inserată în actul constitutiv privind răspunderea asociaţilor pentru
obligaţiile societăţii?
b. Faţă de situaţia de fapt prezentată, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru
constituirea unei societăţi pe acţiuni? Motivaţi soluţia.

6. M.N. este economist la societatea comercială „VIAROL” SRL şi împreună cu vărul său FL,
în vârstă de 16 ani, au hotărât să constituie o societate pe acţiuni la care aportul fiecăruia constă în
numerar, respectiv câte 1.500 lei fiecare. În momentul constituirii societăţii, asociaţii au decis să
efectueze vărsăminte în procent de 20%, respectiv 600 lei, urmând ca diferenţa să fie achitată în
termen de 12 luni.

Întrebare:
Faţă de această situaţie de fapt, sunt îndeplinite condiţiile legale pentru constituirea unei societăţi

47
pe acţiuni? Motivaţi răspunsul.

B.1. Aporturile în numerar sunt obligatorii:

a) numai în cazul societăţii cu răspundere limitată;
b) numai în cazul societăţii pe acţiuni;
c) la constituirea oricărei forme de societate comercială.

2. Pentru o societate pe acţiuni, al cărei capital social a fost subscris integral în numerar:
a) se poate redacta actul constitutiv sub forma înscrisului sub semnătură privată;
b) nu se poate redacta actul constitutiv sub forma înscrisului autentic;
c) este obligatorie redactarea actului constitutiv sub forma înscrisului sub semnătură privată;
d) este obligatorie redactarea actului constitutiv sub forma înscrisului autentic.

3.În cazul societăţii pe acţiuni constituite prin subscripţie simultană, capitalul social vărsat
la constituire:
a) nu va putea fi mai mic de 70% din cel subscris;
b) nu va putea fi mai mic de 50% din cel subscris;
c) nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris;
d) este obligatoriu să fie vărsat integral capitalul social subscris.

4. Sunt obligate să verse integral, la data constituirii, capitalul social subscris:

a) societatea în nume colectiv, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea în comandită
simplă;
b) societatea pe acţiuni, societatea în comandită pe acţiuni şi societatea cu răspundere limitată;
c) societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă;
d) societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu răspundere
limitată.

4.3. Aspecte specifice privind actul constitutiv şi constituirea

societăţilor pe acţiuni prin subscripţie publică

4.3.1. Noţiuni generale

Societăţile pe acţiuni se pot constitui fie prin subscripţie instantanee, fie prin subscripţie
publică.
În cazul subscripţiei instantanee, procedura de constituire, este, în principiu, identică cu
cea care intervine în cazul constituirii oricărei forme de societate comercială.
În cazul subscripţiei publice, Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, stabileşte o
etapă prealabilă, care, practic, presupune însăşi procedura de realizare a subscripţiei.

4.3.2. Prospectul de emisiune

Procedura de constituire a societăţilor pe acţiuni prin subscripţie publică debutează cu
întocmirea unui înscris numit prospect de emisiune care trebuie să îndeplinească condiţiile de
validitate de fond, de formă şi de procedură prevăzute de lege.
Scopul acestei faze procedurale este de a atrage economiile publicului pentru a subscrie
acţiuni necesare formării capitalului social al societăţii.
 Condiţiile de fond privind prospectul de emisiune
Fondatorii societăţii care au decis subscripţia publică întocmesc un prospect de
emisiune, care cuprinde în conţinutul său, în principal, elementele pe care trebuie să le
cuprindă însuşi actul constitutiv al unei societăţi pe acţiuni, mai puţin datele referitoare
la administrarea şi controlul societăţii. Totodată, în cuprinsul prospectului de emisiune
trebuie stabilită, în mod expres, data închiderii subscripţiei.
 Condiţii de formă privind prospectul de emisiune
48
 Prospectul de emisiune se întocmeşte în formă scrisă şi autentică, fiind semnat de
către toţi membri fondatori. Condiţia de formă impusă de lege prospectului de emisiune
reprezintă o condiţie de validitate pentru însuşi actul prealabil necesar la constituirea unei
societăţi pe acţiuni prin această modalitate.
 Condiţii de procedură privind prospectul de emisiune
Fondatorii vor depune prospectul de emisiune la Oficiul Registrului Comerţului din
judeţul în care urmează a se stabili sediul societăţii, actul astfel întocmit fiind supus unui
control jurisdicţional, asigurat de judecătorul delegat de la Oficiul Registrului Comerţului.
Judecătorul delegat va controla îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă ale prospectului de
emisiune. Concret, judecătorul delegat va controla:
 cuprinderea în conţinutul prospectului de emisiune a tuturor elementelor care trebuie
să se regăsească şi în conţinutul actului constitutiv;
 menţionarea expresă a datei închiderii subscripţiei;
 forma autentică a actului şi semnarea acestuia de către toţi acţionarii fondatori.
În situaţia în care din conţinutul unui prospect de emisiune lipseşte unul din elementele
stabilite de lege pentru actul constituiv al unei societăţi pe acţiuni (mai puţin aspectele legate
de administrator şi cenzor), acesta va fi lovit de nulitate.
În măsura în care constată că prospectul cuprinde în conţinutul său toate elementele
impuse de lege, este semnat de către toţi membrii fondatori şi îmbracă forma autentică,
judecătorul delegat va autoriza publicarea prospectului. În măsura în care prospectul de
emisiune nu cuprinde toate menţiunile impuse de lege, este lovit de nulitate absolută.
În schimb, conform art. 18 alin. (4) din Legea nr. 31/990, republicată şi modificată, nu
poate invoca nulitatea acel subscriitor care a luat parte la adunarea constitutivă sau care şi-a
exercitat deja drepturile de acţionar.

4.3.3. Subscrierea acţiunilor

Prin intermediul subscrierii, o persoană, denumită subscriitor, acceptă oferta
fondatorilor de a face parte dintr-o societate pe acţiuni, aportând o sumă de bani, cel
puţin egală cu nivelul nominal al unei acţiuni al cărei proprietar va deveni astfel .  

Din punct de vedere al subscriitorului, actul său are valoarea unui act unilateral de
voinţă, o declaraţie proprie prin care se angajează să facă parte ca acţionar din viitoarea
societate ce urmează a fi constituită. Ca operaţiune în sine însă, subscrierea apare ca act
bilateral, fiind rezultatul realizării acordului între oferta fondatorilor şi acceptarea
subscriitorilor.
Problema care s-a pus însă în doctrină a fost aceea de a califica dacă actul subscriitorului
este un act civil sau de comerţ, marea majoritate a doctrinei opinând în sensul că subscrierea
de acţiuni este un act de comerţ, el fiind premergător constituirii unei societăţi comerciale.
Persoanele care acceptă prospectul de emisiune îşi subscriu acţiunile cu care
intervin în societatea pe exemplarele prospectelor de emisiune vizate de judecătorul delegat.
Subscrierea propriu-zisă a acţiunilor presupune:
 atributele de identificare ale subscriitorului (nume, prenume/denumire,
domiciliu/sediu);
 numărul acţiunilor subscrise;
 data în care s-a realizat subscrierea;
 declaraţia expresă că subscriitorul cunoaşte şi acceptă prospectul de emisiune, astfel
cum acesta a fost formulat.
Subscrierea reprezintă o formă expresă de acceptare a intervenţiei subscriitorilor în
cadrul societăţii comerciale în formare şi aderarea la elementele de bază ale actului
constitutiv. Cu toate acestea, conform art. 19 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată şi
modificată, participările la beneficiile societăţii, rezervate de fondatori în folosul lor, chiar

49
dacă au fost acceptate de subscriitori, prin semnarea prospectului de emisiune, nu au efect
decât în măsura în care sunt aparte aprobate în cadrul adunării constitutive.

4.3.4. Adunarea constitutivă

Voinţa asociaţilor şi a subscriitorilor de a constitui o societate pe acţiuni prin subscripţie
publică este expres manifestată în cadrul adunării constitutive.
 Convocare
Adunarea constitutivă se întruneşte după închiderea subscrierii pe baza convocării,
acţiune ce revine în sarcina membrilor fondatori.
În acest sens, membrii fondatori au obligaţia ca într-un termen de maximum 15 zile de la
momentul închiderii subscrierii să convoace adunarea constitutivă, publicitatea convocării
fiind asigurată prin Monitorul Oficial şi prin intermediul a două ziare de largă răspândire.
Convocarea publică trebuie realizată cu cel puţin 15 zile înainte de data fixată pentru
desfăşurarea adunării constitutive. Înştiinţarea trebuie să cuprindă cel puţin data şi locul de
desfăşurare a adunării şi precizarea problemelor ce vor fi supuse discuţiei.
 Participarea acceptanţilor
La adunarea constitutivă au dreptul să participe, alături de membrii fondatori, numai
persoanele care au acceptat subscripţia. În acest scop, legea impune membrilor fondatori
(împuterniciţi cu organizarea adunării constitutive) să afişeze la locul unde urmează a se
desfăşura adunarea, o listă a acceptanţilor subscripţiei, cu menţionarea numărului de acţiuni
corespunzătoare pentru fiecare dintre acceptanţi. Lista se afişează cu cel puţin 5 zile înainte de
data fixată pentru desfăşurarea adunării constitutive.
Adunarea constitutivă va avea loc la momentul stabilit în înştiinţare, dar nu mai târziu
de 2 luni de la momentul în care s-a încheiat subscripţia.
Pentru ca o adunare constitutivă să fie legal constituită, în cadrul ei trebuie să participe
cel puţin jumătate plus unu din numărul total de acceptanţi.
Acceptanţii pot participa la adunarea constitutivă şi printr-un reprezentant,
împuternicit pentru o asemenea operaţiune printr-o procură specială. Legea nu admite însă
ca un împuternicit să reprezinte mai mult de 5 acceptanţi.
 Modul de votare
În cadrul adunării constitutive, fiecare acceptant are dreptul la un singur vot, neavând
nici un fel de relevanţă numărul acţiunilor subscrise.
Acceptanţii care au subscris aporturi în natură nu pot participa la vot în situaţia în care
se hotărăşte cu privire la evaluarea aporturilor lor în natură. Această regulă funcţionează chiar
şi în situaţia în care acceptanţii în cauză au subscris şi acţiuni în numerar sau au calitatea de
reprezentanţi ai altor acceptanţi, fie ei chiar dintre aceia care au subscris numai acţiuni în
numerar.
În adunarea generală, hotărârile se adoptă cu votul a jumătate plus unul din
numărul celor prezenţi, acceptanţi şi membri fondatori.

4.3.5. Capitalul social

O societate comercială pe acţiuni se poate constitui numai în măsura în care întregul
capital prevăzut în prospectul de emisiune a fost subscris.
În ceea ce priveşte vărsarea efectivă a capitalului subscris, art. 21 alin. (1) din Legea nr.
31/1990, republicată şi modificată, pentru aportul în numerar fiecare acceptant are obligaţia
de a vărsa cel puţin jumătate din valoarea acţiunilor subscrise, diferenţa urmând a fi vărsată
într-un termen de maximum 12 luni de la momentul înmatriculării societăţii. Dacă există şi
aporturi în natură, acestea trebuie predate integral în momentul constituirii societăţii.
Aportul în creanţe este exclus în cazul societăţii pe acţiuni care se constituie prin
subscripţie publică.

50
 Vărsămintele astfel efectuate de către acceptanţii subscriitori se predau persoanelor
special împuternicite în acest scop prin actul constitutiv al societăţii.
În situaţia în care în urma subscripţiei publice a rezultat o valoare mai mare sau mai
mică decât cea stabilită pentru capitalul social în prospectul de emisiune, membrilor
fondatori le revine obligaţia de a supune aprobării adunării constitutive modificarea
capitalului social la nivelul subscripţiei. Evident că reducerea capitalului social nu poate fi
sub limita impusă de lege pentru constituirea legală a unei societăţi pe acţiuni, respectiv
90.000 RON.

4.3.6. Raportul de expertiză

Dacă există aporturi în natură, avantaje acordate fondatorilor, operaţiuni încheiate de
fondatori în contul societăţii care se constituie şi pe care aceasta urma să le ia asupra sa,
adunarea constitutivă numeşte unul sau mai mulţi experţi care îşi vor da avizul asupra
evaluărilor (art. 26 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată).
În situaţia în care în adunarea constitutivă nu se hotărăşte cu privire la desemnarea
experţilor, sau cvorumul cerut de lege pentru adoptarea unei hotărâri cu privire la acest aspect
nu este realizat, experţii vor fi numiţi de câtre judecătorul delegat de la Oficiul Registrului
Comerţului.
Conform art. 38 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, raportul
întocmit de experţi urmează a fi depus de către aceştia, în termen de 15 zile, la Oficiul
Registrului Comerţului, putând fi astfel examinat de creditorii personali ai asociaţilor, sau de
orice alte persoane interesate. În urma expertizei astfel efectuate, se va proceda la o nouă
convocare a adunării constitutive.
Conform art. 27 alin. 2 din Lege, în situaţia în care valoarea aporturilor în natură,
astfel cum aceasta rezultă din raportul de expertiză este cu o cincime mai mică decât cea
prevăzută în prospectul de emisiune de către fondatori, oricare dintre acceptanţi este în
drept să se retragă, cu condiţia de a anunţa despre aceasta membrii fondatori, până la data la
care va avea loc adunarea constitutivă.
Având în vedere dispoziţiile art. 20 din Lege, procedura de publicitate a convocării
adunării constitutive impune cel puţin un termen de 15 zile de la momentul realizării
publicităţii prin Monitorul Oficial şi două ziare de circulaţie, şi până la momentul desfăşurării
adunării constitutive. Pe de altă parte, între momentul închiderii subscrierii şi momentul
desfăşurării adunării constitutive, termenul nu poate fi mai mare de două luni. Considerăm că,
mutatis mutandis, aceleaşi termene trebuie avute în vedere şi în cazul convocării adunării
constitutive după realizarea raportului de expertiză cu privire la evaluarea capitalului în
natură aportat, avantajele rezervate fondatorilor şi trecerea costurilor cu privire la constituirea
societăţii în sarcina acesteia.
Ca atare, de la momentul depunerii raportului de expertiză şi până la momentul
convocării adunării constitutive, termenul nu poate fi mai mare de 2 luni, dar nici mai
mic de 15 zile.

4.3.7. Atribuţiile adunării constitutive

Art. 28 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, enumeră obligaţiile adunării
constitutive, respectiv aceasta: verifică existenţa vărsămintelor, examinează şi validează
raportul experţilor de evaluare a aporturilor în natură, aprobă participările la beneficii a
fondatorilor şi operaţiunile încheiate în contul societăţii, discută şi aprobă actul constitutiv al
societăţii, numeşte administratorii şi cenzorii.
 verifică existenţa vărsămintelor
În acest sens, adunarea constitutivă va verifica îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 21
din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată respectiv aportarea efectivă a bunurilor

51
(aporturile în natură) şi vărsarea a cel puţin jumătate din valoarea acţiunilor subscrise de către
fiecare acceptant.
 examinează şi validează raportul experţilor de evaluare a aporturilor în natură
După modul în care este redactat textul, ar rezulta că această obligaţie priveşte atât
expertiza convenţională (atunci când membrii adunării constitutive s-au înţeles cu privire la
experţii care urmează să efectueze evaluarea aportului în natură), cât şi în cazul expertizei
judiciare, expertiză care se realizează în baza încheierii de numire a experţilor autorizaţi de
către judecătorul delegat de la Oficiul Registrului Comerţului.
Credem că adunării constitutive îi revine obligaţia de a examina orice raport de
evaluare şi, într-un anumit sens, chiar de a-l valida, deoarece nimic nu împiedică să solicite o
contraexpertiză chiar dacă expertiza iniţial efectuată a fost judiciară.
 aprobă participările la beneficii a fondatorilor şi operaţiunile încheiate în contul
societăţii
Având în vedere faptul că şi asupra acestor aspecte se pronunţă experţii, este normal să
fie supuse aprobării adunării constitutive. Mai mult decât atât, conform art. 19 alin. 3 din
Legea nr. 31/1990, republicată, chiar dacă acceptanţii, prin subscriere, şi-au manifestat expres
voinţa şi cu privire la acceptarea participării la beneficiile societăţii rezervate de fondatori în
folosul lor dar, un asemenea accept nu determină producerea imediată a efectelor, legea
stabilind că aceste avantaje rezervate fondatorilor nu-şi pot produce efectele decât dacă sunt
aprobate de adunarea constitutivă.
 discută şi aprobă actul constitutiv al societăţii
În adunarea constitutivă, practic, se întrunesc pentru prima dată acţionarii societăţii,
chiar dacă unii au calitatea de fondatori, iar ceilalţi de subscriitori acceptanţi. Ca atare, este
normal ca actul ce va determina naşterea unei noi persoane juridice să fie supus aprobării
într-un asemenea cadru.
Totodată, în cadrul adunării constitutive vor fi desemnaţi şi cei care se vor ocupa direct
de îndeplinirea formalităţilor necesare în vederea constituirii societăţii comerciale.
Acceptanţii pot participa la activitatea adunării constitutive direct sau prin reprezentanţi,
în aceleaşi condiţii exercitându-se şi dreptul la vot în cadrul adunării. Norma de reprezentare
continuă să se menţine aceiaşi prevăzută de dispoziţiile art. 25 alin. 2 din Legea nr. 31/1990,
republicată, în sensul că participarea la vot în adunarea generală este admisă şi prin
intermediul unor împuterniciţi în baza unor procuri speciale, cu condiţia însă ca o persoană să
nu reprezinte mai mult de 5 acceptanţi.
 numeşte administratorii şi cenzorii
În condiţiile în care conform art. 18 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, pentru ca
un prospect de emisiune să fie valabil din punct de vedere al conţinutului său trebuie să
cuprindă toate elementele care se regăsesc şi într-un act constitutiv al unei societăţi pe acţiuni,
mai puţin elementele referitoare la administratori şi directori respectiv la membrii
directoratului şi ai consiliului de supraveghere, cenzori sau auditor financiar, aceste aspecte
trebuie să fie ulterior clarificate.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
1. La data de 15 ianuarie 2005, la sediul societăţii, s-a întrunit adunarea constitutivă a
acceptanţilor prospectului de emisiune privind constituirea unei societăţi pe acţiuni prin subscripţie
publică. Din cei 10 acceptanţi, 3 au constituit aporturi în numerar şi în natură (câte un calculator), unul
dintre ei având şi calitatea de mandatar (procurator) ai celorlalţi 7 subscriitori. Constatându-se ca sunt
prezenţi jumătate plus unu din numărul acceptanţilor, adunarea constitutivă a numit un expert pentru
evaluarea aporturilor în natură, hotărând şi cu privire la avantajele acordate membrilor fondatori.

Întrebare
Este legală hotărârea adoptată de adunarea constitutivă?

52
 2. S.C. „MONDOCAM” SA este o societate pe acţiuni care s-a constituit prin subscripţie
publică. Acţionari subscriitori ai capitalului sunt 3 persoane juridice şi 7 persoane fizice. În actul
constitutiv s-a prevăzut că toţi acţionarii care avut şi calitatea de fondatori (au întocmit şi semnat
prospectul de emisiune) vor încasa din profitul net al societăţii un procent de 6 % pe an timp de 5 ani
de la constituirea societăţii, potrivit art. 32 alin 2 din Legea nr. 31/1990 republicată, procent care se va
calcula în funcţie de valoarea capitalului social existent în momentul distribuirii profitului.

Întrebare
Este legală clauza prevăzută în actul constitutiv privind avantajele acordate membrilor
fondatori?

3. În cazul unei societăţi pe acţiuni constituită prin subscripţie publică, avantajele acordate
membrilor fondatori au fost acceptate de subscriitori.

Întrebare
Este suficient ca subscriitorii să accepte avantajele patrimoniale acordate fondatorilor?

4. La constituirea societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică, aportul în natură poate fi vărsat
numai în proporţie de 50%?

5. Trei persoane fizice, în calitate de fondatori, au hotărât constituirea unei societăţi pe acţiuni
prin subscripţie publică, întocmind prospectul de emisiune în care s-a menţionat capitalul social,
numărul de acţiuni, valoarea nominală a unei acţiuni şi data închiderii subscripţiei. Numitul V.R. a
subscris un număr de 100 acţiuni depunând la CEC valoarea acţiunilor subscrise. Ulterior acestui
moment, verificând conţinutul prospectului de emisiune, a solicitat instanţei de judecată constatarea
nulităţii acestuia întrucât nu cuprinde menţiunea privind participarea la beneficii/pierderi a
acţionarilor, menţiune obligatorie, potrivit art. 18 alin 1 din Legea nr. 31/1990, republicată.

Întrebare:
Acţiunea în constatarea nulităţii prospectului de emisiune întocmit de fondatori este întemeiată?
Argumentaţi soluţia.

6. La data de 15 ianuarie 2005, la sediul societăţii, s-a întrunit adunarea constitutivă a

acceptanţilor prospectului de emisiune privind constituirea unei societăţi pe acţiuni prin subscripţie
publică. Din cei 10 acceptanţi, 3 au constituit aporturi în numerar şi în natură (câte un calculator), unul
dintre ei având şi calitatea de mandatar (procurator) ai celorlalţi 7 subscriitori. Constatându-se ca sunt
prezenţi jumătate plus unu din numărul acceptanţilor, adunarea constitutivă a numit un expert pentru
evaluarea aporturilor în natură, hotărând şi cu privire la avantajele acordate membrilor fondatori.

Întrebare
Este legală hotărârea adoptată de adunarea constitutivă?

7. În ce situaţii acceptanţii prospectului de emisiune privind constituirea unei societăţi pe acţiuni

prin subscripţie publică se pot retrage în faza prealabilă înmatriculării societăţii în registrul
comerţului?

8. Ce se înţelege prin societăţi deţinute public?

9. În situaţiile în care subscripţiile publice depăşesc capitalul social ori sunt mai mici decât
acesta, ce posibilitate are adunarea constitutivă?

10. Precizaţi cine are competenţă legală de a examina şi valida răspunsul experţilor de
evaluare a aporturilor în natură, în cazul constituirii unei societăţi pe acţiuni prin subscripţie publică.

11. SC MIX SA este o societate pe acţiuni care s-a constituit prin subscripţie publică pe o
durată de 10 ani, prevăzându-se în actul constitutiv că, fondatorii vor încasa timp de 5 ani de la

53
constituirea societăţii un procent de 6% din profitul net al societăţii. Întrucât societatea nu a realizat
profit în primii doi ani, acţionarii au hotărât dizolvarea societăţii.

Întrebare:
Fondatorii cărora li s-au recunoscut prin actul constitutiv avantaje patrimoniale se pot opune
dizolvării hotărâte de acţionari?

4.3.8. Statutul juridic specific al fondatorilor

Având în vedere faptul că fondatorii unei societăţi pe acţiuni ce se constituie prin

subscripţie publică sunt cei care, practic, îşi manifestă iniţial voinţa în vederea înfiinţării unei
asemenea societăţi, depunând toate diligenţele necesare, emiţând prospectul de emisiune, şi
ocupându-se de toate procedurile care se impun pentru desfăşurarea adunării constitutive, este
normal ca acestora legea să le rezerve un statut preferenţial faţă de ceilalţi acceptanţi.
Astfel, aceştia îşi pot rezerva o cotă mai mare de participare la beneficiul net al
societăţii, cotă a cărei valoare este stabilită de către adunarea constitutivă.
Art. 32 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte totuşi o limitare a
beneficiilor de care s-ar putea bucura membrii fondatori, atât cu privire la valoarea cotei din
beneficii, cât şi cu privire la durata în timp în care fondatorii s-ar putea bucura de aceste
beneficii. Astfel, cota de participare la beneficiul net ce revine fondatorilor nu poate
depăşi 6% din beneficiul net şi nu se poate acorda pentru o perioadă mai mare de 5 ani,
de la momentul constituirii societăţii.
Membri fondatori pot beneficia de o cotă parte din beneficii timp de 5 ani din
momentul înregistrării societăţii comerciale, deoarece din acest moment societatea
comercială, dobândindu-şi personalitate juridică, se constituie ca persoană juridică.
De asemenea, pot beneficia de aceste drepturi numai acei membri fondatori a căror
calitate a fost recunoscută ca atare prin actul constitutiv. Altfel spus, pentru ca anumiţi
acţionari să poată beneficia de o cotă de până la 6% din beneficiul net al unei societăţi
comerciale constituite prin subscripţie publică, este necesar ca în prealabil ei să fie
nominalizaţi ca atare în actul constitutiv, această recunoaştere conferindu-le dreptul la
beneficii speciale.
De asemenea, nu pot beneficia de un astfel de regim favorabil decât numai persoanele
fizice, nu şi cele juridice, chiar dacă acestea ar avea calitatea de fondatori ai unei societăţi pe
acţiuni, şi chiar dacă ar fi nominalizaţi ca atare, în actul constitutiv.
În situaţia în care, pe parcursul celor 5 ani în care membrii fondatori se bucură de
beneficii, se majorează capitalul social al societăţii respective, drepturile fondatorilor vor
putea fi exercitate numai asupra profitului corespunzător capitalului social iniţial.
În situaţia în care societatea se dizolvă anticipat, conform art. 33 din Legea nr.
31/1990, republicată, fondatorii au dreptul să ceară daune de la societate, dacă dizolvarea
s-a făcut în fraudarea drepturilor lor.
Astfel, practic dacă o societate pe acţiuni constituită prin subscripţie publică a fost
constituită pentru o perioadă mai mare de 5 ani sau pentru o durată nedeterminată, membrilor
fondatori li s-au recunoscut drepturi speciale pe o perioadă de 5 ani, iar dacă anticipat
adunarea generală a societăţii hotărăşte dizolvarea societăţii, fondatorii pot cere daune,
respectiv cota parte din beneficiul net la care ar fi avut dreptul în continuare, până la expirarea
perioadei de 5 ani, cu condiţia dovedirii faptului că hotărârea cu privire la dizolvare a urmărit
fraudarea drepturilor de care ar fi beneficiat în mod normal, în baza actului constitutiv al
societăţii şi a aprobării iniţiale date de adunarea constitutivă.
Dreptul la acţiunea în daune de care beneficiază membrii fondatori într-o asemenea
situaţie se prescrie într-un termen de 6 luni. Termenul de prescripţie începe să curgă de la
data publicării în Monitorul Oficial a hotărârii adunării generale a acţionarilor care a decis
dizolvarea anticipată.
54
 4.3.9. Răspunderea fondatorilor şi a primilor membri ai consiliului de
administrație, respectiv ai directoratului și ai consiliului de supraveghere
În măsura în care legea recunoaşte o serie de drepturi specifice pentru membrii
fondatori, ea stabileşte totodată şi o responsabilitate sporită în sarcina acestora.
Astfel, toate operaţiunile în legătură cu constituirea societăţii sunt preluate iniţial de
membrii fondatori, cu toate consecinţele care rezultă din operaţiunile efectuate de aceştia,
inclusiv cheltuielile corespunzătoare. În măsura în care, din indiferent ce motive, societatea
comercială nu se constituie, fondatorii nu se pot îndrepta împotriva acceptanţilor pentru a
recupera, eventual de la aceştia, toate cheltuielile pe care le-au suportat pentru constituirea
societăţii.
Din momentul începerii funcţionării societăţii comerciale, fondatorii au obligaţia,
conform art. 30 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, să predea consiliului
de administraţie respectiv directoratului toată documentaţia referitoare la constituirea
societăţii. Pe de altă parte, fondatorii răspund de valabilitatea operaţiunilor încheiate în
contul societăţii înainte de constituire şi pentru care adunarea constitutivă şi-a dat aprobarea
pentru a fi preluate şi suportate de către societate.
Este de observat faptul că, deşi aceste operaţiuni sunt preluate în contul societăţii,
fondatorii continuă să rămână răspunzători pentru aceste operaţiuni, adunarea generală
a acţionarilor neavând posibilitatea de a descărca pe fondatori de o asemenea răspundere,
timp de 5 ani.
Din momentul constituirii societăţii, alături de membrii fondatori răspund şi primii
administratori, atât faţă de societatea comercială cât şi faţă de terţi.
Art. 53 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte în sarcina fondatorilor,
reprezentanţilor societăţii sau a oricăror persoane care au lucrat în numele societăţii o
răspundere nelimitată şi solidară faţă de terţi pentru toate actele şi faptele pe care le-au
efectuat în vederea constituirii societăţii. În situaţia în care însă, după dobândirea
personalităţii juridice societatea comercială preia asupra sa toate operaţiunile şi actele
efectuate în vederea constituirii, aceste acte se consideră a fi fost efectuate chiar de societate
încă din momentul în care au fost încheiate.
Astfel, s-ar putea considera că şi răspunderea fondatorilor faţă de societate este
nelimitată şi solidară, numai în măsura în care adunarea generală a acţionarilor nu a aprobat
preluarea operaţiunilor efectuate în contul societăţii pe numele societăţii. Cu toate acestea, art.
31 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte cu titlu de excepţie în materia
societăţilor pe acţiuni constituite prin subscripţie publică, faptul că adunarea generală nu poate
da descărcare de răspundere pentru fondatori şi pentru primii administratori, timp de 5 ani
aceştia continuând să rămână răspunzători pentru efectuarea vărsămintelor, veridicitatea
actelor de publicitate efectuate în vederea constituirii societăţii, respectarea procedurilor
impuse pentru înregistrarea societăţii, precum şi pentru toate celelalte acte şi operaţiuni pe
care le-au efectuat în vederea constituirii societăţii, chiar şi în situaţia în care acestea au fost
aprobate de adunarea generală.
Astfel, fondatorii şi primii administratori răspund concret pentru:
 subscrierea integrală a capitalului social şi efectuarea vărsămintelor stabilite de lege
sau de actul constitutiv.
În aceste condiţii, administratorii şi fondatorii sunt chemaţi să răspundă dacă, de
exemplu, acceptanţii care nu au vărsat integral valoarea acţiunilor subscrise, nu completează
vărsământul într-un termen de 12 luni de la momentul înmatriculării societăţii comerciale;
 existenţa aporturilor în natură.
În condiţiile în care aporturile în natură se varsă integral la momentul subscrierii,
existenţa lor efectivă trebuie să fie garantată de către membrii fondatori, faţă de ceilalţi
acceptanţi. În măsura în care aceste aspecte privesc proceduri prealabile constituirii societăţii,
dar necesare pentru constituirea societăţii, şi cum în virtutea art. 30 alin. 2 din Legea nr.
55
31/1990, republicată, toate actele referitoare la constituirea societăţii se predau de către
fondatori la administratorii societăţii, este normal ca, atât fondatorii, cât şi administratorii să
răspundă pentru existenţa efectivă a acestor aporturi în natură;
 veridicitatea publicaţiilor făcute în vederea constituirii societăţii.
În acest sens, fondatorii răspund de corectitudinea datelor cuprinse în prospectul de
emisiune, în baza căruia acceptanţii fac subscrierile. Totodată, fondatorii răspund alături de
primii administratori, dar şi faţă de organele de conducere şi control de neregularităţile
constate la momentul înmatriculării societăţii, sau pentru cele constatate ulterior
înmatriculării.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
1. La constituirea societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică, orice acceptant se poate
retrage anunţând pe fondatori, dacă evaluarea aporturilor în natura stabilită de experţi este
inferioară aceleia arătată de fondatori cu:
a) 30%;
b) 50%;
c) 20%;

2. Prospectul de emisiune de acţiuni, necesar la constituirea societăţii pe acţiuni prin

subscripţie publică, se autorizează de către:
a) instanţa de judecată;
b) judecătorul delegat la Oficiul registrului comerţului;
c) Camera de Comerţ şi Industrie teritorială;

3. În cazul societăţii comerciale constituite prin subscripţie publică, capitalul social

subscris trebuie vărsat, în întregime, în termen de:
a) 3 luni;
b) 9 luni;
c) 12 luni;

4. La constituirea societăţii pe acţiuni prin subscripţie publica, trebuie sa verifice

existenţa capitalului social vărsat:
a) fondatorii;
b) adunarea constitutiva;
c) cenzorii;

5. În cazul societăţii constituite prin subscripţie publică:

a) sunt admise toate tipurile de aporturi;
b) aporturile în creante trebuie varsate in intregime;
c) aporturile în natură trebuie vărsate intregime;
d) toate aporturile trebuie vărsate în proporţie de 70%.

6. Răspund solidar şi nelimitat faţă de terţele persoane, pentru neîndeplinirea

formalităţilor legale de constituire a societăţii pe acţiuni:
a) fondatorii;
b) primii administratori;
c) numai persoanele care au semnat actul constitutiv al societăţii.

56
 4.4. Înmatricularea societăţilor comerciale
Cererea de înmatriculare a societății în registrul comerţului este formulată de
fondatori, primii administratori sau, după caz, de primii membri ai directoratului și ai
consiliului de supraveghere ori un împuternicit al acestora (art. 36 LSC) precum şi de oricare
asociat (art. 47 LSC).
În cazul în care persoanele menționate în art. 36 nu formulează cererea de înmatriculare
în termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv al societății, potrivit art. 47 LSC,
„oricare asociat poate cere oficiului registrului comerțului efectuarea înmatriculării, după ce,
prin notificare sau scrisoare recomandată, i-a pus în întârziere, iar ei nu s-au conformat în cel
mult 8 zile de la primire”.
Cererea de înmatriculare în registrul comerțului trebuie să fie formulată în termen de 15
zile de la încheierea actului constitutiv (art. 36 alin. 1 LSC).
Competența de soluționare a cererii de înmatriculare a societății revine judecătorului -
delegat de Oficiul registrului comerțului de pe lângă tribunalul în a cărui rază teritorială este
declarat sediul societății.
Dacă solicitantul renunță la soluționarea cererii, prin rezoluție, directorul oficiului
registrului comerțului, sau persoana ori peroanele desemnate va/vor lua act de renunțare.
Împotriva rezoluției pronunțate se poate face plângere care se înaintează, în termen de 3
zile, instanței competente.
Potrivit art. 37 LSC, controlul legalității actelor sau faptelor care se înregistrează în
registrul comerțului se exercită de justiție printr-un judecător-delegat. Președintele
tribunalului va delega la începutul fiecărui an judecătoresc unul sau mai mulți judecători ai
tribunalului pentru efectuarea acestui control.
În conformitate cu art. 36 LSC, cererea de înmatriculare trebuie sa fie însoțită de
următoarele acte:
a) actul constitutiv al societății;
b) dovada efectuării vărsămintelor, potrivit clauzelor actului constitutiv;
c) dovada sediului declarat și a disponibilității firmei;
d) în cazul aporturilor în natură subscrise și vărsate la constituire, actele privind
proprietatea și dacă sunt și imobile trebuie depus certificatul constatator al
sarcinilor de care sunt grevate;
e) actele constatatoare ale operațiunilor încheiate în contul societății și aprobate de
asociați;
f) declarația pe propria răspundere a fondatorilor, a primilor administratori și, după
caz, a primilor directori, respectiv a primilor membri ai directoratului și ai
consiliului de supraveghere și, dacă este cazul, a primilor cenzori, că îndeplinesc
condițiile prevăzute de prezenta lege;
g) alte acte sau avize prevăzute de legi speciale.
Dacă sunt îndeplinite condițiile legale, judecătorul-delegat pronunță o încheiere, în
termen de 5 zile de la data îndeplinirii condițiilor, încheiere prin care va dispune autorizarea
constituirii societății și înmatricularea ei în registrul comerțului. Încheierea de înmatriculare
va conține mențiunile din actul constitutiv al societății.
Înmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunţării judecătorului
delegat prin care se autorizează înmatricularea societăţii (art. 41 alin. 2 din Legea nr. 31/1990,
republicată).
Înregistrările în registrul comerţului se realizează pe baza unei încheieri a judecătorului
delegat sau a unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, cu excepţia cazului când legea prevede
altfel.
Potrivit art. 18 pct. 8 din Legea de punere în aplicare a Noului Cod de procedură civilă
(Legea nr. 76/2012), art. 60 LSC se modifică astfel: „Încheierile judecătorului delegat

57
privitoare la înmatriculare sau la orice alte înregistrări în registrul comerțului sunt executorii
și sunt supuse numai apelului”.
Societatea comercială dobândeşte personalitate juridică din momentul
înmatriculării în registrul comerţului (art.41 din Legea nr. 31/1990, republicată).
La înmatriculare, solicitanţilor li se eliberează certificatul de înregistrare, conţinând
numărul de ordine în registrul comerţului şi codul unic de înregistrare atribuit de către
Ministerul Finanţelor Publice, precum şi alte acte prevăzute de lege.
După efectuarea înmatriculării societăţilor comerciale în registrul comerţului, un extras
al încheierii judecătorului delegat se comunică Monitorului Oficial, spre publicare,
cheltuielile fiind suportate de solicitant.

Prin derogare de la prevederile Legii nr. 26/1990 privind registrul comerţului,

republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ale Legii nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi de la prevederile
celorlalte acte normative incidente, competenţa de soluţionare a cererilor de înregistrare în
registrul comerţului şi, după caz, a altor cereri aflate în competenţa de soluţionare a
judecătorului delegat aparţine, (până la reglementarea activităţii de înregistrare în registrul
comerţului efectuată de registratori comerciali),
- directorului oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal şi/sau
- persoanei ori persoanelor desemnate de către directorul general al Oficiului Naţional
al Registrului Comerţului – referenți (art. 1 din O.U.G. nr. 116/2009 din 29 decembrie 2009,
pentru instituirea unor măsuri privind activitatea de înregistrare în registrul comerţului
aprobată cu modificări prin Legea nr. 84/2010). Rezoluțiile pronunțate sunt executorii de
drept.
Termenul de eliberare a certificatului de înregistrare este de 3 zile de la data înregistrării
cererii.
Dacă după înregistrarea societății se constată anumite neregularități în ceea ce privește
societatea, există obligativitatea ca societatea să le remedieze într-un termen de 8 zile din
momentul constatării acestora. Potrivit art. 48 alin. (2) LSC, persoanele care trebuie să
înlăture neregularitățile pot fi obligate la plata daunelor cominatorii.

Procedura autorizării funcţionării

După obţinerea certificatului de înregistrare solicitantul are obligaţia de a cere
obţinerea autorizaţiilor prevăzute de lege (Legea nr. 359/2004, modificată prin O.U.G. nr.
75/2004, Legea nr. 569/2004, O.G. nr. 28/2006, Legea nr. 266/2006, O.G. nr. 35/2006, Legea
nr. 360/2006, O.U.G. nr. 119/2006, Legea nr. 159/2007 si Legea nr. 191/2007).).
Autorităţile publice „implicate” vor delega, în funcţie de volumul activităţii, la
birourile unice din cadrul oficiilor registrului comerţului de pe lângă tribunale, unul sau mai
mulţi reprezentanţi cu drept de semnătură.
Autorizarea funcţionării societăţilor comerciale şi a altor persoane prevăzute de lege
se poate face şi pe baza declaraţiilor tip pe propria răspundere ale persoanelor care au
obligaţia să ceară înmatricularea în registrul comerţului.

4.5. Publicitatea constituirii societăţilor comerciale

La cererea şi pe cheltuiala solicitantului încheierea judecătorului delegat se publică
integral în Monitorul Oficial.
Totodată, legiuitorul prevede că la cererea şi pe cheltuiala profesionistului-comerciant se
va publica în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, integral sau în extras actul
constitutiv vizat de judecătorul delegat.
Publicitatea este necesară pentru ca orice persoană interesată să aibă posibilitatea să
atace actul constitutiv al societăţii sau existenţa societăţii, în măsura în care aceasta îi lezează
58
interesele. În aceste condiţii, legea stabileşte posibilitatea de acţiune a persoanei interesate şi
în funcţie de momentul publicităţii sau de conţinutul actelor supuse publicităţii. Acele acte
sau fapte pentru care nu s-a efectuat publicitatea, nu sunt opozabile faţă de terţi decât în
măsura în care se face dovada că terţii aveau cunoştinţă de conţinutul lor.
Rezultă că publicitatea are drept efect opozabilitatea actelor faţă de terţi, neavând însă
şi efect constitutiv. Prezumţia de opozabilitate impusă de lege este relativă, în măsura în
care se poate face dovada că terţii aveau cunoştinţă de aceste acte. Această prezumţie relativă
este o prezumţie pozitivă, legea însă prevede şi o prezumţie negativă în sensul că în situaţia
în care un terţ face dovada că a fost în imposibilitatea de a lua cunoştinţă de publicitatea
societăţii prin Monitorul Oficial, acestuia nu-i sunt opozabile operaţiunile societăţii până la a
16-a zi de la momentul publicării încheierii de înmatriculare în Monitorul Oficial.
În ceea ce priveşte elementele de conţinut ale actului constitutiv, legea stabileşte
obligaţia societăţii cu privire la verificarea identităţii dintre textul depus la registrul
comerţului în vederea înregistrării şi ceea ce s-a publicat efectiv. Când există diferenţe
între textul iniţial şi cel publicat, opozabil este textul publicat, în afara situaţiei în care terţii
aveau cunoştinţă de textul real.
Terţii, în măsura în care ulterior iau cunoştinţă de existenţa unui text care exprimă
efectiv voinţa asociaţilor şi care se deosebeşte de textul publicat, în funcţie de propriul lor
interes, pot invoca oricare dintre cele două texte.

4.6. Filialele şi sediile secundare ale societăţilor comerciale

4.6.1. Noţiune
Societatea îşi poate realiza activitatea şi în alt loc decât sediul principal, în aceeaşi
localitate sau în alte localităţi din ţară ori chiar din străinătate, cu respectarea legislaţiei
statului respectiv. În aceste condiţii, societatea comercială, îşi poate constitui, în temeiul art.
42 din Legea nr. 31/1990, republicată, „filiale” (cu personalitate juridică) sau în temeiul art.
43 din aceeaşi lege, dezmembrăminte ale societăţii, denumite „sedii secundare” (lipsite de
personalitate juridică).
În doctrină s-a precizat că înfiinţarea de sucursale şi filiale ale societăţii trebuie privită ca
o manifestare a funcţiei de organizare a societăţii comerciale, care acţionează pe toată durata
existenţei societăţii, şi se explică prin nevoia de adaptare a societăţii la mediul în care
acţionează. În aceste condiţii, ele pot fi privite şi ca structuri societare .
34 

Se consideră a fi sedii secundare ale societăţii:

 sucursalele;
 agenţiile;
 reprezentanţele;
 alte unităţi fără personalitate juridică, cum ar fi punctele de lucru şi birourile.

4.6.2. Sediile secundare

Aşa cum le defineşte legiuitorul în art. 43 din Legea nr. 31/1990, republicată,
sucursalele şi celelalte sedii secundare sunt „dezmembrăminte” fără personalitate
juridică ale societăţilor comerciale.
Termenul „dezmembrăminte” folosit de legiuitor, înseamnă, de fapt, părţi componente,
unităţi, structuri fără personalitate juridică care aparţin unei societăţi comerciale.
Sucursala se caracterizează prin faptul că este dependentă total – juridic şi patrimonial –
de societatea în cadrul căreia funcţionează, beneficiind de o anumită autonomie de
funcţionare, având sediu propriu şi propriile atribute de identificare.
Pornind de la aceste trăsături, sucursala a fost definită ca fiind o structură societară
instituţionalizată, lipsită de patrimoniu şi personalitate juridică, ce funcţionează relativ
independent, autonom şi durabil, într-un sediu propriu şi căreia i se încredinţează, ca
59
prelungire a capacităţii societăţii care o constituie, printr-un mandat general, puterea de
reprezentare, negociere şi executare de operaţiuni comerciale în raza ei de activitate.
Sediile secundare nu au personalitate juridică pentru că nu au un patrimoniu propriu.
Drepturile asupra bunurilor pe care le posedă aparţin societăţii-mamă.
La nivelul sucursalelelor, administratorul sucursalei îşi desfăşoară activitatea în limitele
împuternicirii de reprezentare dată de conducătorul societăţii-mamă.
Sucursalele se înregistrează la Oficiul registrului comerţului din judeţul în care vor
funcţiona, unde se vor depune copii-certificate ale tuturor actelor care au fost depuse şi la
Oficiul registrului comerţului de la sediul principal al societăţii.
Celelalte sedii secundare – agenţii, reprezentanţe, depozite, puncte de lucru – se
înregistrează la Oficiul registrului comerţului de la sediul principal al societăţii.
Atât sucursalele, cât şi celelalte sedii secundare se înregistrează fiscal la administraţia
financiară în raza căreia vor funcţiona, în termen de 5 zile de la menţionarea lor în registrul
comerţului.

4.6.3. Procedura de înfiinţare a sucursalelor

În cuprinsul art. 43 alin. 2 din Legea societăţilor comerciale, legiuitorul prevede în mod
distinct cazul înfiinţării unei sucursale într-o localitate din acelaşi judeţ sau chiar în
aceeaşi localitate cu societatea fondatoare. În acest caz, sucursala se va înregistra în acelaşi
registru, însă în mod distinct, ca înregistrare separată.
Firma sucursalei va conţine denumirea şi localitatea sediului societăţii-mamă la care se
adaugă menţiunea „sucursală” şi localitatea sediului acesteia.
Potrivit art. 52 din Normele metodologice privind modul de ţinere a registrelor
comerţului şi de efectuare a înregistrărilor, la depunerea cererii de autorizare şi/sau
înregistrare, referentul oficiului registrului comerţului are obligaţia de a efectua verificarea
existenţei următoarelor documente:
 hotărârea organului statutar de înfiinţare a sucursalei cu indicarea denumirii
sucursalei, a sediului acesteia, a obiectului de activitate, identificarea persoanelor
împuternicite să reprezinte sucursala şi limitele mandatului acordat;
 actul adiţional privind înfiinţarea sucursalei, dacă înfiinţarea nu este prevăzută în actul
constitutiv.
De altfel, în situaţia în care fondatorii intenţionează de la început să organizeze sedii
secundare sau filiale, în actul constitutiv se va preciza natura fiecăreia dintre aceste structuri,
localităţile în care urmează să fie constituite, precum şi modul lor de funcţionare.
Chiar şi în lipsa tuturor acestor menţiuni, atâta timp cât rezultă efectiv intenţia
fondatorilor de a efectua şi în exteriorul sediului social central al societăţii acte de comerţ, se
consideră că astfel se pune în executare actul constitutiv şi nu intervine o modificare a
acestuia care să impună întocmirea unui act adiţional. Într-o asemenea situaţie, hotărârea
adunării generale prin care s-a stabilit în mod concret, cu determinarea tuturor elementelor
necesare, constituirea sediului secundar este suficientă pentru constituirea acestuia, urmând ca
la Oficiul registrului comerţului să se înregistreze numai hotărârea adunării generale a
societăţii mame şi actul constitutiv actualizat, incluzându-se toate modificările.
 dovada sediului sucursalei.
Sediul sucursalei poate fi deţinut în baza unui contract de vânzare-cumpărare, certificat
de moştenitor, contract de închiriere, contract de subînchiriere, contract de leasing imobiliar,
comodat, uz, uzufruct, extras din cartea funciară etc.;
 declaraţia pe proprie răspundere a reprezentantului sucursalei că îndeplineşte
condiţiile legale pentru exercitarea acestei calităţi;
 dovezile privind achitarea taxelor legale, respectiv a taxelor judiciare de timbru, a
taxelor pentru operaţiuni efectuate în registrul comerţului şi de publicare în Monitorul
Oficial al României a încheierii de înregistrare a sucursalei.
60
 În cazul în care sucursala se înfiinţează în baza actului constitutiv al societăţii
fondatoare, conform art. 53 din Normele metodologice cererea de autorizare şi de
înregistrare a sucursalei va fi însoţită de:
 actul constitutiv;
 actele referitoare la sediul sucursalei;
 declaraţia împuternicitului sucursalei;
 dovada achitării taxelor legale.
În cererea de înregistrare se va indica numărul sub care a fost înregistrată
societatea-mamă. Din punct de vedere procedural, încheierea de înmatriculare a sucursalei se
va comunica, din oficiu, registrului comerţului de la sediul principal.
Orice modificare ulterioară referitoare la sucursală se înregistrează în registrul
comerţului de la sediul la care a fost înmatriculată sucursala şi se va comunica din oficiu la
sediul principal unde se va menţiona acea modificare.
Copia certificată de pe încheierea de înregistrare a sucursalei este comunicată din oficiu,
în vederea menţionării la Oficiul registrului comerţului de la sediul principal.
Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, şi Legea nr. 26/1990, republicată, prevăd
necesitatea depunerii unor acte speciale în cazul sucursalei înfiinţate în România de
societăţi care au sediul în străinătate, respectiv:
 hotărârea consiliului de administraţie şi/sau aprobarea ministerului de resort ori a
autorităţii administraţiei publice locale;
 certificatul de bonitate a persoanei juridice fondatoare nerezidente, emis de o bancă
sau de Camera de Comerţ din ţara de origine;
 copii traduse şi legalizate de pe actul de înregistrare a societăţii-mame cu sediul
principal în străinătate;
 copii de pe hotărârea organului statutar al acesteia, privind înfiinţarea sucursalei,
inclusiv desemnarea persoanelor care reprezintă comerciantul din străinătate;
 ultima situaţie financiară a comerciantului din străinătate aprobată, verificată sau
publicată, potrivit legislaţiei statului străin.

4.6.4. Filialele
Filialele sunt societăţi comerciale cu personalitate juridică care se constituie
într-una din formele de societăţi comerciale prevăzute de lege prin aceeaşi procedură
(art. 42 din Legea nr. 31/1990, republicată).
De altfel, filialele, ca de altfel şi sediile secundare, se constituie pentru nevoile specifice
ale comerţului.
Cu privire la noţiunea de filială, în doctrina de specialitate s-au căutat modalităţi variate
şi complexe de exprimate a conceptului. Astfel, s-a considerat că filiala este o întreprindere
cu personalitate juridică aparţinând societăţii comerciale, cu un patrimoniu propriu şi
îndreptăţită să încheie contracte cu terţii în nume propriu.
Ele pot fi considerate ca fiind adevărate societăţi comerciale, componente ale societăţi
mame, asupra lor exercitându-se influenţa, direcţia sau controlul societăţii mame. Se
consideră că filiala apare ca element exogen atât în raport cu societatea mamă cât şi cu
celelalte dezmembrăminte ale acesteia, fiind constituită cu scopul dezvoltării afacerilor
societăţii mame ori pentru a fi astfel încredinţată administrarea şi deţinerea activelor societăţii
mame, care astfel sunt conservate.
De altfel, se consideră că elementul definitoriu al filialelor este tocmai raportul de
dependenţă specială faţă de societatea mamă, această aservire nerezultând dintr-un ordin
emis de societatea mamă ci din angajamentul organelor sociale ale filialei de a integra voinţa
societăţii mame propriei voinţe, prin exerciţiul dreptului la vot.

61
  VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Definiţi conceptele de „filială” şi de „sucursală”, potrivit Legii 31/1990, republicată.

2. Stabiliţi valoarea de adevăr a următoarei afirmaţii :

Filiala reprezintă sediul secundar al societăţii comerciale „mamă”.
a) adevărat, b) fals
Motivaţi.

3. Au personalitate juridică:
a) sucursalele;
b) filialele;
c) reprezentanţele.

4.7. Constatarea neregularităţilor după constituirea societăţilor

comerciale
Dacă se constată, după înregistrarea societăţii, anumite neregularităţi în ceea ce priveşte
societatea, există obligativitatea ca societatea să le remedieze într-un termen de 8 zile de
la momentul constatării acestora.
În situaţia în care societatea nu înlătură neregularităţile, orice persoană interesată
(înţelegând prin persoană interesată atât asociaţi, cât şi terţi) are dreptul să solicite în instanţă
înlăturarea neregularităţilor. Într-o asemenea situaţie, persoana interesată are la îndemână
acţiunea în regularizarea societăţii înregistrate, existând posibilitatea, dacă se face dovada
unui prejudiciu, ca cel interesat să solicite şi daune. Această acţiune este de competenţa
tribunalului din raza teritorială a sediului social al societăţii. Acţiunea este prescriptibilă,
termenul de prescripţie fiind de un an de la momentul întocmirii actului constitutiv.
Înlăturarea neregularităţilor, precum şi acţiunea în regularizare a fost legiferată tocmai
pentru ca astfel să fie restrânsă cât mai mult posibilitatea de intervenţie a nulităţii unei
societăţi comerciale.
În ceea ce priveşte răspunderea cu privire la operaţiunile efectuate pentru
înregistrare şi publicare, fondatorii societăţii sau orice persoană care a lucrat în numele
societăţii în constituire au o răspundere solidară şi nelimitată pentru toate operaţiunile pe
care le-au efectuat pentru societate, precum şi pentru prejudiciile pe care le-au cauzat faţă de
terţi datorită unor neregularităţi cu privire la menţiunile din actul constitutiv.
Dacă răspunderea fondatorilor sau reprezentanţilor societăţii rezultă din operaţiuni
efectuate pe parcursul constituirii societăţii, o asemenea răspundere poate fi înlăturată în
măsura în care adunarea generală a societăţii hotărăşte ca operaţiunile astfel efectuate să fie
preluate în contul societăţii. Dacă există o asemenea hotărâre, se va considera că acele
operaţiuni sunt efectuate de însăşi societatea, aceasta fiind răspunzătoare faţă de terţi.
Prin excepţie însă, dacă prejudicierea unor terţi rezultă ca urmare a neregularităţilor cu
privire la menţiunile din actul constitutiv, răspunderea nelimitată şi solidară continuă să
existe în sarcina fondatorilor şi reprezentanţilor societăţii, precum şi în sarcina primilor
administratori şi a primelor organe de control ale societăţii.
În situaţia în care intervine o neregularitate referitoare la numirea reprezentanţilor
societăţii sau a organelor societăţii – conducere, administrare şi control – acestea nu pot fi
invocate împotriva membrilor organelor societăţii, nici de către terţi, nici de către însăşi
societatea, în măsura în care ele se regăsesc în actul publicat.
În cazul societăţilor de capital ca şi în cazul societăţilor cu răspundere limitată, în
raporturile cu terţii societatea este integral angajată pentru actele încheiate în numele ei de
62
reprezentanţii acesteia, chiar şi în situaţia în care reprezentanţii şi-au depăşit mandatul
conferit de societate. Excepţie de la această situaţie o reprezintă cazul în care terţii
cunoşteau depăşirea limitelor mandatului acordat, dovada în acest sens revenind societăţii.
Simpla publicare în Monitorul Oficial nu reprezintă o dovadă absolută cu privire la faptul că
terţii cunoşteau limitele mandatului lor.

4.8. Nulitatea
Prin intermediul Legii nr. 31/1990, republicată, s-a introdus o instituţie nouă, „instituţia
nulităţii societăţilor comerciale”. Competenţa în domeniul declarării nulităţii revine
tribunalului din raza teritorială a sediului social.
Nulitatea unei societăţi înregistrate poate interveni numai în cazurile expres şi limitativ
prevăzute de art. 56 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată. Sunt cazuri de nulitate
a societăţilor comerciale:
 inexistenţa sau nerespectarea condiţiilor de formă;
 lipsa formei autentice a actului constitutiv în cazurile prevăzute de art. 5 alin. (5);
 atunci când toţi fondatorii au fost la momentul constituirii societăţii incapabili.
Legea se referă la o condiţie care are în vedere, pe de o parte, pe toţi asociaţii, iar pe de
altă parte, momentul constituirii, respectiv momentul înmatriculării. Dacă numai unii dintre
asociaţi sunt incapabili, societatea se poate constitui şi poate exista, deoarece orice persoană
interesată poate invoca ulterior o neregularitate cu privire la asociaţi printr-o acţiune în
regularizare, aşa cum este posibil ca însuşi judecătorul delegat să se autosesizeze cu privire
la unii dintre asociaţi şi să solicite regularizarea înainte de înregistrare.
Societatea poate exista chiar dacă sunt îndepărtaţi din societate unii dintre asociaţi care
nu îndeplinesc condiţiile impuse de lege, evident, cu respectarea, atunci când este cazul, a
numărului minim de asociaţi. Dacă toţi asociaţii nu îndeplinesc condiţiile impuse de lege, acea
societate este desfiinţată pentru că este lipsită de elementul subiectiv determinat de însăşi
existenţa asociaţiei.
 atunci când obiectul de activitate este ilicit sau contrar bunelor moravuri;
 când lipseşte încheierea de înregistrare pronunţată de judecătorul delegat;
 când lipseşte autorizarea administrativă de constituire a societăţii;
 dacă în actul constitutiv nu există menţiuni cu privire la denumirea societăţii,
obiectul de activitate, aporturile asociaţilor şi capitalul social subscris de asociaţi,
orice persoană interesată poate invoca nulitatea societăţii respective;
 dacă s-au încălcat dispoziţiile imperative ale legii privind capitalul social subscris şi
vărsat;
 atunci când numărul de asociaţi este sub limita minimă impusă de lege.
Nulitatea societăţilor comerciale este remediabilă. În acest sens, legea stabileşte că
dacă, până la momentul punerii concluziilor pe fond în cazul cererii pentru declararea nulităţii
societăţii, cauzele de nulitate au fost înlăturate, instanţa nu mai poate dispune nulitatea
societăţii respective.
Deşi legea face referire la nulitatea relativă, atât cauzele care duc la nulitatea societăţii,
cât şi faptul că orice persoană interesată este în drept să invoce nulitatea, creează concluzia că
în realitate nulitatea ce poate interveni este absolută.
În condiţiile specifice ale art. 57 din Legea nr. 31/1990, republicată, nulitatea poate fi
acoperită până la momentul punerii concluziilor în fond la tribunal. În aceste condiţii,
nulitatea este absolută dar remediabilă, ca o derogare de la dreptul comun aplicabil nulităţii
absolute.
Hotărârea instanţei judecătoreşti de fond poate fi atacată, dar numai cu recurs. În
momentul în care hotărârea rămâne irevocabilă şi ea constată nulitatea şi o declară, societatea

63
comercială intră în lichidare, fiind aplicabile dispoziţiile generale cu privire la lichidarea
societăţii comerciale.
Hotărârea declarativă de nulitate funcţionează numai pentru viitor, legea stabilind că
societatea încetează fără efect retroactiv.
Dispozitivul hotărârii de declarare a nulităţii este comunicat prin grija tribunalului la
Oficiul registrului comerţului, urmând ca mai departe acesta să dispună publicarea hotărârii
respective în Monitorul Oficial. Prin hotărârea de declarare a nulităţii sunt numiţi şi
lichidatorii acelei societăţi.
Şi în materia nulităţii se pune problema opozabilităţii faţă de terţi. Până la momentul
publicării, situaţia desfiinţării societăţii nu este opozabilă terţilor decât în măsura în care se
face dovada că aceştia au avut cunoştinţă de faptul că s-a declarat nulitatea societăţii. În
tăcerea legii, se poate considera că şi până la a 16-a zi din momentul publicării hotărârea de
declarare a nulităţii societăţii nu este opozabilă unui terţ în măsura în care acesta face dovada
imposibilităţii luării la cunoştinţă cu privire la publicitatea în Monitorul Oficial. Terţii au
dreptul de a opta între posibilitatea de a invoca nulitatea societăţii şi cea de a considera
societatea respectivă valabil constituită.
În planul producerii efectelor, art. 59 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată,
stabileşte faptul că declararea nulităţii unei societăţi comerciale nu aduce atingere actelor
încheiate până la acel moment în numele societăţii, în sensul că toate aceste acte
continuă să-şi producă efectele între părţi.
În ceea ce priveşte răspunderea asociaţilor, în cazul nulităţii se aplică regulile generale
pentru obligaţiile societăţilor desfiinţate. Astfel, asociaţii răspund în cazul societăţilor de
persoane – nelimitat şi solidar, iar în cazul societăţilor de capital şi al societăţilor cu
răspundere limitată, în limitele aportului lor la capitalul social.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
1. SC „MICA” SRL a fost înmatriculată în registrul comerţului fără ca administratorul desemnat
prin actul constitutiv sa fi depus specimenul de semnătură. Totodată, la dosar nu a fost depusă
dovada sediului social.
Întrebare:
Există posibilitatea acoperirii acestor lipsuri chiar şi după înmatricularea societăţii?

2. In situaţia în care neregularităţile constatate după înmatricularea societăţii nu au fost

înlăturate(remediate) în termen de un an de la data înmatriculării societăţii, se considera ca
aceasta este valabil înfiinţată?
3. S-a constituit o societate cu răspundere limitata în care unicul asociat a adus la capitalul
social un teren situat în intravilanul localităţii unde s-a declarat sediul social al societăţii. După
trecerea unui termen de doi ani de la data înmatriculării în registrul comerţului s-a constatat că
actul constitutiv nu a fost încheiat în forma autentică, aşa cum prevede art.6 lit. a din legea
nr.31/1990 republicată, formulându-se o acţiune în constatarea nulităţii societăţii.
Întrebare:
Este întemeiată acţiunea în constatarea nulităţii societăţii?

4. Indicaţi cel puţin 4 cauze de nulitate a unei societăţi înmatriculate.

5. La data de 30 august 2004, Tribunalul Bucureşti a constatat nulitatea S.C. „MONDOMAR”

S.A. pentru că lipsea din actul constitutiv prevederea referitoare la aporturile asociaţilor, fiind
menţionat doar capitalul social. Societatea fusese înmatriculată in registrul comerţului la data
de 1 septembrie 2000 şi încheiase cu mai multe societăţi comerciale contracte de livrare de
produse (cherestea) pentru care mai avea de încasat o parte din preţ.

64
 Întrebare
Nulitatea societăţii produce efecte asupra contractelor încheiate până la data constatării ei?
Care este calea de atac îndreptată împotriva încheierilor pronunţate de judecătorul delegat
privitoare la înmatricularea sau la orice alte înregistrări în registrul comerţului şi în ce termen
se exercită?

2. Dreptul la acţiunea de regularizare în contra unei societăţii comerciale care s-a

constituit cu încălcarea cerinţelor legale se prescrie:
a) în termen de 30 de zile din momentul în care oricare dintre persoanele interesate putea cere
tribunalului să oblige societatea să-şi regularizeze cerinţele legale încălcate;
b) în termen de 5 zile de la data observării nerespectării condiţiilor prevăzute de lege;
c) în termen de 1 an din momentul constatării încălcării cerinţelor legale de constituire, constatare
făcută de oricare dintre persoanele interesate;

Cuvinte – cheie:
 Societate comercială : organism, constituit pe baza unui contract de societate şi
având personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg să pună în comun anumite
bunuri, cu scopul obţinerii şi împărţirii unui anumit profit , în vederea realizării
unei activităţi comerciale;
 Capital social : Suma aporturilor asociaţilor, mai puţin aportul în muncă
 Aport: transmiterea unui drept din patrimoniul celui care aportează în
patrimoniul societăţii comerciale sau chiar prestarea unui serviciu.
 Profit : câştig pecuniar sau un câştig material care ajută la formarea averii
asociaţilor.
 Dividendul: cota-parte din profit ce se va plăti fiecărui asociat.
 Affectio societatis : Intenţia părţilor de a se asocia în scopul de a aduce şi
exploata ceva în comun, împărţind foloasele şi riscurile (pierderile ce ar rezulta).
 fondatori ai societăţii:
 sunt fondatori, în temeiul art. 6 din Legea nr. 31/1990, republicată, semnatarii actului
constitutiv, precum şi persoanele care au un rol determinant în constituirea societăţii;
 sunt fondatori persoanele care demarează constituirea unei societăţi pe acţiuni prin
subscripţie publică, întocmind prospectul de emisiune pe care urmează să îl dea publicităţii.
 Filiale: societăţi comerciale cu personalitate juridică care se constituie într-una
din formele de societăţi comerciale prevăzute de lege prin aceeaşi procedură
 Sucursale: sedii secundare, unităţi, structuri fără personalitate juridică care
aparţin unei societăţi comerciale
 Nulitatea societăţii - caracteristici :
- Este absolută , dar remediabilă
- Hotărârea declarativă de nulitate are efecte numai pentru viitor (societatea încetează
fără efect retroactiv)

Bibliografie selectivă

1. Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, modificată prin Legea nr.
441/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 995/28.11.2006 şi prin O.U.G.
nr.82/2007, publicată în M.Of. nr. 446/29.06.2007.
2. Smaranda Angheni, Drept Comercial, Profesioniștii-comercianți, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2013, p. 64-124.
3. Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008, p. 68-114.

65
4. Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2009, p. 161-237.
5. Stanciu D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea, Societăţile comerciale.
Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.

66
 Tema B (Secţiunea 5)

Obiective:
 Să definească noţiunile de patrimoniu, capital social şi de aport şi să identifice
distincţia dintre acestea
 Să definească noţiunile de profit, dividende, rezerve
 Să cunoască sancţiunea ce intervine în cazul întârzierii sau neefectuării vărsămintelor
 Să identifice cu uşurinţă în textul Legii nr. 31/1990 republicată şi modificată, regulile
generale de funcţionare a societăţii comerciale
 Să cunoască şi să poată identifica în textul Legii nr. 31/1990 republicată şi modificată
regulile speciale privind funcţionarea fiecărui tip de societate comercială reglementată
şi noţiunile adiacente acestor reguli:
- SNC: asociaţi, incompatibilităţi, aporturi admise/interzise, administrarea, răspunderea
asociaţilor
- SCS: asociaţi comanditaţi/comanditari, drepturile şi obligaţiile asociaţilor, răspunderea
asociaţilor, administrarea
- SA: acţiunile (definiţie, categorii, trăsături, transmitere, drepturile titularilor de
acţiuni), obligaţiunile (definiţie, caracteristici), conducerea societăţii (adunarea
generală –feluri, atribuţii, convocare, exercitarea dreptului la vot, hotărârile adunării
generale), administrarea societăţii (cunoaşterea şi identificarea în textul Legii nr.
31/1990 republicată şi modificată, a diferenţelor dintre cele două sisteme: unitar şi
dualist, precum şi a regulilor de administrare potrivit fiecărui sistem), controlul
activităţii societăţii (auditul financiar, auditul intern şi cenzorii)
- SRL: asociaţi – drepturi şi obligaţii, răspundere), conducerea societăţii, administrarea
societăţii, controlul societăţii, transmiterea părţilor sociale.

Secţiunea 5
Funcţionarea societăţilor comerciale

5.1. Reguli generale privind funcţionarea societăţilor comerciale

5.1.1 Regimul juridic al bunurilor care reprezintă aport în societate

Există trăsături comune pentru toate societăţile comerciale, aşa cum există elemente
specifice care funcţionează pentru fiecare tip de societate, pentru societăţile de persoane, de
capital sau pentru societăţile cu răspundere limitată.
Fiind persoană juridică, oricare societate comercială presupune existenţa celor trei
elemente constitutive, respectiv:
 un patrimoniu propriu;
 organizare de sine stătătoare;
 un scop bine determinat.
Coroborând dispozițiile din Noul Cod civil (dreptul comun aplicabil societăților ) cu cea
cuprinsă în art. 65 LSC (legea specială), în toate cazurile când se constituie o societate cu
personalitate juridică, deci și o societate comercială, bunurile care reprezintă aport social intră
în patrimoniul societății, iar dreptul subiectiv pe care-l are societatea asupra acestor bunuri
este, de regulă, drept de proprietate.
În ceea ce priveşte patrimoniul, conform art. 65 din Legea nr. 31/1990, modificat prin
Legea nr. 441/2006, bunurile constituite ca aport în societate devin proprietatea acesteia,
excepția fiind „în lipsă de stipulație contrară”.
67
 Înlocuirea termenului de „patrimoniu” cu cel de „proprietate” este corect având în
vedere faptul că, bunul constituit ca aport intră oricum în patrimoniul societății numai că
dreptul societății asupra bunului aportat de asociați poate fi, drept de proprietate, de folosință,
de uzufruct etc.
Patrimoniul societății și regimul juridic al aporturilor prezintă relevanță din perspectiva
reglementarilor Noului Cod civil (art. 1883 NCC), dispoziții care stabilesc,
- pe de o parte, regimul juridic al aporturilor în cazul societăților cu personalitate
juridica - aporturile intră în patrimoniul societății,
- pe de alta parte, regimul juridic al aporturilor în societățile fără personalitate juridică
- , aporturile devin coproprietatea asociaților, cu excepția cazului când, asociații au
convenit că bunurile respective vor trece în folosința lor comună.

În cazul în care asociaţii nu depun aportul la capitalul social fixat, fie la momentul în
care fac subscrierea, fie la momentul ulterior stabilit de lege ori de actul constitutiv, ei
răspund pentru toate daunele pricinuite societăţii. Legea concretizează cazul întârzierii la
vărsarea capitalului în numerar stabilind că, neefectuarea vărsămintelor atrage automat
obligarea asociatului culpabil, cel puţin la plata dobânzilor legale din ziua în care
vărsământul trebuie să fie efectuat. Nimic nu împiedică însă o societate sau un terţ, păgubiţi
de asociatul care nu a vărsat aportul, să solicite, alături de dobânda legală, şi alte
despăgubiri.
Principiul conform căruia din momentul înregistrării societatea deţine un drept de
proprietate asupra aportului la capitalul social este stabilit de lege printr-o normă dispozitivă.
Aceasta face ca prin actul constitutiv să existe posibilitatea ca părţile să transmită societăţii şi
alte drepturi asupra bunurilor aportate.
Astfel, de exemplu, dreptul de folosinţă poate fi acordat societăţii pe baza unui contract
de închiriere sau de împrumut, aportul asociatului constând în contravaloarea lipsei de
folosinţă. Dreptul de uzufruct constă în a acorda societăţii de către asociat a dreptului de a
folosi şi de a culege fructele bunului (imobil) aportat cu titlu de uzufruct. Asociatul păstrează
„nuda proprietate”, respectiv dreptul de dispoziţie asupra bunului aportat.
În cazul aportării unor bunuri în natură (mobile, imobile, corporale sau incorporale)
asociatul răspunde faţă de societate atât pentru evicţiune cât şi pentru viciile lucrului, potrivit
dreptului comun.
Dacă se transmite dreptul de proprietate, societatea dobândeşte proprietatea din
momentul în care dobândeşte personalitate juridică prin transferarea dreptului şi prin predarea
efectivă către societate a bunului aportat aflat în stare de utilizare. Din acelaşi moment se
transmite şi riscul pieirii fortuite, potrivit regulii „res perit domino”.
În cazul când predarea bunului trebuia să se facă la un anume termen şi asociatul este în
întârziere, se aplică regula „res perit debitori”, urmând ca asociatul culpabil să suporte
pagubele pricinuite societăţii prin nepredarea la termen a bunului pe care s-a obligat să-l
aporteze.
În opinia noastră, asociatul nu poate să se prevaleze, ca în dreptul comun, de exonerarea
de răspundere dovedind că bunul ar fi pierit şi la proprietar (societate) dacă ar fi fost predat la
termen.
Asupra lui, creditorii asociaţilor nu pot să-şi exercite drepturi proprii, indiferent de titlul
cu care un bun sau altul este deţinut de societate. Această soluţie este explicabilă prin faptul
că din momentul înmatriculării, toate bunurile aportate intră în patrimoniul societăţii, inclusiv
dreptul asupra acestora.
Creditorii personali, în acest mod, nu pot urmări decât beneficiile care s-ar cuveni
asociatului respectiv după aprobarea bilanţului contabil anual.
Cu toate acestea, se recunoaşte posibilitatea pentru creditorii personali ai asociaţilor de
a-şi asigura creanţa, legea admiţând ca pe timpul duratei societăţii creditorii personali să

68
poată solicita poprirea părţilor sociale care ar reveni asociaţilor, după o eventuală
lichidare ori de a sechestra şi vinde acţiunile debitorilor lor.
Se admite chiar posibilitatea ca, în măsura în care există o primă de asigurare a creanţei,
exclusiv în cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, creditorii personali să aibă
posibilitatea de a vinde acţiunile ce au fost asigurate. Situaţia de excepţie admisibilă în
cazul societăţilor de capital a fost stabilită de legiuitor tocmai având în vedere faptul că aceste
forme de societate pun accentul pe capital şi nu pe persoane, în sensul că o acţiune nu este
strâns legată de titularul său. Soluţia funcţionează cu atât mai mult în cazul societăţilor pe
acţiuni al căror capital social este împărţit pe acţiuni la purtător.
Aportul pe care asociaţii îl aduc la capitalul social nu este purtător de dobândă,
conform regulii stabilite de art. 68 din Legea nr. 31/1990, republicată. Dacă acest capital
social se micşorează, iar micşorarea are efecte asupra dreptului ce revine asociaţilor,
repartizarea beneficiilor societăţii nu este posibilă decât după reîntregirea capitalului social. În
acest sens, art. 69 din Legea nr. 31/1990, stabileşte că atunci când se constată o pierdere a
activului net, capitalul social va trebui reîntregit sau redus înainte de a se putea face vreo
repartizare sau distribuire din profit.

5.1.2. Acordarea dividendelor

În cadrul dispoziţiilor legii cu privire la funcţionarea societăţii comerciale, se regăseşte
şi definiţia legală a noţiunii de „dividende”.
Conform art. 67 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată dividendul
este acea cotă parte din profit ce se plăteşte fiecăruia dintre asociaţi, proporţional cu
cota de participare a asociaţilor respectivi la capitalul social vărsat, dacă prin actul
constitutiv nu se prevede altfel.
Astfel, este posibil ca prin actul constitutiv, pentru unii asociaţi să se creeze un regim
juridic mai favorabil în ceea ce priveşte cota de participare la beneficii (de exemplu, ţinând
cont de calitatea pe care o au aceştia în cadrul societăţii).
Când dividendele se plătesc altfel decât în condiţiile legii, peste limitele stabilite în
temeiul legii sau prin actul constitutiv, legea impune obligarea celui care le-a primit la
restituire, în măsura în care societatea face dovada că asociaţii care le-au primit au
cunoscut neregularitatea distribuirii sau ar fi trebuit să o cunoască, în raport cu situaţia
de fapt existentă. În acest sens, legea recunoaşte un drept la acţiune în restituire, drept la
acţiune care se prescrie în termenul general de prescripţie (3 ani de la distribuirea
dividendelor).
Dividendele se plătesc la data stabilită de Adunarea generală, sau stabilită de legi
speciale, dar, nu mai târziu de 6 luni de la data aprobării situaţiei financiare anuale
aferente exerciţiului financiar încheiat. Limitarea în timp instituită de legiuitor pentru plata
dividendelor este întărită şi de faptul că art. 67 alin. 2 teza finală din Legea nr. 31/1990
republicată şi modificată, stabileşte că în cazul în care acest termen nu este respectat de către
societatea comercială, aceasta va fi obligată la plata de daune-interese în favoarea asociaţilor
îndrituiţi la dividende, daune calculate la nivelul dobânzii legale, dacă prin actul
constitutiv nu se prevede o dobândă mai mare.
În cazul în care anterior efectuării plăţii dividendelor, asociatul îşi cesionează părţile
sociale, dreptul asupra dividendelor ulterior cesiunii aparţine cesionarului, în măsura în care
părţile nu au stabilit altfel.

5.1.3. Rezervele societăţii

Rezervele sunt sumele de bani deduse din beneficiul net al societăţii, „puse de-o parte”
de către societate, pentru a acoperi, la nevoie, creanţele creditorilor.
Rezervele pot fi legale şi facultative.
 Rezervele legale
69
 Rezervele legale formează fondul de rezervă al societăţii comerciale, fond a cărui
valoare nu poate fi mai mică de o cincime din capitalul social. În vederea constituirii
fondului de rezervă, se va prelua anual din profitul societăţii minimum 5%, până la
atingerea plafonului de o cincime din capitalul social.
Chiar şi în situaţia în care fondul de rezervă s-a constituit în limita impusă de lege,
excedentul obţinut de societate prin vânzarea acţiunilor la un preţ mai mare decât
valoarea lor nominală se include tot în fondul de rezervă, cu excepţia situaţiei în care
excedentul este utilizat pentru plata cheltuielilor de emisiune a acţiunilor sau pentru
acoperirea amortizărilor.
În situaţia în care capitalul social se majorează, automat şi fondul de rezervă se va
majora, fapt ce va determina noi reţineri din profit pentru realizarea rezervei. De altfel, legea
precizează în mod expres în cuprinsul art. 183 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 că în situaţia în
care, indiferent de cauză, fondul de rezervă se micşorează, el trebuie completat, în aceleaşi
condiţii ca la constituire (respectiv, prin rezerve de minimum 5% din profit).
 Rezervele facultative
Rezervele facultative privesc fie realizarea de investiţii, fie desfăşurarea unor activităţi
de marketing sau pentru acoperirea unor pierderi din activul patrimonial generate de
împrejurări obiective care implică un risc.
Din rezervele facultative nu se pot acoperi prejudiciile produse patrimoniului social
din cauza unor fapte culpabile ale administratorilor, cenzorilor sau gestionarilor
societăţii.

5.1.4. Organizarea societăţilor comerciale

Funcţionarea societăţilor comerciale presupune existenţa unor organe de conducere, de
administrare şi de control.
Orice societate comercială, de regulă prin actul constitutiv, îşi stabileşte propriile organe,
respectiv:
 organe de conducere – adunarea generală fiind singura în măsură să hotărască cu
privire la problemele fundamentale ale societăţii;
 organe de administrare – administratorii;
 organe de control – cenzorii, auditorul financiar
Dacă orice tip de societate comercială impune asigurarea conducerii şi administrării,
obligativitatea numirii cenzorilor prin actul constitutiv intervine numai în cazul
societăţilor de capital şi a societăţilor cu răspundere limitată, în măsura în care sunt mai mult
de 15 asociaţi.
Legea stabileşte regimuri specifice pentru fiecare categorie de societate comercială, atât
în legătură cu modul de desfăşurare a adunării generale, cât şi cu privire la administrarea şi
controlul societăţii.
Ca reglementare generală, administratorul societăţii este cel care reprezintă o
societate în relaţiile cu terţii. Toate aspectele generale legate de activitatea şi răspunderea
administratorului sunt guvernate de regulile de drept comun din materia mandatului şi de
regulile specifice din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată.
Administratorul dobândeşte mandatul de reprezentare în baza actului constitutiv, sau în
baza hotărârii adunării generale, el fiind în drept să execute toate operaţiunile ce se impun în
vederea aducerii la îndeplinire a obiectului de activitate a societăţii, dar în limitele mandatului
conferit de către actul constitutiv sau hotărârea adunării generale.
De asemenea, există posibilitatea ca administratorul să transmită din prerogativele sale
unei alte persoane, dar numai dacă acest drept i-a fost recunoscut în mod expres fie prin actul
constitutiv , fie printr-o hotărâre a adunării generale.
În cazul în care administratorii nu respectă mandatul încredinţat de ceilalţi asociaţi, de
exemplu, în cazul în care un administrator substituie o altă persoană pentru a asigura

70
reprezentarea societăţii, deşi această facultate nu i-a fost recunoscută, răspunde faţă de
societate. Dacă în urma operaţiunilor, societatea suferă anumite prejudicii, administratorul
mandatar şi înlocuitorul submandatar, sunt ţinuţi răspunzători în solidar pentru pagubele
produse societăţii. În schimb, dacă în urma operaţiunilor efectuate de către submandatar se
obţine beneficii pentru societate, societatea este în drept să pretindă beneficiile astfel rezultate
de la submandatar.
Când o societate este administrată de mai multe persoane, legea stabileşte situaţii
concrete în care administratorii răspund solidar, respectiv:
 pentru îndeplinirea hotărârii adunării generale, având calitatea de organ executiv
faţă de organul de conducere care este adunarea generală. Adunarea generală fiind, de fapt,
cea care exprimă voinţa societăţii, îndeplinirea hotărârii adunării generale reprezintă pentru
administratori punerea în executare a voinţei societăţii. De altfel, legea stabileşte obligaţia în
sarcina administratorilor de a participa la toate şedinţele adunării generale, indiferent dacă are
sau nu calitatea de asociat precum şi ale consiliului de administraţie din care face parte sau ale
organelor asimilate acestora.
 pentru stricta îndeplinire a oricărei îndatoriri pe care legea sau actul constitutiv
le impune. Când art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, exprimă răspunderea
administratorilor printr-o asemenea formulare, rezultă că în realitate se instituie, ca regulă
generală, răspunderea solidară a administratorilor pentru mandatul cu care au fost
împuterniciţi în conducerea societăţii;
 pentru realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi. Administratorii răspund
pentru constatarea în patrimoniul societăţii a existenţei efective a capitalului;
 pentru existenţa reală a dividendelor plătite, în sensul că în măsura în care la o
societate comercială se plătesc dividende în condiţiile în care nu s-a obţinut profit, cei ţinuţi
răspunzători pentru efectuarea plăţii sunt administratorii.;
 pentru existenţa, precum şi pentru corecta completare a registrelor.
Administratorii răspund atât faţă de societate, cât şi faţă de creditorii societăţii, aceştia
din urmă fiind însă în drept să apeleze la o acţiune în contra administratorilor numai în măsura
în care se deschide procedura insolvenţei, în condiţiile Legii nr. 85/2006.

5.1.5. Registrele societăţii comerciale

 Reglementarea registrelor comerciale prin Legea nr. 31/1990, republicată
Separat de registrele de contabilitate, obligatorii pentru orice comerciant, Legea nr.
31/1990, republicată, prevede în art. 177-179, pentru unele forme de societăţi, obligaţia ţinerii
unor registre comerciale.
Astfel, în cazul societăţilor pe acţiuni şi al societăţilor în comandită pe acţiuni,
administratorii, comitetul de direcţie sau cenzorii au obligaţia să ţină următoarele registre:
 un registru al acţionarilor, care cuprinde, după caz, numele şi prenumele, codul
numeric personal, denumirea, domiciliul sau sediul acţionarilor cu acţiuni nominative, precum
şi vărsămintele făcute în contul acţiunilor.
Evidenţa acţiunilor emise în formă dematerializată şi tranzacţionate pe o piaţă organizată
se realizează cu respectarea legislaţiei specifice pieţei de capital. În cazul în care în temeiul
legii sau în baza voinţei părţilor, registrul acţionarilor este ţinut în formă computerizată de
către o societate de registru privată, autorizată, în registrul comerţului, acolo unde este
înregistrată societatea a cărei evidenţă este ţinută, se va menţiona şi denumirea şi sediul
societăţii de registru.
Administratorii sau, după caz, societăţile de registru sunt obligaţi să pună la dispoziţia
acţionarilor sau a oricăror alţi solicitanţi registrul acţionarilor şi să elibereze, la cerere, pe
cheltuiala acestora, extrase din registre.
 un registru al şedinţelor şi deliberărilor adunărilor generale;

71
  un registru al şedinţelor şi deliberărilor consiliului de administraţie, respectiv ale
directoratului şi consiliului de supraveghere;
 un registru al deliberărilor şi constatărilor făcute de cenzori în exercitarea
mandatului lor, ţinut prin grija cenzorilor şi după caz de auditorul financiar;
 un registru al obligaţiunilor, ţinut la fel ca registrul acţionarilor, registrul şedinţelor
şi deliberărilor adunărilor generale şi ale consiliului de administraţie sau directoratului
prin grija administratorilor.
Registrul obligaţiunilor are acelaşi regim juridic cu cel specific registrului acţionarilor,
fiind posibil a fi ţinut şi de către societăţi independente, autorizate, de registru.
Administratorii au obligaţia de a pune la dispoziţia acţionarilor şi deţinătorilor de obligaţiuni
atât registrul acţionarilor, cât şi registrul şedinţelor şi deliberărilor din adunarea generală şi
registrul obligaţiunilor.
Legea nr. 31/1990, republicată, mai prevede pentru administratorii societăţilor cu
răspundere limitată, obligaţia ţinerii unui registru al asociaţilor (art. 198 alin. 1) în care se
vor înscrie toate datele de identificare a asociaţilor, partea fiecăruia la capitalul social,
transferul părţilor sociale şi orice altă modificare referitoare la acestea. Potrivit art. 198 alin. 2
administratorii răspund personal şi solidar pentru orice daună pricinuită prin nerespectarea
prevederilor de la alin. 1.
Legea nr. 31/1990, republicată, prevede pentru lichidatori obligaţia de a ţine un
registru cu toate operaţiunile lichidării, în ordinea datei lor (art. 253 alin. 4 partea finală).
Potrivit art. 261 alin.1 după efectuarea lichidării, respectiv după aprobarea socotelilor şi
terminarea repartiţiei, registrele şi actele societăţii în nume colectiv, ale societăţii în
comandită simplă sau a celei cu răspundere limitată, care nu vor fi necesare unuia dintre
asociaţi, se vor depune la asociatul desemnat de majoritate.
În societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, toate registrele ce se întocmesc
conform legii, se depun la registrul comerţului la care a fost înregistrată societatea. Cu
privire la conţinutul acestor registre, orice parte interesată poate lua cunoştinţă, cu prealabila
autorizare a judecătorului delegat . Acestea vor fi depuse la registrul comerţului, unde orice
47 

parte interesată va putea lua cunoştinţă de ele, cu autorizaţia instanţei.

La nivelul registrului comerţului, Registrele tuturor societăţilor astfel depuse, vor fi
păstrate timp de 5 ani.
 Reglementarea registrelor contabile prin Legea nr. 82/1991 – Legea contabilităţii
Legea nr. 82/1991, Legea contabilităţii, în capitolul III (art. 20-26), reglementează
registrele de contabilitate. Actul normativ obligă pe comerciant să întocmească trei registre,
respectiv:
 registrul-jurnal;
 registrul-inventar;
 registrul cartea mare.
Aceste registre sunt, în principiu, obligatorii. Numai referitor la registrul-cartea mare
(balanța) există excepţii care îi vizează pe micii profesioniști-comercianţi.
Registrele contabile trebuie să fie ţinute în mod regulat, în aşa fel încât ele să poată
permite în orice moment identificarea şi controlul operaţiunilor comerciale efectuate.
Administratorii au obligaţia ca cu cel puţin o lună anterior datei stabilite pentru
desfăşurarea adunării generale, să prezinte cenzorilor sau auditorilor financiari situaţia
financiară anuală pentru exerciţiul financiar precedent, împreună cu raportul lor şi
documentele justificative.
Societatea comercială prin grija administratorilor, este obligată ca la sfârşitul fiecărui
exerciţiu financiar să întocmească situaţiile financiare, în condiţiile impuse de Legea nr.
82/1991 (Legea contabilităţii) şi art. 181 şi 182 din Legea 31/1990, republicată, astfel cum
aceste dispoziţii au fost modificate prin Legea nr. 161/2003.
În cazul societăţilor de capital, după aprobarea de către adunarea generală acţionarilor,
situaţiile financiare vor fi depuse de către administratori la direcţiile generale ale finanţelor
72
publice competente, iar un exemplar va fi depus la registrul comerţului. Bilanţul se publică în
Monitorul Oficial şi se depune la Oficiul registrului comerţului.

5.1.6. Obiectul de activitate

În cadrul oricărei societăţi comerciale, prin actul constitutiv trebuie să se stabilească
obiectul de activitate, realizându-se distincţia între obiectul principal şi obiectul secundar.
Legea nr. 31/1990, stabileşte o serie de aspecte formale ce ţin de identificarea societăţii
comerciale. Astfel, conform art. 74 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, în orice
document întrebuinţat în comerţ şi care emană de la o societate comercială, (factură,
comandă, contract, ofertă etc.), cu excepţia bonurilor fiscale emise de aparatele de marcat
electronice (care se completează conform legislaţie proprii în domeniu), trebuie să fie
menţionate: denumirea, sediul şi codul unic de înregistrare al societăţii respective, precum şi
forma juridică în care este constituită.
În cazul societăţilor cu răspundere limitată, suplimentar trebuie menţionat capitalul
social, iar în cazul societăţilor de capital (societăţi pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni)
capitalul social integral, cu menţionarea expresă a capitalul social efectiv vărsat conform cu
ultima situaţie financiară anuală, aprobată în condiţiile legii.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Care este momentul (data) când societatea dobândeşte personalitate juridica?

2. La data de 15 iulie 2003 s-a încheiat contractul de cesiune de acţiuni prin care MN a cesionat
lui VD un număr de 100 de acţiuni în valoare totală de 100.000.000 lei. Prin hotărârea AGA din 15
martie 2004 s-a aprobat distribuirea dividendelor aferente exerciţiului financiar al anului 2003, fiecare
acţionar urmând să primească dividende în funcţie de numărul de acţiuni deţinute şi de cota de
participare la capitalul social.
Pentru exerciţiul financiar al anului 2003, dividendele aferente celor 100 de acţiuni au fost
atribuite in totalitate numitului VD care deţinea acţiunile respective la data adoptării hotărârii AGA.
MN a solicitat achitarea dividendelor aferente anului 2003 până la data de 15 iulie iar după aceasta să i
se atribuie cesionarului V.D.

Întrebare
Cererea de plată a dividendelor formulată de acţionarul cedent MN este întemeiată?
3. Dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel, bunurile în natură aportate la capitalul
social, trec în proprietatea societăţii în momentul:
a) autentificării actului constitutiv;
b) înmatriculării societăţii în registrul comerţului;
c) publicării în Monitorul Oficial a încheierii de autorizare a înfiinţării societăţii;
d) predării efective a bunului care face obiectul aportului;
e) evaluării bunului de către experţi desemnaţi de judecătorul delegat la Oficiul registrului
comerţului.

4. În cazul în care un asociat întârzie vărsarea aportului subscris în numerar, legea:

a) prevede obligaţia asociatului de a plăti dobânda legală până la data vărsării aportului;
b) prevede obligaţia asociatului de a plăti daune interese, în cazul în care a cauzat prejudicii
societăţii;
c) prevede obligaţia asociatului de a plăti atât daune interese cât şi dobânda legală, în mod
cumulativ;
d) nu prevede nimic special pentru această situaţie.

73
 5. Dreptul la acţiunea de restituire a dividendelor cuvenite asociaţilor se prescrie în termen
de:
a) 1 an de la data distribuirii lor;
b) 6 luni de la data distribuirii lor;
c) 3 ani de la data distribuirii lor.

6. Societatea comercială încetează ca entitate juridică în momentul în care:

a) societatea comercială se află într-una din situaţiile de fapt, prevăzute de legiuitor ca fiind
caz de dizolvare;
b) societatea comercială se află în curs de lichidare judiciară, ca urmare a stării de faliment;
c) judecătorul delegat dispune radierea societăţii din Registrul Comerţului.

7. La autentificarea actului constitutiv al unei societăţi comerciale când este necesară

forma autentică este obligatoriu a se prezenta şi:
a) dovada privind disponibilitatea firmei şi emblemei;
b) dovada efectuării vărsămintelor;
c) toate avizele sau actele de autorizare cerute, în funcţie de obiectul de activitate.

8. În cazul aporturilor în natură:

a) vărsarea capitalului social se realizează de la momentul subscrierii;
b) proprietatea este transferată numai la predarea bunului;
c) se poate aporta si dreptul de folosinţă, nu numai dreptul de proprietate;
d) este necesar un act special de transfer către societate.

5.2. Funcţionarea societăţii în nume colectiv

5.2.1. Asociaţi. Incompatibilităţi
Dacă specificul funcţionării societăţilor de persoane este dat de regula unanimităţii,
asociaţii, uniţi în cadrul societăţii prin interese comune, nu pot interveni în operaţiunile
efectuate în cadrul societăţii, dacă interesele lor proprii nu concordă cu cele ale societăţii.
În acest sens, Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte o serie de incompatibilităţi
pentru asociaţi, astfel:
 În cazul în care un asociat are - într-o operaţiune determinată - interese contrarii
acelora ale societăţii, el nu poate participa la deliberarea sau luarea deciziilor cu
privire la problema în cauză.
Se consideră a fi contrarietate de interese atât situaţia în care asociatul lucrează în nume
propriu, cât şi situaţia în care lucrează pentru altul.
Nerespectarea unei asemenea dispoziţii atrage răspunderea asociatului, dar această
răspundere are caracter limitat, deoarece, conform dispoziţiilor art. 79 alin. 2 din Legea nr.
31/1990, republicată, asociatul răspunde numai în măsura în care votul său a fost hotărâtor
pentru adoptarea acelei decizii.
Altfel spus, legea nu sancţionează în mod direct comportamentul asociatului cu
interese contrarii faţă de societate, ci numai în măsura în care, în urma participării
active a acestuia la vot, decizia adoptată de către asociaţi a prejudiciat societatea.
 Pentru asociaţii din societăţile în nume colectiv, legea stabileşte o interdicţie cu
privire la participarea acestora ca asociaţi în cadrul oricărei alte forme de societăţi cu
răspundere nelimitată, în măsura în care o asemenea societate ar fi concurentă sau ar
avea acelaşi obiect de activitate, această interdicţie funcţionând în măsura în care nu
există o acceptare expresă din partea celorlalţi asociaţi;
 art. 82 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, interzice asociaţiilor să realizeze
orice operaţiuni în contul lor sau al altora, în acelaşi fel de comerţ sau într-unul
asemănător, fără consimţământul prealabil al celorlalţi asociaţi.
74
 Asociaţii pot efectua acte de concurenţă, dintre cele prevăzute la art. 82 alin. 1 din Legea
nr. 31/1990, dacă există consimţământul celorlalţi asociaţi, consimţământ care poate să fie
exprimat în mod expres după constituirea societăţii sau tacit înaintea constituirii.
În cazul nerespectării condiţiei consimţământului prealabil al celorlalţi asociaţi
pentru prestarea unor activităţi concurente, asociatul culpabil poate suporta următoarele
consecinţe:
 excluderea din cadrul societăţii;
 obligarea sa la plata unor despăgubiri faţă de societate.
De asemenea, este posibil ca societatea să considere că acel asociat, deşi culpabil, a
lucrat în contul societăţii, şi, ca atare să-şi asume toate actele pe care acesta astfel le-a
încheiat.
Dreptul societăţii de a se îndrepta împotriva asociatului culpabil este un drept
prescriptibil, art. 82 alin. 4 din Legea nr. 31/1990, stabilind un termen de prescripţie de 3
luni, care începe să curgă din momentul în care societatea a luat cunoştinţă de faptul că
asociatul în cauză are calitatea de asociat în cadrul unei alte societăţi concurente cu
răspundere nelimitată sau cu un obiect identic de activitate, sau desfăşoară activităţi pe cont
propriu sau pe contul unei alte persoane cu un obiect similar sau apropiat, fără ca evident, în
prealabil, să-şi fi dat consimţământul.

5.2.2 Aportul asociaţilor

În cadrul societăţilor în nume colectiv, capitalul social poate fi constituit din aport în
bani, în natură şi în creanţe.
Aportul în industrie este posibil dar numai ca aport la dezvoltarea patrimoniului
societăţii, şi nicidecum la capitalul social.
 Aportul în numerar şi în natură
În cadrul capitalului social al societăţii în nume colectiv, aportul în bani are caracter
obligatoriu, neexistând posibilitatea constituirii unei societăţi comerciale numai cu aport în
natură, sau, în cazul societăţilor de persoane, aport în creanţe.
În cazul societăţilor în nume colectiv, ca de altfel şi în cazul societăţii în comandită
simplă, legea nu impune un plafon minim al capitalului social la constituire. Astfel,
asociaţii vor aporta la societate suma sau bunurile pentru care s-au obligat prin actul
constitutiv a le pune în comun în vederea bunei funcţionări a societăţii.
În cazul aportului în natură sau în bani executat de asociaţi în cadrul unei societăţi în
nume colectiv, dacă acest aport aparţine mai multor persoane, cei cu drepturi comune
asupra bunurilor aportate rămân legaţi solidar şi în ceea ce priveşte obligaţia ce se naşte
cu privire la aportul respectiv. Pentru exercitarea drepturilor ce decurg din acest aport,
deţinătorii în comun ai bunului respectiv urmează să-şi desemneze un singur reprezentant care
să reprezinte intereselor tuturor cu privire la drepturile care se nasc din acel aport.
 Aportul în creanţe şi răspunderea asociatului
În cazul în care asociaţii aportează la capitalul social propriile creanţe pe care le au
împotriva unui debitor al lor, aceştia se consideră că şi-au îndeplinit obligaţia de
aportare numai în măsura în care debitorul cedat a plătit debitul pe care îl avea direct
către societate.
Practic, aportul creanţelor la capitalul social presupune ca mecanism o cesiune de
creanţe, în cadrul căreia asociatul are calitatea de cedent, societatea calitatea de cesionar, iar
debitorul asociatului calitatea de debitor cedat.
Art. 84 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, introduce o formă de garantare a
creanţelor pentru cesionarul societate în nume colectiv, în sensul că stabileşte răspunderea
cedentului asociat în situaţia în care plata nu s-a putut obţine de la debitorul cedat, deşi
s-a realizat urmărirea debitorului.

75
 Într-o asemenea situaţie, asociatul va răspunde, în sensul că va fi obligat la plata sumei
datorate şi neplătite de debitorul cedat, cu dobânda legală calculată de la momentul în care
debitul a devenit scadent. De asemenea, asociatul poate fi obligat, în acelaşi temei, şi la
acoperirea tuturor prejudiciilor pe care le-a cauzat societăţii prin neexecutarea vărsământului
aportului la care s-a obligat.
 Aportul în industrie
Regula generală, stabileşte că prestaţiile în muncă nu pot constitui aport la formarea
sau la majorarea capitalului social. Cu toate acestea, conform art. 16 alin. 5 din Legea nr.
31/1990 republicată asociaţii din cadrul societăţilor de persoane se pot obliga la aport în
muncă, fără însă ca acest aport să se constituie ca aport la constituirea sau majorarea
capitalului social. În aceste condiţii, asociaţii care aportează muncă rămân obligaţi pentru
aportul respectiv, fără însă ca acesta să se regăsească în cadrul capitalului social.
Legea recunoaşte în favoarea asociaţilor care aportează muncă în societate şi drepturi
specifice cu privire la participarea la beneficii şi la activul social al societăţi, fiind
obligaţi, în egală măsură să participe şi la pierderile societăţii, conform celor stabilite prin
actul constitutiv.
Este de observat şi faptul că este posibil ca prin actul constitutiv să fie stabilite drepturi
preferenţiale şi pentru asociaţii din cadrul altor societăţi comerciale. În acest sens, art. 67
alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte că dividendele se vor plăti asociaţilor
proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu s-a
stabilit altfel.
 Cesiunea aportului de capital social
Ca principiu, posibilitatea de cesionare în tot sau în parte a aportului la capitalul
social este posibilă numai în măsura în care actul constitutiv conferă această prerogativă
asociaţilor. În aceste condiţii, ar trebui de interpretat art. 87 alin. 1 din Legea nr. 31/1990,
republicată, în sensul că, regula o reprezintă imposibilitatea cesionării, iar în mod excepţional,
dacă există o asemenea voinţă din partea asociaţilor exprimată prin actul constitutiv, în
condiţiile imperative ale actului constitutiv, s-ar putea admite cesiunea.
În cazul în care un asociat doreşte să cesioneze „părţile de interes” pe care le deţine este
necesară hotărârea adunării generale a asociaţilor adoptată în condiţiile prevăzute în actul
constitutiv sau în lege. Totodată, cesiunea va fi supusă şi formalităţilor de publicitate,
pentru ca astfel ea să devină opozabilă terţilor.
Cesiunea părţilor sociale începe să-şi producă efectiv efectele din momentul în care
menţiunea cu privire la cesionarea părţilor sociale a fost înregistrată în registrul
comerţului . 

În cazul unei cesionări astfel realizate, actul de cesiune încheiat între cedent şi cesionar
nu îl liberează pe cel dintâi de datoriile pe care le are faţă de societate, acesta continuând a fi
ţinut răspunzător în situaţia în care era debitor faţă de societate pentru nevărsarea integrală a
aportului. Această concluzie rezultă atât din dispoziţiile art. 84 cât şi din dispoziţiile art. 87
alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, care stabileşte că cesiunea nu liberează pe asociatul
cedent de ceea ce mai datorează societăţii din aportul său la capital.
Mai mult decât atât, cedentul continuă să rămână răspunzător şi faţă de terţi pentru
operaţiunile în curs de executare, fiind aplicabile consecinţele impuse de dispoziţiile art. 222
şi urm. din Legea nr. 31/1990, republicată.
Părţile de interes pot fi transmise şi pe calea moştenirii, dacă actul constitutiv
permite acest lucru.
 Regimul juridic al părților de interes potrivit Codului civil.
Corelații cu Legea nr. 31/1990
Părțile de interes sunt diviziuni ale capitalului social distribuite asociaților de regulă,
proporțional cu aporturile fiecăruia fiind specifice societății simple reglementată de Codul
civil (art. 1890 și urm. NCC).

76
 Regimul juridic al părților de interes este prevăzut în art. 1894 alin. (2), art. 1900 NCC,
dispoziții care reprezintă dreptul comun, în raport cu reglementările și completările anterioare,
privind societățile comerciale.
Astfel, potrivit Codului civil (art. 1900 NCC) părțile de interes sunt indivizibile, dau
drept la vot în adunările generale ale asociaților dacă au fost achitate sau vărsate (predate) în
întregime, cu excepția cazului când, în actul constitutiv s-a prevăzut altfel, adică, deși părțile
sociale nu sunt achitate (în cazul aportului în numerar) sau vărsate (predare) în cazul
aportului în natură și în creanțe, totuși, asociații au drept de vot.
Totodată, o altă particularitate a părților de interes care marchează regimul juridic al
acestora, constă în faptul că, dacă o parte de interes proprietatea comună a mai multor
persoane (proprietate comună care se dobândește, de regulă, pe cale succesorală, în cazul
decesului unui asociat), aceștia trebuie să desemneze un reprezentant unic pentru exercitarea
drepturilor sociale aferente, toți asociații deținători ai parții sociale respective fiind obligați în
mod solidar pentru efectuarea vărsămintelor obligațiilor pe care le au față de societate.
 Alte obligaţii ale asociaţilor
Pornind de la existenţa unui patrimoniu propriu al societăţii în nume colectiv, bunurile
ce aparţin societăţii nu pot fi folosite de către un asociat fără consimţământul expres al
celorlalţi asociaţi.
În acest sens, art. 80 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte în sarcina asociatului
care, fără consimţământul celorlalţi asociaţi întrebuinţează capitalul, bunurile sau creditul
societăţii în folosul său sau al unei alte persoane, obligaţia de a restitui societăţii beneficiile ce
au fost astfel obţinute de către acel asociat sau de terţul în favoarea căruia a lucrat şi, eventual,
să despăgubească societatea de toate pagubele pe care i le-a pricinuit prin fapta sa.
Răspunderea asociatului într-o asemenea situaţie, intervine indiferent dacă în urma
operaţiunii efectuate cu capitalul, bunurile sau creanţele societăţii, acesta a obţinut sau
nu beneficii. Astfel, dacă s-au obţinut asemenea beneficii, acestea profită exclusiv
societăţii (şi nu asociatului respectiv sau terţilor în favoarea cărora a lucrat), iar în situaţia în
care nu s-au obţinut astfel de beneficii, asociatul va fi obligat numai la despăgubirea
societăţii în nume colectiv la care este asociat.
Această dispoziţie se coroborează cu dispoziţiile art. 81 din Legea nr. 31/1990,
republicată, prin care se impune asociatului ca acesta să folosească din fondurile societăţii
numai ceea ce i s-a fixat pentru cheltuielile ce se impun a fi efectuate în interesul societăţii.
Această normă are totuşi caracter dispozitiv, deoarece, prin actul constitutiv, asociaţii
pot hotărî să dispună din fondurile societăţii şi de anumite sume în interes personal.
În situaţia în care nu există o stipulaţie expresă în actul constitutiv şi totuşi un
asociat foloseşte în interes personal sume aparţinând societăţii, el va fi ţinut răspunzător
pentru sumele astfel utilizate, fiind obligat să le restituie şi, eventual, să acopere celelalte
prejudicii pe care astfel, le-a produs societăţii.

5.2.3 Administrarea societăţii în nume colectiv

Administrarea societăţii este asigurată, de regulă, de către asociaţi. Dacă în cadrul
societăţii sunt numiţi mai mulţi administratori, dreptul de a reprezenta societatea aparţine
fiecăruia dintre asociaţii respectivi.
În situaţia în care persistă divergenţe între administratori, pentru adoptarea unei decizii,
legea permite adoptarea deciziei cu votul asociaţilor care reprezintă majoritatea absolută a
capitalului social, altfel deciziile trebuie să fie adoptate cu unanimitate de voturi.
Există o situaţie de excepţie concepută de Legea nr. 31/1990, republicată, respectiv
cazul în care se impune adoptarea unor acte urgente. Dacă se îndeplineşte condiţia
urgenţei, decizia poate fi adoptată de un singur administrator, dar numai în situaţia în
care ceilalţi administratori se află în imposibilitate, chiar momentană, de a participa

77
efectiv la administrarea societăţii. Starea de urgenţă se analizează în funcţie de producerea
sau nonproducerea unui prejudiciu societăţii prin adoptarea deciziei.
În situaţia în care un administrator ia o decizie cu privire la o anumită operaţiune
care depăşeşte limitele normale ale faptelor de comerţ pe care le realizează de regulă
societatea, el are obligaţia ca, în prealabil, să înştiinţeze pe toţi ceilalţi administratori
despre necesitatea îndeplinirii acelei operaţiuni.
Când unul dintre administratori încheie o operaţiune prin care se depăşeşte limita
normală a comerţului efectuat de societate, fără însă a înştiinţa, conform art. 78 alin. 1 din
Legea nr. 31/1990, republicată şi pe ceilalţi administratori, cel ce a efectuat operaţiunea
respectivă răspunde individual de toate pagubele eventuale pe care societatea ar putea
să le suporte în urma efectuării operaţiunilor, în situaţia în care împotriva acestei
operaţiuni ceilalţi administratori au făcut opoziţie.
Faţă de terţi operaţiunea respectivă rămâne însă perfect valabilă, în măsura în care
acestora nu li s-a comunicat opoziţia celorlalţi administratori.
Situaţia financiară anuală a societăţii este supusă aprobării adunării generale a
asociaţilor, aceştia urmând a o aproba cu votul asociaţilor care reprezintă majoritatea
capitalului social. Acelaşi vot este necesar, conform art. 86 din Legea nr. 31/1990, şi în cazul
în care se pune problema introducerii unei acţiuni a societăţii pentru tragerea la
răspundere a administratorilor.

5.2.4. Răspunderea asociaţilor

Asociaţii răspund în cadrul unei societăţi în nume colectiv nelimitat şi solidar
pentru obligaţiile sociale ale societăţii.
Răspunderea asociaţilor are însă şi un caracter subsidiar, în sensul că un creditor al
societăţii se va îndrepta mai întâi împotriva societăţii însăşi, aceasta urmând a răspunde ca
persoană juridică de sine stătătoare pentru obligaţiile proprii. În situaţia în care societatea nu
plăteşte datoria în termen de 15 zile de la data punerii sale în întârziere, creditorul se poate
îndrepta împotriva oricărui asociat pentru întregul debit. Această soluţie, rezultă în mod
expres din textul art. 3 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată.
Faţă de dispoziţiile cuprinse în art. 3 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, se pot observa
următoarele:
 creditorul unei societăţi în nume colectiv nu are posibilitatea de a se îndrepta
direct împotriva asociaţiilor răspunzători pentru societate.
În măsura în care însă un creditor, acţionează mai întâi împotriva oricăruia dintre
asociaţi, acesta din urmă este în drept să-i invoce beneficiul de discuţiune, solicitând să fie
urmărită mai întâi societatea debitoare şi numai în măsura în care aceasta nu-şi acoperă
datoriile în termenul de 15 zile stabilit de lege, să fie urmărit asociatul.
 asociaţii răspund solidar, în două sensuri:
 în primul rând ei sunt solidari pentru societate, în sensul că în situaţia în care
societatea nu-şi achită propriile datorii faţă de creditorii săi, aceştia din urmă
sunt în drept să se îndrepte împotriva asociaţilor, fără a fi necesară o hotărâre
judecătorească prin care, în prealabil, societatea a fost „urmărită” şi s-a constatat
insolvabilitatea sa, singura condiţie impusă de lege fiind ca timp de 15 zile de la
încunoştinţare societatea să nu plătească;
 pe de altă parte, nimic nu împiedică pe debitor ca şi ulterior celor 15 zile, acesta să
continuă să urmărească societatea şi nu pe asociaţii din cadrul ei. În măsura în
care societatea nu-şi execută obligaţia, debitorul are şi posibilitatea de a acţiona direct
împotriva societăţii, solicitând punerea în executare silită a bunurilor acesteia pentru
realizarea creanţei pe care o are.

78
 Totodată, şi între asociaţi există o relaţie de solidaritate, în sensul că, creditorii
societăţii sunt în drept să urmărească pe oricare dintre asociaţi pentru întregul debit, ei
neavând posibilitatea să invoce beneficiul de diviziune în faţa acestora.
În măsura în care unul dintre asociaţi plăteşte integral pentru societate, el se poate
îndrepta ulterior împotriva societăţii sau/şi împotriva celorlalţi asociaţi, în baza
regulilor de drept comun care operează în materia solidarităţii.
Dispoziţia de principiu cuprinsă în art. 3 alin. 2 este preluată şi de art. 85 alin. 1 din
Legea nr. 31/1990, republicată, legea stabilind că asociaţii sunt obligaţi solidar şi nelimitat
pentru operaţiunile îndeplinite în numele societăţii de persoanele care o reprezintă.
Această dispoziţie instituie o formă de răspundere a asociaţilor mai largă, în sensul că
asociaţii răspund nu numai pentru eventualele debite ale societăţii, ci pentru toate
operaţiunile efectuate în contul societăţii de către societate, prin intermediul persoanei
care o reprezintă în relaţiile cu terţii.
Asociaţii răspund numai patrimonial pentru toate operaţiunile efectuate de societate,
răspunderea lor fiind în acest caz solidară şi nelimitată. În măsura în care o persoană lucrează
în numele societăţii, fără însă a fi mandatată expres prin voinţa celorlalţi asociaţi să reprezinte
societatea, ceilalţi asociaţi nu vor mai răspunde pentru societate pentru operaţiunile astfel
efectuate, reţinându-se o răspundere proprie a celui vinovat de efectuarea unor acte, pe care
însă nu era în drept să le încheie.
Actul astfel încheiat de persoana fără drept obligă societatea numai în măsura în care
cel cu care s-a încheiat actul nu avea cunoştinţă de lipsa de calitate a reprezentantului
societăţii.
În măsura în care un terţ obţine o hotărâre judecătorească împotriva unei societăţi
în nume colectiv, conform art. 85 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, această
hotărâre este opozabilă fiecărui asociat. În aceste condiţii, dacă prin operaţiuni încheiate cu
societatea, un terţ reclamă anumite creanţe faţă de societate, iar pentru aceste creanţe obţine o
hotărâre judecătorească de obligare la plată a societăţii, această hotărâre devine opozabilă
asociaţilor din momentul în care devine executorie, terţul fiind astfel în drept să se îndrepte
pentru întreaga creanţă împotriva oricăruia dintre asociaţii care răspund solidar şi nelimitat.
În legislaţia română dispoziţiile referitoare la răspunderea nelimitată şi solidară a
asociaţilor din societatea în nume colectiv au caracter imperativ, nefiind posibil ca prin voinţa
lor, materializată de exemplu, în actul constitutiv, asociaţii să stabilească o formă de
răspundere mai diminuată.
Se poate considera că obligaţia asociaţilor de a acoperi pasivul social al societăţii este
o obligaţie legală, care funcţionează de plin drept, în baza întrunirii simplei calităţi de
asociat în cadrul unei societăţi în nume colectiv.
Asociatul care a intrat în societate ulterior constituirii societăţii, va fi obligat să
acopere pasivul social al societăţii, care ar fi putut rezulta şi din datorii asumate de societate,
chiar anterior aderării noului asociat la societatea respectivă.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
1. A.P. persoană fizică şi SC „MM” SRL (persoană juridică) au hotărât să constituie societatea
în nume colectiv „AP-MM”. AP s-a obligat să aducă la capitalul social suma de 5.000 lei iar SC
„MM” SRL un teren în suprafaţă de 5.000 m 2 , în valoare de 10.000 lei. În actul constitutiv al
societăţii, asociaţii au prevăzut că asociata SC „MM” SRL fiind o societate cu răspundere limitată, să
răspundă pentru obligaţiile societăţii numai în limita capitalului social subscris.
Întrebare:
Este valabilă clauza inserată în actul constitutiv privind răspunderea asociaţilor pentru
obligaţiile societăţii?
2. SC „SA” este o societate în nume colectiv care a încheiat un contract de credit de 3 miliarde
lei cu societatea bancară SC „MB” SA pentru a-şi achiziţiona o linie de fabricaţie şi prelucrare boabe

79
cafea. Constatând că societatea debitoare nu a achitat trei rate scadente din creditul acordat la
termenele stabilite în contract, creditoarea, în baza art. 3 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, a
chemat în judecată pe asociaţii debitoarei, respectiv pe soţii AM şi AF, solicitând ca aceştia să fie
obligaţi în solidar la restituirea creditului acordat societăţii.
Întrebare:
a) Asociaţii răspund în mod solidar pentru obligaţiile societăţii?
b) Asociaţii au beneficiul de discuţiune în cazul în care sunt acţionaţi de creditorii societăţii?

3. Prin ce modalităţi (mijloace) se realizează „punerea în întârziere” în contextul art. 3 alin. 2

din Legea nr. 31/1990, republicată?

4. În actul constitutiv al SC „OLVEX” SNC s-a prevăzut ca asociatul L.E să procure clientelă
societăţii prin deplasarea în ţară pentru a face publicitate acesteia, urmând să participe la profit şi
pierderi în proporţie de 30%. Activitatea la care s-a obligat asociatul L.E. reprezintă aport la capitalul
social al societăţii?

5. În cazul unei societăţii în nume colectiv, asociatul V.M. a dus la capitalul social un număr
de 100 de obligaţiuni pe care le deţinea la S.C. „OVEX” S.A., cu termen de rambursare la 15 august
2003. Societatea emitentă de obligaţiuni nu şi-a onorat obligaţiile aşa încât, la sfârşitul anului 2003
societatea în nume colectiv s-a adresat cu somaţie de efectuare a plăţii, asociatului care a aportat
obligaţiunile respective.
Întrebare
Ce fel de aport reprezintă obligaţiunile ? Este admisibil la o societate în nume colectiv?
Societatea creditoare poate să-l urmărească silit pe asociatul care a aportat obligaţiunile respective?
6. În actul constitutiv al societăţii în nume colectiv „SMR” s-a prevăzut ca administratorii MN
şi SF să efectueze toate operaţiunile împreună şi să existe pe toate contractele semnăturile celor doi
administratori. La data de 15 martie 2000, administratorul M.N. a cumpărat în numele societăţii o
maşină de teren necesară transportului unor mărfuri din provincie, în condiţiile în care celălalt
administrator S.F. era plecat din ţară pentru a face publicitate societăţii.
Întrebare
Contractul de cumpărare a maşinii de teren, contract încheiat de un singur administrator este
valabil?

7. Arătaţi în ce constă „contrarietatea de interese” în cazul asociaţilor unei societăţi în nume

colectiv.

8. Prin hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor societăţii comerciale ”M” Societatea în

nume colectiv a acceptat ca asociatul SM să se retragă din societate urmând sa i se achite
contravaloarea aportului adus la capitalul social şi cota parte din activul net al societăţii, potrivit
ultimei situaţii financiare întocmite de societate, inclusiv dividendele aferente exerciţiului financiar ale
anului precedent.
Asociatul retras din societate considerând că nu mai are legături contractuale cu societatea
comercială, mai cu seamă că, în urma scrisorii adresate administratorului acesteia a existat refuzul
categoric de a plăti, s-a adresat instanţei de judecată, formulând acţiune împotriva celor doi asociaţi
rămaşi în societate.
Întrebare
Asociatul retras îşi poate valorifica pretenţiile cu acţiune împotriva asociaţilor, sau acţiunea trebuie
formulată împotriva societăţii?
9. Aportul in creanţe este vărsat la data:
a) semnării actului constitutiv;
b) cesiunii creanţei către societate;
c) efectuării plaţii de către debitorul cedat;
d) notificarii debitorului cedat cu privire la cesiunea creanţei.

80
 5.3. Funcţionarea societăţilor în comandită simplă

5.3.1. Comanditari şi comanditaţi

Regimul juridic specific funcţionării societăţilor comerciale în comandită simplă este
direct influenţat de existenţa celor două categorii de asociaţi: asociaţi comanditari şi
asociaţi comanditaţi.
În aceste condiţii, responsabilitatea pentru operaţiunile societăţii revin, în principiu,
asociaţilor comanditaţi, aceştia fiind însă şi cei care direcţionează efectiv activitatea
societăţii. În acest sens, art. 88 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte în mod clar că
administrator al unei societăţi în comandită simplă nu poate fi decât un asociat
comanditat. Soluţia se explică prin faptul că asociaţii comanditaţi sunt cei direct implicaţi în
însăşi existenţa societăţii, suportând şi răspunderea pentru societate, solidar şi nelimitat ca
orice asociat în cadrul unei societăţi de persoane.
În ceea ce priveşte situaţia comanditarului, acesta poate încheia operaţiuni în contul
societăţii, numai în măsura în care este împuternicit în baza unei procuri speciale, înregistrate
la Registrul comerţului, de către reprezentanţii societăţii (respectiv administratorul - asociat
comanditat). În cazul în care totuşi, asociatul comanditar execută operaţiuni în contul
societăţii fără o asemenea procură specială pentru acea operaţiune, se consideră că el a lucrat
ca un comanditat şi, ca atare, dobândeşte mai departe o răspundere de tipul celei a asociaţilor
comanditaţi. Astfel, asociatul comanditar va răspunde nelimitat şi solidar cu ceilalţi
asociaţi comanditaţi pentru toate obligaţiile societăţii, pe care aceasta şi le-a asumat de
la momentul în care asociatul comanditar a efectuat o operaţiune în contul societăţii
fără procură specială a administratorului societăţii.

5.3.2. Drepturile asociaţilor comanditari

Prin lege, comanditarului i se recunosc următoarele drepturi:
 să îndeplinească servicii în administrarea internă a societăţii.
Având în vedere dispoziţiile imperative ale art. 88 din Legea nr. 31/1990, republicată,
conform cărora nu poate fi administrator decât un asociat comanditat, rezultă că serviciile pe
care le-ar putea face un asociat comanditar în administrarea internă a societăţii, ar avea fie
caracterul unor servicii cu titlu gratuit, în favoarea societăţii şi conform solicitării
administratorilor comanditaţi, fie ca angajat al societăţii, desfăşurând în această calitate
prestaţii pentru acea societate;
 să realizeze acte de supraveghere.
De exemplu, s- ar putea considera că un asociat comanditar este în drept să solicite
intervenţia unor cenzori care să supună controlului societatea respectivă;
 să participe la numirea şi revocarea administratorilor.
Chiar dacă, din anumite puncte de vedere posibilitatea de intervenţie a unui comanditar
într-o societate în comandită este mai limitată decât a unui comanditat, el rămâne totuşi
asociat în societatea respectivă. În virtutea acestei calităţi, este normal să aibă drepturi depline
de a participa la şedinţele adunării generale a asociaţilor, inclusiv la actele de decizie cu
privire la numirea şi revocarea celor care asigură administrarea societăţii;
 să acorde, în limitele actului constitutiv, autorizarea administratorilor pentru
operaţiuni ce depăşesc puterile lor.
Astfel, pe baza unor asemenea autorizări, parte din prerogativele comanditarilor, se pot
realiza prin intermediul unui asociat comanditat, care este administratorul societăţii.
 să solicite copii de pe situaţiile financiare anuale
 să supună controlului exactitatea datelor înscrise în actele financiare ale
societăţii, având posibilitatea să cerceteze registrele şi orice alte documente
justificative ale societăţii.

81
 În concluzie, se poate afirma că asociaţilor comanditari li se interzice prin lege
participarea la actele de administrare externă efectuate de societate, respectiv acele acte
51 

care angajează societatea în relaţiile cu terţii, în primul rând, pentru că astfel se urmăreşte
protejarea intereselor terţilor. Astfel, având în vedere răspunderea specifică a asociaţilor în
cadrul societăţii în comandită simplă, exprimată printr-o diferenţiere de tratament juridic
aplicabil între asociaţii comanditari şi comanditaţi, un terţ care ar trata cu un comanditar ar
putea considera că acesta răspunde pentru operaţiunile efectuate pentru societate cu întregul
său patrimoniu, fapt ce nu este valabil decât în cazul asociaţilor comanditaţi.
În schimb, asociatul comanditar poate participa la activităţile de administrare
internă ale societăţii, şi în calitate de asociat, alături de asociaţii comanditaţi, având dreptul
să supravegheze activitatea efectivă ce se desfăşoară în cadrul societăţii respective.

5.3.3. Răspunderea asociaţilor în societăţile în comandită simplă

Art. 3 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte că la fel ca şi în cazul
societăţii în nume colectiv, asociaţii comanditaţi dintr-o societate în comandita simplă
răspund solidar şi nelimitat pentru obligaţiile sociale.
În schimb, asociaţii comanditari, conform art. 3 alin. 3 din lege, răspund numai până la
concurenţa capitalului social subscris, aceştia neavând o răspundere personală faţă de
creditorii sociali, aşa cum există în cazul asociaţilor comanditaţi.
În situaţia în care, asociaţii comanditari nu varsă aportul la care s-au obligat, în bani sau
în natură, creditorii sociali pot avea împotriva comanditarilor vinovaţi o acţiune oblică.
Jurisprudenţa, în special cea străină, a considerat că la îndemâna creditorilor sociali poate
exista şi o acţiune directă împotriva asociaţilor comanditari, creditorii sociali fiind autorizaţi
să acţioneze direct împotriva comanditarilor pentru nevărsarea aportului la capitalul social al
societăţii în comandită simplă .  

Interdicţia cu privire la calitatea de asociat într-o altă societate cu răspundere

nelimitată se referă exclusiv la cazul asociaţilor comanditaţi. Ca atare, un asociat
comanditar poate fi în acelaşi timp asociat la mai multe societăţi, chiar dacă, acestea sunt cu
răspundere nelimitată, sau chiar dacă au un obiect de activitate în concurenţă cu cel al
societăţii în comandită simplă. De asemenea, pot desfăşura activităţi pe cont propriu, sau
operaţiuni în acelaşi fel de comerţ sau într-unul similar.
Cu toate acestea, considerăm că, dacă în actul constitutiv al societăţii în comandită
simplă se stipulează o clauză de interzicere a activităţilor concurente şi pentru asociaţii
comanditari, se naşte şi în sarcina acestora o obligaţie de nonconcurenţă, de tipul celei care
există pentru asociaţii comanditaţi.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
1. S-a constituit o societate în comandită simplă în care asociatul comanditat „SM” a ascuns
faptul că soţia sa este asociat într-o societate în nume colectiv cu aceleaşi obiect de activitate.
Asociaţii comanditari „MN” şi „SV” au solicitat excluderea din societate a asociatului comanditat
„SM” pentru conflict de interese şi, mai cu seamă că nu i-a încunoştiinţat pe ceilalţi asociaţi despre
existenţa unei alte societăţi în care soţia sa este asociat cu răspundere nelimitată.

Întrebare
Poate fi exclus asociatul comanditat în situaţia de fapt prezentată? Motivaţi soluţia.

2. Societatea în comandită simplă „MN şi FL” a fost obligată prin hotărâre judecătorească, să
plătească altei societăţi de antrepriză de lucrări – construcţii suma de 40.000 lei pentru efectuarea mai
multor lucrări de consolidare a clădirii în care se află sediul societăţii debitoare. Împotriva societăţii
debitoare s-a încercat executarea silită dar s-a constatat că aceasta nu are bunuri cu care să achite

82
datoria, motiv pentru care creditoarea s-a adresat asociaţilor comanditaţi L.F. şi V.M. Aceştia au
refuzat achitarea datoriei motivând că hotărârea judecătorească este pronunţată împotriva societăţii şi,
ca atare, nu le este opozabilă.

Întrebare
Apărările asociaţilor comanditaţi sunt întemeiate? Motivaţi soluţia.
3. Poate fi administrator al unei societăţi în comandită simplă:
a) atât un asociat, cât şi un terţ faţă de societate;
b) numai asociaţii comanditari şi comanditaţi;
c) numai asociaţii comanditaţi;
d) numai asociaţii comanditari.

4. Asociaţii comanditaţi pot aduce la capitalul social:

a) numai lichidităţi;
b) numai bunuri în natură;
c) lichidităţi, bunuri în natură şi creanţe.

5. Asociaţii comanditaţi răspund pentru obligaţiile societăţii:

a) solidar şi nelimitat;
b) numai solidar;
c) în mod colectiv cu ceilalţi asociaţi.

5.4. Funcţionarea societăţilor pe acţiuni

5.4.1. Acţiunile – valori mobiliare emise de societățile pe acțiuni

 Noţiune
Acţiunile sunt titluri de valoare emise de către o societate comercială de capital
constituită în condiţiile legii (Legea nr. 31/1990, republicată).
În doctrină, noţiunii de acţiune i s-au atribuit mai multe sensuri. Astfel, pornind de la
faptul că în conformitate cu art. 91 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, capitalul este
reprezentat prin acţiunile emise de societate, acţiuni de valoare egală, s-a considerat că o
acţiune reprezintă o fracţiune a capitalului social.
De asemenea, având în vedere faptul că acţiunea apare şi ca element determinant al
raportului juridic ce se naşte între societate şi asociatul acţionar, acţiunea desemnează şi un
raport juridic specific, un raport societar.
Totodată, termenul de „acţiune” desemnează şi titlul negociabil, exprimat în formă
materializată sau dematerializată, care conferă o serie de drepturi unui asociat dintr-o societate
de capital.
În sfârşit, acţiunile pot fi considerate şi titluri de credit, cu un anumit specific, respectiv
titluri de credit societare. Astfel, acţiunile presupun o singură trăsătură specifică a titlurilor de
credit, respectiv faptul că ele încorporează dreptul în chiar cuprinsul titlului, fără însă a fi
autonome (îşi găsesc izvorul în actul constitutiv al societăţii) şi literale, din cuprinsul acţiunii
nerezultând efectiv drepturile ce revin titularilor lor.
 Caracteristicile acţiunilor
 Orice acţiune are o valoare nominală, stabilită în actul constitutiv, care reprezintă o
fracţiune din capitalul social al societăţii respective.
Conform art. 93 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, valoarea nominală minimă
a unei acţiuni este de 0,1 RON.
 Acţiunile sunt indivizibile.
În cazul acţiunilor deţinute de mai mulţi coproprietari, caracterul indivizibil al
acţiunii se menţine, deoarece coproprietarii au obligaţia, prin lege, să desemneze un

83
reprezentant care să exercite toate drepturile specifice acţiunilor, indiferent dacă este
vorba de acţiuni nominative sau acţiuni la purtător. Atunci când coproprietatea intervine ca
urmare a transmiterii unei acţiuni nominative către mai mulţi coproprietari, actul de
transmitere va fi legal înregistrat numai după ce coproprietarii şi-au desemnat reprezentantul
unic ce va exercita drepturile rezultate din acţiune. În situaţia în care coproprietarii nu se
înţeleg cu privire la persoana care urmează să exercite drepturile specifice acţionarilor,
problema se rezolvă pe cale jurisdicţională.
Calitatea de coproprietar al acţiunilor naşte şi obligaţii, toţi coproprietarii fiind
răspunzători în solidar pentru efectuarea vărsămintelor datorate pentru acţiunea respectivă.
 Acţiunile au valoare egală, conferind titularilor lor drepturi egale.
Prin excepţie, există acţiuni care conferă titularilor lor drepturi preferenţiale, respectiv
acţiunile cu dividend prioritar.
 Ca titluri de valoare, acţiunile sunt titluri negociabile, ele încorporând valoare în
conţinutul lor.
Prin esenţa lor, acţiunile se pot transmite de la un titular la altul, situaţiile în care
negociabilitatea acţiunilor este restrânsă fiind expres şi limitativ prevăzut de lege sau de actul
constitutiv.
 Categorii de acţiuni
În funcţie de modul de transmitere, acţiunile pot fi:
 acţiuni nominative – atunci când în cuprinsul titlurilor de valoare se stabileşte
titularul dreptului asupra acelei acţiuni;
 acţiuni la purtător – adică acele acţiuni pentru care simpla deţinere materială
reprezintă dreptul asupra acţiunii,
Categoria de acţiuni ce urmează a fi emisă la nivelul societăţii se stabileşte prin
intermediul actului constitutiv. În măsura în care în actul constitutiv al unei societăţi nu se
stabileşte expres tipul de acţiuni emise de societate, automat, în temeiul legii, se consideră că
acţiunile respective sunt acţiuni nominative.
De asemenea, indiferent de tipul de acţiune nominalizată de actul constitutiv, o acţiune
neplătită în întregime (în special în cazul subscriitorilor acceptanţi, la constituirea
societăţilor pe acţiuni prin subscripţie publică) nu poate fi decât o acţiune nominativă,
soluţie de altfel perfect explicabilă, având în vedere răspunderea acţionarilor pentru efectuarea
vărsămintelor datorate.
Art. 92 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, republicată, permite schimbarea naturii
acţiunilor în baza unei hotărâri a adunării generale extraordinare, respectiv, acţiunile
nominative se pot transforma în acţiuni la purtător şi invers.
În măsura în care acţiunile sunt emise de o societate constituită prin subscripţie publică,
iar această societate se referă la valori mobiliare, legea stabileşte ca regulă tranzacţionarea
acţiunilor direct pe piaţa de valori mobiliare, aceste societăţi fiind considerate societăţi
deţinute public şi sunt reglementate de legislaţia privind piaţa de capital.
Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, sau dematerializate, situaţie în
care, legea impune înregistrarea acestora în registrul acţionarilor.
În afara acestor acţiuni, considerate a fi acţiuni ordinare, există şi acţiuni specifice,
respectiv acţiunile preferenţiale sau prioritare, fără drept de vot.
 Menţiuni obligatorii în cuprinsul acţiunii
Pentru a fi considerată valabilă, acţiunea va cuprinde menţiunile obligatorii impuse de
lege, respectiv:
 denumirea societăţii emitente;
 durata societăţii emitente
 data actului constitutiv;
 numărul din registrul comerţului, sub care a fost înregistrată societatea;
 codul unic de înregistrare al societăţii;
 numărul Monitorului Oficial în care s-a realizat publicitatea societăţii constituite;
84
  capitalul social al societăţii emitente;
 numărul de acţiuni în care e împărţit capitalul social, numărul de ordine al acestora şi
valoarea nominală;
 numărul de acţiuni pentru care s-a realizat vărsământul;
 avantajele rezervate fondatorilor.
Dacă acţiunile sunt nominative, suplimentar, în conţinutul acţiunii, trebuie să figureze
şi elementele de identificare ale acţionarului (dacă este persoană fizică, numele,
prenumele, domiciliul şi codul numeric personal, iar dacă este persoană juridică denumirea,
sediul, numărul de înmatriculare şi codul unic de înregistrare).
Orice acţiune pentru a fi valabilă trebuie semnată de doi membri ai consiliului de
administraţie, respectiv ai directoratului, sau, după caz, semnătura administratorului
unic, respectiv a directorului general. Respectiv de cel puţin doi administratori, în cazul în
care administrarea societăţii este asigurată de mai mulţi administratori.
Dacă o societate comercială nu emite acţiuni pe suport material, ea va elibera, la
solicitarea acţionarului sau din oficiu, un certificat de acţionar care va cuprinde obligatoriu
toate menţiunile ce trebuie să se regăsească în conţinutul unei acţiuni, precum şi numărul,
categoria şi valoarea nominală a acţiunilor acelui acţionar, poziţia la care este înscris
acţionarul în registrul acţionarilor şi numărul de ordine al acţiunilor astfel emise.
Această modalitate stabilită de lege dă conţinut ideii de titluri cumulative, deoarece
certificatul de acţionar nu numai că face dovada calităţii titularului lui, dar, prin elementele pe
care le conţine, face dovada şi cu privire la titlurile deţinute de acel acţionar.
În plus, art. 92 alin. 5 din Legea nr. 31/1990, stabileşte că se pot emite titluri
cumulative pentru mai multe acţiuni, şi în situaţia în care acestea sunt emise în formă
materială.
 Transmiterea acţiunilor
Transmiterea dreptului de proprietate asupra acţiunilor nominative se face, de principiu,
în baza unei declaraţii semnate de cedent şi cesionar, declaraţie care se înregistrează în
registrul acţionarilor.
În cazul în care acţiunile nominative se emit în formă materială (pe suport de hârtie),
în vederea transmiterii dreptului de proprietate, alături de declaraţia semnată de cedent sau
cesionar (sau un mandatar al acestora), trebuie realizată şi o menţiune cu privire la cesiune,
direct pe titlu (deci în cuprinsul acţiunii), menţiune semnată de cedent şi cesionar.
Dispoziţiile legale referitoare la modul de transmitere al dreptului de proprietate asupra
acţiunilor nominative au caracter dispozitiv, legea permiţând părţile să stabilească alte reguli
prin actul lor constitutiv (de exemplu, ca declaraţia să nu poată fi dată de către mandatari, ci
numai în mod personal, de către cedent şi cesionar).
Transmiterea acţiunilor emise în formă dematerializată şi care sunt tranzacţionate pe o
piaţă de capital, se supun regulilor specifice stabilite conform Legii nr. 297/2004 privind
piaţa de capital.
Subscriitorii, cât şi cesionarii ulteriori răspund solidar pentru plata acţiunilor, dreptul
la acţiune împotriva acestora prescriindu-se într-un termen de 3 ani de la momentul când
s-a făcut menţiunea referitoare la transmiterea acţiunilor în registrul acţionarilor.
Dreptul de proprietate asupra acţiunilor la purtător, se transmite prin simpla
tradiţiune, remitere materială a acestora, fără nici un fel de formalitate suplimentară.
 Acţiunile cu dividend prioritar fără drept de vot
Titularul unei acţiuni cu dividend prioritar beneficiază de:
 dreptul de a primi propriul său dividend, înaintea oricăror altor reţineri din beneficiile
societăţii, calculate la încheierea exerciţiului financiar;
 drepturile obişnuite ce reveni oricărui titular de acţiuni ordinare, mai puţin dreptul de
a participa la vot în cadrul adunărilor generale.
Acţiunile cu dividend prioritar nu pot depăşi 1/4 din capitalul social, iar valoarea
lor nominală va fi aceeaşi cu cea stabilită pentru acţiunile ordinare.
85
 Legea limitează şi titularii acţiunilor cu dividend prioritar în sensul că, se interzice
deţinerea unor asemenea acţiuni pentru cenzori, administratori, respectiv membrii
directoratului şi ai consiliului de supraveghere, orice alţi reprezentanţi ai societăţii, pentru că
aceştia participă în organele executive şi de control ale societăţii şi pot determina voinţa
societăţii în sensul intereselor proprii determinate de obţinerea dividendului prioritar.
Dacă societatea întârzie plata dividendelor, titularii acţiunilor preferenţiale vor
dobândi drept de vot până la achitarea efectivă a acestora.
Şi în cazul acestor acţiuni speciale, legea permite ca prin hotărârea adunării generale
extraordinare natura acţiunilor să se modifice (acţiunile ordinare să fie convertite în
acţiuni cu dividend prioritar şi invers).
Titularii de acţiuni cu dividend prioritar au posibilitatea de a se reuni în adunări
proprii.
 Drepturile titularilor de acţiuni
În baza acţiunilor pe care le deţin, acţionarii beneficiază în cadrul societăţii de anumite
drepturi specifice, astfel:
 dreptul la vot
În baza acţiunilor pe care le deţin, acţionarii îşi pot exercita dreptul la vot în cadrul
adunării generale. Conform art. 101 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, orice acţiune
plătită dă dreptul la un vot, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel. În aceste
condiţii, nimic nu împiedică de exemplu, ca dreptul la vot să fie exprimat prin existenţa unui
număr mai mare de acţiuni. Esenţial este însă faptul ca exerciţiul dreptului la vot să se
realizează proporţional cu numărul acţiunilor.
Prin actul constitutiv al societăţii se poate limita dreptul la vot pentru acei acţionari
care deţin mai multe acţiuni. Această practică, deşi recunoscută de lege, poate crea o
inechitate între acţionari, cu atât mai mult cu cât este vorba de societăţi de capital.
Art. 101 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte şi o situaţie de suspendare a
dreptului la vot. Dreptul la vot se suspendă pentru acei acţionari care nu sunt la curent cu
vărsămintele ajunse la scadenţă.
În realitate, textul trebuie interpretat în sensul suspendării dreptului la vot pentru
acţiunile a căror vărsăminte sunt ajunse la scadenţă. În aceste condiţii suspendarea poate
interveni fie de la momentul ajungerii la scadenţă a vărsămintelor şi până la momentul
anulării prin hotărâre a acţiunilor pentru care nu s-au făcut vărsăminte, fie de la momentul
scadenţei vărsămintelor şi până la efectuarea plăţii.
 dreptul la dividende
Proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, acţionarii beneficiază de
dividende în cuantumul stabilit de adunarea generală a acţionarilor.
În afara acestor drepturi esenţiale pentru un acţionar, în doctrina de specialitate se face
6

referire şi la dreptul acţionarilor de a fi informaţi, având în vedere faptul că în cadrul

adunărilor generale se prezintă rapoartele cenzorilor şi ale administratorilor cu privire la
activitatea desfăşurată de aceştia. De asemenea, art. 178 din Legea nr. 31/1990, republicată,
stabileşte că administratorii sau, după caz, societăţile de registru, au obligaţia de a pune
la dispoziţia acţionarilor sau a oricăror alţi solicitanţi, registrele societăţii.
La fel ca şi dreptul la informare, se recunoaşte acţionarilor şi un alt drept nepatrimonial,
respectiv acela de a participa la adunările generale ale societăţii. Pe cale de consecinţă,
exercitând acest drept, acţionarii au posibilitatea de a-şi exercita un drept esenţial, respectiv
dreptul la vot.
În sfârşit, în cazul lichidării societăţii, acţionarii au un anumit drept asupra părţii
corespunzătoare acţiunilor ce le deţin, în urma lichidării.
 Răspunderea acţionarilor pentru neefectuarea vărsămintelor
În situaţia în care, la momentul constituirii societăţii nu s-a vărsat integral capitalul
social, cei obligaţi la efectuarea vărsămintelor vor fi somaţi la plată la momentul scadenţei, în
baza unei somaţii colective. Această somaţie trebuie să îndeplinească condiţiile de
86
publicitate, legea impunând ca ea să fie publicată de două ori în Monitorul Oficial, la interval
de 15 zile şi într-un ziar de largă răspândire.
Dacă în urma somării repetate, cei obligaţi la efectuarea vărsămintelor nu şi-au efectuat
obligaţia, consiliul de administraţie, respectiv directoratul, are două posibilităţi:
 fie va face demersurile pentru urmărirea acţionarilor răi platnici şi pentru executarea
debitelor acestora;
 fie va anula acţiunile deţinute de către acţionarii rău platnici, caz în care, hotărârea de
anulare trebuie publicată în Monitorul Oficial cu specificarea numărului de ordine al
acţiunilor anulate.
Dacă se hotărăşte anularea acţiunilor, se admite posibilitatea unei noi emisiuni, acţiunile
noi emise purtând numărul acţiunilor anulate. Aceste acţiuni urmează a fi vândute pe piaţa
liberă.
În funcţie de sumele obţinute din vânzarea acţiunilor emise în aceste condiţii, pot
interveni două situaţii:
 sumele sunt îndestulătoare. În aceste condiţii, din ele se va acoperi preţul
operaţiunilor efectuate pentru anularea acţiunilor neacoperite, pentru vânzarea celor
noi, dobânzile de întârziere a vărsământului şi valoarea vărsământului. Dacă şi după
acoperirea acestor cheltuieli, în urma vânzării, mai există sume neutilizate, acestea vor
fi restituite acţionarilor;
 sumele sunt neîndestulătoare. În aceste condiţii, se vor acoperi cheltuielile de
anulare şi vânzare, societatea urmând a se îndrepta împotriva cesionarilor şi
subscriitorilor; in cazul in care nici in aceste condiţii nu se obţin sumele datorate
societăţii, capitalul social va fi micşorat proporţional cu sumele nerecuperate şi pentru
care nu s-a făcut vărsământul.
De altfel, conform art. 109 din Legea nr. 31/1990, situaţia acţiunilor trebuie să se
regăsească in cuprinsul unei anexe la situaţia financiară anuală a societăţii, in cuprinsul
acestei anexe urmând a se preciza şi dacă aceste acţiuni au fost integral liberate, sau după caz,
numărul acţiunilor pentru care deşi s-a solicitat efectuarea vărsămintelor, aceasta nu s-a
realizat.
 Dobândirea de către societate a propriilor sale acţiuni
Ca regulă de principiu, o societate pe acţiuni nu-şi poate dobândi propriile sale acţiuni,
fie în mod direct, fie prin persoana care lucrează în nume propriu, dar pe seama societăţii. Se
admite, în mod excepţional, dobândirea de către o societate pe acţiuni a propriilor sale acţiuni,
dacă există o hotărâre în acest sens a adunării generale extraordinare şi cu condiţia ca
acţiunile astfel dobândite, inclusiv cele deja aflate în portofoliul societăţii, să nu
depăşească 10% din capitalul social subscris.
Astfel de operaţiuni cu acţiuni proprii ale societăţii se pot realiza pentru o perioadă de
maximum 18 luni de la momentul în care hotărârea extraordinară a adunării generale a fost
publicată în Monitorul Oficial.
Dacă acţiunile proprii sunt dobândite pentru a fi distribuite angajaţilor societăţii,
acţiunile astfel dobândite trebuie distribuite în termen de 12 luni de la data dobândirii.
În cadrul adunării generale extraordinare, acţionarii sunt liberi să hotărască cu privire la:
 modurile de dobândire de către societate a propriilor acţiuni;
 perioada în care se poate efectua o asemenea operaţiune;
 valoarea de dobândire a acţiunilor, etc.
Procedura de dobândire a propriilor acţiuni nu poate demara dacă nu a fost integral
vărsat tot capitalul social, adică dacă acţiunile nu sunt integral liberate.
Pentru dobândirea propriilor acţiuni, societatea este obligată la o plată, care se
realizează din profitul distribuibil şi din rezervele disponibile ale societăţii, altele decât
rezervele legale, conform ultimei situaţii financiare anuale aprobate. Tocmai pentru a asigura
un control strict al modului de plată a acţiunilor dobândite de către societate, legea impune ca
în raportul de gestiune ce însoţeşte situaţia financiară anuală să fie precizate:
87
  motivele care au determinat dobândirea propriilor acţiuni;
 fracţiunea de capital reprezentată de acţiunile astfel dobândite;
 numărul, valoarea nominală şi contravaloarea acţiunilor astfel dobândite.
Operaţiunile ce privesc dobândirea propriilor acţiuni sunt restricţionate prin lege. În
situaţia în care o societate pe acţiuni îşi dobândeşte propriile acţiuni fără respectarea
condiţiilor impuse de lege sau de adunarea generală extraordinară, are obligaţia să
înstrăineze acţiunile astfel dobândite într-un termen de un an de la momentul subscrierii
lor. Dacă societatea nu le înstrăinează în acest termen, acţiunile astfel dobândite se anulează,
societatea fiind obligată să-şi modifice corespunzător capitalul social. Această soluţie
funcţionează şi în cazul în care acţiunile sunt dobândite de o societate în cadrul căreia o altă
societate deţine majoritatea sau o poziţie dominantă.
În anumite situaţii, nu mai funcţionează restricţionările specifice impuse de lege pentru
dobândirea propriilor acţiuni, acestea fiind posibil de dobândit în mod liber. Legea
enumeră, expres şi limitativ, aceste situaţii:
 în situaţia în care societăţile dobândesc propriile acţiuni pentru a le anula şi a realiza
astfel reducerea capitalului social;
 pentru cesionarea ulterioară a acestor acţiuni către propriul personal al societăţii
respective, dacă astfel a hotărât adunarea generală şi cu condiţia ca cesiunea să se
realizeze într-un termen de un an de la momentul în care s-a publicat în Monitorul
Oficial hotărârea adunării generale care a hotărât cesionarea propriilor acţiuni către
salariaţii societăţii;
 în cazul în care societatea a dobândit propriile acţiuni cu titlu gratuit;
 în cazul în care societatea dobândeşte propriile acţiuni ca urmare a succesiunii
universale sau ca urmare a fuziunii cu o altă societate acţionară;
 în cazul în care societatea pe acţiuni a dobândit propriile acţiuni ca urmare a unei
hotărâri judecătoreşti dată într-o procedură de executare silită impusă unui debitor al
societăţii;
 atunci când, în baza hotărârii Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare şi cu avizul
acesteia, acţiunile sunt dobândite cu scopul echilibrării şi regularizării pieţei bursiere
şi extrabursiere.
Acţiunile dobândite de o societate pe acţiuni, şi care-i sunt proprii, nu dau dreptul la
dividende. Dreptul la vot pe care-l naşte dobândirea acestor acţiuni este suspendat pe
perioada cât acţiunile sunt deţinute de societatea emitentă, majorităţile impuse de lege pentru
întrunirea în mod valabil a unei adunări generale sau pentru adoptarea legală a unei hotărâri
fiind stabilite în funcţie de capitalul social din care s-a dedus contravaloarea acestor acţiuni.
Legea interzice acordarea de către societate a unor avansuri, împrumuturi sau
constituirea unor garanţii pentru dobândirea propriilor acţiuni.

 Constituirea de garanţii reale mobiliare asupra acţiunilor

În condițiile unificării dreptului privat, prin Noul Cod civil garanțiile reale mobiliare pot
fi și ipoteci mobiliare.
Regimul juridic al ipotecii mobiliare este stabilit de Noul Cod civil în art. 2387-2419.
Astfel, potrivit art. 2389 lit. d) NCC, ipoteca mobiliară poate avea ca obiect „acțiuni și părți
sociale, valori mobiliare și alte instrumente financiare”.
Dacă în reglementările anterioare acțiunile puteau face obiectul gajului (Codul
comercial) sau al garanției reale mobiliare (Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri de
accelerare a reformei economice, abrogată prin intrarea în vigoare a Noului Cod civil) în
prezent, acțiunile pot fi ipotecate, ipoteca fiind un drept real asupra bunurilor mobile sau
imobile afectate executării unei obligații (art. 2343 NCC).
Așadar, spre deosebire de dispozițiile anteriore, când ipoteca avea ca obiect numai
bunuri imobile (art. 1746 și urm. C.civ. din 1864), iar gajul sau garanția reală mobiliară se

88
referea numai la bunuri mobile, în prezent, ipoteca ar putea să aibă ca obiect și bunuri mobile
corporale sau incorporale, cum este cazul acțiunilor.
În aceste condiții art. 991 LSC, a fost modificat prin art. 10 pct. 4 din Legea nr. 71/2011.
Constituirea de ipoteci mobiliare asupra acţiunilor, se realizează prin intermediul unui
înscris sub semnătură privată, forma scrisă fiind o condiție ad validitatem, așa cum rezultă
din conținutul art. 2380 NCC, sancțiunea pentru lipsa formei fiind nulitatea absolută a
contractului încheiat. Înscrisul este înregistrat în registrul acţionarilor, ţinut de
administrator sau, după caz, de societatea independentă care ţine registrul acţionarilor,
creditorului eliberându-i-se o dovadă cu privire la înregistrarea garanţiei constituite.
Totodată, legea impune înregistrarea ipotecii mobiliare astfel constituite şi în Arhiva
Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, de la momentul acestei înregistrări fiind opozabil
terţilor. În funcţie de momentul înregistrării, garanţia dobândeşte şi ordinea de preferinţă în
raport cu alte astfel de garanţii.
În conţinutul actului de garanţie, pentru acţiunile nominative dematerializate, trebuie
precizat în mod obligatoriu cuantumul datoriei, valoarea şi categoria acţiunilor cu care se
garantează, iar în cazul acţiunilor la purtător precum şi a celor nominative emise în
formă materială, se impune şi menţionarea garanţiei în cuprinsul titlului şi semnătura
părţilor între care s-a realizat contractul de garanţie.
În cazul în care societatea constituie garanţii reale mobiliare asupra propriilor
acţiuni, fie în mod direct, fie prin intermediul unor persoane care lucrează pe seama societăţii,
aceste operaţiuni vor funcţiona în baza regulilor stabilite pentru dobândirea propriilor acţiuni,
realizându-se însă o contabilizare separată a acestora, cu excepţia situaţiei în care astfel de
operaţiuni se încadrează în operaţiunile curente ale unei societăţi bancare de credit sau se
realizează pentru dobândirea acţiunilor de către salariaţii societăţii.
Chiar dacă asupra unor acţiuni sunt constituite garanţii reale mobiliare, dreptul de vot
aparţine tot proprietarului, conform art. 124 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 modificată.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
1. Definiţi acţiunile.
2. De câte feluri sunt acţiunile?
3. Care sunt drepturile conferite de acţiuni titularilor acestora?
4. Cum se realizează constituirea de garanţii reale mobiliare asupra acţiunilor?

5. In cazul în care în actul constitutiv al unei societăţi pe acţiuni nu a fost înscris tipul de
acţiuni pe care aceasta urmează să îl emită:
a) societatea nu va mai emite acţiuni;
b) societatea va emite acţiuni nominative;
c) societatea va emite acţiuni la purtător;
d) societatea va emite doar acţiuni preferenţiale, pentru fondatori.

6. Acţiunile reprezintă:
a) fracţiuni egale ale capitalului social;
b) fracţiuni inegale ale capitalului social, în raport de capitalul subscris de fiecare asociat;
c) fracţiuni echitabile şi egale ale beneficiului anual obţinut de societate.

7. Acţiunile nu dau dreptul la dividende, iar dreptul de vot este suspendat în cazul:
a) acţiunilor dematerializate;
b) acţiunilor cumulative;
c) acţiunilor gajate;
d) acţiunilor preferenţiale;
e) în care societatea îşi dobândeşte propriile acţiuni.

8. O acţiune nominativă se transmite în mod valabil prin:

89
 a) menţiune făcută la Registrul Comerţului;
b) simpla tradiţiune a acestora;
c) înregistrarea transmiterii în registrul acţionarilor;
d) franciză.

9. Acţiunile cumulative :
a) sunt nominative;
b) sunt la purtător ;
c) sunt dematerializate ;
d) conferă drept prioritar la dividende.

10. Dobândirea de către societate a propriilor acţiuni poate fi făcută în proporţie de :

a) 50% din capitalul social;
b) 10% din capitalul social;
c) 70% din capitalul social;
d) 30% din capitalul social.

5.4.2. Obligaţiunile
Obligaţiunile reprezintă bunuri incorporale şi apar ca titluri de valoare emise de
societăţile de capital, în baza cărora titularul dobândeşte anterior un drept faţă de
societate, întrucât cel ce le dobândeşte practic realizează un împrumut al societăţii.
În privința obligațiunilor, regimul juridic general este stabilit de art. 167-176 LSC, cu
principala observație că, potrivit Legii nr. 31/2006 privind securitizarea creanțelor și potrivit
Legii nr. 32/2006 privind obligațiunile ipotecare, prevederile art. 167 LSC nu se aplică.
Obligaţiunile se emit și se subscriu în condițiile Legii nr. 31/1990 și în conformitate cu
Legea nr. 297/2004 privind piața de capital.
Ca şi în cazul acţiunilor, obligaţiunile pot fi nominative sau la purtător.
Valoarea nominală a obligaţiunilor emise de o societate pe acţiuni nu poate fi mai mică
de 2,5 RON.
În cazul în care se emit mai multe obligaţiuni într-o singură emisiune, se impune ca
valoarea nominală a acestora să fie egală şi să confere titularilor lor aceleaşi drepturi.
Obligaţiunile pot fi nominative sau la purtător, şi pot fi emise fie pe suport de hârtie,
fie prin înscriere în cont (obligaţiuni dematerializate).
O societate pe acţiuni nu poate face emisiune de obligaţiuni pentru o sumă mai mare
de 3/4 din capitalul vărsat şi existent conform ultimului bilanţ.
Obligaţiunile pot fi emise şi prin subscripţie publică, realizându-se o ofertă publică. În
acest caz se va întocmi un prospect de emisiune, ce trebuie publicat de administratorul
societăţii.
Legea stabileşte exact care sunt menţiunile obligatorii pe care trebuie să le cuprindă
prospectul de emisiune (art. 168 din lege), respectiv:
 denumirea, obiectul de activitate, sediul şi durata societăţii;
 capitalul social şi rezervele;
 data publicării în Monitorul Oficial al României a încheierii de înregistrare şi
modificările ce s-au adus actului constitutiv;
 situaţia patrimoniului social după ultimul bilanţ contabil;
 categoriile de acţiuni emise de societate;
 suma totală a obligaţiunilor care au fost emise anterior şi a celor care urmează a fi
emise, modul de rambursare, valoarea nominală a obligaţiunilor, dobânda lor,
indicarea dacă sunt nominative sau la purtător, precum şi indicarea dacă sunt
convertibile dintr-o categorie în alta, ori în acţiuni;
 sarcinile ce grevează imobilele societăţii;
 data la care a fost publicată hotărârea adunării generale extraordinare care a aprobat
emiterea obligaţiunilor.
90
 Subscrierea obligaţiunilor se face pe exemplarele prospectului de emisiune, iar pentru
obligaţiunile astfel subscrise, valoarea lor trebuie să fie de la început integral vărsată.
Oferta publică de obligaţiuni necesită, înainte de publicarea prospectului de emisiune,
autorizarea de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, în afara situaţiilor în care
există o dispensă de autorizare acordată tot de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.
Deţinătorii de obligaţiuni au posibilitatea să-şi constituie, conform legii, o adunare
generală specială, care-şi va desfăşura activitatea pe cheltuiala societăţii emitente. Societatea
emitentă nu are dreptul să intervină în deliberările adunării generale a obligatorilor,
interzicându-se în acest sens participarea efectivă a administratorilor, cenzorilor şi
funcţionarilor societăţii.
Reprezentarea deţinătorilor de obligaţiuni este asigurată de reprezentantul numit în
cadrul adunării obligatarilor. Acesta reprezintă obligatarii atât în faţa societăţii, cât şi în
justiţie, având totodată dreptul de a asista la adunările generale ale societăţii comerciale
respective. În schimb, nici reprezentantul şi nici supleanţii acestuia (numiţi în aceleaşi
condiţii), nu pot participa la administrarea societăţii.
Adunarea obligatarilor este cea care, practic, asigură supravegherea intereselor
deţinătorilor de obligaţiuni având dreptul, de exemplu, conform art. 167 alin. 1 din Legea nr.
31/1990, republicată, să se opună la orice modificare a actului constitutiv al societăţii sau al
condiţiilor în care se efectuează împrumutul, dacă astfel s-ar aduce o atingere drepturilor
deţinătorilor de obligaţiuni. Totodată, adunarea obligatarilor este în drept să se pronunţe şi
asupra emiterii de noi obligaţiuni.
Hotărârile adunării obligatarilor se adoptă cu o majoritate specifică reprezentând
cel puţin 1/3 din titlurile emise şi nerambursate. În situaţia în care se pune problema ca prin
hotărâre adunarea obligatarilor să se pronunţe cu privire la emiterea de noi obligaţiuni sau să
se opună la modificarea actului constitutiv sau a condiţiilor împrumutului, cvorumul impus
de lege este de minimum 4/5 din titlurile reprezentate la adunare, iar adunarea se consideră
valabil constituită în măsura în care participă deţinători reprezentând cel puţin 2/3 din
titlurile nerambursate.
Odată adoptată o hotărâre a adunării obligatarilor, ea are caracter obligatoriu şi pentru
deţinătorii de obligaţiuni care, fie nu au luat parte la adunare, fie s-au opus adoptării acelei
hotărâri. Chiar dacă o asemenea hotărâre le este opozabilă, atât deţinătorii de obligaţiuni
neparticipanţi la adunare, cât şi cei care au votat împotrivă au posibilitatea, în temeiul art. 174
alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, să atace în justiţie acea hotărâre.
În baza obligaţiunilor ce le deţin, obligatorul are posibilitatea de a acţiona societatea
emitentă în instanţă. Pentru a fi admisibilă o astfel de acţiune, se impune ca acţiunea să nu
fie contrară unei hotărâri adoptate de adunarea generală a deţinătorilor de obligaţiuni.
Obligaţiunile se rambursează, de regulă, la scadenţă. Dacă se urmăreşte o
rambursare anterioară scadenţei, obligaţiunile din aceeaşi emisiune şi cu aceeaşi valoare
pot fi rambursate prin tragere la sorţi la o sumă superioară valorii lor nominale şi în baza unei
publicităţi, societatea emitentă având obligaţia să anunţe public tragerea la sorţi cu cel puţin
15 zile înainte.
Posibilitatea de convertire a obligaţiunilor în acţiuni este posibilă în măsura în care o
astfel de soluţie este stabilită prin prospectul de emisiune.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
1. Definiţi obligaţiunile .

2. Este posibilă convertirea obigaţiunilor în acţiuni ?

3. Valoarea nominala a unei obligaţiuni nu poate fi mai mica de:

a) 10 lei;
91
 b) 2,5 lei;
c) 50 lei;

4 . Subscriitorii şi cesionarii ulteriori sunt răspunzători solidar de plata acţiunilor timp de:
a) 6 luni de la data efectuării menţiunii de transmitere în registrul acţionarilor;
b) 1 an de la data efectuării menţiunii de transmitere în registrul acţionarilor;
c) 3 ani de la data efectuării menţiunii de transmitere în registrul acţionarilor.

5. Obligaţiunile pot fi emise de către:

a) societăţile cu răspundere limitata;
b) societăţile pe acţiuni.;
c) regiile autonome.

6.Titularul de obligaţiuni are dreptul să încaseze de la societatea emitentă:

a) redevente;
b) dividende;
c) dobânzi;
d) bonificaţii;
e) dividende şi bonificaţii.

5.4.3. Adunarea generală în cadrul societăţilor pe acţiuni

 Aspecte generale
La fel ca în orice societate comercială, conducerea societăţii este asigurată prin
intermediul adunării generale a acţionarilor, pornind de la faptul că şi la baza constituirii unei
societăţi pe acţiuni stă tot voinţa persoanelor care se asociază, reunind aporturile lor în
vederea obţinerii unui profit.
Conform legii române, adunările generale la nivelul unei societăţi pe acţiuni pot fi
ordinare sau extraordinare şi se desfăşoară la sediul societăţii, dacă prin actul constitutiv nu
se dispune altfel.
În doctrină, au fost avute în vedere şi alte clasificări ale adunării generale ce au la bază
alte criterii de clasificare. Astfel, în acest cadru s-a făcut referire la categoria adunărilor
speciale, formată din titularii unei anumite categorii de acţiuni (de exemplu, cazul adunării
generale a titularilor de acţiuni cu dividend prioritar fără drept de vot) .  

 Adunarea generală ordinară

Adunarea generală ordinară prezintă caracter obligatoriu, în sensul că ea trebuie să se
întrunească cel puţin odată pe an, într-un termen de maximum 5 luni de la momentul în care
s-a încheiat exerciţiul financiar pentru anul precedent.
Caracterul obligatoriu al adunării generale ordinare se manifestă şi cu privire la
problemele ce urmează a se discuta în cadrul ei. Practic, adunării generale ordinare îi revin
în sarcină discutarea tuturor problemelor ce interesează şi afectează existenţa şi funcţionarea
societăţii pe acţiuni, mai puţin cele referitoare la modificarea actului constitutiv, aspecte ce ţin
de atribuţiile specifice ale adunării generale extraordinare. Deşi, în aceste condiţii adunarea
generală se poate pronunţa asupra unei game foarte largi de probleme, prin lege există o serie
de aspecte cu privire la care este obligată să decidă. În acest sens, s-a considerat că
enumerarea atribuţiilor ce revin adunării generale ordinare are caracter enunţiativ şi de ordine
publică.
Astfel, conform art. 111 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, adunării generale îi
revin următoarele atribuţii:
 să discute, să aprobe sau să modifice situaţiile financiare anuale, după ascultarea
raportului consiliului de administraţie, respectiv de directorat, cenzorilor sau
auditorilor financiari şi să fixeze dividendul;

92
  să aleagă şi să revoce membrii consiliului de administraţie, respectiv ai consiliului de
supraveghere, cenzorii. În cazul societăţilor ale căror situaţii financiare sunt auditate,
adunarea generală numeşte sau demite auditorul financiar fixându-i durata minimă a
contractului de credit financiar.
 să fixeze remuneraţia ce se cuvine membrilor consiliului de administraţie, respectiv
membrilor consiliului de supraveghere, cenzorilor pentru activitatea pe care o
prestează dacă remunerarea lor nu a fost fixată prin chiar actul constitutiv;
 să se pronunţe asupra gestiunii consiliului de administraţie, respectiv directoratului;
 să stabilească bugetul de venituri şi cheltuieli şi programul de activitate pentru
următorul exerciţiu financiar;
 să hotărască cu privire la gajarea, închirierea sau desfiinţarea uneia sau mai multor
unităţi ale societăţii.
Enumerare cuprinsă în art. 111 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată,
cu privire la atribuţiile adunării generale ordinare nu are caracter limitativ. Nimic nu
împiedică acţionarii ca, fie prin actul constitutiv să stabilească şi alte atribuţii specifice în
sarcina adunării generale ordinare, fie chiar în cadrul de desfăşurare a adunării generale să se
hotărască prin voinţa acţionarilor şi alte aspecte legate de „viaţa societăţii”. Esenţial este
faptul că cele cinci atribuţii distinct enumerate de art. 111 alin. 2 din lege au caracter
obligatoriu, în sensul că, şi în situaţia în care ele nu sunt prevăzute ca atare în actul
constitutiv al societăţii, adunarea generală ordinară a societăţii respective are obligaţia să
decidă cu privire la ele.
Deşi nu există o precizare concretă în acest sens, atâta vreme cât art. 111 alin. 2 lit. d din
Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte că numai adunarea generală ordinară se poate
pronunţa cu privire la gestiunea consiliului de administraţie, respectiv directoratului, rezultă
că numai acesteia îi revine în competenţă revocarea unui membru al consiliului de
administraţie sau directorat sau a unui cenzor, cu atât mai mult cu cât adunarea generală
ordinară este cea care îi alege.
Adunarea generală ordinară este legal constituită în măsura în care în cadrul ei
participă acţionari care reprezinte cel puţin o pătrime din capitalul social. Dacă nu se
obţine o asemenea majoritate de la prima convocare, se va recurge la o a doua
convocare, adunarea generală fiind valabil constituită indiferent de prezenţa
acţionarilor.
 Adunarea generală extraordinară
Spre deosebire de adunarea generală ordinară, în cadrul adunării generale extraordinare
se hotărăşte, în principiu, cu privire la aspecte ce ţin de modificarea societăţii. Astfel, art. 113
din Legea nr. 31/1990, republicată, enumeră următoarele atribuţii care presupun intervenţia
decizională a adunării generale extraordinare:
 modificarea formei juridice a societăţii;
 modificarea sediului societăţii;
 schimbarea obiectului de activitate al societăţii.
 înfiinţarea sau desfiinţarea unor sedii secundare, fără personalitate juridică, dacă prin
actul constitutiv nu se prevede altfel;
 prelungirea duratei societăţii;
 dizolvarea anticipată a societăţii;
Cu privire la situaţia dizolvării anticipate, legea stabileşte dispoziţii speciale. Astfel,
conform art. 33 şi 34 din Legea nr. 31/1990, republicată, şi modificată, în cazul dizolvării
anticipate a societăţii, fondatorii au dreptul la o acţiune în daune împotriva societăţii dacă
dizolvarea s-a făcut în frauda drepturilor lor, într-un termen de 6 luni de la data publicării
în Monitorul Oficial a hotărârii adunării generale a acţionarilor care a decis dizolvarea
anticipată.
Faţă de reglementarea specifică cu privire la dizolvarea anticipată, se poate considera că
o reducere a duratei societăţii, nu este de principiu, posibilă, deoarece ar putea frauda
93
interesele terţilor. Adunarea generală extraordinară poate însă hotărî, în condiţiile legii, o
dizolvare anticipată.
 majorarea şi reducerea capitalului social sau reîntregirea lui prin emisiunea de noi
acţiuni;
 fuziunea sau divizarea societăţii, ca modalităţi concrete de reorganizare a societăţii
comerciale respective;
 emisiunea de obligaţiuni;
 transformarea acţiunilor şi obligaţiunilor dintr-o categorie în alta sau transformarea
obligaţiunilor în acţiuni.
Nici această enumerare nu are caracter limitativ, prin actul constitutiv al societăţii sau
chiar şi ulterior, acţionarii având dreptul să se pronunţe în cadrul unei adunări generale
extraordinare cu privire la alte aspecte decât cele enumerate de art. 113. În acest sens este
redactat chiar şi textul legii, care, la art. 113 lit. l stabileşte că adunarea generală extraordinară
este în măsură să dispună în baza unei hotărâri şi cu privire la oricare altă modificare a
actului constitutiv, sau se poate întruni în vederea hotărârii oricăror aspecte pentru care
acţionarii consideră că se impune aprobarea adunării generale extraordinare.
Competenţele astfel stabilite de lege pentru adunarea generală extraordinară pot fi
transmise de către aceasta către consiliul de administraţie sau directoratului, respectiv
cele referitoare la: mutarea sediului societăţii, schimbarea obiectului de activitate şi
majorarea capitalului social (O.U.G. 82/2007).
Se poate observa că adunarea generală extraordinară are competenţă obligatorie pentru
aspectele ce ţin de modificarea actului constitutiv, dar şi competenţă exclusivă pentru acele
atribuţii ce nu pot fi transmise administratorilor, în condiţiile impuse de art. 114 din Legea nr.
31/1990, republicată şi modificată.
Astfel, chiar şi în situaţia în care competenţele adunării generale extraordinare au fost
delegate administratorilor în condiţiile art. 114 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, modificată,
numai adunarea generală extraordinară poate hotărî cu privire la schimbarea formei
juridice a societăţii, înfiinţarea sau desfiinţarea sediilor secundare (în măsura în care această
prerogativă nu revine adunării generale ordinare, în mod exclusiv), prelungirea duratei
societăţii, fuziunea şi divizarea societăţii, dizolvarea anticipată, transformarea unor categorii
de obligaţiuni în altele sau în acţiuni şi emisiunea de obligaţii.
Hotărârea astfel adoptată de către Consiliul de administraţie sau directorat în baza
delegării competenţei, poate fi atacată în justiţie, în aceleaşi condiţii ca şi hotărârea adoptată
de adunarea generală, societatea urmând a fi reprezentată în justiţie de o persoană
desemnată de către instanţă dintre acţionari, până la momentul în care adunarea
generală, legal întrunită, va desemna o persoană care să-i reprezinte interesele în
instanţă.
Având în vedere însăşi raţiunea existenţei unei adunări generale extraordinare, se poate
deduce că toate atribuţiile date în sarcina adunării generale ordinare pot fi realizate şi de
adunarea generală extraordinară, în doctrină considerându-se că este aplicabilă regula
conform căreia „cine poate mai mult poate şi mai puţin” .  

Dacă în cazul adunărilor generale ordinare există obligativitatea desfăşurării adunării cel
puţin o dată pe an sau ori de câte ori este nevoie, în cazul adunării generale extraordinare
legea nu mai impune obligativitatea unei periodicităţi cu privire la desfăşurarea
acesteia, ci ea va fi convocată ori de câte ori este necesar.
Adunarea generală extraordinară se consideră legal constituită dacă la prima
convocare sunt prezenţi acţionari reprezentând minimum o pătrime din numărul total
de drepturi de vot. Dacă acest cvorum nu este întrunit, se recurge la o a doua convocare,
adunarea generală extraordinară considerându-se legal constituită dacă sunt prezenţi
acţionarii reprezentând minimum o cincime din numărul total de drepturi de vot.

94
 Dispoziţia cu privire la prezenţa în cadrul adunărilor generale extraordinare are
totuşi caracter supletiv, art. 115 din Legea nr. 31/1990, republicată, impunând aceste
condiţionări numai în măsura în care actul constitutiv al societăţii nu stabileşte altfel.
 Adunările generale speciale
Pot fi considerate ca fiind adunări generale speciale adunările acţionarilor care
beneficiază de acţiuni preferenţiale cu dividend prioritar. În condiţiile în care titularii
unor acţiuni cu dividend prioritar, conform art. 95 din Legea nr. 31/1990, republicată, nu
beneficiază de drept la vot, rezultă că, în legătură cu problemele care îi interesează în mod
direct, legate de specificul acţiunilor pe care le deţin, trebuie totuşi, să se pronunţe într-un
cadru restrâns, cadru ce se realizează tocmai prin intermediul adunărilor speciale.
De altfel, art. 96 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte în mod expres faptul că
titularii fiecărei categorii de acţiuni (acţiuni ordinare sau preferenţiale) se reunesc în
adunări speciale, în condiţiile stabilite de actul constitutiv. Pornind însă de la faptul că
acţiunile preferenţiale nu dau în mod direct dreptul la vot, este normal ca hotărârile
pronunţate de adunările speciale să fie supuse aprobării adunării generale
extraordinare, conform art. 116 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, republicată.
Se poate considera astfel că, adunările speciale nu reprezintă decât organe cu caracter
deliberativ .
66 

 Convocarea adunării generale

 Cine realizează convocarea?
Obligaţia convocării adunării generale revine Consiliului de administraţie, respectiv
directoratului, aceştia urmând a realiza convocarea, conform art. 117 alin. 1 din Legea nr.
31/1990, republicată, ori de câte ori, în baza actului constitutiv al societăţii comerciale
respective, se impune intervenţia adunării generale.
Conform art. 119 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, consiliul de
administraţie, respectiv directoratul, convoacă de îndată adunarea generală la
solicitarea acţionarilor care reprezintă individual sau colectiv minimum 5% din
capitalul social, dacă prin actul constitutiv al societăţii nu se prevede o cotă mai mică.
Pentru ca solicitarea acţionarilor să conducă la convocarea adunării generale, în cererea
adresată administratorilor aceştia trebuie să indice aspecte ce urmează a fi puse în discuţia
adunării în măsura în care sunt de competenţa acesteia.
În situaţia în care deşi acţionarii solicită în condiţiile legii întrunirea adunării generale,
iar administratorii societăţii nu realizează convocarea, potrivit art. 119 alin. 3 din Legea nr.
31/1990 modificată şi republicată, instanţa de la sediul societăţii este în drept să intervină,
la sesizarea acţionarilor nemulţumiţi, autorizând prin intermediul unei hotărâri
judecătoreşti (printr-o încheiere de încuviinţare a cererii acţionarilor) convocarea adunării,
în cadrul unei proceduri necontecioase. Judecarea cauzei în procedură necontecioasă se
realizează cu citarea administratorilor.
Prin intermediul hotărârii judecătoreşti instanţa va stabili:
 admiterea cererii acţionarilor, caz în care va autoriza convocarea adunării generale;
 respingerea cererii acţiuonarilor, (pentru că, de exemplu, aceştia nu îndeplinesc
condiţiile pentru a putea solicita convocarea adunării generale, sau aspectele pe care doresc să
le supună discuţiei nu sunt de competenţa adunării generale).
Dacă instanţa admite cererea acţionarilor, ea va hotărî:
 autorizarea convocării adunării generale;
 data de referinţă, respectiv data la care acţionarii ce deţin acţiuni la purtător vor fi
înştiinţaţi pentru a-şi putea exercita dreptul la vot;
 data ţinerii adunării generale;
 persoana care va prezida adunarea generală, numită din rândurile acţionarilor.
Convocarea unei adunări generale nu poate fi determinată exclusiv de solicitarea
acţionarilor. Astfel, având în vedere faptul că art. 111 alin. 1 din Legea nr. 31/1990,
republicată şi modificată, stabileşte că adunare generală ordinară se desfăşoară anual, cel mai
95
târziu în termen de 5 luni de la momentul încheierii exerciţiului financiar pe anul precedent,
rezultă că şi administratorii, se pot autosesiza în vederea convocării adunării generale, cu
atât mai mult cu cât legea chiar impune termene limită înăuntrul cărora adunarea generală
ordinară anuală trebuie desfăşurată.
 Cum se realizează convocarea?
Convocarea este supusă unei proceduri speciale de publicitate. În conţinutul oricărei
convocări se impune a fi cuprinse:
 data şi locul desfăşurării adunării generale;
 specificarea ordinii de zi.
În ordinea de zi vor fi cuprinse toate aspectele ce urmează a fi supuse discuţiei în cadrul
adunării generale. De altfel, indiferent de forma de societate, orice convocare trebuie să
cuprindă aceste elemente. Dacă pe ordinea de zi a adunării generale figurează şi modificarea
unor elemente ale actului constitutiv, legea impune ca în convocare să se cuprindă textul
integral al unor asemenea propuneri.
Cu toate acestea, conform art. 1171 alin. 9 din Legea nr. 31/1990, republicată şi
modificată, dispoziţie nou introdusă prin Legea nr. 161/2003, există posibilitatea completării
ordinii de zi ulterior transmiterii convocării. Această soluţie de excepţie funcţionează
numai în cazul societăţilor închise. Propunerile de completare a ordinii de zi se adresează
de către acţionari Consiliului de administraţie sau directoratului, completarea ordinii de
zi fiind supusă aprobării adunării generale.
Având în vedere faptul că ceea ce interesează este ca acţionarii să fie informaţi de
momentul şi locul desfăşurării adunării generale, art. 117 din Legea nr. 31/1990, republicată,
stabileşte trei modalităţi concrete de efectuare a convocării, respectiv:
 convocare prin presă (într-un ziar de largă răspândire din localitatea în care îşi are
sediul societatea, sau în cea mai apropiată localitate) şi prin Monitorul Oficial (partea a
IV-a);
Convocarea se consideră legal îndeplinită numai în situaţia în care publicitatea se asigură
în mod cumulativ, atât prin intermediul Monitorului Oficial, cât şi prin intermediul unui ziar
de răspândire locală .
 

Publicitatea astfel realizată, trebuie să preceadă întrunirea adunării generale cu cel

puţin 30 de zile;
 convocare prin scrisoare expediată acţionarului;
Publicitatea prin scrisoare recomandată, intervine, conform art. 117 alin. 4 din Legea
nr. 31/1990, republicată, numai în cazul în care toţi acţionarii societăţii deţin acţiuni
nominative. Dacă s-a prevăzut în actul constitutiv, scrisoarea se poate transmite şi pe cale
electronică, având încorporată, ataşată sau logic asociată semnătura lectronică extinsă, cu cel
puţin 30 de zile înainte de data adunării.
 convocare prin afişaj la sediul societăţii.
Este de observat că numai publicitatea prin intermediul Monitorului Oficial şi al unui
ziar de circulaţie locală are caracter general, deoarece art. 117 alin. 5 din Legea nr. 31/1990,
republicată, stabileşte că o convocare prin modalităţile prevăzute la alin. 4 este posibilă
numai în măsura în care actul constitutiv sau o lege specială nu stabileşte altfel.
În situaţia în care, în urma convocării făcute în condiţiile impuse de lege, adunarea
generală nu se poate întruni în mod valabil, datorită neîndeplinirii condiţiilor de prezenţă a
acţionarilor, se va recurge la o a doua convocare. Este posibil (şi, de regulă, este chiar
indicat) ca în chiar cuprinsul primei convocării să se precizeze momentul în care urmează a se
desfăşura o a doua întrunire, dacă în urma primei convocării nu a fost posibilă desfăşurarea
adunării generale. Cea de-a doua convocare însă, nu poate stabili ca dată a desfăşurării
adunării generale, aceiaşi dată cu cea cuprinsă în prima convocare.
În mod excepţional, dacă acţionarii deţinători ai întregului capital hotărăsc astfel în
unanimitate, pot desfăşura adunarea generală fără nici un fel de formalitate de convocare
prealabilă, hotărârile adoptate în cadrul unei asemenea adunări generale fiind perfect valabile.
96
 Mai mult decât atât, art. 122 din Legea nr. 31/1990, republicată permite desfăşurarea
1

adunărilor generale şi, pe cale de consecinţă, adoptarea în mod valabil a unor hotărâri, prin
corespondenţă. O asemenea soluţie cu caracter excepţional poate funcţiona numai în cazul
societăţilor închise, în cadrul cărora toţi acţionari deţin acţiuni nominative.
 Exercitarea dreptului la vot de către acționari
 Titularii dreptului
Ca regulă generală, fiecare acţiune dă dreptul la un vot. În aceste condiţii, acţionarii
îşi vor exercita dreptul la vot, drept care se concretizează, în posibilitatea de intervenţie
directă în decizia adoptată de societatea comercială, proporţional cu acţiunile pe care le deţin.
Prin excepţie, nu au dreptul să participe la vot ce-i care deţin acţiuni preferenţiale cu
dividend prioritar, deoarece acestea, conform art. 95 din Legea nr. 31/1990, republicată şi
modificată nu dau dreptul la vot.
Ca regulă, orice acţiune plătită dă dreptul la un singur vot, dacă prin actul constitutiv
nu s-a prevăzut altfel. În cazul în care un acţionar nu este la curent cu vărsămintele pe care
trebuie să le efectueze iar acestea au ajuns la scadenţă, dreptul său de vot va fi suspendat.
Mai mult decât atât, conform art. 101 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată şi
modificată prin actul constitutiv se poate limita dreptul la vot al acţionarilor, în măsura în
care aceştia deţin mai mult de o acţiune.
Au dreptul la vot în adunarea generală atât acţionarii care deţin acţiuni nominative, cât şi
cei cu acţiuni la purtător. Cu toate acestea, dacă în cazul titularilor de acţiuni nominative
participarea la vot, şi, respectiv, participarea la adunarea generală se poate realiza în urma
convocării, fără nici un fel de altă condiţionare, în schimb, în cazul titularilor de acţiuni la
purtător, singura posibilitate de a asigura un control asupra participării la şedinţele adunării
generale a acestora, presupune depunerea prealabilă a acţiunilor pe care le deţin, astfel
încât, în funcţie de numărul lor, să se poată stabili şi dreptul lor la vot.
Astfel, conform art. 123 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată acţionarii care
deţin acţiuni la purtător, au dreptul la vot numai dacă şi-au depus acţiunile cu minimum
5 zile înainte de data şedinţei, la locul stabilit în convocare sau conform actului
constitutiv. Constatarea respectării procedurii impuse de lege pentru exercitarea dreptului la
vot de către titularii de acţiuni la purtător este de competenţa secretarului tehnic, desemnat
conform art.129 alin.5, care va încheia un proces verbal prin care să constate momentul,
numărul şi modul de depunere al acestor acţiuni.
Acţiunile la purtător vor rămâne la dispoziţia adunării generale şi după desfăşurarea
şedinţei, dar nu mai mult de 5 zile de la data desfăşurării acesteia.
După depunerea acţiunilor, administratorul unic sau consiliul de administraţie va stabili
un moment denumit „dată de referinţă”, dată la care acţionarii a căror drepturi rezultă din
deţinerea acţiunilor la purtător îşi pot exercita dreptul la vot. Această dată se consideră a fi
valabilă şi în situaţia în care, pentru prima adunare nu s-a întrunit cvorumul necesar. Legea
impune, ca o condiţie de bază, stabilirea datei de referinţă cu cel puţin 60 de zile înainte
de data la care adunarea generală se va întruni pentru prima dată.
Pot participa la vot şi pot să exercite orice drepturi rezultate din calitatea de acţionari,
inclusiv dreptul la dividende, numai aceia care sunt înscrişi în evidenţele societăţii sau în
registrul independent privat al acţionarilor, corespunzător „datei de referinţă”.
În cazul în care o acţiune este grevată cu un uzufruct, dreptul de vot este diferit după
cum se pune problema exercitării lui în cadrul adunărilor generale sau extraordinare. Astfel,
în cadrul adunărilor generale, dreptul de vot este exercitat de către uzufructuar, în timp ce
în cadrul adunărilor generale extraordinare, dreptul de vot este exercitat de către nudul
proprietar.
În cazul uzufructului, uzufructuarului i se transmite „jus fruendi” şi „jus utendi”,
rămânând la nudul proprietar „jus abutendi”. Având în vedere faptul că la nivelul adunărilor
generale ordinare se discută aspecte legate de bilanţul societăţii, rezultate financiare etc.,
aspecte care au legătură directă cu modul de culegere a fructelor civile speciale ce rezultă din
97
acţiuni, este normal ca intervenţia în decizie, la nivelul adunării generale să aparţină
uzufructuarului. În schimb, atunci când se pune problema dizolvării anticipate a societăţii, sau
a schimbării formei juridice a societăţii, aspecte ce nu pot fi discutate decât la nivelul adunării
generale extraordinare, dreptul de a participa în forul de decizie nu poate aparţine decât
nudului proprietar, cel care deţine dispoziţia asupra acţiunilor respective.
În cazul în care asupra acţiunilor sunt constituite garanţii reale mobiliare, dreptul la
vot aparţine numai proprietarului lor, deoarece creditorul, chiar şi în cazul unui gaj cu
deposedare, nu dobândeşte vreun drept de dispoziţie special asupra acţiunilor respective, ele
continuând să rămână în proprietatea debitorului gajist.

 Participarea la vot
Acţionarii pot participa la vot în mod direct sau prin reprezentanţi.
Conform art. 125 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, reprezentarea nu poate fi realizată decât
prin intermediul altor persoane.
În situaţia în care participă prin reprezentanţi, reprezentarea se va face numai în baza
unei procuri speciale.
În cazul persoanelor fizice care nu au capacitatea legală, participarea lor la vot se
realizează prin intermediul reprezentanţilor legali.
De asemenea, în cazul acţionarilor persoane juridice, acestea îşi exercită dreptul la vot
în cadrul adunărilor generale, prin intermediul reprezentanţilor lor, (respectiv persoanele care
reprezintă interesele acelei persoane juridice în relaţiile cu terţii).
La rândul lor, atât reprezentanţii persoanelor fizice incapabile cât şi a persoanelor
juridice, sunt în drept să transmită dreptul lor la o altă persoană, împuternicită expres în acest
scop.
Deşi, ca regulă de principiu, se admite reprezentarea în cadrul adunării generale, legea
stabileşte o serie de limitări cu privire la persoana celui care reprezintă, respectiv:
 un acţionar poate fi reprezentat numai de către un alt acţionar în baza procurii
speciale, cu excepţia acelor acţionari ce nu au capacitate legală, situaţie în care aceştia
urmează a fi reprezentaţi de reprezentatul legal, indiferent dacă acesta este sau nu
acţionar;
 membrii consiliului de administraţie, consiliului de supraveghere sau directorat
pot reprezenta alţi acţionari numai în situaţia în care votul lor nu este determinant la
adoptarea hotărârii, în caz contrar sancţiunea aplicabilă fiind nulitatea.
În aceste condiţii se poate considera că, de fapt, administratorii şi funcţionarii societăţii
pot reprezenta alţi acţionari, în mod excepţional, având în vedere condiţionarea impusă de
lege.
 nu pot vota nici direct, nici prin reprezentant, descărcarea de gestiune sau aspecte
ce implică persoana lor sau activitatea pe care o desfăşoară.
Deci, în situaţia în care există un interes direct al administratorului, interdicţia de
reprezentare este absolută, interzicându-se chiar şi participarea directă la vot a
administratorului implicat.
Prin excepţie, se admite posibilitatea ca administratorii să participe la vot atunci când se
supune votului situaţia financiară anuală, iar administratorii sunt posesori a cel puţin jumătate
din capitalul social, astfel încât fără votul lor nu se obţine majoritatea cerută de lege în
vederea adoptării unei hotărâri valabile.
 se interzice şi participarea directă sau ca mandatar a acţionarului cu interese
contrare intereselor societăţii în operaţiunea supusă votului
În cazul în care acţionarul, cu încălcarea restricţiei impuse de lege, participă la vot, el
răspunde pentru daunele produse astfel societăţii, dar numai în situaţia în care hotărârea
contrară intereselor societăţii a fost adoptată în urma intervenţiei votului acţionarului în cauză
Cu valoare de principiu, art. 128 stabileşte că dreptul la vot nu poate fi cedat,
convenţiile contrare fiind lovite de nulitate absolută.
98
  Hotărârile adunării generale
o Adoptarea hotărârilor
O hotărâre a adunării generale poate fi adoptată:
 cu votul acţionarilor ce deţin majoritatea absolută din capitalul social reprezentat în
adunare, în cazul adunărilor generale ordinare;
 cu votul acţionarilor care să reprezinte cel puţin jumătate din capitalul social, în cadrul
adunărilor generale extraordinare care se desfăşoară la prima convocare;
 cu votul unui număr de acţionari care să reprezinte cel puţin 1/3 din capitalul social,
în cadrul adunărilor generale extraordinare ce se desfăşoară la a doua convocare.
Normele referitoare la cvorumul necesar în vederea adoptării unei hotărâri a adunării
generale au caracter supletiv, în sensul că prin actul constitutiv se pot stabili alte reguli
pentru adoptarea valabilă a unei hotărâri, dar numai peste limita stabilită de lege.
Adunările generale hotărăsc, de regulă, prin vot deschis.
Prin excepţie, votul secret este obligatoriu pentru numirea sau revocarea consiliului de
administraţie respectiv a membrilor consiliului de supraveghere, pentru numirea, revocarea
ori demiterea cenzorilor sau auditorilor financiari şi pentru hotărârile privind răspunderea
acestora.
 Efectele şi opozabilitatea hotărârilor adunării generale
Hotărârile adunării generale au caracter obligatoriu atât pentru acţionarii care au
participat la vot, cât şi pentru cei absenţi sau cei care au votat contra.
Prin publicitatea hotărârilor se asigură şi opozabilitatea acestora faţă de terţi, art.
131 alin. 4 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabilind că hotărârile adunărilor generale se
depun în termen de 15 zile la Oficiul registrului comerţului, pentru a se realiza menţiunile
corespunzătoare în registru şi, ulterior, se transmit spre publicare în Monitorul Oficial. Legea
stabileşte şi o situaţie în care nu este necesară publicarea efectivă a hotărârii, respectiv cazul
în care hotărârea implică modificarea actului constitutiv, când se poate publica numai actul
adiţional ce cuprinde textul integral al clauzelor modificate.
 Punerea în executare a hotărârii se realizează numai după îndeplinirea
formalităţilor legate de publicitatea hotărârii. Având în vedere faptul că în ordine
cronologică, publicitatea prin Monitorul Oficial se realizează ulterior înregistrărilor
menţiunilor la registrul comerţului, rezultă că, practic, o hotărâre a adunării generale devine
executorie şi se consideră a fi opozabilă terţilor numai în măsura în care este publicată în
Monitorul Oficial.
Considerăm totuşi că această dispoziţie nu are în vedere şi situaţia în care terţii aveau
deja cunoştinţă despre conţinutul efectiv al hotărârii. Altfel spus, în cazul în care un terţ ia
cunoştinţă de conţinutul real al unei hotărâri înainte ca aceasta să fie publicată,
hotărârea îi este opozabilă, deoarece publicitatea nu este direct producătoare de efecte
juridice, ci urmăreşte încunoştinţarea persoanelor ce nu au participat direct la adunarea
generală despre ceea ce s-a hotărât în cadrul acelei adunări generale.
 Acţiunea în anularea hotărârilor adunării generale
Dacă prin lege se recunoaşte obligativitatea absolută şi faptul că efectele hotărârii
adunării generale se produc faţă de toţi acţionarii, legea stabileşte, în contrapartidă,
posibilitatea atacării hotărârii adunării generale de către oricare dintre acţionarii care
nu au fost prezenţi la adunare sau care au votat împotriva hotărârii, în măsura în care
aceştia au solicitat să se insereze opoziţia lor în procesul-verbal de şedinţă. Acţiunea este
de competenţa tribunalului din raza teritorială a sediului societăţii şi poate fi introdusă într-un
termen de 15 zile de la momentul publicării hotărârii în Monitorul Oficial.
Faţă de regulile stabilite de art. 132 din Legea nr. 31/1990, republicată cu privire la
persoanele care au calitatea de a introduce o acţiune în anularea hotărârii adunării generale şi
termenul înăuntrul căruia această acţiune poate fi introdusă, prin Legea nr. 161/2003 s-au
introdus suplimentar la acest articol două noi alineate, care reglementează lărgirea, respectiv
restrângerea dreptului la acţiune, astfel:
99
  în cazul în care prin acţiune se invocă nulitatea absolută a hotărârii, conform art. 132
alin. 2 din Legea nr. 31/1990, astfel cum a fost adăugat prin Legea nr. 161/2003,
dreptul la acţiune este imprescriptibil, iar titular al acţiunii poate fi orice
persoană interesată, indiferent dacă a participat sau nu la vot şi indiferent de
modalitatea în care a votat, cu condiţia existenţei unui interes în cauză;
 conform art. 132 alin. 2 din lege, dreptul la acţiune este limitat în cazul
administratorilor, acestora interzicându-li-se o acţiune în anularea hotărârii
adunării generale cu privire la revocarea lor din funcţie.
Reclamantul poate solicita instanţei ca până la judecarea litigiului cu privire la anularea
hotărârii adunării generale, să dispună pe calea ordonanţei preşedinţiale, suspendarea
executării acesteia. Cererea privind suspendarea se introduce odată cu acţiunea principală în
anularea hotărârii adunării generale. Dacă instanţa încuviinţează suspendarea, poate obliga în
schimb reclamantul la plata unei cauţiuni. Împotriva ordonanţei preşedinţiale de suspendare
a executării se poate introduce recurs în termen de 5 zile de la pronunţare.
O hotărâre a adunării generale poate fi atacată şi de către toţi administratorii, caz în
care reprezentarea în justiţie a societăţii va fi asigurată de către un acţionar desemnat de
preşedintele instanţei, până la momentul în care adunarea generală va alege o persoană căreia
îi va da mandat în acest scop.
În cazul în care mai mulţi acţionari, cu îndeplinirea condiţiilor impuse de lege, atacă
hotărârea adunării generale prin intermediul unei acţiuni în anulare, acţiunile pot fi conexate
în cadrul unui singur dosar.
Acţiunea în anularea hotărârii adunării generale se judecă în camera de consiliu a
instanţei competente (tribunalul din raza teritorială a sediului societăţii), în contradictoriu cu
societatea pârâtă. Conform art. 132 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, modificată, societatea
comercială pârâtă va fi reprezentată în instanţă în cadrul acţiunii în anularea hotărârii adunării
generale de către administratori.
Odată rămasă irevocabilă hotărârea de anulare, ea este supusă înregistrării la registrul
comerţului şi va fi publicată în Monitorul Oficial, fiind opozabilă tuturor acţionarilor din
momentul publicării.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în
justiţie:
a) de toţi acţionarii;
b) de oricare dintre acţionarii care nu au luat parte la adunarea generala sau care au
votat contra, consemnându-se acest lucru în procesul verbal al şedinţei;
c) numai de acţionarii care au votat contra;

2. Dreptul de a participa la adunările generale aparţine:

a) tuturor acţionarilor, fără nici o limitare;
b) numai acţionarilor care deţin acţiuni ordinare;
c) tuturor acţionarilor cu excepţia acţionarilor ce deţin acţiuni fără drept de vot cu
dividend prioritar;
d) numai acţionarilor care deţin acţiuni la purtător.

3. Nu este necesar ca adunarea extraordinară să se întrunească pentru a se lua una din

următoarele măsuri:
a) mutarea sediului societăţii;
b) fuziunea cu alte societăţi;
c) emisiunea de obligaţii;
100
 d) dizolvarea anticipată a societăţii;
e) gajarea,închirierea sau desfiinţarea unora sau mai multor unităţi ale societăţii.

4. Nulitatea hotărârii adunării generale a unei societăţi pe acţiuni poate fi declarată de

către:
a) judecătorie;
b) tribunal;
c) curtea de apel.

5. Retragerea dintr-o societate comercială este prevăzută de legiuitor pentru asociaţii din
societatea în nume colectiv , în comandită simplă sau cu răspundere limitată (art. 226 din
Legea nr. 31/1990, republicată). Cu toate acestea există posibilitatea legală ca şi acţionarii
dintr-o societate pe acţiuni să se retragă?

6. Care sunt drepturile cuvenite acţionarilor retraşi din societate?

5.4.4. Administrarea societăţii pe acţiuni

Potrivit Legii nr. 441/2006 şi O.U.G. nr.82/2007, de modificare a Legii nr. 31/1990
privind societăţile comerciale, administrarea societăţilor se poate face, fie potrivit sistemului
unitar, specific dreptului francez, fie sistemului dualist existent în dreptul german.

Sistemul unitar

În cadrul sistemului unitar, societatea este administrată de unul sau mai mulţi
administratori, numărul acestora, fiind impar.
Dacă există mai mulţi administratori, aceştia vor forma în mod obligatoriu un consiliu
de administraţie.

1. Numirea administratorilor

 Administratorii pot fi numiţi prin actul constitutiv sau desemnaţi de adunarea generală
a acţionarilor, cu condiţia acceptării exprese din partea persoanei desemnată în
funcţia de administrator.
 Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorii nu pot fi salariaţii societăţii, iar dacă
la momentul desemnării în această funcţie, aveau statut de salariaţi, contractul de
muncă încetează pe perioada mandatului.
 Administratorul poate fi şi director al societăţii.
 persoană juridică poate fi numită administrator cu obligaţia numirii unui reprezentant
permanent, persoană fizică.

2. Revocarea administratorilor

Revocarea administratorilor aparţine adunării generale a acţionarilor. În cazul revocării

fără justă cauză, administratorii pot solicita d ela societate daune-interese.
Remuneraţia directorilor, obţinută în baza contractului de mandat este asimilată din
punct de vedere fiscal veniturilor din salarii şi se impozitează potrivit legislaţiei în materie.
Art. 152 din Legea nr. 31/1990, modificată prin Legea nr. 441/2006 şi O.U.G. nr. 82/2007,
prevede că, remuneraţia directorilor obţinută în baza contractului de mandat este asimilată
salariului aplicându-se legislaţia privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări
sociale, inclusiv dreptul de asigurare pentru accidente de muncă şi boli profesionale, legislaţia
privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, precum şi
legislaţia privind asigurările de sănătate.
101
 3. Preşedintele consiliului de administraţie

Preşedintele consiliului de administraţie este ales şi revocat de către consiliul de

administraţie, dintre membri săi, sau de către adunarea generală ordinară.

4. Comitetele consultative

Consiliul de administraţie poate crea comitete consultative formate din cel puţin 2
membri ai consiliului de administraţie.
Comitetele consultative desfăşoară investigaţii şi elaborează recomandări pentru
consiliu în domenii precum auditul, remunerarea administratorilor, directorilor, cenzorilor sau
nominalizarea de candidaţi pentru diferitele posturi de conducere.

5. Şedinţele consiliului de administraţie

Consiliul de administraţie se întruneşte cel puţin o dată la trei luni.

Convocarea consiliului de administraţie se face de către Preşedinte sau la cererea
motivată a cel puţin doi dintre membrii săi ori a directorului general.

6. Atribuţiile consiliului de administraţie

Competenţa generală a consiliului de administraţie – realizarea obiectului de

activitate al societăţii, competenţă limitată doar de deciziile adunării generale a acţionarilor.
Competenţele exclusive, cele care nu pot fi delegate directorilor:
a) stabilirea direcţiilor principale de activitate şi de dezvoltare a societăţii;
b) stabilirea sistemului contabil şi de control financiar şi aprobarea planificării financiare;
c) numirea şi revocarea directorilor şi a remuneraţiei lor;
d) supravegherea activităţii directorilor;
e) pregătirea raportului anual, organizarea adunării generale a acţionarilor şi
implementarea hotărârilor acesteia;
f) introducerea cererii pentru deschiderea procedurii insolvenţei societăţii, potrivit OUG
nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenţei și de insolvenţă;
g) atribuţiile primite de către consiliul de administraţie din partea adunării generale a
acţionarilor, prin delegare de competenţă, în conformitate cu prevederile art.114.
Consiliul de administraţie va putea să încheie acte juridice în numele şi în contul
societăţii, prin care să dobândească bunuri pentru aceasta sau să înstrăineze, să închirieze, să
schimbe ori să constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii, a căror valoare
depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului
juridic, numai cu aprobarea adunării generale a acţionarilor, dată în condiţiile art.115 din
legea nr. 31/1990.
De regulă, consiliul de administraţie reprezintă societatea în relaţiile cu terţii prin
preşedintele său. Cu toate acestea, prin actul constitutiv se poate stabili ca preşedintele şi unul
sau mai mulţi administratori să reprezinte societatea, acţionînd împreună sau separat.
În prezent, numărul maxim de mandate în consiliile de administraţie pe care le poate
îndeplini un administrator este de cinci (5) în loc de trei (3) cum există în reglementarea
anterioară. Pe lîngă această incompatibilitate, legea prevede şi alte situaţii în care o persoană
nu poate fi administrator, în principal, existenţa unei hotărîri judecătoreşti definitive şi
irevocabile de condamnare pentru vreuna din infracţiunile arătate de legiuitor sau pentru
conflict de interese etc.

7. Delegarea de atribuţii către directori

102
 Consiliul de administraţie poate delega conducerea societăţii unuia sau mai multor
directori numind pe unul dintre ei director general, care poate fi chiar preşedintele consiliului
de administraţie.
Directorii pot fi numai persoane fizice, numiţi dintre administratori sau din afara
consiliului de administraţie.
În cazul societăţilor pe acţiuni ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei
obligaţii legale de auditare financiară, delegarea conducerii societăţii către directori este
obligatorie.

Sistemul dualist

Organizarea conducerii societăţii în sistem dualist se bazează pe două organe de

conducere:
- directoratul
- consiliul de supraveghere

Directoratul

Directoratul este format din unul sau mai mulţi membri, persoane fizice, numărul
acestora fiind întotdeauna impar. Dacă există un singur director acesta este numit director
general.
 În cazul societăţilor ale căror situaţii financiare anuale fac obiectul unei obligaţii
legale de auditare, directoratul trebuie să fie format din cel puţin trei membri.
 Membrii directoratului sunt desemnaţi de către consiliul de supraveghere care numeşte
pe unul dintre ei preşedinte al directoratului.
 Mandatul directoratului nu poate fi mai mare de 4 ani.
 Membrii directoratului pot fi revocaţi oricând de către Consiliul de supraveghere, cu
obligarea societăţii la plata de daune-interese în caz de revocare abuzivă.
 Prevederile legale referitoare la îndatoririle, obligaţiile şi interdicţiile directorilor din
sistemul unitar se aplică şi membrilor directoratului.
 Acţiunea în răspundere a membrilor directoratului poate fi introdusă şi de alte
persoane decât adunarea generală a acţionarilor.

Consiliul de supraveghere

Consiliul de Supraveghere este numit de către adunarea generală a acţionarilor, cu

excepţia primilor membri care sunt numiţi prin actul constitutiv.
Numărul minim al membrilor Consiliului de Supraveghere este de 3 şi cel maxim de
11(membri ).
Consiliul de Supraveghere alege dintre membrii săi un preşedinte.
O persoană juridică poate fi numită ca membru în Consiliul de Supraveghere, cu
obligaţia desemnării unei persoane fizice ca reprezentant permanent
Membrii Consiliului de Supraveghere nu pot fi concomitent membri ai directoratului şi
nici nu pot exercita concomitent mai mult de cinci(5) mandate în consilii de supraveghere în
alte societăţi pe acţiuni aflate pe teriotriul României.
Consiliul de Supraveghere are posibilitatea de a crea comitete consultative formate din
cel puţin 2 membri.
Administratorii sunt răspunzători de îndeplinirea tuturor obligaţiilor ce le revin cu
privire la reprezentarea şi buna gestionare a societăţii, potrivit prevederilor generale cuprinse
art. 72 şi 73 din Legea nr. 31/1990, republicată. În cazul societăţilor în care administrarea este
asigurată de mai mulţi administratori, răspunderea acestora faţă de societate este solidară.

103
 Astfel, atât administratorii, cât şi comitetul de direcţie răspund faţă de societate pentru
actele îndeplinite de directori sau de personalul încadrat, când paguba nu s-ar fi produs dacă ei
ar fi exercitat supravegherea impusă de îndatoririle funcţiei lor. În acest sens, comitetul de
direcţie are obligaţia să înştiinţeze consiliul de administraţie de toate abaterile constatate,
astfel ei demonstrând că şi-au exercitat obligaţia de supraveghere şi practic fiind exoneraţi de
răspundere.
Solidaritatea răspunderii administratorilor, intervine şi între administratori succesivi.
Astfel, administratorii societăţii sunt solidar răspunzători cu predecesorii lor imediaţi dacă,
având cunoştinţă de neregularităţile săvârşite de aceştia, nu le denunţă cenzorilor.
Membrii consiliului de administraţie, cât şi ai comitetului director, răspund pentru actele
organismelor respective în mod solidar.
O asemenea răspundere nu funcţionează faţă de administratorul care se opune unor
acte sau solicită efectuarea unor acte ce se impuneau, şi dacă, în mod cumulativ:
 punctul de vedere a fost menţionat în registrul deciziilor consiliului de administraţie;
 a încunoştinţat despre efectuarea acelor acte sau despre omisiune, în scris, cenzorii, şi,
după caz, auditorii societăţii.
Pentru deciziile luate în şedinţele la care administratorul nu a asistat, el rămâne
răspunzător dacă, în termen de o lună de când a luat cunoştinţă de acestea, nu a făcut opoziţie
în formele arătate de lege.
Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor, auditorilor financiari şi
directorilor aparţine adunării generale, care va decide în baza votului acţionarilor ce deţin
majoritatea absolută din capitalul social reprezentat la adunare. Hotărârea va putea fi luată
chiar dacă problema răspunderii acestora nu figurează în ordinea de zi.
Adunarea generală a acţionarilor, discutând problema răspunderii administratorilor,
desemnează cu aceeaşi majoritate, persoana însărcinată să exercite acţiunea în justiţie.
Dacă adunarea hotărăşte să pornească acţiune contra administratorilor, mandatul
acestora încetează de drept şi adunarea va proceda la înlocuirea lor.
În ipoteza în care acţiunea se porneşte împotriva directorilor, aceştia sunt suspendaţi
de drept din funcţie până la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătoreşti.
În cazul în care administratorul sau directorul încheie acte juridice care prejudiciază
societatea, iar societatea, din cauza poziţiei deţinute de aceştia, nu acţionează în vederea
recuperării prejudiciului, oricare dintre acţionarii minoritari are dreptul să introducă acţiune
în numele societăţii, în scopul recuperării prejudiciului respectiv.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
1. Se constituie o societate comercială pe acţiuni şi acţionarii hotărăsc ca administrarea
societăţii să fie încredinţată unei persoane juridice care are ca obiect de activitate management în
afaceri. Prin contractul de administrare încheiat între cele două societăţi a fost desemnat S.A ca
reprezentant permanent al societăţii de administrare, stabilindu-se că persoana fizică care în fapt va
îndeplini mandatul de administrator va răspunde personal pentru atribuţiile încredinţate, persoana
juridică fiind exonerată de orice răspundere.

Întrebare :
Este legală clauza stipulată în contractul de administrare? Motivaţi răspunsul.

2. Care este numărul minim de administratori necesar pentru a forma un consiliu de

administraţie în sistemul unitar?

3. La şedinţa Consiliului de administraţie al SC „ LV” SA stabilită pentru data de 01.08.2004,

a lipsit preşedintele în funcţie al Consiliului, membrii acestuia desemnând o altă persoană, tot
104
administrator, pentru a conduce lucrările şedinţei. Din cei patru membrii ai consiliului de administraţie
doi au votat „pentru” încheierea unui contract de leasing imobiliar, iar doi au votat împotriva.
Întrucât preşedintele în funcţie al Consiliului nu era prezent s-a amânat şedinţa pentru o altă dată.
Întrebare:
Este legală decizia de amânare a şedinţei Consiliului de administrare?

4. Stabiliţi valoarea de adevăr a următoarei afirmaţii:

Directorii executivi nu sunt membrii ai comitetului de direcţie. Motivaţi răspunsul:
a) adevărat, b) fals.

5. În actul constitutiv al Societăţii „ M „ S.A. s-a prevăzut ca înfiinţarea unităţilor fără

personalitate juridică, numite şi sedii secundare, sucursale, agenţii, reprezentanţe etc. să se hotărască
de către consiliul de administraţie.
Întrebare
Consiliul de administraţie poate să hotărască înfiinţarea sau desfiinţarea sediilor secundare ale
societăţii?
6. În cazul în care Adunarea Generală a Acţionarilor ( AGA ) decide să pornească acţiune
împotriva administratorilor pentru daunele cauzate societăţii, mandatul acestora este suspendat de
drept?

7. O persoană juridică poate fi numită membru în consiliul de supraveghere al unei societăţi pe

acţiuni administrată în sistem dualist?

8. Membrii consiliului de supraveghere pot fi concomitent şi membrii ai directoratului?

9. Se poate cumula calitatea de membru în consiliul de supraveghere cu cea de salariat al

societăţii?

10. Pe durata îndeplinirii mandatului, administratorul poate încheia cu societatea un contract de

muncă?

11. Directorii societăţii pe acţiuni, în sistemul unitar, respectiv membrii directoratului, în

sistemul dualist, pot fi persoane juridice?

12. Din câţi membrii este format directoratul, în sistemul dualist?

13. În sistemul dualist, S.A. este administrată de :

a) directorat;
b) consiliul de supraveghere;
c) consiliul de administraţie;
d) consiliul de administraţie şi directorat;
e) directorat şi consiliul de supraveghere.

14. Membrii directoratului pot fi revocaţi oricând de către:

a) consiliul de administraţie;
b) consiliul de supraveghere;
c) directorul general unic;
d) judecătorul delegat de la Oficiul registrului comerţului;
e) preşedintele consiliului de supraveghere.

15. Numărul membrilor consiliului de supraveghere nu poate fi:

a) mai mic de 5 şi mai mare de 13;
b) mai mic de 3 şi mai mare de 11;
c) mai mic de 1 şi mai mare de 7.
105
 16. Membrii consiliului de supraveghere pot fi revocaţi oricând de către:
a) directorat;
b) consiliul de administraţie;
c) judecătorul delegat de la Oficiul registrului comerţului;
e) adunarea generală a acţionarilor.

17. Dacă într-o S.A., administrată în sistem unitar, are loc delegarea atribuţiilor de
conducere către directori, majoritatea membrilor consiliului de administraţie va fi
formată din :
a) membrii executivi;
b) membrii neexecutivi;
c) membrii independenţi.

5.4.5. Auditul financiar, auditul intern şi cenzorii

Asigurarea unui control activităţii desfăşurate de către societate are în vedere atât
interesul acţionarilor, cât şi al terţilor, care numai astfel se pot angaja, în cunoştinţă de cauză,
în eventuale relaţii contractuale.
Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, modificată situaţiile financiare ale societăţilor
comerciale, supuse obligaţiei legale de auditare, vor fi auditate de către auditori financiari,
persoane fizice sau persoane juridice, în condiţiile prevăzute de lege.
În cazul societăţilor comerciale ale căror situaţii financiare anuale nu sunt supuse,
potrivit legii, auditului financiar, adunarea generală ordinară a acţionarilor va hotărî
contractarea auditului financiar sau numirea cenzorilor.
 Numirea cenzorilor
Ceea ce caracterizează activitatea desfăşurată de cenzori este atât competenţa lor în ceea
ce priveşte asigurarea controlului din punct de vedere contabil, financiar şi juridic, cât şi
independenţa acestora.
 Competenţa ar rezulta din faptul că activitatea specifică de cenzor ar fi de dorit să fie
exercitată numai de către o persoană atestată în acest sens. O asemenea condiţie este
parţial îndeplinită de legea română.
Astfel, art. 159 alin. 4 din Legea nr. 31/1990, modificată impune ca cel puţin unul
dintre cenzori să aibă calitatea de contabil autorizat în condiţiile legii sau de expert
contabil.
În cazul societăţilor pe acţiuni, numirea cenzorilor are caracter obligatoriu. De
regulă, numărul de cenzori şi identificarea acestora se realizează prin actul constitutiv, ei fiind
aleşi de adunarea constitutivă. De altfel, art. 8 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte cu
caracter imperativ la lit. h) că în actul constitutiv trebuie să figureze şi elementele de
identificare ale cenzorilor atât persoane fizice, cât şi persoane juridice.
Într-o societate pe acţiuni trebuie numiţi minimum trei cenzori, şi tot atâţia cenzori
supleanţi. Norma juridică ce stabileşte această regulă are caracter supletiv, deoarece prin actul
constitutiv se poate deroga, în sensul că pot fi numiţi mai mult de trei cenzori şi tot atâţia
supleanţi, cu condiţia ca numărul acestora să fie întotdeauna număr impar.
Durata mandatului unui cenzor este, conform art. 159 alin. 2 de 3 ani, neexistând nici
un fel de limitare cu privire la realegerea lor după expirarea mandatului. Realegerea
cenzorilor este posibilă în cadrul adunării generale ordinare.
 Independenţa cenzorilor este asigurată de faptul că prin lege sunt stabilite o serie de
incompatibilităţi pentru ascederea la funcţia de cenzor, cât şi de faptul că o dată ales
se asigură o anumită stabilitate în funcţia respectivă.

106
 Astfel, conform art. 161 din Legea nr. 31/1990, republicată, pot fi numiţi cenzori
numai acţionarii în afara cazului cenzorului expert contabil, care poate fi terţ ce exercită
profesia, individual ori în forme asociative.
Totodată, nu se impune calitatea de acţionar cenzorului extern independent, care poate
fi atât persoană fizică, cât şi persoană juridică. Alegerea sau numirea unui cenzor extern
independent intervine cu caracter de obligativitate în cazurile expres menţionate de lege.
Astfel, de exemplu, conform O.U.G. nr. 28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile de
 

investiţii financiare şi pieţele reglementate, situaţiile financiare anuale ale societăţilor

emitente de valori mobiliare aflate sub incidenţa legii trebuie verificate şi certificate de
cenzori externi independenţi.
În cazul cenzorilor externi independenţi funcţionează obligativitatea înregistrării
acestora, ei desfăşurându-şi activitatea ca profesiune deoarece sunt membrii unui corp
profesional aparte. Înregistrarea acestora este asigurată de Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare. Totodată, condiţiile în care pot fi incluşi în acest corp, precum şi
incompatibilităţile specifice sunt cele stabilite de Comisia Naţională pentru Valorile
Mobiliare.
Conform legii române, nu pot dobândi calitatea de cenzori:
 rudele sau afinii până la al patrulea grad inclusiv sau soţii administratorilor;
 persoanele care primesc sub orice formă pentru alte funcţii decât aceea de cenzor, un
salariu sau remuneraţii de la administrator sau de la societate;
 persoanele cărora le este interzisă funcţia de administrator sau care nu pot fi fondatori
(adică, în conformitate cu art. 138 coroborat cu art. 6 alin. 2 din Legea nr. 31/1990,
republicată, nu au capacitate de exerciţiu deplină sau au fost condamnate pentru
gestiune frauduloasă, abuz de încredere, fals şi uz de fals, înşelăciune, delapidare,
mărturie mincinoasă, dare sau luare de mită, ori pentru alte infracţiuni prevăzute de
Legea societăţilor comerciale).

 Obiectul controlului asigurat de cenzori

Controlul exercitat de cenzor se concretizează practic într-o verificare a respectării legii
de către cei abilitaţi să îndeplinească acte juridice. Din acest punct de vedere cenzorii nu apar
ca organ de decizie la nivelul societăţii comerciale.
În doctrina de specialitate s-a pus problema naturii juridice a prestaţiilor desfăşurate
de cenzori. Astfel, în principal se consideră că cenzorii îşi desfăşoară activitatea în baza
mandatului primit de la adunarea generală care i-a numit în funcţie. În acest sens, însăşi legea
stabileşte, în art. 159 alin. 3, că cenzorii trebuie să-şi exercite personal mandatul lor.
Relaţia fundamentată pe mandat funcţionează numai în cazul cenzorilor numiţi în
adunarea generală a acţionarilor societăţii. În schimb, în cazul cenzorilor externi, atâta
vreme cât aceştia, în esenţă, au calitatea de terţi faţă de societate, nefiind acţionari, şi pentru
activitatea prestată, activitate care reprezintă obiectul profesiunii lor, beneficiază de o anumită
remunerare, funcţionează regulile specifice unui contract de prestări servicii. Şi cenzorii
interni beneficiază la rândul lor de o remunerare în schimbul prestaţiilor efectuate, numai că
această remunerare este fixată prin actul constitutiv sau, ulterior, de către adunarea generală la
numirea altor cenzori.

 Atribuţiile cenzorilor
În sarcina cenzorilor legea reţine următoarele obligaţii:
 să supravegheze gestiunea societăţii;
 să verifice dacă situaţiile financiare sunt legal întocmite şi în concordanţă cu registrele
societăţii;
 să verifice dacă registrele sunt regulat ţinute şi dacă evaluarea patrimoniului s-a făcut
potrivit legii;
 să întocmească raportul către adunarea generală a acţionarilor;

107
  să controleze pe neaşteptate, să facă în fiecare lună inspecţia casieriei societăţii şi să
verifice existenţa titlurilor sau valorilor aparţinând societăţii;
 să convoace adunarea generală, când nu a fost convocată de administrator;
 să aducă la cunoştinţa administratorilor sau Adunării generale neregulile din
activitatea societăţii;
 să participe la adunările generale ale acţionarilor, fără drept de vot;
 să vegheze ca dispoziţiile legii şi ale actului constitutiv să fie respectate;
 să constate depunerea garanţiei de către administratori.
Din modul în care sunt prevăzute obligaţiile cenzorilor în cuprinsul art. 163 din lege,
rezultă faptul că aceştia, practic, supraveghează modul în care este gestionată societatea.
Evident că pentru a realiza aceste atribuţii, cenzorii trebuie să fie informaţi cu privire
la actele şi activităţile concrete ale societăţii. Ca atare, ei sunt în drept a beneficia lunar de
situaţii întocmite de administratori cu privire la modul concret de desfăşurare al operaţiunilor
societăţii. De asemenea, ei iau parte la şedinţele consiliului de administraţie, evident fără a
putea interveni în decizia acestuia.
În aceste condiţii practic, cenzorii beneficiază de multe informaţii, însă asupra
conţinutului acestora au obligaţia de confidenţialitate, lor fiindu-le interzis să comunice
terţilor sau acţionarilor, altfel decât într-un cadru organizat, (de exemplu, într-o adunare
generală) informaţiile pe care le cunosc în legătură cu operaţiunile societăţii, informaţii
deţinute însă în timpul exercitării mandatului de cenzor.
Având în vedere faptul că în legătură cu cele constatate în realizarea mandatului cenzorii
au obligaţia raportării în faţa adunării generale a acţionarilor, pentru realizarea raportului
cu privire la situaţiile financiare se impune o prealabilă deliberare între cenzori. Întocmirea
raporturilor şi stabilirea propunerilor ce urmează a fi prezentate în cadrul unui unic raport,
presupune unanimitatea punctelor de vedere ale cenzorilor. În situaţia în care există
neînţelegeri, se vor întocmi rapoarte separate, care, toate, vor fi prezentate adunării generale.
Dacă pentru raportul cu privire la situaţiile financiare se impune activitatea colegială a
cenzorilor, se admite prezentarea separată de către fiecare cenzor a altor aspecte ce sunt
specifice funcţiei pe care o îndeplinesc în cadrul societăţii.
Deliberările cenzorilor se înscriu într-un registru special de deliberări, în care vor fi
menţionate şi orice alte constatări efectuate de către cenzori în exerciţiul mandatului lor.
 Sesizarea cenzorilor
Potrivit art. 164 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, oricare acţionar are dreptul
să reclame cenzorilor faptele pe care le consideră că trebuie cenzurate. Astfel sesizaţi,
cenzorii au obligaţia de a verifica faptele susţinute de acţionari, şi în măsura în care sesizările
sunt întemeiate le vor avea în vedere la întocmirea raportului prezentat în faza adunării
generale a acţionarilor.
Dacă la sesizarea oricărui acţionar, cenzorul este obligat numai să verifice faptele
susţinute de acţionar, şi numai în măsura în care acestea sunt întemeiate le va prezenta în faţa
adunării generale, în situaţia în care cenzorii sunt sesizaţi cu o reclamaţie din partea
acţionarilor care reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social, ei au obligaţia ca,
indiferent de punctul lor de vedere, să prezinte adunării generale situaţia respectivă, inclusiv
observaţiile şi propunerile lor asupra faptelor reclamate. Prin actul constitutiv al societăţii se
poate stabili însă obligaţia cenzorilor de a-şi expune punctul de vedere cu privire la reclamaţia
primită şi în situaţia în care sunt sesizaţi de un procentaj mai mic de acţionari.
În sfârşit, în conformitate cu art. 154 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, republicată, dacă
cenzorii socotesc întemeiată reclamaţia acţionarilor reprezentând o pătrime din
capitalul social, ei sunt obligaţi să convoace imediat adunarea generală. Adunarea generală
este în măsură să adopte o hotărâre asupra faptelor şi actelor reclamate.
 Răspunderea cenzorilor
În exercitarea funcţiei lor, cenzorii răspund civil contractual, conform regulilor
generale din domeniul contractului de mandat, art. 166 din Legea nr. 31/1990, republicată,
108
stabilind în alin. 1 faptul că întinderea şi efectele răspunderii cenzorilor sunt determinate de
regulile mandatului . Acţiunea în răspundere contra cenzorilor (ca de altfel şi contra
 

fondatorilor, administratorilor şi directorilor societăţii) aparţine societăţii, care va decide cu

privire la introducerea ei în instanţă în cadrul adunării generale a acţionarilor. Răspunderea
cenzorilor este o răspundere solidară.
Totodată, se poate reţine în sarcina cenzorilor, în exercitarea mandatului primit şi o
răspundere penală, în condiţiile art. 277 din Legea societăţilor comerciale.
În sfârşit, cenzorii pot răspunde - atât civil, cât şi penal - şi în condiţiile Legii nr.
85/2006 privind procedura insolvenţei.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE
1. Adunarea Generală a Acţionarilor unei societăţi comerciale pe acţiuni a hotărât numirea a
doi cenzori, pe durata nedeterminată, cu posibilitatea ca, în caz de împiedicare obiectivă de îndeplinire
a funcţiilor încredinţate, să poată mandata o altă persoană, cu condiţia ca această persoană să fie expert
contabil autorizat, în condiţiile legii.
Întrebare:
Măsurile adoptate de Adunarea Generala a Acţionarilor privitoare la cenzori sunt legale?

2. Care sunt situaţiile de incompatibilitate a cenzorilor şi ce sancţiuni se pot aplica?

3. Societatea comercială „VS” SRL este o societate de expertiză contabilă şi audit financiar
care a încheiat un contract cu SC „ M” SA pentru efectuarea activităţilor de control a activităţii
financiar-contabile a acesteia, desemnând în calitate de cenzor pe numitul S.A. În urma efectuării
controlului, S.A a comunicat de îndată acţionarilor, date referitoare la activitatea desfăşurată de
administratori, pentru ca aceştia să convoace adunarea generală.
Întrebare:
Comunicarea de către cenzor către acţionari a operaţiunilor societăţii care au făcut obiectul
controlului este legală?

4. Precizaţi care sunt situaţiile în care cenzorii sunt obligaţi să delibereze împreună.

5. Acţionarii S.C şi M.N au chemat în judecată societatea „ML” SA, pentru ca instanţa să
pronunţe o hotărâre de revocare a cenzorului F.L. pentru neîndeplinirea obligaţiilor prevăzute de
art.163 din Legea nr.31/1990, republicată.
Întrebare :
Instanţa de judecată poate să se pronunţe asupra revocării cenzorului?

6. Arătaţi care este natura juridică a raporturilor juridice existente între societatea comercială
supusă controlului şi cenzorii care efectuează controlul de gestiune.

5.5. Funcţionarea societăţilor cu răspundere limitată

5.5.1. Drepturile asociaţiilor în cadrul societăţilor cu răspundere limitată

Principalele drepturi ale asociaţilor în societatea cu răspundere limitată sunt:
 dreptul la informare cu privire la societate;
 dreptul la vot;
 dreptul de a cere efectuarea unei expertize cu privire la gestiunea patrimoniului
societăţii;
109
  dreptul de a acţiona în justiţie;
 dreptul de a se retrage din societate;
 dreptul la profit.
 Dreptul la informare cu privire la societate
Asociaţii au dreptul de a obţine de la administrator orice informaţii necesare adoptării
unor hotărâri care sunt de competenţa adunării generale.
Dreptul de informare presupune obţinerea de către oricare dintre asociaţi a unei copii
de pe toate documentele prezentate de administrator.
Astfel, oricare dintre asociaţi are dreptul de a cere administratorului, în orice moment,
următoarele documente:
 situaţia financiară;
 rapoartele administratorului, supuse adunării generale, pe ultimii trei ani;
 procesele-verbale ale adunărilor generale (registrul de deliberări);
 inventarul cu privire la bunurile societăţii.
 Dreptul la vot
Oricare asociat poate să intervină în viaţa societăţii, în principal, prin exercitarea
dreptului la vot în cadrul adunărilor generale ale asociaţilor.
Art. 193 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, stabileşte cu valoare de principiu,
faptul că fiecare parte socială dă dreptul la un vot.
Dreptul la vot se exercită, de regulă, personal de către fiecare asociat. Cu toate acestea,
cu valoare de excepţie, legea română recunoaşte şi posibilitatea exerciţiului acestui drept prin
corespondenţă, în măsura în care o asemenea posibilitate este prevăzută în mod expres de
actul constitutiv.
Având în vedere faptul că legea nu stabileşte în mod expres nici o interdicţie, rezultă că
dreptul de vot poate fi exercitat şi prin mandatar, dar cu procură specială.
Conform art. 193 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, interzice dreptul la vot a
unui asociat în deliberările adunărilor asociaţilor atunci când se discută cu privire la aportul
său în natură la capitalul social sau cu privire la actele juridice încheiate între el şi societate.
 Dreptul de a cere efectuarea unei expertize cu privire la gestiunea patrimoniului
societăţii
Practic, asociatul are dreptul de a solicita expertiza cu privire la una sau mai multe
operaţii de gestiune.
Dacă raportul de expertiză pune în evidenţă unele aspecte negative în gestiunea
societăţii, acesta poate fi un motiv întemeiat pentru revocarea administratorului şi pentru o
eventuală acţiune în responsabilitate a acestuia.
Cheltuielile legate de efectuarea expertizei vor fi suportate de către societate şi, în cazul
stabilirii unei vinovăţii a administratorului, acestea vor fi recuperate de la administratorul
vinovat.
 Dreptul de a acţiona în justiţie
Asociaţii beneficiază de următoarele acţiuni în justiţie:
 acţiunea individuală împotriva administratorului.
Fiecare asociat, în mod individual, beneficiază de o asemenea acţiune în cazul în care
administratorul, printr-o faptă personală, a cauzat un prejudiciu unui asociat (de exemplu, nu
i-a plătit la timp dividendele cuvenite, deşi s-a dispus partajarea şi distribuirea către
asociaţi). O asemenea acţiune are întotdeauna caracter personal.
Totodată, potrivit art. 223 din Legea nr. 31/1990, republicată, oricare dintre asociaţi
poate cere instanţei de judecată excluderea administratorului asociat care comite fraudă în
dauna societăţii sau care se serveşte de semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui
sau al altora.
 acţiunea colectivă împotriva administratorului

110
 Această acţiune permite tuturor asociaţilor sau numai unora dintre ei de a obţine
repararea prejudiciului cauzat de administratorul societăţii. Despăgubirile la care va fi
obligat administratorul se plătesc societăţii comerciale, şi nicidecum asociaţilor care au
acţionat în justiţie.
 acţiunea individuală sau colectivă împotriva hotărârilor adoptate de adunarea
generală a asociaţilor
Această acţiune este formulată împotriva societăţii şi are ca obiect anularea hotărârii
adunării generale, dacă aceasta contravine actului constitutiv al societăţii sau contravine legii.
Având în vedere dispoziţiile art. 196 din Legea nr. 31/1990, republicată, conform cărora
regulile existente pentru societăţile pe acţiuni, cu privire la atacarea unei hotărâri a adunării
generale sunt aplicabile şi pentru cazul societăţilor cu răspundere limitată, rezultă că o
acţiune poate fi introdusă de oricare dintre asociaţii care nu au luat parte la adunarea
generală sau au votat împotrivă şi au cerut să se insereze aceasta în procesul-verbal al
şedinţei. Hotărârile adunării generale pot fi atacate în termenul de 15 zile prevăzut la art. 131
alin. 2, ce urmează să curgă de la data la care asociatul a luat cunoştinţă de hotărârea adunării
generale pe care o atacă.
Hotărârea adunării generale poate fi atacată în instanţă chiar de către
administrator, caz în care societatea va fi reprezentată în justiţie de persoana desemnată de
preşedintele instanţei, dintre asociaţi. În momentul intentării acţiunii în anulare, reclamantul
poate cere preşedintelui instanţei suspendarea executării hotărârii atacate. Cererea de
suspendare poate fi admisă sau respinsă. În ipoteza admiterii suspendării executării hotărârii,
preşedintele instanţei poate obliga pe reclamant la plata unei sume de bani, cu titlu de
garanţie, numită cauţiune. Împotriva ordonanţei de suspendare se poate face recurs în termen
de 15 zile de la pronunţare.
 Dreptul de a se retrage din societate
Oricare asociat se poate retrage din societate dacă nu este de acord cu hotărârea adunării
generale privind modificarea actului constitutiv al societăţii. Retragerea din societate poate
interveni dacă:
 s-a prevăzut în statutul societăţii dreptul de retragere;
 există acordul tuturor asociaţilor;
 pentru motive temeinice, instanţa judecătorească a admis o asemenea soluţie.
Asociatul care se retrage din societate are dreptul la profit până în ziua retragerii,
însă încasarea se va face în momentul repartizării lor, conform prevederilor statutare.
Asociatul care se retrage nu are dreptul la o parte proporţională din patrimoniul social, ci
numai la o sumă de bani care să reprezinte valoarea acesteia.
Dacă în momentul retragerii sunt operaţii în curs de executare, asociatul este obligat să
suporte consecinţele acestora şi nu va putea să încaseze partea ce i se cuvine decât după
terminarea operaţiilor respective.
 Dreptul la profit
Asociatul are dreptul la încasarea profitului atât în timpul funcţionării societăţii, cât şi în
cazul dizolvării şi lichidării acesteia.
 în timpul funcţionării societăţii, dreptul asociaţilor de a participa la profit se
concretizează în dreptul la dividende.
În fiecare an, dacă rezultatele societăţii permit acest lucru, adunarea generală a
asociaţilor poate să decidă distribuirea către asociaţi a unei fracţiuni din profit. Astfel,
dividendele se acordă numai în măsura în care, la nivelul societăţii, se obţin venituri reale,
constatate ca atare prin bilanţul contabil.
De regulă, dividendele se atribuie în funcţie de părţile sociale deţinute, fiecare asociat
primind o sumă de bani proporţională cu numărul de titluri pe care le deţine, adică sub forma
unui procent din capitalul social. În actul constitutiv se va arăta această cotă procentuală ce
revine fiecărui asociat din beneficiile societăţii.

111
 În actul constitutiv al societăţii se poate însă stabili şi o repartiţie inegală a profitului,
întemeiată pe alte criterii decât numărul părţilor sociale deţinute de fiecare asociat (de
exemplu, pentru asociatul care participă activ la viaţa societăţii, fie prin cunoştinţele sale
profesionale, fie prin alte modalităţi).
Singura limitare în privinţa repartizării profitului este aceea referitoare la interzicerea
clauzelor leoniene prin care un asociat ar fi exclus categoric de la beneficii.
 Cu ocazia dizolvării şi lichidării societăţii, fiecare asociat va primi din activul
patrimoniului societăţii ceea ce a aportat la capitalul social (de regulă, sub forma unei sume de
bani), după plata tuturor datoriilor pe care le are societatea faţă de terţele persoane.
În funcţie de rezultatele societăţii, asociaţii au dreptul şi la alte sume de bani sau bunuri
în natură, care se distribuie, de regulă, în funcţie de cota procentuală pe care o are fiecare
asociat din capitalul social.
Actul constitutiv al societăţii poate să prevadă o distribuire inegală a rezultatelor
obţinute cu ocazia lichidării.

5.5.2. Obligaţiile asociaţiilor în cadrul societăţilor cu răspundere limitată

Principalele obligaţii ale asociaţilor în societatea cu răspundere limitată sunt:
 participarea la pierderi;
 obligaţia de non-concurenţă.
 Participarea la pierderi
Participarea la pierderile societăţii se face, de regulă, în funcţie de numărul de părţi
sociale deţinute de fiecare asociat; totuşi, actele constitutive ale societăţii pot deroga de la
această regulă stabilind o participare inegală a asociaţilor la pierderile societăţii.
În actul constitutiv al societăţii trebuie să se prevadă cota în procente de participare a
asociaţilor la pierderi.
Singura limitare este aşa-numita clauză leoniană, prin care un asociat nu poate fi
descărcat în totalitate de pierderi la fel ca şi atunci când s-ar dispune ca un asociat să suporte
în totalitate pierderile.
Spre deosebire de modul de reglementare a participării la beneficii a asociaţilor,
reglementarea referitoare la participarea la beneficii presupune două elemente de esenţă,
respectiv:
 participarea la pierderi este limitată la valoarea aporturilor la capitalul social al
asociaţilor, potrivit principiului răspunderii limitate care caracterizează această formă
de societate.
 participarea la pierderi este adesea constatată în momentul dizolvării societăţii.
Concret, după realizarea activului (încasarea creanţelor) şi plata pasivului – achitarea
datoriilor, societatea trebuie să restituie asociaţilor aportul pe care l-au adus la constituirea
societăţii. Dacă nu este posibil acest lucru, societatea va rambursa numai o parte din aceste
aporturi, situaţie în care asociaţii vor suporta în mod definitiv pierderile reprezentând
diferenţa dintre valoarea aportată şi cea primită.
În mod excepţional, societatea poate să micşoreze capitalul social, dacă se constată
pierderi, situaţie în care asociaţii vor schimba părţile sociale anterioare cu noile părţi sociale,
care vor avea o valoarea mai mică. Diferenţa de valoare între titlurile deţinute anterior şi cele
deţinute după reducerea capitalului, constituie o pierdere pe care o suportă asociaţii.
 Obligaţia de non-concurenţă
Obligaţia de non-concurenţă a asociaţilor decurge, de regulă, dintr-o clauză
contractuală.
Pentru administrator, obligaţia de non-concurenţă este prevăzută în lege. Astfel,
potrivit art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, administratorii nu pot primi,
fără autorizarea adunării asociaţilor, mandatul de administratori în alte societăţi
concurente sau având acelaşi obiect, nici să facă acelaşi fel de comerţ, ori altul concurent
112
pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice, sub sancţiunea revocării
şi răspunderii pentru daune.
Obligaţia de non-concurenţă poate fi prevăzută şi în contractul de muncă ori de câte ori
asociaţii au în acelaşi timp şi calitatea de angajat al societăţii respective.
Pentru a se stabili o clauză de non-concurenţă, trebuie să se respecte două reguli
fundamentale:
 limitarea clauzei în timp (durată) şi spaţiu (teritoriu);
 stabilirea unor limite concrete cu privire la activitatea care nu trebuie să fie exercitată
de asociaţi.

5.5.3. Răspunderea asociaţilor în societatea cu răspundere limitată

În principiu, asociaţii nu sunt răspunzători de gestiunea societăţii atâta vreme cât aceasta
este în sarcina administratorului.
Cu toate acestea, legea stabileşte două situaţii în care se reţine direct răspunderea
asociaţilor, amândouă în legătură cu aportul asociaţilor la capitalul social, respectiv:
 în momentul constituirii societăţii, dacă declară fals în legătură cu aportul la capitalul
social, adică aportează bunuri care nu-i aparţin din punct de vedere juridic.
Asociatul în cauză va răspunde faţă de societate pentru evicţiune, care provine fie de la
terţa persoană care pretinde şi dovedeşte că are un drept asupra bunului aportat, fie chiar de la
un asociat, care se obligă să aporteze acelaşi bun unei alte societăţi;
 dacă valoarea aportului în natură este mai mică decât cea declarată de asociatul care
s-a obligat la acel aport.

5.5.4. Adunările generale

Adunarea asociaţilor reprezintă forma de organizare, care permite elaborarea şi
exprimarea în decizii şi hotărâri a voinţei sociale. În ansamblul societăţii comerciale, adunarea
asociaţilor reprezintă cel mai important organ de conducere având plenitudine de competenţă
şi atribuţii. Astfel, cu titlu exemplificativ, adunarea generală are şi următoarele atribuţii:
 numeşte celelalte organe ale societăţii sau le revocă;
 fixează limitele de competenţă a organelor numite de ea;
 exercită controlul asupra activităţii organelor societăţii;
 decide modificarea actului constitutiv al societăţii, în concordanţă cu necesităţile
decurgând din scopul urmărit.
Adunarea asociaţilor din societăţile cu răspundere limitată reprezintă organul de decizie
suprem al societăţii constituită din totalitatea asociaţilor.
Ca regulă generală, în adunarea generală o hotărâre se adoptă cu votul asociaţilor
reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale, în afară de cazul
când în actul constitutiv se prevede altfel.
Prin excepţie, conform art. 192 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată, în cazul
adoptării unei hotărâri ce presupune modificarea actului constitutiv, este necesar votul
tuturor asociaţilor. Dispoziţia legală are caracter supletiv, deoarece prin actul constitutiv se
poate deroga de la norma legală.
Adunarea generală se convoacă la sediul societăţii ori de câte ori este nevoie, dar cel
puţin o dată pe an. Convocarea se face de către administratorul societăţii. Prin excepţie,
convocarea adunării asociaţilor se poate face şi de către un asociat sau un număr de asociaţi
care reprezintă cel puţin 1/4 din capitalul social, cu obligaţia de a arăta scopul convocării. De
asemenea, cenzorii sunt obligaţi să convoace adunarea generală când aceasta nu a fost făcută
de către administrator.
Convocarea adunării generale se face în forma în care este prevăzută în actul constitutiv.
În lipsa unei asemenea stipulaţii convocarea se face prin scrisoare recomandată. Convocarea

113
adunării generale trebuie făcută cu cel puţin 10 zile înainte de ziua fixată pentru ţinerea
şedinţei.
Hotărârile asociaţilor se iau în adunarea generală. Există posibilitatea ca votarea să se
facă şi prin corespondenţă.
În situaţia în care adunarea generală legal constituită nu poate lua o hotărâre valabilă din
cauza neîntrunirii majorităţii cerute, adunarea convocată din nou poate decide asupra
ordinii de zi, oricare ar fi numărul de asociaţi şi partea din capitalul social reprezentată
de asociaţii prezenţi.
Legea stabileşte anumite interdicţii în cazul unui conflict de interese între societate şi
asociaţi.
Hotărârile adunării generale sunt obligatorii pentru toţi asociaţii, inclusiv pentru cei
care nu au participat la vot sau pentru cei care au votat împotrivă. Spre deosebire de hotărârile
adunării generale a acţionarilor, pentru hotărârile adunării asociaţilor legea nu cere aducerea
acestora la cunoştinţă a terţilor.
În cazul în care printr-o hotărâre a adunării asociaţilor unui asociat i se încalcă
drepturile, acesta are posibilitatea de a cere în instanţă anularea hotărârii.
În situaţia societăţii cu răspundere limitată cu unic asociat, atribuţiile adunării generale
sunt exercitate de asociatul unic (art. 13 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată).
Asosiatul unic poate avea calitatea de salariat al societăţii cu răspundere limitată al cărui
asociat unic este.

5.5.5. Administratorii societăţii

 Numire şi revocare
Societatea poate fi administrată de unul sau mai mulţi administratori, asociaţi sau
neasociaţi, numiţi prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale.
Administratorii nu pot primi, fără autorizarea adunării generale, mandatul de administrator în
alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, nici să facă acelaşi fel de
comerţ ori altul concurent pe cont propriu sau pe contul altei persoane fizice sau juridice, sub
sancţiunea revocării şi răspunderii pentru daune. Potrivit art. 1961 dispoziţiile privitoare la
administrarea societăţilor pe acţiuni nu sunt aplicabile societăţilor cu răspundere limitată; ceea
ce înseamnă că administratorii pot aveacalitatea de angajat (salariat).
Reprezentanţii societăţii sunt obligaţi să depună la registrul comerţului semnăturile lor
în termen de 15 zile de la data înmatriculării, dacă au fost numiţi prin actul constitutiv, iar cei
aleşi în timpul funcţionării societăţii în termen de 15 zile de la alegere.
În ce priveşte revocarea administratorilor, aceasta se poate face prin votul tuturor
asociaţilor, dacă administratorii au fost numiţi prin actul constitutiv sau cu votul majorităţii
absolute a asociaţilor şi a părţilor sociale, dacă administratorii au fost desemnaţi de către
adunarea asociaţilor. În cazul revocării administratorului numit prin actul constitutiv, practic
intervine o modificare a actului constitutiv prin înlocuirea unui administrator, fapt ce
determină adoptarea unei hotărâri cu unanimitate de voturi . 84 

În situaţia în care prin actul constitutiv sunt numiţi doi sau mai mulţi administratori,
asociaţii pot stabili ca aceştia să îşi exercite mandatul împreună sau individual. În cazul în
care ei lucrează împreună, deciziile se iau cu unanimitate de voturi, iar în caz de divergenţă
vor decide asociaţii în cadrul adunării generale, în condiţiile art. 187 din Legea nr. 31/1990,
republicată.
 Atribuţii
Administratorii societăţii cu răspundere limitată, pot face toate operaţiunile cerute pentru
aducerea la îndeplinire a obiectului societăţii, afară de restricţiile stabilite prin actul
constitutiv.

114
 Art. 198 din Legea nr. 31/1990, republicată prevede obligaţia administratorilor de a ţine
un registru al asociaţilor societăţii. Nerespectarea acestei obligaţii atrage răspunderea
personală şi solidară a administratorilor pentru prejudiciile cauzate societăţii.
Administratorii au obligaţia, prin lege, de a convoca adunarea asociaţilor.
Dacă prin actul constitutiv nu s-a stabilit care dintre administratori este şi reprezentant al
societăţii, dreptul de reprezentare aparţine fiecăruia dintre ei.
 Răspundere
Administratorul răspunde pentru prejudiciile cauzate societăţii, sau chiar terţelor
persoane, indiferent dacă este asociat sau neasociat. Răspunderea civilă intervine ori de câte
ori administratorul cauzează prin actele pe care le îndeplineşte un prejudiciu.
Dacă sunt mai mulţi administratori ei răspund solidar. În cazul răspunderii solidare,
oricare dintre administratori poate fi obligat pentru acoperirea întregii pagube.
Administratorul care a acoperit paguba are posibilitatea unei acţiuni în regres împotriva
celorlalţi administratori, pentru a fi despăgubit de ceilalţi, fiecare participând la acoperirea
pagubei proporţional cu vina pe care o are.
Acţiunea în răspundere împotriva administratorilor aparţine şi creditorilor societăţii,
însă aceştia o vor putea exercita numai în caz de faliment al societăţii.
Administratorul răspunde penal în cazul săvârşirii unor fapte considerate infracţiuni
atât de către Codul penal şi cât şi de legile extrapenale care conţin dispoziţii penale (Legea nr.
31/1990, republicată ).
 

5.5.6. Controlul gestiunii societăţii

Potrivit art. 199 din Legea nr. 31/1990 republicată, actul constitutiv poate stabili
alegerea unuia sau mai multor cenzori de către adunarea asociaţilor.
Dacă numărul asociaţilor trece de 15, numirea cenzorilor este obligatorie. Durata
mandatului lor este de 3 ani şi pot fi realeşi.
Dispoziţiile cu privire la interdicţiile existente pentru anumite persoane de a dobândi
calitatea de cenzor stabilite în cazul societăţilor pe acţiuni, funcţionează şi în cazul societăţilor
cu răspundere limitată.
În schimb, în cazul acestui tip de societăţi nu se impune numirea a minim trei cenzori şi
toţi atâţia supleanţi. În consecinţă, în cazul societăţilor cu răspundere limitată poate exista un
singur cenzor şi un supleant. În cazul mai multor cenzori desemnaţi numărul acestora
trebuie să fie impar.
Şi în cazul societăţii cu răspundere limitată trebuie respectată condiţia ca unul dintre
cenzori sau singurul cenzor să fie expert contabil.
Cenzorii societăţii trebuie să fie asociaţi cu excepţia cenzorului contabil care poate fi şi
un neasociat.
Cenzorii se aleg de către adunarea asociaţilor. Legea nu prevede posibilitatea numirii
cenzorilor prin actul constitutiv, ca în cazul societăţilor pe acţiuni. Cu toate acestea nu există
nici un impediment legal ca desemnarea cenzorilor într-o societate cu răspundere limitată să
se facă direct prin actul constitutiv.
În lipsa cenzorilor, controlul gestiunii societăţii se asigură de către asociaţi.

5.5.7. Transmiterea părţilor sociale

În schimbul aporturilor lor, asociaţii în societatea cu răspundere limitată primesc părţi
sociale, care le conferă acestora drepturile şi obligaţiile aferente. Cu toate că părţile sociale nu
reprezintă titluri negociabile; ele se pot transmite în condiţiile legii.
Transmiterea părţilor sociale implică şi transmiterea calităţii de asociat în societatea cu
răspundere limitată.
Legea nr. 31/1990 republicată, reglementează transmiterea părţilor sociale între asociaţi
şi către persoane din afara societăţii. Transmiterea părţilor sociale se poate face prin acte
115
inter vivos sau mortis causa, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. În practică, cel mai adesea este
întâlnită transmiterea părţilor sociale prin acte între vii, cu titlu oneros şi îmbracă forma
cesiunii.
Între asociaţi părţile sociale pot fi transmise în orice condiţii (indiferent de numărul
voturilor asociaţilor). Cesiunea părţilor sociale între asociaţi presupune încheierea unui
contract între asociatul cedent şi asociatul cesionar.
Pentru protejarea terţilor, legea cere înscrierea cesiunii în registrul comerţului. Prin
actul constitutiv este posibil ca cesiunea părţilor să fie interzisă.
Faţă de terţi părţile sociale se transmit dacă există consimţământul asociaţilor care
 

reprezintă cel puţin 3/4 din capitalul social. În actul constitutiv asociaţii pot să prevadă
unanimitatea voturilor, dar nu pot coborî sub limita legală de 3/4.
Cesiunea produce efecte faţă de terţi numai în momentul înscrierii ei în registrul
comerţului.
În măsura în care într-un act constitutiv se stabileşte o clauză de continuare cu
moştenitorii aceştia au doar facultatea, nu şi obligaţia de a accepta continuarea societăţii. În
schimb, clauza are caracter obligatoriu între asociaţi, deoarece în situaţia în care moştenitorii
acceptă succesiunea, ei devin automat şi asociaţi în cadrul societăţii comerciale respective.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. În actul constitutiv al S.C. „L” S.R.L. s-a prevăzut că modificarea actului constitutiv poate fi
decisă cu votul asociaţilor care reprezintă majoritatea calificată a capitalului social.
Având în vedere dispoziţia cuprinsă în art. 192 din Legea nr. 31/1990, republicată, actul
adiţional la actul constitutiv trebuie să fie semnat de toţi asociaţii?

2. În cazul societăţii cu răspundere limitată, fiecare parte socială dă dreptul la un vot în adunările
generale.

Întrebare:
Există situaţii în care asociatul nu poate exercita dreptul de vot?

3. Stabiliţi valoarea de adevăr a următoarei afirmaţii :

În societatea cu răspundere limitată convocarea adunării generale se realizează numai de către
administratorii societăţii .
a) adevărat, b) fals.
Motivaţi răspunsul.

4. La data de 01.07.2008 a fost adoptată hotărârea Adunării Generale a Asociaţilor societăţii

comerciale „F.B” SRL, adunare la care asociatul L.M a lipsit deşi fusese convocat prin scrisoare
recomandată, cu confirmare de primire. Printre măsurile adoptate, hotărârea AGA conţine şi
modificarea obiectului de activitate al societăţii. Asociatul L.M nefiind de acord cu hotărârea AGA din
01.07.2008, a formulat acţiune în anularea hotărârii A.G.A. acţiunea fiind introdusă la data de
05.07.2008. Societatea, prin reprezentantul legal a solicitat respingerea acţiunii ca prematur introdusă
deoarece se poate solicita anularea unei hotărâri AGA în termen de 15 zile de la data publicării
acesteia în Monitorul Oficial.

Întrebare:
Excepţia de prematuritate a introducerii acţiunii in anularea hotărârii AGA este întemeiată?
Motivaţi.
5. Care este sancţiunea aplicabilă administratorilor unei societăţi cu răspundere limitata, în cazul
în care, fără a fi avut acordul Adunării Generale a Asociaţilor acceptă calitatea de administrator la o
altă societate cu acelaşi obiect de activitate?

116
 6. În ce condiţii pot fi transmise părţile sociale ale asociaţilor unei societăţi cu răspundere
limitată, faţă de terţe persoane? Explicaţi răspunsul.

7. M.V. este asociat unic la o societate cu răspundere limitată, încheind cu o terţă persoană un
contract prin care se obligă ca, în schimbul investiţiei pe care aceasta o va face societăţii să-i cesioneze
părţi sociale pe care le deţine în societate. Convenţia încheiată de asociatul unic privind cesiunea de
părţi sociale în schimbul investiţiei pe care o realizează terţa persoană în folosul societăţii este
valabilă?

8. S.C. „BM” SRL s-a constituit cu doi asociaţi, respectiv „SL” şi „VN”, cu participare egală la
capitalul social, fiecare deţinând un procent de 50% din totalul părţilor sociale. Asociatul „SL”
cesionează în totalitate părţile sociale celuilalt asociat, încheindu-se contractul de cesiune de părţi
sociale fără ca operaţiunea de cesiune să fie înregistrată în registrul comerţului.

Întrebare:
Contractul de cesiune de părţi sociale este opozabil şi faţă de terţele persoane sau produce efecte
Contractul numai între asociaţi?

Cuvinte – cheie:
 Patrimoniul social: totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică,
cuprinzănd activul social şi pasivul social; activul social cuprinde bunurile aduse
ca aport în societate şi cele dobândite în cursul activităţii societăţii, iar pasivul
social cuprinde obligaţiile societăţii ; nu se confundă cu capitalul social.
 Capital social: Suma aporturilor asociaţilor, mai puţin aportul în muncă
 Aport: transmiterea unui drept din patrimoniul celui care aportează în
patrimoniul societăţii comerciale sau chiar prestarea unui serviciu.
 Profit: câştig pecuniar sau un câştig material care ajută la formarea averii
asociaţilor.
 Dividendul: cota-parte din profit ce se va plăti fiecărui asociat.
 Acţiunile: titluri de valoare emise de către o societate comercială de capital
constituită în condiţiile legii (Legea nr. 31/1990, republicată).
 Obligaţiunile: bunuri incorporale şi apar ca titluri de valoare emise de
societăţile de capital, în baza cărora titularul dobândeşte anterior un drept faţă de
societate, întrucât cel ce le dobândeşte practic realizează un împrumut al
societăţii
 Directorat: organ de administrare în sistemul dualist ; este format din unul sau
mai mulţi membri, persoane fizice, numărul acestora fiind întotdeauna impar.
Dacă există un singur director acesta este numit director general
 Consiliu de supraveghere: organ de administrare în sistemul dualist, este numit
de către adunarea generală a acţionarilor, cu excepţia primilor membri care sunt
numiţi prin actul constitutiv.Numărul minim al membrilor Consiliului de
Supraveghere este de 3 şi cel maxim de 11(membri ).
 Consiliu de administraţie: organ de administrare în sistemul unitar, dacă există
mai mulţi administratori; în cadrul sistemului unitar, societatea este administrată
de unul sau mai mulţi administratori, numărul acestora, fiind impar.

Bibliografie selectivă

117
 1. Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, modificată prin Legea nr.
441/2006, publicată în Monitorul Oficial nr. 995/28.11.2006 şi prin O.U.G.
nr.82/2007, publicată în M.Of. nr. 446/29.06.2007
2. Smaranda Angheni, Drept comercial. Profesioniștii-comercianți, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2013, p. 125-221.
3. Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008, p. 114-187
4. Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2009, p. 238-427
5. Stanciu D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea, Societăţile comerciale.
Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005

Tema C

Obiective:

 Să identifice în textul Legii nr. 31/1990 republicată şi modificată, situaţiile de

excludere şi de retragere a asociaţilor din societate, în funcţie de diferitele
forme de societăţi comerciale
 Să observe şi să prezinte diferenţa dintre noţiunea de excludere şi cea de
retragere, modalităţile de excludere sau de retragere, cât şi consecinţele
acestora
 Cunoaşterea definiţiei noţiunilor de dizolvare, fuziune şi divizare
 Cunoaşterea modalităţilor de producere a dizolvării
 Identificarea în textul Legii nr. 31/1990, republicată, a cauzelor comune şi
speciale de dizolvare a societăţilor comerciale, în funcţie de fiecare formă de
societate reglementată de lege
 Cunoaşterea efectelor dizolvării
 Cunoaşterea conceptului de fuziune, a formelor fuziunii şi a efectelor acesteia
 Cunoaşterea conceptului de divizare, a formelor divizării şi a efectelor acesteia
 Identificarea în textul Legii nr. 31/1990 republicată, a regulilor procedurale
privind fuziunea şi divizarea
 Cunoaşterea definiţiei noţiunii de lichidare
 Cunoaşterea regulilor specifice procedurii de lichidare

Secţiunea 6
Excluderea şi retragerea asociaţilor

6.1. Excluderea şi retragerea asociaţilor din societatea în nume colectiv

 Situaţii de excludere
Luând în considerare atât dispoziţiile speciale cât şi regulile generale în domeniul
excluderii, se poate considera, în temeiul art. 222 din Legea nr. 31/1990, republicată, că un
asociat poate fi exclus dintr-o societate în nume colectiv în următoarele situaţii:
 în cazul neîndeplinirii obligaţiilor ce-i revin cu privire la aportul la capitalul social al
societăţii, având în vedere faptul că art. 222 alin. 1 lit. a din Legea nr. 31/1990,
republicată, stabileşte că această sancţiune intervine pentru orice asociat care, deşi a
118
 fost pus în întârziere nu şi-a vărsat aportul la capitalul social, la care s-a obligat prin
actul constitutiv;
 în cazul în care prin faptele sale fraudează societatea sau se serveşte de semnătura
socială sau de capitalul social în folosul său sau al altora, fără a fi îndrituit expres de
către ceilalţi asociaţi în acest sens;
 în cazul în care, un asociat devine legalmente incapabil (respectiv este lipsit de
capacitate de exerciţiu), în situaţia în care asociatul este o persoană fizică, sau este
declarat în stare de faliment, atunci când asociatul este o persoană juridică;
 în cazul în care asociatul se amestecă fără drept în administrarea societăţii (respectiv
în situaţia în care încheie, de exemplu, acte în numele societăţii, fără ca ceilalţi
asociaţi să- i fi acordat un asemenea drept în mod expres);
 în cazul în care asociatul întrebuinţează capitalul social, bunurile sau creditele
societăţii în folosul său sau al unei alte persoane fără consimţământul scris al celorlalţi
asociaţi;
 în cazul în care asociatul face acte de concurenţă împotriva societăţii;
 în situaţia în care un debitor al asociatului face opoziţie împotriva hotărârii adunării
generale de prelungire a duratei de existenţă a societăţii şi instanţa admite această
opoziţie; într-o asemenea situaţie, ceilalţi asociaţi vor decide, conform art. 206 din
Legea nr. 31/1990, republicată, fie să renunţe la prelungirea duratei societăţii, fie să
excludă pe asociatul debitor din societate.
 Hotărârea judecătorească de excludere
Având în vedere consecinţele negative pe care le are o excludere pentru un asociat, ea nu
se poate pronunţa decât prin hotărâre judecătorească. Acţiune în instanţă poate fi iniţiată de
către orice societate comercială, sau de orice asociat, caz în care la judecata cauzei va fi citată
şi societatea comercială alături de asociatul pârât.
În situaţia în care acţiunea de excludere este iniţiată de însăşi societate, ea presupune
decizia adunării generale a celorlalţi asociaţi, mai puţin a asociatului exclus.
În doctrina de specialitate s-a ridicat şi problema societăţilor în nume colectiv cu
numai doi asociaţi, situaţie în care, dacă s-ar admite excluderea, ar însemna ca aceasta să
atragă automat şi dizolvarea societăţii respective, deoarece nu este de admis o societate în
nume colectiv care să nu aibă minimum doi asociaţi. S-a considerat că dacă intervine o
asemenea situaţie, singura soluţie acceptabilă ar fi ca asociatul rămas în societate după
excluderea celuilalt, să modifice forma societăţii respective în societate cu răspundere limitată
cu unic asociat . De altfel, conform art 223 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, astfel cum a fost
 

adăugat prin Legea nr. 161/2003, prin aceiaşi hotărâre, instanţa dispune şi cu privire la
structura participării la capitalul social a celorlalţi asociaţi, ca urmare a excluderii.
Hotărârea judecătorească irevocabilă de excludere, se depune la Oficiul registrului
comerţului pentru a se face înscrierea situaţiei nou create, urmând ca, la cererea societăţii
hotărârea, să fie publicată în Monitorul Oficial.
Termenul de depunere a hotărârii judecătoreşti de excludere la Registrul comerţului
pentru înregistrarea acestei menţiuni este de 15 zile.
 Consecinţele excluderii
Conform art. 224 din Legea nr. 31/1990 republicată, asociatul exclus participă la
pierderile societăţii şi se bucură de beneficiile rezultate din societate, până la momentul
în care este exclus din societate. Cu toate acestea, asociatul exclus nu poate pretinde efectiv
aceste beneficii, decât la momentul în care se realizează repartizarea lor conform actului
constitutiv.
La momentul excluderii, asociatul exclus nu beneficiază de o parte din capitalul social al
societăţii (respectiv partea care i s-ar fi cuvenit în baza aportului vărsat la capitalul social), ci
numai de contravaloarea acestuia, respectiv o sumă de bani care să reprezinte exact valoarea
aportului său la capitalul social al societăţii care l-a exclus.

119
  Retragerea unui asociat din societatea în nume colectiv
Retragerea unui asociat reprezintă un act unilateral de voinţă din partea acelui asociat.
Ca atare, trebuie să îmbrace toate caracteristice legale ale unui asemenea act unilateral de
voinţă.
Este de observat faptul că art. 226 alin. 1 din Legea nr. 31/1990, republicată, temeiul
legal în domeniu, enumeră numai cazurile de retragere a unui asociat din societatea de
persoane sau societatea cu răspundere limitată, nu şi în cazurile societăţilor de capital.
Cu toate acestea, există posibilitatea retragerii unui acţionar din cadrul societăţii de
capital, cu luarea în considerare a dispoziţiilor art. 134 din Legea nr. 31/1990, astfel cum au
fost modificate prin Legea nr. 161/2003.
Conform art. 226, retragerea unui asociat dintr-o societate în nume colectiv (ca de altfel,
din orice societate de persoane sau societate cu răspundere limitată), poate interveni exclusiv
în următoarele situaţii:
 în cazurile prevăzute de actul constitutiv. Evident că în situaţia în care asociaţii,
prin voinţa lor, stabilesc în actul constitutiv situaţiile şi condiţiile concrete în care
poate opera o retragere a unui asociat, voinţa acestora este suverană;
 cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi. Şi acest caz de retragere are tot caracter
convenţional. Astfel, se poate considera că asociatul care doreşte să se retragă din
societate are această posibilitate, dacă îşi manifestă voinţă în cadrul unei adunări
generale a asociaţilor, iar aceştia, cu unanimitate, sunt de acord cu solicitarea de
retragere a asociatului în cauză.
Evident, că legea nu condiţionează nicicum posibilitatea retragerii de o eventuală
discutare a solicitării în cadrul adunării generale a societăţii. Ceea ce solicită legea este
existenţa consimţământului expres al tuturor asociaţilor pentru o asemenea retragere,
indiferent dacă acesta se manifestă într-un cadru organizat, sau în mod individual.
 pe cale judecătorească, în urma unei hotărâri a instanţei care constată că asociatul
are motive temeinice pentru a solicita retragerea din societate.
Hotărârea dată de tribunal cu privire la cererea de retragere a unui asociat este supusă
numai recursului (prin Noul Cod de procedură civilă, numai apelului), termenul de recurs
(apel) fiind de 15 zile de la comunicarea hotărârii.
Şi hotărârea cu privire la retragerea asociatului este supusă înregistrării la Oficiul
registrului comerţului.
 Efectele retragerii unui asociat
La momentul retragerii din societate, asociatul va putea beneficia de anumite drepturi
proprii pentru părţile sociale pe care le deţine în societate, drepturi a căror valoare se
stabileşte fie pe cale convenţională, fie în baza unei expertize. Expertul, la rândul său, poate
fi desemnat de către părţi (societatea şi asociatul retras), prin bună înţelegere, sau, în caz
contrar, în baza hotărârii tribunalului.
În măsura în care însăşi retragerea nu poate funcţiona pe bază convenţională şi, ca atare,
ea trebuie să fie impusă de instanţă, credem că la acelaşi moment se poate decide şi cu privire
la evaluarea drepturilor care se cuvin asociatului în urma retragerii sale din societate, prin
intermediul unui expert, intervenind astfel o expertiză judiciară.

6.2. Excluderea şi retragerea asociaţilor comanditaţi

Excluderea asociaţilor comanditaţi se face în cazurile expres prevăzute de art. 222 din
Legea nr. 31/1990, republicată. În schimb, asociaţii comanditari nu pot fi excluşi din
societate decât în situaţia în care, deşi au fost puşi în întârziere, nu şi-au adus aportul la
capitalul social, toate celelalte cazuri prevăzute de lege funcţionând exclusiv în cazul
asociaţilor comanditaţi.

120
 De asemenea, în temeiul art. 206 din Legea nr. 31/1990, republicată, un asociat
comanditar poate fi exclus din societate în situaţia în care creditorii săi particulari au făcut
în instanţă o opoziţie împotriva hotărârii adunării generale prin care s-a decis
prelungirea termenului pentru care s-a constituit societatea respectivă. Acest caz de
excludere poate duce la excluderea atât a asociatului comanditat, cât şi al celui comanditar, în
funcţie de creditorul particular al asociatului respectiv, ale cărui interese sunt atinse prin
decizia de prelungire a duratei de existenţă a societăţii.
În ceea ce priveşte retragerea asociaţilor, funcţionează aceleaşi reguli ca şi în cazul
retragerii asociaţilor dintr-o societate în nume colectiv.
Retragerea din societate a acţionarilor nemulţumiţi de hotărârea adunării generale
Conform art. 134 din Legea nr. 31/1990, astfel cum a fost modificat prin Legea nr.
161/2003, posibilitatea de retragere a acţionarilor, intervine în cazul în care aceştia nu sunt de
acord cu hotărârile adoptate de adunarea generală cu privire la:
- schimbarea obiectului principal de activitate;
- mutarea sediului societăţii;
- schimbarea formei societăţii.
Într-o asemenea situaţie, acţionarii care se retrag vor obţine de la societate
contravaloarea acţiunilor pe care le posedă, la valoarea medie stabilită de un expert autorizat.
În expertizarea contravalorii acţiunilor, expertul are obligaţia de a folosi cel puţin două
metode de evaluare recunoscute de standardele europene de evaluare.
Acţiunile acţionarilor care se retrag din societate vor fi dobândite de societate, conform
art. 134 alin. 4 din Legea nr. 31/1990, astfel cum a fost modificat de Legea nr. 161/2003,
urmând ca societatea să le înstrăineze în termen de 1 an de la momentul dobândirii.

6.3. Excluderea şi retragerea asociatului din societatea cu răspundere

limitată
 Excluderea
Potrivit art. 222 din Legea nr. 31/1990, republicată, poate fi exclus din societatea cu
răspundere limitată asociatul care se află în una din următoarele situaţii:
 nu aduce aportul la care s-a obligat, după ce în prealabil a fost somat;
 asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau foloseşte semnătura
socială ori capitalul social în interesul propriu sau al altora.
Excluderea se pronunţă prin hotărâre judecătorească, la cererea societăţii sau a oricărui
asociat. Hotărârea definitivă de excludere se va depune în termen de 15 zile la Oficiul
registrului comerţului pentru a putea fi înscrisă, iar dispozitivul acesteia se va publica la
cererea societăţii în Monitorul Oficial al României.
Drepturile asociatului exclus sunt:
- să participe la beneficii, calculate până la data excluderii din societate;
- să încaseze o sumă de bani corespunzătoare părţii pe care o deţine din capitalul social.
În ce priveşte obligaţiile asociatului exclus acesta răspunde de pierderi până la data
excluderii. De asemenea, pentru operaţiunile în curs de executare, asociatul exclus este obligat
să suporte consecinţele şi nu va putea retrage partea ce i se cuvine decât după terminarea
operaţiunilor.
 Retragerea
Retragerea asociatului dintr-o societate cu răspundere limitată este reglementată de
dispoziţiile art. 226 din Legea nr. 31/1990 republicată, care privesc retragerea asociatului din
societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată.
Retragerea asociaţilor este posibilă în următoarele condiţii:
121
 - dacă s-a prevăzut în actul constitutiv;
- cu acordul tuturor celorlalţi asociaţi;
- în baza unei hotărâri judecătoreşti, pentru motive temeinice.
Drepturile cuvenite asociatului retras pentru părţile sale sociale, se stabilesc fie prin
acordul asociaţilor, fie printr-un expert desemnat de asociat, fie de către tribunal în caz de
neînţelegere.
În legătură cu retragerea asociaților din societate, evidențiem și modificarea Legii nr.
31/1990, intervenită prin O.U.G. nr. 2/2012 prin care legiuitorul adăugă la cele trei posibilități
de retragere din societate și cele prevăzute de art. 134, respectiv, retragerea din societățile pe
acțiuni a acționarilor, dacă nu sunt de acord cu hotărârea AGA privind modificarea actului
constitutiv al societății, care are ca obiect:
a) schimbarea obiectului principal de activitate;
b) mutarea sediului societății în străinătate;
c) schimbarea formei societății;
d) fuziunea sau dizolvarea societății.
Dreptul de retragere se exercita în condițiile prevăzute la art. 134 alin. (2) si urm. LSC.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Reclamantul C.D. a chemat în judecată pe pârâţii L.L. A.C. şi S.C. „V” S.R.L. solicitând
excluderea din societate a pârâţilor L.L. şi A.C. care aveau şi calitatea de administratori ai
societăţii.
În motivarea acţiunii reclamantul arată că pârâţii au nesocotit obligaţiile prevăzute în statutul
societăţii în sensul prestării de activităţi utile pentru societate, mai mult decât atât, pârâţii au
înfiinţat o altă societate, cu acelaşi obiect de activitate, procedând la concedierea unor salariaţi
din societatea „V” S.R.L. în scopul reangajării acestora la noua societate concurentă, nesocotind
dispoziţiile Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale.

Întrebare
Acţiunea privind excluderea din societate a asociaţilor este întemeiată şi care este dispoziţia
legală aplicabilă?

2. Reclamanţii BV şi S.C.”V.S.” S.R.L. au chemat în judecată pe S.C. solicitând ca prin

sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună excluderea pârâtului din societate, obligând societatea
la plata drepturilor ce i se cuvine celui exclus cu motivarea că V.C. , în calitate de asociat şi
administrator a încălcat Legea contabilităţii prin efectuarea unor activităţi care au fost de
natură să fraudeze societatea.
Pârâtul S.C. , prin cerere reconvenţională a solicitat excluderea reclamantului B.V. din
societate, motivând că situaţia falimentară a societăţii se datorează culpei exclusive a acestuia.
În urma probelor administrate instanţa de fond a admis atât cererea principală şi în parte cea
reconvenţională dispunând excluderea din societate a reclamantului pârât cât şi a pârâtului
reclamant dispunând totodată şi dizolvarea societăţii în condiţiile în care prin excluderea celor
doi asociaţi a mai rămas în societate un asociat.
Celelalte cereri privind pretenţiile băneşti au fost respinse.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut că reclamantul a desfăşurat o
activitate contrară interesului societăţii, în sensul că a folosit în scop personal o parte din suma
ce constituia aport la capitalul social, plătită de M.C., a vândut părţile componente din utilajele
societăţii fără încuviinţarea celorlalţi asociaţi.
Pârâtul S.C. a fost exclus din societate, cu motivarea că acesta a întreprins activităţi contrare
scopului societăţii în sensul că, a efectuat operaţiuni contabile prin care a schimbat sursele şi
destinaţia depunerilor, deşi nu avea specimen de semnătură în bancă.

122
 Instanţa de fond a dispus şi dizolvarea societăţii, în baza art. 229 alin. 1, deoarece prin
excludere societatea a rămas cu unic asociat, aceasta fiind cauză de dizolvare a societăţii cu
următoarea motivare.
Hotărârea a fost recurată cu următoarea motivare:
1. Dispoziţia cuprinsă în art. 222 lit. C, nu se aplică asociaţilor unei societăţi cu
răspundere limitată, ci unei societăţi în nume colectiv sau in comandită simplă.
2. Nedepunerea la bancă a aportului la capitalul social al asociatului M.C. nu este un
motiv de excludere ci, eventual, de răspundere pentru daunele produse.
3. Deturnarea fondurilor sociale nu reprezintă o faptă care să însemne fraudă în
dauna societăţii atât timp cât cu sumele respective au fost cumpărate alte bunuri în
folosul societăţii.
4. Inabilităţile manageriale ale administratorului nu se sancţionează cu excluderea
din societate ci doar cu revocarea din funcţie şi obligarea la daune către societate.
Întrebare
Dispoziţiile cuprinse în art. 222 din Legea nr. 31/1990, republicată privind cazurile de
excludere din societate sunt expres şi limitativ arătate de legiuitor? Care este domeniul de aplicare a
fiecărei dispoziţii legale?
Este corectă soluţia de dizolvare a societăţii?

Secţiunea 7
Dizolvarea, fuziunea şi divizarea societăţilor comerciale

7.1. Dizolvarea societăţilor comerciale

Dizolvarea societăţilor comerciale reprezintă o etapă în procesul de încetare a

personalităţii juridice a acestora, formată dintr-un ansamblu de operaţiuni care au ca urmare,
de regulă, lichidarea patrimoniului societăţilor în cauză.
Dizolvarea se poate produce:
 pe baza unei hotărâri a asociaţilor;
 prin hotărârea instanţei judecătoreşti;
 în virtutea legii (de drept).
Legea societăţilor comerciale prevede cauze comune, generale de dizolvare a
societăţilor comerciale şi cauze specifice fiecărei forme.

7.1.1. Cauze comune de dizolvare a societăţilor comerciale

Potrivit art. 227 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată, sunt cauze comune de
dizolvare a societăţilor comerciale următoarele:
 trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
 imposibilitatea realizării obiectului sau realizarea acestuia (dizolvare de drept);
 declararea nulităţii societăţii;
 hotărârea adunării generale (dizolvare voluntară);
 hotărârea tribunalului;
 falimentul societăţii;
 alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.
Potrivit Codului civil, care reprezintă dreptul comun în privința persoanelor juridice de
drept privat (art. 245 NCC), acestea se dizolvă dacă:
 termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;
 scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit;

123
  scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuințate pentru realizarea
acestuia au devenit contrare legii sau ordinii publice ori dacă ele urmăresc un
alt scop decât cel declarat;
 prin hotărârea organelor competente ale acestora;
 prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de constituire sau statut.

7.1.2. Cauze speciale de dizolvare a societăţilor comerciale în funcţie de fiecare

formă de societate reglementată de lege
 Dizolvarea societăţilor de capital
 Dizolvarea societăţilor pe acţiuni
Conform art. 228 din Legea nr. 31/1990, republicată, societatea pe acţiuni se dizolvă:
 în cazul şi în condiţiile prevăzute de art. 153, respectiv, dacă administratorii
constată pierderea unei jumătăţi din capitalul social;
 când capitalul social se micşorează sub minimul legal;
 când numărul acţionarilor scade sub minimum legal.
 Dizolvarea societăţii în comandită pe acţiuni
Societatea în comandită pe acţiuni se dizolvă în cazul şi în condiţiile prevăzute pentru
societatea pe acţiuni, condiţii referitoare la valoarea minimă a capitalului social şi la numărul
minim de asociaţi sau acţionari.
 Dizolvarea societăţilor de persoane
 Dizolvarea societăţii în nume colectiv
Conform art. 229 din Legea nr. 31/1990, republicată, societăţile în nume colectiv se
dizolvă prin falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi,
când datorită acestor cauze numărul asociaţilor s-a redus la unul singur şi nu există clauză
de continuare cu moştenitorii.
În cazul acestor societăţi, conform art. 230 din Legea nr. 31/1990, republicată, dacă un
asociat decedează şi nu există convenţie contrară, societatea trebuie să plătească partea ce se
cuvine moştenitorilor, după ultimul bilanţ aprobat, în termen de trei luni de la notificarea
decesului asociatului, dacă asociaţii rămaşi nu preferă să continue societatea cu moştenitorii
care consimt la aceasta.
 Dizolvarea societăţii în comandită simplă
Societăţile în comandită simplă de dizolvă prin falimentul asociatului comanditat sau
comanditar ori prin incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul acestuia.
În acest din urmă caz, în lipsă de convenţie contrară, societatea va plăti moştenitorilor
partea ce li se cuvine, după ultimul bilanţ aprobat, în termen de trei luni de la notificarea
decesului asociatului, afară dacă moştenitorii săi nu preferă să rămână în societate în calitatea
avută de autorul lor.
 Dizolvarea societăţii cu răspundere limitată
Societatea cu răspundere limitată se dizolvă în cazul pierderii unei jumătăţi din
capitalul social, sau după caz al micşorării sub minimul legal de 200 lei, ori prin
falimentul, incapacitatea, excluderea, retragerea sau decesul unuia dintre asociaţi când
datorită acestor cauze, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur.
Sunt exceptate următoarele situaţii:
 în termen de nouă luni de la data constatării pierderii sau micşorării capitalului social,
acesta este întregit sau este redus la suma rămasă ori la minimul legal de 200 lei;
 în actul constitutiv există clauză de continuare a activităţii societăţii cu moştenitorii
celui decedat;
 asociatul rămas în urma deschiderii procedurii falimentului faţă de ceilalţi asociaţi ori
a incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului acestora, hotărăşte continuarea
existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic.

124
 7.1.3. Efectele dizolvării
Din punct de vedere procedural, legiuitorul prevede în art. 233 alin.1 din Legea nr.
31/1990, republicată, că dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării
patrimoniului societăţii. Prin excepţie, dizolvarea are loc fără lichidare în cazul fuziunii ori
divizării totale a societăţii sau în alte cazuri prevăzute de lege, cum ar fi dizolvarea societăţii
cu răspundere limitată cu asociat unic, caz în care patrimoniul societăţii se transmite
asociatului unic.
În societăţile în nume colectiv, în comandită simplă şi în cele cu răspundere limitată
asociaţii pot hotărî cu cvorumul şi majoritatea prevăzute pentru modificarea actului
constitutiv, odată cu dizolvarea şi modul de lichidare al societăţii, atunci când sunt de acord
cu privire la repartizarea şi lichidarea patrimoniului societăţii şi când asigură stingerea
pasivului sau regularizarea lui în acord cu creditorii.
Art. 232 din Legea nr. 31/1990, republicată prevede necesitatea înscrierii dizolvării
societăţilor comerciale în Registrul comerţului şi publicarea ei în Monitorul Oficial (cu
excepţia cazului în care dizolvarea intervine ca efect al trecerii timpului stabilit pentru durata
societăţii).
Conform art. 232 alin. 3 din Legea nr. 31/1990, republicată, în cazul în care dizolvarea
societăţii se produce în urma falimentului, aceasta se va pronunţa de tribunalul investit cu
procedura falimentului.
Pe perioada operaţiunilor lichidării, personalitatea juridică a societăţii se păstrează,
până în momentul radierii acesteia din registrul comerţului.
Ca noutate, art. 2371 reglementează răspunderea asociaţilor în cazul dizolvării şi
lichidării societăţii.
Astfel, când un asociat răspunde nelimitat pentru obligaţiile societăţii pe durata
funcţionării acesteia, răspunderea sa pentru aceste obligaţii va fi nelimitată şi în faza
dizolvării şi chiar a lichidării.
În cazul asociaţilor care răspund limitat pentru obligaţiile societăţii, în limita aportului la
capitalul social, răspunderea va fi limitată la acest aport şi în situaţia dizolvării, şi, dacă este
cazul, a lichidării societăţii.
Cu toate acestea, asociatul cu răspundere limitată care abuzează de caracterul limitat al
răspunderii sale şi de personalitatea juridică distinctă a societăţii răspunde nelimitat pentru
obligaţiile neachitate ale societăţii dizolvate.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Reclamantul VB a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâţii HDM şi S.C. „M” S.R.L. să se dispună
dizolvarea şi lichidarea societăţii comerciale „M” S.R.L,. la plata sumei de 54.800 lei către reclamant,
reprezentând dividende cuvenite pe anul 2000 reactualizate, inclusiv instituirea unui sechestru
asigurator asupra bunurilor societăţii.
În motivare, reclamantul a arătat că între asociaţi au intervenit neînţelegeri grave car fac
imposibilă continuarea activităţii societăţii, neînţelegeri care au apărut din cauza faptului că atât
reclamantul cât şi pârâta H.D.M. sunt asociaţi în alte societăţi având acelaşi obiect.
Pârâţii au formulat cerere privind excluderea din societate a reclamantului şi respingerea
acţiunii reclamantului de dizolvare şi lichidare a societăţii, inclusiv de plată a dividendelor, arătând că
reclamantul este cel care a generat neînţelegeri, faptul că acesta a folosit mijloacele fixe ale societăţii
în interes personal, respectiv în societatea pe care şi-a constituit-o separat.

Întrebare
Faţă de situaţia de fapt prezentată, ce va decide instanţa de judecată? Dizolvarea societăţii sau
excluderea din societate a asociatului reclamant?

125
2. Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului Bucureşti în contradictoriu cu S.C. „M” S.A., a
formulat opoziţie la hotărârea de dizolvare şi lichidare a S.C. „M” S.A., hotărâre adoptată de Adunarea
Generală Extraordinară a asociaţilor pe considerentul că, societatea are datorii către bugetul de stat,
debite ce nu pot fi cunoscute decât în urma unui control de fond la societate. Nefinalizarea controlului
la societate înainte de dizolvarea societăţii duce la imposibilitatea statului de a mai recupera
eventualele debite restante.
Din materialul probator depus la dosar s-a reţinut că S.C.”M” S.A. este o societate de valori
mobiliare care are potrivit legii speciale, un unic obiect de activitate, respectiv intermedierea de valori
mobiliare. Întrucât societatea nu a fost în măsură să asigure un capital minim net în conformitate cu
dispoziţiile legale, C.N.V.M. a retras autorizaţia de funcţionare a societăţii.

Întrebare
Care este soluţia pronunţată de instanţă de judecată?

7.2. Noţiune şi forme de realizarea a fuziunii

7.2.1. Conceptul de fuziune

Fuziunea se realizează fie prin absorbţia unei societăţi de către o altă societate, fie
prin contopirea a două sau mai multe societăţi pentru a constitui o societate nouă.
În dreptul românesc, instituţia juridică a fuziunii societăţilor comerciale este
reglementată, în principal, de Legea nr. 31/1990, republicată, în art. 238-2511. Dispozițiile se
completează cu cele din art. 233-244 NCC.
Dispozițiile legale se coroborează cu normele juridice din Legea nr. 21/1996 a
concurentei, modificata (art. 13-16) în care se prevede ca agenții economici care realizează
concentrări economice trebuie să le notifice Consiliului Concurenței care va efectua controlul
de legalitate. Scopul controlului exercitat de autoritatea publică administrativă – Consiliul
Concurenței – este, de a înlătura orice practică anticoncurențială care s-ar putea realiza prin
fuziunea societăților comerciale.
Legiuitorul detaliază procedura de fuziune a societăţilor comerciale, procedură care are
ca act principal proiectul de fuziune. Sunt reglementate totodată aspectele ce ţin de
conţinutul, de înregistrarea şi publicitatea proiectului de fuziune.
Legislaţia noastră conţine, în egală măsură, dispoziţii referitoare la dreptul de opoziţie
al creditorilor societăţilor care se reorganizează prin fuziune, cât şi data la care fuziunea
produce efecte juridice.
 fuziunea prin absorbţie reprezintă operaţiunea prin care una sau mai multe societăţi
transmite alteia, ca urmare a dizolvării fără lichidare, totalitatea activului şi pasivului
patrimonial, atribuindu-se acţionarilor sau asociaţilor societăţilor absorbite acţiuni sau
părţi sociale şi, eventual, o sultă în numerar, care să nu depăşească un procent de 10%
din valoarea lor nominală sau din valoarea lor contabilă;
 fuziunea prin contopire şi constituirea unei noi societăţi reprezintă operaţiunea prin
care mai multe societăţi se reunesc pentru a transmite unei societăţi care se constituie,
ca urmare a dizolvării şi radierii lor, ansamblul activului şi pasivului patrimonial, în
schimbul atribuirii de părţi sociale sau acţiuni şi, eventual, o sultă care să nu
depăşească 10% din valoarea nominală sau, în lipsa acesteia, valoarea lor contabilă.

7.2.2. Formele de realizare a fuziunii

Fuziunea este posibilă numai în măsură în care există activ patrimonial la societatea
care este absorbantă în schimbul patrimoniului transmis.

126
 O societate „mamă” poate fi absorbită de societatea „fiică”, considerându-se că acest
lucru nu este nici ilicit şi nici artificial . În schimb, nu poate participa la fuziune o sucursală
 

a unei societăţi comerciale .

 

Fuziunea se poate realiza între societăţi care au forme diferite de constituire. Fuziunea
antrenează dizolvarea fără lichidare a societăţilor care dispar şi transmiterea universală a
patrimoniului lor societăţilor beneficiare, în starea în care se găsesc la data realizării definitive
a operaţiunii. Ea antrenează, în mod simultan, dobândirea de către asociaţii societăţii care
dispare, a calităţii de asociaţi ai societăţii beneficiare, în condiţiile determinate prin contractul
de fuziune.
Câteodată, nu se poate proceda la schimbul părţilor sociale sau al activelor societăţilor
care dispar, în cazul când părţile sociale sunt deţinute:
 fie de societatea beneficiară sau de o persoană care acţionează în nume propriu, dar pe
socoteala societăţii;
 fie de societatea care dispare sau de o persoană care acţionează în numele său propriu,
dar pe contul acestei societăţi.
Din punct de vedere economic, fuziunile fac obiectul unei clasificări tradiţionale care
face distincţia între:
 fuziunea prin contopire;
 fuziunea prin absorbţie (anexare);
 restructurările interne.
 Fuziunea prin contopire
Pe scurt, această operaţiune juridică şi economică se caracterizează prin reducerea la o
singură unitate a două sau mai multe entităţi deosebite anterior.
Această alianţă care duce la crearea unei noi entităţi, presupune punerea în comun a
aporturilor societăţilor care au fuzionat, asemănându-se astfel cu contractul de societate. Cel
mai bun instrument de realizare a acestei înţelegeri perfecte este crearea unei societăţi noi.
 Fuziunea prin absorbţie
Din cauza constrângerilor de ordin fiscal, în majoritatea cazurilor este preferată fuziunea
prin absorbţie.
Fuziunea prin absorbţie, cunoscută ca fuziune prin „anexare”, nu se concretizează
într-un partaj echitabil de interese, ci mai degrabă prin supremaţia unei societăţi asupra altei
societăţi, fără ca această dominare să fi fost impusă în mod obligatoriu prin forţă. Este vorba
aici de o veritabilă achiziţie, de un transfer de putere şi de control, ca urmare a unei mutaţii
patrimoniale.
Aceste două tipuri de reorganizări (fuziunea prin contopire şi fuziunea prin absorbţie)
sunt rezultanta unui proces care se realizează în doi timpi:
- întocmirea proiectului de fuziune pe baza hotărârii asociaţilor fiecărei societăţi care se
reorganizează;
- realizarea acordului final privind fuziunea propriu-zisă.
 Restructurările interne
Restructurările interne au ca obiect o remodelare juridică a puterii în interiorul unui
grup, cu scopul de a modifica organizarea internă a întreprinderii pentru a face faţă
imperativelor de dezvoltare a acesteia.

7.2.3. Efectele fuziunii

 Transmisiunea universală a patrimoniului
Atât în cazul fuziunii prin contopire, cât şi al fuziunii prin absorbţie societatea care se
constituie, ori societatea absorbantă este ţinută de toate obligaţiile societăţii absorbite care nu
sunt achitate în timpul fuziunii. Societatea absorbantă nu are calitatea de terţ faţă de
cocontractanţii societăţii absorbite, care pot dovedi prin orice mijloc de probă, o eventuală
simulaţie pe care o poate invoca orice subiect al contractului încheiat cu societatea absorbită.
127
  Activul transmis
Prin fuziune se transmit, în principiu, toate drepturile care au aparţinut societăţii
absorbite sau a societăţilor care se reunesc. Astfel:
- dreptul de a acţiona în justiţie aparţine societăţii absorbante sau societăţii nou create;
- societatea absorbantă poate formula acţiune în justiţie pentru repararea prejudiciului
cauzat de administratorii societăţii absorbite.
- societatea absorbantă poate să continue executarea silită (iniţiată) de societatea
absorbită, fără să obţină un nou titlu executoriu.
Drepturile societăţii absorbite asupra unor titluri (acţiuni) pe care le deţine la o terţă
persoană, trebuie să se prevadă în raportul de acţiuni al societăţii emitente.
Dacă se transmit bunuri imobile, potrivit dispozițiilor NCC, trebuie să se facă menţiune
în registrele de publicitate imobiliară cu privire la societatea care a preluat dreptul ca efect al
fuziunii.
Operaţiunile de fuziune se analizează ca operaţiuni privind schimburile de drepturi
sociale. Ele nu constituie, în nici un caz, operaţiuni de înstrăinare de valori imobiliare şi deci
nu sunt supuse dispoziţiilor legale referitoare la respectarea dreptului de preemţiune instituit
prin legile speciale .
 

Drepturile de proprietate industrială

Drepturile asupra mărcilor de fabrică şi a celor de comerţ se transmit societăţii
absorbante, cu excepţia cazului când o terţă persoană intentează acţiune în constatarea
nulităţii absolute a fuziunii.
Faţă de terţi, transmiterea dreptului de proprietate asupra mărcilor de fabrică şi a celor de
comerţ se face din momentul efectuării menţiunii la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
 Pasivul transmis
Se transmit societăţii absorbante:
- datoriile nescadente ale societăţii absorbite;
- obligaţia de garanţie pentru viciile lucrului care aparţinea societăţii absorbite, în cazul
unui contract de vânzare-cumpărare;
- datoriile care izvorăsc dintr-un fapt al societăţii absorbite, chiar dacă au caracter
personal;
- obligaţia de nonconcurenţă asumată de societatea absorbită.
Instanţa de judecată poate să limiteze la o anumită sumă răspunderea societăţii
absorbante pentru datoriile societăţii absorbite (dacă există convenţie de limitare a
răspunderii intervenite între cele două societăţi – absorbantă şi absorbită).
 Transmiterea contractelor
Fuziunea prin absorbţie are ca efect subrogaţia legală a societăţii absorbante, în
drepturile societăţii absorbite, fără nici o altă formalitate, cu excepţia celei de publicitate
prevăzută în legislaţia societăţilor comerciale. În aceste condiţii, societatea absorbantă preia şi
contractele societăţilor absorbite, cu luarea în considerare a următoarelor aspecte:
- în cazul contractelor de închiriere, proprietarul spaţiului comercial închiriat este
obligat să respecte efectele subrogaţiei;
- contractele de concesiune nu se pot transmite societăţii absorbante decât cu acordul
concendentului;
- contractele de asociere în participaţiune se transmit cu acordul coparticipanţilor.
- contractele de muncă încheiate de societatea absorbită sunt transmise de drept
societăţii absorbante.
Această transmisiunea însă nu înlătură dreptul pe care îl are societatea absorbantă de a
determina nevoile sale reale de personal. De aceea concedierile consecutive ca efect al
fuziunii nu au caracter abuziv dacă intervin în cadrul unei reorganizări a întreprinderii, cu
respectarea legii. În principiu însă, reprezentanţii salariaţilor trebuie consultaţi înaintea
efectuării operaţiunii de fuziune.
 Drepturile terţilor asupra fuziunii
128
 Societatea absorbantă devine debitoarea creanţelor non-obligatare ale societăţii
absorbite, în locul acesteia. Această substituire nu antrenează o novaţie a creanţei. De aceea,
este greşită acea practică a unor societăţi comerciale care, după fuziune, au întocmit acte
adiţionale la contractele încheiate de societatea absorbită, acte prin care au modificat unul
dintre subiectele participante, respectiv în locul societăţii absorbite a fost menţionată
societatea absorbantă.
Dacă în contractul încheiat între societatea absorbită, care avea calitatea de debitor, şi
terţa persoană creditoare s-a prevăzut ca aceasta din urmă să ceară restituirea debitului
imediat, în caz de fuziune, se va aplica clauza contractuală, fără ca societatea creditoare să
facă opoziţie în instanţă, cu privire la fuziune.
Dreptul la opoziţie este acordat creditorilor tuturor societăţilor participante la fuziune,
ale căror creanţe sunt anterioare publicării proiectului de fuziune.
În dreptul român, potrivit art. 243 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, „opoziţia
suspendă executarea fuziunii sau a divizării până la data la care hotărârea judecătorească a
devenit irevocabilă, în afară de cazul în care societatea debitoare face dovada plăţii
datoriilor sau oferă garanţii acceptate de creditori ori convine cu aceştia un aranjament
pentru plata datoriilor.”

7.2.4. Încetarea existenţei societăţii absorbite

Un alt efect al fuziunii prin absorbţie este dispariţia (dizolvarea fără lichidare) a
societăţii absorbite şi radierea ei din registrul comerţului.
Legiuitorul, în art. 249 din Legea nr. 31/1990, republicată, face precizări numai în
legătură cu data fuziunii.
În privinţa desfiinţării societăţii absorbite evident, aceasta se produce din momentul
radierii ei din registrul comerţului.
Practic, cele două momente, de efectuare a menţiunii de majorare a capitalului social a
societăţii absorbante şi de radiere a societăţii absorbite se produc la aceeaşi dată.

7.2.5. Constituirea unei noi societăţi

Fuziunea prin contopire înseamnă constituirea unei noi societăţi prin reunirea celor care
fuzionează.
Data fuziunii este data înmatriculării în registrul comerţului a societăţii nou create,
moment în care se efectuează şi menţiunea de radiere din registrul comerţului a societăţilor
comerciale care au fuzionat.

7.3. Divizarea

Divizarea se face prin împărţirea patrimoniului unei societăţi care îşi încetează existenţa,
între două sau mai multe societăţi existente sau care iau fiinţă prin acest procedeu. În acest
caz, divizarea este totală.
Divizarea unei societăţi poate să fie şi parţială, atunci când se desprinde o parte din
patrimoniul unei societăţi care-şi păstrează existenţa şi se transmite acea parte către o altă
societate, constituindu-se o societate nouă din fracţiunea respectivă de patrimoniu. În acest
caz, o societate transmite o parte din patrimoniul său altei societăţi deja existente sau care se
constituie astfel şi în schimbul aportului primeşte părţi sociale care se atribuie asociaţilor
societăţii care s-a reorganizat prin divizare.
În cazul divizării, societăţile care dobândesc bunurile societăţii divizate, vor
răspunde pentru obligaţiile acesteia proporţional cu valoarea bunurilor dobândite.
Excepţional, se poate stabili şi o altă proporţie.

129
 În ipoteza în care nu se poate stabili societatea răspunzătoare pentru o anumită obligaţie,
vor răspunde în mod solidar societăţile care au dobândit bunuri prin divizare. Aceleaşi reguli
se aplică şi în cazul divizării parţiale.
Transmisiunea patrimoniului societăţii divizate către alte societăţi existente sau către
societatea comercială care se constituie, se face cu titlu universal ori, cu titlu particular
(adică, se transmit „mase” de drepturi şi obligaţii din patrimoniul societăţii care se
reorganizează prin divizare ori numai drepturi legate de un singur bun şi obligaţiile corelative
acestuia).

7.4. Procedura de fuziune sau de divizare

Potrivit dispoziţiilor art. 238-251 din Legea nr. 31/1990, republicată, fuziunea şi
divizarea societăţilor comerciale urmează în general aceleaşi reguli procedurale.
Fuziunea şi divizarea se pot face şi între societăţi care au forme diferite (societăţi în
nume colectiv, societăţi pe acţiuni, societăţi în comandită pe acţiuni).
Societăţile în lichidare pot fuziona sau se pot divide dacă nu a început repartiţia părţilor
ce li se cuvin din lichidare.

7.4.1. Perioada intermediară

Realizarea fuziunii necesită îndeplinirea unor formalităţi complexe într-un interval de
timp relativ lung. Se poate scurge un interval de câteva luni între data când se evaluează
patrimoniul transferat, stabilirea raportului de schimb al părţilor sociale şi data realizării
definitive a fuziunii. Or, în timpul acestei perioade intermediare, existenţa şi pasivul
societăţii care urmează a-şi înceta existenţa se modifică, în aşa fel încât situaţia
patrimonială din momentul realizării definitive a fuziunii nu mai coincide cu cea existentă în
momentul depunerii bilanţului de fuziune. Valoarea titlurilor emise de societatea
absorbantă în beneficiul societăţii absorbite poate evolua, dar nu neapărat în acelaşi sens.
Rezultă că evaluarea aporturilor şi calculul părţilor sociale sau acţiunilor emise riscă să fie din
nou făcută în raport de valoarea lor la momentul realizării operaţiei definitive de fuziune.
Patrimoniul societăţii absorbite este transmis societăţii beneficiare în starea în care se
găseşte la data realizării definitive a operaţiunii de fuziune, cu excepţia hotărârii contrare a
adunării generale a asociaţilor. Drepturile asociaţilor, stabilite în proiectul de fuziune rămân
neschimbate, chiar dacă activul net al societăţilor în cauză s-a modificat în timpul perioadei
intermediare.
Din punct de vedere contabil şi financiar, societatea beneficiară trebuie să înscrie în
registrele sale toate operaţiunile de activ şi de pasiv efectuate de societatea absorbită în timpul
perioadei intermediare. Proiectul de fuziune trebuie să prevadă data de la care aceste
operaţiuni vor fi preluate de societatea absorbantă sau de cea care se constituie.
Din punct de vedere juridic, nu este necesar a se reuni asociaţii societăţii absorbite
pentru a aproba bilanţul şi contul de operaţiuni realizate în timpul perioadei intermediare. În
cazul în care, în perioada intermediară societatea absorbită ar înregistra pierderi, este indicat
ca în proiectul de fuziune să se prevadă un „provizion”, prin reducerea activului net aportat la
un nivel cel puţin egal cu pierderile previzibile.
Din punct de vedere fiscal, organul fiscal admite că în caz de fuziune cu efect retroactiv,
societatea absorbantă înglobează în rezultatele sale financiare beneficiile şi pierderile
înregistrate de societatea absorbită în timpul perioadei intermediare, cu două condiţii:
- dacă momentul la care se produce fuziunea nu depăşeşte prima zi a exerciţiului
financiar al societăţii absorbite în cursul căreia a intervenit operaţiunea;
- dacă fuziunea şi clauza de retroactivitate au o existenţă normală, şi nu sunt concepute
numai din raţiuni de ordin fiscal, pentru a se beneficia de reduceri sau exonerări de
impozite datorate statului.

130
 7.4.2. Proiectul de fuziune sau de divizare
Fuziunea sau divizarea se hotărăşte de fiecare societate în parte, în adunarea generală
a asociaţilor.
Administratorii societăţilor care participă la fuziune sau divizare întocmesc un proiect
de fuziune sau de divizare care va cuprinde:
- forma, denumirea şi sediul social al tuturor societăţilor participante;
- fundamentarea şi condiţiile fuziunii sau ale divizării;
- stabilirea şi evaluarea activului şi pasivului care se transmit societăţilor beneficiare;
- modalităţile de predare a părţilor sociale şi data la care acestea dau dreptul la
dividende
- raportul de schimb al acţiunilor sau al părţilor sociale şi, după caz, cuantumul sultei
care se plăteşte; nu vor putea fi schimbate pentru acţiuni emise de societatea
absorbantă acţiunile societăţii absorbite al căror titular este, direct prin persoane
interpuse, societatea absorbantă ori chiar societatea absorbită;
- cuantumul primei de fuziune sau de divizare;
- data situaţiei financiare de fuziune/divizare care va fi aceeaşi pentru toate societăţile
participante;
- orice alte date care prezintă interes pentru fuziune sau divizare.
Proiectul de fuziune sau de divizare se va depune la Oficiul registrului comerţului unde
este înmatriculată fiecare societate, pentru a fi vizat de către judecătorul delegat. Proiectul
vizat se publică pe cheltuiala părţilor în Monitorul Oficial al României, integral sau parţial,
potrivit dispoziţiilor judecătorului delegat.
Creditorii societăţilor care fuzionează ori se divid, precum şi orice altă persoană
prejudiciată pot face opoziţie dacă au creanţe anterioare publicării proiectului de fuziune sau
de divizare. Opoziţia suspendă executarea fuziunii sau a divizării, până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti de soluţionare a cererii.
Operaţiunea de fuziune sau de divizare nu este suspendată, în cazul în care societatea
debitoare face dovada plăţii datoriilor sau prezintă garanţii acceptate de creditori, ori se
înţelege cu aceştia în legătură cu plata datoriilor.

Secţiunea 8
Lichidarea societăţilor comerciale

8.1. Aspecte comune lichidării pentru toate formele de societăţi

comerciale

8.1.1. Noţiune
În sens larg, prin lichidare, doctrina juridică înţelege toate operaţiunile care au drept
scop terminarea afacerilor în curs în momentul declarării dizolvării, astfel încât să se poată
obţine realizarea activului, plata pasivului şi repartizarea activului patrimonial net între
asociaţi. Faţă de acest înţeles, într-un sens restrâns se consideră că lichidarea cuprinde
operaţiile efectuate între momentul declarării dizolvării şi momentul repartizării activului
patrimonial net între asociaţi.
Pentru lichidarea şi repartizarea patrimoniului social, chiar dacă în actul constitutiv se
prevăd norme în acest scop, sunt obligatorii următoarele reguli:
 până la preluarea funcţiei de către lichidatori, administratorii continuă mandatul lor,
cu excepţia prerogativelor prevăzute la art. 233;

131
  actul de numirea a lichidatorilor sau sentinţa care îi ţine locul şi orice act ulterior care
ar aduce schimbări în persoana acestora, trebuie depuse, prin grija lichidatorilor, la
oficiul registrului comerţului pentru a fi înscrise şi date spre publicare.
Lichidatorii răspund la fel ca şi administratorii, iar împotriva deciziilor lor creditorii pot
face opoziţie.

8.1.2. Drepturile şi obligaţiile lichidatorilor

 În desfăşurarea operaţiunii de lichidare, lichidatorii au următoarele obligaţii:
 să facă un inventar şi să încheie un bilanţ, care să constate situaţia exactă a activului şi
pasivului societăţii;
 să păstreze patrimoniul societăţii, registrele ce li s-au încredinţat de administratori şi
actele societăţii;
 să întocmească un registru cu toate operaţiunile lichidării, în ordinea datei lor;
 să ceară asociaţilor care răspund nelimitat sau care nu au efectuat integral
vărsămintele, dacă sunt debitori faţă de societate, sumele la care erau obligaţi;
 să ceară radierea societăţii din registrul comerţului în termen de 15 zile de la
terminarea lichidării.
 Lichidatorii au următoarele drepturi:
 să execute şi să termine operaţiunile de comerţ referitoare la lichidare;
 să stea în judecată în calitate de reclamant sau de pârât în interesul lichidării
patrimoniului societăţii ;
116 

 să vândă prin licitaţie publică bunurile mobile şi imobile ale societăţii, să facă
tranzacţii;
 să lichideze şi să încaseze creanţele societăţii.
Termenul în care trebuie terminată lichidarea este de cel mult un an de la data
dizolvării, tribunalul, în cazuri excepţionale având posibilitatea să prelungească termenul, cu
câte 6 luni, dar nu mai mult de 24 de luni, cumulat.
Lichidatorii, după terminarea lichidării patrimoniului societăţii, trebuie să întocmească
bilanţul de lichidare şi să propună repartizarea activului între asociaţi.
Asociaţii pot fi plătiţi în contul părţilor sociale pe care le deţin, numai după achitarea
creditorilor sociali.

8.2. Operaţiuni specifice procedurii de lichidare

Procedura lichidării este instituită în favoarea asociaţilor, potrivit art. 252 alin. 4 din
Legea nr. 31/1990, republicată, şi i se aplică „regulile stabilite prin actul constitutiv şi prin
lege, în măsura în care nu sunt incompatibile cu lichidarea”.
Pe întreaga durată a lichidării, personalitatea juridică a societăţii comerciale în
cauză subzistă intactă. Societatea foloseşte în continuare firma înregistrată, singura
restricţie impusă de art. 252 alin. 5 constând în obligaţia ca toate actele ce emană de la
societate să arate că aceasta este în lichidare.
 Înlocuirea organelor de administrare
Ca efect al dizolvării societăţii, administratorii trebuie să fie înlocuiţi prin
lichidatori. Numirea acestora poate fi voluntară sau judiciară.
Dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel, pentru desemnarea voluntară se cere
unanimitatea de voturi a asociaţilor.
În cazul în care nu se poate obţine cvorumul legal, numirea lichidatorilor se face de
către instanţa judecătorească, la cererea oricărui administrator sau asociat.
Pentru a decide, instanţa trebuie să asculte pe toţi asociaţii şi administratorii.
Împotriva sentinţei pronunţată de instanţă se poate declara numai recurs ( apel potrivit
Noului Cod de procedură civilă) în termen de 15 zile de la pronunţare.
132
 Actul de numire a lichidatorilor sau sentinţa care-i ţine locul, precum şi orice act ulterior
care ar aduce schimbări în persoana acestora, trebuie depusă la Oficiul registrului comerţului
pentru a fi înscrise de îndată şi publicate în Monitorul Oficial conform art. 252 alin. 1 lit. b
din Legea nr. 31/1990, republicată, prin grija lichidatorilor.
Lichidatorii pot fi persoane fizice sau persoane juridice.
Lichidatorii persoane fizice sau reprezentanţii permanenţi – persoane fizice – ai
societăţii lichidatoare trebuie să fie lichidatori autorizaţi.
Administratorii sunt obligaţi să-şi continue mandatul până la intrarea în funcţie a
lichidatorilor, fără a mai avea dreptul de a întreprinde noi operaţii în numele societăţii
comerciale.
După publicarea în Monitorul Oficial a numirii lichidatorilor, nici o acţiune nu mai
poate fi exercitată pentru societate sau în contra acesteia decât în numele lichidatorilor sau
împotriva lor.
 Predarea gestiunii
Preluarea de către lichidatori a administraţiei se efectuează prin întocmirea unor acte de
predare-primire.
Potrivit regimului general – instituit de art. 253 alin. (3) din Legea nr. 31/1990,
republicată, predarea gestiunii se realizează în temeiul inventarului şi bilanţului.
Aceste documente trebuie să constate situaţia exactă a activului, cât şi a pasivului
societăţii. Îndată după intrarea în funcţie, lichidatorii au datoria ca, împreună cu
administratorii societăţii, să întocmească inventarul şi să încheie bilanţul, semnând aceste
acte.
Lichidatorii sunt obligaţi să primească şi să păstreze patrimoniul şi actele societăţii.
Ei trebuie să ţină un registru cu toate operaţiile lichidării, în ordinea datei lor.
 Restrângerea obiectului gestiunii
Lichidatorii sunt îndreptăţiţi să exercite acele atribuţii care le sunt conferite de
adunarea generală a asociaţilor, printr-o hotărâre adoptată cu aceeaşi majoritate care este
necesară şi pentru numirea lor.
Activitatea lichidatorilor poate fi prelungită pe durata anului în care a avut loc numirea
lor.
Lichidatorii trebuie să execute şi să termine operaţiile referitoare la lichidare. În cazul în
care întreprind noi operaţii comerciale care nu sunt necesare scopului lichidării, sunt
răspunzători personal şi solidar de executarea lor. Astfel, prin norme imperative, legiuitorul
restrânge obiectul gestiunii pe care o exercită lichidatorii.
Lichidatorii pot fi acţionaţi în judecată – ca reprezentanţi ai societăţii comerciale - în
interesul acesteia, dar numai pentru actele de lichidare.
Pentru a recupera sumele datorate societăţii, lichidatorii trebuie să urmărească pe
debitorii societăţii. Lichidităţile vor servi pentru satisfacerea creditorilor sociali şi a
drepturilor cuvenite asociaţilor.
Bunurile din patrimoniul societăţii vor fi transformate în numerar, scop în care
lichidatorii au dreptul să vândă – prin licitaţie publică – imobilele şi orice avere mobiliară;
vânzarea bunurilor nu se va face în „bloc”, ci numai singular, fiecare bun în parte.
Lichidatorii trebuie să facă tranzacţii în numele societăţii, să lichideze şi să încaseze
creanţele societăţii, chiar în caz de faliment al debitorilor, dând chitanţă.
 Lichidarea pasivului social
Sumele obţinute de lichidatori în condiţiile anterior examinate servesc, în mod prioritar,
pentru stingerea datoriilor societăţii comerciale.
În reglementarea Legii nr. 31/1990, republicată, activitatea de lichidare şi de repartizare
a patrimoniului social este de competenţa lichidatorilor, iar nu a instanţei judecătoreşti.
Implicarea directă a instanţei judecătoreşti în operaţiunea de lichidare este greşită.
Competenţa instanţei de judecată în faza lichidării societăţilor comerciale este strict
reglementată de lege în două cazuri:
133
  formularea unei cereri pentru numirea lichidatorilor, atunci când nu se poate întruni
unanimitatea voturilor asociaţilor, asupra persoanei acestora (art. 264 alin. 3);
 atunci când asociaţii formulează o opoziţie la bilanţul de lichidare întocmit de
lichidatori (art. 268 alin. 3).
 Drepturile creditorilor sociali
Cumulativ cu obligaţia lichidatorilor de a asigura stingerea datoriilor sociale, creditorii
societăţii comerciale sunt ei înşişi în măsură să-şi valorifice drepturile corespunzătoare.
Lichidarea se face în interesul asociaţilor, dar fără a vătăma pe creditori.
În sensul arătat, art. 260 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată, prevede că
„lichidarea nu liberează pe asociaţi şi nu împiedică deschiderea procedurii de faliment a
societăţii”.
Astfel, în cazul în care un asociat răspunde nelimitat pentru obligațiile societății,
răspunderea sa va fi nelimitată și în faza lichidării societății.
În cazul asociatului care răspunde pentru obligațiile societății în limita aportului la
capitalul social, răspunderea va fi limitată și în faza lichidării, cu excepția cazului când,
folosindu-se de răspunderea limitată, îi fraudează pe creditori prin acte cum ar fi dispunerea
de bunurile societății ca și cum ar fi personale sau prin diminuarea patrimoniului societății în
interesul propriu sau al unor terți; în această situație răspunderea asociatului în cauza va fi
nelimitata.
Atunci când nu recurg la procedura declarării societăţii în stare de faliment, creditorii
dispun de acţiuni în justiţie, pe care le pot îndrepta atât împotriva lichidatorilor, cât şi contra
asociaţilor.
Contra lichidatorilor, creditorii societăţii au dreptul de a exercita acţiunile care decurg
din creanţele ajunse la termen. Posibilitatea urmăririi este însă mărginită numai „până la
concurenţa bunurilor existente în patrimoniul societăţii”.
Creditorii sociali se pot îndrepta asupra asociaţilor pentru plata sumelor datorate din
valoarea aporturilor la capitalul societăţii, dacă asociaţii nu au făcut vărsămintele la capitalul
social.
Pe durata existenţei societăţii, dreptul de a cere asociaţilor restanţieri (al căror aport nu a
fost predat integral) să-şi îndeplinească obligaţia asumată, aparţine administratorilor şi
lichidatorilor.
 Drepturile asociaţilor
Asociaţii au dreptul de a-şi recupera valoarea aporturilor subscrise la data înfiinţării
societăţii comerciale sau cu prilejul majorării ulterioare a capitalului social.
În faza dizolvării societăţii, drepturile asociaţilor pot fi satisfăcute doar după acoperirea
pasivului social.
Potrivit art. 256 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, republicată „lichidatorii nu pot plăti
asociaţilor nici o sumă în contul părţilor ce li s-ar cuveni din lichidare, înaintea achitării
creditorilor societăţii”.
Creditorii pot cere ca sumele realizate în cursul lichidării să fie depuse la Casa de
Economii şi Consemnaţiuni ori la o societate bancară. Aceste sume pot fi repartizate chiar în
timpul lichidării, dar după îndeplinirea tuturor obligaţiilor societăţii scadente sau care vor
ajunge la scadenţă, în măsura în care rămâne un disponibil de cel puţin 10% din cuantumul
lor.
Împotriva deciziei prin care lichidatorii repartizează astfel asociaţilor numeralul,
creditorii societăţii pot introduce opoziţie la instanţa competentă, în termen de 15 zile de la
data deciziei. Opoziţia suspendă decizia de repartizare.
 Întocmirea şi executarea situaţiei financiare finală
Faza de lichidare a societăţii comerciale se încheie prin întocmirea situaţiei financiare
finale. Aceasta trebuie să stabilească modul de repartizare a activului între asociaţi. Situaţia
financiară finală va fi semnată de lichidatori.

134
 Orice asociat nemulţumit de propunerea de repartizare a activului, făcută de lichidatori,
poate introduce opoziţie la instanţă în termen de 15 zile, termen ce se calculează de la data
notificării.
În ceea ce priveşte registrele şi actele societăţii, după aprobarea socotelilor şi
terminarea repartiţiei, acestea vor fi depuse de lichidatori la asociatul desemnat de majoritate.
Registrele tuturor societăţilor comerciale lichidate trebuie păstrate timp de cinci ani,
termenul calculându-se de la data depunerii lor, în condiţiile arătate mai sus.
 Radierea societăţii comerciale din registrul comerţului
După terminarea lichidării, lichidatorii trebuie să ceară radierea societăţii din registrul
comerţului, radiere care se poate face şi din oficiu (art. 260 alin 10 LSC).
La data îndeplinirii formalităţilor de radiere, personalitatea juridică a societăţii
încetează, atât în raporturile dintre asociaţi, cât şi faţă de terţele persoane.

Cuvinte – cheie :
 Excludere : sancţiune aplicată asociatului care nu îşi îndeplineşte obligaţiile
asumate faţă de societate ori săvârşeşte anumite fapte potrivnice intereselor
societăţii ce intervine, de regulă în cazul societăţilor de persoane şi a SRL , în
situaţii prevăzute în mod expres de lege .
 Retragere: ieşirea voluntară a unui asociat din societate, cu consecinţa încetării
calităţii de asociat a acestuia.
 Dizolvare societăţilor comerciale: etapă în procesul de încetare a personalităţii
juridice a acestora, formată dintr-un ansamblu de operaţiuni care au ca urmare,
de regulă, lichidarea patrimoniului societăţilor în cauză. Dizolvarea se poate
produce:
o pe baza unei hotărâri a asociaţilor;
o prin hotărârea instanţei judecătoreşti;
o în virtutea legii (de drept).
 Fuziunea: se realizează fie prin absorbţia unei societăţi de către o altă societate,
fie prin contopirea a două sau mai multe societăţi pentru a constitui o societate
nouă.
 Divizare totală: se realizează prin împărţirea patrimoniului unei societăţi care îşi
încetează existenţa, între două sau mai multe societăţi existente sau care iau fiinţă
prin acest procedeu.
 Divizarea parţială: se realizează atunci când se desprinde o parte din
patrimoniul unei societăţi care-şi păstrează existenţa şi se transmite acea parte
către o altă societate, constituindu-se o societate nouă din fracţiunea respectivă
de patrimoniu.
 Lichidarea: toate operaţiunile care au drept scop terminarea afacerilor în curs în
momentul declarării dizolvării, astfel încât să se poată obţine realizarea activului,
plata pasivului şi repartizarea activului patrimonial net între asociaţi.

 VERIFICAŢI-VĂ CUNOŞTINŢELE

1. Asociaţii comanditaţi pot aduce la capitalul social:

a) numai lichidităţi;
b) numai bunuri în natură;
c) lichidităţi, bunuri în natură şi creanţe;
d) numai creanţe;
e) industrie sau muncă.
135
 2. Administrarea societăţilor în nume colectiv se realizează:
a) numai de asociaţi;
b) numai de către terţe persoane;
c) de asociaţi dar şi de neasociaţi;
d) numai de asociaţii fondatori;
e) numai de asociaţii care au aporturi în natură.

3. Prospectul de emisiune de acţiuni necesar la constituirea societăţii pe acţiuni prin

subscripţie publică se autorizează de către:
a) instanţa de judecată ;
b) judecătorul delegat la Oficiul registrului comerţului;
c) Camera de Comerţ şi Industrie teritorială;
d) Preşedintele Tribunalului judeţean;
e) Preşedintele Tribunalului Municipiului Bucureşti;

4. Titularul de obligaţiuni are dreptul să încaseze de la societatea emitentă:

a) redevente;
b) dividende;
c) dobânzi;
d) bonificaţii;
e) dividende şi bonificaţii;

5. Dacă în actul constitutiv nu se prevede altfel, bunurile în natură aportate la

capitalul social, trec în proprietatea societăţii în momentul:
a) autentificării actului constitutiv;
b) înmatriculării societăţii în registrul comerţului;
c) publicării în Monitorul Oficial a încheierii de autorizare a înfiinţării societăţii;
d) predării efective a bunului care face obiectul aportului;
e) evaluării bunului de către experţi desemnaţi de judecătorul delegat la Oficiul
registrului comerţului.

6. Cesiunea părţilor sociale în cazul S.R.L. faţă de terţe persoane se face:

a) în orice condiţii;
b) cu unanimitate de voturi;
c) cu consimţământul asociaţilor care reprezintă cel puţin 3/4 din capitalul social;
d) cu consimţământul asociaţilor care reprezintă cel puţin 1/2 din capitalul social;
e) cu consimţământul asociaţilor care reprezintă cel puţin 2/3 din capitalul social.

7. Hotărârile privind modificarea actelor constitutive se iau cu votul tuturor

asociaţilor în cazul:
a) societatea în comandită pe acţiuni;
b) societatea cu răspundere limitată;
c) societatea în comandită simplă;
d) societatea pe acţiuni;
e) societatea în nume colectiv;

8. Societatea comercială încetează a mai exista ca entitate juridică în momentul în

care:
a) societatea comercială se află într-una din situaţiile de fapt prevăzute de legiuitor ca
fiind caz de dizolvare;

136
 b) societatea comercială se află în curs de lichidare judiciară ca urmare a stării de
faliment;
c) societatea comercială depune la Oficiul registrului comerţului un proiect de fuziune
cu o altă/alte societăţi comerciale;
d) lichidatorii întocmesc bilanţul contabil final;
e) judecătorul delegat dispune radierea societăţii din registrul comerţului.

9. Societatea comercială pe acţiuni se dizolvă ori de câte ori se află într-una din
următoarele situaţii:
a) declararea nulităţii societăţii;
b) adunarea generală a asociaţilor hotărăşte majorarea capitalului social;
c) decesul administratorului unic sau al unuia dintre administratori (dacă sunt mai mulţi
administratori);
d) decesul unuia dintre membrii fondatori;
e) decesul cenzorilor societăţii.

10. Creditorii societăţii pot face opoziţie:

a) numai în cazul reducerii capitalului social;
b) numai în cazul majorării capitalului social;
c) numai în cazul fuziunii şi divizării societăţii;
d) numai în cazul dizolvării anticipate a societăţii;
e) în cazul reducerii capitalului social, al fuziunii, divizării şi dizolvării anticipate a
societăţii

Bibliografie selectivă

1. Legea nr. 31/1990, privind societăţile comerciale, modificată prin Legea nr. 441/2006,
publicată în Monitorul Oficial nr. 995/28.11.2006 şi prin O.U.G. nr.82/2007, publicată în
M.Of. nr. 446/29.06.2007
2. Smaranda Angheni, Drept comercial. Profesioniștii-comercianți, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2013, p. 221-269.
2. Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica, Drept comercial, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008, p. 187-221
3. Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2009, p. 238-427
4. Stanciu D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea, Societăţile comerciale.
Reglementare, doctrină, jurisprudenţă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005

137
 BIBLIOGRAFIE
1. Smaranda Angheni, Drept comercial. Profesioniștii-comercianți, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2013
2. S. Angheni – Drept comercial, coordonator, Ed. All Beck , Bucureşti, 2004
3. S. Angheni – Drept comercial, coordonator, Ed. C.H Beck , Bucureşti, 2008
4. S. Angheni – (coordonator), Legea societăţilor comerciale pe înţelesul tuturor, Ed. Rentrop &
Straton, Bucureşti, 1997
5. S. Angheni, Societăţile cu răspundere limitată de la A la Z, (consilier) Rentrop & Straton, 1998
6. I.L. Georgescu – Drept comercial român, vol I, Bucureşti,1946, Ed. All Beck, 2002
7. St. D. Cărpenaru, Drept comercial român, Ed. Universul Juridic Bucureşti, 2007
8. St. D. Cărpenaru, Tratat de Drept comercial român, Ed. Universul Juridic Bucureşti, 2009
9. S. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea – Societăţile comerciale, Reglementare,
doctrina jurisprudenţă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001
10. S. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea – Societăţile comerciale, Reglementare,
doctrina jurisprudenţă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009
11. Stanciu D. Cărpenaru (coordonator) – Legea societăţilor comerciale - comentariu pe articole,
Ed. C.H Beck, 2006
12. O. Căpăţână – Societăţile comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1991, 1996
13. E. Cârcei, Societăţile comerciale pe acţiuni, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999
14. C. Lefter – Societatea cu răspundere limitată, Ed. Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1993
15. V. Pătulea, C. Turianu – Drept comercial, Practica judiciară adnotată, Ed. All Beck, Bucureşti,
1999
16. I. Turcu – Teoria şi practica dreptului comercial român, vol I, ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998
17. I. Turcu – Tratat de insolvenţă, Ed. Ch. Beck, Bucureşti, 2006
18. C. Capriel, Procedura reorganizării şi lichidării judiciare, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1995
19. Cesare Vivante, Principii de drept comercial, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1928
20. G. Habrecht, A. Couret, J.J. Barbieri, Droit Commercial, Paris, 1988
21. G. Ripert, R. Roblot, Traite de droit commercial, Tome I, Paris,1993
22. M. Pedamon, Droit commercial, Dalloz, Paris, 1994
23. R. Savatier, J.M. Laloup, Droit Commercial, Actes de commerce, commercants, fonds de
commerce, Paris, 1993
24. Y. Guyon, Droit des affaires, Tome I, 8eme edition, Economica, Paris, 1994
25. M. Cozian, A. Viandier, F. Deboissy, Droit des societes, 16eme edition, Litec Paris, 2003
26. Revista de Drept Comercial, 1990 – 2009
27. Revista Dreptul, 1990 – 2009
28. Revista Juridica, 2000 – 2001
29. Revista Pandectele Române, 2000 – 2009
30. Curierul Judiciar, 2001 – 2009
31. Revista română de drept privat, Universul Juridic, 2007 – 2009
32. Culegerile de practică judiciară în materie comercială ( Decizii ale Curţii Supreme de Justiţie,
ale Curţilor de Apel şi ale Tribunalului Bucureşti ), 1990-2003
33. Buletinul jurisprudenţei, 1990 – 2003, All Beck, 2004
34. Buletinul Casaţiei, 2005 – 2009
35. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Buletinul jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 2005
36. Curtea de Apel Bucureşti, Culegere de practică judiciară în materie comercială, 2002, 2003,
2004, 2005, Ed. Universul Juridic Bucureşti, 2006
37. I. Deleanu, Gh. Buta, Procedura somaţiei de plată, Doctrină şi jurisprudenţă, Ed. C.H.
Beck, 2006

138
Acte normative principale
1. Noul Cod Civil
2. Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, publicată în M. Of. nr. 126- 127/17
noiembrie 1990, modificată şi republicată în M.Of. nr.33/ 29 ianuarie 1998, modificată
prin Legea nr. 99/ 19999; OUG nr. 76/ 2001, prin Legea nr. 161/ 2003, prin Legea nr.
441/ 2006 şi prin OUG nr. 82/2007
3. Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, publicată în M.Of. nr. 121/ 7
noiembrie 1990, modificată şi republicată în M. Of. nr. 49/ februarie 1998, modificată
prin OUG nr. 76/ 2001 şi prin Legea nr. 161/2003, prin Legea nr. 441/ 2006 şi prin
OUG nr. 82/2007
4. Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei publicată în M.Of. nr. 359/ 2006;
5. Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri de accelerare a reformei economice, publicată
în M. Of. nr. 236/ 27 mai 1999;
6. OUG nr.44/2008 privind desfăşurarea activităţii economice de către persoana fizică
autorizată, întreprinderea individuală şi întreprinderea familială, publicată în M.Of.
nr.328/25 aprilie 2008
7. Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei, publicată în M.Of. nr. 279/ 21 aprilie 2003;
8. Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic publicată în M. Of. nr. 483/ 5 iulie
2002;
9. Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între
comercianţi şi consumatori, publicată în M. Of. nr. 560/ 2000;
10. O.G. nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligaţiile băneşti, publicată în
M.Of. nr. 26/ 25 ianuarie 2000 modificată şi completată prin Legea nr. 356/ 2002
publicată în M. Of. nr. 425/ 18 iunie 2002;
11. Legea nr. 469/2002 privind unele măsuri pentru întărirea disciplinei contractuale,
publicată în M. Of. nr. 704/ 26 septembrie 2002.

139