Sunteți pe pagina 1din 374

DREPT PENAL – PARTEA GENERALĂ

Conf. univ. dr. IOAN GRIGA

Obiective
Cursul îşi propune însuşirea de către studenţi a dispoziţiilor Părţii
generale a dreptului penal în vederea asigurării bazei teoretice necesare
studierii, ulterior, a Părţii speciale a dreptului penal şi a celorlalte ştiinţe
penale prevăzute în planul de învăţământ al Facultăţii de Drept.
SEMESTRUL I
1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Generalităţi privind dreptul penal


Dreptul penal, ca ramură de drept. Termenul de drept penal
cunoaşte două accepţiuni: ramură a sistemului de drept, ce cuprinde o
totalitate de norme juridice care au ca obiect de reglementare cele 3
instituţii fundamentale: infracţiunea; răspunderea penală; sancţiunile de
drept penal; ştiinţa dreptului penal, ce cuprinde totalitatea ideilor şi
concepţiilor despre instituţiile fundamentale de drept penal.
Definiţia dreptului penal. Dreptul penal, ca ramură a sistemului de
drept din România, e format din totalitatea normelor juridice legiferate de
puterea legislativă care stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, condiţiile
răspunderii penale, sancţiunile şi alte măsuri ce urmează a fi aplicate sau
luate de către instanţele judecătoreşti faţă de persoanele care au săvârşit
infracţiuni, în scopul apărării celor mai importante valori sociale ale
statului de drept.
Caracterele dreptului penal
• dreptul penal este o ramură de drept distinctă alături de alte ramuri
de drept;
• dreptul penal are autonomie în raport cu celelalte ramuri de drept;
• dreptul penal are o structură unitară;
• dreptul penal este format dintr-o totalitate de norme juridice cu
aceeaşi reglementare;

13
• normele dreptului penal stabilesc expres infracţiunile, condiţiile de
tragere la răspundere penală a persoanelor care le săvârşesc, precum şi
sancţiunile;
• dreptul penal are un scop specific - apărarea valorilor sociale
fundamentale (arătate în art. 1 din C. pen.);
• instituţiile acestei ramuri de drept sunt: infracţiunea; răspunderea
penală; sancţiunile de drept penal (pedepsele, măsurile educative şi
măsurile de siguranţă);
• dreptul penal este o ramură de drept public, deoarece întotdeauna
unul dintre subiectele raportului juridic de drept penal este statul.
Obiectul dreptului penal îl constituie apărarea relaţiilor sociale în
complexitatea lor. În cadrul acestor relaţii, membrii societăţii au îndatorirea
de a nu vătăma sau pune în pericol prin faptele lor valorile sociale
fundamentale.
Relaţiile sociale au o existenţă obiectivă, anterioară încălcării legii,
fie sub forma unor relaţii de cooperare, fie sub forma unor relaţii de conflict
ce apar după încălcarea legii.
Dreptul penal are ca obiect relaţiile de conflict ce apar între stat, ca
titular al ordinii de drept (reprezentant al societăţii pentru apărarea acestor
valori), şi infractori.
Scopul dreptului penal este prevăzut în art. 1 C. pen. potrivit căruia
,,legea penală apără, împotriva infracţiunilor România, suveranitatea,
independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi
libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept”.
Aşadar, scopul dreptului penal este de a apăra societatea în ansamblu,
membrii săi în particular, împotriva tuturor faptelor antisociale ce cad sub
incidenţa legii penale.
Definiţie. Ştiinţa dreptului penal este o ramură a ştiinţelor juridice şi
reprezintă totalitatea conceptelor, definiţiilor şi teoriilor privitoare la
instituţiile dreptul penal.
Studiind normele juridice penale, ştiinţa dreptului penal trebuie să
explice originea acestora, conţinutul şi structura lor, să analizeze condiţiile
obiective care impun apărarea socială a valorilor ce cad sub incidenţa
normelor dreptului penal, să stabilească măsurile necesar a fi adoptate
pentru prevenirea şi combaterea infracţionalităţii.

Sarcinile ştiinţei dreptului penal:


- studiază normele şi instituţiile dreptului penal în complexitatea şi
dinamismul lor;
- cercetează practica judiciară pentru a observa concordanţa dintre
principiile exprimate în norme juridice penale;
14
- analizează evoluţia fenomenului infracţional;
- propune noi soluţii legislative pentru perfecţionarea legislaţiei penale.

2. PRINCIPIILE ŞI IZVOARELE DREPTULUI


PENAL ROMÂN
Principiile dreptului penal român
Definiţie. Acestea reprezintă totalitatea ideilor, concepţiilor şi
regulilor care călăuzesc şi străbat întregul drept penal şi activitatea de
luptă împotriva infracţiunilor.
Caracterizare
Principiile dreptului penal român se împart în trei categorii:
fundamentale; generale; instituţionale. Ele îşi găsesc aplicarea în toate
instituţiile dreptului penal (infracţiunea, răspunderea şi sancţiunile).
Principiul legalităţii (Nullum crimen sine lege; Nulla poena sine lege):
- nu este un principiu specific dreptului penal, ci acesta guvernează
întreg sistemul de drept;
- a fost formulat pentru prima oară în timpul revoluţiei burgheze din
Franţa în anul 1789;
- a fost reafirmat în 1948 în Declaraţia universală a drepturilor
omului;
- constituie o garanţie a libertăţii persoanei împotriva abuzurilor,
astfel că legea penală se aplică numai pentru faptele prevăzute de aceasta;
- a fost încălcat flagrant între anii 1948-1956, când exista instituţia
analogiei;
- este consacrat expres în actualul Cod penal în art. 2, dar este
completat şi de art. 11;
- îşi găseşte aplicarea în toate instituţiile dreptului penal astfel:
nullum crimen sine lege (nici o infracţiune în afara legii); nulla poena sine
lege (nici o sancţiune în afara legii); nullum judicium sine lege (instituţia
sancţiunii şi a răspunderii);
- respectându-se acest principiu, nu va fi trasă la răspundere penală
persoana care nu a săvârşit o infracţiune şi, totodată, nu va fi trasă la
răspundere penală o persoană care a săvârşit o faptă ce nu era prevăzută la
acea vreme ca infracţiune în lege.

Principiul egalităţii în fata legii penale:

15
- este nu numai un principiu de bază în dreptul penal, dar şi un
principiu constituţional prevăzut în art. 16 din Constituţia României;
- subliniază egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii penale,
indiferent de vârstă, sex, rasă, culoare, apartenenţă politică etc.;
- nu este prevăzut în mod expres de Codul penal, dar se deduce din
întreaga legislaţie penală.
Principiul umanismului:
- este un principiu prevăzut în Constituţia României, dar şi în
numeroase articole din Codul penal; astfel, art. 22 din Constituţie prevede:
„Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică sunt
garantate”; „Nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă
sau de tratament inuman ori degradant”; „Pedeapsa cu moartea este
interzisă”;
- conform acestui principiu, constrângerea penală trebuie să aibă un
caracter uman.
Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală:
- reprezintă şi scopul legii penale prevăzut în art. 1 C. pen.;
- presupune ca întreaga reglementare juridico-penală să asigure
prevenirea săvârşirii faptelor periculoase, atât prin conformare (prevenţie
generală), cât şi prin constrângere (prevenţie specială);
- prevenirea constă în: incriminarea faptelor periculoase, dar şi în
pedepsirea celor care nu respectă legile;
- prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni constituie însuşi scopul
pedepsei (art. 52 C. penal).
Principiul infracţiunii - ca unic temei al răspunderii penale:
- este un principiu specific dreptului penal şi prevăzut expres în
art. 17 alin. 2 C. penal;
- funcţionează ca o garanţie a libertăţii persoanei, căci fără
săvârşirea unei infracţiuni nu se poate antrena răspunderea penală;
- conform acestui principiu, dreptul penal respinge aşa-zisa
răspundere obiectivă pentru o faptă săvârşită fără vinovăţie sau pentru o
faptă care nu îndeplineşte cumulativ toate cele trei condiţii prevăzute de
lege (să prezinte pericol social, să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie
prevăzută de lege).
Principiul personalităţii răspunderii penale:
- nu este prevăzut expres în Codul penal, însă se deduce din condiţiile
privind răspunderea penală;

16
- este un principiu specific dreptului penal conform căruia fiecare
trebuie să răspundă personal pentru faptele sale; în dreptul penal nu se
poate antrena răspunderea penală pentru fapta altei persoane sau
răspunderea colectivă (în proiectul viitorului Cod penal este prevăzută
răspunderea penală a persoanelor juridice).
Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal:
- este prevăzut expres în art. 72 din Codul penal, fiind un principiu
specific acestei ramuri de drept;
- presupune aplicarea sancţiunilor proporţional cu gravitatea faptei
săvârşite; cu periculozitatea infractorului; cu condiţiile în care a fost
săvârşită infracţiunea;
- această individualizare este de trei feluri: legală (faza elaborării legii
penale); judiciară, realizată în concret după săvârşirea infracţiunii (faza
aplicării pedepsei); administrativă, realizată în faza executării pedepsei.
Principiul incriminării faptelor care prezintă un anumit grad de
pericol social:
- este un principiu specific dreptului penal şi este prevăzut în art. 17
alin. 1 din C. penal;
- constă în interzicerea ca infracţiuni doar a acelor fapte care prezintă
un grad de pericol social mai ridicat, deosebindu-se astfel de contravenţii şi
abateri;
- se ştie că infracţiunea este forma de ilicit care prezintă gradul de
pericol social cel mai ridicat.
Principiul instituirii unui regim special de sancţionare pentru
infractorii minori:
- este un principiu specific dreptului penal consacrat expres în art.
109 în cadrul Titlului V al Codului penal;
- se referă în special la:
• vârsta răspunderii penale
− până la 14 ani minorii nu răspund penal;
− între 14-16 ani numai dacă se dovedeşte că au avut discer-
nământ;
− de la 16 ani răspund penal;
• limitele pedepselor (închisorii şi amenzii), care se reduc
întotdeauna la jumătate - art.109 alin. 1 C. pen.;
• condamnările pronunţate pentru faptele săvârşite în timpul
minorităţii nu atrag incapacităţi sau decăderi - art. 109 alin. 4 din
C. penal;

17
• condamnările pentru infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii
nu atrag starea de recidivă - art. 38 lit. a C. penal;
• termenele de prescripţie sunt reduse la jumătate - art. 129 din C.
penal;
• minorilor nu li se aplică pedepsele complementare - art. 109
alin. 3 din C. penal;
• libertatea condiţionată a minorilor are loc în condiţii mult mai
avantajoase decât pentru majori - art. 60 alin. 2 din C. penal;
• prioritar, nu li se aplică pedepse, ci măsuri educative prevăzute
de art. 101 C. penal.
Izvoarele dreptului penal român
Definiţie. Acestea sunt acte juridice care, în cuprinsul lor, stabilesc
faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile ce se pot aplica, condiţiile
răspunderii penale, precum şi actele normative care prevăd dispoziţii
obligatorii de respectat în procesul de elaborare şi aplicare a dreptului
penal.
Izvoarele dreptului penal român pot fi: materiale şi formale; interne şi
externe; directe şi indirecte.
Cadrul izvoarelor: Constituţia României; Codul penal; Legile penale
speciale; Legile speciale nepenale cu dispoziţii penale; Legile gene-rale care
conţin dispoziţii penale; Tratatele şi convenţiile internaţionale.
CONSTITUŢIA ROMÂNIEI este în acelaşi timp legea fundamentală a
ţării şi izvor al dreptului penal, deoarece consacră şi norme ce interesează exclusiv
dreptul penal: art. 1 prevede cele mai importante valori sociale; art. 15 - „Legea
dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contra-venţionale mai
favorabile”; art. 22 - „Pedeapsa cu moartea este interzisă” etc.
CODUL PENAL este principalul izvor de drept penal, deoarece în
cele două părţi ale sale (generală şi specială) cuprinde norme referitoare la
scopul legii penale, aplicarea legii penale, modul de tragere la răspundere
penală, aplicarea pedepselor, incriminările din partea specială etc.
LEGILE PENALE SPECIALE nu cuprind incriminări noi, ci vin să
completeze dispoziţiile Codului penal; de exemplu: Legea nr. 296/2001,
privind extrădarea; Legea nr. 143 / 2000, privind traficul şi consumul ilicit
de droguri.
LEGILE SPECIALE NEPENALE CU DISPOZIŢII PENALE nu au
caracter penal, însă cuprind unele dispoziţii penale, conţinând astfel incri-
minări separate faţă de C. penal; de exemplu:, Legea nr. 26/1996, Codul silvic.
TRATATELE ŞI CONVENŢIILE INTERNAŢIONALE devin izvoare
de drept penal în urma ratificării; nu toate tratatele internaţionale sunt
izvoare de drept penal, ci numai acelea care interesează această ramură de
18
drept, cum ar fi: tratatele şi convenţiile prin care statul român s-a angajat să
incrimineze şi să sancţioneze anumite fapte deosebit de grave; tratatele şi
convenţiile internaţionale privind asistenţa juridică internaţională în materie
penală.
LEGISLAŢIA PENALĂ ROMÂNĂ cuprinde totalitatea reglemen-
tărilor penale.
Raportul juridic de drept penal român reprezintă legătura
juridică dintre stat şi toţi ceilalţi membri ai societăţii, raport în care statul,
prin organele sale specializate, are dreptul de a impune respectarea
valorilor sociale, ocrotite de lege şi de a trage la răspundere penală pe cei
care au săvârşit infracţiuni, iar membrii societăţii au obligaţia de a se
conforma legii şi a suporta sancţiunile penale.
Feluri: de conformare; de conflict.

3. LEGEA PENALĂ, NORMELE PENALE


ŞI INTERPRETAREA LEGII PENALE
Legea penală
Definiţie. Conform art. 74 din Constituţie, prin lege penală se
înţelege actul normativ emis de Parlament după o procedură specială şi
care conţine norme de drept penal. Sau: conform art. 141 din Codul penal,
prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în
legi sau decrete.
Categorii de legi penale:
- după rolul pe care îl au în reglementarea relaţiilor de apărare
socială:
• legi penale generale – au o aplicare generală, cuprinzând principii
fundamentale şi norme prin care sunt încriminate imensa majoritate a
faptelor ce constituie infracţiuni (Codul penal);
• legi penale speciale – prin care sunt încriminate fapte dintr-un
anumit domeniu specific şi care au o aplicare mai restrânsă (asupra unui
anumit domeniu – Legea nr. 296/ 2001, privind extrădarea etc.).
În caz de concurs între cele două categorii de legi se va aplica legea
specială, conform adagiului specialia generalibus derogant;
- după durata în timp:
• permanente (cu durată nedeterminată - Codul penal);
• temporare (cu durată determinată - legile excepţionale);
- după natura necesităţii care a impus adoptarea lor:
• ordinare (care sunt adoptate în condiţii obişnuite – Codul penal);

19
• extraordinare (determinate de necesitatea apărării unor valori so-
ciale în situaţii excepţionale - război, calamităţi etc.). Acestea sunt, de
regulă, temporare.
Normele penale
Definiţie. Normele juridice penale reprezintă o specie de norme
juridice care se caracterizează prin conţinutul şi structura lor specifică,
prescriind reguli de drept penal, precum şi pedepse sau alte sancţiuni
specifice în cazul încălcării acestora.
Structura normei penale. În doctrină există opinii diferite cu privire
la structura normei penale; astfel, unii autori susţin că aceasta ar avea o
structură trihotomică, formată din ipoteză, dispoziţie şi sancţiune; alţi autori
susţin că aceasta ar avea o structură dihotomică, formată numai din
dispoziţie şi sancţiune. Această opinie ni se pare corectă, întrucât în foarte
puţine cazuri norma penală are o ipoteză, pentru că la marea majoritate a
normelor penale ipoteza este implicită (se subînţelege).
Categorii de norme penale:
- după sfera de incidenţă:
• generale - prevăd condiţiile în care se nasc, se modifică şi se sting
raporturile juridice penale;
• speciale - prevăd condiţiile în care o anumită faptă constituie
infracţiune şi sancţiunea ce se aplică.
- după structură:
• unitare - cuprind în structura lor dispoziţia şi sancţiunea;
• divizate - le lipseşte un element din cele două.
Acestea se împart în:
- norme de incriminare cadru - care cuprind dispoziţia şi sancţiunea,
însă prevederea faptelor interzise se face ulterior prin alte acte normative -
art. 281 C. pen.;
- norme de trimitere şi/sau de referire. Cele de trimitere se com-
pletează împrumutând elemente de la alte norme; astfel, norma de trimitere
rămâne independentă faţă de norma complinitoare (exemplu: art. 212 alin.
2 C. pen.). Cele de referire se completează ca şi primele, însă ele devin
dependente de norma complinitoare (exemplu: art. 255 alin. 1 C. pen.);
- după felul normei de conduită:
• prohibitive - care constau în abţinerea de a săvârşi o faptă
(infracţiuni comisive);
• onerative - care conţin o anumită conduită ce trebuie urmată
(infracţiuni omisive);
- după gradul de determinare a sancţiunii:

20
• cu sancţiuni absolut determinate: în dreptul nostru penal există o
singură normă cu pedeapsă absolut determinată, şi anume Decretul-Lege
nr. 6 / 1990, care pentru anumite infracţiuni a înlocuit pedeapsa cu moartea
prin detenţiunea pe viaţă;
• cu sancţiuni relativ determinate: acestea determină natura pedepsei
(închisoare) şi cele două limite ale acesteia (una minimă şi alta maximă);
• cu pedepse alternative – care cuprind pedepse principale de natură
diferită (închisoarea sau amenda);
• cu sancţiuni cumulative – în care se prevăd o pedeapsă principală şi
una complementară (închisoarea şi interzicerea unor drepturi).
Interpretarea legii penale
Definiţie. Interpretarea legii penale este o operaţiune logico-
raţională de lămurire a conţinutului şi scopului unei legi penale, pentru
aflarea şi explicarea înţelesului real al legii, potrivit voinţei legiuitorului
care a adoptat legea respectivă.
Necesitatea interpretării este impusă de: neclaritatea unor texte de
lege; existenţa unor termeni neînţeleşi care au nevoie de explicaţii;
particularizarea unor situaţii abstracte.
Formele interpretării
După organul sau persoana care face interpretarea:
1) oficială, efectuată de organe oficiale:
• autentică (organul care a emis legea): contextuală (făcută de
legiuitor în momentul adoptării legii); posterioară (făcută ulterior printr-un
act separat);
• judiciară (organul judiciar);
2) neoficială (doctrinară), efectuată de către oamenii de ştiinţă în
tratate, cursuri şi monografii.
Metodele de interpretare:
- literală sau gramaticală - constă în aflarea înţelesului legii cu
ajutorul etimologiei cuvintelor şi cu ajutorul regulilor gramaticale;
- raţională sau logică - constă în utilizarea procedeelor logice şi
raţionale pentru aflarea înţelesului, şi anume: a fortiori (a minori ad majus,
a majori ad minus, qui potest plus, potest minus); per a contrario (qui dicit
de una, negat de altera); reductio ad absurdum; a pari (ubi eadem ratio,
ubi idem jus);
- istorică - presupune analiza istoricului legii interpretate din punct de
vedere al condiţiilor sociale, economice, politice şi juridice existente în
momentul adoptării ei şi aflarea înţelesului şi sensului legii prin intermediul
acestor considerente de ordin istoric;
21
- sistematică - constă în studierea normei ce se interpretează în
corelaţie cu alte norme cuprinse în aceeaşi lege sau cu alte legi ce fac parte
din sistemul de drept;
- prin analogie - constă în căutarea înţelesului unei norme cu ajutorul
alteia, care prevede un caz asemănător. (A nu se confunda cu aplicarea legii
prin analogie care este interzisă).
Rezultatul interpretării constă în concluzia la care se ajunge în urma
acesteia. Astfel, există: interpretarea extensivă - când textul de lege trebuie
extins; interpretarea restrictivă - când textul de lege trebuie restrâns;
interpretarea declarativă - când între voinţa legiuitorului şi ceea ce a dorit
acesta să spună prin lege există o concordanţă perfectă.
Limitele interpretării
Legea penală este de strictă interpretare şi de aceea nu trebuie să se
creeze norme noi prin interpretare, ci să se explice cele deja existente.

4. APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU


Aplicarea legii penale în raport cu faptele săvârşite pe teritoriul
României
a. Principiul teritorialităţii (art. 3 C. pen.). „Legea penală se aplică
infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”.
- aplicarea acestui principiu este exclusivă şi necondiţionată;
- principiul respectiv decurge din suveranitatea şi independenţa ţării;
- legea penală română se aplică, aşadar, tuturor cetăţenilor şi pe tot
teritoriul ţării.
b. Noţiunea de „teritoriu” (art. 142 şi 143 C. pen.).
Prin teritoriu se înţelege întinderea de pământ şi ape cuprinse între
frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu
solul, subsolul şi spaţiul aerian ale acesteia.
Aşadar, teritoriul are următoarele componente:
- suprafaţa terestră cuprinsă între graniţele ţării;
- apele interioare;
- marea teritorială având lăţimea de 12 mile marine în larg de la
liniile de bază;
- subsolul;
- spaţiul aerian până la limita spaţiului cosmic;
- navele şi aeronavele române (conform art. 143 C. pen.);
- insulele artificiale din zona economică exclusivă a României.
c. Excepţii de la principiul teritorialităţii:
- imunitatea de jurisdicţie (art. 8 C. pen.), de care beneficiază numai
membrii corpului diplomatic;
22
- infracţiuni săvârşite de personalul armatelor străine;
- infracţiuni săvârşite la bordul navelor sau aeronavelor străine
aflate pe teritoriul nostru (nave guvernamentale şi cele comerciale care se
află doar în trecere prin teritoriul nostru); excepţii (există situaţii când se
aplică legea penală română), şi anume:
• când infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau apatrid
cu domiciliul în România;
• când s-au săvârşit infracţiuni contra siguranţei statului sau împotriva
unui cetăţean român;
• când infracţiunea a tulburat ordinea publică în România;
• când s-au săvârşit infracţiuni privind traficul de droguri;
• când se cere expres de către căpitanul navei;
- imunitatea prezidenţială, parlamentară şi guvernamentală (preşe-
dintele nu poate fi pus sub acuzare în timpul exercitării mandatului, cu o
singură excepţie, în cazul trădării; senatorii, deputaţii, miniştrii, alţi
demnitari, în cazurile şi condiţiile prevăzute expres).
Aplicarea legii penale în raport cu infracţiunile săvârşite în afara
teritoriului României
Aceasta se face în raport cu următoarele principii:
a. Principiul personalităţii legii penale (art. 4 C. pen.): Legea penală
se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării dacă făptuitorul
este cetăţean român, sau dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în
ţară.
Condiţiile de aplicare a acestui principiu sunt: infracţiunea să se fi
săvârşit în străinătate; infractorul să fie cetăţean român sau apatrid cu
domiciliul în România. Nu este necesară prezenţa infractorului în ţară.
b. Principiul realităţii legii penale (art. 5 C. pen.): Legea penală se
aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra statului
român sau contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o
vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român,
când sunt săvârşite de către un cetăţean străin sau de o persoană fără
cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării.
Condiţii de aplicare:
- infracţiunea să se fi săvârşit în străinătate;
- infracţiunea să fie îndreptată împotriva siguranţei naţionale sau a
unui cetăţean român;
- infractorul să fie cetăţean străin sau apatrid care nu domiciliază în
România; punerea în mişcare a acţiunii penale în acest caz se face numai cu
autorizarea procurorului general al României;

23
- se va aplica legea penală română chiar dacă fapta nu e prevăzută ca
infracţiune şi în legea locului unde s-a săvârşit, nefiind deci obligatorie
dubla incriminare.
c. Principiul universalităţii legii penale (art. 6 C. pen.): Legea penală
se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în articolul 5, săvârşite
în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau de o persoană fără
cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării, dacă: fapta e prevăzută ca
infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită (dubla
incriminare); făptuitorul se află în ţară (de bunăvoie ori dacă s-a obţinut
extrădarea sa).
Conform art. 7 C. pen., principiul realităţii şi principiul universalităţii
îşi găsesc aplicarea numai dacă nu se dispune altfel printr-o convenţie
internaţională; acestea au deci prioritate.
Extrădarea
Definiţie. Extrădarea este un act bilateral între două state în baza
căruia un stat pe al cărui teritoriu s-a refugiat un infractor sau un
condamnat îl predă la cerere altui stat pentru a fi judecat ori pus să
execute pedeapsa la care fusese condamnat.
Extrădarea implică întotdeauna două state: statul solicitat - pe
teritoriul căruia se găseşte infractorul (extrădare pasivă); statul solicitant -
care poate fi (extrădare activă): statul pe teritoriul căruia s-a săvârşit
infracţiunea; statul împotriva intereselor căruia a fost săvârşită
infracţiunea; statul al cărui cetăţean este infractorul.

5. APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP


Principiul activităţii legii penale (art. 10 C. pen.)
Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se
află în vigoare. Potrivit acestui principiu, o lege nu se aplică decât pentru
infracţiunile săvârşite în perioada de timp cuprinsă între data intrării în
vigoare şi data abrogării. Determinarea legii penale active se face prin
stabilirea datei intrării şi ieşirii din vigoare a legii.
Momentul intrării în vigoare îl poate reprezenta:
• momentul publicării legii în „Monitorul Oficial”;
• o altă dată ulterioară menţionată în textul legii.
Momentul ieşirii din vigoare poate fi marcat prin:
• intrarea în vigoare a unei legi penale noi, care reglementează
aceleaşi relaţii sociale;
• abrogarea expresă sau tacită (totală sau parţială);
• ajungerea la termen a legii penale temporare;
24
• încetarea condiţiilor care au determinat adoptarea legii
excepţionale;
• autoabrogarea este întâlnită în cazul legilor temporare sau
excepţionale, realizându-se în mod automat prin simpla ajungere la termen
a legilor menţionate.
Concursul de legi penale reprezintă situaţia în care la un moment
dat se află în vigoare mai multe legi penale care reglementează aceleaşi
relaţii sociale, una din legi fiind generală, alta specială, iar uneori chiar o
lege excepţională. În acest caz, se aplică legea specială (când există legea
generală şi specială), conform adagiului specialia generalibus derogant, şi
legea excepţională (când există concurs între o lege generală, specială şi
excepţională).
Aplicarea legii penale. Conform principiului activităţii, legea penală
nu se aplică faptelor care s-au petrecut înaintea intrării în vigoare a legii
penale, deoarece legea penală îşi produce efectele doar pentru viitor (art. 11
C. pen. - neretroactivitatea legii penale).
Principiul retroactivităţii legii penale (art. 12 C. pen.)
Este regula de drept conform căreia legea penală se aplică şi
faptelor săvârşite anterior intrării sale în vigoare (este opusul principiului
neretroactivităţii).
Cazurile în care legea penală retroactivează:
- legea penală, în conţinutul căreia se prevede expres că urmează să
se aplice şi unor fapte săvârşite anterior intrării ei în vigoare;
- legea interpretativă, care face corp comun cu legea interpretată;
- legea dezincriminatoare, care scoate din sfera ilicitului penal anu-
mite fapte (art. 12 C. pen.);
- legile care prevăd măsuri de siguranţă sau educative (art. 12 alin. 1
C. pen.); caracterul retroactiv al acestora se justifică datorită rolului
preventiv pe care ele îl au; se menţionează că acestea nu au întotdeauna un
caracter retroactiv;
- legea penală mai favorabilă (art. 13 C. pen.): „În cazul în care de la
săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit
una sau mai multe legi penale. se aplică legea cea mai favorabilă”. Dacă
legea nouă este mai favorabilă, ea va retroactiva în mod obligatoriu.
Principiul ultraactivităţii legii penale (art.16 C. pen.)
Este regula de drept conform căreia legea penală continuă să se
aplice şi după ieşirea sa din vigoare, când este vorba de soluţionarea
conflictelor născute în timpul când ea era în vigoare.
Cazurile în care legea penală ultraactivează:

25
- legile penale temporare - care au durată foarte scurtă, fiind aproape
imposibil ca, până la ieşirea lor din vigoare, făptuitorul să fie prins şi
judecat;
- în cazul legii penale mai favorabile infractorului.
Retroactivitatea şi ultraactivitatea formează extraactivitatea legii
penale, ca opus al principiului activităţii legii penale.
Criteriile de determinare a legii mai favorabile: condiţiile de
incri-minare a faptei - este mai favorabilă legea care impune ca fapta să fie
săvârşită într-un anumit loc sau timp; condiţiile de tragere la răspundere
penală - este mai favorabilă legea care prevede că acţiunea penală se pune
în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; natura şi
durata sancţiunii - este mai blândă legea care prevede pedeapsa amenzii în
loc de pedeapsa închisorii; termenul de prescripţie a răspunderii penale -
este mai blândă legea care are un termen de prescripţie mai redus; cauzele
de agravare şi de atenuare a pedepsei; existenţa pedepselor
complementare şi accesorii; dispoziţii privitoare la tentativă - este mai
blândă legea care nu sancţionează tentativa.
Aplicarea legii penale in situaţii tranzitorii
Situaţiile tranzitorii se creează prin succesiunea unor legi penale în
timp, legi care reglementează aceleaşi relaţii sociale, dar în condiţii diferite.
În aceste situaţii tranzitorii s-a pus problema: ce lege penală se
aplică?
• legea penală veche (teoria ultraactivităţii);
• legea penală nouă (teoria retroactivităţii);
• legea penală mai favorabilă (art. 13 C. pen.).
Dintre aceste trei posibilităţi se aplică cea de-a treia, în funcţie de
criteriile mai sus menţionate.
Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor
definitive (art. 14 şi art. 15 C. pen.)
Definiţie şi caracterizare. Aplicarea legii noi mai favorabile are ca
efect în aceste situaţii reducerea pedepsei aplicate.
Aplicarea legii mai favorabile în cazul pedepselor definitive se poate
realiza în mod obligatoriu (art. 14 C. pen.), dar şi facultativ (art. 15 C.
pen.).
Condiţiile de aplicare obligatorie a legii penale mai favorabile: să
existe o hotărâre definitivă de condamnare la pedeapsa închisorii sau la
amendă; după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, dar înainte
de executarea pedepsei să intervină o lege nouă; legea penală nouă să fie
mai favorabilă; pedeapsa definitiv aplicată să depăşească maximul special
al pedepsei prevăzute de legea nouă.
26
Efecte:
- reducerea pedepsei închisorii sau amenzii;
- înlocuirea închisorii cu amenda dacă legea nouă prevede amenda.
Condiţiile de aplicare facultativă a legii penale mai favorabile
(art. 15 C. pen.):
- existenţa unei hotărâri definitive de condamnare (dar numai la
pedeapsa închisorii);
- dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la
executarea deplină a pedepsei a intervenit o lege ce prevede o pedeapsă mai
uşoară, se poate dispune reducerea pedepsei;
- aplicarea este facultativă când sancţiunea aplicată este mai mică
decât maximul special prevăzut de legea nouă.
Efecte:
- nu duce în mod obligatoriu întotdeauna la reducerea pedepsei,
întrucât aceasta este doar facultativă;
- instanţa sesizată poate dispune, fie menţinerea pedepsei aplicate, fie
reducerea sa;
- reducerea facultativă este dispusă de instanţa de judecată din raza
teritorială în care se află penitenciarul unde cel condamnat îşi execută
pedeapsa, spre deosebire de aplicarea obligatorie, care operează de jure,
conform art. 14 C. pen.

6. INFRACŢIUNEA
Noţiuni generale
Dreptul penal are, cum am arătat, trei instituţii juridice
fundamentale: infracţiunea; răspunderea penală; sancţiunea (pedeapsa,
măsurile educative şi măsurile de siguranţă). Între cele trei instituţii există o
strânsă legătură, în sensul că fără infracţiune nu poate exista răspundere
penală şi fără aceasta din urmă nu se poate aplica o sancţiune penală.
Infracţiunea ca noţiune juridică
- infracţiunea este o faptă ce poate consta într-o acţiune sau într-o
inacţiune;
- infracţiunea poate fi numai o faptă a omului;
- această faptă trebuie să fie exterioară, de natură să lezeze valorile
sociale;
- infracţiunea reprezintă un fenomen social şi un fenomen juridic;
- infracţiunea reprezintă o violare a legii penale;

27
- infracţiunea reprezintă fapta cu cel mai ridicat grad de pericol
social raportat la celelalte forme de ilicit, pentru că ea vatămă, lezează şi
pune în pericol valori sociale fundamentale (viaţa, integritatea
corporală, proprietatea etc.).
Premisele existenţei infracţiunii:
- existenţa unei norme incriminatoare care interzice o anumită faptă;
- o faptă concretă avută în vedere de legiuitor la elaborarea normei
incriminatoare;
- trăsăturile esenţiale ale faptei incriminate.
Infracţiunea ca fenomen: material (infracţiunea fiind o manifestare
exterioară a omului); uman (infracţiunea fiind o faptă exclusivă a omului);
social (infracţiunea fiind periculoasă pentru valorile sociale); moral - politic
(infracţiunea exprimă atitudinea morală a făptuitorului faţă de valorile sociale);
juridic (infracţiunea reprezentând încălcarea unei norme juridice penale).
Infracţiunea ca instituţie juridică: în această situaţie, ea reprezintă
o instituţie fundamentală a dreptului penal formată dintr-un ansamblu de
norme juridice care reglementează condiţiile şi trăsăturile comune ale
tuturor infracţiunilor; este prevăzută în Titlul II din partea generală a
Codului penal (art. 17 - 51 C. pen.).
Definiţia infracţiunii. Infracţiunea este fapta care prezintă pericol
social, săvârşită cu vinovăţie, şi prevăzută de legea penală (art. 17 C. pen.).
Din această definiţie se desprind cele trei trăsături esenţiale ale
infracţiunii: pericolul social; vinovăţia; prevederea în legea penală.
A. Pericolul social
Definiţie. Prin pericol social înţelegem particularitatea unor fapte de
a leza ori pune în pericol valorile sociale fundamentale (art. 18 C. pen.).
Elementele pericolului social:
a) existenţa unei fapte: o acţiune (infracţiuni comisive); o inacţiune
(infracţiuni omisive); o faptă exterioară a omului - fiind excluse deci faptele
animalelor şi fenomenele naturii, care pot avea pericol social;
b) gravitatea faptei să atragă aplicarea unei sancţiuni penale
(această gravitate, denumită grad de pericol social, se determină pe baza
criteriilor prevăzute de art. 181 alin. 2 C. pen.).
Felurile pericolului social:
- abstract - este avut în vedere de legiuitor în momentul incriminării
faptei. Acesta se stabileşte având în vedere:
• însemnătatea valorii sociale ce trebuie ocrotită;
• gravitatea vătămării ce s-ar putea aduce valorii sociale;
• frecvenţa faptelor ce se pot săvârşi;
28
• împrejurările în care se pot săvârşi asemenea fapte;
- concret - este apreciat de către instanţa de judecată cu prilejul
judecării faptei săvârşite. Acesta se stabileşte în funcţie de:
• vătămarea efectivă adusă valorii sociale;
• condiţiile în care s-a săvârşit fapta;
• urmarea care s-a produs sau care s-ar fi putut produce;
• persoana făptuitorului;
• modul şi mijloacele de săvârşire a faptei;
• scopul urmărit de făptuitor.
Deosebirea dintre cele două forme constă în aceea că primul este avut
în vedere înainte de săvârşirea infracţiunii, iar cel de-al doilea, după
săvârşirea acesteia.
Fapta care nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni
(art. 181 C. pen.)
Preliminarii
- lipsa pericolului social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii, conduce
la înlăturarea caracterului infracţional al faptei săvârşite;
- acesta trebuie stabilit întotdeauna în concret.
Necesitatea instituţiei:
- este posibil ca, în unele situaţii, criteriile folosite de legiuitor la
evaluarea gradului de pericol social să ducă la concluzia că acesta nu există;
- lipsa pericolului social al unei fapte care cuprinde atât vinovăţia, cât
şi prevederea în legea penală, trebuie să se facă numai în concret.
Concept. Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,
dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi
prin conţinutul ei concret fiind lipsită în mod vădit de importanţă nu
prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Condiţii: fapta să fie lipsită de importanţă; atingerea valorii sociale
să fie foarte mică; fapta să fie lipsită de semnificaţie juridică penală.
Criteriile de apreciere a gradului de pericol social (art. 181 alin. 2
C. pen.): modul şi mijloacele de săvârşire a faptei; scopul urmărit;
împrejurările în care fapta a fost comisă; urmarea produsă sau care s-ar fi
putut produce; persoana şi conduita făptuitorului.
Natura juridică şi sancţiunea
- Într-o opinie s-a susţinut că această instituţie dă posibilitatea unei
dezincriminări judiciare a faptelor, opinie care a fost respinsă, întrucât
dezincriminarea se face de către legiuitor;
- în altă opinie se menţionează că această instituţie reprezintă o
veritabilă formă de răspundere penală;

29
- o altă opinie susţine ideea conform căreia aceasta este o cauză care
înlătură caracterul penal al faptei.
În realitate, această instituţie are o natură juridică mixtă, întrucât ea
îmbină ultimele două opinii; astfel, sub aspectul sancţiunii, conform art.
181 alin. 3, C. pen., procurorul sau instanţa aplică o sancţiune cu caracter
administrativ, fiind înlăturată răspunderea penală, neputându-se aplica o
sancţiune penală.
Efectele juridice ale incidenţei acestei instituţii
- când se stabileşte în concret că fapta săvârşită nu prezintă pericolul
social al unei infracţiuni, ea este exclusă din sfera ilicitului penal;
- persoana în cauză nu e trasă la răspundere penală şi, deci, nu i se
aplică o sancţiune penală; în acest caz se va aplica o măsură administrativă
prevăzută în art. 91 C. pen.: mustrare; mustrare cu avertisment; amendă de
la 100.000 la 10.000.000 de lei;
- dacă făptuitorul a săvârşit mai multe fapte considerate fiecare în
parte ca fiind lipsite de pericol social, se va aplica o singură sancţiune cu
caracter administrativ.
B. Vinovăţia (art. 19 C. pen.)
Definiţie. Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a persoanei care,
săvârşind cu voinţă neconstrânsă o faptă ce prezintă pericol social, a avut
în momentul executării reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente
periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a
urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări.
Factorii vinovăţiei
- voinţa (factorul volitiv) - reprezintă un proces psihic de conducere
conştientă a activităţii sub toate aspectele ei; ea este o condiţie esenţială a
vinovăţiei, îmbrăcând atât forma acţiunii, cât şi a inacţiunii;
- conştiinţa (factorul intelectiv) - reprezintă facultatea psihică prin
care persoana înţelege semnificaţia faptei şi urmările acesteia; dezvăluie
atitudinea conştiinţei făptuitorului faţă de fapta săvârşită.
Formele vinovăţiei: intenţia; culpa; praeterintenţia.
I. Intenţia (art. 19 pct. 1 C. pen.)
Definiţie. Este o formă principală de vinovăţie prevăzută expres în
Codul penal, care constă în prevederea rezultatului faptei, urmărirea
rezultatului sau acceptarea acestui rezultat.
Forme principale:
- intenţie directă - constă în prevederea rezultatului faptei, care nu
este urmărit, dar este acceptat; caracteristicile ei sunt deci prevederea şi

30
urmărirea rezultatului (de exemplu: fapta persoanei care îndreaptă pistolul
împotriva alteia, apăsând pe trăgaci şi având ca rezultat moartea persoanei);
- intenţie indirectă - constă în prevederea rezultatului faptei care nu
este urmărit, dar este acceptat; caracteristicile ei sunt deci prevederea şi
acceptarea rezultatului (de exemplu: fapta inculpatului de a aplica victimei,
aflată în stare de ebrietate, o puternică lovitură în urma căreia aceasta a
căzut într-un bazin cu ape reziduale, căderea fiind auzită de inculpat,
precum şi părăsirea victimei în aceste condiţii fără să o salveze evidenţiază
acceptarea producerii morţii).
Alte forme:
- intenţia simplă şi calificată;
- intenţia iniţială şi supravenită;
- intenţia spontană şi premeditată;
- intenţia unică şi complexă.
II. Culpa
Definiţie. Reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului care prevede
rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că acesta nu se
va produce, ori nu prevede rezultatul faptei sale, deşi putea şi trebuia să-l
prevadă.
Forme principale:
- culpa cu prevedere - când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale,
dar nu îl acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (de exemplu,
cazul accidentelor de circulaţie). Observaţie: diferenţa dintre intenţia
indirectă şi culpa cu prevedere rezultă din poziţia psihică a făptuitorului: în
primul caz, el urmăreşte şi acceptă rezultatul, iar în al doilea, el urmăreşte,
dar nu acceptă rezultatul;
- culpa simplă - când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale,
deşi trebuia şi putea să-l prevadă; obligaţia de prevedere a rezultatului se
deduce în concret în funcţie de împrejurări (de exemplu, fapta persoanei
care de la o anumită înălţime aruncă un obiect dur, accidentând mortal o
persoană care este în trecere). Observaţie: diferenţa dintre culpa simplă şi
cazul fortuit este sub aspectul posibilităţii de prevedere a rezultatului: în
primul caz, rezultatul putea fi prevăzut, iar în al doilea caz, acesta era
imposibil de prevăzut.
Alte forme:
- imprudenţă sau nesocotinţă;
- nebăgare de seamă (neatenţie);
- neglijenţă;
- nepricepere;
- nedibăcie.
31
III. Praeterintenţia (intenţia depăşită)
Definiţie. Este o formă mixtă de vinovăţie ce cuprinde intenţia şi
culpa. Această formă de vinovăţie nu este prevăzută expres în C. pen., ci
este o creaţie a doctrinei.

Caractere:
- făptuitorul săvârşeşte o faptă ce constituie elementul material al
unei infracţiuni (cu intenţie);
- se produce însă un rezultat mai grav pe care făptuitorul nu l-a
urmărit sau acceptat (din culpă); de exemplu, infracţiunea prevăzută de
art. 183 Cod penal: „lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte”.
C. Prevederea (art. 17 şi art. 141 C. pen.)
Definiţie. Constă în descrierea şi incriminarea tuturor faptelor
periculoase pentru valorile sociale în legi sau decrete care au caracter
penal.
Caractere:
- contribuie la diferenţierea netă dintre infracţiune (ilicit penal) şi
celelalte forme de ilicit;
- este în deplină concordanţă cu principiul legalităţii.
Toate cele trei trăsături esenţiale prezentate trebuie întrunite
cumulativ pentru existenţa infracţiunii, lipsa uneia dintre ele ducând la
inexistenţa acesteia.

7. CONŢINUTUL ŞI CONDIŢIILE PREEXISTENTE


ALE INFRACŢIUNII
I. Conţinutul infracţiunii
Aspecte generale. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii oferă criteriile
generale de diferenţiere a acesteia de alte forme de ilicit juridic, dar nu pot
servi la deosebirea faptelor penale între ele. De aceea, în doctrina penală
infracţiunea este cercetată şi sub raportul conţinutului, al elementelor sale
care o particularizează în raport cu alte fapte penale.
Definiţie. Conţinutul infracţiunii reprezintă totalitatea condiţiilor
prevăzute de lege pentru ca o faptă să constituie infracţiune. Aceste
condiţii sunt cerute prin norma incriminatoare.
Importanţă. Pe baza conţinutului infracţiunii au loc calificarea
acesteia şi încadrarea ei în textul de lege care o prevede şi o sancţionează.
Conţinutul infracţiunii îmbracă două aspecte: un conţinut legal - cel
descris prin norma de incriminare şi cuprinde condiţiile obiective şi

32
subiective în care o faptă devine infracţiune; un conţinut concret - cel al
unei fapte determinate.
Clasificarea conţinuturilor
- conţinut juridic - cuprinde condiţiile cerute de lege cu privire la
actul de conduită interzis;
- conţinut constitutiv - dat întotdeauna în norma de incriminare, nu
poate lipsi din conţinutul juridic al infracţiunii;
- conţinuturi simple - cuprind condiţiile necesare pentru existenţa
infracţiunii într-o singură variantă;
- conţinuturi complexe - cuprind condiţii pentru două sau mai multe
variante ale aceleiaşi infracţiuni;
- conţinuturi de bază (tipice) - cuprind condiţii necesare pentru
existenţa infracţiunii în configuraţia lor tipică;
- conţinuturi agravante - corespund variantelor agravate ale aceleiaşi
infracţiuni;
- conţinuturi atenuante - corespund variantelor atenuate ale aceleiaşi
infracţiuni;
- conţinuturi atipice;
- conţinut generic - cuprinde un ansamblu de condiţii obiective şi
subiective comune tuturor infracţiunilor.
Structura conţinutului. Prin structura conţinutului infracţiunii
înţelegem modul cum se grupează în conţinutul infracţiunii diferitele
elemente care îl alcătuiesc. Structura conţinutului ne dă posibilitatea să
determinăm care condiţii sunt obligatorii şi care sunt facultative.
Clasificarea condiţiilor:
- după factorii la care se referă, avem condiţii privitoare la: actul de
conduită; obiectul infracţiunii; subiecţii infracţiunii; locul şi timpul
săvârşirii infracţiunii;
- după rolul şi importanţa lor, condiţiile sunt: esenţiale (pot duce la
inexistenţa infracţiunii); accidentale (nu pot duce la inexistenţa infracţiunii);
- după existenţa lor în raport cu momentul săvârşirii faptei:
preexistente (se referă la obiectul infracţiunii, la subiecţi); concomitente (se
referă la loc, la timp); subsecvente (privitoare la producerea unui rezultat).
II. Condiţiile preexistente ale infracţiunii (Termenii infracţiunii)
A. Obiectul
Definiţie. Obiectul infracţiunii îl reprezintă valoarea socială şi
relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt vătămate ori
periclitate prin fapta prevăzută de legea penală.
Categorii:
33
- obiectul juridic general - format din totalitatea relaţiilor sociale
ocrotite prin normele dreptului penal;
- obiectul juridic generic (de grup) - format din fascicolul sau
mănunchiul de valori sociale de aceeaşi natură ocrotite prin normele penale;
acesta stă la baza sistematizării infracţiunilor din partea specială a Codului
penal pe titluri şi capitole;
- obiectul juridic specific - este valoarea socială concretă căreia i se
aduce atingere prin infracţiune; acesta serveşte la determinarea
individualităţii unei infracţiuni din cadrul unui grup;
- obiectul material - reprezintă bunul sau lucrul care are o existenţă
materială, împotriva căruia se îndreaptă activitatea infracţională; nu toate
infracţiunile au obiect material. Cele care au se numesc infracţiuni de
rezultat (furt, omor), iar cele care nu au se numesc infracţiuni de pericol
(calomnie, insultă);
- obiectul complex - este specific infracţiunilor complexe
(infracţiunea de tâlhărie - art. 211 C. pen.); acesta este format dintr-un
obiect principal şi dintr-unul secundar.
Importanţa cunoaşterii obiectului infracţiunii:
- obiectul infracţiunii este un factor preexistent necesar oricărei
infracţiuni;
- inexistenţa acestuia conduce la inexistenţa infracţiunii;
- la unele infracţiuni, obiectul trebuie să îndeplinească unele condiţii:
să conste într-un bun mobil (bani); să fie de o anumită natură (document);
să se afle într-un anumit loc (de exemplu: în posesia făptuitorului - art. 213
C. pen., abuzul de încredere) .
B. Subiecţii
Definiţie. Subiecţii infracţiunii desemnează persoanele implicate în
săvârşirea unei infracţiuni fie prin săvârşirea faptei, fie prin suportarea
consecinţelor acesteia.
Subiecţii infracţiunii nu se confundă cu subiecţii de drept penal,
întrucât subiecţii de drept penal au o sferă mult mai largă, incluzând
subiecţii infracţiunii. Toţi subiecţii infracţiunii sunt subiecţi de drept penal,
dar nu toţi subiecţii de drept penal sunt şi subiecţi ai infracţiunii.
Feluri: subiect activ; subiect pasiv.
Subiectul activ este persoana fizică ce a săvârşit fapta sau a
participat la săvârşirea infracţiunii. Acesta poate fi deci: autor; instigator;
complice.
Persoana care a săvârşit o infracţiune se numeşte infractor, noţiune
care este mai restrânsă decât cea de făptuitor.
Condiţii generale ale subiectului activ:
34
- să fie o persoană fizică;
- vârsta - art. 99 C. pen.: „Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani
nu răspunde penal. Minorul care are vârsta între 14 şi 16 răspunde penal
numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ. Minorul care
a împlinit vârsta de 16 răspunde penal”;
- responsabilitatea - este aptitudinea persoanei de a-şi da seama de
faptele sale, de semnificaţia socială a acestora, precum şi de a-şi putea
determina şi dirija în mod conştient voinţa. Responsabilitatea cuprinde,
aşadar, factorii intelectiv şi volitiv. Ea se prezumă că este starea normală a
oricărei persoane care a împlinit vârsta de 16 ani. Opusul ei este
iresponsabilitatea (art. 48 C. pen.);
- libertatea de voinţă şi acţiune - presupune deciderea în mod liber a
săvârşirii faptei şi a libertăţii de hotărâre şi de acţiune potrivit propriei sale
voinţe. Dacă făptuitorul a acţionat sub imperiul constrângerii fizice sau
psihice, fapta nu mai constituie infracţiune, incident fiind art. 46 C. pen.
Condiţii speciale ale subiectului activ
Unele infracţiuni impun o anumită calitate a persoanei care săvârşeşte
fapta, şi anume: cetăţean român (infracţiunea de trădare); militar (pentru
infracţiunile contra capacităţii de apărare a patriei); lipsa acestei calităţi
poate conduce la inexistenţa infracţiunii sau la schimbarea încadrării
juridice a acesteia.
Categorii de subiecţi activi:
- după vârstă: minori (până în 18 ani); majori (după 18 ani); tinerii
infractori (de la 18 la 21 de ani);
- după număr: unici - infracţiuni care pot avea un singur autor;
plurali - infracţiuni care pot avea 2 sau mai mulţi autori;
- după calitate: simpli (necircumstanţiaţi); calificaţi (circumstanţiaţi)
militar.
Subiectul pasiv este persoana fizică sau juridică titulară a valorii
sociale ocrotite şi care este vătămată prin săvârşirea infracţiunii.
Condiţii generale:
- trebuie să fie titulara valorii sociale ocrotite penal;
- este şi persoana păgubită prin infracţiune, dar persoana păgubită
poate să fie şi alta decât subiectul pasiv al infracţiunii (de exemplu: în cazul
infracţiunii de omor, persoana păgubită este ruda subiectului pasiv al
infracţiunii care a suferit un prejudiciu prin faptă – a suportat cheltuielile de
înmormântare).
Condiţii speciale. Ca şi la subiectul activ, unele infracţiuni cer o
anumită calitate a subiectului pasiv, şi anume - nou-născut (la infracţiunea
de pruncucidere art. 177 C. pen.).
Categorii de subiecţi pasivi:
35
- subiect pasiv general (statul, ca titular al tuturor valorilor sociale);
- subiect pasiv special- persoana fizică sau juridică, titulară a valorii
sociale lezate;
- subiect pasiv principal;
- subiect pasiv secundar;
- subiect pasiv simplu (necalificat);
- subiect pasiv calificat.
Locul săvârşirii infracţiunii reprezintă spaţiul, perimetrul în care se
realizează activitatea infracţională.
Locul săvârşirii infracţiunii nu influenţează existenţa infracţiunii însă
prezintă importanţă în ce priveşte următoarele aspecte: contribuie la
stabilirea competenţei teritoriale; poate influenţa gradul de pericol social al
faptei şi chiar încadrarea juridică (în loc public etc.).
Unele infracţiuni sunt condiţionate de săvârşirea lor într-un anumit
loc (art. 206 C. pen.), lipsa acestei condiţii ducând la inexistenţa
infracţiunii. Locul poate condiţiona şi existenţa unei agravante (art. 209 lit.
e C. pen.). Determinarea locului săvârşirii infracţiunii se face potrivit art.
143 C. pen.
Timpul săvârşirii infracţiunii reprezintă momentul sau perioada de
timp în care s-a săvârşit activitatea infracţională. Stabilirea lui prezintă
importanţă sub următoarele aspecte:
- ajută la determinarea legii penale aplicabile;
- ajută la stabilirea capacităţii psihofizice a infractorului în momentul
comiterii infracţiunii;
- marchează începutul curgerii prescripţiei penale;
- prezintă importanţă în aplicarea actelor de clemenţă (amnistie,
graţiere) şi pentru stabilirea stării de recidivă;
- contribuie la stabilirea gradului de pericol social concret al faptei;
- unele infracţiuni sunt condiţionate de săvârşirea lor într-un anumit
timp (noapte, război), iar alte infracţiuni au agravantele condiţionate de o
anumită perioadă.

8. CONŢINUTUL CONSTITUTIV AL INFRACŢIUNII


Definiţie. Conţinutul constitutiv al infracţiunii desemnează totalitatea
condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de
conduită interzis pe care le îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin
săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de către acesta.
Conţinutul constitutiv are o sferă de cuprindere mai restrânsă decât
conţinutul juridic, care poate cuprinde şi alte condiţii privitoare la

36
elementele infracţiunii. Conţinutul constitutiv este însă o componentă a
conţinutului juridic.
Laturile conţinutului constitutiv:
- obiectivă (fizică) - ce constă într-o manifestare exterioară;
- subiectivă (psihică) - ce constă în atitudinea făptuitorului faţă de
faptă şi rezultatul ei.

LATURA OBIECTIVĂ
Definiţie. Aceasta desemnează totalitatea condiţiilor cerute de
norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru existenţa
infracţiunii.
Structură: elementul material; urmarea imediată; legătura de
cauzalitate.
I. Elementul material
Definiţie. Desemnează actul de conduită interzis prin norma de
incriminare. Este, sub acest aspect, elementul esenţial al oricărei infracţiuni.
Elementul material este desemnat printr-un cuvânt, printr-o expresie
ce arată acţiunea sau inacţiunea interzisă, aşa-numitul verbum regens.
Acţiunea desemnează o atitudine a făptuitorului prin care face ceva,
ce legea penală ordonă să nu se facă. Acţiunea se poate realiza: prin acte
materiale (lovire, luare); prin cuvinte (la insultă, la calomnie); prin scris (la
denunţare calomnioasă).
Inacţiunea desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva ce
legea penală ordonă să se facă. Prin inacţiune se comit infracţiuni ca:
nedenunţarea (art. 170 C. pen.), omisiunea de a încunoştiinţa organele
judiciare (art. 265 C. pen.) etc.
Elementul material poate apărea în conţinutul infracţiunii: într-o
unică variantă - când constă fie într-o acţiune, fie într-o inacţiune; în mai
multe variante alternative - când constă din mai multe acţiuni sau inacţiuni
(de exemplu:, infracţiunea de luare de mită se poate săvârşi de către un
funcţionar prin „pretindere”, „primire”, „acceptare”, „nerespingere” de bani
sau alte foloase ce nu i se cuvin (art. 254 C. pen.).
Distincţia între elementul material, varianta unică şi variantele
alternative, este importantă în ce priveşte încadrarea corectă a faptei comise.
Elementul material în variantele alternative poate consta nu numai din
acţiuni ori nu numai din inacţiuni, ci şi dintr-o acţiune şi o inacţiune (de
exemplu: abuzul în serviciu, neglijenţa în serviciu). La infracţiunile
complexe, elementul material are caracter complex, fiind alcătuit din două
acţiuni care reprezintă fiecare în parte acte incriminate, dar pe care
37
legiuitorul le-a reunit în conţinutul aceleiaşi infracţiuni (de exemplu:
tâlhăria - art. 211 C. pen.- care implică furt şi violenţă.
Cerinţe esenţiale
Acestea privesc elementul material şi realizarea lor trebuie observată
o dată cu săvârşirea acestuia, pentru caracterizarea faptei ca infracţiune.
Cerinţele esenţiale se pot referi la: locul săvârşirii faptei (în public
pentru infracţiunea de calomnie - art. 206 C. pen.; pe drumul public pentru
unele infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice); timpul
săvârşirii faptei (uciderea copilului nou-născut imediat după naştere - art.
177 C. pen.); modul şi mijloacele de săvârşire (falsificarea unui înscris
oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice
mod - art. 288 C. pen.).
II. Urmarea imediată
Definiţie. Prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii împotriva obiectului
infracţiunii se produc o vătămare, o periclitare a acestuia. Putem deci defini
urmarea imediată ca fiind vătămarea adusă valorii sociale ocrotite prin
fapta interzisă de legea penală ori starea de pericol creată pentru această
valoare.
Urmarea produsă prin săvârşirea faptei poate consta:
- fie într-o schimbare a obiectului ori a poziţiei acestuia - când
obiectul are un aspect material (distrugerea unui bun, moartea unui om);
- fie într-o stânjenire a normalei desfăşurări a relaţiilor sociale născute
în legătură şi datorită valorii sociale ocrotite (o stare de pericol pentru
aceste valori), când obiectul infracţiunii are natură morală (insulta,
calomnia, ultrajul etc.).
Caracterizare:
- urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată (adică
rezultat nemijlocit al acţiunii sau inacţiunii, nu un rezultat mijlocit);
- urmarea imediată este un element necesar al conţinutului constitutiv
al infracţiunii, pe când celelalte urmări mai îndepărtate (subsecvente) pot fi
elemente de circumstanţiere în conţinutul agravat al infracţiunii.
În conţinutul unor infracţiuni se întâlnesc referiri la urmarea imediată,
fapt pentru care sunt infracţiuni materiale, de rezultat, acesta din urmă
trebuind să fie perceptibil şi constatat pentru calificarea faptei ca
infracţiune.
Dacă rezultatul nu s-a produs, atunci infracţiunea nu s-a consumat, a
rămas în faza de tentativă prin care s-a creat o stare de pericol pentru
valoarea socială ocrotită.
Când în conţinutul infracţiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat,
asemenea infracţiuni se numesc infracţiuni „de pericol”, „de atitudine”,
38
„infracţiuni formale”. În cazul infracţiunilor de pericol, rezultatul constă
într-o stare contrară existentă anterior. La infracţiunile ce au în conţinutul
lor o urmare sau mai multe urmări este necesară stabilirea legăturii de
cauzalitate între elementul material şi urmarea produsă.
III. Legătura de cauzalitate
Definiţie. Legătura de cauzalitate este liantul între elementul
material (cauză) şi urmarea imediată (efect) cerut de lege pentru existenţa
infracţiunii. Cu alte cuvinte, existenţa infracţiunii este condiţionată de
legătura de cauzalitate. În concret trebuie să se dovedească o legătură de la
cauză la efect, între acţiune-inacţiune şi urmarea imediată.
Caracterizare:
– este un element constitutiv al conţinutului oricărei infracţiuni;
– fără legătura de cauzalitate nu se realizează elementul laturii
obiective, deci nu poate exista infracţiunea;
– stabilirea existenţei legăturii de cauzalitate este necesară doar în
cazul infracţiunilor zise materiale, şi nu în cazul infracţiunilor zise formate,
când urmarea imediată sub forma stării de pericol rezultă din însăşi
săvârşirea faptei.
Teoriile privitoare la legătura de cauzalitate pot fi grupate în două
curente:
1) un curent care susţine teza monistă (care consideră că urmarea
imediată are o singură cauză). Acestui curent îi aparţin următoarele teorii:
- teoria cauzei eficiente - propune să fie considerată cauză a
rezultatului aceea care a declanşat procesul genetic şi a creat pentru celelalte
cauze aptitudinea de a produce urmarea imediată;
- teoria cauzei proxime - consideră drept cauză contribuţia umană ce
se situează, în timp, imediat anterior rezultatului;
- teoria cauzei preponderente - consideră drept cauză energia care a
contribuit cel mai mult la producerea rezultatului;
- teoria cauzei adecvate sau tipice - consideră drept cauză pe aceea
care este proprie sau aptă prin natura ei să producă acel rezultat; astfel se
trage concluzia că o acţiune sau inacţiune are caracter cauzal numai dacă se
înscrie în această cauzalitate tipică. Se reproşează acestei teorii că restrânge
antecedenţa cauzală la o singură contribuţie umană;
2) un curent care susţine teza pluralistă (care consideră că
producerea rezultatului se datorează unui concurs de cauze).Acestui curent
îi aparţin următoarele teorii:
- teoria echivalenţei condiţiilor (sine qua non) - formulată în 1860 de
penalistul german Von Buri; potrivit acestei teorii, sunt considerate cauze
ale rezultatului produs toate condiţiile care l-au precedat şi fără de care
39
rezultatul nu s-ar fi produs. Caracterul sine qua non al unei condiţii se
stabileşte folosind procedeul eliminării ipotetice a acesteia din antecedenţa
rezultatului şi, dacă rezultatul nu s-ar fi produs, atunci acea condiţie este
eliminată. Acestei teorii i s-a reproşat că pune pe acelaşi plan toate
condiţiile fără a diferenţia contribuţia lor la producerea rezultatului;
- teoria condiţiei necesare - care propune să fie considerată drept
cauză a rezultatului orice condiţie necesară pentru producerea acestuia,
ţinându-se seama de contribuţia concretă adusă de fiecare condiţie. Ea
recomandă pentru stabilirea legăturii de cauzalitate izolarea temporară şi
artificială a cauzelor mecanice, chimice şi biologice pentru a reţine numai
actele omeneşti ce au contribuit la producerea rezultatului. Deci, fiecare
cauză urmează să fie cercetată în parte. Acestei teorii i se reproşează că nu
aduce nimic nou în problema legăturii de cauzalitate şi că şterge deosebirile
dintre cauză şi condiţie.
Orientări practice pentru stabilirea legăturii de cauzalitate:
- identificarea în antecedenţa cauzală a tuturor contribuţiilor umane
care ar putea avea legătură cauzală cu rezultatul. Aceasta se face cu ajutorul
teoriei sine qua non;
- stabilirea aspectului psihic al legăturii de cauzalitate. Vor fi reţinute
din antecedenţa cauzală a rezultatului numai contribuţiile faţă de care s-au
stabilit atât aspectul fizic, cât şi cel psihic;
- delimitarea şi determinarea exactă a contribuţiilor esenţiale şi a
contribuţiilor înlesnitoare din antecedenţa cauzală. Aceasta se realizează cu
ajutorul teoriei sine qua non.
LATURA SUBIECTIVĂ
Definiţie. Cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la
atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului faţă de faptă şi urmările
acesteia.
Structură: elementul subiectiv (vinovăţia; mobilul (motivul); scopul.
I. Elementul subiectiv (art. 19 alin. 2 şi 3 C. pen.)
Definiţie. Acesta reprezintă atitudinea psihică a persoanei care a
săvârşit o faptă, faţă de faptă şi urmările acesteia, atitudine exprimată în
vinovăţia cerută de lege pentru existenţa acelei infracţiuni.
Trebuie să facem deosebirea între vinovăţie ca trăsătură esenţială a
infracţiunii şi vinovăţie ca element constitutiv al unei infracţiuni. În primul
caz, vinovăţia este exprimată în formele şi modalităţile prevăzute de art. 19
C. pen. (intenţie, culpă şi praeterintenţie). În al doilea caz, vinovăţia va
exista numai atunci când elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu
forma de vinovăţie cerută de lege. Spre exemplu: în cazul săvârşirii unei
40
fapte din culpă, se realizează vinovăţia ca trăsătură esenţială a infracţiunii,
dar poate lipsi ca element subiectiv, dacă legiuitorul incriminează acea
faptă numai dacă este săvârşită cu intenţie.
Deci, elementul subiectiv prevăzut a se realiza prin intenţie
presupune atât intenţia directă, cât şi cea indirectă, după cum în cazul culpei
sunt prevăzute ambele modalităţi (cu prevedere şi simplă).
Conform art. 19 alin. 2 şi 3 C. pen., „fapta constând într-o acţiune
săvârşită din culpă este infracţiune numai dacă se prevede expres în
conţinutul juridic al infracţiunii (art. 178 C. pen)”. „Fapta constând într-o
inacţiune constituie infracţiune, fie că este săvârşită cu intenţie, fie din
culpă, afară de cazul când legiuitorul restrânge sancţionarea ei numai când
se săvârşeşte cu intenţie”.
II. Mobilul
Definiţie. Acesta desemnează acel sentiment (dorinţă, pasiune) ce a
condus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii săvârşirii unei anumite
fapte. Este, în concret, impulsul intern care l-a determinat pe infractor să
săvârşească fapta.
Caractere:
- existenţa lui în săvârşirea unei fapte reprezintă un indiciu de
normalitate psihică a făptuitorului;
- lipsa acestuia reprezintă un indiciu de anormalitate;
- mobilul constituie un element necesar pentru cunoaşterea actului de
conduită şi a periculozităţii infractorului;
- acesta contribuie la individualizarea sancţiunilor penale;
- poate reprezenta o condiţie de reîntregire a laturii subiective (art.
247 C. pen.) - abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi pe temei de
rasă, naţionalitate, religie;
- poate reprezenta o circumstanţă agravantă (art. 175 lit. b C. pen.) -
omorul săvârşit din interes material;
- poate constitui o circumstanţă agravantă generală (art. 75 lit. d
C. pen.) - săvârşirea unei infracţiunii din motive josnice;
- cunoaşterea lui poate da răspuns la întrebarea „De ce s-a săvârşit
infracţiunea ?”
III. Scopul
Definiţie. Constă în reprezentarea clară a rezultatului faptei de către
făptuitor sau în finalitatea urmărită de către acesta.
Caractere:
- este caracteristic activităţilor voluntare, dar, de regulă, nu este
prevăzut ca element al infracţiunii;
41
- se situează în afara infracţiunii;
- când făptuitorul urmăreşte realizarea scopului cerut de lege, el
reprezintă în acest caz o cerinţă esenţială a elementului subiectiv;
- sunt cazuri în care scopul reprezintă o cerinţă esenţială a
elementului obiectiv (art. 282 C. pen.) - deţinerea de valori falsificate în
scopul punerii lor în circulaţie;
- scopul poate apărea şi ca element circumstanţial în conţinutul
calificat al unor infracţiuni (art. 175 lit. g C. pen.) – omorul săvârşit pentru a
se sustrage de la urmărirea penală;
- în toate cazurile, cunoaşterea scopului urmărit de făptuitor este
foarte importantă pentru determinarea gradului de pericol social al faptei;
- cunoaşterea scopului este importantă şi pentru individualizarea
sancţiunilor.

9. FORMELE INFRACŢIUNII
Săvârşirea infracţiunii poate parcurge mai multe momente sau faze în
drumul ei spre producerea rezultatului. Astfel, aceasta parcurge două
perioade:
• internă: conceperea ideii de a săvârşi infracţiunea; momentul
deliberării; hotărârea de a săvârşi infracţiunea. Cele trei momente se petrec
în psihicul făptuitorului, acestea neavând relevanţă penală, potrivit
adagiului nuda cogitatio - „gândul criminal nu se pedepseşte”;
• externă: faza actelor preparatorii (pregătesc săvârşirea infracţiunii);
faza acţiunii de executare (se trece la săvârşirea efectivă a faptei); faza
urmărilor (producerea rezultatului). Acestea capătă relevanţă penală spre
deosebire de primele.
Formele infracţiunii, după fazele de desfăşurare, sunt: actele
preparatorii; tentativa; faptul consumat; faptul epuizat.
A. Actele preparatorii
Definiţie. Sunt actele prin care se pregăteşte săvârşirea unei
infracţiuni.
Caractere:
- sunt posibile numai la infracţiunile intenţionate;
- pot consta în: activităţi de procurare de informaţii; adaptare a
mijloacelor sau instrumentelor; crearea condiţiilor de săvârşire a faptelor;
- nu cunosc o reglementare expresă în Codul penal, asemenea
tentativei.
Condiţii de existenţă:
- să rezulte că sunt efectuate în vederea săvârşirii unei infracţiuni;

42
- să se concretizeze într-o activitate obiectivă de creare a condiţiilor
pentru săvârşirea infracţiunii (procurarea unui pistol);
- să nu cuprindă acte ce intră în conţinutul elementului material al
infracţiunii; să nu facă parte din actele de executare;
- să fie intenţionate;
- să fie săvârşite de către însăşi persoana care va comite infracţiunea.
Feluri:
- acte de pregătire materială (procurarea de instrumente şi adaptarea
acestora în vederea săvârşirii infracţiunii) - procurarea unui cuţit;
- acte de pregătire morală (culegerea de date şi informaţii cu privire
la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii). Ele creează condiţiile psihice
favorabile comiterii infracţiunii.
Regimul de sancţionare
În doctrina penală s-au conturat două teze privind sancţionarea
actelor preparatorii, şi anume:
1) teza incriminării, care susţine pedepsirea acestora, astfel:
incriminarea nelimitată a tuturor actelor preparatorii; incriminarea limitată
numai a acelora care prezintă un pericol social;
2) teza neincriminării, care are drept argument faptul că actele
preparatorii doar pregătesc infracţiunea, neavând deci un pericol social, şi
că ele sunt echivoce.
În dreptul penal român se optează pentru teza neincriminării (aceste
acte nu se sancţionează). Sunt şi excepţii, printre care: când actele
preparatorii sunt asimilate tentativei şi pedepsite ca atare, la acele
infracţiuni grave (art. 173 alin. 2 C. pen.) - privind sancţionarea tentativei la
infracţiunile contra statului; când actele preparatorii sunt asimilate
infracţiunilor consumate (art. 285 C. pen.); când actele preparatorii sunt
săvârşite de alte persoane decât autorul (culegerea de date, procurarea de
mijloace) şi când autorul săvârşeşte infracţiunea sau tentativa la acea
infracţiune, acele acte vor constitui acte de complicitate anterioară.
B. Tentativa (art. 20 Cod penal)
Definiţie. Este o formă atipică a infracţiunii ce se caracterizează prin
punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare ce a
fost întreruptă sau, deşi a fost efectuată în întregime, n-a produs rezultatul
cerut de lege pentru existenţa infracţiunii.
Caractere: este prevăzută expres în Codul penal (art. 20 - 21);
aparţine fazei executării; este o formă atipică a infracţiunii, caracterizându-
se prin neproducerea rezultatului; este posibilă numai la infracţiunea
intenţionată.
43
Condiţii de existenţă:
- să existe hotărârea de a săvârşi o infracţiune (art. 20 C. pen.);
- hotărârea infracţională trebuie să fie pusă în executare. Astfel, se
observă că ea implică trecerea de la actele de pregătire la actele de
executare a faptei. Ea declanşează procesul cauzal spre producerea
rezultatului;
- neproducerea rezultatului - element prin care se diferenţiază de
infracţiunea consumată (art. 20 C. pen.).
Deosebirea dintre tentativă şi actele preparatorii are la bază diferite
teorii:
• teoriile subiective, care propun drept criteriu de distincţie raportarea
la împrejurările în care au fost efectuate; astfel, tentativa are un caracter
univoc, lăsând să se vadă clar intenţia de a săvârşi o infracţiune, iar actul
preparator are un caracter echivoc, care nu lasă să se vadă că ar avea o
legătură cu săvârşirea unei infracţiuni;
• teoriile obiective, care propun drept criteriu de distincţie
dinamismul actului; astfel, sunt acte de executare actele care au primit o
orientare precisă în realizarea infracţiunii, iar actele preparatorii sunt acelea
ce nu au primit o astfel de orientare;
• teoriile formale, care propun drept criteriu de deosebire identitatea
formală între actul săvârşit şi acţiunea prevăzută ca element material; astfel,
tentativa este un act de săvârşire a infracţiunii, iar actul preparator, unul de
pregătire a săvârşirii infracţiunii.
Cele trei teorii se completează reciproc, în stabilirea diferenţei dintre
actele preparatorii şi tentativă; aceasta este o problemă foarte importantă,
întrucât, de regulă, actele preparatorii nu se pedepsesc. Exemplu:
procurarea unei cantităţi de otravă reprezintă un act preparator, în timp ce
servirea respectivei cantităţi de otravă unei persoane reprezintă o tentativă.
Felurile tentativei: imperfectă (întreruptă); perfectă (terminată);
proprie; improprie.
Tentativa perfectă şi cea imperfectă pot fi proprii, cât şi improprii.
I. Tentativa imperfectă (întreruptă) - art. 20 alin. 1 C. pen.
- Se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea, executare care se întrerupe şi rezultatul nu se produce;
- se situează, în timp, după începutul executării, putând fi de natură
umană sau neumană;
- poate fi atât proprie, cât şi improprie.
II. Tentativa perfectă (terminată) - art. 20 alin. 2 C. pen.

44
- Constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea,
executare care a fost dusă până la capăt, dar rezultatul nu se produce;
- poate fi atât proprie, cât şi improprie;
- este posibilă numai la infracţiunile de rezultat (exemplu: omor).
III. Tentativa improprie - art. 20 alin. 2 şi 3 C. pen.
- Constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea,
executare care este realizată în întregime, dar producerea rezultatului nu a
fost posibilă din cauza insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite
ori din cauză că, în timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul
lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află;
- este şi terminată, după criteriul gradului de realizare a activităţii
infracţionale; cauza care împiedică producerea rezultatului se situează, în
timp, anterior începutului executării acţiunii; defectuozitatea mijloacelor, ca
şi lipsa obiectului infracţiunii sunt preexistente;
- un mijloc este „insuficient”, când nu are aptitudinea, în cazul
concret, să realizeze rezultatul (de exemplu: cantitatea de otravă este
insuficientă pentru a ucide o persoană);
- un mijloc este „defectuos”, când în cazul concret nu funcţionează
(de exemplu, o armă de foc defectă);
Tentativa improprie se împarte în două categorii: tentativa relativ
improprie - se caracterizează prin imposibilitatea numai relativă a
producerii rezultatului (de exemplu: încercarea de a ucide o persoană cu o
doză insuficientă de otravă); tentativa absolut improprie (absurdă) - art. 20
alin. 3 C. pen.) - se caracterizează prin modul greşit de concepere a
săvârşirii infracţiunii (de exemplu: uciderea unei persoane, utilizând vrăji
sau farmece).
Deosebirea dintre cele două categorii de tentative constă în faptul că
prima prezintă un pericol social, atrăgând răspunderea penală, iar cea de a
doua nu prezintă pericol social, pentru că este inaptă să producă rezultatul
şi poate pune în discuţie discernământul făptuitorului.
În doctrina penală se face distincţie între tentativa absurdă şi
tentativa putativă, în care fapta săvârşită are un caracter penal numai în
mintea făptuitorului, lipsindu-i acest caracter în realitate. (Exemplu: fapta
de a trage cu arma într-un cadavru nu reprezintă infracţiunea de omor, ci o
faptă putativă din cauză că prin astfel de fapte nu se mai poate aduce
atingere obiectului, căci nu mai există o relaţie socială de ocrotit –
inexistenţa vieţii).
IV. Tentativa proprie - art. 20 alin. 2 C. pen.

45
Constă în existenţa tuturor condiţiilor necesare pentru săvârşirea
infracţiunii, iar dacă consumarea nu a avut loc, aceasta se datorează
modului defectuos în care s-au folosit mijloacele. (Exemplu: fapta celui ce
descarcă arma, dar nu nimereşte ţinta din cauza emoţiilor).
Incriminarea şi sancţionarea tentativei
Justificarea incriminării
Reprezentând un început de executare, tentativa este periculoasă,
fiind incriminată în legislaţia penală;
- tentativa este o formă atipică de infracţiune, datorită împrejurării că
latura obiectivă a acesteia nu se realizează în întregime;
- latura subiectivă a tentativei se realizează integral prin punerea în
executare a hotărârii infracţionale.

Întinderea incriminării tentativei


În doctrina penală sunt cunoscute două concepţii privind
incriminarea tentativei: incriminarea nelimitată şi incriminarea limitată;
- legiuitorul român a adoptat cea de a doua concepţie, sancţionând
tentativa numai la infracţiunile grave;
- tentativa se pedepseşte numai când în lege se prevede expres
aceasta;
- legiuitorul român sancţionează tentativa după teoria diversificării
pedepsei în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată;
- conform art. 21 alin. 2 C. pen., „tentativa se sancţionează cu o
pedeapsă cuprinsă între jumătatea minimului şi jumătatea maximului
prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai
mic decât minimul general al pedepsei”;
- dacă pedeapsa pentru infracţiunea consumată este detenţiunea pe
viaţă, pedeapsa pentru tentativă va fi închisoarea de la 10 la 25 de ani.
Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă: infracţiunile din culpă;
infracţiunile praeterintenţionate; infracţiunile săvârşite printr-o inacţiune;
infracţiunile cu execuţie promptă (insultă); infracţiunile de obicei
(cerşetorie).
C. Infracţiunea consumată
Definiţie. Reprezintă forma tipică sau perfectă a infracţiunii, ea
realizându-se atunci când s-a produs rezultatul urmărit.
Caracterizare:
- reprezintă forma infracţiunii care are cel mai ridicat grad de
periculozitate faţă de actele preparatorii şi tentativa;
46
- atrage întotdeauna răspunderea penală;
- majoritatea infracţiunilor cunosc această formă;
- înglobează şi tentativa acelei infracţiuni;
- rezultatul acesteia se produce o dată cu executarea în întregime a
rezultatului material;
- în funcţie de rezultatul ei, poate produce o vătămare sau o stare de
pericol;
- stabilirea momentului consumării marchează momentul producerii
definitive a răului; de aceea, după acest moment, eventuala reparare a
acestuia nu poate schimba calitatea de infractor a făptuitorului.
Cunoaşterea momentului consumării prezintă importanţă pentru
următoarele aspecte: determinarea legii penale aplicabile în timp şi spaţiu;
incidenţa actelor de clemenţă; calcularea termenului de prescripţie.
D. Infracţiunea - fapt epuizat
Definiţie. Reprezintă o formă deviată a infracţiunii şi se caracterizează
prin producerea după momentul consumării a unor urmări noi prin
amplificarea rezultatului sau prin continuarea activităţii infracţionale.
Caractere:
- susceptibilă de prelungire în timp;
- este o formă atipică a infracţiunii, mai gravă decât infracţiunea
consumată;
- antrenează o răspundere penală mai gravă;
- nu toate infracţiunile pot cunoaşte acest moment.
Infracţiuni susceptibile de forma faptului epuizat:
- infracţiunile continue - se caracterizează prin prelungirea în timp a
acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii (exemplu, deţinerea
de instrumente în vederea falsificării de valori);
- infracţiunile continuate - se caracterizează prin săvârşirea de către
aceeaşi persoană, la intervale de timp diferite, a unor acţiuni ce prezintă
fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni (exemplu, furturile mărunte
din autoturisme);
- infracţiunile progresive - se caracterizează prin producerea de noi
urmări după ce s-a consumat infracţiunea (exemplu, infracţiuni de loviri
cauzatoare de moarte);
- infracţiunile de obicei - se caracterizează prin repetarea elementului
material de un număr de ori în aşa fel încât din această repetare să rezulte
obişnuinţa făptuitorului (exemplu, cerşetoria).
Importanţa momentului epuizării:
- la infracţiunile care sunt susceptibile de acest moment, aplicarea
legii în spaţiu şi timp, incidenţa actelor de clemenţă, precum şi calculul

47
termenului de prescripţie se fac în raport cu acest moment, şi nu cu
momentul consumării;
- soluţionarea şi încadrarea juridică a faptei se vor face tot în raport de
momentul epuizării.
Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului reprezintă,
conform act. 22 C. pen., cauze generale de nepedepsire datorită renunţării
făptuitorului la activitatea infracţională sau înlăturării rezultatului produs.
Desistarea constă în renunţarea făptuitorului la continuarea
executării începute, de a o duce până la capăt. Exemplu, o persoană care
doreşte să distrugă un dosar pătrunde pe ascuns în arhiva în care se află
dosarul, dar, după ce îl găseşte, abandonează de bunăvoie hotărârea luată.

Condiţii:
- desistarea trebuie să aibă loc după ce s-a efectuat unul sau mai
multe acte de executare, dar să intervină mai înainte ca executarea acţiunii
tipice să fi luat sfârşit;
- să existe o manifestare din care să reiasă că subiectul a renunţat la
săvârşirea infracţiunii . Nu există desistare în cazul în care făptuitorul, după
ce a făcut tot ceea ce trebuie ca rezultatul să se producă, văzând totuşi că
acesta nu s-a produs nu repetă acţiunea (în asemenea situaţii există o
tentativă perfectă care este incompatibilă cu desistarea);
- renunţarea la săvârşirea infracţiunii trebuie să se facă de bunăvoie.
Desistarea nu poate fi socotită de bunăvoie nici în cazul în care făptuitorul a
abandonat executarea începută pentru că şi-a dat seama că în condiţiile date
ea nu poate să izbutească;
- renunţarea la executare trebuie să fie definitivă.
Împiedicarea producerii rezultatului constă în zădărnicirea, de
către făptuitor, a producerii urmărilor vătămătoare ale faptei sale, după ce
executarea acţiunii tipice a fost dusă până la capăt. Exemplu: autorul, după
ce a aruncat în apă o persoană ce nu ştie să înoate, cu intenţia de a-i produce
moartea, o scoate din apă şi îi salvează viaţa.
Condiţii:
- activitatea infracţională să fi fost în întregime efectuată, dar să nu se
fi produs urmarea vătămătoare prevăzută de lege. Împiedicarea producerii
rezultatului este posibilă deci numai la infracţiunile materiale, nu şi la cele
formale;
- subiectul să fi efectuat o acţiune pozitivă pentru a zădărnici
producerea rezultatului şi, ca efect al acestei acţiuni, rezultatul să nu fi
48
survenit. Producerea rezultatului nu poate fi zădărnicită prin simpla
pasivitate, ci numai printr-un comportament activ, dinamic;
- manifestarea activă prin care făptuitorul a împiedicat producerea
rezultatului să fi fost voluntară, nesilită, deci neefectuată sub presiunea unei
cauze externe (milă, remuşcare, teama de pedeapsă);
- aceasta trebuie să fi avut loc înainte de descoperirea faptei.
Efecte (art. 22 alin. 1 C. pen.):
- nepedepsirea făptuitorului;
- conform art. 22 alin. 2 C. pen., „dacă actele îndeplinite până în
momentul desistării sau producerii rezultatului constituie o altă infracţiune,
se aplică pedeapsa pentru acea infracţiune”.

10. UNITATEA DE INFRACŢIUNE


Noţiuni generale
- Calificarea juridică a unei fapte sau activităţi antisociale, ca formând
o singură infracţiune sau, dimpotrivă, două sau mai multe infracţiuni,
produce consecinţe juridice importante.
- În primul caz, făptuitorul va răspunde pentru o singură infracţiune,
iar în al doilea caz, acesta va răspunde pentru două sau mai multe
infracţiuni.
- Când prin activitatea săvârşită se formează o singură infracţiune, va
exista unitate de infracţiune, iar când prin activitatea săvârşită se realizează
mai multe infracţiuni, va exista pluralitate de infracţiuni.
- Distincţia dintre cele două prezintă importanţă sub aspectul
răspunderii juridice.
Definiţie. Prin unitatea de infracţiune se înţelege activitatea
infracţională formată dintr-o singură acţiune sau inacţiune ce decurge din
natura faptei sau din voinţa legiuitorului, săvârşite de o persoană şi în care
se identifică conţinutul unei singure infracţiuni.
Feluri:
Unitatea naturală – este determinată de unitatea acţiunii sau inacţiu-nii,
de unicitatea rezultatului şi de unicitatea formei de vinovăţie. Cunoaşte trei
forme: infracţiunea simplă; infracţiunea continuă; infracţiunea deviată.
Unitatea legală – nu este dată de realitatea obiectivă, ci de voinţa
legiuitorului care reuneşte, în conţinutul unei singure infracţiuni, două sau
mai multe acţiuni ce ar putea realiza fiecare în parte conţinutul unor
infracţiuni distincte. Aceasta are la bază legătura strânsă dintre aceste

49
acţiuni. Ea are următoarele forme: infracţiunea continuată; infracţiunea
complexă; infracţiunea progresivă; infracţiunea de obicei.
I. Unitatea naturală de infracţiune
Infracţiunea simplă
Definiţie. Este o formă a unităţii naturale de infracţiune şi se
caracterizează printr-o singură acţiune sau inacţiune, printr-un singur
rezultat şi printr-o singură formă de vinovăţie.
Caracteristici:
- este forma de infracţiune cea mai des întâlnită în legislaţia penală şi
în practica judiciară;
- este o formă tipică a infracţiunii;
- momentul consumării coincide cu momentul epuizării;
- poate fi săvârşită numai printr-o acţiune sau inacţiune sau prin mai
multe acte repetate în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale (exemplu:
săvârşirea infracţiunii de omor prin aplicarea mai multor lovituri de cuţit).
Infracţiunea continuă
Definiţie. Reprezintă o formă a unităţii naturale de infracţiune ce se
caracterizează prin prelungirea în chip natural a acţiunii sau inacţiunii ce
constituie elementul material, după consumare, până la intervenţia unei
forţe contrare (exemple: furtul de energie electrică, evadarea).
Aceste infracţiuni cunosc două momente: momentul consumării -
momentul săvârşirii elementului material; momentul epuizării - momentul
încetării activităţii infracţionale.
Caracteristici:
- este o formă atipică a infracţiunii;
- elementul esenţial al acestei infracţiuni este faptul că ea se
realizează printr-o atitudine dublă a făptuitorului: una comisivă (prin care se
săvârşeşte infracţiunea); alta omisivă (prin care se lasă ca starea
infracţională să dureze);
- nu toate infracţiunile pot cunoaşte această formă.
Codul penal nu cuprinde dispoziţii speciale privind infracţiunea
continuă, ci face o singură referire la ea în art. 122 alin. 2. Infracţiunea
continuă poate cunoaşte două forme: infracţiuni continue permanente
(evadarea); infracţiuni continue succesive (portul ilegal de uniformă).
Observaţie: împărţirea aceasta prezintă importanţă, deoarece orice
întrerupere în cazul infracţiunilor permanente are valoarea unei epuizări a
infracţiunii, iar reluarea activităţii infracţionale reprezintă săvârşirea unei
noi infracţiuni continue. Cunoaşterea momentului epuizării prezintă
importanţă, deoarece:

50
- legea penală aplicabilă în timp va fi legea în vigoare în momentul
epuizării faptei;
- tot de la acest moment începe să curgă şi prescripţia răspunderii
penale;
- în raport de acest moment se stabileşte şi incidenţa unui act de
clemenţă (amnistie, graţiere).
Dacă activitatea infracţională continuă este desfăşurată de o persoană
în diferite etape ale vieţii sale, are importanţă şi stabilirea vârstei
făptuitorului. Astfel, activitatea continuă începută înainte de împlinirea
vârstei de 14 nu va fi luată în seamă.
Infracţiunea deviată
Definiţie. Reprezintă o formă a unităţii naturale de infracţiune şi
desemnează infracţiunea săvârşită prin devierea acţiunii de la obiectul sau
persoana împotriva cărora era îndreptată, datorită greşelii făptuitorului
sau prin îndreptarea acţiunii, din eroare, asupra altei persoane sau altui
obiect.
Modalităţi:
- aberratio ictus - realizată prin devierea acţiunii spre un alt obiect
sau spre o altă persoană din greşeala făptuitorului (exemplu: făptuitorul
urmăreşte să lovească o persoană dintr-un grup, dar, manevrând greşit
corpul contondent, este lovită o altă persoană);
- error in personam - realizată prin săvârşirea faptei asupra altei
persoane ori asupra altui obiect datorită erorii făptuitorului (exemplu:
infractorul doreşte să-şi ucidă rivalul şi noaptea, pe întuneric, îl confundă cu
o altă persoană, pe care o ucide).
II. Unitatea legală de infracţiune
Infracţiunea continuată (art. 41 C. pen.)
Definiţie. Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune
caracterizată prin săvârşirea de către aceeaşi persoană la intervale de
timp diferite, în realizarea aceleiaşi hotărâri infracţionale, a unor acţiuni
sau inacţiuni, care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Caracteristici:
- reprezintă o creaţie a legiuitorului;
- este prevăzută expres de Codul penal - art. 41 alin. 2;
- e formată dintr-o pluralitate de acte unite sub trei aspecte: o unitate
de subiect; o unitate de hotărâre infracţională; o unitate de conţinut;
- fiecare fapt luat izolat poate constitui o infracţiune de sine stătătoare;
- reprezintă întotdeauna o cauză de agravare a răspunderii penale.
Condiţii de existenţă:
51
- unitate de subiect activ - adică, aceeaşi persoană să săvârşească mai
multe acţiuni sau inacţiuni, unele în calitate de autor şi altele în calitate de
complice;
- pluralitate de acte de executare - săvârşite la intervale diferite de
timp, nici prea apropiate, nici prea îndepărtate. Este îndeplinită această
condiţie când făptuitorul săvârşeşte o infracţiune intenţionată şi, ulterior, o
tentativă la aceeaşi infracţiune;
- unitate de rezoluţie infracţională - rezoluţia unică implică atât
prevederea rezultatelor faptei, cât şi urmările acesteia ori acceptarea
acestora. Dintre elementele ce pot concura, alături de alte împrejurări, la
stabilirea unităţii de rezoluţie se pot reţine: unitatea obiectului infracţiunii;
unitatea locului; unitatea persoanei vătămate; unitatea de timp;
- actele de executare de acelaşi fel trebuie să prezinte, fiecare în
parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni (furt). Actele de executare nu trebuie
să fie identice, ci doar fiecare să realizeze conţinutul aceleiaşi infracţiuni
(infracţiune consumată şi tentativă).
Efecte juridice:
- de la momentul epuizării începe să curgă termenul de prescripţie a
răspunderii penale (art. 122 alin. 2 C. pen.);
- tot în funcţie de momentul epuizării se stabileşte incidenţa unui act
de clemenţă (amnistie, graţiere);
- aplicarea legii penale în timp va fi cea în vigoare din momentul
epuizării;
- dacă actele de executare se situează pe teritorii diferite, legea penală
română va fi incidentă, dacă o parte ori rezultatul s-a produs pe teritoriul
României (art. 143 C. pen.);
- tot în raport de momentul epuizării se stabileşte incidenţa legii
penale în raport cu vârsta făptuitorului. Dacă făptuitorul a început
executarea când nu avea împlinită vârsta de 14 ani, aceste acte nu se iau în
considerare, ci numai acelea săvârşite după împlinirea acestei vârste şi,
bineînţeles, dacă au fost săvârşite cu discernământ.
Sancţiunea infracţiunii continuate (art. 142 C. pen. şi art. 34 C. pen.)
- reprezintă o formă de agravare facultativă a pedepsei;
- infracţiunea continuată fiind unică, aplicarea pedepsei se face într-o
singură etapă;
- pedeapsa se va aplica spre maximul special, iar dacă acesta este ne-
îndestulător, se va aplica un spor de până la 5 ani (închisoarea) sau un spor
de până la jumătate din maximul special (amenda);

52
- dacă după condamnarea definitivă sunt descoperite alte fapte ce fac
parte din conţinutul aceleiaşi infracţiuni, pedeapsa se va recalcula, nepu-
tându-se astfel micşora.
Infracţiuni ce nu se pot săvârşi în mod continuat:
- infracţiunile din culpă;
- infracţiunile al căror obiect nu este susceptibil de divizare
(omorul);
- infracţiunile care presupun repetarea activităţii pentru a realiza
conţinutul infracţiunii (infracţiunile de obicei - cerşetoria).
Infracţiunea complexă
Definiţie. Este o formă a unităţii legale de infracţiune şi cuprinde, în
conţinutul său, ca element constitutiv sau ca circumstanţă agravantă, o
acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de
legea penală (exemplu: tâlhăria -art. 211 C.pen.).
Caracteristici:
- este prevăzută în mod expres de Codul penal în art. 141;
- reprezintă o creaţie a legiuitorului şi are la bază legătura strânsă
dintre acţiunile şi inacţiunile ce intră în conţinutul elementului material;
- se îndreaptă, prin modul săvârşirii acesteia, împotriva a două valori
sociale;
- rezultatul constă în producerea a două urmări specifice valorilor
sociale ocrotite;
- de regulă, sunt infracţiuni intenţionate.
Forme:
Infracţiunea complexă forma TIP
Se caracterizează prin aceea că în conţinutul ei intră ca element o
acţiune sau inacţiune ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni.
Este formată din reunirea de către legiuitor a două infracţiuni
distincte şi crearea unei a treia, deosebite de cele înglobate (exemplu:
tâlhăria, formată din furt şi ameninţare ori furt şi violenţă).
Infracţiunea complexă ca variantă agravantă
Cuprinde în conţinutul său, ca element agravant, o acţiune sau inacţiu-
ne ce reprezintă conţinutul unei alte infracţiuni. Este o variantă calificată a
unor infracţiuni simple, creată prin absorbirea în conţinutul său a unor fapte ce
reprezintă conţinutul unor alte infracţiuni (exemplu: violul care a avut ca
urmare moartea sau sinuciderea victimei - art. 197 alin. 3 C. pen.).
Observaţie: nu toate infracţiunile calificate sunt şi infracţiuni
complexe; furtul săvârşit în loc public este calificat, fără a fi şi o infracţiune
complexă.
Structură:

53
- în elementul material al infracţiunii complexe sunt reunite acţiunile
ce constituie elementul material al infracţiunilor absorbite (luarea bunului şi
exercitarea violenţei);
- obiectul infracţiunii complexe este format dintr-un obiect juridic
principal şi un obiect juridic adiacent;
- forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte infracţiunea complexă tip
este intenţia, spre deosebire de infracţiunea complexă ca variantă agravantă,
unde forma de vinovăţie este praeterintenţia .
Efecte juridice:
- infracţiunile reunite în conţinutul infracţiunii complexe îşi pierd
autonomia;
- infracţiunea complexă se consumă în momentul în care se săvârşesc
elementele materiale specifice infracţiunilor absorbite;
- nerealizarea sub raport obiectiv a conţinutului unei infracţiuni absorbite
poate conduce la calificarea faptei ca tentativă (exemplu: în cazul infracţiunii de
tâlhărie, dacă se consumă ameninţarea sau violenţa, însă deposedarea victimei nu
a fost posibilă, infracţiunea rămâne în faza de tentativă);
- infracţiunea complexă nu reprezintă o cauză de agravare a
răspunderii penale;
- este o infracţiune momentană.
Complexitatea naturală
Pe lângă complexitatea legală, creată de legiuitor, este menţionată şi
complexitatea naturală, ce rezultă din absorbirea în chip natural de către
infracţiunea fapt consumat a tentativei la acea infracţiune (exemplu,
infracţiunea de omor consumat cuprinde în mod natural şi tentativa acestei
infracţiuni, după cum cuprinde şi elementele infracţiunilor mai puţin grave
– lovirea, vătămarea corporală).
Infracţiunea progresivă
Definiţie. Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune,
caracterizându-se prin aceea că, după atingerea momentului consumării
corespunzător unei anumite infracţiuni, fără intenţia făptuitorului, aceasta
îşi amplifică progresiv rezultatul, ori se produc urmări noi corespunzător
unor infracţiuni mai grave.
Exemplu: loviturile sau vătămările cauzatoare de moarte - art. 183
C. pen.
Caracteristici:
- este o formă atipică a infracţiunii;
- rezultatul i se amplifică progresiv în timp, nefiind deci o infracţiune
momentană;

54
- apare, aşadar, pe lângă momentul consumării, şi momentul
epuizării; fapta iniţială care a produs un anumit rezultat susceptibilă de o
anumită încadrare juridică, datorită amplificării rezultatului, va primi o
nouă calificare, în funcţie de rezultatul atins în momentul epuizării .
Efecte juridice:
- încadrarea juridică a faptei săvârşite se va face în raport cu
momentul epuizării;
- în funcţie de acest moment se vor calcula: termenul de prescripţie
pentru răspunderea penală; legea penală incidentă; incidenţa unor legi de
clemenţă.
Infracţiunea de obicei
Definiţie. Reprezintă o formă a unităţii legale de infracţiune, ce se
caracterizează prin repetarea elementului material de un număr de ori din
care să rezulte obişnuinţa sau îndeletnicirea făptuitorului. Exemple:
prostituţia, cerşetoria.
Caracteristici:
- această infracţiune nu poate avea tentativă;
- este o infracţiune unică, formată dintr-o pluralitate de fapte;
- luate izolat, acele fapte nu pot constitui conţinutul unei infracţiuni
distincte;
- cunoaşte două momente: al consumării şi al epuizării.
Efecte juridice: infracţiunea de obicei nu poate avea tentativă şi nici
nu poate fi comisă în coautorat; în funcţie de momentul epuizării se vor
calcula: legea penală aplicabilă; incidenţa unei legi de clemenţă; după
acest moment va începe să curgă termenul de prescripţie pentru
răspunderea penală.
Observaţie: infracţiunea de obicei nu trebuie confundată cu
infracţiunea continuată, unde fiecare act de executare poate realiza
conţinutul unei infracţiuni distincte, lucru care nu este posibil şi la
infracţiunea de obicei.

11. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI


Aspecte generale
Pluralitatea de infracţiuni este desemnată de situaţia în care o
persoană săvârşeşte mai multe infracţiuni înainte de a fi condamnată
definitiv pentru vreuna dintre ele, cât şi de situaţia în care o persoană
săvârşeşte din nou o infracţiune după ce a fost condamnată definitiv pentru
o altă infracţiune. Această pluralitate este prevăzută expres în Codul penal
în art. 32 - 40.

55
Formele acesteia sunt: concursul de infracţiuni; recidiva;
pluralitatea intermediară.
Primele două sunt forme de bază ale pluralităţii de infracţiuni, iar
ultima reprezintă o formă mixtă a celor două, creând o stare intermediară.
I. Concursul de infracţiuni (art. 33 C. pen.)
Definiţie. Prin concurs de infracţiuni este desemnată forma
pluralităţii de infracţiuni ce constă din săvârşirea a două sau mai multe
infracţiuni de către aceeaşi persoană mai înainte de a fi condamnată
definitiv pentru vreuna din ele.
Condiţii:
- să se fi săvârşit două sau mai multe infracţiuni; acestea pot fi de
natură şi gravitate deosebite, pot fi prevăzute în Codul penal, în legi
speciale sau în legile nepenale cu dispoziţii penale şi pot avea forma:
faptului consumat; tentativei pedepsibile; asimilate tentativei. Nu
interesează forma de vinovăţie cu care sunt săvârşite infracţiunile; nu are
importanţă dacă infracţiunile sunt simple, continue, deviate, continuate,
complexe, progresive sau de obicei;
- să fie săvârşite de aceeaşi persoană; unitatea de subiect activ este
esenţa concursului de infracţiuni; condiţia este îndeplinită şi atunci când
făptuitorul are calitatea de autor, instigator, complice sau atunci când
făptuitorul a comis unele infracţiuni în timpul minorităţii şi altele după
împlinirea vârstei de 18 ani;
- să fie săvârşite mai înainte de condamnarea definitivă a
infractorului pentru vreuna dintre ele; nu pot constitui concurs de
infracţiuni decât infracţiunile pentru care făptuitorul încă n-a fost
condamnat definitiv;
- infracţiunile comise ori cel puţin două dintre ele să poată fi supuse
judecăţii, adică să poată atrage răspunderea penală; dacă se constată
existenţa unor cauze ce înlătură caracterul penal al faptei (legitima apărare)
sau dacă intervine o cauză ce înlătură răspunderea penală (minoritatea) şi
rămâne o singură infracţiune, nu există concurs de infracţiuni.
Formele concursului de infracţiuni:
• concursul real (concurs material) - art. 33 Iit. a C. pen. .
• concursul ideal (concurs formal) - art. 33 Iit. b C. pen.
1. Concursul real
Definiţie. Este o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă în
săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană ca urmare a

56
săvârşirii mai multor acţiuni sau inacţiuni distincte. Exemplu: o persoană
săvârşeşte într-o zi o infracţiune de furt sau în altă zi o infracţiune de tâlhărie.
Caracterizare
- Infracţiunile ce formează concursul real pot fi de aceeaşi natură
(concurs omogen) sau de natură diferită (concurs eterogen).
- În funcţie de legăturile care există între infracţiunile concurente se
disting două modalităţi ale concursului: concurs real simplu (între
infracţiuni nu există o altă legătură decât cea personală); concurs real
calificat – între infracţiuni pot exista mai multe conexiuni, printre care:
conexitate topografică (săvârşite în acelaşi loc); conexitate cronologică
(săvârşirea infracţiunilor simultan sau succesiv); conexitate consecven-
ţională (când o infracţiune este săvârşită pentru a ascunde săvârşirea altei
infracţiuni); conexitate etiologică (când se săvârşeşte o infracţiune pentru a
înlesni săvârşirea altei infracţiuni).
2. Concursul ideal
Definiţie. Este o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă în
săvârşirea unei acţiuni sau inacţiuni de către aceeaşi persoană care,
datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs,
întruneşte elementele mai multor infracţiuni. Exemplu, prin acelaşi foc de
armă a fost ucisă o persoană, iar alta a fost rănită.
Caracterizare
- se săvârşeşte printr-o singură faptă;
- rezultatul este săvârşirea a cel puţin două infracţiuni;
- infracţiunile ce formează concursul ideal pot fi de aceeaşi natură
(concurs omogen) sau de natură diferită (concurs eterogen);
- infracţiunile aflate în concurs ideal pot fi săvârşite cu intenţie
(directă sau indirectă), dar şi unele cu intenţie şi altele din culpă.
Tratamentul penal al concursului de infracţiuni
Sisteme de sancţionare: Sistemul cumulului aritmetic presupune
stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă, adunarea acestora
şi executarea pedepsei rezultate din adunarea lor; s-a reproşat acestui sistem
că este rigid şi că poate depăşi durata de viaţă a omului, nedându-i acestuia
posibilitatea să dovedească îndreptarea lui; Sistemul absorbţiei presupune
stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă şi executarea celei
mai grave dintre acestea; acestui sistem i se reproşează că se execută
pedeapsa cea mai gravă, celelalte rămânând astfel nepedepsite; Sistemul
cumulului juridic presupune stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune
concurentă şi executarea celei mai grave dintre acestea, pedeapsă care poate

57
fi mărită până la maximul ei special şi adăugarea unui spor. Acesta este
sistemul adoptat şi aplicat de Codul nostru penal.
Sancţionarea concursului de infracţiuni
Aplicarea pedepselor principale (art. 34 C. pen.)
Sistemul cumulului juridic cunoaşte două etape:
- stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune;
- aplicarea pedepsei care poate fi sporită:
a) când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai
multe pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii
pe viaţă;
b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa
cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest
maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani;
c) când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare,
care poate fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu
este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la jumătate din acel
maxim;
d) când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu
amendă, se aplică pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda, în
total sau în parte;
e) când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe
pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispoziţiei de la
lit. b, la care se poate adăuga amenda, potrivit dispoziţiei de la lit. c.
Aplicarea pedepselor complementare (art. 35 C. pen.)
a) dacă s-a stabilit o singură pedeapsă complementară pentru una din
infracţiunile concurente, aceasta se va aplica pe lângă pedeapsa principală
aplicată concursului de infracţiuni;
b) în cazul în care s-au stabilit mai multe pedepse complementare de
natură diferită pentru infracţiunile concurente, se vor aplica toate;
c) dacă pedepsele complementare stabilite sunt de aceeaşi natură, dar
cu un conţinut diferit, se vor aplica toate; dacă pedepsele complementare
sunt de aceeaşi natură şi cu conţinut diferit, se va aplica cea mai grea.
Aplicarea măsurilor de siguranţă (art. 35 alin. 4 C. pen.)
Având în vedere scopul măsurilor de siguranţă, de a înlătura o stare
de pericol şi de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni (art. 111 C. pen.), s-a
prevăzut cumularea măsurilor de siguranţă de natură deosebită. Este
posibilă cumularea măsurilor de siguranţă chiar de aceeaşi natură dacă
scopul lor este diferit.

58
Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente (art. 36 C.
pen.) se face în următoarele ipoteze:
- infractorul condamnat definitiv pentru o infracţiune este judecat
ulterior pentru infracţiunile concurente;
- când după ce o hotărâre a rămas definitivă se constată că cel
condamnat suferise şi o altă condamnare definitivă pentru o infracţiune
concurentă;
- contopirea pedepselor pentru concursul de infracţiuni se va face şi
în situaţia în care condamnatul a executat în total ori în parte condamnarea,
cu precizarea că se va scădea din durata pedepsei aplicate, pentru tot
cumulul, ceea ce s-a executat;
- pedeapsa în caz de concurs de infracţiuni se aplică şi în cazul în care
condamnarea la pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă a fost comutată sau
înlocuită cu pedeapsa închisorii.

12. RECIDIVA ŞI PLURALITATEA INTERMEDIARĂ


Recidiva este o formă a pluralităţii de infracţiuni ce constă în
săvârşirea din nou a unei infracţiuni de către o persoană care anterior a
mai fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune.

Caracteristici:
− esenţa acestei instituţii o constituie existenţa unei hotărâri defi-
nitive de condamnare;
− ea reflectă o periculozitate mai mare a făptuitorului;
− raportul dintre aceasta şi concursul de infracţiuni este sub aspectul
intervenţiei unei hotărâri definitive de condamnare.
Structură
- Primul termen al recidivei este format dintr-o condamnare definitivă.
- Al doilea termen este format din săvârşirea din nou a unei infracţiuni.
Modalităţi
A. În funcţie de momentul săvârşirii noii infracţiuni:
- Recidiva post-condamnatorie presupune săvârşirea unei noi
infracţiuni după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru
infracţiunea anterioară şi mai înainte de executarea pedepsei pronunţate
pentru acea infracţiune.

59
- Recidiva post-executorie presupune săvârşirea unei noi infracţiuni
după executarea pedepsei sau stingerea executării pedepsei (prin graţiere
sau prescripţie) pronunţată pentru infracţiunea anterioară.
B. După natura infracţiunilor ce compun recidiva:
- Recidiva generală, când este formată din infracţiuni ce au natură
diferită.
- Recidiva specială, când este formată din infracţiuni care au aceeaşi
natură.
C. După gravitatea condamnării:
– Recidiva absolută, când existenţa ei nu este condiţionată de
gravitatea primei condamnări.
– Recidiva relativă, când existenţa ei este condiţionată de o anumită
gravitate a condamnării pronunţate pentru infracţiunea anterioară.
– Recidiva mare este condiţionată de existenţa unei condamnări
pentru prima infracţiune de o anumită gravitate (minim 6 luni).
– Recidiva mică presupune săvârşirea unei noi infracţiuni de către
aceeaşi persoană care anterior a mai fost condamnată la pedepse privative
de libertate de o gravitate redusă.
D. În funcţie de timpul scurs între executarea pedepsei pentru
infracţiunea anterioară şi săvârşirea noii infracţiuni:
- Recidiva permanentă, când va exista starea de recidivă prin
comiterea unei infracţiuni indiferent de timpul scurs de la condamnare sau
executarea pedepsei pronunţate pentru infracţiunea anterioară (aceasta nu a
fost reţinută de către Codul penal).
- Recidiva temporară, când existenţa ei este condiţionată de
comiterea noii infracţiuni numai într-un anumit termen de la condamnare
sau de la executarea pedepsei pronunţate pentru infracţiunea anterioară.
E. După locul unde a fost aplicată pedeapsa definitivă pentru
primul termen al recidivei:
- Recidiva naţională, când primul termen constă într-o condamnare
definitivă la pedeapsa închisorii pronunţată de o instanţă română.
- Recidiva internaţională, când condamnarea definitivă ce formează
primul termen al recidivei este pronunţată de o instanţă străină (numai în
cazul recidivei mari).
F. După criteriul tratamentului sancţionator al recidivei:
- Recidiva cu efect unic presupune aplicarea aceluiaşi tratament penal
atât pentru infractorul la prima recidivă, cât şi pentru cel care a perseverat în
recidivă (multirecidivist).
60
- Recidiva cu efecte progresive presupune agravarea pedepsei
recidivistului cu fiecare nouă recidivă.
- Recidiva cu efect sancţionator uniform presupune acelaşi regim de
sancţionare pentru toate modalităţile recidivei.
- Recidiva cu regim de sancţionare diferenţiat presupune un regim de
sancţionare diferit pentru modalităţile recidivei.
Recidiva mare post-condamnatorie (art. 37 lit. a C. pen.) există
atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la
pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat săvârşeşte din nou
o infracţiune cu intenţie înainte de începerea executării pedepsei, în timpul
executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege
pentru a doua infracţiune este închisoarea mai mare de un an.
Recidiva mare post –executorie (art. 37 lit. b C. pen.) există atunci
când după executarea unei pedepse cu închisoarea mai mare de 6 luni,
după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după împlinirea
termenului de prescripţie a executării unei asemenea pedepse, cel
condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.
Recidiva mică (art. 37 lit. c C. pen.) există atunci când după
condamnarea la cel puţin trei pedepse cu închisoare până la 6 luni, sau
după executare, după graţierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după
prescrierea executării a cel puţin trei asemenea pedepse, cel condamnat
săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, pentru care legea prevede
pedeapsa închisorii mai mare de 1 an.
Modalităţi: recidiva mică post-condamnatorie; recidiva mică post-
executorie.
Tratamentul penal al recidivei. În Codul penal român au fost înscrise
dispoziţii privind aplicarea pedepsei în cazul recidivei, din care se
desprinde caracterul acesteia de cauză generală de agravare facultativă a
pedepsei. Acest caracter rezultă din sistemul de sancţionare prevăzut în
Codul penal.
Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari post-condamnatorii
Aplicarea pedepsei principale. Prin dispoziţiile art. 39 alin. 1 C. pen.
s-a consacrat sistemul cumulului juridic cu spor facultativ. În aplicarea
pedepsei pentru această modalitate a recidivei trebuie făcută o distincţie
după momentul săvârşirii din nou a infracţiunii:
- când cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune înainte de a
începe executarea pedepsei, se stabileşte o pedeapsă pentru infracţiunea
săvârşită din nou care se contopeşte cu pedeapsa ce formează primul
61
termen al recidivei; sporul care se poate adăuga la maximul special al
pedepsei celei mai grele este de până la 7 ani (art. 39 alin. 1 C. pen.);
- când noua infracţiune se săvârşeşte în timpul executării pedepsei,
contopirea are loc între pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune şi restul
de pedeapsă neexecutat din condamnarea anterioară (art. 39 alin. 2 C. pen.).
Dacă noua infracţiune s-a săvârşit în stare de evadare, pedepsele ce
se vor contopi vor fi pedeapsa stabilită pentru infracţiunea comisă în stare
de evadare şi pedeapsa constituită din restul rămas neexecutat, din pedeapsa
ce se execută, până la data evadării, la care se adaugă pedeapsa stabilită
pentru infracţiunea de evadare (art. 39 alin. 3 C. pen.).
Aplicarea pedepselor complementare. Se vor aplica toate când sunt de
natură diferită ori de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit; se va aplica cea
mai grea dintre acestea când sunt de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut.
Aplicarea măsurilor de siguranţă. Aplicarea acestora este
determinată de scopul şi funcţiile pe care le au de îndeplinit, astfel că se vor
adiţiona cele de natură diferită sau de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit.
Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mari post-executorii
Aplicarea pedepsei principale. Pedeapsa pentru infracţiunea comisă
în stare de recidivă post-executorie se stabileşte ţinând seama de această
stare, între limitele speciale prevăzute de lege pentru respectiva infracţiune,
putând fi chiar maximul special; dacă acest maxim este neîndestulător, se
poate aplica un spor de până la 10 ani, în cazul închisorii, iar în cazul
amenzii se poate aplica un spor de cel mult două treimi din maximul special
(art. 39 alin. 4 C. pen.); când sunt prevăzute pedepse alternative, instanţa de
judecată va alege una dintre pedepse ale cărei limite se stabilesc după cum
am arătat; sporurile arătate mai sus sunt posibile numai dacă pedepsele
alternative sunt închisoarea şi amenda; dacă pedeapsa este detenţiunea pe
viaţă alternativ cu închisoarea, iar instanţa alege pedeapsa detenţiei pe viaţă,
această pedeapsă nu mai poate fi agravată
Aplicarea pedepselor complementare şi a măsurilor de siguranţă.
Acestea se vor aplica şi executa toate; dacă sunt distincte, se va aplica
regula prevăzută şi în cazul recidivei mari post-condamnatorii.
Aplicarea pedepsei în cazul recidivei mici
Aplicarea pedepsei în acest caz se face în aceleaşi condiţii ca şi pentru
recidiva mare post-condamnatorie ori post-executorie; în cazul recidivei mici
post-condamnatorii, când pedepsele ce compun primul termen nu au fost exe-
cutate, acestea se contopesc după regulile prevăzute în art. 34 C. pen.; dacă, în
starea de recidivă mică post-condamnatorie, s-au săvârşit mai multe infracţiuni, se
va stabili pedeapsa pentru fiecare nouă infracţiune săvârşită, apoi se aplică
dispoziţiile privind aplicarea pedepsei pentru concursul de infracţiuni.
62
Descoperirea ulterioară a stării de recidivă
Într-o astfel de situaţie se impune recalcularea pedepsei pentru starea de
recidivă; recalcularea pedepsei este condiţionată de descoperirea acesteia după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, descoperire care trebuie să
aibă loc mai înainte de executarea în întregime a pedepsei; reţinerea stării de
recidivă a celui condamnat la detenţiune pe viaţă nu prezintă foarte mare
relevanţă, căci această pedeapsă, prin natura ei, nu mai poate fi agravată.

SEMESTRUL II
13. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL
PENAL AL FAPTEI
Definiţie. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt acele
împrejurări, stări, situaţii, cazuri, condiţii a căror existenţă în timpul
săvârşirii faptei face, potrivit legii, ca realizarea vreuneia dintre trăsăturile
esenţiale ale infracţiunii să devină imposibilă.
Existenţa unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, ce
poate fi invocată în orice stadiu al procesului penal, are drept consecinţă
imposibilitatea angajării răspunderii penale.
Clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
În raport cu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii:
- cauze care înlătură pericolul social;
- cauze care înlătură prevederea faptei de către legea penală;
- cauze care înlătură vinovăţia – reglementate în dispoziţiile art.44-51
C. pen. (legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi cea
morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia, minoritatea şi eroarea de
fapt), precum şi prin dispoziţii din Partea specială a Codului penal (insulta
şi calomnia în care s-a făcut proba verităţii – art.207 C.pen., darea de mită
prin constrângere – art.255 alin.1 C.pen. sau adulterul îngăduit de soţ –
art.304 C.pen.).
După sfera de aplicare:
- cauze generale – prevăzute în partea generală a Codului penal
(dezincriminarea şi cauzele care înlătură caracterul penal al faptei);
- cauze speciale – lipsa dublei incriminări, proba verităţii, adulterul
îngăduit etc.
În funcţie de efectele pe care le produc:
- cauze reale de natură obiectivă – ce produc efecte asupra tuturor
participanţilor la săvârşirea faptei (ce se referă la cauzele care privesc
existenţa pericolului social şi a faptei penale);

63
- cauze personale – ce operează numai faţă de acei făptuitori care au
săvârşit fapta fără vinovăţie (categorie în care sunt cuprinse cauzele ce
privesc vinovăţia).
Legitima apărare
Definiţie (art.44 C.pen.). Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de
legea penală săvârşită în stare de legitimă apărare. Este în stare de
legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac
material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau
împotriva unui interes obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau
drepturile celui atacat sau interesul obştesc (legitima apărare propriu-
zisă).
Se prezumă că este în legitimă apărare şi acela care săvârşeşte fapta
pentru a respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă,
viclenie, efracţie sau prin alte asemenea mijloace într-o locuinţă, încăpere,
dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea (legitima apărare
prezumată). Este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care, din
cauza tulburării sau temerii, a depăşit limitele unei apărări proporţionale
cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.
Forme ale legitimei apărări. Conform textului de lege (art.44 C.pen.),
legitima apărare cunoaşte trei forme de manifestare: legitima apărare
propriu-zisă; legitima apărare prezumată; excesul justificat (datorat
tulburării sau temerii).
Starea de necesitate
Definiţie (art.45 C.pen.). Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de
legea penală, săvârşită în stare de necesitate.
Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva –
de la un pericol iminent şi care nu poate fi înlăturat altfel – viaţa,
integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al
său, ori al altuia sau interes obştesc.
Deosebirea dintre legitima apărare şi starea de necesitate vizează
riposta faţă de starea de pericol creată, persoana aflată în legitimă apărare
alegând calea ripostei active (încercând să anihileze pericolul prin
exercitarea atacului legitim împotriva persoanei agresorului însuşi), iar
persoana aflată în stare de necesitate neîndreptându-se împotriva sursei de
pericol pe care nu o poate anihila, acţiunea de salvare realizându-se prin
sacrificarea unor valori sau bunuri aparţinând altor persoane.
Condiţiile stării de necesitate
Condiţii privind pericolul:

64
- întâmplarea care face să se ivească pericolul poate fi datorată unei
cauze fortuite (cutremure, inundaţii etc.), dar poate proveni şi din fapte
săvârşite de oameni sau poate consta în apariţia neaşteptată a unor fiinţe
periculoase (nebuni, animale);
- să existe un pericol iminent, adică pe punctul de a produce răul cu
care ameninţă valorile legal ocrotite. Pericolul trebuie să fi ajuns pe punctul
de a trece de la simpla ameninţare cu răul la producerea efectivă a acestuia.
Pericolul trebuie să fie real, adică producerea lui să nu fie pusă sub semnul
incertitudinii şi, în orice caz, să producă făptuitorului o serioasă temere că el
se va realiza;
- pericolul trebuie să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau
sănătatea unei persoane, un bun important al acesteia, ori un interes obştesc;
- pericolul trebuie să fie inevitabil, ceea ce înseamnă că el nu poate fi
înlăturat pe altă cale decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală. Aprecierea trebuie să aparţină celui care a acţionat, acesta trebuind
să fi considerat că pericolul nu putea fi înlăturat prin alte mijloace, chiar
dacă în fapt existau posibilităţi de înlăturare, pe care însă el nu le-a
prevăzut. Caracterul inevitabil al pericolului trebuie să fie apreciat în
funcţie de împrejurările concrete în care s-a ivit şi în care persoana a fost
silită să acţioneze, de particularităţile psiho-fizice ale persoanei aflate sub
ameninţarea pericolului.
Condiţii privind acţiunea de salvare:
- acţiunea să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor
menţionate de lege, adică să fie singura cale de salvare în situaţia dată.
Necesitatea acţiunii de salvare se apreciază în raport cu iminenţa şi
actualitatea pericolului;
- prin săvârşirea acţiunii de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai
grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era înlăturat;
- fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care
avea obligaţia de a înfrunta pericolul.
Depăşirea limitei stării de necesitate(art.45 alin.3 C.pen.)
Nu este în stare de necesitate persoana care, în momentul în care a
săvârşit fapta prevăzută de legea penală, şi-a dat seama că pricinuieşte
urmări vădit mai grave decât acelea care s-ar fi putut produce dacă pericolul
nu era înlăturat. Într-o asemenea situaţie nu este îndeplinită condiţia
privitoare la acţiunea de salvare ce vizează urmările vădit mai grave cauzate
prin săvârşirea acestei acţiuni. Depăşirea limitelor stării de necesitate
constituie circumstanţă atenuantă (art.73 lit.a C.pen.).
Efectele stării de necesitate:
65
- fapta săvârşită nu realizează trăsătura esenţială a vinovăţiei,
înlăturând pericolul social al faptei;
- dacă pericolul s-a produs prin fapta persoanei vătămate, este
înlăturată şi răspunderea civilă;
- dacă pericolul se datorează unui eveniment (cutremur, inundaţie
etc), repararea prejudiciului cauzat prin fapta de apărare în stare de
necesitate poate reveni persoanei salvate.

14. CONSTRÂNGEREA FIZICĂ


ŞI CONSTRÂNGEREA MORALĂ
Constrângerea fizică (forţa majoră)
Definiţie (art.46 alin.1 C.pen.). Constrângerea fizică este situaţia în
care o persoană săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, datorită
unei constrângeri fizice căreia nu i-a putut rezista.
Condiţiile constrângerii fizice:
- să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, fie printr-o
acţiune, fie printr-o inacţiune (în această ultimă situaţie aflându-se militarul
care, din cauza unei înzăpeziri puternice, nu s-a putut prezenta la unitate la
data şi ora stabilite);
- fapta să fi fost comisă datorită unei acţiuni exterioare de
constrângere fizică, exercitată asupra făptuitorului, fiind urmarea constrân-
gerii energiei fizice sau a corpului persoanei, care s-a aflat în imposibilitate
de a se manifesta liber, potrivit propriei sale voinţe. Acţiunea de constrân-
gere poate fi consecinţa acţiunii unei forţe umane, unei forţe a naturii, a
unei energii mecanice, sau a oricărei alte forme de energie exterioară
făptuitorului, cu condiţia ca ea să acţioneze direct asupra celui constrâns;
- constrângerea fizică exercitată să paralizeze libertatea de voinţă şi
acţiune a persoanei respective, cu consecinţa că aceasta nu poate întreprinde
alte măsuri decât de săvârşire a faptei, făptuitorul devenind un instrument
pus în mişcare sau oprit să acţioneze de un factor exterior căruia nu-i poate
rezista în nici un fel.
Efectele constrângerii fizice:
- fapta comisă nu este infracţiune;
- produce efecte in personam numai faţă de persoana efectiv cons-
trânsă.
Constrângerea morală (Ameninţarea)
Definiţie (art.46 alin.2 C.pen.). Există constrângere morală atunci
când o persoană săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală datorită

66
unei ameninţări cu un pericol grav pentru persoana sa, ori a altuia, pericol
care nu poate fi înlăturat în alt mod.
Condiţiile constrângerii morale:
- necesitatea exercitării asupra făptuitorului a unei acţiuni de
constrângere printr-o ameninţare, care trebuie să producă celui ameninţat o
temere puternică şi care îl constrânge să acţioneze în sensul dorit de cel ce
ameninţă, cel care exercită ameninţarea fiind o persoană fizică.
Ameninţarea poate fi directă sau indirectă, verbală sau scrisă, ori prin alte
mijloace de comunicare, trebuind să fie serioasă, adică să trezească temerea
puternică celui ameninţat că răul cu care este ameninţat se va produce dacă
nu va acţiona în sensul solicitat;
- ameninţarea să fie gravă, vizând un pericol pentru viaţa, integritatea
corporală ori bunurile persoanei ameninţate ori ale altei persoane;
- pericolul grav să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală, faptă care a fost impusă celui amenin-
ţat. În caz contrar, dacă pericolul putea fi evitat, prin denunţare, prin anun-
ţarea autorităţilor sau pe alte căi, nu suntem în prezenţa constrângerii morale.
Efectele constrângerii morale:
- fapta comisă nu este infracţiune;
- efectele se produc in personam;
- în ce priveşte pe cel care a exercitat ameninţarea, acesta va fi
sancţionat ca instigator, la fapta săvârşită de cel ameninţat fără vinovăţie, în
condiţiile art.31 alin.2 C.pen.
Cazul fortuit
Definiţie (art.47 C.pen.). Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de
legea penală care este consecinţa unei împrejurări ce nu poate fi
prevăzută.
Specific cazului fortuit este suprapunerea unei fapte umane, social-
utile, a unei împrejurări sau întâmplări imprevizibile care deviază direcţia şi
rezultatul faptei iniţiale, realizându-se conţinutul unei fapte prevăzute de
legea penală.
Condiţiile cazului fortuit:
- să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;
- fapta săvârşită să fie rezultatul unei acţiuni sau inacţiuni peste care s-a
suprapus însă o anumită împrejurare, care a provocat rezultatul peri-culos.
Această împrejurare poate să fie consecinţa acţiunii forţelor naturii (inundaţii,
cutremure etc.), a acţiunii unor instalaţii tehnice sau mijloace me-canice
(explozii, scurtcircuite etc.) sau poate proveni de la o persoană uma-nă (culpa
unei persoane, starea de inconştienţă provocată de o boală etc.);
67
- făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia
împrejurării care a determinat producerea rezultatului, imprevizibilitatea
vizând momentul apariţiei acestei intervenţii. Imposibilitatea de prevedere
trebuie să fie obiectivă, iar între împrejurarea fortuită şi rezultatul efectiv al
acţiunii sau inacţiunii făptuitorului trebuie să existe raport de cauzalitate.
Efectele cazului fortuit:
- fapta comisă nu constituie infracţiune;
- efectele se produc in rem.
Iresponsabilitatea
Definiţie (art.48 C.pen.). Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de
legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, fie din cauza
alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile
sau inacţiunile sale ori nu putea fi stăpân pe ele.
Caracteristic stării de iresponsabilitate este lipsa facultăţilor psihice
ale persoanei care permit acesteia să înţeleagă caracterul şi semnificaţia
actelor sale de conduită (factorul intelectiv) sau să fie stăpână pe ele
(factorul volitiv), ceea ce înseamnă, în esenţă, lipsa vinovăţiei. Starea de
iresponsabilitate poate fi determinată de:
- starea de subdezvoltare psihică, consecinţă a diferitelor anomalii,
idioţenie, cretinism, infantilism, debilitate mintală etc.;
- boli neuro-pshice (nebunie, nevroze, psihoze etc.);
- tulburări psihice provocate de intoxicaţii (prin alcool, toxice, stupe-
fiante, alimente alterate etc.);
- fenomene fiziologice (somn natural, somn hipnotic, leşin).
Starea de incapacitate fizică poate fi: permanentă (incurabilă) sau
trecătoare (intermitentă), înnăscută (congenitală) sau supravenită.
În orice caz, pentru înlăturarea caracterului penal al faptei, în
momentul săvârşirii faptei, ea trebuie să fie totală, adică să lipsească
complet. Existenţa stării de iresponsabilitate şi a cauzelor acesteia nu poate
fi determinată decât de medici specialişti, printr-o expertiză medico-legală.
Condiţiile stării de iresponsabilitate:
- să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;
- datorită stării de incapacitate psihică, făptuitorul să nu fi fost în stare
să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori să nu fi fost stăpân pe
ele. Iresponsabilitatea poate fi de ordin intelectiv (făptuitorul nu-şi dă seama
de ceea ce face) sau de ordin volitiv (făptuitorul nu este stăpân pe acţiunile
sau inacţiunile sale);
- starea de incapacitate psihică a făptuitorului să se datoreze alienaţiei
mintale sau altor cauze care determină stări anormale;

68
- starea de incapacitate psihică a persoanei să existe în momentul
săvârşirii faptei, adică tot timpul cât durează efectuarea sau omisiunea de a
efectua actele prin care s-a săvârşit ori s-a contribuit la săvârşirea faptei.
Această stare nu există dacă ea este consecinţa culpei făptuitorului, ori dacă,
în timpul săvârşirii faptei, făptuitorul şi-a recăpătat capacitatea psihică, dar a
continuat săvârşirea faptei.
Efectele iresponsabilităţii:
- înlătură răspunderea penală;
- produce efecte in personam;
- nu înlătură răspunderea civilă.

15. BEŢIA
Definiţie. Beţia este o stare psiho-fizică în care se găseşte o
persoană, datorită efectelor pe care le au asupra organismului său şi
asupra facultăţilor sale mintale anumite substanţe excitante sau narcotice,
consumate de acea persoană ori introduse în corpul său.
Formele beţiei
După substanţa folosită:
- beţie alcoolică sau intoxicaţie etilică;
- beţie rece, produsă prin consumul de stupefiante.
După atitudinea persoanei faţă de provocarea stării de beţie:
- beţia accidentală (fortuită), provocată independent de voinţa
persoanei în cauză;
- beţia voluntară, care poate la rândul ei să fie simplă, când este
produsă fără ca persoana să aibă intenţia de a se îmbăta, şi preordinată, când
persoana respectivă şi-a provocat anume starea de beţie, în vederea
săvârşirii unei infracţiuni. Beţia voluntară mai poate fi ocazională, când o
persoană consumă întâmplător băuturi alcoolice, sau cronică, atunci când
apare ca o stare permanentă, ca o obişnuinţă.
După gradul de intoxicaţie:
- beţie completă, când se ajunge la cvasiparalizarea completă a
energiei fizice şi a facultăţilor psihice;
- beţie incompletă, când procesul de intoxicare se află în faze
incipiente, determinând numai o slăbire a capacităţii de autocontrol şi
autodirijare a actelor de conduită.
Beţia – cauză care înlătură caracterul penal al faptei
Definiţie (art.49 alin.1 C.pen.). Nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală, dacă, în momentul săvârşirii acesteia,
făptuitorul se găsea, datorită unei împrejurări independente de voinţa sa,
69
în stare de beţie completă, produsă de alcool sau de alte substanţe. Ca
atare, dintre formele de beţie menţionate, constituie cauză care înlătură
caracterul penal al faptei numai beţia fortuită (accidentală) completă.
Condiţiile stării de beţie:
- făptuitorul să se fi găsit în momentul sau, eventual, în tot timpul
săvârşirii faptei în stare de beţie produsă de alcool sau de alte substanţe.
Starea de beţie, cerută ca şi condiţie pentru operarea cauzei care înlătură
caracterul penal al faptei, trebuie deosebită de starea de iresponsabilitate
provenită din starea de beţie ce a îmbrăcat forme psihopatice, în această
ultimă ipoteză, caracterul penal al faptei fiind înlăturat datorită
iresponsabilităţii;
- starea de beţie să fi fost accidentală, adică provocată fortuit,
independent de voinţa făptuitorului;
- starea de beţie să fie completă, respectiv persoana să nu-şi mai dea
seama de acţiunile sau inacţiunile sale, ori de urmările şi de pericolul social
al acestora sau să nu poată fi stăpână pe ele. Beţia completă nu trebuie
confundată cu beţia comatoasă (care presupune o absenţă totală psihică a
făptuitorului, în cazul beţiei complete subiectul păstrând un anumit control
asupra faptelor sale);
- fapta săvârşită în stare de beţie fortuită completă să fie prevăzută de
legea penală.
MINORITATEA
Definiţie (art.50 C.pen.). Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de
legea penală săvârşită de un minor, care la data comiterii ei nu îndeplinea
condiţiile legale pentru a răspunde penal. Minorul nu răspunde penal, dacă
datorită stării de dezvoltare organică şi psihică este lipsit de capacitatea de a
înţelege şi de a-şi manifesta voinţa potrivit legii penale, neavând
discernământ.
Condiţiile minorităţii:
- să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală;
- fapta să fie săvârşită de un minor care nu îndeplineşte condiţiile
legale pentru a răspunde penal, adică nu a împlinit vârsta de 14 ani. Minorii
cu vârsta cuprinsă între 14-16 ani răspund penal numai dacă se dovedeşte
că au săvârşit fapta cu discernământ (lipsa discernământului trebuind să fie
dovedită cu ajutorul unei expertize medico-legale psihiatrice şi al unei
anchete sociale), iar minorii peste 16 ani răspund penal, considerându-se că
au acţionat cu discernământ;
- minoritatea făptuitorului trebuie să existe în momentul săvârşirii
faptei. Dacă minorul a săvârşit, în timpul cât nu răspundea penal, o parte
din actele succesive componente ale unei infracţiuni continue, continuate,
70
ori de obicei, pe care le repetă sau le prelungeşte şi după ce a devenit
răspunzător potrivit legii penale, va fi tras la răspundere penală numai
pentru activitatea infracţională săvârşită în perioada cât a devenit
responsabil pentru faptele sale. În cazul infracţiunilor progresive, când fapta
a fost săvârşită în perioada când nu răspundea penal, iar urmările progresive
s-au realizat în perioada când a devenit răspunzător, el nu va răspunde
penal.
Efectele minorităţii:
- fapta nu constituie infracţiune, iar minorul nu poate răspunde penal;
minoritatea produce efecte in personam;
- minoritatea nu exclude răspunderea civilă a persoanelor care, la data
săvârşirii faptei, îl aveau pe minor în supraveghere.
Eroarea de fapt
Definiţie (art.51. C.pen.). Eroarea de fapt constă în necunoaşterea
sau cunoaşterea greşită de către făptuitor a existenţei unei stări, situaţii
sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei ori o
circumstanţă agravantă în legătură cu aceasta. Eroarea de fapt reprezintă
în esenţă o reprezentare greşită a realităţii, adică necunoaşterea acesteia ori
cunoaşterea ei greşită. Într-o atare situaţie, făptuitorul, deşi are capacitate
psihică, în momentul săvârşirii faptei are o reprezentare greşită a realităţii,
necunoscând anumite stări, situaţii sau împrejurări existente la momentul
respectiv, ori cunoscându-le greşit sau deformat, existând o discordanţă
între realitatea obiectivă şi imaginea proiectată asupra realităţii de acea
persoană. Dispoziţiile art.51 îşi găsesc aplicare în cazul faptelor săvârşite cu
intenţie, aplicându-se însă şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea le
pedepseşte, dar numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării
respective nu este ea însăşi rezultatul culpei făptuitorului, datorându-se unor
împrejurări necunoscute ori condiţiilor concrete în care a acţionat,
făptuitorul neavând posibilitatea să evite eroarea în care s-a aflat.
Condiţii ale erorii de fapt:
- făptuitorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
- făptuitorul să nu fi cunoscut sau să fi cunoscut greşit existenţa vre-
unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei
respective sau o circumstanţă agravantă. Îndoiala făptuitorului cu privire la
existenţa unei anumite stări, situaţii sau împrejurări nu constituie eroare de
fapt;
- eroarea de fapt trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei, în
acel moment făptuitorul să nu fi cunoscut sau să fi cunoscut greşit existenţa
unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei
sau o circumstanţă agravantă în legătură cu aceasta.
71
Efectele erorii de fapt:
- dacă eroarea priveşte o împrejurare, situaţie ori stare de care
depinde caracterul penal al faptei, fapta nu constituie infracţiune şi înlătură
răs-punderea penală;
- dacă eroarea priveşte o circumstanţă agravantă, fapta rămâne infrac-
ţiune, înlăturându-se răspunderea pentru forma agravantă a infracţiunii şi
rămânând răspunderea pentru forma simplă a acesteia.
Eroarea de drept
Potrivit art.51 alin. ultim C.pen., necunoaşterea sau cunoaşterea
greşită a legii penale nu înlătură caracterul penal al faptei, indiferent dacă
necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale este consecinţa
conduitei proprii sau a altei persoane. Atunci când necunoaşterea sau
cunoaşterea greşită se referă la o lege extrapenală, respectiva eroare de
drept înlătură caracterul penal al faptei, fiind asimilată erorii de fapt.

16. INFRACTORUL
Definiţie. Infractorul este o persoană care a săvârşit o infracţiune
prevăzută de legea penală. Alături de termenul de infractor, în Codul penal
întâlnim şi termenul de făptuitor, termen care are un sens mai larg, privind
orice persoană care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent
dacă răspunde sau nu penal.
Clasificarea infractorilor
Din punct de vedere al vârstei: infractorul major, care este persoana
ce a împlinit vârsta de 18 ani şi a săvârşit o infracţiune; infractorul minor,
care este persoana cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani.
Diferenţa dintre cele două categorii de infractori vizează sistemul
sancţionator, cel aplicabil minorilor fiind unul special şi vizând în principal
luarea unor măsuri educative.
Din punct de vedere al infracţiunilor săvârşite: infractorul primar
este acela ce se află la prima infracţiune, adică a săvârşit o infracţiune
pentru prima dată; infractorul recidivist este acela care a mai săvârşit
infracţiuni pentru care a mai fost condamnat, continuând, şi ulterior
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, să săvârşească infracţiuni.
Diferenţa dintre cele două categorii de infractori priveşte regimul
sancţionator mai grav aplicabil infractorului recidivist.
Din punct de vedere al sexului: infractor bărbat; infractor femeie.
Diferenţa dintre cele două categorii vizează mai ales executarea
pedepsei închisorii. De asemenea, există în Codul penal o infracţiune ce nu

72
poate fi săvârşită decât de o femeie (infracţiunea de pruncucidere prevăzută
de art.177 C. pen.).
Pluralitatea de infractori
O faptă periculoasă poate fi săvârşită de către un singur făptuitor sau
de către mai mulţi făptuitori care acţionează împreună, în acest din urmă
caz existând o pluralitate de făptuitori.
Pluralitatea de infractori se poate realiza în trei forme diferite:
1) pluralitatea naturală (necesară);
2) pluralitatea constituită (legală);
3) pluralitatea ocazională (participaţia penală).
Pluralitatea naturală constituie o formă a pluralităţii de infractori
care nu este reglementată prin norme cu caracter general, fiecare participant
la săvârşirea faptei fiind autor al infracţiunii, alături de ceilalţi făptuitori, şi
răspunzând de rezultatul produs. Menţionăm dintre infracţiunile specifice
acestei categorii de pluralităţi de infractori: incestul (art.203 C.pen.),
bigamia (art.303 C.pen.) şi adulterul (art.304 C.pen.).
Pluralitatea constituită rezidă în alcătuirea, formarea unei grupări
de persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni, grupare incriminată de
legea penală.
În cazul pluralităţii constituite este necesară îndeplinirea unor
condiţii: înţelegerea stabilită între membrii grupului de a acţiona împreună;
rezoluţia de a prepara, de a desemna mijloacele necesare pentru realizarea
acestor infracţiuni; caracterul programatic al infracţiunilor pe care gruparea
şi-a propus să le săvârşească şi al duratei asocierii. Asocierea trebuie să
dureze un anumit timp şi să aibă o pronunţată coeziune între participanţi,
determinată de un obiectiv comun, de o concepţie unică şi de o disciplină
statornică între membrii grupării.
Aparţin acestei categorii infracţiunile: complotul (art.167 alin.1
C.pen.), asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni (art.323 C.pen.) şi
înţelegerea în vederea săvârşirii infracţiunii de genocid (art.357 alin. final
C.pen.).
Pluralitatea ocazională există ori de câte ori o infracţiune este
săvârşită de un număr mai mare de persoane decât cel indispensabil în
raport de natura ei.
În ştiinţa dreptului penal se fac mai multe clasificări privitoare la
felurile participaţiei penale:
- în funcţie de atitudinea psihică a participanţilor: participaţie proprie
(toţi participanţii acţionează de pe o poziţie subiectivă identică - fie cu
intenţie, fie din culpă) şi participaţie improprie (când autorul săvârşeşte

73
fapta prevăzută de legea penală din culpă sau fără vinovăţie, iar ceilalţi cu
intenţie);
- după felul contribuţiei participanţilor: participaţia omogenă (când
toţi au aceeaşi calitate - coautori) şi participaţia eterogenă (când participanţii
au contribuţii diferenţiate – autor, instigator, complice);
- după felul participării: participaţia spontană, contribuţia fiind dată
de participanţi în mod spontan, în timpul executării faptei, fără o înţelegere
prealabilă, şi participaţia preordinată (la care contribuţia este dată în urma
unei înţelegeri prealabile);
- după momentul în care este dată contribuţia la săvârşirea
infracţiunii: participaţia anterioară (contribuţia este dată înainte de a se trece
la executarea faptei)şi participaţia concomitentă (contribuţia este dată în
timpul executării faptei).
Pentru existenţa participaţiei penale este necesară îndeplinirea mai
multor condiţii:
- unitatea de faptă prevăzută de legea penală, ceea ce presupune
săvârşirea unei fapte prevăzute ca infracţiune de către legislaţia penală,
indiferent dacă suntem în prezenţa unei fapte consumate, a unei tentative
sau chiar a actelor pregătitoare cu condiţia ca acestea din urmă să fie
incriminate. De asemenea, între acţiunea sau inacţiunea autorului şi actele
participanţilor trebuie să existe o legătură strânsă, cu precizarea că nu se
cere ca autorul să şi fie pedepsit pentru fapta comisă;
- pluralitatea de făptuitori, adică să existe concursul activităţii a cel
puţin două persoane ce cooperează la săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală. Nu este necesar ca toţi făptuitorii să aibă calitatea de infractori şi nu
au relevanţă felul contribuţiei făptuitorilor şi nici calitatea în care au
acţionat. Pentru existenţa participaţiei, din punct de vedere subiectiv, cel
puţin unul dintre participanţi (instigatorul sau complicele) trebuie să fi
acţionat cu intenţie, cu excepţia coautoratului, când toţi participanţii pot să
acţioneze cu intenţie sau din culpă.
Participaţia penală proprie apare sub următoarele forme:
coautoratul, instigarea şi complicitatea.
Autoratul (coautoratul)
Definiţie (art.24 C.pen.). Este autor persoana care săvârşeşte în mod
nemijlocit fapta prevăzută de legea penală. Coautoratul este acea formă a
participaţiei în care fapta prevăzută de legea penală a fost săvârşită în
mod nemijlocit de două sau mai multe persoane.
Condiţiile autoratului şi coautoratului:

74
- activitatea trebuie să fie îndreptată împotriva aceluiaşi obiect juridic,
adică să lezeze aceleaşi relaţii sociale ocrotite prin incriminarea faptei ca
infracţiune;
- participanţii să săvârşească în mod nemijlocit fapta prevăzută de
legea penală. În cazul infracţiunilor comisive, coautorii să efectueze acte de
executare directă a faptei, prevăzute de legea penală, iar în cazul
infracţiunilor omisive să nu îndeplinească acele acte obligatorii potrivit
legii. Contribuţia coautorilor poate fi identică sau diferită, egală sau aproape
egală, în acelaşi timp şi loc ori nu;
- necesitatea existenţei legăturii subiective dintre autori; în lipsa
acesteia, deşi a avut loc o operare materială, nu se realizează coautoratul.
Este necesar ca toţi participanţii să acţioneze cu aceeaşi formă de vinovăţie,
fie cu intenţie, fie din culpă. Dacă infracţiunile se caracterizează printr-un
anumit scop, este necesar ca unul dintre coautori să fi urmărit realizarea lui,
ceilalţi trebuind doar să-l fi cunoscut.
Infracţiuni la care coautoratul nu poate fi posibil. Există unele
infracţiuni care, deşi pot exista celelalte forme ale participaţiei penale, nu
pot fi săvârşite sub forma coautoratului. Avem astfel:
- infracţiunile cu autor unic, ce se caracterizează prin faptul că nu pot
fi săvârşite nemijlocit decât de o singură persoană (exemplu: mărturia
mincinoasă, dezertarea, prostituţia);
- infracţiunile omisive al căror element material apare prin
neîndeplinirea unei obligaţii de afaceri, impusă cu caracter personal
(exemplu: infracţiunea de nedenunţare prevăzută de art.170 C.pen.).
Instigarea
Definiţie (art.25 C.pen.). Constă în fapta unei persoane, care, cu
intenţie, determină prin orice mijloace o altă persoană să săvârşească o
faptă prevăzută de legea penală. Instigatorul mai este denumit şi autorul
moral al infracţiunii.
Condiţiile instigării:
- între obiectul juridic al faptei săvârşite de autor şi obiectul juridic al
instigării să existe identitate (autorul nefăcând altceva decât să execute fapta
a cărei săvârşire a fost hotărâtă de către instigator);
- este necesară prezenţa a cel puţin doi subiecţi, instigatorul şi
instigatul. Instigator poate fi orice persoană ce îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege pentru a fi subiect al infracţiunii, instigarea fiind posibilă
la toate infracţiunile, iar instigatul poate fi orice persoană fizică, chiar dacă
nu îndeplineşte condiţiile generale pentru a fi subiect activ al infracţiunii
(putând fi instigat chiar şi un iresponsabil sau un minor care nu a împlinit
vârsta de 14 ani).
75
Când instigarea este adresată unui număr indeterminat de persoane
(instigarea colectivă), nu suntem în prezenţa unei forme a participaţiei
penale, ci în prezenţa unei infracţiuni de sine stătătoare, incriminată de
art.324 C.pen. sub denumirea de „instigare şi apologia infracţiunilor”.
Instigarea se poate realiza prin orice mijloace (sfaturi, îndemnuri,
rugăminţi sau chiar constrângeri sau corupere); activitatea instigatorului
trebuie să fie consecinţa determinării instigatului de a săvârşi fapta
prevăzută de legea penală pe care o şi execută ulterior. Este necesar deci ca
instigatul să-şi însuşească hotărârea de a săvârşi şi să treacă la executarea ei,
chiar dacă executarea a rămas in faza tentativei; activitatea de determinare
să fie săvârşită cu intenţie.
Formele instigării:
- instigarea urmată de executare. Se caracterizează prin concordanţa
între activitatea desfăşurată de instigator şi cea desfăşurată de instigat,
instigatorul executând infracţiunea la care a fost determinat;
- instigarea neurmată de executare. Există această formă de instigare
atunci când instigatorul a determinat la săvârşirea unei infracţiuni, iar
instigatul a acceptat, pentru ca ulterior să se desisteze ori să împiedice
voluntar producerea rezultatului, sau chiar să nu treacă la executare. În
cazul instigării neurmate de executare nu există participaţie, deoarece,
nesăvârşindu-se de către autor o faptă prevăzută de legea penală, acesta nu
poate răspunde penal, însă instigatorul va răspunde penal.
În cazul instigării urmate de desistarea autorului ori de împiedicarea
de către acesta a producerii rezultatului, autorul va răspunde sau nu în
condiţiile art.22 C.pen. Pedepsirea instigatorului va interveni în ambele
situaţii, numai dacă, pentru fapta la care a instigat, sancţiunea prevăzută de
lege este pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, pedeapsa aplicabilă
acestuia fiind cuprinsă între minimul general al pedepsei şi minimum
special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea la care a instigat.
În situaţia când actele de executare îndeplinite de autor până în momentul
desistării sau al împiedicării producerii rezultatului constituie prin ele însele
o infracţiune, autorul urmează să suporte pedeapsa prevăzută de lege pentru
acea infracţiune, iar instigatorul trebuie să răspundă ca şi autorul;
- instigarea neizbutită (aparentă). Există atunci când instigatorul
determină la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, însă persoana
asupra căreia s-a exercitat determinarea nu acceptă săvârşirea faptei.
Deoarece instigatorul nu a reuşit să lămurească pe cel instigat să
săvârşească fapta, această formă de instigare este cunoscută şi sub
denumirea de îndemn. Instigatorul nu va fi pedepsit pentru fapta la care a
instigat cu excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege când instigatorul va

76
răspunde penal (exemplu, în cazul încercării de a determina mărturia
mincinoasă – art.261 C.pen.).
Complicitatea
Definiţie. Constă în activitatea persoanei care, cu intenţie, înlesneşte
sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
sau care, înainte ori în timpul săvârşirii faptei, promite că va tăinui
bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă
ulterior promisiunea nu este îndeplinită.
Condiţiile complicităţii:
- între obiectul juridic al faptei, prevăzută de legea penală, săvârşită
de autor, şi obiectul juridic al actelor de complicitate, de regulă, trebuie să
existe identitate;
- trebuie să existe un autor şi un complice, ce trebuie să îndeplinească
condiţiile generale pentru a fi subiect activ al infracţiunii;
- trebuie să existe o faptă a autorului care a săvârşit nemijlocit
infracţiunea prevăzută de legea penală, la care complicele a executat acte de
înlesnire sau de ajutare. Existenţa autorului faptei este condiţia de bază a
complicităţii. Actele săvârşite de complice constau în înlesnirea sau darea
de ajutor, în promisiunea de tăinuire a bunurilor provenite din săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală sau în promisiunea de favorizare a
făptuitorului, chiar dacă această promisiune nu este îndeplinită, acte ce
trebuie săvârşite fie anterior, fie concomitent săvârşirii faptei.
În caz de complicitate, complicele trebuie să acţioneze cu intenţie
directă sau indirectă în ceea ce priveşte ajutorul pe care-l dă autorului în
comiterea faptei prevăzute de legea penală. Complicele cunoaşte activitatea
autorului, prevede rezultatul socialmente periculos al acesteia şi având
conştiinţa că prin activitatea sa contribuie la săvârşirea de către autor a
faptei prevăzute de legea penală, voieşte să desfăşoare acea activitate,
dorind sau numai acceptând să coopereze la comiterea ei.
Dacă fapta a fost săvârşită din culpă, nu suntem în prezenţa unei
complicităţi, dacă însă o persoană ajută din culpă la săvârşirea din culpă de
către o altă persoană a unei fapte penale, ambele persoane vor răspunde ca
şi coautori la acea infracţiune.
În conformitate cu dispoziţiile art.27 C.pen., complicele se
pedepseşte cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor.
Participaţia improprie (imperfectă)
Definiţie. Este acea formă de participaţie penală la care persoanele
care săvârşesc prin voinţă comună o faptă prevăzută de legea penală nu
au toate aceeaşi atitudine psihică, neacţionând cu aceeaşi formă de
77
vinovăţie, unii participanţi lucrând cu intenţie, iar alţii din culpă sau chiar
fără vinovăţie.
Modalităţile participaţiei improprii
• Modalitatea intenţie şi culpă (art.31 alin.1 C.pen.) constă în
determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod cu intenţie la săvârşirea
din culpă de către altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală;
caracteristic acestei modalităţi este faptul că autorul săvârşeşte fapta din
culpă, pe câtă vreme instigatorul sau complicele acţionează cu intenţie,
autorul nedându-şi seama că este determinat ori ajutat în comiterea faptei,
fiind indus ori lăsat în eroare de fapt, motiv pentru care el săvârşeşte din
culpă fapta respectivă. În cazul în care fapta săvârşită nu constituie
infracţiune decât dacă este săvârşită cu intenţie, autorul nu va răspunde
penal, pe câtă vreme instigatorul sau complicele va răspunde penal.
• Modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie (art.31 alin.2 C.pen.)
constă în determinarea, ajutarea sau înlesnirea în orice mod cu intenţie la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care
acţionează fără vinovăţie. În acest caz, determinată sau ajutată cu intenţie ea
săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală fără vinovăţie, datorită
iresponsabilităţii, erorii de fapt, constrângerii fizice ori morale, beţiei
fortuite complete etc. Autorul care a acţionat fără vinovăţie nu va răspunde
penal, în timp ce participanţii vor răspunde în calitatea lor pentru
infracţiunea intenţionată.

17. RĂSPUNDEREA PENALĂ


Definiţie. Răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice ce
are ca temei săvârşirea unei infracţiuni şi care este însuşi raportul juridic
penal de constrângere născut ca urmare a săvârşirii infracţiunii între stat,
pe de o parte, şi infractor, pe de altă parte, raport complex al cărui
conţinut îl formează dreptul statului, ca reprezentant al societăţii, de a
trage la răspundere pe infractor, de a-i aplica sancţiunea pentru
infracţiunea săvârşită şi de a-l constrânge s-o execute, precum şi obligaţia
infractorului de a răspunde pentru fapta sa şi de a se supune sancţiunii
aplicate în vederea restabilirii ordinii de drept şi restaurării autorităţii
legii.
Principiile răspunderii penale
1. Principiul legalităţii răspunderii penale. Presupune că apariţia,
desfăşurarea şi soluţionarea raportului penal au loc în baza legii şi în strictă
conformitate cu aceasta.
2. Infracţiunea este unicul temei al răspunderii penale.
Răspunderea penală se întemeiază numai pe săvârşirea unei infracţiuni.
78
3. Principiul umanismului. Răspunderea penală utilizează
instrumente care, prin natura şi conţinutul lor, au caracter uman, neducând
la umilirea şi degradarea fiinţei umane.
4. Principiul răspunderii penale personale. Răspunderea penală
revine numai persoanei care a săvârşit ori a participat la săvârşirea unei
infracţiuni, neputând interveni pentru fapta altuia, ori neputând fi colectivă.
5. Principiul unicităţii răspunderii penale. O persoană care a
săvârşit o faptă penală nu poate fi trasă la răspundere decât o singură dată.
6. Principiul inevitabilităţii răspunderii penale. Oricine săvârşeşte
o infracţiune trebuie să răspundă penal, ca o consecinţă inevitabilă a
săvârşirii unei infracţiuni.
7. Principiul individualizării răspunderii penale. Răspunderea
penală trebuie să fie diferenţiată în funcţie de gravitatea infracţiunii şi de
persoana infractorului, pentru a asigura atât sancţionarea corectă a
infractorului, cât şi realizarea prevenţiei generale şi speciale.
8. Principiul prescriptibilităţii răspunderii penale. Răspunderea
penală poate interveni numai într-un anumit interval de timp, după trecerea
termenului prevăzut de lege, răspunderea penală urmând a fi înlăturată prin
prescripţie.
Înlocuirea răspunderii penale
Definiţie. Este o instituţie juridică în baza căreia instanţa de
judecată dispune, în condiţiile legii, înlocuirea răspunderii penale pentru
infrac-ţiunea săvârşită cu o altă formă de răspundere extrapenală, care
atrage o sancţiune cu caracter administrativ. Este reglementată de Codul
penal prin dispoziţiile art.90, 91 şi 98.
Condiţiile înlocuirii răspunderii penale
Condiţii privitoare la pedeapsă şi la infracţiunea săvârşită:
- pedeapsa prevăzută de lege să fie închisoarea de cel mult 1 an sau
amenda;
- în cazul unor infracţiuni anume prevăzute de lege, cum ar fi
infracţiunea de furt (art.208 C.pen.), instanţa poate dispune înlocuirea
răspunderii penale dacă valoarea pagubei cauzate nu depăşeşte 100.000 lei;
- în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu (art.249 C.pen.),
valoarea pagubei nu trebuie să depăşească 500.000 lei;
- paguba pricinuită prin infracţiune a fost integral reparată până la
pronunţarea hotărârii;
- gradul de pericol social redus al faptei.
Condiţii privitoare la persoana făptuitorului:

79
- conduita acestuia anterioară săvârşirii faptei; art.90 alin. ultim
C.pen. prevede că instituţia nu se aplică recidiviştilor şi persoanelor cărora
li s-au mai aplicat de 2 ori sancţiuni cu caracter administrativ;
- conduita făptuitorului după săvârşirea infracţiunii; prin atitudinea
sa, după săvârşirea infracţiunii, infractorul trebuie să regrete fapta;
- existenţa unor date suficiente potrivit cărora făptuitorul poate fi
îndreptat fără a i se aplica o pedeapsă.
Sancţiunile ce se aplică în cazul înlocuirii răspunderii penale
Potrivit art.91 C.pen., în cazul înlocuirii răspunderii penale se aplică
făptuitorului una din următoarele sancţiuni cu caracter administrativ:
mustrarea, mustrarea cu avertisment şi amenda de la 100.000 lei la
10.000.000 lei.
Potrivit art.98 C.pen., înlocuirea răspunderii penale poate avea loc şi
în caz de participaţie, dar numai faţă de acei participanţi ce îndeplinesc
condiţiile înlocuirii. Înlocuirea răspunderii penale se poate dispune şi în
cazul concursului de infracţiuni, cu condiţia ca înlocuirea să fie posibilă
pentru fiecare din infracţiuni.
Cauzele care înlătură răspunderea penală
Definiţie. Sunt acele instituţii de drept penal care au drept scop
înlăturarea răspunderii penale în cazul în care anumite stări, situaţii sau
considerente social-economico-politice ori strict personale fac ca utilitatea
socială a tragerii la răspundere penală să se diminueze până la dispariţie.
Clasificarea cauzelor care înlătură răspunderea penală. Prevăzute
de art.119-139 C.pen., cauzele care înlătură răspunderea penală sunt:
amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile şi
împăcarea părţilor.
Efectele cauzelor care înlătură răspunderea penală. Incidenţa
cauzelor care înlătură răspunderea penală are drept consecinţă faptul că
devine imposibilă aplicarea sancţiunilor penale, a pedepselor, deşi fapta îşi
păstrează caracterul penal.
Amnistia
Definiţie. Este un act de clemenţă al puterii legiuitoare –
Parlamentul României – care, pentru raţiuni de politică penală, înlătură
posibilitatea aplicării sancţiunilor penale pentru anumite infracţiuni
anume prevăzute de legiuitor.
Felurile amnistiei:
- în raport de aria sa de incidenţă, amnistia poate fi generală
(privind toate infracţiunile săvârşite până la data acordării ei) şi specială, ce
80
se acordă numai pentru anumite infracţiuni anume prevăzute în actul de
clemenţă;
- în raport de condiţiile cu care se acordă, amnistia poate fi
necondiţionată – pură şi simplă (când acordarea beneficiului ei nu depinde
de îndeplinirea vreunei condiţii cu privire la fapta săvârşită, la persoana
făptuitorului sau la împrejurările în care s-a comis infracţiunea) – sau
condiţionată, acordarea fiind subordonată îndeplinirii unor astfel de
condiţii;
- în raport de momentul în care intervine actul de amnistie, avem
amnistia intervenită înainte de condamnarea definitivă (amnistie proprie) şi
amnistia intervenită după condamnarea definitivă (amnistie improprie).
Obiectul şi caracterele amnistiei. Amnistia are ca obiect toate sau
anumite infracţiuni săvârşite până la data apariţiei actului de amnistie,
având un caracter obiectiv (real) şi operând in rem. Legiuitorul poate să
condiţioneze beneficiul amnistiei şi de anumite condiţii personale, caz în
care amnistia operează şi in personam (pentru persoanele care îndeplinesc
condiţiile legii).
Efectele amnistiei (art. 119 C.pen.). Efectul principal constă în
înlăturarea răspunderii penale a făptuitorului pentru fapta săvârşită.
Amnistia antecondamnatorie constituie şi o cauză de încetare a urmăririi
penale sau de încetare a procesului penal, iar dacă urmărirea penală nu a
fost începută, se va dispune neînceperea urmăririi penale. Pe lângă
înlăturarea răspunderii penale, amnistia postcondamnatorie are drept efect
înlăturarea pedepsei pronunţate şi a celorlalte consecinţe ale condamnării.
Ea înlătură pedeapsa principală în măsura în care aceasta nu a fost
executată, sau restul de pedeapsă rămas neexecutat. Amnistia înlătură şi
executarea pedepselor complementare, tot în aceeaşi măsură, iar în ce
priveşte pedepsele accesorii, acestea încetează o dată cu încetarea executării
pedepsei principale. Amnistia postcondamnatorie produce efecte şi în
privinţa celorlalte consecinţe care decurg din condamnare, făcând să
înceteze decăderile, interdicţiile şi incapacităţile prevăzute în legile speciale,
penale sau extrapenale. Amnistia înlătură şi starea de recidivă.
Limitele efectelor amnistiei. Amnistia nu produce efecte asupra
măsurilor de siguranţă şi măsurilor educative luate prin hotărârea de
condamnare, precum şi asupra despăgubirilor civile sau cheltuielilor
judiciare stabilite.
Continuarea procesului penal pentru infracţiunile amnistiate.
Amnistia are caracter obligatoriu, însă atunci când ea este antecondam-
natorie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să ceară continuarea procesului
penal pentru a-şi demonstra nevinovăţia. Dacă se constată nevinovăţia, se
va pronunţa o soluţie de scoatere de sub urmărire penală sau achitare, iar în
81
caz contrar, neputându-se refuza beneficiul amnistiei, se va dispune
încetarea urmăririi penale sau încetarea procesului penal.
Prescripţia răspunderii penale
Definiţie. Prescripţia răspunderii penale este acea cauză de stingere
a obligaţiei infractorului de a suporta consecinţele penale ale faptei
săvârşite ca efect al trecerii unui interval de timp expres stabilit de lege.
Efecte. Împlinirea termenului prevăzut de lege are drept consecinţă
producerea automată a efectului prescripţiei, şi anume înlăturarea
posibilităţii aplicării sancţiunilor de drept penal. În acest caz, se va dispune
neînceperea urmăririi penale, încetarea urmăririi penale, sau încetarea
procesului penal în raport de stadiul procesual în care a intervenit
prescripţia. Şi în acest caz, făptuitorul poate cere continuarea procesului
penal pentru a-şi dovedi nevinovăţia. Prescripţia reprezintă o cauză
generală de înlăturare a răspunderii penale, cu o singură excepţie:
infracţiunile contra păcii şi omenirii, în privinţa cărora prescripţia nu
operează.
Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale. Potrivit
art.128 alin.1 C.pen., cursul termenului de prescripţie este suspendat pe
timpul cât o dispoziţie legală sau împrejurare de neprevăzut sau de
neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea
procesului penal. Din definiţia dată rezultă că cursul prescripţiei poate fi
suspendat datorită unei dispoziţii legale, care împiedică punerea în mişcare
a acţiunii penale sau continuarea procesului penal, cum ar fi lipsa
autorizaţiei prealabile a procurorului general în cazul săvârşirii contra
statului, în străinătate, de către străini, a unei infracţiuni. Cursul prescripţiei
poate fi suspendat şi datorită intervenţiei unor cazuri de forţă majoră, cum
ar fi starea de război. Suspendarea cursului prescripţiei are drept efect o
amânare a curgerii termenului de prescripţie, acesta prelungindu-se cu
durata cât a operat suspendarea. Suspendarea produce efecte in personam.
Lipsa plângerii prealabile
Definiţie. Plângerea prealabilă este încunoştiinţarea organelor
judiciare de către persoana vătămată cu privire la fapta săvârşită şi
vătămarea suferită prin aceasta, fiind o condiţie pentru tragerea la
răspundere penală în toate acele cazuri în care este în mod expres
prevăzută în cuprinsul normei de incriminare. Plângerea prealabilă
trebuie să fie făcută de persoana vătămată prin infracţiune, cu excepţia
cazului când victima este un minor sau un incapabil. Lipsa plângerii
prealabile este o cauză care înlătură răspunderea penală, considerându-se

82
că lipsa acesteia reprezintă voinţa victimei ca făptuitorul să nu fie tras la
răspundere penală.
Efectele şi caracterele plângerii prealabile. Plângerea prealabilă, ca
şi lipsa sau retragerea ei produc efecte in rem cu privire la fapta săvârşită;
de aceea, dacă plângerea s-a făcut numai cu privire la unul din făptuitori,
vor răspunde toţi (indivizibilitatea pasivă), iar dacă prin infracţiune au fost
vătămate mai multe persoane, este suficientă numai plângerea făcută de
către una dintre acestea (indivizibilitatea activă). Pe lângă caracterul
indivizibil, plângerea prealabilă are şi caracter personal, neputând fi
formulată decât de victimă.
Consecinţele lipsei plângerii prealabile. Potrivit art.131 C.pen., în
cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este
condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana
vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.
Retragerea plângerii prealabile. Înlătură răspunderea penală şi
retragerea plângerii prealabile, ce echivalează şi produce aceleaşi efecte ca
şi lipsa acesteia – înlăturarea răspunderii penale. Retragerea plângerii
prealabile reprezintă o manifestare de voinţă a persoanei vătămate printr-o
infracţiune, care, după ce a introdus plângerea prealabilă necesară pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale, revine şi renunţă, în condiţiile legii, la
plângerea făcută, mai înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre
definitivă. Retragerea plângerii prealabile, efectuată cu respectarea dispo-
ziţiilor legii, produce efecte irevocabile, persoana vătămată nemaiputând
reveni asupra ei. Pentru a produce efectele prevăzute de lege, retragerea
plângerii prealabile nu trebuie să fie condiţionată, ci totală şi
necondiţionată.
Împăcarea părţilor
Definiţie. Împăcarea constituie un act bilateral, o înţelegere
intervenită între partea vătămată şi infractor cu privire la încetarea
procesului penal şi înlăturarea răspunderii penale. Este posibilă numai în
cazurile anume prevăzute de lege, de regulă, împăcarea intervenind în
cazurile când acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate. Există însă infracţiuni pentru care acţiunea penală se
pune în mişcare din oficiu, dar legea prevede posibilitatea împăcării
părţilor (de exemplu, infracţiunea de seducţie, art.129 C.pen.). În cazul
persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face prin
repre-zentanţii legali ai acestora, iar în cazul persoanelor cu capacitate
restrânsă de exerciţiu, de către acestea cu încuviinţarea reprezentanţilor
legali.

83
Condiţiile împăcării se realizează numai în cazul infracţiunilor pentru
care legea penală prevede această modalitate de înlăturare a răspunderii
penale; împăcarea reprezintă un act bilateral, intervenind între victimă şi
infractor; împăcarea este personală, operând numai între părţile participante
la încheierea actului bilateral; nu operează decât dacă a intervenit până la
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare; trebuie să fie totală şi
necondiţionată; trebuie să fie definitivă.
Efectele împăcării. Împăcarea înlătură răspunderea penală numai faţă
de inculpatul cu care partea vătămată s-a împăcat; de aceea, împăcarea
operează in personam. Întrucât împăcarea are caracter personal, partea
vătămată trebuie să precizeze care sunt inculpaţii cu care s-a împăcat.
Împăcarea poate fi şi implicită, atunci când rezultă dintr-o situaţie de fapt.

18. SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL


Definiţie. Sancţiunile de drept penal sunt consecinţele pe care legea
penală le impune în cazul încălcării preceptelor sale, măsurile de
constrângere pe care le atrage comiterea faptelor prevăzute de legea
penală fiind totodată şi instrumentele de realizare şi restabilire a ordinii de
drept. Sancţiunile de drept penal constituie una din cele trei instituţii
fundamentale ale dreptului penal alături de infracţiune şi de răspunderea
penală.
Sancţiunile de drept penal sunt:
- pedepsele;
- măsurile educative;
- măsurile de siguranţă.
Caracterul sancţiunilor de drept penal. Sancţiunile de drept penal au,
în general, caracter represiv sau restrictiv, implicând anumite privaţiuni sau
restricţii. Dintre sancţiunile de drept penal, pedepsele prezintă în mod
preponderent acest caracter, pe câtă vreme alte sancţiuni de drept penal,
cum ar fi măsurile educative şi măsurile de siguranţă, au caracter
preponderent preventiv. Totodată, sancţiunile de drept penal au un caracter
necesar şi inevitabil. De asemenea, ele se caracterizează prin faptul că
acţionează post delictum, avându-şi cauza în săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală.
Pedepsele
Definiţie (art.52 C.pen.). Pedeapsa este o măsură de constrângere şi,
în acelaşi timp, un mijloc de reeducare a celui condamnat, având un dublu
caracter: unul coercitiv (măsură de constrângere) şi altul corectiv (mijloc
de reeducare).
84
Trăsături esenţiale ale pedepsei: este o măsură de constrângere,
concretizându-se într-o anumită privaţiune sau restricţie impusă persoanei
care a săvârşit infracţiunea; este un mijloc de reeducare, de împiedicare a
repetării conduitei antisociale; este un mijloc de constrângere statală, fiind
aplicată de stat, în numele societăţii; se aplică numai în cazul comiterii unei
infracţiuni, fiind sancţiunea specifică dreptului penal; se aplică
infractorului, adică celui vinovat de săvârşirea unei infracţiuni; se aplică în
scopul prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni.
Scopul şi funcţiile pedepsei. Art. 52 alin.1 teza a 2-a C.pen. prevede
că scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, ceea ce
include atât prevenţia specială (preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni
de către cel condamnat), cât şi prevenţia generală (preîntâmpinarea
săvârşirii de noi infracţiuni de către alte persoane predispuse să săvârşească
fapte penale). Pedeapsa îndeplineşte şi anumite funcţii, denumite şi scopuri
imediate ale pedepsei, şi anume: funcţia de constrângere sau represiune,
fiind de neconceput fără cauzarea unei anumite suferinţe, fără impunerea
unei privaţiuni sau restricţii celui condamnat şi fără dezaprobarea ce o
însoţeşte; funcţia de reeducare, funcţie ce decurge din caracterul de mijloc
de reeducare al pedepsei; funcţia de exemplaritate. Este o funcţie adiacentă,
care constă în influenţa pe care pedeapsa aplicată condamnatului o exercită
asupra altor persoane; funcţia de eliminare. Este tot o funcţie adiacentă,
constând în eliminarea temporară sau definitivă a condamnatului din
societate.
Categorii de pedepse
- după obiectul asupra căruia poartă – pedepse corporale, pedepse
privative sau restrictive de libertate, pedepse pecuniare, pedepse privative
sau restrictive de drepturi morale;
- după gravitatea lor – pedepse criminale, pedepse corecţionale şi
pedepse de simplă poliţie;
- după durata lor – pedepse perpetue şi pedepse temporare;
- după caracterul lor – pedepse politice, pedepse de drept comun şi
pedepse mixte;
- după importanţa şi rolul lor – pedepse principale şi pedepse
secundare.
Codul penal român cuprinde trei categorii de pedepse, diferenţiate după
modul de aplicare, şi anume: pedepse principale: detenţiunea pe viaţă,
închisoarea de la 15 zile la 30 ani şi amenda de la 1.000.000 la 500.000.000 lei;
pedepse complementare: interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani şi
degradarea militară; pedeapsa accesorie: interzicerea unor drepturi anume
prevăzute de lege.

85
Pedepsele principale
Definiţie. Sunt acele pedepse care pot fi aplicate singure pentru
faptele penale săvârşite.
Categorii de pedepse principale (art.53 C.pen.):
• Pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Este prevăzută pentru infracţiunile
cele mai grave nominalizate de Codul penal, alternativ cu pedeapsa
închisorii până la 25 de ani. Doar în două cazuri, detenţiunea pe viaţă este
prevăzută ca pedeapsă unică (art.357 alin.2 şi art.358 alin.4 C.pen.).
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se poate aplica minorilor şi persoanelor
care au împlinit vârsta de 60 ani, infractorului minor aplicându-i-se
pedeapsa închisorii de la 5 la 20 ani, iar persoanelor care au împlinit vârsta
de 60 ani, aplicându-li-se pedeapsa închisorii pe timp de 25 ani şi pedeapsa
interzicerii unor drepturi pe durata maximă.
• Pedeapsa închisorii. Constă în izolarea celui condamnat prin
încarcerarea acestuia în locuri anume destinate deţinerii.
• Amenda penală. Are un caracter pecuniar, constând într-o sumă de
bani pe care condamnatul este obligat să o plătească în contul statului,
micşorarea silită a patrimoniului evidenţiind caracterul ei represiv.
Pedepsele complementare
Definiţie. Sunt acele pedepse alăturate pedepsei principale ce nu au
un caracter de sine stătător, completând întotdeauna pedeapsa principală.
Pedepsele complementare funcţionează numai atunci când au fost
pronunţate de instanţă. Aplicarea lor poate fi obligatorie (când legea
prevede această pedeapsă) sau facultativă (când legea lasă la aprecierea
instanţei aplicarea unei astfel de pedepse).
Pedepsele complementare prevăzute de Codul penal
• Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi (art.64
C.pen.). Constă în interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:
dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în funcţii elective
publice; dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat;
dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o
activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea
infracţiunii; drepturile părinteşti; dreptul de a fi tutore sau curator. Instanţa
poate dispune interzicerea unor drepturi numai atunci când a aplicat
condamnatului pedeapsa închisorii de cel puţin 2 ani şi apreciază
necesitatea aplicării ei. Executarea începe după executarea pedepsei
închisorii sau după graţierea sau prescripţia pedepsei închisorii. Interzicerea
unor drepturi este o pedeapsă temporară, durata ei (1-10 ani) fiind fixată
prin hotărârea de condamnare.
86
• Degradarea militară. Este o pedeapsă complementară ce se aplică
în mod obligatoriu condamnaţilor militari şi rezervişti în cazul săvârşirii
unor fapte pentru care legea prevede închisoarea mai mare de 10 ani sau
detenţia pe viaţă. Aplicarea ei este facultativă, când pedeapsa închisorii
stabilite a fost de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani. Degradarea militară
operează din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare,
fiind o pedeapsă perpetuă.
Pedepsele accesorii
Definiţie (art.71 C.pen.). Constă în interzicerea tuturor drepturilor
prevăzute în art.64 C. pen. Aceste pedepse produc efecte de drept, în cazul
pedepsei detenţiunii pe viaţă sau a închisorii, neavând limite proprii,
împrumutându-le de la pedeapsa din care decurge. Încep din momentul în
care hotărârea de condamnare a rămas definitivă şi durează până la
terminarea executării pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de
pedeapsă, ori până la îndeplinirea termenului de prescripţie a executării
pedepsei. În cazul când pedeapsa închisorii se execută la locul de muncă,
interzicerea drepturilor părinteşti şi a dreptului de a fi tutore sau curator este
lăsată la latitudinea instanţei.
Măsurile educative
Sistemul sancţionator pentru minori. Minorilor li se aplică măsuri
educative sau pedepse, un sistem mixt ce corespunde specificului
combaterii criminalităţii juvenile. Pedepsele aplicabile minorilor sunt
închisoarea şi amenda, ale căror limite se reduc la jumătate, fără ca minimul
să poată depăşi 5 ani. Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe
viaţă, minorului i se poate aplica închisoarea de la 5 la 20 ani. Pedepsele
complementare nu pot fi aplicate minorilor. Condamnările pronunţate
pentru fapte comise în perioada minorităţii nu atrag starea de recidivă,
incapacităţi ori decăderi.
Măsurile educative aplicabile minorilor
• Mustrarea. Este prevăzută în art.102 C.pen. şi constă în dojenirea
minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea
minorului asupra modului de comportament. Măsura se ia în cazul faptelor
extrem de uşoare şi se execută de îndată cu ocazia pronunţării hotărârii.
• Libertatea supravegheată. Este prevăzută în art.103 C.pen. şi constă
în lăsarea minorului în libertate pe timp de 1 an, sub supraveghere
deosebită. Măsura este temporară şi are durată fixă (1 an), neputând fi nici
scurtată, nici prelungită. Nu se poate lua împotriva minorului care a trecut
de vârsta de 17 ani. Instanţa poate impune minorului anumite obligaţii: să
nu frecventeze anumite locuri stabilite; să nu intre în legătură cu anumite
87
persoane; să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes
public fixată de instanţă cu o durată între 50 şi 200 de ore, de maxim 3 ore
pe zi, după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă. Măsura
se ia pe timp de 1 an, durată ce are caracterul unui termen de încercare.
Dacă minorul a săvârşit din nou o faptă penală, instanţa poate lua măsura
internării într-un centru de reeducare.
• Internarea într-un centru de reeducare (art.104 C.pen.) este o
măsură privativă de libertate ce se ia împotriva minorilor ce au săvârşit
fapte penale de o anumită gravitate, putându-se lua şi ca măsură
înlocuitoare în cazul libertăţii supravegheate. Măsura se ia pe timp
nedeterminat, însă, de regulă, ea nu poate dura decât până la împlinirea
vârstei de 18 ani. Când minorul devine major, instanţa poate prelungi
internarea cu cel mult 2 ani, dacă măsura este necesară. După trecerea unei
termen de 1 an, minorul internat poate fi eliberat de instanţa care a luat
măsura internării, dacă a dat dovezi de îndreptare, de sârguinţă în învăţătură
şi de însuşire a pregătirii profesionale.
• Internarea într-un institut medical educativ (art. 105 C.pen.) este o
măsură cu caracter mixt, medical şi educativ, ce se ia faţă de minorul care
răspunde penal, dar care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie
de un tratament sau de îngrijiri medicale şi, implicit, de un regim de
instruire şi educare a stării sale. Măsura luată nu poate dura decât până la
împlinirea vârstei de 16 ani. Ea trebuie să înceteze de îndată ce a dispărut
cauza care a impus luarea sa, instanţa fiind datoare să dispună ridicarea
acestei măsuri (art.106 C.pen.). Încetează de drept la împlinirea vârstei de
18 ani, putând fi prelungită cu cel mult 2 ani.

19. APLICAREA ŞI EXECUTAREA PEDEPSEI


Operaţia de adaptare a pedepsei în raport cu fiecare infracţiune şi
cu fiecare infractor, în vederea realizării scopului de prevenţie generală şi
specială, poartă denumirea de individualizarea pedepsei, instituţie
prevăzută în art.72 – 89 din Codul penal.
Există trei forme de individualizare a pedepselor:
- legală – se realizează în faza de elaborare a normelor juridice penale
de către legiuitor şi se concretizează în stabilirea cadrului general al
pedepselor, a felului şi limitelor generale ale fiecărui gen de pedepse, în
stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune în parte, precum şi în stabilirea
cadrului şi mijloacelor legale în care se va realiza individualizarea judiciară
şi administrativă;

88
- judiciară – se realizează în faza de aplicare a pedepsei şi a celorlalte
sancţiuni de drept penal de către instanţa judecătorească şi intervine după
săvârşirea infracţiunii;
- administrativă –se realizează în faza de executare de către organele
administrative de executare.
Individualizarea judiciară a pedepselor se realizează de judecători în
funcţie de anumite criterii prevăzute de lege. Aceste criterii pot fi generale
(ce trebuie avute în vedere fără excepţie la individualizarea oricărei
pedepse) şi speciale (incidente doar în anumite cazuri prevăzute de lege).
Criteriile generale de individualizare (art. 72 alin.1 C.pen.) sunt:
dispoziţii ale părţii generale a Codului penal (exemplu: reglementările
privitoare la sistemul pedepselor); limitele de pedeapsă fixate în partea
specială; gradul de pericol social al faptei săvârşite; persoana infractorului;
împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală
Definiţie. Prin împrejurări care atenuează sau agravează
răspunderea penală se înţeleg diferite stări, situaţii, calităţi sau alte date
ale realităţii care, deşi nu fac parte din conţinutul constitutiv al infracţiunii,
au totuşi legătură fie cu fapta săvârşită, fie cu persoana infractorului şi
determină reducerea pedepsei sub minimul special sau, dimpotrivă,
agravarea pedepsei, cu posibilitatea depăşirii maximului special.
În ce priveşte cauzele care agravează sau atenuează răspunderea,
avem cauze de atenuare şi cauze de agravare a pedepsei, în cadrul fiecărei
categorii de cauze făcându-se distincţie între stări şi circumstanţe. Avem, de
exemplu: stări de agravare, cum ar fi starea de recidivă, concursul de
infracţiuni şi infracţiunea continuată, şi stări de atenuare, care sunt tentativa
şi minoritatea făptuitorului.
Clasificarea circumstanţelor:
• circumstanţe legale, prevăzute expres de lege şi, odată constatată
existenţa lor, necesar a fi reţinute de judecători, şi circumstanţe judiciare
(nedeterminate de lege, ci de instanţe, care le recunosc şi le aplică
facultativ);
• circumstanţe reale (care privesc fapta săvârşită) şi personale (care
privesc persoana făptuitorului), cele din urmă nerăsfrângându-se asupra
participanţilor, spre deosebire de primele, care, dacă au fost cunoscute sau
prevăzute, se răsfrâng asupra acestora;
• circumstanţe cunoscute (ce au fost cunoscute sau prevăzute de
infractor) şi necunoscute (ce nu au fost cunoscute sau prevăzute de
infractor).
Circumstanţele atenuante pot fi atât legale, cât şi judiciare.
89
Circumstanţele atenuante legale: depăşirea limitelor legitimei apărări
(excesul scuzabil) – prevăzută de art.73 lit.a teza I C.pen.; depăşirea
limitelor stării de necesitate – art. 73 lit.a teza II C.pen.; provocarea –
prevăzută de art.73. lit.b C.pen. – ce există atunci când infracţiunea a fost
săvârşită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinate de
o provocare din partea persoanei vătămate.
Circumstanţele atenuante judiciare reprezintă realităţi obiective pe
care instanţa le poate constata, fără a fi totuşi obligată să reţină caracterul
atenuant. Art.74 C.pen. enumeră cu titlu exemplificativ (nu limitativ) mai
multe împrejurări care pot constitui circumstanţe atenuante: conduita bună
a infractorului înainte de săvârşirea faptei, stăruinţa depusă de acesta pentru
a înlătura rezultatul infracţiunii sau pentru a repara paguba pricinuită şi
atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii, rezultând din prezenţa
sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în timpul procesului, înlesnirea
descoperirii sau arestării participanţilor.
Circumstanţele agravante se clasifică tot în circumstanţe agravante
legale şi circumstanţe agravante judiciare.
Circumstanţele agravante legale (prevăzute limitativ în art.75
C.pen.) sunt: săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună;
săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime (constând în producerea unor
suferinţe grele şi prelungite victimei), prin violenţe asupra membrilor
familiei (ce vizează manifestări brutale, constrângeri fizice de orice natură
care ar cauza suferinţe fizice) ori prin metode sau prin mijloace care
prezintă pericol public constând în orice metode sau mijloace susceptibile
să producă urmări grave pentru un număr nedeterminat de persoane, pentru
bunurile acestora sau pentru alte valori sociale importante; săvârşirea
infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă împreună
cu un minor(dispoziţie incidentă atât în caz de participaţie, cât şi în cazul
pluralităţii naturale), circumstanţă reală ce se răsfrânge asupra
participantului major în condiţiile art.28 alin.2 C.pen.; săvârşirea
infracţiunii din motive josnice; săvârşirea infracţiunii în stare de beţie
anume provocate în vederea comiterii faptei; săvârşirea infracţiunii de către
o persoană care a profitat de situaţia prilejuită de o calamitate (de o
nenorocire, un flagel, un dezastru care loveşte o colectivitate sau un număr
de persoane) care are un caracter real.
Circumstanţele agravante judiciare
Legea nu le exemplifică (ca în cazul celor atenuante), art.75 alin.2
C.pen. precizând doar că pot fi reţinute ca circumstanţe agravante şi alte
împrejurări care imprimă faptei un caracter grav, cum ar fi, de exemplu:,
premeditarea săvârşirii infracţiunii. Consecinţele evidenţierii circumstan-
90
ţelor agravante sunt prevăzute de art.78 C.pen. şi constau în faptul că
infractorului i se poate aplica o pedeapsă până la maximul special sau chiar
adăuga un spor până la 5 ani care nu poate depăşi 1/3 din acest maxim (iar în
cazul amenzii se poate aplica un spor de cel mult jumătate din maximul
special).

20. MIJLOACE DE INDIVIDUALIZARE A PEDEPSELOR


Suspendarea condiţionată a executării pedepsei
Definiţie. Constă în dispoziţia dată de instanţă prin hotărârea de
condamnare de a se suspenda pe o anumită perioadă – denumită termen
de încercare – executarea pedepsei aplicate, dacă sunt îndeplinite anumite
condiţii.
Condiţii de acordare a suspendării condiţionate a executării
pedepsei
Condiţii privitoare la pedeapsă şi la natura infracţiunii:
- pedeapsa aplicată de instanţă este închisoarea de cel mult 3 ani sau
amenda, iar în caz de concurs de infracţiuni, pedeapsa aplicată este
închisoarea de cel mult 2 ani;
- sunt exceptate de la aplicarea instituţiei infracţiunile intenţionate
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mari de 15 ani, precum şi
infracţiunile prevăzute la art.182 C.pen.(vătămarea corporală gravă),
art.183 (loviri sau vătămări cauzatoare de moarte), art.197 alin.1 şi 2 (viol)
şi art.2671 alin.1 şi 2 (tortura);
- când prin infracţiune s-a produs o pagubă, suspendarea condiţionată
a executării pedepsei se poate dispune numai dacă, până la pronunţarea
hotărârii, paguba a fost integral reparată sau plata despăgubirii a fost
garantată de o societate de asigurare (art 81 alin.4 C.pen.).
Condiţii privitoare la persoana infractorului:
- infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii
mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul din
cazurile prevăzute în art.38 C.pen.;
- se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea
acesteia, adică cel condamnat are aptitudinea de a se îndrepta chiar fără
executarea pedepsei.
Termenul de încercare. Suspendarea condiţionată a executării
pedepsei se dispune pe o anumită durată, care, potrivit art.82 C.pen.,
constituie termen de încercare pentru condamnat. Durata termenului de
încercare diferă: în cazul închisorii, ea este egală cu cuantumul pedepsei

91
aplicate, la care se adaugă un interval de timp de 2 ani; în cazul amenzii
penale, termenul de încercare este de 1 an.
Când cel condamnat este minor, termenul de încercare se compune
din durata pedepsei închisorii la care se adaugă un interval de timp de la 6
luni la 2 ani, fixat de instanţă, iar când pedeapsa este amenda, termenul de
încercare este de 6 luni.
Termenul de încercare se socoteşte de la data rămânerii definitive a
hotărârii, prin care s-a pronunţat suspendarea condiţionată a executării
pedepsei, şi se socoteşte împlinit (fiind de drept substanţial) cu o zi înainte
de ziua corespunzătoare datei la care a început să curgă.
Efectele suspendării condiţionate a executării pedepsei
1. Efectele imediate. Principalul efect imediat, dar provizoriu constă
în faptul că pedepsele aplicate inculpatului nu se execută, vizând atât
pedeapsa principală, cât şi pe cele accesorii şi complementare. Nu sunt
afectate măsurile de siguranţă şi obligaţiile civile, prevăzute în hotărârea de
condamnare.
2. Efectele definitive. La expirarea termenului de încercare, cel
condamnat este reabilitat de drept. Pentru ca reabilitarea să opereze este
necesar: să fi expirat termenul de încercare; condamnatul să nu fi săvârşit
între timp o altă infracţiune; suspendarea să nu fi fost revocată sau anulată.
Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei intervine
în următoarele cazuri:
• cel în cauză a săvârşit o nouă infracţiune (art.83 C.pen.). Măsura
este obligatorie dacă infracţiunea ulterioară este o infracţiune intenţionată şi
a fost descoperită înainte de expirarea termenului de încercare şi nu se
dispune când infracţiunea a fost săvârşită din culpă ori fapta a fost
descoperită după expirarea termenului de încercare;
• dacă până la expirarea termenului de încercare condamnatul nu a
îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare (art.84
C.pen.); în acest caz, revocarea are caracter facultativ, dar nu poate fi
dispusă dacă neîndeplinirea obligaţiilor civile nu este consecinţa relei
credinţei a condamnatului.
Revocarea are drept efect executarea în întregime a pedepsei ce
fusese suspendată condiţionat.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
Definiţie. Reprezintă o măsură de individualizare a pedepsei,
constând în suspendarea executării pedepsei cu obligarea celui condamnat
de a se supune măsurilor de supraveghere prevăzute de lege.
Condiţii de aplicare
Condiţii privitoare la pedeapsă şi la natura infracţiunii:
92
- pedeapsa aplicată de instanţă este închisoarea de cel mult 4 ani, iar
în caz de concurs de infracţiuni, de cel mult 3 ani;
- nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate, pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum şi în cazul
infracţiunilor prevăzute de art.182 (vătămare corporală gravă), art.183
(loviri sau vătămări cauzatoare de moarte), art.197 alin. 1 şi 2 (viol) şi
art.2671 alin.1 şi 2 (tortură). În cazul infracţiunii de furt calificat, prevăzută
de art.209 alin.3 C.pen., măsura poate fi dispusă dacă pedeapsa aplicată este
închisoarea de cel mult 2 ani;
- în cazul în care prin săvârşirea infracţiunii s-a produs o pagubă,
măsura poate fi luată numai dacă până la pronunţarea hotărârii paguba a
fost integral reparată sau plata despăgubirii este garantată de o societate de
asigurare.
Condiţii cu privire la infractor:
- infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii
mai mare de 1 an, afară de cazurile când condamnarea, potrivit art.38
C.pen., nu atrage starea de recidivă;
- cel condamnat se poate îndrepta chiar fără executarea pedepsei.
Termenul de încercare este alcătuit din 2 intervale variabile: durata
pedepsei închisorii aplicate şi un interval de timp, stabilit de instanţă, între 2
şi 5 ani.
Măsurile de supraveghere
Conform art.863 alin.1 C.pen., pe durata termenului de încercare,
condamnatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de supraveghere: să
se prezinte la datele fixate la judecătorul desemnat cu supravegherea lui sau
la alte organe stabilite de instanţă; să anunţe, în prealabil, orice schimbare
de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile,
precum şi întoarcerea; să comunice şi să justifice schimbarea locului de
muncă; să comunice informaţii de natură a controla mijloacele lui de
existenţă.
Obligaţiile condamnatului: să desfăşoare o activitate sau să urmeze
un curs de învăţământ ori de calificare; să nu schimbe domiciliul sau
reşedinţa avută ori să nu depăşească limita teritorială stabilită, decât în
condiţiile fixate de instanţă; să nu frecventeze anumite locuri stabilite; să nu
intre în legătură cu anumite persoane; să nu conducă nici un vehicul sau
anumite vehicule; să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire,
în special în scopul dezintoxicării.
Efectul imediat al suspendării executării pedepsei sub supraveghere
este acela că hotărârea de condamnare nu se pune în executare. Efectul
definitiv constă în reabilitarea de drept a celui condamnat dacă a expirat

93
termenul de încercare, cel condamnat nu a săvârşit o nouă infracţiune, iar
măsura nu a fost revocată sau anulată.
Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Cauzele şi condiţiile de revocare sunt aceleaşi ca şi în cazul suspendării
condiţionate a executării pedepsei, cu menţiunea că suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere mai poate fi revocată şi ca urmare a
neîndeplinirii de către cel condamnat a măsurilor de supraveghere
prevăzute de lege, ori a obligaţiilor stabilite de instanţă, caz în care
revocarea are caracter facultativ, instanţa putând să dispună revocarea sau
prelungirea termenului de încercare cu cel mult 3 ani.
Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere se
dispune pentru cauze preexistente, care, dacă ar fi fost cunoscute de instanţa
de judecată, ar fi împiedicat acordarea suspendării: se descoperă că cel
condamnat mai săvârşise o infracţiune, fie înainte de a i se fi aplicat măsura
suspendării, fie în cursul procesului până la rămânerea definitivă a hotărârii,
iar pentru acea infracţiune i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după
expirarea termenului de încercare. Anularea suspendării nu are loc dacă
infracţiunea care ar fi putut atrage anularea a fost descoperită după
expirarea termenului de încercare. În caz de anulare, dacă pedeapsa
rezultată în urma contopirii nu depăşeşte 3 ani, instanţa poate dispune din
nou aceeaşi măsură, termenul de încercare calculându-se de la data
rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior suspendarea
condiţionată a executării pedepsei.
Executarea pedepsei la locul de muncă
Definiţie. Este un mijloc de individualizare judiciară a pedepsei
închisorii, constând în executarea acesteia, în libertate, prin prestarea unei
munci în cadrul unei unităţi.
Condiţiile de aplicare privesc pedeapsa aplicată şi natura infracţiunii
săvârşite, persoana condamnatului şi acordul scris al unităţii în care cel
condamnat urmează să presteze munca
Executarea pedepsei la locul de muncă se realizează în baza
mandatului de executare, condamnatul fiind obligat să îndeplinească toate
îndatoririle de muncă.
Revocarea executării pedepsei la locul de muncă este obligatorie:
când, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, cel în cauză
săvârşeşte o nouă infracţiune intenţionată, înainte de începerea executării
sau în timpul executării acesteia, pedeapsa revocată urmând a se executa
într-un loc de detenţie; când condamnatul nu mai poate presta munca din
cauza pierderii totale a capacităţii de muncă.

94
Revocarea este facultativă: când infracţiunea ulterioară este săvârşită
din culpă; când condamnatul se sustrage de la prestarea activităţii în cadrul
unităţii, fie prin neprezentarea la unitate în termen de 5 zile, fie prin
îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor ce-i revin la locul de muncă.
Încetarea executării pedepsei la locul de muncă este o modalitate de
individualizare administrativă a pedepsei ce intervine atunci când pedeapsa
şi-a atins finalitatea preventiv educativă, dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii: condamnatul a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei;
pe parcursul executării a avut o bună conduită, a fost disciplinat şi stăruitor
în muncă; instanţa a fost sesizată cu o cerere de încetare a executării
pedepsei de către conducerea unităţii unde condamnatul execută pedeapsa.
Liberarea condiţionată
Definiţie. Este o instituţie complementară regimului de executare a
pedepsei şi un mijloc de individualizare administrativă a acesteia şi constă
în liberarea condamnatului înainte de executarea completă a pedepsei
închisorii, ori a detenţiunii pe viaţă, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii
prevăzute de lege.
Condiţii de acordare:
- să se fi executat o parte din pedeapsă, fracţiune ce trebuie
obligatoriu executată în raport de cuantumul pedepsei aplicate, de forma de
vinovăţie cu care a fost săvârşită infracţiunea, după vârsta condamnatului şi
după folosirea acestuia la muncă, art.59 reglementând condiţiile specifice în
raport cu fiecare din situaţiile menţionate. Îndeplinirea condiţiilor cerute de
lege trebuie să rezulte din procesul-verbal al comisiei de propuneri
constituite în acest scop în cadrul fiecărui penitenciar. Prin procesul-verbal
se poate propune fie eliberarea condiţionată, fie amânarea acesteia,
termenul de amânare neputând fi mai mare de 1 an;
- acordarea liberării condiţionate este atributul exclusiv al instanţei de
judecată.
Efectele liberării condiţionate
Efectul imediat constă în punerea în libertate a condamnatului.
Efectul definitiv constă în aceea că pedeapsa se consideră integral
executată. Dacă, în timpul eliberării condiţionate, condamnatul a comis din
nou o infracţiune, instanţa, ţinând seama de gravitatea acesteia, poate
dispune fie menţinerea, fie revocarea liberării condiţionate.
Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă. Trebuie
îndeplinite aceleaşi condiţii ca şi cele prevăzute pentru cei condamnaţi la
pedeapsa închisorii, cu excepţia fracţiunii de pedeapsă care trebuie efectiv
executată şi care este de 20 ani.

95
21. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ EXECUTAREA
PEDEPSEI SAU CONSECINŢELE CONDAMNĂRII
Codul penal reglementează două cauze care înlătură executarea
pedepsei – graţierea şi prescripţia executării pedepsei – şi o cauză care
înlătură consecinţele condamnării – reabilitarea.
Graţierea
Definiţie. Este un act de clemenţă sau de renunţare din partea
statului la dreptul său de a impune executarea pedepsei, condamnatul fiind
iertat de executarea pedepsei – fie în total, fie în parte – sau pedeapsa i se
comută într-una mai uşoară. Instituţia graţierii are o dublă natură, fiind
atât o instituţie de drept constituţional, cât şi o instituţie de drept penal.
Graţierea se acordă de către Preşedintele României, la cererea
condamnatului, şi de către Parlament, atunci când se acordă din oficiu,
prin lege.
Felurile graţierii
• în raport de caracterul pe care îl are, avem graţiere individuală
(care produce efecte in personam şi care se acordă unor persoane
determinate în mod nominal) şi graţiere colectivă (care are caracter mixt,
operând nu numai in personam, dar şi in rem, în raport de natura
infracţiunii comise sau de natura infracţiunii şi cuantumul pedepsei
aplicate);
• în raport de condiţiile de acordare, poate fi necondiţionată (sau
pură şi simplă) – când beneficiul ei nu este subordonat îndeplinirii vreunei
condiţii) sau condiţionată – când sunt impuse condamnatului anumite
obligaţii;
• în raport de întinderea efectelor sale, graţierea poate fi totală (când
înlătură în întregime executarea pedepsei), parţială (când înlătură numai o
parte din pedeapsa aplicată) şi comutarea (când se schimbă însuşi genul
pedepsei aplicate de instanţa de judecată).
Obiectul graţierii îl constituie pedepsele principale aplicate de
instanţele judecătoreşti a căror executare este înlăturată în total sau în parte.
Dacă graţierea individuală priveşte numai pedepse de condamnare rămase
definitive, cea colectivă poate avea ca obiect şi pedepse aplicate pentru
infracţiuni săvârşite anterior actului de clemenţă (nu şi în ziua adoptării
actului, pentru care s-au pronunţat hotărâri de condamnare ulterior apariţiei
96
legii de graţiere). Graţierea se aplică şi pedepselor pronunţate cu
suspendarea executării, precum şi în caz de concurs de infracţiuni, când
actul de clemenţă se aplică în funcţie de fiecare pedeapsă stabilită de
instanţă, şi nu în raport de rezultantă.

Efectele graţierii
Asupra pedepselor principale. Principalul efect îl reprezintă
înlăturarea totală sau parţială a executării pedepsei principale sau comutarea
acesteia într-o pedeapsă mai uşoară. De la data acordării graţierii, pedeapsa
se consideră executată (când este totală sau când priveşte restul de executat
al pedepsei). De la data graţierii curge termenul de reabilitare. În cazul
graţierii condiţionate, pedeapsa se consideră executată numai după
expirarea termenului fixat în actul de clemenţă.
Asupra pedepselor accesorii şi complementare. Graţierea produce
efecte asupra pedepselor accesorii, acestea însoţind pedeapsa principală şi
executându-se o dată cu aceasta. În ce priveşte pedepsele complementare,
graţierea nu are efecte asupra acestora, cu excepţia cazului când actul de
graţiere prevede şi înlăturarea pedepselor complementare.
Prescripţia executării pedepsei
Definiţie. Este o cauză care înlătură executarea pedepsei prin
trecerea termenului prevăzut de lege, ce curge de la rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare.
Efectele prescripţiei executării pedepsei. Potrivit art.125 C.pen.,
prescripţia executării pedepsei înlătură executarea pedepsei principale şi, pe
cale de consecinţă, a celei accesorii. Prescripţia nu produce efecte asupra
pedepselor complementare şi nici asupra măsurilor de siguranţă. Sunt
imprescriptibile pedepsele principale pronunţate pentru infracţiunile contra
păcii şi omenirii.
Termenele de prescripţie a executării pedepsei sunt prevăzute de
art.126 C.pen. şi sunt de: 20 ani, când pedeapsa aplicată a fost detenţia pe
viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani; 5 ani plus durata pedepsei ce
urmează a fi executată, dar nu mai mult de 15 ani în cazul celorlalte
pedepse cu închisoarea; 3 ani, în cazul când pedeapsa este amenda. În
conformitate cu art.126 C.pen., termenele de prescripţie se socotesc de la
data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Pentru cei care la data
săvârşirii infracţiunii erau minori, termenele de prescripţie a executării
pedepsei se reduc la jumătate (art.129). Când pedeapsa închisorii
înlocuieşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă, termenul de prescripţie este de 20

97
de ani şi curge de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la
detenţiunea pe viaţă (art.130 C.pen.).
Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei. Constituie o
cauză care lipseşte de eficienţă timpul scurs anterior, făcând să curgă un
nou termen de prescripţie a executării pedepsei. Art.127 C.pen. prevede trei
asemenea împrejurări: începerea executării pedepsei (ceea ce presupune fie
încarcerarea condamnatului, fie plata unei rate a amenzii); săvârşirea din
nou a unei infracţiuni; sustragerea de la executare, după începerea
executării pedepsei. Potrivit art.128 alin.2, cursul termenului de prescripţie
al executării pedepsei se suspendă ca urmare a declarării apelului şi
recursului, în termen. De asemenea, cursul prescripţiei se suspendă în
cazurile de amânare sau de întrerupere a executării pedepsei. Pe durata
suspendării cursului, termenul de prescripţie nu mai curge, reluându-şi
cursul din ziua în care a încetat cauza de suspendare.
Reabilitarea
Definiţie. Reabilitarea constituie o cauză care înlătură consecinţele
penale şi extrapenale care au rezultat dintr-o condamnare, făcând ca fostul
condamnat să se bucure din nou de dreptul la egalitate în faţa legii.
Codul penal reglementează două feluri de forme de reabilitare:
reabilitarea de drept, ce intervine în anumite condiţii prevăzute de lege,
după trecerea unui anumit interval de timp, operând automat, în virtutea
legii; reabilitarea judecătorească (judiciară), care se obţine la cererea
fostului condamnat, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege, pe calea
unei proceduri speciale în faţa instanţei de judecată.
Efectele reabilitării. Potrivit art.133 C.pen., reabilitarea face să
înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care rezultă din
condamnare. Reabilitarea înlătură, de asemenea, antecedentele penale.
Poate produce şi alte efecte juridice.
Trăsăturile reabilitării: produce efecte in personam (numai cu
privire la condamnatul care a îndeplinit condiţiile cerute de lege pentru
reabilitare); este indivizibilă (neputând fi obţinută numai pentru o parte
dintre condamnările suferite de o persoană); poate fi obţinută pentru orice
condamnare şi de către orice infractor care îndeplineşte condiţiile legale;
produce efecte numai pentru viitor.
Reabilitarea de drept
Definiţie. Este o formă de reabilitare care operează în virtutea legii,
în momentul îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege, şi intervine în cazul

98
condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 1 an,
dacă, în decurs de 3 ani, condamnatul nu a săvârşit nici o altă infracţiune.
Condiţiile reabilitării de drept: cu privire la condamnare −
reabilitarea de drept intervine pentru fapte de o gravitate redusă, exprimată
în pedeapsa închisorii aplicată de instanţă, de până la 1 an sau amendă;
privind conduita condamnatului − condamnatul trebuie să aibă o bună
conduită şi să nu mai săvârşească în decurs de 3 ani o nouă infracţiune;
privind termenul de reabilitare − acest termen este de 3 ani şi se calculează
de la executarea pedepsei sau de la stingerea acesteia în cazul pedepsei
închisorii sau de la data când amenda a fost achitată sau executarea ei s-a
stins în alt mod.
Reabilitarea judecătorească
Definiţie. Este o formă a reabilitării care se acordă la cererea con-
damnatului de către instanţa judecătorească în condiţiile arătate de lege.
Condiţiile reabilitării judecătoreşti: se acordă pentru acele condamnări
în privinţa cărora nu operează reabilitarea de drept; se acordă numai dacă s-a
împlinit termenul de reabilitare, ce este compus dintr-un interval de timp fix şi
un interval de timp variabil (jumătate din durata pedepsei pronunţate);
îndeplinirea unor condiţii de fond: persoana condamnată să nu fi suferit o
nouă condamnare definitivă, în termenul de reabilitare; fostul condamnat să
îşi aibă asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, chiar şi în
cazul când are vârsta de a fi pensionat sau este incapabil de muncă;
solicitantul reabilitării să fi avut o conduită bună şi să fi achitat în întregime
cheltuielile de judecată şi despăgubirile civile la care a fost obligat, afară de
cazul când partea vătămată a renunţat la despăgubiri sau când instanţa
constată că şi-a îndeplinit în mod regulat obligaţiile privitoare la dispoziţiile
civile din hotărâre. Dacă cererea de reabilitare este respinsă, o nouă cerere se
poate face numai după trecerea unui termen ce variază în raport de pedeapsa
aplicată. Conform art.139 C.pen., reabilitarea judecătorească va fi anulată
când, după acordarea ei, s-a descoperit că cel condamnat mai suferise o
condamnare care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi dus la respingerea cererii de
reabilitare.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ*
1. C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Casa de Editură şi Presă
„Şansa” SRL, 1997.
2. C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Editura All, Bucureşti,
1997.

99
3. V. Dobrinoiu, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Pascu, I. Molnar, V. Lazăr, Drept
penal. Partea generală, Editura Europa Nova, 1997.
4. Gh. Nistoreanu, Al. Boroi, Drept Penal. Partea generală, Editura All Beck,
Bucureşti, 2002.

* Pentru ambele semestre de studiu.

100
DREPT ADMINISTRATIV

Lector univ. dr. TRAIAN POPESCU

Obiective
Disciplina Drept administrativ are drept obiective: însuşirea de către
studenţi a conceptelor fundamentale ale disciplinei respective; formarea
unei logici juridice prin înţelegerea şi stăpânirea fenomenelor specifice
ramurii dreptului public, în general, a dreptului administrativ, în special;
dobândirea capacităţii de a aplica informaţiile teoretice la soluţionarea unor
cazuri de speţă.
SEMESTRUL I
I. CONCEPTUL DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
Conceptul de administraţie are mai multe accepţiuni. În limbajul
curent, a administra înseamnă a conduce, a organiza, a dirija activităţi
publice şi particulare.
Administraţia publică urmăreşte satisfacerea interesului public, a utilităţii
publice, în mod dezinteresat, inclusiv prin realizarea de servicii publice.
Mobilul activităţii administraţiei publice este satisfacerea, în mod
regulat şi continuu, a unor cerinţe esenţiale, comune întregii colectivităţi
umane, care se disting prin amploarea lor, sunt nerentabile şi nimeni nu s-ar
oferi să le asigure.
În sens material, administraţia publică reprezintă o activitate de
organizare a executării şi de executare în concret a legii, realizată prin
acţiuni cu caracter de dispoziţie sau acţiuni cu caracter de prestaţie.
În sens formal, administraţia publică poate fi înţeleasă ca un sistem de
organe, de instituţii, cuprinzând diverse structuri administrative care reali-
zează activitatea de organizare a executării şi de executare în concret a legii.
II. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE
ALE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
PRINCIPIUL LEGALITĂŢII
Legalitatea reprezintă un principiu fundamental care stă la baza
fenomenului administrativ şi căruia i se subordonează activitatea admi-
nistraţiei publice.
99
Legalitatea este sinonimă cu regularitatea juridică şi presupune ca
acţiunea administraţiei să ţină seama de două elemente: obligaţia de
conformare la lege şi obligaţia de iniţiativă pentru a asigura aplicarea legii.
Exigenţele statului de drept presupun ca, în activitatea sa,
administraţia publică să respecte strict legalitatea, iar în cazul încălcării ei,
să fie constituite mecanismele care să asigure restabilirea acesteia.
Dacă legalitatea activităţii administraţiei publice este supusă
controlului jurisdicţional, oportunitatea, dimpotrivă, este exclusă de la acest
control.
Sfera oportunităţii, a puterii discreţionare a administraţiei este foarte
largă şi, ca atare, există posibilitatea de a se confunda cu abuzul,
manifestându-se excesul de putere.
Prin puterea discreţionară a administraţiei se înţelege puterea de a alege
între mai multe decizii sau mai multe comportamente conforme cu legea.
PRINCIPIUL PROPORŢIONALITĂŢII
Acţionând în diverse domenii: ordine publică, urbanism, utilităţi
publice, administraţia trebuie să-şi adapteze permanent mijloacele la
finalitatea urmărită, încălcarea principiului proporţionalităţii însemnând
depăşirea libertăţii de acţiune lăsate autorităţii publice, utilizarea excesivă a
puterii discreţionare.
PRINCIPIUL PERMANENŢEI ŞI CONTINUITĂŢII
Acest principiu exprimă perenitatea activităţilor de organizare a
executării şi de executare în concret a legii, realizată de către administraţia
publică.
Administraţia publică trebuie să fie continuă, promptă şi energică,
deoarece ea reprezintă necontenit statul, atât în exterior, cât şi în interior.
Tocmai pentru a asigura desfăşurarea regulată şi continuă a acţiunii
sale, administraţia publică se bucură de un regim juridic special, regimul
administrativ, care îi permite să efectueze acte unilaterale în regim
derogatoriu de la dreptul comun.
Faţă de un peisaj politic schimbător, administraţia publică reprezintă
continuitatea, permanenţa şi stabilitatea, ceea ce îi sporeşte influenţa asupra
societăţii.
PRINCIPIUL SUBSIDIARITĂŢII
Subsidiaritatea are la bază ideea fundamentală în conformitate cu
care decizia, în ceea ce priveşte realizarea propriilor interese, trebuie să
aparţină persoanei, comunităţii, care sunt cele mai apropiate de nivelul de
aplicare a deciziei.
Principiul subsidiarităţii este un principiu esenţial politic, pentru că el
are în vedere apropierea, cât mai mult posibil, a deciziei de cetăţeni.
100
Descentralizarea realizată prin aplicarea principiului subsidiarităţii se
înscrie într-o politică generală, în care, paralel cu tendinţa de reducere a
sferei de intervenţie statală, individul şi nevoile sale, mai ales în ceea ce
priveşte echilibrul între furnizarea de servicii şi obligaţiunile financiare ce
le corespund, reprezintă finalitatea acţiunii administraţiei publice.
Doctrina recunoaşte drept principii ale administraţiei publice şi altele,
precum:
- principiul subordonării administraţiei interesului general;
- principiul motivării;
- principiul transparenţei;
- principiul participării societăţii civile la fundamentarea deciziilor
administraţiei publice;
- principiul egalităţii în faţa administraţiei publice.
III. OBIECTUL DREPTULUI ADMINISTRATIV
Obiectul dreptului administrativ îl constituie acel grup de norme
juridice care reglementează anumite relaţii sociale din sfera de administrare
a treburilor statului şi a colectivităţilor locale, alte categorii de relaţii sociale
din aceeaşi sferă fiind reglementate prin norme juridice din cadrul altor
ramuri de drept.
IV. DEFINIŢIA DREPTULUI ADMINISTRATIV
Dreptul administrativ poate fi definit ca o ramură a dreptului public,
cuprinzând un ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile
sociale născute în activitatea de organizare a executării legii şi de executare
a acesteia, desfăşurată, în principal, de autorităţile administraţiei publice şi
funcţionarii acestora, precum şi de regiile autonome, instituţiile publice şi
alte servicii care realizează activităţi de interes public şi, în subsidiar, şi de
celelalte autorităţi publice ale statului.
V. IZVOARELE DREPTULUI ADMINISTRATIV
Izvoarele dreptului administrativ reprezintă formele în care se
exprimă normele dreptului administrativ, care nasc, modifică sau sting
raporturi de drept administrativ.
a) Constituţia României şi legile constituţionale
Constituţia României este cel mai important izvor al dreptului
administrativ atunci când ne referim la forţa juridică superioară a normelor
de drept administrativ cuprinse în Constituţie.
În Constituţie sunt cuprinse norme privind organizarea şi
funcţionarea celor mai importante autorităţi ale administraţiei publice:
Preşedintele României, Guvernul, administraţia publică centrală de
specialitate, administraţia publică locală; norme privind drepturile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor.
101
Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei.
b) Legea
Legea este al doilea izvor de drept administrativ, atunci când aceasta
conţine norme de drept administrativ.
Pe primul plan, după Constituţie şi legea de revizuire a acesteia, se
situează legea organică. Cu titlu de exemplu amintim, ca legi organice:
- Legea de organizare şi funcţionare a Guvernului;
- Legea de organizare şi funcţionare a Ministerului de Interne;
- Legea administraţiei publice locale.
c) Decretele Preşedintelui României
Decretele Preşedintelui României sunt izvor de drept administrativ
atunci când au caracter normativ şi cuprind norme de drept administrativ.
d) Hotărârile şi ordonanţele Guvernului
Acestea sunt principalele acte prin care Guvernul asigură realizarea
politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei
publice, înfăptuind realizarea în concret a prevederilor cuprinse în legi.
Prin hotărâri ale Guvernului sunt reglementate organizarea,
funcţionarea şi atribuţiile celor mai multe ministere şi organe centrale de
specialitate ale administraţiei publice.
În privinţa ordonanţelor guvernului, acestea nu se emit oricând şi în
orice problemă, ci numai în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limita
şi condiţiile prevăzute de aceasta, care va stabili atât domeniul, cât şi data
până la care Guvernul poate emite ordonanţe.
Ordonanţele Guvernului pot fi şi ordonanţe de urgenţă, pentru a căror
emitere nu mai este necesară o abilitare prealabilă din partea Parlamentului.
Aceste ordonanţe se emit în cazuri excepţionale şi intră în vigoare după
depunerea lor spre aprobare la Parlament. Potrivit art. 115 din Constituţie,
„ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale,
nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile,
libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu
pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică”.
e) Ordinele şi instrucţiunile miniştrilor şi ale conducătorilor celor-
lalte organe ale administraţiei publice centrale de specialitate, cu caracter
normativ, sunt izvoare ale dreptului administrativ nu numai în domeniul
propriu de activitate în care este organizat organul al cărui conducător a
emis ordinul sau instrucţiunea, ci şi în alte domenii de activitate.
f) Actele juridice emise de conducătorii serviciilor publice
descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei
publice centrale de specialitate sunt izvoare ale dreptului administrativ în
măsura în care nasc, modifică sau sting raporturi de drept administrativ.
g) Actele juridice adoptate de autorităţile administraţiei publice
judeţene şi locale sunt izvoare ale dreptului administrativ pentru că aceste
102
autorităţi, funcţionând, printre altele, pe baza principiului autonomiei
locale, au o competenţă materială generală şi, implicit, dreptul de a adopta
sau emite acte cu caracter normativ. Acestea pot fi:
- hotărâri ale consiliilor judeţene;
- hotărâri ale consiliilor locale, municipale, orăşeneşti sau comunale;
- dispoziţii ale primarilor.
h) Ordinele prefecţilor sunt izvoare ale dreptului administrativ
numai în măsura în care au caracter normativ.
i) Actele normative adoptate anterior Constituţiei din 1991:
- legi;
- decrete ale fostului Consiliu de Stat;
- decrete prezidenţiale, în măsura în care nu intră în contradicţie cu
actuala lege fundamentală.
j) Tratatele şi convenţiile internaţionale sunt izvoare ale dreptului
administrativ numai dacă au devenit executorii în ordinea juridică internă,
dând naştere la raporturi de drept administrativ; tratatul trebuie să fie
ratificat de Parlament şi să cuprindă norme al căror obiect se circumscrie în
sfera administraţiei publice.
k) Obiceiul sau cutuma are consacrare constituţională, poate fi izvor
de drept, chiar dacă în epoca modernă dreptul s-a dezvoltat foarte mult. El
poate să suplinească o prevedere legală dacă aceasta lipseşte.
Jurisprudenţa nu este izvor de drept, cu toate că are un important
rol în elucidarea sensului legii şi în uniformizarea aplicării ei.
VI. NORMELE DREPTULUI ADMINISTRATIV
Sunt norme de conduită ale subiecţilor care participă, într-o formă
sau alta, la înfăptuirea administraţiei publice. Ele sunt cuprinse în acte care
emană de la puterea legislativă, cât şi în acte ale autorităţilor administraţiei
publice.
Aceste norme reglementează raporturi sociale care apar între
autorităţile administraţiei publice, precum şi între acestea şi particulari în
realizarea sarcinilor administraţiei publice.
Normele dreptului administrativ se emit în baza şi în vederea
executării legii.
Din punct de vedere al structurii logico-juridice, normele dreptului
administrativ sunt formate din trei elemente:
- ipoteza normei precizează împrejurările şi condiţiile în care se
aplică norma, precum şi subiectele la care se referă;
- dispoziţia arată conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele la
care se referă;
- sancţiunea precizează consecinţele nerespectării conduitei.

103
Din punct de vedere al structurii tehnico-juridice, normele dreptului
administrativ se exprimă în articole şi în alineate.
Din punct de vedere al obiectului reglementării, pot fi norme
organice, care reglementează înfiinţarea, organizarea şi desfiinţarea unei
autorităţi ale administraţiei publice, norme de drept material, care
reglementează drepturi şi obligaţii ale subiectelor de drept administrativ, şi
norme de drept procesual, care reglementează modul de funcţionare a
autorităţilor administraţiei publice.
După sfera de cuprindere, normele dreptului administrativ pot fi
norme generale, norme speciale şi norme de excepţie.

VII. RAPORTURILE DE DREPT ADMINISTRATIV


Raporturile de drept administrativ sunt relaţii sociale, reglementate de
normele dreptului administrativ, care se formează în legătură cu
organizarea, funcţionarea şi activitatea autorităţilor administraţiei publice.
Ca orice raport juridic, raportul administrativ are trei elemente
componente: subiecte; obiect; conţinut.
Subiecte ale raporturilor de drept administrativ sunt autorităţile
administraţiei publice centrale şi locale, acestea intrând în astfel de raporturi
atât cu persoane fizice, cât şi cu alte autorităţi sau persoane juridice.
Obiectul raporturilor de drept administrativ îl constituie acele acţiuni
sau inacţiuni, ori fapte materiale care se realizează în sfera administraţiei
publice.
Conţinutul raporturilor de drept administrativ îl formează drepturile şi
obligaţiile părţilor.
În cadrul raporturilor de subordonare ierarhică, unul din subiecţi
acţionează ca autoritate ierarhic superioară, având dreptul de a conduce,
îndruma, controla şi anula actele emise, iar în anumite cazuri de a sancţiona
pe cel subordonat.
În cadrul raporturilor de colaborare, subiectele raporturilor de drept
administrativ sunt pe picior de egalitate şi acţionează împreună în realizarea
unui scop comun.
În cadrul raporturilor de participare, subiecţii participă la exercitarea
unor atribuţii pe care legea le dă în competenţa unui organ colegial.

VIII. ORGANIZAREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE


Administraţia publică se poate împărţi în administraţie centrală şi
administraţie teritorială, în administraţie de stat şi administraţie locală, în
administraţie centrală şi administraţie specializată.

104
Administraţia publică centrală cuprinde autorităţile puterii executive,
în măsura în care aceste autorităţi exercită atribuţii administrative, şi
administraţia publică centrală de specialitate.
Administraţia publică centrală de specialitate se compune din
administraţia ministerială şi cea extraministerială, care, la rândul ei,
înglobează autorităţi administrative autonome şi autorităţi administrative
subordonate Guvernului şi servicii publice corespunzătoare.
Administraţia teritorială de stat desemnează autorităţile
deconcentrate ale administraţiei publice de stat în unităţile administrativ
teritoriale. În rândul acestora intră toate serviciile exterioare, teritoriale ale
organelor centrale ale administraţiei centrale de stat, inclusiv prefectul.
Administraţia publică locală cuprinde autorităţile comunale şi
orăşeneşti-consiliile locale şi primarii, consiliile judeţene şi serviciile
publice organizate în subordinea ori sub autoritatea acestora.
Administraţia publică locală nu este o administraţie de stat, ci o
structură administrativă care permite colectivităţilor locale să soluţioneze
problemele locale prin autorităţi administrative proprii sub controlul
autorităţilor statale.
Administraţia generală şi administraţiile de specialitate se deosebesc
după natura competenţei acestora.
Administraţia generală, centrală sau locală, se caracterizează prin
aptitudinea generală şi abstractă a acesteia de a interveni în orice domeniu
ce revine administraţiei publice.
Administraţiile specializate sunt abilitate să exercite competenţe
numai într-un anumit domeniu sau numai într-o anumită ramură de
activitate.
IX. PRINCIPII GENERALE ALE ORGANIZĂRII SISTEMULUI
ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
Doctrina administrativă recunoaşte două principii: principiul
centralizării şi principiul deconcentrării.
Centralizarea presupune concentrarea tuturor sarcinilor adminis-
trative din teritoriul unei ţări în persoana statului, sarcină a căror îndeplinire
este asigurată printr-o administraţie ierarhizată şi unificată.
Ansamblul deciziilor privind activităţile administrative revine
organelor centrale ale administraţiei de stat.
În sistemul centralizării, autoritatea publică centrală ia deciziile şi
exercită conducerea, iar autorităţile locale raportează şi execută deciziile
primite de la centru.
Prin deconcentrare administrativă se înţelege transferul unor atribuţii
care revin organelor centrale, unor organe din subordine ce funcţionează în
teritoriu.
105
Deconcentrarea administrativă reprezintă deplasarea în teritoriu a
unei părţi importante a activităţii administraţiei publice centrale. Suntem în
faţa unei forme diminuate a sistemului de centralizare.
Regimul centralizării administrative, cu varianta deconcentrării,
coexistă în fapt cu cel al descentralizării, care permite colectivităţilor locale
să îşi administreze singure importante interese comune.
Colectivitatea teritorială locală reprezintă o parte a teritoriului
naţional, cu personalitate juridică, fiind sediu al unei administraţii locale.
Principiul descentralizării administrative presupune ca o parte
importantă din puterea decizională să fie transferată de la administraţia de
stat către persoane juridice distincte de stat, care se bucură faţă de acesta de
autonomie, având o putere de decizie asupra unei colectivităţi determinate
teritorial, putere neaflată în raporturi ierarhice cu puterea centrală.

X. STRUCTURA SISTEMULUI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE


Administraţia publică reprezintă un ansamblu de organisme care, sub
autoritatea guvernanţilor, asigură serviciile de interes general ale
colectivităţii umane.
Structura teritorială
Identificăm ca subsisteme componente ale sistemului administraţiei
publice subsistemul administraţiei publice statale şi subsistemul admi-
nistraţiei publice locale.
Palierul central al subsistemului administraţiei publice statale
cuprinde Preşedintele României şi Guvernul, ca autorităţi supreme, cu
competenţă generală în ordinea administrativă.
Administraţia publică centrală de specialitate cuprinde organisme
care pe plan administrativ sunt specializate în vederea realizării unui
serviciu sau a unui grup de servicii publice.
Palierul teritorial cuprinde persoanele administrative rezultate ca
urmare a deconcentrării administrative şi a constituirii de servicii, exte-
rioare autorităţilor palierului central, în unităţile administrativ-teritoriale.
Subsistemul administraţiei publice locale, rezultat al procesului
descentralizării administrative, cuprinde două categorii de persoane admi-
nistrative, situate la nivelul colectivităţilor locale: autorităţi deliberative:
consiliul judeţean, consiliul orăşenesc, consiliul municipal, consiliul comu-
nal; autorităţi executive: primarii comunelor, oraşelor, municipiilor.

106
XI. COMPONENTELE SISTEMULUI ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
Preşedintele României
Rolul Preşedintelui României, potrivit prevederilor art. 80 din
Constituţia României, este acela de:
1) şef al statului;
2) şef al executivului, alături de Guvern;
3) garant al Constituţiei şi mediator între puterile statului, precum şi
între stat şi societate.
,,(1) Preşedintele României – se arată în articolul menţionat din
Constituţie – reprezintă statul român şi este garantul independenţei
naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării. (2) Preşedintele
României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a
autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele exercită funcţia de mediere
între puterile statului, precum şi între stat şi societate.”
În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete,
ca acte juridice cu caracter individual.
Decretele Preşedintelui României sunt acte juridice cu caracter
administrativ, care pot fi supuse controlului de legalitate pe calea acţiunii la
instanţa de contencios administrativ în condiţiile Legii nr. 554/2004.
Decretele sunt supuse contrasemnării de către primul ministru,
precum şi publicităţii prin „Monitorul Oficial al României”.
Nepublicarea atrage sancţiunea inexistenţei decretului.
Guvernul
Prevederile constituţionale de la art. 102 consfinţesc rolul guvernului de
factor politic în realizarea politicii interne şi externe a ţării şi de autoritate
publică centrală a puterii executive, cu competenţă materială generală .
Legea 215/2001 defineşte Guvernul ca fiind autoritatea publică a
puterii executive, care funcţionează în baza votului de încredere acordat de
Parlament şi care asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi
exercită conducerea generală a administraţiei publice.
Guvernul exercită următoarele funcţii:
• funcţia de strategie;
• funcţia de reglementare;
• funcţia de administrare a proprietăţii statului;
• funcţia de reprezentare;
• funcţia de autoritate de stat.
Guvernul are atribuţii privind conducerea generală a administraţiei
publice, iniţierea proiectelor de legi şi supunerea lor spre aprobare
Parlamentului, adoptarea de hotărâri şi ordonanţe şi asigurarea executării
107
legilor, desfăşurarea activităţii economico-financiare şi sociale, atribuţii din
domeniul politicii externe.
Procedura de învestitură a Guvernului cuprinde patru etape:
1) desemnarea de către Preşedintele României a candidatului pentru
funcţia de prim- ministru;
2) solicitarea de către candidatul la funcţia de prim- ministru a
votului de încredere din partea Parlamentului;
3) acordarea votului de încredere de către Parlament;
4) numirea Guvernului de către Preşedintele României.
În exercitarea atribuţiilor sale, Guvernul adoptă, pe baza şi în vederea
executării legilor, acte normative de reglementare a relaţiilor sociale în
diverse domenii de activitate, precum şi acte cu caracter individual, prin
care aplică direct dispoziţiile legale la diferite cazuri concrete.
Delegarea legislativă este o modalitate de conlucrare între Parlament
şi Guvern, în virtutea principiului separaţiei puterilor în stat, în temeiul
căreia Guvernul este învestit cu exercitarea, în anumite condiţii, a unei
funcţii legislative.
Fiind vorba de o putere delegată, ea nu se poate acorda decât prin
lege, Guvernul neavând, potrivit Constituţiei, o putere de reglementare
proprie decât în sfera hotărârilor privind organizarea executării legilor.
Din punct de vedere al naturii juridice, ordonanţele Guvernului sunt
acte legislative, nu administrative, deşi sunt „opera” unei autorităţi
administrative. Ele au forţa juridică a legii, forţă care este determinată, în
principal, de obiectul reglementării juridice, nu de autorul actului juridic.
Ordonanţele de urgenţă au un regim juridic special: se pot emite
numai în cazuri excepţionale, când, în mod obiectiv, nu a fost posibilă
adoptarea unei legi de abilitare, intră în vigoare numai după depunerea lor
spre dezbatere în procedură de urgenţă la Camera competentă să fie
sesizată şi după publicarea lor în „ Monitorul Oficial al României” (art. 115
din Constituţie); dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă în
mod obligatoriu pentru a dezbate aceste ordonanţe.
Statutul membrilor Guvernului
Condiţii pentru funcţia de membru al Guvernului:
- condiţia drepturilor electorale, dedusă din interpretarea implicită a
art. 106 din Constituţie, potrivit căruia pierderea acestora determină
încetarea funcţiei de membru al Guvernului;
- condiţia cetăţeniei române exclusive şi a domiciliului în România;
- inexistenţa unei stări de incompatibilitate.
Cazurile de încetare a funcţiei de membru al Guvernului sunt
prevăzute de art. 106, fiind vorba despre: demisie, revocare, pierderea
108
drepturilor electorale, intervenţia unei stări de incompatibilitate, deces sau
alte cazuri prevăzute de lege.
Statutul Primului Ministru
Conduce Guvernul, coordonează activitatea membrilor Guvernului,
respectând atribuţiile care revin fiecăruia.

Răspunderea Guvernului
Dispoziţiile constituţionale îngăduie identificarea următoarelor forme
de răspundere:
1) o răspundere politică a întregului Guvern, deci a organului
colegial, exercitată exclusiv în faţa Parlamentului;
2) o răspundere politică a fiecărui membru al Guvernului, solidară cu
ceilalţi membri, pentru activitatea Guvernului şi pentru actele sale;
3) o răspundere penală a membrilor Guvernului;
4) o răspundere administrativ- disciplinară, concretizată în suspen-
darea lor din funcţie atunci când s-a cerut urmărirea penală sau când s-a
trimis în judecată membrul Guvernului respectiv;
5) o răspundere administrativ-patrimonială.

XII. ADMINISTRAŢIA CENTRALĂ DE SPECIALITATE


Administraţia publică în actualul sistem este formată din două
categorii de organe: organe care constituie administraţia de stat, atât la nivel
central, cât şi la nivel local, şi organe care reprezintă administraţia publică
locală.
Fundamentele constituţionale actuale privind ministerele şi
administraţia ministerială sunt constituite din dispoziţiile cuprinse în
secţiunea I a capitolului V din Constituţie, intitulată chiar Administraţia
publică centrală de specialitate, art. 116-119.
Categorii de organe centrale de specialitate:
1) ministerele, care se organizează numai în subordinea Guvernului;
2) alte organe de specialitate, care se pot organiza:
- în subordinea Guvernului;
- în subordinea ministerelor;
- ca autorităţi centrale autonome.
De regulă, actele organelor administraţiei centrale de specialitate
poartă denumirea de ordine şi instrucţiuni.
Ordinele pot avea atât caracter normativ, cât şi caracter individual, pe
când instrucţiunile pot avea numai caracter normativ.
109
XIII. ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ
Principii de organizare şi funcţionare a administraţiei publice
Identificăm două categorii de principii, din punct de vedere al sursei
care le consacră: principii de rang constituţional (autonomia locală şi
descentralizarea serviciilor publice) şi principii consacrate de lege
(principiul legalităţii, eligibilităţii şi consultării populaţiei prin referendum).
Autorităţile administraţiei publice judeţene şi locale
Statutul constituţional al consiliului judeţean: potrivit art. 122 din
Constituţie, „Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice
pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea
realizării serviciilor publice de interes judeţean”.
În prezent, alegerea consiliului judeţean se face prin sufragiu
universal ,direct, la fel ca şi în cazul consiliului local şi primarului.
Ca şi consiliul local, consiliul judeţean are o dublă natură: de autoritate a
autonomiei judeţene şi de autoritate a administraţiei publice judeţene.
Consiliul local
Consiliul local este calificat de art. 121 alin(1) din Constituţie ca fiind
una din autorităţile publice prin care se realizează autonomia locală în
comune şi oraşe, respectiv autoritatea deliberativă a autonomiei locale, pe
când primarul este autoritatea executivă a autonomiei locale.
Raporturile dintre administraţia publică judeţeană şi cea locală se
bazează pe principiul autonomiei, principiul legalităţii, principiul
colaborării în rezolvarea problemelor curente.
Guvernul are rolul de conducere generală a administraţiei publice,
aflându-se în raporturi de tutelă administrativă faţă de administraţia
autonomă locală.
Consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, cu respectarea legii, în
problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în
competenţa altor autorităţi publice.
În exercitarea atribuţiilor care îi revin, consiliul local adoptă hotărâri,
cu votul majorităţii membrilor prezenţi, care pot avea atât caracter
normativ, cât şi individual.
Referitor la răspunderea consilierilor, regăsim principiul solidarităţii
răspunderii consilierilor pentru activitatea consiliului local din care fac
parte, precum şi pentru actele acestuia pe care le-au votat. Se instituie şi o
răspundere personală, a fiecărui consilier, pentru propria activitate
desfăşurată în exercitarea mandatului.
Prin coroborarea dispoziţiilor legale şi raportarea lor la Constituţie, se
pot identifica următoarele forme ale răspunderii consilierilor:
110
1) o răspundere administrativ disciplinară, care se poate concretiza
în următoarele sancţiuni:
- suspendarea din funcţie a consilierului, care poate interveni la
solicitarea Parchetului sau a instanţei de judecată şi care se dispune prin
ordin al prefectului;
- demiterea consilierului;
2) o răspundere administrativ patrimonială, care intervine în baza
Constituţiei şi a Legii nr. 554/2004;
3) o răspundere penală, care poate atrage după sine suspendarea
consilierului împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive.
XIV. PRIMARUL
Ca şi în sistemul francez, acesta are un dublu statut, de reprezentant
al colectivităţii teritoriale şi de reprezentant al statului, prima dimensiune
prevalând.
Alegerea primarului, ca şi a consiliului local, se face prin vot
universal, direct, secret şi liber exprimat.
Mandatul primarului este de patru ani şi se exercită de la data
depunerii jurământului în faţa consiliului local până la data depunerii
jurământului de către primarul nou ales. Mandatul poate fi prelungit prin
lege organică, în caz de război sau de catastrofă.
O categorie de atribuţii ale primarului sunt îndeplinite în exercitarea
rolului de reprezentant al statului, iar altele în cea a rolului de reprezentant
al unităţii administrativ-teritoriale.
În exercitarea atribuţiilor sale, primarul adoptă dispoziţii, care pot
avea atât caracter normativ, cât şi caracter individual.
În exercitarea atribuţiilor sale, primarul este ocrotit de lege.
Se instituie o răspundere materială, civilă, administrativă sau penală,
după caz, pentru primar, viceprimar, consilieri, prefecţi, subprefecţi, pentru
faptele îndeplinite în exercitarea atribuţiilor ce le revin, potrivit legii.
Legea organică prevede două sancţiuni specifice răspunderii adminis-
trativ disciplinare a primarului, şi anume suspendarea din funcţie şi demiterea.
XV. PREFECTUL
Prefectul este o autoritate statală în judeţ, cu următorul statut:
1) este reprezentantul Guvernului în teritoriu;
2) este şeful serviciilor descentralizate ale ministerelor şi ale
celorlalte organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale;
3) este organ de tutelă administrativă, art. 123 (5) din Constituţie
prevăzând expres dreptul prefectului de a ataca în faţa instanţei de contencios
administrativ actele emise de consiliul local, judeţean şi primar, dacă acestea i
se par ilegale, ceea ce atrage suspendarea de drept a actului respectiv.
111
Între prefect, pe de o parte, şi consiliile locale, judeţene şi primari, pe
de altă parte, nu există raporturi de subordonare. Raporturile dintre ele sunt
de conlucrare şi de cooperare.
În exercitarea atribuţiilor sale, prefectul emite ordine, care sunt acte
administrative, ce pot avea atât caracter normativ, cât şi caracter individual.

SEMESTRUL II

XVI. FUNCŢIA PUBLICĂ


Într-o primă accepţie, funcţia publică se identifică prin raportare la
conceptul de autoritate publică, ea incluzând pe toţi cei care sunt învestiţi cu
prerogative de putere publică în cadrul autorităţilor din sfera celor trei puteri
în stat, dar şi din cadrul unor autorităţi publice care exced acestor trei puteri
(exemple: judecătorii de la Curtea de Conturi, Curtea Constituţională).
Într-o altă accepţie, funcţia publică se defineşte prin raportare la
instituţiile publice din sfera puterii executive, ea evocând statutul oricărei
persoane care exercită prerogativele unei funcţii sau demnităţi în stat,
indiferent de tipul învestiturii, de tipul organului sau de nivelul la care se
exercită .
Într-o a treia accepţie, mai restrânsă, prin funcţionari publici
înţelegem funcţionarii publici de carieră din structurile administrative.
Funcţia publică poate fi definită ca situaţia juridică legal determinată
a persoanei fizice învestite cu prerogative în realizarea competenţei unei
autorităţi publice, în regim de putere publică, având ca scop realizarea în
mod continuu a unui interes public.
Titularul unei funcţii publice este funcţionar public.
Trăsăturile funcţiilor publice
Trăsăturile fundamentale care caracterizează funcţiile publice sunt
următoarele:
a) sunt create pentru realizarea puterilor publice, a atribuţiilor stabilite
prin lege instituţiilor publice administrative;
b) au caracter permanent şi o funcţionare continuă, în scopul
satisfacerii unui interes general, în mod continuu şi intermitent, cât timp
există competenţa pe care funcţia publică o realizează;
c) reprezintă un complex de atribuţii şi puteri care fac parte din sfera
de competenţă a unei persoane administrative (instituţie publică, regie
autonomă);
d) sunt create prin lege, prin act de putere, deci unilateral şi nu
contractual;

112
e) sunt organizate pentru a satisface interesele generale, publice, şi nu
interese personale;
f) au un anumit grad de specializare, o competenţă determinată de
lege, în cadrul căreia urmăresc satisfacerea unui anumit interes general;
g) pot exista şi în afara sistemului organelor administraţiei publice
(stabilimentele publice).
Natura juridică a funcţiei publice
Puterea publică atribuită fiecărei funcţii publice este exercitată de
către titularii acestora, persoane fizice, care exercită atribuţiile determinate
de lege din competenţa organului în care fiinţează funcţia publică.
Persoanele administrative, structurile administraţiei publice înzestrate
cu competenţă învestesc funcţionari publici, care acţionează în numele
funcţiei publice, aparţinând organelor respective.
Voinţa juridică a unei instituţii publice se realizează prin intermediul
organelor sale-unipersonale sau colegiale, formate din persoane fizice care
nu exercită drepturi şi obligaţii civile, nu comunică propria voinţă, ci
exercită drepturi şi obligaţii izvorâte din lege.
Natura juridică a funcţiei publice este de ordin legal, iar actul de
numire în funcţie este un act unilateral de voinţă, de drept public şi
nicidecum un contract de drept comun.
Prin numirea în funcţia publică, funcţionarul este învestit cu un statut
legal, în care sunt prevăzute drepturile şi obligaţiile acestuia.
Situaţia juridică a funcţionarului public este statutară, el aflându-se
într-un raport juridic de serviciu, şi nu de muncă.
Fiecare funcţionar public are un drept personal la avansare în funcţie,
la inamovibilitate sau stabilitate, la salariu.
Drepturile şi obligaţiile generale ale funcţionarilor publici fac
obiectul Statutului funcţionarilor publici, adoptat prin Legea nr. 188/ 1999,
lege organică potrivit art. 73 din Constituţia României.
Tipuri de răspundere a funcţionarilor publici
1. Răspundere disciplinară, fundamentată pe încălcarea normelor de
disciplină specifice raportului de funcţie publică.
2. Răspundere contravenţională, pentru săvârşirea de către
funcţionarul public a unor contravenţii.
3. Răspundere patrimonială, fundamentată pe dispoziţiile Constituţiei
şi ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
4. Răspundere civilă, ce rezultă din fapte personale ale funcţionarului
public care se detaşează de funcţie, neavând nici o legătură cu aceasta.
5. Răspundere penală, care intervine atunci când funcţionarul public
a comis fapte prevăzute de Codul penal sau alte legi speciale.

113
XVII. RĂSPUNDEREA ÎN DREPTUL ADMINISTRATIV
Teoria generală a dreptului a fundamentat noţiunile de subiect activ şi
subiect pasiv al faptei şi, respectiv, al răspunderii.
Subiectul activ al faptei este autorul acesteia şi el devine subiect pasiv
al răspunderii, iar subiectul activ al răspunderii este autoritatea care trage
la răspundere aplicând sancţiunea, şi el devine subiect pasiv al faptei.
Formele de răspundere specifice dreptului administrativ:
a) răspunderea administrativ-disciplinară intervine ca urmare a
săvârşirii ilicitului administrativ propriu-zis sub forma abaterii disciplinare;
b) răspunderea administrativ-contravenţională intervine în cazul
săvârşirii ilicitului contravenţional, sub forma unei contravenţii;
c) răspunderea administrativ-patrimonială intervine în cazul săvârşirii
unei fapte cauzatoare de prejudicii materiale sau morale.
Răspunderea administrativ-disciplinară
Fundamente constituţionale actuale privind răspunderea adminis-
trativ disciplinară:
-art. 95 din Constituţie consacră instituţia suspendării din funcţie a
Preşedintelui României, care reprezintă forma răspunderii administrativ-
disciplinare a şefului de stat (sau răspunderea politică a acestuia);
-art. 109 din Constituţie prevede suspendarea din funcţie a unui
membru al Guvernului, care reprezintă o sancţiune administrativ-disci-
plinară.
Răspunderea administrativ-disciplinară reprezintă prima formă de
răspundere, care intervine, de regulă, pentru încălcarea unor norme de drept
administrativ, iar prin excepţie, pentru încălcarea unor norme de drept
penal.
Specific sancţiunilor administrativ-disciplinare este faptul că ele nu
pot avea caracter privativ de libertate.
Răspunderea administrativ-contravenţională
Contravenţia poate fi definită ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie,
stabilită şi sancţionată ca atare prin lege, prin hotărâre a Guvernului ori prin
hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului, sectorului
sau judeţului, respectiv a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
Sediul materiei îl reprezintă Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind
regimul juridic al contravenţiilor, publicată în „Monitorul Oficial”
nr. 410/2001.
Ordonanţa Guvernamentală nr. 2/2001 prevede că hotărârile
autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene, prin care se stabilesc
şi se sancţionează contravenţii, pot fi aduse la cunoştinţa publică prin
114
afişare sau prin orice altă formă legală de publicitate, numai pe baza
avizului de legalitate emis de prefect.
Se instituie astfel o tutelă administrativă asupra consiliilor locale, în
materia contravenţiilor avizul prefectului fiind unul conform.
Procedura contravenţională:
- constatarea contravenţiei;
- aplicarea sancţiunii;
- exercitarea căilor de atac;
- executarea sancţiunilor contravenţionale.
Pot fi agenţi constatatori: primarii, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul
Ministerului Administraţiei şi Internelor, special abilitaţi, persoanele
împuternicite în acest scop de miniştri şi de alţi conducători ai autorităţilor
administraţiei publice centrale, de prefecţi, de preşedinţi ai consiliilor
judeţene, primari, de primarul general al Municipiului Bucureşti, precum şi
de alte persoane prevăzute în legi speciale.
Ordonanţa Guvernamentală nr. 2/2001 introduce clasificarea
sancţiunilor contravenţionale în principale şi complementare.
Prin noul regim al contravenţiilor, reglementat de acest act normativ,
se introduce explicit răspunderea contravenţională a persoanei juridice.
Sancţiunile contravenţionale sunt:
1) avertismentul;
2) amenda contravenţională;
3) obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul
comunităţii;
4) închisoarea contravenţională, dacă nu există consimţământul
contravenientului pentru aplicarea sancţiunii prevăzute la punctul 3.
Sancţiunile contravenţionale complementare sunt:
1) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din
contravenţie;
2) suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a
autorizaţiei de exercitare a unei activităţi;
3) închiderea unităţii;
4) blocarea contului bancar;
5) suspendarea activităţii agentului economic;
6) retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori
pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv;
7) desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.

115
Răspunderea administrativ-patrimonială
Actuala Constituţie recunoaşte dreptul fundamental al cetăţeanului
român de a fi despăgubit pentru prejudiciile produse prin actele
administrative ale autorităţilor publice.
Aceste acte pot îmbrăca atât o formă tipică, cât şi o formă asimilată;
mai mult chiar, Constituţia, coroborată cu Legea nr. 554/2004, extinde
această formă de răspundere asupra tuturor autorităţilor publice, actele
oricărei autorităţi publice care au provocat prejudicii obligând la reparaţii
materiale şi morale, în egală măsură.

Tipuri de acţiuni în angajarea răspunderii administrativ-patrimoniale


a) o acţiune îndreptată numai împotriva autorităţii pârâte;
b) o acţiune îndreptată exclusiv împotriva funcţionarilor;
c) o acţiune îndreptată concomitent împotriva autorităţii şi a
funcţionarului.

Categorii de acte care pot fundamenta o acţiune pentru antre-


narea răspunderii administrativ-patrimoniale
Cât priveşte categoriile de acte care legitimează o acţiune în reparaţii,
care să antreneze deci răspunderea administrativ-patrimonială a autorităţilor
publice, nu poate fi vorba decât despre aceleaşi categorii de acte care pot fi
atacate pe calea contenciosului administrativ, indiferent de obiectul acţiunii.
Actul atacat trebuie să fie act administrativ, sub formă tipică sau
asimilată.
Este de esenţa actelor care pot fundamenta o acţiune în contencios,
inclusiv o acţiune care să urmărească antrenarea răspunderii administrativ-
patrimoniale a autorităţilor publice, ca actul atacat să fie reprezentat de un
act prin care se realizează o activitate de natură administrativă, însă în
regim de putere publică.
O acţiune al cărei obiect este reprezentat de antrenarea răspunderii
administrativ-patrimoniale nu poate fi fundamentată pe prejudicii care rezultă
din acte unilaterale ale administraţiei care nu realizează puterea publică, din
contracte civile sau din diferite operaţiuni şi fapte administrative.
Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ consacră soluţia
capacităţii exclusive a instanţelor judecătoreşti de a soluţiona litigiile de
această natură, fiind vorba despre secţiile speciale de contencios
administrativ înfiinţate în cadrul tribunalelor judeţene şi al Municipiului
Bucureşti, al Curţilor de Apel şi al Înaltei Curţi de Casaţie.

116
Aceste instanţe se pot pronunţa cu privire atât la prejudiciile rezultate
din nelegalitatea actelor, neoportunitatea lor, cât şi la cele deduse din
neconstituţionalitatea acestora.
Legea nr. 554/2004, din perspectiva naturii prejudiciului, aduce o
inovaţie care are ca efect revoluţionarea materiei contenciosului
administrativ, fiind vorba despre posibilitatea ca instanţa de judecată să se
poată pronunţa atât asupra prejudiciilor de natură materială, cât şi asupra
prejudiciilor morale.
Forme ale răspunderii administrativ-patrimoniale:
a) răspunderea pentru acte administrative;
b) răspunderea statului pentru prejudiciile produse în erorile judiciare
penale;
c) răspunderea pentru prejudiciile izvorâte din contracte adminis-
trative şi pentru limitele serviciului public.

XVIII. ACTUL ADMINISTRATIV


Definiţie
Actul administrativ reprezintă o manifestare de voinţă expresă,
unilaterală şi supusă unui regim de putere publică, precum şi controlului de
legalitate al instanţelor judecătoreşti, care emană de la autorităţi
administrative sau de la persoane private autorizate de acestea, prin care se
nasc, se modifică sau se sting drepturi şi obligaţii corelative.
Trăsături
1. Actul administrativ este forma juridică principală de activitate a
administraţiei publice. Acest caracter deosebeşte actul administrativ de toate
celelalte activităţi juridice sau nejuridice realizate de organele administraţiei
de stat, dar care nu fac parte din administraţia de stat, şi anume contractele,
actele juridice unilaterale ce nu sunt emise în realizarea puterii de stat,
operaţiunile tehnice de administraţie şi operaţiunile direct productive.
2. Actul administrativ reprezintă o manifestare de voinţă expresă,
unilaterală şi supusă unui regim de putere publică.
Un act administrativ nu poate cuprinde o rugăminte, o constatare, o
părere, nu poate fi expresie a unui sentiment, ci numai o voinţă. Această
trăsătură exprimă calitatea actului administrativ de a reprezenta concretizarea
unei singure voinţe juridice, de a interveni în realitatea juridică existentă,
dând naştere, modificând sau stingând drepturi şi obligaţii.

117
Actul este unilateral nu pentru că reprezintă opera unei singure
persoane ori a unui singur organ, ci pentru că el degajă o singură voinţă
juridică.
3. Regimul de putere publică nu exclude, ci îngăduie exercitarea
unui control de legalitate de către instanţele judecătoreşti.
Actul administrativ este supus controlului de legalitate exercitat de
instanţele de contencios administrativ.
Există unele acte care, deşi sunt emise de autorităţi ale administraţiei
publice, sunt sustrase acestui control de legalitate. Totodată, există acte
administrative care, deşi nu sunt emise de organe ale administraţiei publice,
ci de alte autorităţi publice, sunt supuse acestui control de legalitate.
4. Actul administrativ emană de la organe administrative sau de la
structuri autorizate de organe administrative să presteze anumite servicii
publice.
Din punct de vedere al naturii organului de la care emană, actul
administrativ poate fi: act administrativ tipic, respectiv actul emis de admi-
nistraţia publică, şi act emis prin delegaţie, adică de structuri cărora le-au
fost transferate anumite prerogative de realizare a administraţiei publice,
prin actul de autorizare dat în scopul realizării unor servicii publice.
5. Ultima trăsătură a actului administrativ este aceea că, la fel ca orice
act juridic, şi acest fel de act produce efecte juridice de o anumită forţă,
adică dă naştere, modifică sau stinge drepturi şi obligaţii corelative.

Clasificarea actelor administrative


După organul de la care emană, pot fi identificate:
a) acte care emană de la autorităţi administrative, de stat sau
autonome locale;
b) acte care emană de la alte autorităţi publice decât cele
administrative;
c) acte care emană de la persoane private, autorizate să presteze
anumite servicii publice.
După întinderea efectelor juridice, avem:
a) acte administrative normative, care cuprind reglementări de
principiu aplicabile la un număr nedeterminat de persoane; ele produc
efecte juridice erga omnes;
b) acte administrative individuale, care produc efecte juridice faţă de
un subiect de drept determinat.

118
Regimul juridic al actelor administrative
Dimensiunile regimului juridic al actelor administrative vizează
procedura de emitere a actului administrativ, condiţiile de validitate ale
actului administrativ, respectiv condiţiile care privesc forma şi fondul
acestui tip de act juridic, forţa juridică şi efectele juridice ale actului
administrativ, controlul exercitat asupra actului administrativ.
Identificăm trei categorii de forme procedurale, în funcţie de
momentul în care intervin:
• forme procedurale anterioare emiterii actului;
• forme procedurale concomitente cu emiterea actului administrativ;
• forme procedurale ulterioare emiterii actului.
Din punct de vedere al consecinţelor juridice ale acestor forme
procedurale, avem:
• forme procedurale care produc prin ele însele efecte juridice;
• forme procedurale care au implicaţii în ceea ce priveşte legalitatea
actelor administrative;
• forme procedurale care nu afectează legalitatea actelor adminis-
trative.

Forţa juridică a actelor administrative


Forţa juridică a actului administrativ este condiţionată de mai multe
elemente:
- locul organului emitent în sistemul organelor administraţiei publice;
- natura organului emitent, din punct de vedere al caracterului şi com-
petenţei sale materiale şi teritoriale;
- categoria de act, respectiv act cu caracter individual sau normativ.
Ca o consecinţă a forţei juridice a actelor administrative şi o
particularitate a acestora, regăsim regula executării din oficiu a actelor,
cunoscută şi sub denumirea de principiul executio ex officio.
Pentru organul emitent, actul administrativ produce efecte chiar din
momentul adoptării sale.
Pentru celelalte subiecte de drept, şi anume pentru cele care cad sub
incidenţa actului, trebuie făcută distincţie între felul actului respectiv, dacă
avem de-a face cu un act normativ sau cu un act individual.
În principiu, actele administrative produc efecte juridice pentru viitor,
sunt active, nu retroactive.
Orice act juridic, inclusiv actul administrativ, produce efecte juridice
până în momentul în care are loc scoaterea din vigoare a actului respectiv;
aceasta se poate face în mai multe moduri:

119
- prin anulare de către instanţa de judecată;
- prin revocare, de către organul ierarhic superior, în baza raportului
de subordonare ierarhică;
- prin retractare, de către organul care l-a emis;
- prin abrogare, care se poate dispune de către organul emitent,
organul ierarhic superior sau Parlament, unica autoritate legiuitoare a ţării;
- încetarea efectelor prin alte moduri.
Organele care pot dispune suspendarea actelor administrative sunt:
- organul emitent al actului;
- organul ierarhic superior;
-instanţa de judecată;
- legiuitorul sau autorul actului.
Revocarea actelor administrative este operaţiunea juridică prin
intermediul căreia organul emitent sau organul ierarhic superior acestuia
desfiinţează un act.
Anularea actului administrativ reprezintă o operaţiune juridică prin
intermediul căreia actul se desfiinţează, încetând astfel producerea efectelor
juridice.

XIX. CONTRACTUL ADMINISTRATIV


Definiţie
Reprezintă un acord de voinţă, dintre o autoritate publică aflată pe o
poziţie de superioritate juridică, pe de o parte, şi alţi subiecţi de drept, pe de
altă parte (persoane fizice, persoane juridice sau alte organe ale statului
subordonate celeilalte părţi), prin care se urmăreşte satisfacerea unui interes
general, supus unui regim de putere publică, ceea ce atrage competenţa
instanţelor de contencios administrativ.

XX. BUNURILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE


Potrivit art.136 din Constituţia României „(1) Proprietatea este
publică sau privată. (2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin
lege şi aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale”.
Domeniul administrativ cuprinde două categorii de bunuri, şi anume:
bunuri proprietate publică şi bunuri proprietate privată, putând vorbi de un
domeniu public şi un domeniu privat al statului şi, respectiv, al unităţilor
administrativ-teritoriale.
Din textul constituţional mai sus evocat rezultă că titular al dome-
niului public nu poate fi decât statul sau unităţile administrativ-teritoriale.

120
Aşadar, statul şi colectivităţile publice locale, denumite uneori şi
persoane administrative, sunt, ca şi persoanele private, proprietare de
bunuri, dar acestea sunt împărţite în două categorii: domeniul public şi
domeniul privat.
Putem defini domeniul administrativ ca pe un ansamblu de bunuri de
care statul sau colectivităţile locale se folosesc în realizarea intereselor
generale ale colectivităţii statale sau locale.
Dreptul de proprietate publică asupra bunurilor domeniului public
prezintă o seamă de caractere juridice specifice, care îl deosebesc, sub
aspectul regimului juridic, de dreptul de proprietate privată.
Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia, precizează că bunurile care fac parte din domeniul public sunt
inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.
Prin caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică se
înţelege că bunurile care fac obiectul său sunt scoase din circuitul civil, deci
nu pot fi înstrăinate în mod voluntar, prin acte juridice, şi nu pot forma
obiectul exproprierii.
Bunurile proprietate publică nu pot garanta obligaţii, nefiind obiect al
gajului sau ipotecii.
Imprescriptibilitatea constă în faptul că acţiunea în revendicarea
dreptului de proprietate publică poate fi introdusă oricând, iar dreptul la
acţiune nu se stinge, indiferent de timpul cât nu a fost exercitat.
Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia, pentru a determina sfera bunurilor cuprinse în domeniul public,
foloseşte următoarea formulare: „Domeniul public cuprinde bunurile
prevăzute în art. 135, alin. 4 din Constituţie (din 1991 – n.a.) şi cele
stabilite prin Anexa care face parte integrantă din prezenta lege, precum şi
orice alte bunuri care, prin natura lor sau prin determinarea legii, sunt de uz
sau interes public şi sunt dobândite de stat sau unităţile administrativ-
teritoriale prin modurile prevăzute de lege”.
În Anexa la Legea nr. 213/1998, la pct. 1 sunt cuprinse bunurile
aparţinând domeniului public al statului:
-bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ;
-spaţiul aerian;
-apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu bazine hidrografice,
malurile şi cuvele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare,
faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi potenţialul energetic
valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime, căile navigabile
interioare;

121
-pădurile şi terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor
de cultură, producţie ori administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor,
precum şi terenurile neproductive, incluse în amenajamentele silvice, care
fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată;
- terenurile institutelor şi staţiunilor de cercetări ştiinţifice şi ale uni-
tăţilor de învăţământ agricol şi silvic destinate cercetării şi producerii de se-
minţe şi material săditor din categorii biologice superioare şi animalelor de
rasă;
- parcurile naţionale;
- rezervaţiile naturale şi monumentele naturii;
- patrimoniul natural al Rezervaţiei Biosferei „Delta Dunării”;
- resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental,
împreună cu platoul continental;
- infrastructura căilor ferate;
- tunelele şi casetele de metrou, precum şi instalaţiile aferente aces-
tuia;
- drumurile naţionale- autostrăzi, drumuri expres, drumuri naţionale
europene, principale şi secundare;
- canalele navigabile, cuvetele canalului, ecluzele, apărările şi con-
solidările de maluri şi taluze, zonele de pe siguranţă de malurile canalului,
drumurile de acces şi teritoriile pe care sunt realizate acestea;
- reţelele de distribuire a energiei electrice;
- spectrul de frecvenţă, planul de numerotare şi poziţiile orbitale atri-
buite României;
- canalele magistrale pentru irigaţii cu prizele aferente;
- conductele de transport al ţiţeiului, produselor petroliere şi gazelor
naturale;
- lacurile de acumulare şi barajele acestora, în cazul în care activitatea
de producere a energiei electrice este racordată la sistemul energetic naţional;
- digurile de apărare împotriva inundaţiilor, cu excepţia celor ridicate
pe terenuri proprietate privată;
- lucrările de regularizare a cursurilor de ape;
- cantoanele hidrotehnice, staţiile şi instalaţiile hidrologice, meteoro-
logice şi de calitate a apelor;
- porturile maritime şi fluviale, civile şi militare- terenurile pe care
sunt situate acestea, diguri, cheiuri, pereuri şi alte construcţii hidrotehnice
pentru acostarea navelor şi pentru alte activităţi din navigaţia civilă, bazine,
acvatorii şi şenale de acces, drumuri tehnologice în porturi, cheiuri şi
parcuri situate la malul căilor navigabile în afara incintelor portuare
destinate activităţilor de navigaţie;
122
- terenurile destinate exclusiv instrucţiei militare;
- pichetele de grăniceri şi fortificaţiile de apărare a ţării;
- pistele de decolare, aterizare, căile de rulare şi platformele pentru
îmbarc are, debarcare situate pe acestea şi terenurile pe care sunt amplasate;
- statuile şi monumentele;
- ansamblurile şi siturile istorice şi arheologice;
- muzeele, colecţiile de artă;
- terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea Parlamentul,
Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei
publice centrale şi instituţiile publice subordonate acestora; instanţele
judecătoreşti şi parchetele; unităţile militare ale Ministerului Apărării
Naţionale şi ale Ministerului Administraţiei şi Internelor, precum şi cele ale
Direcţiei Generale a Penitenciarelor, serviciile publice descentralizate ale
ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale, precum şi prefecturile, cu excepţia celor dobândite din venituri
proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privată a acestora etc.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ*
1. Constituţia României 2003.
2. Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
3. Emil Bălan, Drept administrativ, Editura Fundaţiei România de Mâine,
Bucureşti, 1999.
4. Mircea Preda, Drept administrativ, Partea generală, Partea specială, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
5. Mariana Ţipişcă, Introducere în studiul dreptului administrativ, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.

* Pentru ambele semestre de studiu.


123
B. DISCIPLINE DE SPECIALITATE

DREPT CIVIL
Lector univ. dr. MARIANA RUDĂREANU

Obiective
Cursul îşi propune să realizeze cunoaşterea şi însuşirea de către
studenţi a reglementărilor juridice, instituţiilor şi conceptelor, a doctrinei şi
jurisprudenţei în materia drepturilor reale şi a teoriei generale a obligaţiilor.

SEMESTRUL I
I. DREPTURILE REALE
1. PATRIMONIUL ŞI DREPTURILE PATRIMONIALE
Consideraţii introductive privind patrimoniul
Pentru definirea noţiunii de patrimoniu se porneşte de la analiza
raportului juridic civil, care sub aspect structural este alcătuit din trei
elemente: subiectele, conţinutul şi obiectul.
Părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi
persoanele juridice care sunt titularele drepturilor şi obligaţiilor civile.
Conţinutul raportului juridic civil este dat de totalitatea drepturilor
subiective civile şi a obligaţiilor civile pe care le au părţile.
Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile ori inacţiunile la
care sunt îndrituite părţile ori pe care acestea sunt ţinute să le respecte.
În funcţie de natura conţinutului lor, drepturile şi obligaţiile civile se
clasifică în patrimoniale şi nepatrimoniale. Sunt patrimoniale drepturile subiec-
tive civile şi obligaţiile corelative care au un conţinut economic, evaluabil în bani.
Noţiunea de patrimoniu, în sensul dreptului civil, se raportează la
sfera drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale.
Noţiunea de patrimoniu
Codul civil nu defineşte noţiunea de patrimoniu, deşi foloseşte acest
termen, ca, de altfel, şi alte izvoare ale dreptului civil. În aceste condiţii,
sarcina definirii patrimoniului a revenit doctrinei.

124
În sens economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor ce
constituie averea unei persoane.
Din punct de vedere juridic, această definiţie nu este exactă decât dacă
înţelegem prin bunuri nu numai lucrurile materiale care compun averea unei
persoane, ci şi, în general, toate drepturile pe care le are acea persoană.
În sens juridic, patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei persoane.
Din definiţia dată rezultă că patrimoniul are în structura sa două
elemente:
• latura activă, alcătuită din totalitatea drepturilor patrimoniale;
• latura pasivă, alcătuită din totalitatea obligaţiilor patrimoniale.
Caracterele juridice ale patrimoniului
Patrimoniul este o universalitate juridică
Patrimoniul este o unitate distinctă de elementele sale componente,
care există independent de modificările concrete. Din această trăsătură
juridică se desprind două elemente: patrimoniul apare ca o masă de drepturi
şi obligaţii legate între ele sau ca o grupare a mai multor mase de drepturi şi
obligaţii, fiecare având un regim juridic determinat; drepturile şi obligaţiile
sunt distincte de universalitate, în sensul că schimbările ce se produc în
legătură cu drepturile şi obligaţiile nu afectează identitatea universalităţii,
deoarece, de regulă, drepturile şi obligaţiile sunt avute în vedere numai sub
aspectul lor valoric.
Orice persoană are un patrimoniu. Această trăsătură desemnează
faptul că numai persoanele fizice şi juridice pot avea un patrimoniu,
deoarece numai persoanele pot avea drepturi şi obligaţii
Patrimoniul este unic. Această trăsătură decurge din unicitatea
subiectului care îi este titular. Fiecare persoană fizică sau juridică poate
avea un singur patrimoniu, indiferent de cuantumul sau întinderea
drepturilor care sunt incluse în patrimoniu.
Patrimoniul este divizibil. Divizibilitatea patrimoniului înseamnă că
acesta poate fi împărţit în mai multe mase de bunuri, fiecare dintre ele
având un regim juridic diferit. Astfel, soţii au în patrimoniul lor atât bunuri
comune, respectiv bunurile dobândite de oricare dintre soţi în timpul
căsătoriei conform art.30 Codul familiei, cât şi bunuri proprii, expres
menţionate în art.31 Codul familiei.
Creditorii comuni ai soţilor pot urmări bunurile comune, iar în
măsura în care acestea nu sunt îndestulătoare pentru acoperirea creanţei vor
putea urmări şi bunurile proprii. Creditorii personali, în schimb, vor putea
urmări, mai întâi, bunurile proprii şi numai dacă nu-şi pot satisface creanţa,

125
vor solicita împărţirea bunurilor comune pentru acoperirea creanţei din
partea de bunuri comune ale soţului debitor.
Patrimoniul este inalienabil. Datorită faptului că este strâns legat de
persoană, patrimoniul este inalienabil, în sensul că nu poate fi despărţit de
persoană, atât timp cât aceasta există ca subiect de drept.
În cazul persoanei fizice, prin acte juridice inter vivos se pot transmite
unul sau mai multe drepturi ce alcătuiesc patrimoniul, dar nu se poate
transmite întregul patrimoniu. El se va transmite numai mortis causa, prin
succesiune, în momentul încetării din viaţă a titularului său.
În cazul persoanei juridice, se pot transmite cote-părţi din patrimoniu
în caz de reorganizare prin divizare parţială. Transmiterea întregului
patrimoniu are loc în cazul încetării acesteia, ca urmare a reorganizării prin
comasare sau divizare totală.
Funcţiile patrimoniului
Patrimoniul îndeplineşte trei funcţii:
• patrimoniul constituie gajul general al creditorilor chirografari;
• patrimoniul explică şi face posibilă subrogaţia reală cu titlu particular;
• patrimoniul explică şi permite transmisiunea universală şi trans-
misiunea cu titlu universal.
Drepturile patrimoniale
Patrimoniul este compus din drepturi subiective civile care au un
conţinut economic, evaluabil în bani.
Drepturile patrimoniale se clasifică în:
• drepturi reale;
• drepturi de creanţă.
Drepturile reale – jus in re – sunt acele drepturi subiective civile în
virtutea cărora titularul lor poate să-şi exercite atributele asupra unui lucru
determinat, în mod direct şi nemijlocit, fără a fi necesară intervenţia unei
alte persoane.

Drepturile reale
Caracterele juridice ale drepturilor reale
Drepturile reale sunt drepturi absolute, opozabile erga omnes.
Dreptul absolut este acel drept subiectiv civil în temeiul căruia titularul său,
determinat, are posibilitatea să-l exercite singur, celorlalte persoane
revenindu-le obligaţia, generală şi negativă, de a nu face nimic de natură
să-i aducă atingere.
Drepturile absolute prezintă următoarele caractere specifice:
• numai titularii lor sunt determinaţi ca subiecte active ale
raporturilor juridice în al căror conţinut intră, titularii obligaţiei corelative
fiind constituiţi din toate celelalte persoane, ca subiecte pasive nedeterminate;
126
• obligaţia corelativă acestor drepturi are întotdeauna acelaşi
conţinut: îndatorirea ce revine tuturor celorlalte subiecte de drept civil de a
nu face nimic de natură să împiedice titularii drepturilor să-şi exercite
prerogativele ce formează conţinutul acestor drepturi;
• drepturile absolute sunt opozabile tuturor- erga omnes – în sensul
că toată lumea este ţinută să respecte prerogativele pe care titularii lor le au.
Drepturile reale au un caracter perpetuu sau limitat. Drepturi reale
cu caracter perpetuu sunt proprietatea şi servituţile. Drept real cu caracter
limitat, de obicei la viaţa beneficiarului, este uzufructul.
Drepturile reale sunt limitate ca număr. Fiind indicate expres de
lege, numai prin lege pot fi create noi drepturi reale.
Dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă. Din punct de vedere al
efectelor, în cazul drepturilor reale sunt întâlnite două efecte specifice:
dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.
Dreptul de urmărire este posibilitatea recunoscută titularului unui
drept real de a pretinde restituirea bunului de la orice persoană la care
acesta s-ar afla. De exemplu, dacă un debitor, care a garantat restituirea
unei sume împrumutate printr-o ipotecă, ar înstrăina bunul imobil ipotecat
şi nu şi-ar executa, de bună voie, obligaţia de restituire a sumei
împrumutate, creditorul ipotecar poate urmări imobilul şi în mâinile noului
proprietar, cerând scoaterea lui în vânzare silită, pentru ca din preţul obţinut
să-şi satisfacă dreptul său de creanţă pe care îl are contra debitorului.
Dreptul de preferinţă constă în posibilitatea conferită de dreptul real
titularului său de a fi satisfăcut cu prioritate faţă de titularii altor drepturi.
De exemplu, dacă un drept de creanţă este însoţit de un drept de gaj care îl
garantează, titularul dreptului real de garanţie are posibilitatea de a-şi
satisface creanţa înaintea altor creditori, care nu au garantată creanţa lor
printr-un drept real accesoriu. În cazul în care ar exista concurs între titularii
mai multor drepturi reale, urmează să se vadă care dintre ei şi-a făcut mai
întâi opozabil dreptul faţă de terţi, prin îndeplinirea formelor de publicitate
imobiliară, întrucât acesta va avea dreptul de preferinţă faţă de ceilalţi
conform regulii exprimate în adagiul qui prior tempore potior jure.
Apărarea drepturilor reale. Drepturile reale sunt apărate prin acţiuni
reale, care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti de la locul situării
imobilului – forum rei sitae – conform prevederilor art. 13 Cod procedură
civilă.
Drepturile de creanţă
Dreptul de creanţă – jus in personam – este acel drept subiectiv civil
în virtutea căruia subiectul activ – creditorul – poate pretinde subiectului
pasiv – debitorul – să dea, să facă sau să nu facă ceva.
127
Caracterele juridice ale drepturilor de creanţă
Dreptul de creanţă este un drept relativ. El este un raport juridic
între două subiecte determinate de la început; atât subiectul activ, cât şi
subiectul pasiv sunt determinate.
Obligaţia corelativă dreptului de creanţă poate consta în:
• a da - aut dare;
• a face - aut facere;
• a nu face - aut non facere.
Dreptul de creanţă este opozabil numai subiectului pasiv determinat.
Drepturile de creanţă sunt nelimitate ca număr, izvorul acestora
putând fi un act juridic sau un fapt juridic.
Dreptul de creanţă nu dă naştere dreptului de urmărire şi
dreptului de preferinţă. Fiind un drept relativ, dreptul de creanţă nu
produce cele două efecte specifice, dreptul de urmărire şi dreptul de
preferinţă, întâlnite în cazul drepturilor reale.
Apărarea drepturilor de creanţă se face prin acţiuni personale care
se introduc, în principiu, la instanţa judecătorească în a cărei rază teritorială
domiciliază debitorul – forum rei.
Obligaţiile reale
Noţiune şi clasificare
Obligaţiile reale reprezintă o categorie juridică intermediară între
drepturile reale şi drepturile de creanţă şi constau în anumite îndatoriri,
prevăzute expres de lege sau convenţia părţilor, a căror existenţă este
determinată, de regulă, de stăpânirea unui lucru. Caracteristica acestor
obligaţii este aceea că au o opozabilitate mai mare decât drepturile de
creanţă, dar mai restrânsă decât drepturile reale.
Obligaţiile reale sunt obligaţii propter rem şi obligaţii scriptae in rem.
Obligaţiile propter rem
Obligaţiile propter rem, cunoscute sub denumirea de obligaţii reale
de a face, sunt îndatoriri ce revin deţinătorului unui bun determinat şi care
au ca izvor legea sau convenţia părţilor.
Din definiţia dată rezultă că obligaţiile propter rem pot fi legale sau
convenţionale.
Obligaţie propter rem legală este cea prevăzută de art.74 din Legea
nr.18/1991republicată, care impune tuturor deţinătorilor de terenuri agricole
obligaţia de a asigura cultivarea acestora şi obligaţia de a asigura protecţia
solului, care dacă nu sunt respectate atrag sancţiunile prevăzute de art.75-76
din aceeaşi lege.

128
Obligaţie propter rem convenţională este, de exemplu, obligaţia
proprietarului unui fond aservit, asumată în momentul constituirii unei
servituţi de trecere, de a efectua lucrările necesare exerciţiului servituţii.
Indiferent de izvorul lor, legea sau convenţia părţilor, aceste obligaţii
reale grevează dreptul asupra terenului, sunt accesorii ale acestuia şi se
transmit o dată cu bunul, fără nici o formalitate specială pentru îndeplinirea
formelor de publicitate imobiliară.
Obligaţiile scriptae in rem
Obligaţiile scriptae in rem, numite şi obligaţii opozabile şi terţilor, se
caracterizează prin faptul că sunt atât de strâns legate de posesia unui bun,
încât creditorul nu poate obţine satisfacerea dreptului său decât dacă
posesorul bunului va fi obligat să respecte acest drept, deşi nu a participat
direct şi personal la naşterea raportului obligaţional. Menţionăm în acest
sens obligaţia cumpărătorului unui bun ce formează obiectul unui contract
de locaţiune, reglementată în art.1441 Cod civil. Dacă locatorul vinde
lucrul închiriat sau arendat, cumpărătorul este obligat să respecte locaţiunea
făcută înainte de vânzare, cu excepţia cazului în care în contractul de
locaţiune s-a prevăzut desfiinţarea acesteia din cauza vânzării.
Clasificarea drepturilor reale
În mod tradiţional, drepturile reale se clasifică în drepturi reale
principale şi drepturi reale accesorii, după cum au sau nu o existenţă de sine
stătătoare.
Drepturile reale principale
Codul civil reglementează următoarele drepturi reale principale:
• dreptul de proprietate;
• dreptul de uz;
• dreptul de uzufruct;
• dreptul de abitaţie;
• dreptul de servitute;
• dreptul de superficie.
În alte izvoare ale dreptului civil sunt reglementate şi alte drepturi
reale principale, respectiv:
• dreptul de administrare;
• dreptul de concesiune;
• dreptul de folosinţă.
Drepturile reale accesorii
De lege lata sunt reglementate următoarele drepturi reale accesorii:
• dreptul de gaj,
• dreptul de ipotecă;
• privilegiile;
• dreptul de retenţie.
129
2. POSESIA
2.1. Noţiunea şi elementele constitutive ale posesiei
Posesia este starea de fapt care se concretizează în stăpânirea
materială a unui bun, dând posibilitate posesorului de a se comporta ca un
proprietar sau titular al unui alt drept real.
Elementele constitutive ale posesiei sunt:
o elementul material – corpus, care constă în stăpânirea materială a
bunului de către o persoană, direct sau indirect, prin intermediul unei alte
persoane;
o elementul intenţional – animus, care constă în voinţa posesorului
de a exercita actele de stăpânire materială pentru sine, de a se comporta cu
privire la bun ca proprietar ori ca titular al altui drept real.
Dobândirea şi pierderea posesiei
Pentru dobândirea posesiei este necesar să fie întrunite ambele
elemente ale posesiei. Posesia se pierde dacă ambele sau cel puţin unul
dintre cele două elemente constitutive ale acesteia dispar.
Calităţile şi viciile posesiei
Pentru ca posesia să producă efecte juridice, trebuie să fie utilă.
Pentru a fi utilă, ea trebuie să îndeplinească anumite condiţii prevăzute de
art.1847 Cod civil, respectiv să fie continuă, neîntreruptă, netulburată,
publică şi sub nume de proprietar.
Viciile posesiei sunt: discontinuitatea, violenţa, clandestinitatea,
precaritatea.
Discontinuitatea. Potrivit art.1848 Cod civil, posesia este discontinuă
când posesorul o exercită neregulat, cu intermitenţe anormale. Viciul
discontinuităţii are următoarele caractere juridice: este un viciu absolut,
deoarece poate fi invocat de orice persoană interesată; este un viciu
temporar pentru că încetează dacă posesorul începe o posesie utilă şi se
aplică, de regulă, doar în cazul posesiei bunurilor imobile.
Violenţa. Potrivit art.1851 Cod civil, posesia este tulburată când este
fundată sau conservată prin acte de violenţă în contra sau din partea
adversarului. Caracterele juridice ale viciului violenţei sunt următoarele:
este un viciu temporar pentru că, odată încetată violenţa, posesia utilă
reîncepe; este un viciu relativ, deoarece produce efecte numai între părţile
între care a intervenit, de aceea el poate fi invocat numai de persoana
împotriva căreia s-a manifestat violenţa.
Clandestinitatea. Art.1847 Cod civil cere ca posesia să fie publică,
adică să se exercite pe faţă, aşa cum ar exercita-o proprietarul. Posesia este
clandestină, prevede art.1852 Cod civil, când posesorul o exercită în ascuns
130
de adversarul său, încât acesta nu este în stare de a putea să o cunoască. Viciul
clandestinităţii are următoarele caractere juridice: este relativ, el putând fi
invocat numai de către cel faţă de care posesia a fost exercitată pe ascuns; este
temporar, deoarece încetează de îndată ce posesia a devenit publică.
Precaritatea. Deşi Codul civil include precaritatea în rândul viciilor
posesiei, în realitate precaritatea este mai mult decât un viciu, este lipsa
posesiei însăşi. Caracteristic pentru precaritate este lipsa elementului
intenţional al posesiei, animus. În concepţia Codului civil, precaritatea
apare ca un viciu absolut şi perpetuu al posesiei. Precaritatea poate să se
transforme în posesie utilă prin intervertire, în cazurile expres şi limitativ
prevăzute de lege.
Efectele posesiei
Posesia, deşi este o simplă stare de fapt, produce anumite efecte
juridice.
Efectele posesiei pot fi rezumate în următoarele reguli: posesia
creează o prezumţie de proprietate (art.1854 Cod civil); posesorul de bună-
credinţă dobândeşte fructele lucrului asupra căruia exercită posesia ( art.485
Cod civil); posesia este protejată prin acţiunile posesorii; posesia prelungită
duce, prin uzucapiune, la dobândirea dreptului de proprietate.
Protejarea posesiei prin acţiunile posesorii. Acţiunea posesorie
este acea acţiune pusă la îndemâna posesorului pentru a apăra posesia - ca
stare de fapt – împotriva oricărei tulburări, pentru a menţine această stare
ori pentru a redobândi posesia atunci când ea a fost pierdută. Regle-
mentarea acţiunilor posesorii este cuprinsă în art.674-676 Cod proc. civilă.
În dreptul nostru sunt cunoscute două acţiuni posesorii: acţiunea
posesorie generală, numită şi acţiunea în complângere, şi acţiunea
posesorie specială, numită şi acţiune în reintegrare – reintegranda.
Acţiunea posesorie generală este folosită pentru a face să înceteze
orice fel de tulburare a posesiei, de natură a împiedica exerciţiul liber şi
efectele juridice ale acesteia. Pentru a fi exercitată, se cere întrunirea
cumulativă a trei condiţii:
1) să nu fi trecut un an de la tulburare sau deposedare;
2) reclamantul să facă dovada că, înainte de tulburare sau deposedare,
a posedat bunul cel puţin un an;
3) posesia reclamantului să fie o posesie utilă, adică neviciată.
Acţiunea posesorie specială este specifică pentru apărarea posesiei
atunci când deposedarea sau tulburarea s-a produs prin violenţă. În cazul
acestei acţiuni posesorii nu se cere decât întrunirea unei singure condiţii: să
nu fi trecut un de la tulburare sau deposedare.

131
3. DREPTUL DE PROPRIETATE
Definiţia şi caracterele juridice ale dreptului de proprietate
Definiţia dreptului de proprietate
Codul civil român defineşte proprietatea în art.480 astfel:
„Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un
lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”.
Deoarece noţiunea de proprietate, ca de altfel şi Codul civil român,
are aceeaşi origine, şi anume Codul Civil francez, definiţia dreptului de
proprietate este şi a fost criticată în sensul că această definiţie, în loc să
definească proprietatea prin natura ei, o defineşte mai mult prin atributele ei
şi că aceste atribute nici nu sunt enumerate complet în definiţie.
Atributele dreptului de proprietate sunt următoarele:
Posesia (jus utendi). Dreptul de a folosi bunul, denumit şi usus, este
posibilitatea care-i permite proprietarului să-l stăpânească efectiv şi în mod
nemijlocit. Proprietarul poate transmite acest atribut unei alte persoane, care
va exercita astfel un uz derivat din puterile titularului dreptului de proprietate.
Folosinţa (jus fruendi). Dreptul de a culege fructele bunului, denumit şi
fructus, este prerogativa conferită titularului dreptului de proprietate de a culege
şi percepe fructele produse de acesta. Este vorba despre fructele naturale,
industriale sau civile, pe care le produce bunul, dacă acesta este frugifer.
Fructele i se cuvin proprietarului ca prerogativă a dreptului său de proprietate,
iar nu în puterea dreptului de accesiune, aşa cum în mod greşit dispune art. 483
din Codul civil. Şi acest drept poate fi transmis, cel mai adesea însoţit de
jus utendi, fără ca existenţa dreptului de proprietate să fie afectată.
Dispoziţia (jus abutendi). Dreptul de a dispune de lucru, denumit şi
abusus, are două componente: dispoziţia juridică şi dispoziţia materială.
Dreptul de dispoziţie juridică constă în competenţa titularului de a înstrăina
bunul sau de a-şi dezmembra dreptul de proprietate constituind asupra
acestuia drepturi reale în favoarea altor persoane. Posibilitatea de a dispune
de substanţa bunului prin transformare, consumare sau chiar distrugere
reprezintă dispoziţia materială.
Ceea ce caracterizează în maniera cea mai pregnantă dreptul de
proprietate este atributul dispoziţiei, şi anume partea referitoare la dispoziţia
juridică. Dreptul de dispoziţie este singurul atribut a cărui înstrăinare duce
la însăşi pierderea dreptului de proprietate. Dezmembrarea celorlalte
atribute ale proprietăţii va limita acest drept, dar nu va fi de natură să
conducă la pierderea sa. De aceea, s-a şi spus că dreptul de a dispune
rămâne definitiv fixat în puterea titularului dreptului de proprietate chiar şi
atunci când proprietatea este dezmembrată.
132
În literatura juridică, proprietatea a fost definită ţinând cont de
caracterele şi atributele sale în modul următor: Proprietatea este un drept
asupra unui lucru în virtutea căruia lucrul se află supus în mod exclusiv şi
perpetuu la puterea unei persoane sau a celor ce îl dobândesc de la ea, şi
care se manifestă prin facultatea de a servi, a se bucura şi a dispune în mod
liber de acel lucru.
Caracterele juridice ale dreptului de proprietate
Drept absolut. Acest caracter al dreptului de proprietate de a fi un
drept absolut rezultă din definiţia dată de Codul civil. Din punct de vedere
al conţinutului său juridic, dreptul de proprietate nu este absolut, deoarece
este un drept limitat de lege, acest lucru rezultând din textul art.480 C. civ.,
care prevede că dreptul de proprietate se exercită numai „în limitele
determinate de lege”; or, un drept limitat de lege nu poate fi un drept
absolut.
Dreptul de proprietate este absolut, deoarece este recunoscut
titularului său, în raporturile acestuia cu toţi ceilalţi, care sunt obligaţi să nu
facă nimic de natură a-l încălca. Aşadar, termenul ,,absolut” poate fi înţeles
în sensul că dreptul de proprietate este opozabil tuturor, adică erga omnes,
dar limitat în conţinutul său.
Referitor la aceasta, precizăm că art.480 Cod civil prevede că dreptul
de proprietate se exercită numai în limitele determinate de ,,lege”. În acelaşi
sens sunt şi dispoziţiile art. 44 pct.1 din Constituţia României conform
căruia conţinutul şi limitele acestui drept sunt stabilite de lege.
Dar, dreptul de proprietate este absolut dacă îl comparăm cu celelalte
drepturi reale. Proprietatea este cel mai absolut dintre toate drepturile reale,
deoarece ea singură dă o putere completă asupra lucrului. Singură
proprietatea reuşeşte cele trei atribute: usus, fructus şi abusus.
În concluzie, se poate spune că proprietatea este absolută în
comparaţie cu formele ei anterioare sau cu celelalte drepturi reale. Ea nu
este însă absolută în ea însăşi.
Drept exclusiv. Acest caracter al dreptului de proprietate rezultă, ca şi
caracterul absolut, tot din art.480 Cod civil, care îl proclamă expres.
Dreptul de proprietate este exclusiv în sensul că proprietarul singur
poate exercita asupra lucrului cele trei atribute ale proprietăţii, servindu-se,
folosindu-se şi dispunând de lucrul ce-i aparţine; în exerciţiul dreptului său,
proprietarul exclude pe toţi ceilalţi oameni, şi aceştia au obligaţia de a
respecta puterea sa. În virtutea acestei puteri exclusive, proprietarul poate
face în principiu asupra lucrului orice act, cu condiţia ca acel act să nu fie
contrar ordinii publice şi dispoziţiilor imperative ale legilor. El poate să facă
relativ la un lucru acte materiale de uz, de folosinţă, de cultură sau chiar de
133
distrugere, precum şi acte juridice de fructificare prin cedarea folosinţei
lucrului în schimbul unei sume, sau de înstrăinare totală sau parţială. Tot în
virtutea acestei puteri exclusive, proprietarul are dreptul de a se abţine de a
face orice act asupra lucrului, de a-l lăsa în părăsire şi de a-l abandona.
Drept perpetuu. Acest caracter, fără a fi esenţial, ca puterea exclusivă
de a dispune, este totuşi important şi general. Caracterul de drept perpetuu
al proprietăţii nu înseamnă că proprietarul nu poate pierde dreptul său
asupra lucrului. Caracterul de drept perpetuu se manifestă în cazul
înstrăinării prin faptul că se stinge proprietatea în patrimoniul alienatorului
numai pentru a renaşte în patrimoniul dobânditorului, aşa încât înstrăinarea
transmite proprietatea fără să o stingă; ea continuă să existe, privită în
calitatea sa abstractă de drept real, independent de schimbarea succesivă în
persoana titularilor ei. În concluzie, dreptul de proprietate se perpetuează
transmiţându-se.
Drept al cărui conţinut şi limite sunt stabilite de lege. Acest caracter
reiese din chiar textul art.480 C. Civ., care arată că dreptul de proprietate se
exercită numai „în limitele determinate de lege”.
Conţinutul şi limitele dreptului de proprietate sunt stabilite, în primul
rând, de Constituţie în art.44, care, aşa cum am menţionat, prevede că
„Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate.
Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”.
Conţinutul şi limitele dreptului de proprietate se găsesc dezvoltate în
Codul civil şi în alte legi organice care reglementează, prin normele lor,
limitele şi conţinutul dreptului de proprietate. Codul civil, în art. 480 şi
următoarele, reglementează dreptul de proprietate în conţinut şi limite. De
asemenea, Codul silvic, publicat la 8 mai 1996, prevede că fondul forestier
este supus regimului silvic, regim care este definit prin art.9 alin.2 al
aceluiaşi cod, iar dreptul de proprietate asupra terenurilor care constituie
fondul forestier naţional se exercită în conformitate cu dispoziţiile aceluiaşi
cod, terenurile din acest fond fiind, după caz, proprietate publică sau
proprietate privată. Potrivit Legii petrolului nr. 34/1995, dreptul de
proprietate asupra terenurilor din perimetrele de exploatare sau exploatare
a resurselor de petrol, dreptul de proprietate asupra terenurilor pe care se
află sistemul naţional de transport al petrolului, precum şi zonele de
protecţie a perimetrului şi a sistemului de transport menţionate se exercită
în condiţiile prevăzute de această lege.
Felurile proprietăţii în raport de titular
În raport de titular, proprietatea poate să fie proprietate publică şi
proprietate privată.
Art. 136 din Constituţia României prevede:
134
,, (1) Proprietatea este publică sau privată.
(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine
statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
(3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu
potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele,
marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale
platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea
organică fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.
(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii
organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori insti-
tuţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea,
ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
(5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice”.
Per a contrario, ceea ce nu este public este privat. Proprietatea publică
este acea formă de proprietate care aparţine statului sau unităţilor adminis-
trativ-teritoriale. Proprietatea privată aparţine persoanelor fizice sau juridice.
Dreptul de proprietate privată
Dreptul de proprietate privată este acel drept de proprietate, care are
ca titular statul, unităţile administrativ-teritoriale, asupra bunurilor mobile
sau imobile aflate în circuitul civil, aceştia exercitând asupra lor atributele
conferite de dreptul de proprietate (posesia, folosinţa, dispoziţia) în nume şi
interes propriu în limitele determinate de lege.
Caracterele juridice ale dreptului de proprietate privată:
o drept alienabil: indiferent de titularul lor, bunurile ce formează
obiectul dreptului de proprietate privată sunt în circuitul civil;
o drept prescriptibil: bunurile proprietate privată sunt supuse
prescripţiei extinctive şi achizitive. Titularii dreptului de proprietate asupra
acestor bunuri pot dobândi dreptul de proprietate prin efectul uzucapiunii;
o drept sesizabil: bunurile vor putea fi urmărite de creditori pentru
satisfacerea creanţelor lor indiferent de natura bunului (mobil sau imobil);
fac excepţie bunurile care constituie obiect al domeniului privat al statului
sau al unităţilor administrativ-teritoriale, care nu vor putea fi urmărite pen-
tru că statul e prezumat a fi solvabil, indiferent dacă bunurile aparţin
domeniului public sau privat.
Subiectele dreptului de proprietate privată pot fi persoanele fizice,
persoanele juridice, statul şi unităţile administrativ-teritoriale.
Obiectul dreptului de proprietate privată. Spre deosebire de dreptul
de proprietate publică, al cărui obiect este limitat, obiect al dreptului de
proprietate privată poate fi orice bun, cu singura excepţie a bunurilor care,
conform art.136 alin.4 din Constituţie, fac obiectul exclusiv al proprietăţii
publice.
135
4. PROPRIETATEA PUBLICĂ
Noţiune şi reglementare legală
Proprietatea publică este reglementată în Constituţia României şi
Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia, Legea fondului funciar, modificată şi republicată şi Legea nr.
215/2001 a administraţiei publice locale.
Legea nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia dispune, în art.1, că dreptul de proprietate publică aparţine statului
sau unităţilor administrativ-teritoriale, asupra bunurilor care, potrivit legii
sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.
Domeniul public şi domeniul privat
Domeniul public cuprinde bunurile ce fac parte din domeniul statului
şi bunurile ce fac parte din domeniul privat; el ar putea fi caracterizat ca
fiind acel domeniu din care fac parte bunurile - proprietate publică ce
aparţin statului, unităţilor administrativ-teritoriale sau totalitatea bunurilor
ce formează obiectul dreptului de proprietate publică.
Bunurile ce formează obiectul dreptului de proprietate publică
alcătuiesc domeniul public şi se numesc bunuri domeniale, spre deosebire
de bunurile ce aparţin particularilor - persoane fizice sau juridice, altele
decât statul şi unităţile administrativ-teritoriale şi care formează circuitul
civil.
Noţiunea de domeniu public nu se confundă cu cea de proprietate
publică, deoarece domeniul public este o totalitate de bunuri ce formează
obiectul proprietăţii publice, în timp ce proprietatea publică este o instituţie
juridică ce are titulari strict determinaţi prin norma constituţională. Sfera
titularilor dreptului de proprietate publică este stabilită prin Constituţie, în
timp ce sfera obiectului proprietăţii publice este începută în Constituţie şi
completată prin Legea nr.213. Regimul juridic al domeniului public este
dominat de principiul că bunurile aparţinând domeniului public nu pot fi
sustrase de la afectaţiunea lor normală, pentru că aceste bunuri sunt
considerate inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile.
Subiectele dreptului de proprietate publică
Subiectele dreptului de proprietate publică sunt:
1) statul, pentru bunurile din domeniul public de interes naţional ;
2) unităţile administrativ-teritoriale, pentru bunurile din
domeniul public de interes local.

136
Caracterele juridice ale dreptului de proprietate publică:
1) drept inalienabil, în sensul că bunurile aparţinând dreptului de
proprietate publică nu pot fi înstrăinate (actele de înstrăinare cu privire la
aceste bunuri sunt sancţionate cu nulitate absolută) ;
2) drept imprescriptibil. Bunurile aparţinând domeniului public al
statului şi unităţilor administrativ-teritoriale sunt imprescriptibile atât
extinctiv, cât şi achizitiv. Din punct de vedere extinctiv, acţiunea în
revendicare a unui bun poate fi exercitată oricând, astfel că ea nu se stinge.
Din punct de vedere achizitiv, acţiunea în revendicare cu privire la un bun
aparţinând domeniului public nu poate fi paralizată prin invocarea
dobândirii dreptului de proprietate asupra bunului prin uzucapiune;
3) drept insesizabil, în sensul că bunurile proprietate publică nu pot fi
urmărite de creditorii proprietarului lor sau de creditorii celor cărora le-au
fost date în administrare sau cu orice titlu.

Obiectul dreptului de proprietate publică


Constituţia României enumeră cu caracter general bunurile
proprietate publică ce alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate publică.
Sfera de cuprindere a acestor bunuri este stabilită, cum am arătat, în
art.136 (3).
Criteriile în baza cărora sunt incluse în domeniul public anumite
bunuri sunt:
• Declaraţia legii - fac parte din domeniul public bunurile expres
enumerate în acest sens de lege.
• Natura bunurilor - intră în domeniul public acele bunuri care sunt
de uz sau de interes public.
• Afectaţiunea bunurilor - intră în alcătuirea domeniului public acele
bunuri ce sunt destinate uzului sau interesului public. Sunt bunuri de uz
public acele bunuri care prin natura lor sunt de folosinţă generală (parcuri
publice, drumuri publice, pieţe publice); de interes public sunt acele bunuri
ce interesează toţi membrii societăţii, chiar dacă nu au acces nemijlocit la
folosinţa acestor bunuri (şcolile, spitalele, muzee etc.).

137
Modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică
- pe cale naturală;
- prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;
- prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;
- prin acte de donaţii/legate acceptate de Guvern /consiliu jude-
ţean/local, dacă bunul în cauză intră în domeniul public;
- prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau
unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora pentru
cauză de utilitate publică; actele administrative de trecere a unui bun în
domeniul public sunt supuse controlului instituţiilor de contencios
administrativ atunci când se apreciază că măsura luată este ilegală în sensul
că bunul respectiv nu îndeplinea condiţia utilităţii publice cerută de lege.
Un astfel de control vizează, în primul rând, dacă un astfel de bun poate fi
afectat uzului sau interesului public, adică dacă bunul respectiv este de
utilitate publică.
Regimul juridic al dreptului de proprietate publică
Art.5 din Legea 213/1998 prevede că regimul juridic al dreptului de
proprietate publică e reglementat prin această lege, dacă prin legi speciale
nu se dispune altfel; această lege cuprinde sediul materiei în ceea ce
priveşte exercitarea dreptului de proprietate publică; regula de bază ce
guvernează regimul juridic al dreptului de proprietate publică este ca
exercitarea acestui drept să nu fie dispusă prin legi speciale. În situaţia în
care prin legi speciale nu se stabileşte un regim juridic derogator, se aplică
prevederile legii organice în ceea ce priveşte regimul juridic.

5. MODALITĂŢILE DREPTULUI DE PROPRIETATE


Proprietatea rezolubilă
Proprietatea rezolubilă are ca principal izvor un contract translativ de
proprietate în temeiul căruia transferul proprietăţii de la transmiţător la
dobânditor este afectat de o condiţie rezolutorie. Neîndeplinirea condiţiei
rezolutorii consolidează retroactiv dreptul dobânditorului, pe când
îndeplinirea acesteia desfiinţează acest drept.
Proprietatea anulabilă
Proprietatea anulabilă rezultă dintr-un act juridic lovit de nulitate
relativă şi durează de la data încheierii acestui act până la momentul în care
se împlineşte termenul de prescripţie al acţiunii în anulare.
Proprietatea comună pe cote – părţi
Noţiune. Dreptul de proprietate comună pe cote-părţi se defineşte ca
fiind acel drept de proprietate al cărui obiect este indiviz, din punct de
138
vedere material, însă divizat sub aspect ideal. Astfel, nici unul dintre titulari
nu are un drept exclusiv cu privire la o fracţiune materială din bunul
respectiv, însă deţine o cotă-parte ideală din dreptul de proprietate.
Formele proprietăţii comune pe cote-părţi sunt de două feluri:
o proprietate comună pe cote –părţi obişnuită sau temporară;
o proprietate comună pe cote –părţi forţată şi perpetuă.
Proprietatea comună pe cote-părţi obişnuită sau temporară este acea
specie de coproprietate care încetează printr-o modalitate specifică, prin
partaj.
Coproprietatea temporară se naşte ca efect al deschiderii unei
succesiuni, atunci când defunctul lasă mai mulţi moştenitori, sau dintr-un
contract translativ de proprietate având mai mulţi dobânditori.
Titularii coproprietăţii temporare pot fi persoane fizice sau persoane
juridice, inclusiv statul sau unităţile administrativ-teritoriale.
Din principiul potrivit căruia nici unul dintre coproprietari nu are un
drept exclusiv asupra unei fracţiuni materiale din bun decurge regula
unanimităţii, care impune existenţa acordului de voinţă al tuturor
copărtaşilor pentru efectuarea unui act având ca obiect întregul bun.
Proprietatea comună pe cote-părţi forţată şi perpetuă poartă asupra
unui bun care, prin natura sa, este folosit în mod permanent de două sau
mai multe persoane, fără posibilitatea de a fi partajat. În dreptul nostru civil
sunt cunoscute patru cazuri de proprietate comună pe cote-părţi forţată şi
perpetuă: coproprietatea forţată asupra părţilor comune din clădirile cu mai
multe etaje sau apartamente; coproprietatea forţată asupra bunurilor
comune necesare sau utile pentru folosirea a două imobile vecine;
coproprietatea forţată asupra despărţiturilor comune; coproprietatea forţată
asupra bunurilor considerate ca fiind bunuri de familie.
Proprietatea comună în devălmăşie
Proprietatea comună în devălmăşie este acea formă a dreptului de
proprietate comună caracterizată prin faptul că titularii săi nu au
determinată cota-parte ideală din dreptul de proprietate asupra unor bunuri
nefracţionate în materialitatea lor, bunul aparţinând deopotrivă tuturor
coproprietarilor. Legislaţia actuală reglementează un singur caz de
devălmăşie, respectiv dreptul de proprietate devălmaşă al soţilor asupra
bunurilor dobândite de oricare dintre ei în timpul căsătoriei.
Partajul
Partajul sau împărţeala este operaţiunea juridică prin care se pune
capăt stării de proprietate comună, în sensul că bunul sau bunurile stăpânite
în comun pe cote-părţi sunt împărţite în mod material între copărtaşi.

139
Partajul se poate realiza pe cale convenţională sau, în caz de divergenţă
între copărtaşi, pe cale judecătorească.

6. ÎNGRĂDIRILE DREPTULUI DE PROPRIETATE


Îngrădirile sau restricţiile dreptului de proprietate sunt stabilite prin
lege, prin convenţia părţilor sau pe cale judecătorească.
Îngrădirile legale pot fi de interes public şi de interes privat. Cele de
interes public sunt: îngrădirile de interes edilitar şi de estetică urbană ;
îngrădiri în interes de salubritate şi sănătate publică; îngrădiri în interes
cultural, istoric şi arhitectonic; îngrădiri în interes economic general sau
interes fiscal; îngrădiri în interes de apărare a ţării, îngrădirile proprietăţii în
zona de frontieră; servituţile aeronautice, precum şi îngrădirile care rezultă
din regimul juridic al pădurilor, al apelor, al construirii drumurilor, privind
cărarea pe marginea apelor navigabile; îngrădiri privind unele bunuri
mobile: medicamente şi substanţe toxice, stupefiantele, armele şi muniţiile,
bunurile din fondul arhivistic, bunurile din patrimoniul naţional-cultural.
Îngrădirile legale de interes privat decurg din raportul de vecinătate.
Codul civil le numeşte servituţi naturale şi servituţi legale. Servituţile
naturale sunt: obligaţia de grăniţuire; obligaţia de a contribui la îngrădirea
proprietăţii; îngrădirea referitoare la scurgerea apelor; îngrădirea referitoare
la izvoare. Servituţile legale sunt: servitutea de trecere pe locul vecin;
servitutea de vedere pe proprietatea vecinului; îngrădirea referitoare la
plantaţii şi construcţii; servitutea de picătură a streşinilor; servitutea zidului,
gardului şi şanţului comun; servitutea legală prevăzută de Legea petrolului
nr.134/1995.
Îngrădirile convenţionale sunt cele care îşi au izvorul în convenţia
părţilor.
Îngrădirile pe cale judecătorească sunt acele îngrădiri pe care le
hotărăşte instanţa de judecată, ele rezultând din raporturile de vecinătate.
Exproprierea pentru cauză de utilitate publică
Prin expropriere se înţelege trecerea forţată în proprietate publică,
prin hotărâre judecătorească, a unor imobile aflate în proprietate privată, cu
o dreaptă şi prealabilă despăgubire, pentru cauză de utilitate publică. Prin
Legea nr.33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică
s-au prevăzut bunurile imobile care pot face obiectul exproprierii şi sunt
reglementate utilitatea publică şi declararea ei, măsurile premergătoare
exproprierii, soluţionarea cererilor de expropriere de către instanţele de
judecată, modul şi criteriile de stabilire a despăgubirilor care se cuvin
proprietarului imobilului, plata acestor despăgubiri, consecinţele juridice
ale exproprierii.
140
7. APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE
ŞI A CELORLALTE DREPTURI REALE
Acţiunile petitorii sunt acţiuni reale prin care se urmăreşte apărarea
dreptului de proprietate sau a altui drept real.
Din categoria acţiunilor petitorii fac parte:
- acţiunea în revendicare;
- acţiunea în grăniţuire;
- acţiunea în prestaţie tabulară;
- acţiunea negatorie;
- acţiunea confesorie.
Titularul dreptului real încălcat sau contestat are exclusivitatea exer-
citării acţiunilor petitorii, deoarece acestea privesc însuşi fondul dreptului.
Acţiunea în grăniţuire. Grăniţuirea este acţiunea reală prin care
reclamantul solicită instanţei să determine, în contradictoriu cu pârâtul, prin
semne exterioare, întinderea proprietăţilor părţilor. Acţiunea în grăniţuire
poate fi exercitată numai dacă titularii fondurilor limitrofe nu se pun de
acord cu privire la delimitarea liniei de hotar ori în legătură cu suportarea
cheltuielilor de delimitare.
Acţiunea în grăniţuire este o acţiune reală, petitorie, imobiliară,
imprescriptibilă şi declarativă de drepturi. Caracterul real al acţiunii este
dat de faptul că se întemeiază pe dreptul de proprietate asupra fondului sau
pe oricare alt dezmembrământ al dreptului de proprietate. Caracterul
petitoriu decurge din scopul acţiunii în grăniţuire, şi anume acela de
delimitare a proprietăţilor limitrofe, ceea ce conduce, până la urmă, la
apărarea dreptului de proprietate sau a altui drept real. Acţiunea în
grăniţuire este o acţiune imobiliară, deoarece apără drepturi reale imobiliare
şi de aici decurge şi caracterul său imprescriptibil. Caracterul declarativ
rezultă din împrejurarea că prin exercitarea acţiunii în grăniţuire nu se tinde la
crearea unui nou hotar între cele două fonduri, ci la reconstituirea şi marcarea
adevăratului hotar care există, fără nici o îndoială.
Acţiunea în prestaţie tabulară este acea acţiune prin care dobânditorul
unui drept real imobiliar solicită instanţei de judecată obligarea celui care a
transmis sau constituit un drept real asupra bunului imobil să predea înscrisul
necesar pentru înscrierea în cartea funciară dacă este singurul exemplar
doveditor, iar în caz contrar să dispună înscrierea în cartea funciară.
Această acţiune este reglementată de Decretul-lege nr. 115/1938 şi
Legea nr.7/1996.
Acţiunea negatorie este o acţiune reală prin care reclamantul,
proprietarul unui bun, contestă în faţa instanţei de judecată că pârâtul ar avea
vreun drept real, dezmembrământ al dreptului de proprietate cu privire la acel
bun. Totodată, prin acţiunea negatorie, reclamantul cere instanţei să-l oblige
pe pârât să înceteze exercitarea nelegitimă a dreptului contestat.
141
Cu toate că acţiunea negatorie este imprescriptibilă extinctiv, pârâtul
poate invoca în apărarea sa dobândirea dezmembrământului (dreptul de
superficie, dreptul de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie sau dreptul
de servitute) prin uzucapiune.
Acţiunea confesorie. Obiectul acţiunii confesorii îl constituie
obligarea pârâtului la recunoaşterea existenţei unui drept real,
dezmembrământ al dreptului de proprietate asupra imobilului proprietatea
altei persoane, precum şi obligarea pârâtului la respectarea acestui drept.
Acţiunea confesorie este o acţiune reală care poate fi exercitată în termen
de 30 de ani.

8. ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE
Noţiunea şi caracterele juridice
Acţiunea în revendicare este acţiunea reală petitorie prin care
reclamantul solicită instanţei de judecată să-i recunoască dreptul de
proprietate asupra unui bun determinat şi să-l oblige pe pârât la restituirea
posesiei bunului.
Acţiunea în revendicare este o acţiune reală. Acest caracter se degajă
din faptul că ea pune în discuţie existenţa dreptului de proprietate, care este
un drept real, prin însăşi natura sa, opozabil erga omnes.
Acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie prin care se apără
dreptul de proprietate, distingându-se de acţiunile posesorii, care apără
posesia. Acţiunea în revendicare pune în discuţie existenţa dreptului de
proprietate, care nu va putea fi recunoscut decât dacă va fi dovedit de cel
care pretinde că este titularul acestuia.
Condiţii de exercitare
a) Titularul acţiunii în revendicare nu poate fi decât proprietarul
exclusiv al bunului.
b) Obiectul material al acţiunii în revendicare îl constituie numai
bunurile imobile sau mobile individual determinate, aflate în posesie
nelegitimă a pârâtului. Aceasta înseamnă că titularul acţiunii trebuie să
dovedească nu numai dreptul de proprietate, ci şi identitatea bunului
revendicat.
Categorii de acţiuni în revendicare
Codul civil nu conţine reglementări speciale cu privire la acţiunea în
revendicare.
Doctrina şi practica judiciară au conturat regimul acţiunii în
revendicare pe baza principiilor generale ale dreptului civil şi a dispoziţiilor
Codului Civil referitoare la bunurile mobile şi la bunurile imobile. S-a
142
impus distincţia între acţiunea în revendicarea bunurilor imobile şi acţiunea
având ca obiect bunurile mobile.
Acţiunea în revendicare imobiliară
Imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare reprezintă o derogare de
la dispoziţiile art.1890 Cod civil, care instituie principiul că orice drept la
acţiune este supus prescripţiei extinctive, iar termenul general de prescripţie
pentru acţiunile reale este de 30 de ani.
Dovada dreptului de proprietate. Regula romană actori incubit
probatio, înscrisă în art.1169 Cod civil din capitolul probaţiunii obligaţiilor,
îşi găseşte aplicarea şi în materia dovedirii proprietăţii. Potrivit acestei
reguli, reclamantul este acela care trebuie să facă dovada că este titularul
dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.
Prin titlu în materia revendicării imobiliare se înţeleg atât actele
juridice translative de proprietate (vânzarea, donaţia etc.), cât şi cele
declarative de drepturi (hotărâre judecătorească, un act de partaj, o
tranzacţie etc.).
Reclamantul trebuie să facă dovada că titlul pe care-l deţine emană
de la adevăratul proprietar, care la rândul său l-a dobândit de la un adevărat
proprietar, şi aşa mai departe, pe scara tuturor autorilor anteriori. O
asemenea probă este, adeseori, imposibil de realizat, de unde şi denumirea
de probatio diabolica.
Practica judiciară a elaborat o serie de reguli care se aplică în
soluţionarea diferitelor ipoteze:
Astfel, prima ipoteză este aceea în care ambele părţi prezintă titluri
scrise privind dreptul de proprietate. În această ipoteză se disting două
situaţii, după cum titlurile provin de la acelaşi autor sau de la autori diferiţi.
a) În situaţia în care ambele titluri, al reclamantului şi al pârâtului,
emană de la acelaşi autor, instanţa de judecată va examina dacă părţile au
îndeplinit sau nu formalităţile de publicitate imobiliară. Dacă s-a efectuat
publicitatea, va avea câştig de cauză partea care a transcris actul în cartea
funciară sau cea care a transcris mai întâi, potrivit principiului qui prior
tempore, potior jure. Dacă nici una dintre părţi nu a îndeplinit formalităţile
de publicitate imobiliară, va câştiga partea al cărei titlu are data cea mai
veche. De la această regulă exceptează cazul în care ambele titluri sunt
testamente, când va avea prioritate titlul cu data cea mai recentă, deoarece,
în materia succesiunii testamentare, testamentele anterioare sunt revocate
de ultimul testament.
b) În situaţia în care titlurile prezentate de părţi provin de la autori
diferiţi, instanţa va compara titlurile şi va da câştig de cauză părţii al cărei

143
titlu provine de la autorul al cărui drept este preferabil. Se aplică principiul
nemo plus juris ad alium transferre potest, quam ipse habet.
A doua ipoteză este aceea când numai o parte deţine titlul privind
proprietatea lucrului revendicat: în cazul în care reclamantul produce titlul,
el va câştiga procesul dacă titlul emană de la un terţ, nu de la reclamantul
însuşi şi dacă data titlului este anterioară posesiei pârâtului; în situaţia în
care pârâtul are titlul, acţiunea reclamantului va fi respinsă.
În cea de-a treia ipoteză, nici una dintre părţi nu poate invoca un titlu
şi nici dobândirea bunului imobil prin prescripţie achizitivă ori prin
ocupaţiune. Instanţa de judecată va compara cele două posesii: a
reclamantului şi a pârâtului. Va da eficienţă celui a cărui posesie este mai
caracterizată; celui care are posesia de bună-credinţă faţă de cea de rea-
credinţă; celui care are posesia neviciată faţă de cea viciată; celui a cărui
posesie are la origine un titlu faţă de cea fără titlu de origine; celui a cărui
posesie este mai îndelungată etc.
Acţiunea în revendicare mobiliară
Prezumţia absolută de proprietate instituită de art.1909 alin.1 Cod
civil. Potrivit prevederilor art.1909 alin.1 Cod civil, „lucrurile mişcătoare se
prescriu prin faptul posesiunii lor fără să fie trebuinţă de vreo scurgere de
timp”. Această regulă a fost definită în literatura de specialitate în sensul că
posesia de bună-credinţă în materia bunurilor mobile valorează titlu de
proprietate. Aşadar, spre deosebire de revendicarea imobiliară, în care
posesia instituie doar o simplă prezumţie relativă de proprietate, ce poate fi
răsturnată prin proba contrară, revendicarea bunurilor mobile, în
majoritatea cazurilor, devine imposibilă datorită prezumţiei absolute de
proprietate pe care o conferă posesia bunurilor mobile.
Bunurile mobile în privinţa cărora se aplică regula conţinută de
art.1909 alin.1 Cod Civil. Această regulă se aplică cu condiţia ca
bunurile mobile să fie corporale, deoarece acestea sunt susceptibile de
posesiune (de detenţiune materială). Ea se aplică, cu caracter de excepţie,
şi unor bunuri incorporale, şi anume titlurilor la purtător, dată fiind
corporalitatea drepturilor pe care le reprezintă, apropiindu-le în acest fel de
natura bunurilor corporale.
Reprezintă titluri la purtător: acţiunile societăţilor, obligaţiile emise
de stat şi societăţi, certificatele de proprietate.
A doua condiţie pe care trebuie să o îndeplinească bunul mobil este
aceea ca el să fie privit în mod individual. Regula cuprinsă în art.1909 alin.1
C. civ. nu se aplică bunurilor care formează o universalitate (de exemplu,
succesiunea mobiliară), precum şi fondului de comerţ, fie pentru că este o
universalitate, fie pentru că este o valoare incorporală.
144
Totodată, textul nu se aplică bunurilor corporale mobiliare care: fac
parte din domeniul public; sunt accesorii ale unui imobil (de exemplu,
mobilierul dintr-un apartament).
Persoanele care pot invoca prezumţia de proprietate cuprinsă în
art.1909 alin.1 Cod Civil. Textul art.1909 alin.1 poate fi invocat în favoarea
sa numai de terţul dobânditor, care, cu bună-credinţă, a dobândit bunul de
la un detentor precar căruia adevăratul proprietar i l-a încredinţat de bună
voie.
Condiţiile posesiei pentru a fi aplicate dispoziţiile art.1909 alin.1
Cod Civil. Pentru a se putea invoca art.1909 alin.1 C. civ., posesia terţului
dobânditor trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie reală, adică
să existe concomitent şi cumulativ ambele elemente ale posesiei, animus şi
corpus, în persoana terţului dobânditor; să fie utilă. Conform art.1847
C. civ., posesia trebuie să fie continuă, paşnică, publică şi neprecară; să fie
de bună-credinţă. Buna-credinţă este nu numai o condiţie cerută în persoa-
na terţului dobânditor, ci şi o calitate a posesiei pe care aceasta o invocă.
Domeniul acţiunii în revendicare mobiliară. Regula înscrisă în
art.1909 alin.1 C. civ. nu se aplică în cazul în care bunul a ieşit din
patrimoniul proprietarului fără voia sa. Din cele ce preced rezultă că
domeniul acţiunii în revendicarea bunurilor mobile este limitat la cazurile
în care bunurile au ieşit involuntar din stăpânirea proprietarului. Astfel,
art.1909 alin.2 Cod Civil prevede că, în situaţia când bunul a fost pierdut
sau furat, proprietarul poate să-l revendice de la cel la care-l găseşte, în curs
de 3 ani din ziua când l-a pierdut sau i s-a furat.
Termene de exercitare a acţiunii în revendicare mobiliară. Acţiunea
în revendicare poate fi exercitată împotriva terţului care a dobândit bunul
mobil de la un infractor sau găsitor, precum şi împotriva infractorului sau
găsitorului, dacă au posesia bunului. Împotriva terţului dobânditor de bună-
credinţă termenul de exercitare a acţiunii în revendicare imobiliară este de 3
ani, calculat de la data pierderii sau furtului bunului.
Efectele acţiunii în revendicare
Dacă acţiunea în revendicare a fost admisă, atunci instanţa de
judecată recunoaşte dreptul de proprietate reclamantului şi, pe cale de
consecinţă, se produc următoarele efecte: restituirea lucrului revendicat;
restituirea fructelor; restituirea cheltuielilor necesare şi utile efectuate de
posesorul pârât cu lucrul pe care trebuie să-l restituie.
Restituirea lucrului revendicat. Urmare a admiterii acţiunii în revendi-
care, posesorul pârât va fi obligat să restituie adevăratului proprietar lucrul
revendicat. Lucrul reintră în patrimoniul proprietarului liber de orice sarcini,
potrivit principiului resoluto jure dantis, rezolvitur jus accipientis (desfiinţarea
dreptului transmiţătorului duce la desfiinţarea dreptului dobânditorului).
145
Restituirea fructelor. Dacă lucrul revendicat a produs fructe, în ceea
ce priveşte restituirea lor, se face distincţie între situaţia în care posesorul
pârât a fost de bună-credinţă şi situaţia în care a fost de rea-credinţă.
Posesorul de bună-credinţă, adică cel care nu a cunoscut viciul
titlului său, va putea să reţină fructele percepute până la data introducerii
acţiunii în revendicare de către adevăratul proprietar (art.485 C. civ.). În
schimb, el va fi obligat să restituie fructele pe care le-a perceput după data
intentării acţiunii în revendicare, deoarece se consideră că buna sa credinţă
a încetat din momentul în care a luat la cunoştinţă de acţiune, deci de
existenţa viciului titlului său.
Posesorul de rea-credinţă va fi obligat să restituie toate fructele
lucrului percepute sau nepercepute, ori valoarea acestora dacă le-a
consumat sau a neglijat să le perceapă. El va avea dreptul să reţină, din
valoarea fructelor, cheltuielile care au fost necesare pentru producerea şi
perceperea fructelor, deoarece aceste cheltuieli ar fi fost făcute şi de către
adevăratul proprietar.
Restituirea cheltuielilor. Cheltuielile făcute de posesorul pârât cu
lucrul pe care-l restituie pot fi de trei categorii: necesare; utile; voluptuarii.
Cheltuielile necesare sunt acea categorie de cheltuieli care constau în
sumele de bani ori munca depusă pentru conservarea bunului. Posesorul,
indiferent că este de bună ori de rea-credinţă, are dreptul să pretindă de la
proprietar restituirea integrală a acestora, deoarece şi proprietarul le-ar fi
făcut pentru conservarea bunului.
Cheltuielile utile sau ameliorările reprezintă suma de bani sau munca
depusă pentru sporirea valorii lucrului. Cu titlu de exemplu, în practica
judecătorească, cheltuielile efectuate cu introducerea gazelor naturale
pentru încălzirea unui imobil au fost calificate drept cheltuieli utile.
Cheltuielile utile se restituie conform art.997 C. civ. atât de posesorul
de bună-credinţă, cât şi de posesorul de rea-credinţă, în măsura sporului de
valoare adus lucrului, calculat la data restituirii.
Cheltuielile voluptuarii sau de simplă plăcere au caracter de lux sau
de înfrumuseţare a bunului, pe care posesorul le-a făcut pentru plăcerea lui
personală şi care nu sporesc valoarea lucrului. Aceste cheltuieli nu sunt
datorate de proprietar.

9. MODURILE DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI


DE PROPRIETATE
Clasificare
Modurile de dobândire a drepturilor reale pot fi clasificate în funcţie
de mai multe criterii:

146
• După întinderea dobândirii:
1) moduri de dobândire universală sau cu titlu universal;
2) moduri de dobândire cu titlu particular.
• După caracterul dobândirii:
1) moduri de dobândire cu titlu oneros;
2) moduri de dobândire cu titlu gratuit.
• După momentul la care se produce momentul dobândirii:
1) moduri de dobândire inter vivos;
2) moduri de dobândire pentru cauză de moarte –mortis
causa.
• După situaţia juridică a bunului în momentul dobândirii:
1) moduri de dobândire originare;
2) moduri de dobândire derivate.
Legea ca mod de dobândire a drepturilor reale
În concepţia Codului civil, domeniul de aplicare al legii în această
materie cuprinde:
1) dobândirea fructelor prin posesia de bună-credinţă (art.485 C. civ.);
2) dobândirea coproprietăţii zidului comun, care în fond este o
vânzare silită (art.597 şi 598 C. civ.);
3) dobândirea mobilelor prin posesia de bună-credinţă.

Hotărârea judecătorească, mod de dobândire a drepturilor reale


Hotărârea judecătorească constituie un mod de dobândire a dreptului
de proprietate sau a altor drepturi reale numai atunci când ea are un caracter
constitutiv de drepturi. Prezintă acest caracter hotărârea judecătorească prin
care se dispune exproprierea unui imobil proprietate privată pentru utilitate
publică sau hotărârea judecătorească pronunţată într-o cauză care are ca
obiect suplinirea consimţământului uneia din părţi la încheierea unui act
translativ de proprietate.
Tradiţiunea (predarea materială)
Prin tradiţiune se înţelege predarea materială a unui bun. În prezent,
tradiţiunea operează transferul proprietăţii în cazul aşa-numitelor daruri
manuale, adică al unor donaţii curente, de mică importanţă, care se execută
imediat, prin predarea lucrului donat, fără a fi necesară o formă specială.
Ocupaţiunea
Ocuparea, denumită de Codul civil „ocupaţiune”, ca mod de
dobândire a drepturilor reale, constă în luarea în posesie a unui bun care nu
aparţine nimănui, deci a unui bun fără stăpân. În prezent, se admite că în
această categorie ar intra: apa de băut sau pentru trebuinţele casnice, atunci
147
când aceasta este luată de la un izvor natural, precum şi vânatul sau peştele
când sunt dobândite legal.
Accesiunea
Accesiunea constă în încorporarea materială a unui lucru mai puţin
important într-un lucru mai important. Titularul dreptului asupra lucrului
mai important devine şi titularul bunului mai puţin important.
După obiectul principal la care se referă, accesiunea poate fi imobiliară
şi mobiliară. Accesiunea imobiliară poate fi naturală şi artificială.
Accesiunea imobiliară naturală constă în unirea a două bunuri care
aparţin unor proprietari diferiţi, fără intervenţia omului, dintre care cel puţin
bunul principal este un bun imobil. Codul civil reglementează următoarele
cazuri de accesiune imobiliară naturală: aluviunea, avulsiunea, insulele şi
prundişurile, accesiunea albiei părăsite şi accesiunea animalelor.
Accesiunea imobiliară artificială presupune intervenţia omului. În
Codul civil sunt reglementate două cazuri de accesiune artificială:
construcţia sau plantaţia făcută de proprietar, pe terenul său, însă cu
materialele altcuiva; construcţia sau plantaţia făcută de o persoană, cu
materialele sale, însă pe terenul altcuiva.
Codul civil porneşte de la ideea că lucrul principal este terenul, iar
prin accesiune, proprietarul terenului devine şi proprietar al construcţiei sau
al plantaţiei.
Accesiunea mobiliară presupune unirea a două bunuri mobile care
aparţin la proprietari diferiţi ori confecţionarea sau obţinerea unui bun de
către o persoană prin munca sa, folosind materialele altuia.
În Codul civil sunt reglementate trei cazuri de accesiune mobiliară:
adjuncţiunea, specificaţiunea şi confuziunea sau amestecul. Regula este că,
în toate cazurile, proprietarul bunului principal devine şi proprietar al
bunului mai puţin important, unit cu primul, având obligaţia de a plăti
despăgubirile corespunzătoare.
Uzucapiunea (prescripţia achizitivă)
Uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietăţii sau a altor
drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestui
lucru în tot timpul fixat de lege.
Pot fi dobândite prin uzucapiune dreptul de proprietate privată şi
dezmembrămintele acestuia, uzufructul, uzul, abitaţia, servituţile şi
superficia. Ea nu se aplică în privinţa bunurilor imobile proprietate publică,
deoarece acestea sunt inalienabile şi imprescriptibile.
Efect al posesiei, uzucapiunea presupune întotdeauna o posesie utilă,
adică neafectată de vicii. Simpla detenţie precară ori posesia viciată, oricât
ar dura în timp, nu poate duce niciodată la uzucapiune.

148
Uzucapiunea poate fi de două feluri: uzucapiunea de 30 de ani
(art.1890 C. civ.,) şi uzucapiunea de 10 până la 20 de ani, după distincţiile
stabilite în art.1895 C. civ., când posesia a fost de bună-credinţă şi s-a
întemeiat pe un just titlu.
Principalul efect al uzucapiunii este acela că posesorul devine titular
al dreptului de proprietate sau al altui drept real asupra bunului posedat în
timpul cerut de lege. Efectul uzucapiunii este retroactiv, în sensul că
uzucapantul va fi considerat proprietar, nu din momentul împlinirii
termenului, ci chiar din ziua în care a început posesia.
10. DEZMEMBRĂMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE
Dreptul de uzufruct
Dreptul de uzufruct este definit în art.517 C. civ. ca fiind dreptul de a
se bucura cineva de bunurile ce sunt proprietatea altuia, întocmai ca însuşi
proprietarul lor, însă cu îndatorirea de a le conserva substanţa.
Dreptul de uzufruct se naşte prin separarea atributelor dreptului de
proprietate cu privire la acelaşi bun, respectiv o persoană, numită
uzufructuar, va stăpâni şi va folosi bunul, iar proprietarul bunului, numit
nud proprietar, va rămâne numai cu dreptul de dispoziţie asupra bunului.
Ca drept real, uzufructul este opozabil erga omnes, inclusiv nudului
proprietar, şi este un drept temporar prin esenţa sa, el stingându-se cel mai
târziu la moartea uzufructuarului.
Potrivit Codului civil, uzufructul se poate stabili pe tot felul de
lucruri, mobile şi imobile şi se stabileşte prin lege şi prin voinţa omului.
Dreptul de uz şi dreptul de abitaţie
Dreptul de uz este acel drept real principal care conferă titularului
atributele de posesie şi folosinţă asupra unui bun proprietatea altuia, dar
numai pentru nevoile sale şi ale familiei sale.
Dreptul de abitaţie este un drept real imobiliar care are ca obiect o
locuinţă şi conferă titularului posesia şi folosinţa acestei locuinţe pentru el şi
familia sa; este un drept de uz care are ca obiect o locuinţă.
Dreptul de servitute
Dreptul de servitute este un drept real principal, perpetuu şi
indivizibil, constituit asupra unui imobil numit fond aservit sau dominat
pentru uzul şi utilitatea altui imobil numit fond dominant, imobile care
aparţin unor proprietari diferiţi.
Dreptul de superficie
Dreptul de superficie poate fi definit ca acel drept ce constă în dreptul de
proprietate pe care-l are o persoană numită superficiar asupra construcţiilor,
plantaţiilor sau altor lucrări care se află pe o suprafaţă de teren ce aparţine altei
persoane, teren asupra căruia superficiarul are un drept de folosinţă.
149
11. PUBLICITATEA DREPTURILOR REALE IMOBILIARE
Noţiune. Publicitatea imobiliară desemnează totalitatea mijloacelor
juridice prevăzute de lege prin care se determină situaţia materială şi
juridică a bunurilor imobiliare, în mod public, prin registre special ţinute de
autorităţile statale, în vederea ocrotirii intereselor titularilor de drepturi reale
imobiliare şi cele legate de asigurarea circulaţiei lor în condiţiile legii.
Publicitatea imobiliară în sistemul Legii nr.7/1996, modificată şi
completată prin O.U.G. nr. 41/2004. Această lege a fost edictată pentru a
introduce un sistem unic pentru toată ţara – sistemul real de publicitate.
Potrivit art.1 din lege, întreaga publicitate funciară va fi realizată pe baza
cadastrului general, ca sistem unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică,
economică şi juridică prin care se realizează identificarea, reprezentarea pe
hărţi şi planuri cadastrale a tuturor terenurilor, precum şi a celorlalte bunuri
imobile de pe întreg teritoriul ţării, indiferent de destinaţia lor şi de proprietar.
Publicitatea imobiliară întemeiată pe sistemul de evidenţă al
cadastrului general are ca obiect înscrierea în Cartea funciară a actelor şi
faptelor juridice referitoare la imobilele din acelaşi teritoriu administrativ şi
se realizează de către oficiile de cadastru şi publicitate imobiliară pentru
imobilele situate în raza de activitate a acestora.
La nivelul fiecărui judeţ şi în municipiul Bucureşti s-au înfiinţat oficii
de cadastru şi publicitate imobiliară ca unităţi cu personalitate juridică aflate
în subordinea Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară.
Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară este unica autorita-
te în domeniu şi se află în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Înscrierile în Cartea funciară sunt:
- intabularea;
- înscrierea provizorie;
- notarea.
Încheierea de înscriere sau de respingere poate fi atacată cu plângere
în termen de 15 zile de la comunicare la instanţa competentă în
circumscripţia căreia se află imobilul.
Acţiunile de carte funciară sunt: acţiunea în prestaţie tabulară;
acţiunea în rectificarea înscrierilor în cartea funciară.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Mariana Rudăreanu, Drept civil. Drepturile reale, Editura Fundaţiei România
de Mâine, Bucureşti, 2005.
2. Corneliu Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura All Beck,
Bucureşti, 2001.
3. Andrei I. Filipescu, Ion P. Filipescu, Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte
drepturi reale, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2004.
4. Valeriu Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2004.
150
SEMESTRUL II
II. TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR
1. PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA OBLIGAŢIILOR CIVILE
Noţiunea de obligaţie civilă
Obligaţia este acel raport juridic în conţinutul căruia intră dreptul
subiectului activ, numit creditor, de a cere subiectului pasiv, numit debitor,
a da, a face sau a nu face ceva, sub sancţiunea constrângerii de stat în caz de
neexecutare de bunăvoie.
Clasificarea obligaţiilor
Obligaţiile se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii:
• După izvoare:
1) obligaţii născute din acte juridice;
2) obligaţii născute din fapte juridice.
• După obiectul lor:
1) obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu
face;
2) obligaţii pozitive şi obligaţii negative;
3) obligaţii de rezultat sau obligaţii determinate;
4) obligaţii de mijloace sau obligaţii de prudenţă şi
diligenţă.
• După sancţiunea juridică proprie:
1) obligaţii civile perfecte;
2) obligaţii civile imperfecte sau naturale.
• După opozabilitatea lor:
1) obligaţii obişnuite;
2) obligaţii reale;
3) obligaţii opozabile şi terţilor.
Izvoarele obligaţiilor
Prin izvor de obligaţii se înţelege acel fapt juridic – în sens larg – care
dă naştere unui raport juridic obligaţional. Sunt izvoare de obligaţii: actele
juridice: contractul şi actul juridic unilateral; faptele juridice: faptele
juridice licite şi faptele juridice ilicite.

2. ACTUL JURIDIC CA IZVOR DE OBLIGAŢII


Contractul
Potrivit art.942 C. civ., contractul este acordul între două sau mai
multe persoane, pentru a constitui sau a stinge între dânşii raporturi juridice.
151
Clasificarea contractelor
Contractele se clasifică în funcţie de mai multe criterii.
1. După modul de formare:
- contracte consensuale – acele contracte care se încheie prin
simplul acord de voinţă al părţilor; în dreptul nostru, contractele
consensuale constituie regula;
- contracte solemne – acele contracte pentru a căror încheiere
valabilă se cere respectarea unei anumite forme, care, de regulă, este forma
autentică;
- contracte reale – acele contracte care se caracterizează prin faptul
că pentru formarea lor manifestarea de voinţă a părţilor trebuie să fie
urmată de remiterea materială a lucrului.
2. După conţinutul lor:
- contracte sinalagmatice – acele contracte care se caracterizează
prin reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor;
- contracte unilaterale – acele contracte care dau naştere la obligaţii
numai în sarcina uneia din părţi, cealaltă parte având numai calitatea de
debitor.
3. După scopul urmărit de părţi:
- contracte cu titlu oneros – acele contracte la încheierea cărora
fiecare parte urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial în schimbul
folosului patrimonial procurat celeilalte părţi. La rândul lor, acestea se
subclasifică în : contracte comutative – acele contracte la încheierea cărora
fiecare parte cunoaşte atât existenţa, cât şi întinderea obligaţiilor; contracte
aleatorii – acele contracte la încheierea cărora părţile cunosc doar existenţa
obligaţiilor, nu şi întinderea acestora, existând şansa unui câştig sau riscul
unei pierderi, care depinde de un eveniment incert, viitor, alea; contracte cu
titlu gratuit – acele contracte la încheierea cărora o parte procură celeilalte
părţi un folos patrimonial, fără a urmări obţinerea, în schimb, a unui folos
patrimonial.
Contractele cu titlu gratuit se subsclasifică, la rândul lor, în: contracte
dezinteresate – acele contracte prin care se urmăreşte a se procura un folos
patrimonial, fără ca dispunătorul să-şi micşoreze patrimoniul; liberalităţi –
contractele prin care se procură un folos patrimonial prin micşorarea
patrimoniului dispunătorului.
4. După modul de executare:
- contracte cu executare imediată – acele contracte a căror executare
se realizează printr-o singură prestaţie din partea debitorului;
- contracte cu executare succesivă – acele contracte în care
executarea prestaţiei se face în timp sub forma unor prestaţii succesive.

152
5. După efectele produse:
- contracte constitutive – acele contracte care dau naştere la drepturi
şi obligaţii care nu au existat anterior încheierii lor;
- contracte translative – acele contracte prin care are loc transmiterea
unui drept patrimonial, de la transmiţător la dobânditor;
- contracte declarative – acele contracte prin care se consolidează un
drept existent anterior.
6. După modul de reglementare:
- contracte numite – acele contracte care au o denumire şi
reglementare proprie;
- contracte nenumite – acele contracte care nu au o denumire şi
reglementare proprie.
7. După corelaţiile existente între ele:
- contracte principale – acele contracte care au o existenţă de sine
stătătoare, soarta lor juridică nedepinzând de soarta altor contracte;
- contracte accesorii – acele contracte care au o soartă juridică
dependentă de alte contracte preexistente.
8. După modul de realizare a acordului de voinţă:
- contracte negociate – acele contracte prin care părţile contractante
convin asupra clauzelor contractuale;
- contracte de adeziune – acele contracte care cuprind în conţinutul
lor clauze prestabilite de una dintre părţile contractante, cealaltă parte
neputând negocia, având însă opţiunea de a le accepta, şi atunci contractul
se încheie, sau de a nu le accepta;
- contracte obligatorii – acele contracte a căror încheiere este impusă
prin lege.
Încheierea contractului
Oferta de a contracta. Prin aceasta se înţelege o propunere – scrisă,
verbală sau tacită – făcută în acest scop unei anumite persoane sau
publicului de a încheia un contract în anumite condiţii. Oferta de a contracta
reprezintă prima manifestare de voinţă a consimţământului şi trebuie să
întrunească condiţiile generale ale acestuia, adaptate însă la specificul
ofertei. Condiţiile speciale ale ofertei sunt: să fie o manifestare de voinţă
reală, serioasă, conştientă, neviciată şi cu intenţia de a angaja din punct de
vedere juridic; să fie fermă; să fie neechivocă; să fie precisă şi completă.
Acceptarea ofertei este a doua latură a consimţământului şi reprezintă
un răspuns în care se manifestă acordul cu oferta primită. Pe lângă condi-
ţiile generale de fond privind consimţământul, acceptarea ofertei trebuie să
îndeplinească şi alte condiţii, respectiv: să concorde cu oferta; să fie

153
neîndoielnică; să intervină înainte ca oferta să fi devenit caducă sau să fi
fost revocată.
Momentul încheierii contractului este acela în care acceptarea
întâlneşte oferta şi este format consimţământul.
3. EFECTELE CONTRACTULUI
Interpretarea contractului
Prin efectele contractului se înţeleg drepturile şi obligaţiile civile la care
dă naştere un contract. Determinarea efectelor presupune stabilirea sau fixarea
drepturilor şi obligaţiilor pe care le-a generat, modificat sau stins un contract.
Determinarea efectelor presupune: dovedirea contractului şi interpre-
tarea clauzelor contractului, după regulile de interpretare cuprinse în Codul
civil în capitolele referitoare la interpretarea convenţiilor, contracte sau
convenţii şi diferite moduri prin care se dobândeşte proprietatea.
Efectele contractului sunt guvernate de principiile obligativităţii,
relativităţii şi opozabilităţii.
Principiul obligativităţii contractului
Acest principiu este reglementat în art.969 alin.1 C. civ., conform
căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante.
De la acest principiu există excepţii care trebuie să fie expres prevăzute în
lege sau contract, cum ar fi: denunţarea unilaterală a contractului,
reglementată în materia contractului de închiriere fără termen, a
contractului de mandat şi a contractului de depozit.
Principiul relativităţii efectelor contractului
Acest principiu poate fi definit ca regula potrivit căreia contractul
produce efecte numai faţă de părţile contractante, el neputând să profite sau
să dăuneze altor persoane. Excepţia reală de la acest principiu este stipulaţia
pentru altul sau contractul în folosul unei terţe persoane. Contractul în
folosul unei terţe persoane este acel contract prin care o persoană – numită
promitent – se obligă faţă de altă persoană – numită stipulat – să dea, să
facă sau să nu facă ceva în folosul unei persoane străine de această
convenţie – numită terţ beneficiar.
Principiul opozabilităţii contractului
Opozabilitatea reprezintă modul de a defini obligativitatea
contractului în raport cu terţii. Aceasta înseamnă că orice contract se
impune terţilor ca o realitate juridică, ce nu poate fi ignorată. Excepţia de la
acest principiu apare în cazul în care un terţ va fi îndreptăţit să ignore

154
existenţa unui contract şi, pe cale de consecinţă, a drepturilor şi obligaţiilor
născute din acesta.
O astfel de excepţie este simulaţia, operaţiune juridică în care, printr-un
contract aparent – public, ostensibil -, dar mincinos, nereal, se creează o altă
situaţie juridică decât cea stabilită printr-un contract ascuns, dar adevărat –
contraînscrisul.
Pentru a ne găsi în prezenţa simulaţiei este necesar ca actul secret să
fie încheiat concomitent sau, eventual, înainte de încheierea contractului
aparent.
Simulaţia se poate înfăţişa în trei forme: contractul fictiv; contractul
deghizat; contractul prin interpunere de persoană.

4. EFECTELE SPECIFICE ALE CONTRACTELOR


SINALAGMATICE
Excepţia de neexecutare a contractului
Excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat
la dispoziţia uneia din părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care i se
pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea care pretinde
această executare să-şi execute propria obligaţie.
Nu există în Codul civil o reglementare de principiu a excepţiei de
neexecutare, dar există aplicaţii ale sale în materie de vânzare, schimb şi
depozit neremunerat.
Rezoluţiunea şi rezilierea contractului
Rezoluţiunea contractului este o sancţiune a neexecutării culpabile a
contractului sinalagmatic cu executare imediată, constând în desfiinţarea
retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia anterioară. Temeiul
juridic al rezoluţiunii îl reprezintă art.1020 C. civ.
Rezoluţiunea este de două feluri: judiciară şi convenţională.
Rezilierea se aplică în cazul neexecutării culpabile a unor contracte
sinalagmatice cu executare succesivă şi face să înceteze efectele
contractului numai pentru viitor.
Riscul contractului
Riscul contractului este o consecinţă a neexecutării contractului ca
urmare a unei imposibilităţi fortuite, adică a unei cauze independente de
orice culpă a vreuneia dintre părţi.
În contractul sinalagmatic, riscul îl suportă debitorul obligaţiei
imposibil de executat, în sensul că, neputând să-şi execute propria obligaţie,
dintr-un motiv de forţă majoră sau caz fortuit, el nu poate pretinde celeilalte
părţi să-şi execute obligaţia.
155
În Codul civil nu există dispoziţii de principiu privind riscul
contractului, dar sunt aplicaţii ale acestui efect specific în materia
contractului de locaţiune şi a contractului de antrepriză.
În cazul contractelor translative de proprietate, regula consacrată în
legislaţie este aceea că riscul contractului îl suportă partea care avea calitatea de
proprietar în momentul pieirii fortuite a lucrului – res perit domino.

5. ACTUL JURIDIC UNILATERAL CA IZVOR DE OBLIGAŢII


Consideraţii generale
Actul juridic unilateral este manifestarea de voinţă a unei singure
persoane – fizice sau juridice – făcută cu intenţia de a produce efecte
juridice, adică de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic.
Actul juridic unilateral, ca izvor de obligaţii, are caracteristic faptul că
simpla şi unica voinţă de a se angaja din punct de vedere juridic,
manifestată în exterior, de către o persoană, este suficientă pentru a da
naştere unei obligaţii a acesteia, fără a fi necesară o acceptare din partea
creditorului.
Cazuri de acte juridice unilaterale considerate ca fiind izvoare de
obligaţii
Dintre cazurile de acte juridice unilaterale, ca izvoare de obligaţii,
menţionăm:
- promisiunea publică de recompensă;
- promisiunea publică de premiere a unei lucrări în caz de reuşită la
un concurs;
- oferta de purgă a imobilului ipotecat;
- oferta de a contracta;
- titlurile de valoare;
- gestiunea intereselor altuia;
- contractul în folosul altuia.

6. FAPTUL JURIDIC LICIT CA IZVOR DE OBLIGAŢII


Faptele juridice licite sunt cele prin producerea cărora nu sunt
încălcate prevederile legale. În categoria faptelor juridice licite sunt
cuprinse: gestiunea de afaceri, plata lucrului nedatorat şi îmbogăţirea fără
justă cauză.
Gestiunea intereselor altei persoane, numită şi gestiunea de afaceri,
este operaţiunea juridică ce constă în faptul că o persoană intervine, prin
fapta sa voluntară şi unilaterală, săvârşind acte materiale sau juridice în
interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia. Părţile
156
care intră în acest raport obligaţional se numesc gerant, persoana care
intervine prin fapta sa voluntară, şi gerat, persoana pentru care se
acţionează.
Plata lucrului nedatorat este executarea de către o persoană a unei
obligaţii la care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti
datoria altuia. Persoana care a efectuat o asemenea plată se numeşte
solvens, iar cel care a primit-o se numeşte accipiens. Prin efectuarea unei
plăţi nedatorate se naşte un raport juridic în temeiul căruia solvensul devine
creditorul unei obligaţii de restituire a ceea ce a plătit, iar accipiensul este
debitorul acestei obligaţii.
Îmbogăţirea fără justă cauză este faptul juridic licit prin care
patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane,
fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Din acest fapt juridic se
naşte obligaţia, pentru persoana care şi-a mărit patrimoniul, de restituire, în
limita măririi patrimoniului, către persoana care şi-a diminuat patrimoniul.
Persoana care şi-a diminuat patrimoniul are posibilitatea intentării unei
acţiuni în justiţie prin care pretinde restituirea, acţiune numită actio de in
rem verso.

7. FAPTA ILICITĂ CAUZATOARE DE PREJUDICII


CA IZVOR DE OBLIGAŢII
Răspunderea pentru fapta proprie
Răspunderea civilă delictuală este un raport juridic de obligaţie care
izvorăşte dintr-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, raport în care autorul
faptei ilicite are obligaţia de a repara prejudiciul cauzat.
Răspunderea pentru fapta proprie este reglementată în art.998-999
C. civ. Astfel, art.998 C. civ. dispune că orice faptă a omului care cauzează
altuia prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat a-l
repara, iar art.999 C. civ. prevede că omul este responsabil nu numai pentru
prejudiciul pentru care l-a cauzat prin fapta sa, dar şi pentru acela pe care
l-a cauzat prin neglijenţa sau imprudenţa sa.
Pentru angajarea răspunderii pentru fapta proprie se cer întrunite
cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui prejudiciu; existenţa unei
fapte ilicite; existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi
prejudiciu; vinovăţia autorului faptei ilicite.
Victima faptei ilicite care solicită obligarea autorului la repararea
prejudiciului, fiind reclamant în proces, conform principiului înscris în
art.1169 C. civ., care prevede că cel ce face o propunere înaintea judecăţii,
trebuie să o dovedească, este ţinută să facă dovada existenţei condiţiilor
răspunderii civile delictuale.
157
Răspunderea pentru fapta altei persoane
Art.1000 C. civ. stabileşte trei cazuri de răspundere pentru fapta altei
persoane:
1) răspunderea părinţilor pentru fapta copiilor minori;
2) răspunderea institutorilor şi artizanilor pentru faptele elevilor şi
ucenicilor;
3) răspunderea comitentului pentru fapta prepusului.
Răspunderea pentru fapta altei persoane constituie o derogare de la
regula generală, potrivit căreia orice persoană răspunde numai pentru
prejudiciul cauzat prin propria sa faptă. Temeiul acestei forme de
răspundere îl constituie o prezumţie legală de culpă, care exonerează
victima de obligaţia probei. Această prezumţie este relativă în cazul
părinţilor, institutorilor şi artizanilor şi absolută în cazul comitentului.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, edificii
şi animale
Principiul răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general
este consacrat de art.1000 alin.1 C. civ., care prevede că suntem, de
asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru
care suntem obligaţi a răspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastră.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului este
reglementată în art.1002 C. civ., potrivit căruia proprietarul unui edificiu
este responsabil de prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este
urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie.
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale este reglementată
de art.1001 C. civ., care prevede că proprietarul unui animal, sau acela care
se serveşte de dânsul în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul
cauzat de animal, sau că animalul se afla în paza sa, sau că a scăpat.

8. EFECTELE OBLIGAŢIILOR
Executarea directă (în natură) a obligaţiilor
Efectul oricărei obligaţii este dreptul pe care aceasta îl conferă
creditorului de a pretinde şi de a obţine de la debitor îndeplinirea exactă a
prestaţiei la care acesta s-a obligat.
Executarea obligaţiilor este guvernată de principiul executării directe
sau în natură.
Plata constituie efectul specific al raportului juridic obligaţional.
Cine face plata. Principiul general care cârmuieşte această materie
este acela că oricine poate face plata, respectiv debitorul, personal sau prin

158
reprezentant, o persoană ţinută alături de debitor (un codebitor solidar) sau
pentru debitor (fidejusorul) sau de o persoană interesată în efectuarea ei.
Obiectul plăţii. Creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela
care i se datorează, chiar dacă valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai
mare.
Principiul indivizibilităţii plăţii se exprimă prin dreptul creditorului
de a primi plata integrală, el neputând fi obligat să primească o parte din
aceasta.
Data plăţii. Plata se face atunci când creanţa a devenit exigibilă,
adică a ajuns la scadenţă.
Locul plăţii. Plata trebuie efectuată la locul convenit de părţi. Dacă
părţile nu au convenit locul plăţii, Codul civil prevede că ea se efectuează la
domiciliul debitorului - plata este cherabilă, şi nu portabilă.
Imputaţia plăţii. Dacă un debitor are mai multe creanţe faţă de acelaşi
creditor şi face o plată insuficientă pentru acoperirea în întregime a
acestora, se pune problema care din ele se va considera executată.
Răspunsul este dat de categoria juridică a imputaţiei plăţii. Imputaţia plăţii
poate fi făcută: prin acordul părţilor, numai de una dintre părţi (fie numai de
debitor, fie numai de creditor), prin lege.
Dovada plăţii. Plata are drept efect liberarea debitorului de obligaţia
asumată. Potrivit art. 1138 C. civ., remiterea voluntară a titlului original
făcută de creditor debitorului dă proba liberaţiunii, iar remiterea voluntară a
copiei legalizate a titlului prezumă, până la proba contrară, remiterea de
datorie sau plată.
Oferta reală urmată de consemnaţiune. În ipoteza în care creditorul
refuză plata făcută de debitor, legea i-a pus la dispoziţie o procedură prin care
se poate libera de obligaţia ce-i incumbă. Procedura se numeşte oferta reală
urmată de consemnaţiune. Ea este reglementată de art. 1114-1121 C. civ. şi
art. 586-590 C. pr. civ. şi cuprinde două etape: oferta reală şi consemnarea.
Executarea indirectă a obligaţiilor (executarea prin echivalent)
Executarea indirectă a obligaţiei înseamnă dreptul creditorului de a
pretinde şi obţine de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit,
ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau executării
necorespunzătoare a obligaţiei asumate.
Despăgubirile (daune-interese) sunt de două feluri:
1) despăgubiri moratorii – reprezintă echivalentul prejudiciului pe
care creditorul l-a suferit ca urmare a executării cu întârziere a
obligaţiei;

159
2) despăgubiri compensatorii – reprezintă echivalentul prejudiciului
suferit de creditor pentru neexecutarea totală sau parţială a
obligaţiei.
Despăgubirile moratorii se pot cumula cu executarea în natură a
obligaţiei, spre deosebire de cele compensatorii, care au rolul de a înlocui
executarea în natură.
Pornind de la definiţia executării indirecte a obligaţiilor, rezultă că
aceasta are natura juridică a unei răspunderi civile care poate fi, în raport de
izvorul obligaţiei, contractuală sau delictuală.
Pentru acordare de despăgubiri (daune-interese) se cer întrunite
următoarele condiţii: prejudiciul, vinovăţia şi punerea debitorului în
întârziere.
Evaluarea despăgubirilor se poate face pe cale judiciară, legală sau
convenţională.

9. DREPTURILE CREDITORILOR
ASUPRA PATRIMONIULUI DEBITORULUI
Categorii de drepturi ale creditorului asupra patrimoniului
debitorului
Debitorul răspunde pentru obligaţiile asumate cu întregul său
patrimoniu. Oricare dintre creditorii chirografari are următoarele drepturi:
1) să ceară executarea silită asupra bunurilor debitorului;
2) să ceară luarea unor măsuri conservatorii asupra
patrimoniului debitorului;
3) să intenteze acţiunea oblică în cazurile în care debitorul nu
intentează acţiuni pentru valorificarea unor drepturi ce-i
aparţin;
4) să intenteze acţiunea revocatorie în cazurile în care debitorul
încheie acte juridice în frauda creditorului.
Măsurile ce pot fi luate de creditor pentru conservarea
patrimoniului debitorului
Pentru a evita ca la scadenţă debitorul să apară ca fiind insolvabil,
legea acordă creditorilor chirografari anumite mijloace juridice destinate a
asigura conservarea patrimoniului debitorului lor. Aceste măsuri sunt:
1) cererea de a pune sechestru asigurator pe anumite bunuri ale
debitorului;
2) cererea de efectuare a inscripţiei sau transcripţiei imobiliare;

160
3) dreptul creditorului de a interveni în procesele debitorului cu
privire la bunuri din patrimoniul său şi în procesele de împărţeală ale
debitorului;
4) dreptul creditorului de a intenta acţiunea în declararea simulaţiei.
Acţiunea oblică (indirectă sau subrogatorie)
Este acea acţiune în justiţie pe care creditorul o exercită pentru
valorificarea unui drept ce aparţine debitorului său. Pentru intentarea acestei
acţiuni se cer întrunite următoarele condiţii: debitorul să fie inactiv,
creditorul să aibă interes serios şi legitim pentru a intenta acţiunea, creanţa
creditorului să fie certă, lichidă şi exigibilă.
Acţiunea pauliană (revocatorie)
Este acţiunea prin care creditorul poate cere revocarea pe cale
judecătorească a actelor juridice încheiate de debitor în vederea
prejudicierii sale, acte prin care îşi creează sau măreşte starea de
insolvabilitate.
Condiţiile intentării acestei acţiuni sunt următoarele: actul atacat să fi
creat creditorului un prejudiciu, frauda debitorului (debitorul a avut
cunoştinţă de rezultatul păgubirilor al actului faţă de creditor), creditorul să
aibă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, complicitatea la fraudă a terţului cu
care debitorul a încheiat actul atacat, dacă actul este cu titlu oneros.

10. TRANSMITEREA ŞI TRANSFORMAREA OBLIGAŢIILOR


Modurile de transmitere a obligaţiilor
Modurile de transmitere a obligaţiilor sunt cesiunea de creanţă şi
subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei.
Cesiunea de creanţă este actul juridic încheiat între cedent, cel care
transmite creanţa, şi cesionar, cel care dobândeşte creanţa, prin care primul
substituie în locul său pe al doilea, acesta devenind noul debitor al
debitorului – numit debitor cedat.
Codul civil reglementează cesiunea de creanţă în materia vânzării –
cumpărării în art. 1391 –1398.
Condiţiile cesiunii de creanţă sunt următoarele: să îndeplinească toate
condiţiile de valabilitate ale contractului; nu este necesar consimţământul
debitorului cedat; pentru opozabilitatea faţă de terţi se cere notificarea
debitorului sau acceptarea cesiunii făcută de debitorul cedat.
Cesiunea de creanţă produce efecte între părţi şi faţă de terţi.
Subrogaţia în drepturile creditorului prin plata creanţei este
instituţia juridică prin care, în temeiul convenţiei (subrogaţie convenţională)
sau în temeiul legii (subrogaţie legală), o persoană care plăteşte o datorie a
161
altuia – solvens –către creditor – accipiens – ia locul creditorului plătit. Din
definiţie rezultă că subrogaţia poate fi legală sau convenţională, care, la
rândul său, poate fi consimţită de creditor sau consimţită de debitor.
Modurile de transformare a obligaţiilor
Modurile de transferare a obligaţiilor sunt novaţia şi delegaţia.
Novaţia este o convenţie prin care părţile unui raport juridic
obligaţional sting o obligaţie existentă, înlocuind-o cu o nouă obligaţie.
Felurile novaţiei sunt:
1) novaţia obiectivă – se produce între creditorul şi debitorul iniţial,
dar în raportul juridic obligaţional se schimbă obiectul sau clauza
acestuia;
2) novaţia subiectivă:
• novaţia prin schimbare de debitor – are loc atunci când un terţ se
angajează faţă de creditor să plătească datoria, fără ca, pentru aceasta, să se
ceară concursul debitorului iniţial;
• novaţia prin schimbare de creditor – constă în substituirea unui
nou creditor celui vechi, debitorul devenind obligat faţă de noul creditor şi
fiind liberat faţă de cel vechi.
Condiţiile novaţiei sunt următoarele: să fie respectate toate condiţiile
de validitate ale contractului; existenţa unei obligaţii valabile; noua
obligaţie să conţină un element nou faţă de vechea obligaţie; să existe
intenţia de a nova – animus novandi.
Părţile acestui raport juridic sunt: delegant – debitorul iniţial, delegat
– debitorul care se obligă, delegatar – creditorul care primeşte
angajamentul.
Delegaţia poate fi perfectă – acea formă a delegaţiei prin care
delegatul descarcă prin declaraţie expresă pe delegat şi înţelege ca obligaţia
să fie executată de delegat – şi imperfectă – acea formă a delegaţiei
caracterizată prin faptul că delegatarul nu consimte la liberarea
delegantului, având doi debitori, delegatul şi delegantul.

11. MODURILE DE STINGERE A OBLIGAŢIILOR


Modurile de stingere a obligaţiilor care duc la realizarea creanţei
debitorului
Compensaţia este un mijloc de stingere a două obligaţii reciproce şi
de aceeaşi natură existente între două persoane, astfel încât fiecare este, în
acelaşi timp, debitor şi creditor al celeilalte. Este reglementată în art. 1143-
1153 C. civ., fiind de trei feluri: legală, convenţională şi judecătorească.

162
Confuziunea constă în întrunirea în aceeaşi persoană atât a calităţii de
debitor, cât şi a celei de creditor, în cadrul aceluiaşi raport juridic
obligaţional. Ea se aplică tuturor obligaţiilor, independent de izvorul lor, şi
este reglementată de art. 1154 C. civ.
Darea de plată este operaţia juridică prin care debitorul execută către
creditorul său o altă prestaţie decât aceea la care s-a obligat la încheierea
raportului juridic obligaţional. Această schimbare a prestaţiei se face numai
cu consimţământul creditorului.
Modurile de stingere a obligaţiilor care nu duc la realizarea
creanţei creditorului.
Remiterea de datorie este renunţarea cu titlu gratuit a creditorului de
a-şi valorifica creanţa pe care o are împotriva debitorului său. Ea este un
contract care presupune consimţământul debitorului.
Imposibilitatea fortuită de executare este un mod de stingere a
obligaţiei atunci când executarea a devenit imposibilă datorită unui caz
fortuit sau de forţă majoră, adică independent de orice culpă din partea
debitorului. Potrivit art. 1156 C. civ., pentru ca debitorul să fie eliberat prin
intervenţia cazului fortuit sau forţei majore se cere ca pieirea obligaţiei să fi
avut loc fără culpa debitorului şi înainte de punerea sa în întârziere.

12. OBLIGAŢIILE COMPLEXE


Obligaţiile afectate de modalităţi
Termenul este un eveniment viitor şi sigur ca realizare, care afectează
fie executarea, fie stingerea unei obligaţii.
Termenele pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii, respectiv:
- termen suspensiv;
- termen extinctiv;
- termen cert;
- termen incert;
- termen legal;
- termen convenţional;
- termen judiciar;
- termen stabilit în valoarea creditorului, a debitorului sau a ambelor
părţi.
Împlinirea termenului se numeşte scadenţă. Prin ajungerea la
scadenţă, obligaţia devine exigibilă din ziua următoare aceleia în care
termenul s-a împlinit. Din acest moment, creditorul poate pretinde plata.

163
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care
depinde însăşi existenţa raportului juridic obligaţional. Condiţia afectează
însăşi existenţa obligaţiei.
Condiţia poate fi de mai multe feluri:
- suspensivă;
- rezolutorie;
- cazuală;
- mixtă;
- potestativă;
- pozitivă;
- negativă;
- licită;
- ilicită.
Obligaţiile plurale
Obligaţia alternativă este acea obligaţie al cărei obiect constă în două
sau mai multe prestaţii, dintre care, la alegerea uneia dintre părţi, executarea
unei singure prestaţii duce la stingerea obligaţiei. Obligaţia alternativă are deci o
pluralitate de obiecte, dar prestarea uneia dintre ele duce la stingerea obligaţiei.
Obligaţia facultativă este acea obligaţie în care debitorul se obligă la
o singură prestaţie, cu facultatea pentru el de a se libera, executând o altă
prestaţie determinată. Există deci o singură prestaţie ca obiect al obligaţiei,
dar o pluralitate de prestaţii în privinţa posibilităţii de a plăti.
Obligaţia conjunctă sau divizibilă este acea obligaţie cu pluralitate de
prestaţii în privinţa posibilităţii de a plăti.
Obligaţia solidă este acea obligaţie cu subiecte multiple în cadrul
căreia fiecare creditor poate cere debitorului întreaga datorie sau fiecare
dintre debitorii solidari poate fi obligat la executarea integrală a prestaţiei
datorate de toţi debitorii.
Obligaţia indivizibilă este acea obligaţie care, datorită obiectului ei sau
convenţiei părţilor, nu poate fi împărţită între subiectele ei, activ sau pasiv.
13. GARANTAREA OBLIGAŢIILOR
Garanţii personale
Fidejusiunea sau cauţiunea este un contract prin care o persoană
numită fidejusor se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute
obligaţia celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa.
Fidejusiunea poate fi de trei feluri: convenţională, legală şi
judecătorească.
Contractul de fidejusiune este un contract accesoriu, consensual,
unilateral şi cu titlu gratuit. Orice obligaţie poate fi garantată prin
fidejusiune, inclusiv obligaţiile intuitu personae.
164
Garanţii reale
Dreptul de retenţie se prezintă ca un drept real de garanţie imperfect,
în virtutea căruia cel ce deţine un bun mobil sau imobil al altcuiva, pe care
trebuie să-l restituie, are dreptul să reţină lucrul respectiv, să refuze deci
restituirea, până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele pe care le-a
cheltuit cu conservarea, întreţinerea ori îmbunătăţirea acelui bun.
Gajul sau amanetul este un contract accesoriu, prin care debitorul
remite creditorului său un lucru mobil pentru garantarea datoriei.
În legislaţia noastră există două feluri de gaj: gajul cu deposedare;
gajul fără deposedare.
În concepţia Codului civil, contractul de gaj este un contract
accesoriu, real şi unilateral.
Ipoteca este un drept real asupra imobilelor afectate de plata unei
obligaţii. Ipoteca poate fi de două feluri: convenţională şi legală, în funcţie
de izvorul său, convenţia părţilor sau legea. Indiferent de felul său, ipoteca
prezintă următoarele caractere generale: este un drept real accesoriu; este o
garanţie imobiliară; este supusă principiului specializării; este indivizibilă.
Privilegiile
Privilegiul este dreptul recunoscut unui creditor, care decurge din
calitatea creanţei sale, de a fi preferat celorlalţi creditori, chiar dacă aceştia
sunt ipotecari.
Conform Codului civil, privilegiile pot fi clasificate în trei categorii:
a) privilegii generale: privilegii generale asupra tuturor bunurilor
mobile şi imobile ale debitorului; privilegii generale asupra
tuturor bunurilor mobile;
b) privilegii speciale asupra anumitor bunuri mobile;
c) privilegii speciale asupra anumitor bunuri imobile.
d) Privilegiile sunt reglementate în art. 1722.-1745 şi art. 1780-
1815 C. civ. completat cu art. 409 C. pr. civ.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Mariana Rudăreanu, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005.
2. Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, Editura All Beck, Bucureşti, 2002.
3. Liviu Pop, Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2000.
4. Andrei I. Filipescu, Ion P. Filipescu, Drept civil. Teoria generală a
obligaţiilor, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2004.

165
DREPT FINANCIAR, BUGETAR ŞI FISCAL

Prof. univ. dr. IOAN CONDOR

Obiective
Cursul îşi propune: aprofundarea cunoştinţelor dobândite până în
prezent şi extinderea cunoştinţelor studenţilor prin însuşirea unor instituţii
juridice noi, specifice dreptului fiscal şi financiar; consolidarea
cunoştinţelor specifice şi sistematizarea lor; însuşirea principiilor de drept
fiscal şi financiar; dezvoltarea unei gândiri juridice complexe şi a unui
limbaj specific; înţelegerea şi cunoaşterea aprofundată a legislaţiei
financiare şi fiscale, precum şi a procedurilor de aplicare a acestora în
condiţiile tranziţiei la economia de piaţă şi ale aderării la U.E.

I. NOŢIUNI GENERALE DE DREPT FINANCIAR


1. Rolul economic al statului
Finanţe publice clasice
Capitalismul este strâns legat de doctrina liberală, care se pronunţă
pentru limitarea intervenţiilor statului la domeniile tradiţionale, şi anume:
apărarea naţională; diplomaţie; ordine publică şi justiţie. Statul trebuie să
respecte liberalismul economic şi să-şi coreleze veniturile şi cheltuielile
astfel încât să evite influenţarea iniţiativei private, să asigure libera
concurenţă şi relaţiile economico-sociale. Activitatea economică trebuie să
rămână domeniul exclusiv al întreprinderilor private. Veniturile, constând
din impozite, taxe şi alte modalităţi de procurare a resurselor financiare ale
statului, trebuie limitate la necesarul asigurării funcţionării instituţiilor
publice.
Finanţe publice moderne
În perioada interbelică şi în special după marea criză economică
dintre anii 1929 – 1933, în concepţia capitalistă privind economia, locul
statului neintervenţionist a fost luat de statul intervenţionist. Justificarea
166
rolului statului este făcută de John Maynard Keynes. Finanţele publice
devin, astfel, un instrument de intervenţie a statului în plan economic şi
social.

2. Obiectul şi funcţiile finanţelor publice. Relaţii financiare


Obiectul finanţelor publice
În doctrina financiară s-au emis mai multe opinii privind obiectul
finanţelor publice. Astfel, într-o opinie de largă circulaţie europeană se
consideră că finanţele publice au ca obiect regulile fundamentale, organele
şi procedurile care permit colectivităţilor publice îndeplinirea tuturor
atribuţiilor lor cu ajutorul mijloacelor financiare şi al cheltuirii fondurilor
băneşti de către organele guvernamentale şi ale administrării datoriei
publice. Într-o formulă mai concentrată, se susţine că finanţele publice au
ca obiect veniturile şi cheltuielile bugetelor aparţinând colectivităţilor
publice şi care se exprimă sub forme „economice, politice şi juridice”.
Relaţiile financiare
Relaţiile financiare sunt generate de transferarea în formă bănească a
unei părţi din produsul social, respectiv venitul naţional, de către o
persoană, fizică sau juridică, la fondurile de resurse băneşti necesare satis-
facerii nevoilor generale sau de la aceste fonduri către agenţii economici.
Ca urmare a acestor particularităţi, în sens larg, relaţiile financiare
cuprind: atât relaţiile referitoare la formarea şi repartizarea fondurilor
bugetelor care au caracter nerambursabil, adică finanţele publice, cât şi cele
care au la bază principiul rambursabilităţii, respectiv relaţiile de
credit/transfer rambursabil şi relaţiile de asigurări, transfer cu rambursa-
bilitate aleatorie. În sens restrâns, se consideră relaţii financiare numai cele
care cuprind relaţii referitoare la formarea şi repartizarea fondurilor
bugetelor publice.
Funcţiile finanţelor publice
Mijloacele prin care finanţele publice ca relaţii financiare îşi
îndeplinesc rolul sunt funcţiile acestora:
Funcţia de repartiţie se manifestă în procesul repartiţiei produsului
social (produs intern brut) şi cuprinde două faze: constituirea fondurilor
băneşti; distribuirea acestor fonduri (utilizarea).
Funcţia de control se justifică, deoarece fondurile publice aparţin
întregii societăţi. Funcţia de control este mai largă decât funcţia de
repartiţie, deoarece vizează, pe lângă constituirea şi repartizarea fondurilor
financiare, şi modul de utilizare a resurselor. Ea urmăreşte legalitatea,
167
necesitatea, oportunitatea şi eficienţa cu care instituţiile publice şi agenţii
economici cu capital de stat utilizează în mod concret resursele financiare
de care dispun.

3. Noţiunea şi obiectul dreptului financiar


Categoriile de norme juridice care au ca obiect finanţele publice
a) Norme juridice privind procesul de formare, de constituire a
resurselor băneşti necesare satisfacerii nevoilor publice, adică reglementări
privind stabilirea şi perceperea impozitelor, taxelor şi a celorlalte venituri
publice.
b) Norme juridice care stabilesc destinaţiile pentru care pot fi utilizate
veniturile publice, adică natura cheltuielilor şi procedura de efectuare a
acestora.
c) Norme juridice care se referă la emisiunea şi circulaţia bănească.
d) Norme juridice privind creditul public.
e) Norme juridice care au ca obiect controlul financiar.
Definiţia dreptului financiar
Dreptul finanţelor publice poate fi definit ca ansamblul normelor
juridice care au ca obiect procedeele, actele şi operaţiunile prin intermediul
cărora se mobilizează, repartizează, administrează şi controlează fondurile
băneşti publice pentru satisfacerea nevoilor generale ale societăţii.
Subramuri ale dreptului finanţelor publice: drept bugetar; drept fiscal;
drept de control financiar, credit public.
4. Raporturi juridice financiare
Subiecţii raporturilor juridice financiare publice
Subiecţii raporturilor juridice având ca obiect finanţele publice sunt:
- Organele financiare de stat, învestite de lege cu atribuţii de stat
specifice elaborării şi executării bugetelor publice, activităţii de stabilire –
percepere a impozitelor, de administrare şi repartizare a fondurilor băneşti ale
bugetelor publice. Organele financiare de stat au o situaţie juridică specifică,
în sensul că ele pot pretinde celuilalt subiect participant anumite prestaţiuni
sau abţineri şi în acest scop îl pot controla, sancţiona şi executa silit.
- O persoană juridică de drept public sau de drept privat sau o
persoană fizică, căreia îi revin anumite drepturi şi obligaţii stabilite de
reglementarea juridică din domeniul finanţelor publice. Acestui subiect îi
revine, în primul rând, o obligaţie financiară în executarea căreia legea îi
garantează respectarea drepturilor şi intereselor prevăzute de lege (dacă este
nedreptăţit, poate ataca măsurile organelor financiare).
168
Rezultă că subiecţii acestor raporturi nu sunt egali în drepturi şi în
obligaţii.
Conţinutul raporturilor juridice financiare
Conţinutul raporturilor juridice financiare include drepturile şi
îndatoririle ce revin celor doi subiecţi ai acestor raporturi, astfel:
- organele financiare au dreptul şi obligaţia de a elabora bugetele
publice şi a lua măsuri pentru executarea lor, a stabili şi încasa veniturile
publice, de a le administra în mod corespunzător;
- al doilea subiect are îndatorirea de a executa obligaţia fiscală ce îi
revine şi dreptul de a pretinde să se aplice corect legea.
Obiectul raporturilor juridice financiare
Obiectul raporturilor juridice privind finanţele publice este complex,
el poate cuprinde activităţi de natură organizatorică în materie bugetară,
acţiuni privind încasarea şi stabilirea veniturilor publice, acţiuni de
administrare a fondurilor publice, acţiuni de control etc. Raporturile juridice
care implică încasarea şi plata unor sume au şi un obiect material
reprezentat de sumele de bani.
Gruparea raporturilor juridice financiare
Raporturile juridice financiare pot fi grupate, în funcţie de
particularităţile obiectului lor, în: raporturi bugetare; raporturi fiscale;
raporturi de credit public; raporturi privind emisiunea şi circulaţia bănească;
raporturi de control financiar.

II. MONEDA ŞI INSTRUMENTELE MONETARE


1. Funcţiile monedei
Moneda a apărut ca o necesitate economică, fiind concepută ca un
echivalent general al mărfurilor, dar şi ca un instrument prin care se
mijlocea schimbul de mărfuri.
Ea a permis distribuirea şi redistribuirea produsului social, fiind în
acelaşi timp şi un instrument de planificare naţională şi personală, dar şi de
economisire şi tezaurizare.
Funcţiile monedei: instrument de evaluare a valorilor economice;
instrument de schimb de bunuri şi servicii; mijloc de plată; instrument de
economisire şi tezaurizare; mijloc de distribuire şi redistribuire a venitului
naţional şi produsului social; instrument de planificare, atât la nivel
naţional, cât şi la nivelul persoanelor juridice şi fizice.

169
2. Categorii de monede în circulaţie
Moneda este un ban de metal care a avut un curs legal pe teritoriul
unui stat.
Banul este marfa care îndeplineşte rolul de echivalent general în
raport cu celelalte mărfuri.
Bancnota este un bilet de bancă cu acoperire în aur.
În circulaţia monetară sunt întâlnite mai multe categorii de monedă:
a) Moneda efectivă sau manuală o constituie însemnele monetare
utilizate în circulaţie în numerar, fiind confecţionată din metal sau din
hârtie.
b) Moneda de cont sau bancară este o monedă care nu se vede, ea
apărând doar în scripte. Circulaţia banilor scripturali are loc prin
intermediul documentelor bancare – viramente, cecuri, ordine de plată.
c) Aurul îndeplineşte rolul de monedă universală. Aurul utilizat în
tranzacţiile bancare se prezintă sub formă de lingouri cu titlu de 995‰ sau
24 karate.
d) Moneda convenţională nu are existenţă materială propriu-zisă, este
utilizată de grupări de state pentru exprimarea valorică a schimburilor şi
tranzacţiilor dintre ele şi se stabileşte pe baza unui coş valutar. Cele mai
cunoscute monede convenţionale sunt E.C.U. şi D.S.T. (Drepturi Speciale
de Tragere).
e) Moneda de calcul este moneda aleasă de părţile contractante
pentru măsurarea drepturilor şi obligaţiilor reciproce.
f) Moneda fiduciară sau de încredere este moneda de hârtie având o
valoare de schimb convenţională, ce serveşte ca instrument de schimb doar
în interiorul unei ţări.
g) Moneda electronică se aseamănă cu moneda scripturală (nu are o
existenţă efectivă), materializându-se în impulsuri pe suport magnetic în
faza iniţială sau, ulterior, în memoria microprocesoarelor integrate în
cartelele cu rol de cec electronic.
3. Rolul Băncii Naţionale
Principalele atribuţii ale BNR sunt:
a) Emisiunea şi circulaţia însemnelor monetare;
b) Schimbarea însemnelor monetare;
c) Operaţiuni pe contul statului;
d) Stabilirea şi menţinerea rezervelor internaţionale.
4. Euro – moneda europeană
a) Avantajele Euro;
b) Costurile pe care le prezintă Euro.

170
5. Inflaţia
a) Formele de manifestare
b) Consecinţele inflaţiei asupra politicii financiare a statului:
- în plan economic;
- în plan social.

III. SISTEMUL BUGETELOR PUBLICE


1. Bugetul public
Natura juridică a bugetului de stat
În literatura de specialitate au fost exprimate opinii diferite privind
natura juridică a bugetului de stat.
1. Teoria care consideră bugetul de stat act – condiţiune de natură
administrativă se bazează pe împrejurarea că, în statele moderne, prin
bugetele de stat se condiţionează veniturile şi cheltuielile publice sub
aspecte parţial diferite, dar comune actelor administrative de această natură.
2. Teoria care susţine că bugetul de stat are natură juridică atât de
lege, cât şi de act administrativ consideră că bugetul este lege în părţile lui
creatoare de dispoziţii generale şi act administrativ în părţile lui creatoare
de acte individuale şi concrete.
3. Teoria naturii juridice de lege a bugetului de stat are în vedere
faptul că lege este orice decizie emanată de la puterea legislativă şi, cum
bugetul de stat este o decizie a legislativului, el este o lege propriu-zisă. Şi
în ţara noastră, ţinând seama de Legea nr. 500/2002, bugetul de stat are
natură juridică de lege.
Reforma bugetară
O componentă esenţială a mecanismului financiar o reprezintă
finanţele publice. Pentru reglementarea acestora s-a elaborat şi adoptat
Legea nr. 10/1991 privind finanţele publice, care reprezintă o adevărată
constituţie financiară a României moderne. Cea mai mare parte a legii este
consacrată principiilor de elaborare, aprobare, execuţie şi încheiere a
bugetului public.
Legea a instituit conceptul de buget public naţional în locul celui de
buget de stat:
- noţiunea de public delimitează acest buget de bugetele proprii sau
bugetele de venituri şi cheltuieli – instrumente utilizate în literatura
financiară şi în practica agenţilor comerciali; totodată, exprimă specificul
domeniului respectiv – „finanţele publice”;
- expresia de naţional înseamnă că bugetul include toate veniturile şi
cheltuielile de natură publică ale ţării.
171
Bugetul public naţional cuprinde patru categorii de bugete publice, şi
anume: bugetul de stat; bugetele locale; bugetul asigurărilor sociale de stat:
bugetele fondurilor speciale.
Legea nr. 10/1991 a fost înlocuită ulterior de Legea nr. 72/1996, iar
aceasta din urmă prin Legea nr. 500/2002, care menţine, în principal,
prevederile Legii nr. 10/1991 cu unele îmbunătăţiri. Astfel, se instituie un
sistem unitar de bugete, care cuprinde: a) bugetul de stat; b) bugetul
asigurărilor sociale de stat; c) bugetele locale; d) bugetele fondurilor
speciale; e) bugetul trezoreriei statului; f) bugetele instituţiilor publice
autonome; g) bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din
bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat şi bugetele fondurilor
speciale; h) bugetele instituţiilor publice finanţate integral din venituri
proprii; i) bugetele fondurilor provenite din credite externe contractate sau
garantate de stat şi a căror rambursare a dobânzii şi alte costuri se asigură
din fonduri publice; j) bugetul fondurilor externe nerambursabile.
Noua lege prevede posibilitatea ca, prin legea bugetară anuală, să se
prevadă: sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat şi criterii de
determinare a acestora pe unităţi administrativ – teritoriale; transferuri
consolidabile care să constituie venituri ale bugetelor unităţilor admi-
nistrativ-teritoriale.
Dreptul bugetar şi principiile acestuia
Dreptul bugetar cuprinde totalitatea normelor juridice financiare care
reglementează conţinuturile bugetelor publice şi procedura de elaborare,
aprobare, execuţie şi încheiere a acestor bugete, precum şi responsabilităţile
instituţiilor publice.
Principiile de drept bugetar sunt reguli care stau la baza elaborării şi
executării bugetului public, fiind cunoscute sub următoarele denumiri:
Principiul universalităţii implică includerea în bugetul public a
veniturilor şi cheltuielilor cu sumele lor integrale, în sume brute. Principiul
unităţii bugetare implică înscrierea într-un singur act a tuturor veniturilor şi
cheltuielilor publice.
Neafectarea veniturilor bugetare înseamnă că, prin perceperea lor,
veniturile bugetare se depersonalizează, adică servesc la acoperirea chel-
tuielilor publice privite în ansamblul lor. Deci, nu este permisă perceperea
unui venit public pentru finanţarea unei anumite cheltuieli publice.
Principiul anualităţii bugetului public implică faptul că durata de
timp pentru care Parlamentul autorizează Guvernul să încaseze veniturile
publice şi să efectueze cheltuieli publice este limitată, de obicei, la un an.

172
Principiul specializării bugetare impune ca nici un venit public să nu
poată fi instituit decât cu acordul Parlamentului, iar cheltuielile publice să
se aprobe pe principalele destinaţii, nu numai ca sumă globală .
Principiul echilibrării bugetului public implică faptul că bugetul public
trebuie să fie echilibrat, adică veniturile sale să acopere integral cheltuielile.
Principiul publicităţii bugetare instituie cerinţa ca bugetul public să
fie adus la cunoştinţa opiniei publice prin mijloace de publicitate.
Principiul unităţii monetare – toate operaţiunile bugetare se exprimă
în monedă naţională.
Competenţe de aprobare a bugetelor publice anuale
Bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat se aprobă de
către Parlament prin legi separate. Guvernul are atribuţia de a elabora
proiectul legii bugetului de stat şi al celui al asigurărilor sociale de stat,
precum şi al contului anual de execuţie şi le supune separat spre aprobare
Parlamentului. După aprobare, Guvernul răspunde de realizarea
prevederilor din cele două bugete publice.
Bugetele locale, potrivit Constituţiei României, se elaborează, se
aprobă şi se execută în condiţiile legii. Această normă de trimitere se referă
la Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 45/2003 privind finanţele publice
locale, în vigoare de la 01.01.2004, care prevede că bugetele locale se
aprobă de către consiliile locale, consiliile judeţene şi Consiliul general al
Municipiului Bucureşti. Legea prevede că fiecare comună, oraş, municipiu,
sector al Municipiului Bucureşti întocmeşte bugetul local în condiţii de
autonomie. Între aceste bugete nu există relaţii de subordonare.
Bugetele instituţiilor publice, conform art. 6 din Legea privind
finanţele publice, se aprobă diferit, în raport de sursa de finanţare, astfel:
a) bugetele instituţiilor publice finanţate integral sau parţial din bugetul de
stat sau din bugetele locale se aprobă de către organul ierarhic superior al
instituţiilor publice, dacă legea nu prevede altfel; b) bugetele instituţiilor
care se finanţează integral din venituri proprii se aprobă de către organul de
conducere al instituţiei respective, cu acordul organului ierarhic.
2. Elaborarea şi aprobarea bugetului statului, a bugetului
asigurărilor sociale de stat şi a bugetelor fondurilor speciale
Iniţiativa bugetară
În ţara noastră, potrivit Constituţiei României, proiectul bugetului de
stat şi cel al bugetului asigurărilor sociale de stat se elaborează anual de
către Guvern care le supune aprobării Parlamentului prin proiecte separate.
Elaborarea se face pe baza elementelor prevăzute de Legea nr. 500/2002.
173
Evaluarea veniturilor şi cheltuielilor
La evaluarea volumului veniturilor şi cheltuielilor bugetare se
utilizează mai multe metode, dintre care mai importante sunt:
a) Metoda autonomă sau a penultimei, care constă în evaluarea
forfetară a veniturilor şi a cheltuielilor bugetare pe baza rezultatelor
obţinute în penultimul an, corectate cu eventualele modificări determinate
de schimbarea legislaţiei sau de alte măsuri adoptate până la data întocmirii
proiectului de buget.
b) Metoda majorării sau diminuării are în vedere rezultatele
executării bugetului de stat obţinute în ultimii ani, pe baza cărora se
stabileşte rata medie a creşterii–descreşterii veniturilor, respectiv a
cheltuielilor bugetare. În raport cu această medie se procedează la
dimensionarea veniturilor şi cheltuielilor bugetare pentru anul viitor.
c) Metoda evaluării directe a veniturilor şi cheltuielilor bugetare are
în vedere dimensionarea fiecărei categorii de venituri sau destinaţii de
cheltuieli în raport cu preliminariile pe anul în curs şi cu previziunile
privind dezvoltarea economiei în perioada următoare.
În ţara noastră, aflată în perioada de tranziţie spre economia de piaţă,
ceea ce prezumă schimbări importante de la an la an, se utilizează metoda
de evaluare directă a veniturilor şi cheltuielilor bugetului de stat.
Se utilizează metode moderne de elaborare a bugetului pe programe.
Procedura de aprobare a bugetului de stat
Potrivit Constituţiei României, bugetul de stat se aprobă de către
Parlamentul României în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului.
Prima etapă:
- În aplicarea normei constituţionale, Legea privind finanţele publice
prevede că Guvernul, după ce îşi însuşeşte proiectul bugetului de stat
întocmit de către Ministerul Finanţelor Publice, îl supune Parlamentului
spre aprobare însoţit de un raport privind situaţia macroeconomică a ţării
pentru anul următor şi proiecţia bugetului pentru următorii 3 ani.
- Examinarea şi avizarea de fond a proiectului bugetului de stat, în
prima etapă, se fac de către comisiile permanente de buget şi finanţe ale
fiecărei Camere, precum şi de alte comisii permanente interesate. Pe baza
dezbaterilor ce au loc şi a avizelor şi propunerilor primite, comisiile
permanente de buget şi finanţe reunite întocmesc un raport comun care va
fi supus aprobării prin vot.
A doua etapă:
- În cadrul şedinţei comune a celor două Camere, Guvernul prezintă
motivele care au condus la elaborarea proiectului de buget de stat şi a

174
proiectului legii bugetare cu conţinutul dat, precum şi situaţia macro-
economică a ţării şi proiecţia bugetului în următorii 3 ani.
- După adoptare, proiectul de lege bugetară şi proiectul de buget se
înaintează preşedintelui României în vederea promulgării, potrivit art. 77
din Constituţia României.
Din art. 138 alin. 2 şi 3 din Constituţia României rezultă că bugetul
asigurărilor sociale de stat se elaborează separat de bugetul de stat şi se
aprobă prin lege separată. Bugetele celorlalte sisteme autonome de
asigurări sociale, potrivit legii, se aprobă de organele de conducere proprii
cu avizul Ministerului Muncii şi Solidarităţii Sociale şi al Ministerului
Finanţelor Publice.
3. Execuţia şi încheierea bugetului de stat, a bugetului
asigurărilor sociale şi a bugetelor fondurilor speciale
Atribuţiile Guvernului şi ale Ministerului Finanţelor Publice
Conducerea generală a activităţii executive în domeniul finanţelor
publice aparţine Guvernului. În realizarea acestei competenţe, Guvernul
examinează periodic situaţia financiară pe economie, execuţia bugetului
public şi stabileşte măsuri pentru îmbunătăţirea echilibrului bugetar. Pe
lângă această competenţă generală, prin legile bugetare anuale se pot stabili
drepturi şi obligaţii suplimentare pentru Guvern.
Legea privind finanţele publice instituie răspunderea Ministerului
Finanţelor Publice pentru realizarea bugetului de stat, precum şi pentru
luarea măsurilor privind asigurarea echilibrului bugetar şi aplicarea politicii
fiscal - bugetare a statului. Ministerul Finanţelor Publice are atribuţii
concrete în ce priveşte : repartizarea pe trimestre a veniturilor şi
cheltuielilor; deschiderea de credite bugetare; introducerea unor modificări
în bugetele ordonatorilor principali de credite şi în structura bugetului de
stat; controlul preventiv şi de gestiune asupra veniturilor şi cheltuielilor
publice; conducerea trezoreriei naţionale.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare
Conform legii privind finanţele publice (Legea nr. 500/2002), repar-
tizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor publice are loc în funcţie de
următorii factori: a) termenele legale de încasare a veniturilor; b) termenele
şi posibilităţile de finanţare a deficitului bugetar; c) perioada în care este
necesară efectuarea cheltuielilor.
Aprobarea repartizării pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor
bugetare este dată în competenţa: Ministerului Finanţelor Publice, pe
capitole de cheltuieli şi, în cadrul acestora, pe titluri, la propunerea
ordonatorilor principali de credite şi a organelor teritoriale ale Ministerului
175
Finanţelor Publice, pentru cotele sau sumele defalcate din venituri ale
bugetului de stat şi pentru transferuri din bugetul de stat, pe structura
aprobată pentru bugetele locale; ordonatorilor principali de credite, pentru
bugetele proprii şi ale unităţilor subordonate, precum şi pe celelalte sub-
diviziuni ale clasificaţiei bugetare; ordonatorilor secundari de credite, pentru
bugetele proprii şi pentru bugetele ordonatorilor terţiari de credite bugetare.
Realizarea veniturilor şi efectuarea cheltuielilor bugetare
Execuţia părţii de venituri. În conformitate cu Legea nr. 500/2002
privind finanţele publice, veniturile bugetare sunt formate din impozite,
taxe, contribuţii şi alte vărsăminte stabilite de lege. Această prevedere se
corelează cu altă dispoziţie din aceeaşi lege care interzice a se încasa vreun
impozit, vreo taxă sau alte obligaţii de natura acestora dacă nu au fost
stabilite prin lege. Aceste dispoziţii consacră caracterul legal al veniturilor
bugetare. Se utilizează patru procedee de stabilire a veniturilor publice (a se
vedea manualul).
Execuţia părţii de cheltuieli presupune finanţarea integrală şi la timp
a sarcinilor bugetului de stat. Ordonatorii principali de credite ai bugetului
de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale
sunt conducătorii autorităţilor publice, miniştrii şi conducătorii celorlalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale.
Ordonatorii principali de credite au dublă competenţă: repartizează
creditele bugetare pe unităţi ierarhic inferioare în raport cu sarcinile
acestora şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu cu
respectarea dispoziţiilor legale. Ei au legătură directă cu bugetul de stat.
Ordonatorii secundari de credite primesc credite de la ordonatorii
principali pentru nevoile instituţiilor pe care le conduc sau pentru a le
repartiza unităţilor subordonate. Ordonatorii secundari de credite nu au
legătură cu bugetul de stat. Ei au, de asemenea, dublă competenţă: aprobă
cheltuielile din bugetele proprii ale instituţiilor publice pe care le conduc şi
repartizează credite bugetare unităţilor ierarhic inferioare pe care le conduc.
Ordonatorii terţiari de credite sunt conducătorii instituţiilor publice
cu personalitate juridică în subordinea unor instituţii publice finanţate din
bugetul de stat. Aceşti ordonatori de credite au competenţa limitată la
utilizarea creditelor bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru nevoile
instituţiilor pe care le conduc.
Toţi ordonatorii de credite răspund pentru creditele bugetare.

176
Serviciul trezorerie
Tezaurul public este serviciul financiar care îndeplineşte funcţia de
trezorier al serviciilor statului. Tezaurul execută operaţiunile financiare ale
statului în vederea procurării şi cheltuirii mijloacelor băneşti necesare
pentru îndeplinirea funcţiilor acestuia (efectuează încasările şi plăţile
bugetare, ţine contabilitatea acestor operaţiuni, gestionează disponibilităţile
bugetare etc.).
Funcţiile tezaurului public: a) rezervor de resurse, deoarece este casa
fictivă care conţine toate veniturile statului; b) bancher al bugetului de stat,
prin faptul că, în cazul în care apar goluri temporare de casă în execuţia
bugetului, acestea pot fi acoperite până la încasarea veniturilor pe seama
resurselor aflate în conturile trezoreriei statului. Operaţiunile pe care le face
trezoreria ca bancher se împart în: operaţiuni bugetare, care cuprind numai
încasarea veniturilor publice şi efectuarea plăţii cheltuielilor bugetare;
operaţiuni de trezorerie, care includ operaţiuni specifice unui bancher, şi anu-
me centralizare, repartizare, transferuri de fonduri, acordare de avansuri
bugetului.
Formarea şi utilizarea resurselor trezoreriei statului. Trezoreria
generală a statului cuprinde operaţiuni de încasare şi plăţi care se referă la:
veniturile şi cheltuielile bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de
stat şi bugetele locale; veniturile şi cheltuielile bugetelor fondurilor
speciale; veniturile şi cheltuielile instituţiilor publice, care, potrivit
reglementărilor legale, se administrează în regim bugetar; datoria publică
internă şi externă, inclusiv datoria şi plata serviciului datoriei publice
interne şi externe; alte venituri şi cheltuieli ale sectorului public
reglementate prin dispoziţii legale. Resursele se utilizează pe destinaţii.
Bugetul trezoreriei statului se elaborează, se administrează şi se
execută de către Ministerul Finanţelor Publice. Acest buget se elaborează
anual şi se prezintă spre aprobare Guvernului, pe surse de venituri şi
destinaţii de cheltuieli.
Contul general al trezoreriei statului funcţionează la Banca
Naţională a României, iar soldul activ al acestuia se formează din
disponibilităţile trezoreriei centrale din Ministerul Finanţelor Publice şi din
disponibilităţile trezoreriilor din cadrul serviciilor descentralizate ale
Ministerului Finanţelor Publice.

177
Creanţele trezoreriei statului, care rezultă din gestionarea
împrumuturilor externe guvernamentale, precum şi din alte operaţiuni
derulate prin trezoreria statului, se urmăresc şi se execută în condiţiile
prevăzute de reglementările legale pentru creanţele bugetare - O.G.
nr 66/1994 (art.11); dreptul de a cere executarea silită a acestor creanţe se
prescrie în 25 de ani. Efectele încheierii exerciţiului bugetar sunt foarte
importante.
Contul general anual de execuţie a bugetului de stat şi, respectiv, a
bugetului asigurărilor sociale de stat, precum şi conturile anuale de
execuţie a bugetelor fondurilor speciale şi contul general al datoriei
publice a statului
Legea privind finanţele publice instituie obligaţia Guvernului de a
prezenta contul general anual de execuţie a bugetului de stat şi a bugetului
asigurărilor sociale de stat şi a bugetelor fondurilor speciale. Ordonatorii
principali de credite au obligaţia de a întocmi şi prezenta la Ministerul
Finanţelor Publice dări de seamă contabile trimestriale şi pentru fiecare
exerciţiu bugetar anual expirat.
Ministerul Finanţelor Publice, pe baza acestor dări de seamă şi a
conturilor privind execuţia de casă a bugetului de stat, bugetului
asigurărilor sociale de stat şi a bugetelor fondurilor speciale prezentate de
organele de specialitate ale administraţiei publice, elaborează lucrările
privind contul general anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului
asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale pe care le
prezintă Guvernului. Guvernul, după analiza şi definitivarea contului
general anual de execuţie, trebuie să-l prezinte spre aprobare Parlamentului,
până la data de 1 iulie a anului următor celui de execuţie.
Contul anual de execuţie a bugetului de stat, a bugetului asigurărilor
de stat şi celelalte conturi anuale de execuţie se aprobă prin lege, după
verificarea de către Curtea de Conturi. Competenţa de aprobare a contului
general anual de execuţie a bugetului de stat aparţine Parlamentului.
Raportul public anual, pe care Curtea de Conturi îl înaintează
Parlamentului, este un document care furnizează informaţii concrete
privind execuţia conturilor publice examinate. Curtea de Conturi prezintă
Parlamentului observaţii asupra conturilor de execuţie a bugetelor publice
supuse controlului său în termen de 6 luni de la primirea de la Guvern a
contului anual de execuţie a bugetului de stat.

178
4. Execuţia şi încheierea bugetelor locale
Veniturile şi cheltuielile prevăzute de bugetele locale se repartizează
pe trimestre, în funcţie de doi factori: a) termenele legale de încasare a
veniturilor; b) perioada în care este necesară efectuarea cheltuielilor.
Repartizarea pe trimestre a veniturilor şi cheltuielilor bugetare se
aprobă de către: Ministerul Finanţelor Publice, pentru sumele defalcate din
unele venituri ale bugetului de stat şi pentru transferurile de la acest buget,
pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale;
Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale, pentru bugetele de
credite proprii şi bugetele instituţiilor şi serviciilor publice subordonate.
Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt preşedinţii
consiliilor judeţene, primarul general al Municipiului Bucureşti şi primarii
celorlalte unităţi administrativ-teritoriale.
Conducătorii instituţiilor sau serviciilor publice cu personalitate
juridică din subordinea fiecărui consiliu local, judeţean sau al Municipiului
Bucureşti sunt, după caz, ordonatori de credite secundari sau terţiari.
Ordonatorii principali de credite repartizează creditele bugetare, aprobate
prin bugetele locale, pe unităţi ierarhice inferioare, în raport cu sarcinile
acestora şi aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii. Ordonatorii
secundari de credite repartizează creditele bugetare aprobate pe unităţi
ierarhic inferioare, ai căror conducători sunt ordonatori terţiari de credite, şi
aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii. Ordonatorii terţiari de
credite utilizează creditele bugetare care le-au fost repartizate numai pentru
nevoile instituţiilor pe care le conduc.
Ordonatorii principali şi secundari de credite au o dublă competenţă
(repartizarea creditelor bugetare pe unităţi ierarhic inferioare şi aprobarea
efectuării cheltuielilor din bugetele proprii); ordonatorii terţiari de credite au o
singură competenţă (aprobă utilizarea creditelor bugetare care le-au fost
repartizate).
Execuţia de casă a bugetelor locale se efectuează prin unităţile
teritoriale ale trezoreriei statului, evidenţiindu-se în conturi distincte: venituri
bugetare pe structura clasificaţiei bugetare; cheltuielile în limita creditelor
aprobate şi destinaţiei stabilite; alte operaţiuni financiare ale ordonatorilor de
credite bugetare dispuse de aceştia; venituri proprii şi cheltuieli dispuse de
aceştia pe instituţii publice locale şi categorii de resurse.
Metodologia de elaborare şi execuţie a bugetelor locale se stabileşte
de către Ministerul Finanţelor Publice.
179
IV. SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE
1. Noţiunea şi clasificarea cheltuielilor publice şi bugetare
Cheltuielile publice cuprind următoarele categorii de cheltuieli:
a) cheltuieli bugetare, care se constituie din resursele financiare
publice cuprinse în :bugetul de stat; bugetul asigurărilor sociale; bugetele
locale; bugetele instituţiilor publice autonome;
b) cheltuieli acoperite din fonduri cu destinaţie specială;
c) cheltuieli extrabugetare, care se efectuează din resurse financiare
publice constituite în afara bugetelor publice (lit. a);
d) cheltuieli efectuate din bugetul trezoreriei publice.
Cheltuielile publice se particularizează prin trei caracteristici: are loc o
întrebuinţare a unor fonduri băneşti; întrebuinţarea fondurilor băneşti este
făcută de stat prin autorităţile sau instituţiile sale publice ori de unităţi
administrativ-teritoriale; fondurile băneşti sunt întrebuinţate în interes public.
Clasificarea cheltuielilor publice poate fi teoretică sau oficială şi
legală:
Clasificarea teoretică poate avea la bază diferite criterii:
1) după criteriul economic, cheltuielile publice pot fi împărţite în
două grupe: cheltuieli ce reprezintă un consum de venit naţional
(neproductive); cheltuieli ce reprezintă un avans naţional (productive);
2) din punct de vedere al destinaţiei, cheltuielile publice se clasifică
legal în: cheltuieli curente (cheltuieli de personal, materiale şi servicii,
subvenţii, transferuri, dobânzi aferente datoriei publice etc.); cheltuieli de
capital (cheltuieli pentru investiţii şi pentru rezervele materiale, naţionale şi
de mobilizare); împrumuturi de acordat; rambursări de credite externe şi
plăţi de dobânzi şi comisioane aferente acestora.
Tot după criteriul destinaţiei, cheltuielile pot fi grupate în: cheltuieli
în domeniul sănătăţii; cheltuieli pentru susţinerea unor programe prioritare
de cercetare; cheltuieli în domeniul economic; cheltuieli pentru apărare,
ordine publică şi siguranţă naţională; cheltuieli pentru finanţarea admi-
nistraţiei publice centrale şi locale; cheltuieli rezultând din datoria publică.
Clasificarea legală şi oficială este instituită fie prin acte normative
ale organismelor internaţionale, fie prin acte normative ale statelor.
ONU clasifică cheltuielile pe destinaţie după cum urmează: servicii
publice generale – administraţie, ordine publică, securitate etc.; apărare;
educaţie; sănătate; acţiuni economice, servicii comunale.
180
Clasificarea oficială şi legală a cheltuielilor publice făcută prin acte
normative emanând de la autorităţile unui stat este cea făcută prin legea
bugetară şi prin clasificarea bugetară.
Criteriile de grupare, pe baza cărora se înscriu cheltuielile în Legea
bugetului în ţara noastră, sunt cele definite de clasificaţia bugetară, şi
anume gruparea economică şi gruparea funcţională.
a) Gruparea economică:
I. Cheltuieli curente: cheltuieli de personal, cheltuieli materiale şi
servicii, subvenţii şi transferuri, dobânzi la datoria publică, rezerve;
II. Cheltuieli de capital: cheltuieli pentru investiţii; rezerve materiale
naţionale şi de mobilizare;
III. Împrumuturi de acordat;
IV. Rambursarea de credite externe şi plăţi de dobânzi şi comisioane
aferente acestora.
b) Gruparea funcţională:
Partea I: servicii publice generale - autorităţi publice;
Partea a II-a: apărarea, ordinea publică şi siguranţa naţională -
ordinea publică şi siguranţa naţională;
Partea a III-a: cheltuieli social-culturale - învăţământ, sănătate,
cultură, asistenţă socială, pensii, indemnizaţii etc.;
Partea a IV-a: servicii şi dezvoltare publică, locuinţe, mediu şi ape;
Partea a V-a: acţiuni economice – industrie, agricultură, silvicultură,
transporturi, comunicaţii, alte acţiuni economice;
Partea a VI-a : alte acţiuni – cercetare ştiinţifică;
Partea a VII-a : transferuri din bugetul de stat:
- pentru asigurări şi protecţie socială a populaţiei, pentru energie
termică şi transport urban;
- pentru investiţii;
- pentru investiţii finanţate din împrumuturi externe;
- pentru fondul de risc şi de accidente, pentru protecţia persoanelor
cu handicap;
- pentru fondul special, pentru plata pensiilor şi a altor drepturi de
asigurări sociale ale agricultorilor;
Partea a VIII-a: împrumuturi acordate pentru finanţarea unor obiective
aprobate prin convenţii bilaterale sau acorduri interguvernamentale;
Partea a IX-a: plăţi de dobânzi şi alte comisioane aferente datoriei
publice;
Partea a X-a: fonduri de rezervă.

181
2. Cheltuieli pentru sănătate
Sunt destinate plăţii personalului din sistemul medical, întreţinerii,
funcţionării şi dotării dispensarelor, policlinicilor, spitalelor, centrelor de
diagnosticare şi tratament, staţiilor de salvare etc., precum şi investiţiilor
pentru lărgirea şi modernizarea bazei tehnico - materiale. Începând cu anul
1998, a intrat în vigoare Legea asigurărilor sociale de sănătate 145/1997
prin care au luat fiinţă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi casele de
asigurări de sănătate judeţene şi a municipiului Bucureşti, Casa Asigurărilor
de Sănătate a Apărării, Ordinii Publice, Siguranţei Naţionale şi Autorităţii
Judecătoreşti şi Casa de Asigurări de Sănătate a Transporturilor.
Fondul Casei Naţionale şi al caselor judeţene se formează din:
contribuţii ale persoanelor fizice şi juridice; subvenţii de la bugetul de stat şi
de la bugetele locale; alte venituri. Fondurile de asigurări de sănătate se
utilizează pentru: plata medicamentelor şi a serviciilor medicale acordate;
cheltuieli de administrare şi funcţionare; fond de redistribuire; fond de
rezervă. Din bugetul de stat se suportă următoarele cheltuieli: pentru
investiţii legate de construirea unor unităţi sanitare şi pentru dotarea cu
aparatură medicală; pentru activitatea de diagnostic, curativă şi de
reabilitare de importanţă naţională, pentru recuperarea capacităţii de muncă.
Cheltuieli pentru asistenţă şi protecţie socială
Cheltuielile pentru asistenţă şi protecţie socială sunt destinate
întreţinerii căminelor de bătrâni şi pensionari, căminelor de primire a
minorilor, plăţii alocaţiilor de stat pentru copii, ajutoarelor pentru mamele
cu mulţi copii, pensiilor şi ajutoarelor băneşti acordate veteranilor,
văduvelor şi invalizilor de război.
Cheltuielile pentru apărare au o creştere în ultimii ani.

V. TEORIA GENERALĂ A IMPOZITELOR


1. Consideraţii introductive
Definirea impozitului şi a taxelor
Impozitul este definit ca fiind plata bănească obligatorie, generală şi
definitivă, efectuată de persoane fizice şi juridice, în favoarea bugetului
statului, în cuantumul şi la termene precis stabilite de lege, fără obligaţia din
partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct şi imediat.

182
Trăsături specifice: este o obligaţie bănească, şi nu una de prestaţii
personale, element ce-l diferenţiază faţă de orice alte obligaţii neexprimate
şi necalculate în bani; natura de plată generală rezultă din obligaţia care se
referă la grupe sau categorii de contribuabili, şi nu la subiecţi individual
determinaţi; caracterul definitiv al impozitului evidenţiază lipsa unei
obligaţii de restituire direct către contribuabili a sumei percepute; caracterul
unilateral al obligaţiei, în sensul că beneficiarul necondiţionat al plăţii este
statul sau unităţile administrativ-teritoriale, iar contribuabilul nu dobândeşte
vreun drept corelativ; noţiunea de impozit cuprinde elemente de stabilire a
obligaţiei fiscale în sarcina contribuabililor (procedura pentru identificarea
şi determinarea în concret a subiectului şi obiectului impunerii).
Taxele: sunt plăţi făcute de persoanele fizice sau juridice, de regulă
pentru servicii prestate sau activităţi efectuate în favoarea acestora de către
instituţii publice.
După modul de stabilire a cuantumului lor, taxele pot fi fixe sau
forfetare, proporţionale sau progresive ori regresive.
Deosebiri între taxe şi impozit: a) impozitului îi lipseşte total
obligaţia prestării unui serviciu direct şi imediat din partea statului, pentru
taxe statul prestează unele servicii; b) cuantumul lor se determină diferit: la
impozit, în funcţie de baza impozabilă, în timp ce mărimea taxei este
influenţată de natura serviciului prestat; c) termenele de plată sunt stabilite
la date fixe, pentru impozit; după efectuarea prestaţiei sau în momentul
solicitării, pentru taxe.
Principii de bază ale sistemului fiscal
Principiile sistemului fiscal definite de Maurice Allais, laureat al
premiului Nobel, sunt: individualitatea – fiscalitatea trebuie să constituie un
mijloc de asigurare pentru deplina dezvoltare a personalităţii fiecărui
cetăţean corespunzător propriilor sale aspiraţii; nediscriminarea – impozitul
să fie stabilit potrivit unor reguli unitare pentru toţi, fără discriminări directe
sau indirecte pentru unele grupe sociale; impersonalitatea – stabilirea şi
prelevarea impozitului nu trebuie să implice cercetări de tip inchizitorial
asupra vieţii persoanelor sau asupra gestiunii întreprinderilor; neutralitatea
– impozitul nu trebuie să contravină unei mai bune administrări a
economiei, dimpotrivă, el trebuie să stimuleze realizarea unei economii mai
eficiente; legitimitatea – pe cât posibil, veniturile provenind din serviciile
efectuate în folosul colectivităţii, cum sunt veniturile din muncă, venituri
183
din asumarea unor riscuri, trebuie să fie considerate ca legitime, respectiv
meritate şi să nu fie impozabile; lipsa de arbitrariu – impozitul trebuie să
fie prelevat potrivit unor principii simple, clare şi care să nu poată să dea
loc la nici un arbitrariu. A se vedea şi „Principiile fiscalităţii” din Art.3
al Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal (M.Of. nr. 927 din 23 decembrie
2003).

2. Categorii de impozite şi de contribuabili


Clasificarea impozitelor şi taxelor
În funcţie de forma în care se obţin de către stat:
• impozite în natură – având forma prestaţiilor sau dărilor în natură
(frecvente în orânduirile sclavagistă şi feudală);
• impozite pecuniare – îmbracă forma bănească de percepere.
În funcţie de obiectul impunerii, impozitele şi taxele îmbracă trei
forme: impozite şi taxe pe avere – impozit pe clădiri, teren; impozite şi taxe
pe venit – se stabilesc şi se percep asupra veniturilor contribuabililor;
impozite sau taxe pe cheltuieli.
În funcţie de modul de percepere: impozite directe, care se stabilesc
şi se percep nemijlocit de la persoanele fizice sau juridice pentru veniturile
sau bunurile prevăzute de lege; impozite indirecte, care se stabilesc asupra
vânzării de bunuri sau prestării unor servicii.
La rândul lor, impozitele directe pot fi grupate, în funcţie de criteriile
avute în vedere la stabilirea şi perceperea lor, după cum urmează: impozite
reale, stabilite asupra unor obiecte materiale (case, terenuri, produse etc.);
impozite personale, care au în vedere, în principal, persoana
contribuabilului, în conexiune cu veniturile sau averea sa.
În acelaşi timp, impozitele indirecte sunt categorisite, în raport cu
diferite caracteristici, în: impozite sau taxe de consumaţie, percepute asupra
produselor şi serviciilor de primă necesitate, prin adăugarea lor la preţul de
vânzare; monopolurile fiscale; taxe vamale; alte impozite sau taxe.
În funcţie de scopul urmărit, avem următoarele categorii de impozite:
impozite financiare, impozite de ordine.
Categoriile de contribuabili şi impozitele datorate de aceştia
Contribuabilii pot fi grupaţi în două mari categorii: persoane juridice
şi persoane fizice.
184
Persoanele juridice, la rândul lor, pot fi grupate, din punct de vedere
fiscal, în a) Persoane juridice propriu-zise, categorie care cuprinde:
persoanele juridice cu activitate economică, cum sunt: regiile autonome şi
companii sau societăţi naţionale; societăţile comerciale; organizaţiile
cooperatiste; alţi agenţi economici; b) Persoane juridice fără scop
lucrativ, cum sunt: instituţiile publice; organizaţiile sociale; asociaţiile de
cetăţeni; asociaţiile şi fundaţiile; c) Unităţi economice fără personalitate
juridică, categorie care cuprinde: unităţi economice aparţinând unor
persoane juridice; asociaţia în participaţie; societatea de drept civil.
d) Societăţile străine, cum sunt: societăţi străine; filiale ale societăţilor
străine.
Contribuabilii din grupele a, b şi c datorează:
a) taxa pe valoarea adăugată şi accize;
b) impozitele pe profit, cuprinzând: impozitul pe profitul propriu-zis;
impozitul pe dividende de la societăţile comerciale;
c) contribuţia pentru asigurările sociale şi alte contribuţii la fondurile
sociale;
d) taxa pentru scoaterea definitivă din circuitul agricol a terenurilor
aflate în extravilan şi taxa pentru folosirea terenurilor în alte
scopuri decât pentru producţia agricolă sau silvică;
e) impozitul pe clădiri;
f) alte impozite şi taxe, cum sunt, spre exemplu: taxa asupra
mijloacelor de transport; impozitul pe teren; taxe vamale; taxe de
înregistrare; taxe locale; taxe de timbru;
Contribuabilii din grupa d) datorează: impozit pe unele venituri
specifice realizate de nerezidenţi; unele impozite şi taxe prevăzute la literele
a, b, c, d, e şi f de mai sus.
Persoanele fizice rezidente sau nerezidente datorează diferite
impozite şi taxe. Principalele impozite datorate de persoanele fizice sunt
cele pe venit şi pe avere.

3. Definiţii fiscale
1. Subiectul impozabil (contribuabilul) este o persoană obligată direct
(personal), potrivit legii, să suporte plata unui impozit, taxe sau altui venit
public. Subiectul impozabil poate fi o persoană fizică sau o persoană
juridică, care posedă bunuri sau realizează venituri pentru care legea
185
prevede obligaţia plăţii unui impozit, taxe sau altei obligaţii de plată către
bugetul public.
2. Plătitorul de impozit este persoana obligată să efectueze calcularea
şi plata impozitului, taxei sau altui venit public. În primul rând, plătitorul
este însuşi subiectul impozabil (contribuabilul), care are îndatorirea
personală atât de a suporta propria obligaţie fiscală, cât şi de a plăti efectiv
impozitul datorat. Plătitor poate fi însă şi altă persoană decât contribuabilul.
3. Baza impozabilă este noţiunea utilizată pentru a desemna suma
asupra căreia se aplică o cotă de impozit pentru a se determina cuantumul
impozitului datorat.
4. Cota de impunere se exprimă într-o sumă fixă sau un procent care
se aplică asupra bazei impozabile şi cu ajutorul căreia se calculează suma
impozitului datorat.
Sunt utilizate două categorii de cote de impozite sau taxe: fixe şi
procentuale. Cotele fixe sunt determinate în sumă egală (fixă) pe o anumită
mărime a venitului sau bunului impozabil. Cotele procentuale reprezintă un
anumit procent din venitul sau valoarea bunului impozabil şi pot fi:
proporţionale, progresive sau regresive. (A se vedea definiţiile din art. 7 şi
urm. din Codul fiscal).

VI. IMPOZITAREA PERSOANELOR JURIDICE


I. Impozitarea profitului
1) Impozitul pe profit
1.1. Funcţiile impozitului:
a) sursă certă de alimentare cu venituri a bugetelor publice în
vederea asigurării mijloacelor financiare necesare pentru îndeplinirea
funcţiilor statului;
b) factor de stimulare a activităţii economice. Această funcţie se
realizează prin nivelul ponderat al cotei standard de impunere (16% de la 1
ian. 2005 ) şi prin unele cote reduse pentru anumite domenii sau sectoare de
activitate.
1.2. Definirea contribuabililor
Sunt stabilite cinci categorii de contribuabili, şi anume:
a) persoanele juridice române, pentru profitul impozabil obţinut din
orice sursă, atât în România, cât şi în străinătate;

186
b) persoanele juridice străine care desfăşoară activităţi printr-un
sediu permanent în România, pentru profitul impozabil aferent acelui sediu
permanent;
c) persoanele juridice sau fizice nerezidente care desfăşoară activităţi
în România, într-o asociere ce nu dă naştere unei persoane juridice, pentru
profitul impozabil atribuit fiecărei persoane;
d) persoanele juridice române şi persoanele fizice rezidente, pentru
veniturile realizate atât în România, cât şi în străinătate din asocieri care nu
dau naştere unei persoane juridice;
e) persoanele juridice străine care obţin venituri în România pentru
profitul impozabil aferent acestor venituri, în condiţiile art. 13 lit. d) din
Codul fiscal. Se prevăd unele scutiri de la plata impozitului.
Cota de impunere. Cota standard, de la 1 ianuarie 2005, este de 16%,
cu excepţiile prevăzute de lege. Cota pentru veniturile obţinute din activităţi
desfăşurate în zona liberă este de 5%, până la 31 decembrie 2006.
Baza impozabilă. Ca regulă, profitul impozabil se calculează ca
diferenţă între veniturile realizate din orice sursă şi cheltuielile efectuate
pentru realizarea acestora, dintr-un an fiscal, din care se scad veniturile
neimpozabile şi la care se adaugă cheltuielile nedeductibile, în condiţiile
normelor de aplicare a Codului fiscal.
Veniturile reprezintă sumele sau valorile încasate ori de încasat şi includ:
veniturile din exploatare; veniturile financiare; veniturile excepţionale.
La stabilirea venitului impozabil se vor lua în calcul numai
cheltuielile care concură direct la realizarea veniturilor şi care se găsesc în
costul produselor şi serviciilor.
Venituri neimpozabile, spre exemplu: dividendele primite de o
persoană juridică română de la o altă persoană juridică română; diferenţele
favorabile de valoare a titlurilor de participare; veniturile, respectiv
cheltuielile rezultate din anularea unor datorii sau din recuperarea unor
cheltuieli.
Cheltuielile pot fi: cheltuieli de exploatare; cheltuieli financiare;
cheltuieli excepţionale.
Deducerea unor provizioane şi rezerve
Sunt cheltuieli nedeductibile, spre exemplu: cheltuielile cu impozitul
pe profit datorat; amenzile, confiscările, majorările de întârziere şi
penalităţile de întârziere; cheltuielile cu indemnizaţia de deplasare, în
anumite limite. Unele cheltuieli au o deductibilitate limitată.
187
Amortizarea fiscală are un regim special. La fel pierderile fiscale,
precum şi reorganizările şi lichidările.
Plata impozitului. Regulă: plata se efectuează trimestrial, până la data
de 25 inclusiv a primei luni din trimestrul următor, cu excepţia băncilor
comerciale, care plătesc lunar, până la data de 25 a lunii următoare.
Contribuabilii au obligaţia să prezinte două declaraţii de impunere:
una în cursul anului fiscal, până la termenul de plată, şi una pentru anul
fiscal expirat, până la termenul prevăzut pentru depunerea situaţiilor
financiare. Pentru neplata în termenul legal a impozitului se datorează
majorări de întârziere, iar de la 1 ianuarie 2003, dobânzi şi penalităţi de
întârziere.
Codul fiscal prevede importante aspecte fiscale internaţionale.
Totodată, Codul fiscal stabileşte reguli speciale aplicabile: vânzării-
cesionării proprietăţilor imobiliare şi titlurilor de participare; veniturilor
unui sediu permanent; creditului fiscal.
2. Impozitul pe dividende
Subiecţii impunerii. Impozitul este datorat de: persoanele juridice;
acţionari sau asociaţi ai societăţilor comerciale; beneficiari de dividende.
Subiecţii impunerii pot fi persoane juridice române.
Baza impozabilă. Impozitul se calculează în raport cu suma totală,
care reprezintă dividendele cuvenite fiecărui subiect al impunerii.
Cota de impunere. S-a stabilit procentul de 10% din suma
dividendelor distribuite acţionarilor sau asociaţilor drept cotă de impunere.
Plătitorul impozitului. Subiectul impunerii pentru impozitul pe
dividende este beneficiarul dividendelor. Plătitorul impozitului pe
dividende însă nu este subiectul impunerii, ci o altă persoană, adică însăşi
societatea comercială distribuitoare a dividendelor.
Plata impozitului. Impozitul se reţine de la acţionari sau asociaţi,
după caz, o dată cu plata efectivă a dividendelor. Impozitul reţinut se
plăteşte la bugetul de stat până la data de 25 a lunii următoare celei în care
se plăteşte dividendul.
Dividendele plătite unui nerezident fac obiectul impozitului pe
veniturile nerezidenţilor (Titlul V din Codul fiscal).
II. Impozitele indirecte
1. Taxa pe valoarea adăugată
1.1. Caracteristicile şi avantajele T.V.A. T.V.A. este, mai întâi, un
impozit indirect, adică un impozit general de consum, care se stabileşte
188
asupra operaţiunilor privind transferul bunurilor şi prestărilor de servicii cu
plată sau asimilate acesteia. Are un caracter universal, deoarece se aplică
asupra tuturor bunurilor şi serviciilor economice. O altă trăsătură este aceea
că aplicarea T.V.A. se face numai în ţara în care produsul se consumă. În
consecinţă, tot ce se exportă este scutit de plata acestui impozit.
1.2. Taxa pe valoarea adăugată (T.V.A.) constituie un impozit
general de consum, care se aplică pe fiecare stadiu al circuitului economic
de producţie al produsului final, asupra valorii adăugate realizate de către
producătorii intermediari şi de către producătorul final, inclusiv distribuţia
până la înstrăinarea către consumatorul final.
Valoarea adăugată. Valoarea adăugată constă în diferenţa între
valoarea unui bun obţinut în urma vânzării şi valoarea bunurilor şi
serviciilor care au fost achiziţionate pentru a realiza acest bun.
T.V.A. deductibilă (Input tax). Este T.V.A. inclusă în valoarea pe care
un cumpărător o plăteşte pentru bunurile sau serviciile pe care le
achiziţionează pentru a le utiliza în activitatea sa economică.
T.V.A. colectată (brută/exigibilă). Noţiunea este utilizată în legătură
cu T.V.A., pentru a desemna impozitul datorat asupra vânzărilor de bunuri
şi servicii de către aceia care sunt subiecţi ai impozitului.
1.3. Datorează T.V.A. persoanele fizice sau juridice înregistrate ca
agenţi economici sau autorizate să desfăşoare o activitate economică pe
baza liberei iniţiative, care efectuează operaţiuni de livrări de bunuri sau
prestări de servicii din ţară, de o manieră independentă.
Nu sunt persoane impozabile instituţiile publice (cu unele excepţii) şi
entităţile asimilate de Codul fiscal instituţiilor publice.
Datorează T.V.A. orice persoană juridică sau fizică importatoare, indi-
ferent dacă este sau nu înregistrată ca agent economic, potrivit legii, pentru
importurile de bunuri şi servicii supuse acestui impozit (cu unele excepţii).
Operaţiuni care nu intră în sfera de aplicare a T.V.A.: asociaţiile fără
scop lucrativ, pentru activităţile având caracter social-filantropic; organizaţiile
care desfăşoară activităţi de natură religioasă, politică sau civică; organizaţiile
sindicale, pentru activităţile legate direct de apărarea intereselor colective;
instituţiile publice, pentru activităţile lor administrative, sociale, educative, de
apărare, ordine publică.
1.4. Obiectul impunerii
Fac obiectul impunerii operaţiunilor cu plată sau asimilate acestora,
efectuate, în mod independent, de către persoane fizice sau juridice
referitoare la: livrări de bunuri mobile/şi sau prestări de servicii; transferul
189
dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile între agenţii economici,
precum şi între aceştia şi instituţii publice, nu şi între persoane fizice;
importul de bunuri (art. 128 din Codul fiscal).
Prestări de servicii. Principalele prestări de servicii impuse sunt
următoarele; orice muncă fizică sau intelectuală; lucrări de construcţii-
montaj; transportul de mărfuri şi persoane; închirierea, arendarea şi
concesionarea de bunuri mobile şi imobile (art. 129 din Codul fiscal).
1.5. Locul operaţiunilor impozabile (Teritorialitatea)
Regula generală este aceea că prestările de servicii sunt impuse când
se consideră a fi prestate în România, cu unele excepţii.
Sunt supuse T.V.A. numai operaţiunile referitoare la transferul
dreptului de proprietate asupra bunurilor situate pe teritoriul României (în
condiţiile stabilite de Codul fiscal).
1.6. Baza de impozitare
Taxa pe valoarea adăugată se datorează asupra contravalorii totale
primite sau ce va fi primită, în considerarea livrării de bunuri sau prestări de
servicii, exclusiv taxa pe valoarea adăugată.
T.V.A. se evidenţiază separat, astfel că nu se include în preţ.
Valoarea livrării/prestării, se determină, în principal, în raport de, spre
exemplu, preţurile negociate între vânzător şi cumpărător; tarifele negociate
pentru prestările de servicii.
Importuri. Baza de impunere pentru livrările şi serviciile de import
cuprinde valoarea în vamă, determinată potrivit legii, la care se adaugă
taxele vamale, comisionul vamal, alte taxe şi accizele datorate pentru
bunurile şi serviciile din import.
În baza de impozitare la import se cuprind şi cheltuielile accesorii,
prevăzute de art. 139, alin. (2) din Codul fiscal.
Valoarea în vamă trebuie să rezulte din facturi sau alte documente
emise de exportator, care se depun la organele vamale.
1.7. Faptul generator şi exigibilitatea T.V.A.
Legislaţia T.V.A. stabileşte, în mod concret, care este faptul
generator al T.V.A. Faptul generator ia naştere, de regulă, în momentul
efectuării livrării bunurilor mobile, al transferului proprietăţii bunurilor
imobile sau prestării serviciilor, cu unele excepţii. Exigibilitatea este

190
definită ca „dreptul organului fiscal de a pretinde plătitorului, la o anumită
dată, plata taxei datorate bugetului de stat”.
T.V.A. este exigibilă pentru livrările de bunuri mobile, transferul
proprietăţii bunurilor imobile, prestărilor de servicii la realizarea faptului
generator, cu unele excepţii.
1.8. Regimuri şi cote de impozitare
Regimuri de impozitare. Principalul criteriu pentru aplicarea T.V.A.
îl constituie destinaţia produselor livrate sau serviciilor prestate.
Cotele de impozitare: cota de 19 % este cota standard care se aplică
pentru toate operaţiunile impozabile care nu sunt scutite de T.V.A. sau care
nu sunt supuse unei cote reduse de T.V.A.
Codul fiscal a reintrodus, de la 1 ianuarie 2004, cota redusă de 9%
care se aplică pentru prestările de servicii şi/sau livrările de bunuri
prevăzute expres (art. 140 din Codul fiscal).
1.9. Scutiri de plată T.V.A.
În art. 141 şi urm. din Codul fiscal sunt prevăzute scutiri de plată
T.V.A. pentru numeroase operaţiuni.
1.10. Creditul T.V.A. (regimul deducerilor)
Regula generală. Taxa pe valoarea adăugată datorată pentru livrările
de bunuri şi servicii impozabile este redusă cu T.V.A. plătită pentru
achiziţii şi importuri necesare la activităţile (operaţiunile) supuse taxei.
Modalităţi de recuperare. a) compensarea efectuată de contribuabil
în limita taxei de plată rezultate din decontul lunii anterioare sau din
decontul lunilor anterioare; b) prin compensare cu alte impozite şi taxe
datorate; c) rambursarea efectuată de către organele fiscale.
Plata TVA se face, ca regulă, până la 25 a lunii următoare.
2. Accizele – art. 162 şi urm.
Codul fiscal, adoptat prin Legea nr. 571/2003, stabileşte un nou
regim juridic pentru accize, pe care le împarte în două mari grupe: accize
armonizate şi accize nearmonizate (denumite şi alte accize).
2.1. Accizele armonizate cuprind cele trei categorii de produse care
sunt obligatoriu de impozitat în statele membre ale Uniunii Europene. Este
vorba de următoarele produse din producţia internă sau din export: bere;
vinuri; băuturi fermentate, altele decât bere şi vinuri; produse intermediare;
alcool etilic; produse din tutun; uleiuri minerale şi electricitate. Fiecare din
aceste produse sau grupe de produse au stabilit un regim juridic distinct.
191
În mod special ne referim la: faptul generator şi exigibilitatea; nivelul
şi calculul accizelor; reguli de antrepozitare şi operaţiunile specifice
acesteia; scutiri de accize; marcarea produselor accizabile (toate aceste
probleme sunt dezvoltate în curs).
2.2. Alte produse accizabile (sau „accize nearmonizate”).
Pe lângă cele 3 mari categorii de produse accizabile armonizate cu
UE, fiecare stat poate reglementa în mod liber alte produse accizabile. În
cursul de Drept financiar, bugetar şi fiscal sunt examinate în detaliu: sfera
de aplicare, nivelul şi calculul accizei; plătitorii de accize; scutiri de la plată;
exigibilitatea şi plata accizelor. Este vorba, spre exemplu, de: unele con-
fecţii, bijuterii, produse de parfumerie, diferite aparate, autoturisme; cafea.
Codul fiscal prevede şi numeroase „Măsuri speciale privind
supravegherea producţiei, importului şi circulaţiei unor produse accizabile”
(Titlul VIII, art. 222-246 din Codul fiscal)”.
2.3. Impozitul la ţiţeiul şi gazele naturale din producţia internă este
datorat de agenţii economici autorizaţi care efectuează livrarea produsului.
Cuantumul impozitului este stabilit în sumă fixă pe unitate de măsură, tonă
sau m3.
2.4. O procedură fiscală comună pentru accizele propriu-zise şi
impozitul de mai sus este prevăzută în Codul fiscal şi în Normele aprobate
prin H.G. nr. 44/2004.
3. Taxele vamale
3.1. Categorii de taxe vamale: taxe vamale de import; taxe vamale de
export; taxe vamale de tranzit. Ţara noastră aplică numai taxe vamale de
import.
3.2. Subiecţii impunerii Regula: persoane juridice în al căror obiect
de activitate sunt operaţii de import; persoane fizice autorizate.
Excepţie: persoane fizice neautorizate, pentru bunurile introduse sau
scoase din ţară dacă depăşesc o anumită valoare sau un plafon de valoare
de scutire.
3.3. Cota de impunere. Este prevăzută în Tariful vamal al României
aprobat prin O.G. nr. 26/1993, cu modificările şi completările ulterioare.
Cele mai frecvente cote sunt între 0 – 30%.
3.4. Scutiri de plata taxelor vamale sunt prevăzute pentru produse sau
grupe de produse, în principal în Tariful vamal al României. De asemenea,
unele acorduri internaţionale prevăd reduceri şi scutiri de taxe vamale
pentru produsele ce se importă de România.
192
3.5. Baza impozabilă. Determinarea taxei vamale se face prin
aplicarea cotei (procentului) taxei asupra valorii în vamă a mărfurilor,
exprimată în lei.
3.6. Declaraţia vamală este obligatoriu de întocmit de către
importator, direct sau prin reprezentantul autorizat, şi este însoţită de facturi
şi alte documente, inclusiv dovada plăţii taxelor vamale datorate. Această
declaraţie şi actele constatatoare ale organelor vamale constituie titluri
executorii.
III. Impozitele şi taxele locale (Codul fiscal) art. 247 şi urm.
1. Impozitul pe clădiri
1.1. Subiecţii impunerii
Subiecţi ai impunerii în cazul impozitului pe clădiri sunt proprietarii
de clădiri, indiferent de locul unde sunt situate şi de destinaţia acestora, cu o
singură excepţie. Astfel, conform art. 249 alin. 3 din Cod fiscal (modificat
prin Legea nr.494/2004), „Pentru clădirile proprietate publică sau privată a
statului ori a unităţilor administrativ teritoriale, concesionate, închiriate,
date în administrare ori folosinţă, după caz, impozitul reprezintă sarcină
fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare ori
folosinţă. Sunt prevăzute numeroase şi importante scutiri de la plata impo-
zitului, prevăzute în Codul fiscal şi examinate în cursul de Drept financiar.
1.2. Obiect al impunerii. Fac obiectul impunerii toate clădirile,
indiferent de destinaţia pentru care sunt utilizate. În categoria clădirilor
supuse impunerii se includ şi dependinţele, reprezentând încăperi sau spaţii
situate fie în corpul principal de clădire, fie în afara acesteia.
1.3. Baza de impunere. Legea face deosebire, în ce priveşte baza de
impozitare, între modul de evaluare a clădirilor aparţinând persoanelor
fizice şi modul de evaluare a clădirilor aparţinând altor contribuabili.
Clădirile aparţinând persoanelor fizice sunt evaluate în raport de două
criterii, şi anume: felul şi destinaţia clădirilor.
În Codul fiscal sunt stabilite valori impozabile pe metru pătrat de
suprafaţă construită. Suprafaţa construită se înmulţeşte cu valorile
impozabile din Codul fiscal.
Clădirile altor contribuabili se evaluează în raport cu valoarea de
inventar a clădirilor, actualizată, înscrisă în evidenţa contabilă a acestora.
1.4. Cotele de impunere: a) pentru persoanele fizice se aplică cota de:
0,2% asupra bazei de impunere, în mediul urban, şi 0,1% asupra bazei de
impunere, în mediul rural; b) pentru persoanele juridice şi alţi contribuabili,
193
se aplică cota de 0,5 - 1,5% asupra bazei de impunere (valoarea de inventar
a clădirii). Cota ce se aplică, în mod concret, se stabileşte de către consiliile
locale, potrivit legii.
Codul fiscal prevede majorarea impozitului datorat de persoanele
fizice care deţin mai multe clădiri utilizate ca locuinţă, care nu sunt
închiriate unei alte persoane. Majorarea este de 15% pentru prima clădire,
50% pentru cea de-a doua, 75% pentru cea de-a treia şi 100% pentru cea
de-a patra clădire sau mai multe clădiri.
1.5. Impozitul pe clădiri este anual şi se plăteşte trimestrial, în rate
egale, până la data de 15 inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru.
2. Impozitul pe teren – art. 256-260 Cod fiscal
2.1. Subiecţi ai impunerii sunt atât persoanele juridice, cât şi
persoanele fizice, care deţin în proprietate teren situat în România (art. 256
din Codul fiscal). Excepţie: concesionarii, locatarii, titularii drepturilor de
administrare sau folosinţă pentru terenuri proprietate publică sau privată a
statului şi unităţilor administrativ-teritoriale (art. 256 alin. 3 modificat prin
Legea 494/2004).
În cazul blocurilor de locuinţe, obiect al impozitului pe teren îl
constituie suprafaţa de teren atribuită, potrivit legii, apartamentelor aflate în
proprietatea subiecţilor impunerii. Sunt prevăzute scutiri de la plată.
2.2. Baza impozabilă şi cota de impunere. Impozitul este stabilit în
sumă fixă pentru metru pătrat de teren, diferenţiat pe categorii de localităţi,
iar în cadrul localităţilor, pe zone.
2.3. Cota de impunere este constituită din sume fixe anuale, stabilite
pe suprafaţă de teren (metru pătrat sau hectar), în mod diferenţiat, după cum
terenul este situat în intravilan sau extravilan.
Impozitul este anual şi se plăteşte trimestrial, în rate egale, la
termenele prevăzute la impozitul pe clădiri.
3. Taxa asupra mijloacelor de transport – art. 261 Cod fiscal
3.1. Subiecţii impunerii. Contribuabilii pot fi atât persoane juridice
(cum sunt, de exemplu, regiile autonome, societăţile comerciale),cât şi
persoanele fizice, române sau străine, care posedă mijloace de transport cu
tracţiune mecanică sau pe apă.
3.2. Obiectul impunerii. Pot forma obiect al impunerii atât mijloacele
de transport cu tracţiune mecanică, cât şi mijloacele de transport pe apă.

194
3.3. Baza şi cota de impozitare. Taxa asupra mijloacelor de transport
se stabileşte anual, în sume fixe, cu anumite particularităţi, după cum este
vorba de mijloace de transport cu tracţiune mecanică sau pe apă. Pentru
mijloace de transport cu tracţiune mecanică, taxa de stabileşte în funcţie de
capacitatea cilindrică a motorului. Taxa asupra mijloacelor de transport pe
apă, care aparţin contribuabililor, se stabileşte anual, diferenţiat, în funcţie
de felul mijlocului de transport.
3.4. Codul fiscal reglementează, de asemenea, taxa pentru eliberarea
certificatelor, avizelor şi a autorizaţiilor; taxe pentru folosirea mijloacelor
de reclamă şi publicitate; impozitul pe spectacole; taxa hotelieră; taxe
speciale; alte taxe; scutiri şi facilităţi comune impozitelor şi taxelor locale;
alte dispoziţii comune.
3.5. Reglementări comune
Declaraţii de impunere. Contribuabilii sunt obligaţi să depună
declaraţii de impunere la organele fiscale teritoriale pe raza cărora îşi au
domiciliul, sediul sau se află bunurile impozabile sau taxabile, după caz, în
termen de 30 de zile de la data dobândirii sau transferul bunului sau alte
modificări intervenite.

VII. IMPOZITAREA PERSOANELOR FIZICE,


NEREZIDENŢILOR ŞI MICROÎNTREPRINDERILOR.
CONVENŢII FISCALE INTERNAŢIONALE
I. Impozitarea persoanelor fizice
1. Consideraţii introductive
Din punct de vedere structural sau morfologic, se disting, în mod
tradiţional, trei tipuri de impozitare a veniturilor, şi anume: a) sistemul
cedular sau al impunerii separate, în care fiecare din diferitele categorii de
venit (cedule) sau unele venituri, obţinute de acelaşi contribuabil, fac
obiectul unei cote de impozit separate; b) sistemul impunerii globale, în
cadrul căruia toate sau unele venituri, indiferent de sursa de provenienţă,
obţinute de acelaşi contribuabil, sunt tratate ca un singur tot de venituri
cumulate şi fac obiectul unei singure formule de cota de impunere;
c) sistemul dual (dualistic) sau mixt, care rezultă din suprapunerea unui tip
de impozit global pe venitul net total asupra unui număr de impozite
separate.
195
2. Impozitul pe venit în România - art. 39 Cod fiscal
De la 1 ianuarie 2004, impozitul pe venit este reglementat prin Codul
fiscal (art. 39 şi următoarele).
Impozitul pe venit global reprezintă un impozit direct care se
stabileşte asupra unor venituri nete cumulate, realizate de o persoană fizică,
într-o perioadă de un an, atât în ţară, cât şi în străinătate.
Obiectul impunerii
Categoriile de venituri care se supun impozitului pe venit sunt:
a) venituri din activităţi independente;
b) venituri din salarii;
c) venituri din cedarea folosinţei bunurilor;
d) venituri din investiţii;
e) venituri din pensii;
f) venituri din activităţi agricole;
g) venituri din premii şi jocuri de noroc;
h) venituri din transferul proprietăţilor imobiliare, conform art 77¹;
i) venituri din alte surse.
Subiectul impunerii (contribuabilul). Este subiect al impozitului pe
venit persoană fizică rezidentă sau nerezidentă, denumită în continuare
contribuabil.
Pentru calculul impozitului anual asupra venitului global se aplică
baremul anual prevăzut de Codul fiscal. De la 1 ianuarie 2005, cota este de
16 %, cu unele excepţii. Deducerile personale şi veniturile neimpozabile
sunt prevăzute în art. 42 şi 56 din Codul fiscal.
3. Determinarea veniturilor
3.1. Reguli comune pentru categoriile de venituri
În categoriile de venituri prezentate se includ şi orice avantaje în bani
şi/sau în natură primite de o persoană fizică, cu titlu gratuit sau ca plată
parţială, precum şi folosirea în scop personal a bunurilor şi drepturilor
aferente desfăşurării activităţii.
În vederea determinării venitului net ca diferenţă între venitul brut şi
cheltuielile aferente deductibile, pentru cheltuieli se aplică următoarele
reguli (spre exemplu): a) cheltuielile aferente venitului sunt acele cheltuieli
efectuate în cadrul activităţilor desfăşurate în scopul realizării acestuia,
justificate prin documente; b) sumele sau bunurile utilizate de contribuabil
pentru uzul personal sau al familiei sale nu sunt cheltuieli aferente
venitului; c) cheltuielile recunoscute ca deductibile sunt cele aferente

196
venitului, în limitele prevăzute de legislaţia în vigoare. (Deducerea
personală de bază este 2.000.000 lei pe lună).
3.2. Reguli speciale de determinare a veniturilor
Veniturile din activităţi independente cuprind veniturile comerciale,
veniturile din profesii libere şi veniturile din drepturi de proprietate
intelectuală, realizate în mod individual şi/sau într-o formă de asociere,
inclusiv din activităţi adiacente.
Metode de determinare. Venitul net din activităţi independente se
determină în sistemul real, pe baza datelor din contabilitatea în partidă
simplă.
Venitul brut din drepturi de proprietate intelectuală reprezintă
totalitatea încasărilor în bani şi/sau echivalentul în lei al veniturilor în natură
realizate din drepturi de proprietate intelectuală.
Beneficiarii de venit datorează în cursul anului un impozit reţinut la
sursă, reprezentând plăţi anticipate, stabilite în situaţiile şi în cuantumurile
următoare:
a) 10% din venitul brut încasat, în cazul veniturilor din drepturi de
proprietate intelectuală;
b) 10% din venitul brut încasat, ca urmare a valorificării de bunuri în
regim de consignaţie;
c) 10% aplicat la venitul brut încasat, ca urmare a unor activităţi
desfăşurate în baza unui contract de agent, comision sau mandat comercial.
Venituri din salarii – art. 56 Cod fiscal
Sunt asimilate salariilor în vederea impunerii, spre exemplu:
a) indemnizaţiile din activităţi desfăşurate, ca urmare a unei funcţii de
demnitate publică, stabilite potrivit legii, cum sunt, spre exemplu:
b) drepturile de soldă lunară, indemnizaţiile, primele, premiile,
sporurile şi alte drepturi ale cadrelor militare, acordate potrivit legii;
c) indemnizaţia lunară brută, precum şi suma din profitul net,
cuvenite administratorilor la companii/societăţi naţionale, societăţi
comerciale la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale este
acţionar majoritar, precum şi regiile autonome.
d) veniturile realizate din încadrarea în muncă, ca urmare a încheierii
unei convenţii civile de prestări de servicii.
Determinarea venitului din salarii se face astfel:
Venitul brut din salarii reprezintă suma veniturilor realizate de
salariat pe fiecare loc de realizare a venitului.
197
Venitul net din salarii se determină prin deducerea din venitul brut a
următoarelor cheltuieli, după caz:
a) contribuţiile obligatorii datorate, potrivit legii (pentru protecţia
socială a şomerilor, pentru asigurările sociale de sănătate, contribuţia
individuală de asigurări sociale, precum şi alte contribuţii obligatorii
stabilite prin lege, după caz);
b) o cotă de 15 % din deducerea personală de bază acordată cu titlu
de cheltuieli profesionale, la locul de muncă unde se află funcţia de bază.
Beneficiarii de venituri din salarii datorează un impozit lunar
reprezentând plăţi anticipate, care se calculează şi se reţine la sursă de către
plătitorii de venituri.
Obligaţiile plătitorilor de venit şi ale contribuabililor
Plătitorii de salarii şi de venituri asimilate au obligaţia de a calcula şi
de a reţine impozitul aferent veniturilor fiecărei luni, şi de a-l vira la
bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare.
Plătitorii de venituri completează fişa fiscală cu datele personale ale
contribuabilului, menţiunile referitoare la deducerile personale, veniturile din
salarii obţinute şi impozitul reţinut şi virat în cursul anului, precum şi
rezultatul regularizării impozitului plătit pe venitul anual sub formă de salarii.
Venituri din cedarea folosinţei bunurilor – art. 61
Veniturile din cedarea folosinţei bunurilor sunt veniturile în bani
şi/sau natură, provenind din cedarea folosinţei bunurilor mobile şi imobile,
obţinute de către proprietar, uzufructuar sau alt deţinător legal.
Determinarea venitului net din cedarea folosinţei bunurilor se face
astfel: venitul brut reprezintă totalitatea sumelor în bani şi/sau echivalentul
în lei al veniturilor în natură, realizate de proprietar, uzufructuar sau alt
deţinător legal. Venitul brut se majorează cu valoarea cheltuielilor ce cad,
conform dispoziţiilor legale, în sarcina proprietarului, uzufructuarului sau a
altui deţinător legal, dacă sunt efectuate de cealaltă parte contractantă.
Venitul net din cedarea folosinţei bunurilor se determină prin deducerea din
venitul brut a următoarelor cote de cheltuieli reprezentând cheltuieli
deductibile aferente venitului astfel: 50 %, aplicată la venitul brut, în cazul
construcţiilor; 30 %, aplicată la venitul brut, în celelalte cazuri.
Venituri din investiţii- art. 65
Definirea veniturilor
Potrivit art. 65 din Codul fiscal, veniturile din investiţii cuprind:
a) dividende;
b) venituri impozabile din dobânzi;
c) câştiguri din transferul titlurilor de valoare;
198
d) venituri din vânzare-cumpărare de valută la termen, pe bază de
contract, precum şi orice operaţiuni similare.
Titlurile de valoare reprezintă orice valori mobiliare, titluri de
participare la un fond deschis de investiţii sau alt instrument financiar
calificat astfel de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, precum şi
părţile sociale.
Veniturile impozabile din dobânzi sunt toate veniturile sub formă de
dobânzi, cu unele excepţii.
Mod de determinare. Sunt prevăzute reguli speciale pentru
determinarea fiecărei categorii de venituri incluse în veniturile din investiţii.
Veniturile sub formă de dividende se impun cu cota de 10%, iar
sumele primite ca urmare a deţinerii de titluri de participare se impun cu
cota de 16% din suma acestora, cu unele excepţii.
Veniturile sub formă de dobânzi se impun cu o cotă de 10% din
câştigurile din transferul titlurilor de valoare şi din operaţiuni de vânzare-
cumpărare de valută la termen, precum şi pentru alte operaţiuni similare.
Impozitul reţinut este impozit final.
Venituri din pensii. Este impozabilă totalitatea veniturilor nete,
încasate cu titlu de pensie de către contribuabili, plătite din fonduri
constituite prin contribuţii obligatorii la un sistem de asigurare socială,
inclusiv cele din scheme facultative de pensii ocupaţionale şi cele primite
cu titlul de pensie finanţată de la bugetul de stat, potrivit legii, pentru partea
care depăşeşte suma de 9.000.000 lei pe lună. Venitul impozabil din pensii
se determină prin deducerea din suma veniturilor nete din pensii a unei
sume fixe neimpozabile lunare de 9.000.000 lei.
Venituri din activităţi agricole. Aparţin acestei categorii, de venituri
impozabile, veniturile ce se obţin din cultivarea şi valorificarea florilor,
legumelor şi zarzavaturilor, în sere şi solarii, precum şi a arbuştilor,
plantelor decorative şi ciupercilor, din exploatarea pepinierelor viticole şi
pomicole şi altele asemenea.
Cota de impunere este de 15% şi se aplică asupra venitului net, care
se determină pe baza normelor de venit. Declaraţia de impunere se depune
la organul fiscal pe raza căruia se află terenul până la data de 30 iunie a
anului fiscal. Este un impozit final.

Venituri din premii şi din jocuri de noroc – art. 75-77


Sunt definite de Codul fiscal separat, ca fiind venituri din concursuri
şi din jocuri de noroc, altele decât cele realizate ca urmare a participării la
jocuri de tip cazinou, maşini electronice cu câştiguri şi altele decât cele
prevăzute la art. 42 din Codul fiscal.
199
Venitul net este diferenţa dintre venitul din premii, sau din jocuri de
noroc, şi suma reprezentând venit neimpozabil.
Venitul din premii se impune cu 16% din venitul net, iar cel din
jocuri de noroc cu 20% din venitul net, iar dacă depăşeşte 100 milioane lei
cu 25% (Legea nr. 163/2005).
Venitul neimpozabil este de 8.000.000 lei pentru fiecare câştig
realizat într-o singură zi.

Veniturile din transferul proprietăţi imobiliare din patrimoniul


personal.
Sunt supuse impozitării veniturile realizate din transferul dreptului de
proprietate asupra construcţiilor de orice fel şi terenul aferent acestora, care
se înstrăinează în termen de până la 3 ani inclusiv, de la data dobândirii,
precum şi veniturile realizate din transferul dreptului de proprietate asupra
terenurilor de orice fel, fără construcţii, dobândite după 1 ianuarie 1990.
Venitul impozabil din transferul proprietăţilor imobiliare, cu unele
excepţii, reprezintă diferenţa favorabilă dintre valoarea de înstrăinare a
proprietăţilor imobiliare, terenuri şi/sau construcţii, şi valoarea de bază a
acestora.
Valoarea de bază a bunurilor imobile menţionate mai sus se stabileşte
în funcţie de modalitatea de dobândire, în condiţiile prevăzute de art. 77¹-
77³ din Codul fiscal (modificate prin Legea nr. 163/2005, în M.Of. nr. 466
din 1 iunie 2005).
Venituri din alte surse. Veniturile din alte surse decât cele examinate
se impun cu o cotă de 10%, cu unele excepţii.
4. Aspecte fiscale internaţionale
Persoanele fizice nerezidente care desfăşoară o activitate
independentă, prin intermediul unui sediu permanent în România, sunt
impozitate la venitul net din activitatea independentă, ce este atribuibil
sediului permanent. În schimb, dacă desfăşoară o activitate dependentă, li
se aplică regulile de la impozitul pe venit din salarii, dacă sunt îndeplinite
anumite condiţii (art. 87 din Cod).
Persoanele fizice nerezidente care obţin alte venituri decât cele
prevăzute la art. 87, 88 şi la Titlul V datorează impozit potrivit
reglementărilor din Titlul III (Impozitul pe venit).
Creditul fiscal extern se acordă dacă sunt îndeplinite, cumulativ,
următoarele condiţii: a) impozitul aferent venitului realizat în străinătate a
fost plătit direct sau prin reţinere la sursă; b) impozitul datorat şi plătit în
străinătate este de aceeaşi natură cu impozitul pe venit datorat în România.

200
Pentru aplicarea prevederilor convenţiilor de evitare a dublei
impuneri, beneficiarul venitului va prezenta, organelor fiscale din România,
certificatul de rezidenţă fiscală.
5. Venitul net anual impozabil
Stabilirea venitului net anual impozabil
Venitul net anual impozabil se stabileşte pe fiecare din categoriile de
venituri prevăzute de art. 41 lit. a), c) şi f), adică venituri din activităţi
independente, din cedarea folosinţei bunurilor şi din unele activităţi
agricole, prin deducerea din venitul net anual a pierderilor fiscale reportate.
Pierderea fiscală anuală înregistrată pe fiecare sursă din activităţi
independente, cedarea folosinţei bunurilor şi din unele activităţi agricole se
reportează şi se compensează cu venituri obţinute din aceeaşi sursă de
venit din următorii 5 ani fiscali.
Pierderile provenind din străinătate se reportează şi se compensează
cu veniturile de aceeaşi natură şi sursă, realizate în străinătate, pe fiecare
ţară, înregistrate în următorii 5 ani fiscali (Legea nr. 163/2005).
Contribuabilii care realizează venituri din activităţi independente, din
cedarea folosinţei bunurilor şi din unele activităţi agricole sunt obligaţi să
efectueze în cursul anului plăţi anticipate cu titlu de impozit, cu excepţia
veniturilor pentru care plăţile anticipate se stabilesc prin reţinere la sursă.
Plăţile anticipate se stabilesc de organul fiscal competent, prin
emiterea de decizii.
Plăţile anticipate se efectuează în 4 rate egale, până la data de 15
inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru.
Impozitul pe venitul net anual impozabil datorat este calculat de
organul fiscal competent, pe baza declaraţiei de venit, prin aplicarea cotei
de 16% asupra venitului net anual impozabil din anul fiscal respectiv.

II. Impozitarea nerezidenţilor şi reprezentanţelor


1. Impozitul pe venitul nerezidenţilor – art.113
Definirea nerezidenţilor. Este considerată nerezidentă orice
persoană fizică, care nu are reşedinţa sau domiciliul stabil în România sau
care nu este prezentă în România pentru o perioadă sau perioade care
depăşesc în total 183 de zile, pe parcursul oricărei perioade de 12 luni
consecutive, care se încheie în anul calendaristic vizat, precum şi

201
persoanele juridice străine şi orice altă entitate înregistrată în străinătate.
Pentru detalii a se vedea art. 7 , pct. 17, 22, 23,24, 25 şi 29 din Codul fiscal.
Regimul fiscal general aplicabil nerezidenţilor. Reglementările
fiscale române prevăd impunerea veniturilor fără a face deosebire dacă
subiectul impunerii este român sau străin, aplicându-se principiul
nediscriminării, care reprezintă o trăsătură esenţială a legislaţiei române.
Regimul fiscal special aplicabil unor venituri realizate de
nerezidenţi. Unele venituri, obţinute din România de nerezidenţi, sunt
supuse unui impozit pe venit prin reţinere la sursă, cu cote proporţionale.
Categoriile de venituri, cotele şi baza de impunere
Impozitul datorat de nerezidenţi pentru veniturile realizate din
România se calculează, se reţine şi se varsă de către plătitorii de venituri:
a) 10% din veniturile din dobânzile de la un rezident;
b) 15% pentru veniturile din comisioanele plătite în favoarea nerezidenţilor;
c) 15% pentru dividendele de la o persoană juridică română;
d) 15% pentru veniturile provenind din prestări de servicii de orice
natură, precum şi din consultaţii medicale şi operaţii chirurgicale;
e) 15% pentru veniturile din redevenţe plătite nerezidenţilor;
f) 20% în cazul veniturilor plătite nerezidenţilor obţinute la jocurile
de noroc practicate în România, de fiecare joc de noroc, într-o singură zi;
g) 15% în cazul premiilor în bani şi/sau în natură, acordate în
concursurile organizate în România;
h) 15% în cazul oricăror alte venituri obţinute din România, altele
decât cele de mai sus.
Impozitul se calculează prin aplicarea cotelor menţionate asupra
veniturilor brute plătite nerezidenţilor, transformate în lei la cursul de
schimb al pieţei valutare, comunicat de Banca Naţională a României.
Impozitul este definitiv şi se varsă la bugetul de stat până la data de 25
inclusiv a lunii următoare celei în care s-a plătit venitul, la cursul din ziua
precedentă celei în care se efectuează plata către bugetul de stat. Unele
venituri ale nerezidenţilor au alt regim fiscal.

2. Impozitul pe reprezentanţe
Subiecţii impunerii. Codul fiscal a modificat substanţial
reglementarea în cauză. Astfel, contribuabili sunt consideraţi orice persoană
juridică străină care au o reprezentanţă autorizată să funcţioneze în
România, potrivit legii.
202
Stabilirea impozitului. Impozitul pe reprezentanţă este anual şi constă
din echivalentul în lei al sumei de 4.000 euro, la cursul de schimb al pieţii
valutare, comunicat de BNR, din ziua precedentă celei în care se efectuează
plata impozitului către bugetul de stat.
Impozitul se plăteşte în 2 tranşe egale, până la datele de 20 iunie şi
20 decembrie.

III. Impozitul pe veniturile microîntreprinderilor


Microîntreprinderea este definită de Codul fiscal (art. 103) ca fiind o
persoană juridică română care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii,
la data de 31 decembrie a anului fiscal precedent:
a) are înscris în obiectul de activitate producţia de bunuri materiale,
prestarea de servicii şi/sau comerţul;
b) are de la 1 până la 9 salariaţi inclusiv;
c) a realizat venituri care nu au depăşit echivalentul în lei a
100.000 euro;
d) capitalul social al persoanei juridice este deţinut de persoane, altele
decât statul, autorităţile locale şi instituţiile publice.
Opţiunea de a plăti acest impozit aparţine microîntreprinderilor şi se
adoptă în condiţiile prevăzute de Codul fiscal.
Cota de impozit este de 3% din veniturile din orice sursă ale
microîntreprinderilor.
Baza de impozitare o constituie veniturile din orice sursă, din care se
scad:
a) veniturile din variaţia stocurilor;
b)veniturile din producţia de imobilizări corporale şi necorporale;
c) veniturile din exploatare, reprezentând cota-parte a subvenţiilor
guvernamentale şi a altor resurse pentru finanţarea investiţiilor;
d)veniturile din provizioane;
e) veniturile din anularea datoriilor şi majorărilor datorate bugetului
statului;
f) veniturile realizate din despăgubiri de la societăţile de asigurare
pentru pagube la activele corporale proprii.
Impozitul se plăteşte trimestrial, până la data de 25 inclusiv a lunii
următoare trimestrului pentru care se calculează impozitul.
IV. Convenţii fiscale internaţionale
Fenomenul de dublă impunere internaţională poate fi definit ca o
impunere la impozite comparabilă în două sau mai multe state a veniturilor
203
sau elementelor de avere ale aceluiaşi contribuabil, pentru o perioadă de
timp limitată.
Eliminarea dublei impuneri internaţionale reprezintă o necesitate,
spre a asigura dezvoltarea în continuare a relaţiilor economice
internaţionale.
Degrevarea unilaterală de dublă impunere internaţională. Un
instrument juridic intern de evitare sau limitare a dublei impuneri
internaţionale îl reprezintă chiar unele prevederi ale legislaţiei fiscale. În
legislaţia fiscală din România s-au adoptat şi se aplică principiile
teritorialităţii şi cetăţeniei, în ce priveşte aşezarea impozitelor şi taxelor.
Potrivit criteriului teritorialităţii, impozitele şi taxele se aplică asupra
veniturilor obţinute şi bunurilor dobândite pe teritoriul statului român,
indiferent dacă beneficiarul sau dobânditorul este cetăţean român sau străin.
În conformitate cu criteriul cetăţeniei, impozitele şi taxele din România se
aplică cetăţenilor români pentru veniturile şi bunurile obţinute atât în ţară,
cât şi în străinătate.
Prin aceste criterii nu se poate elimina integral dubla impozitare
internaţională, fapt pentru care şi România a procedat la încheierea de
convenţii pentru evitarea acestei duble impozitări cu peste 70 de state.
Aceste convenţii prevăd reguli cuprinzând criterii şi soluţii pentru
evitarea dublei impuneri pe venit şi pe avere, în ce priveşte fiecare categorie
de impozit, cu trăsături specifice.
De asemenea, sunt stabilite metode de evitare a dublei impuneri, cum
sunt metoda scutirii şi cea a creditării, fiecare metodă având două variante.

VIII. PROCEDURA FISCALĂ


1. Competenţa autorităţilor fiscale (Aparatul fiscal)
Aparatul fiscal reprezintă organele de stat care au atribuţii în
aplicarea legislaţiei fiscale, conform Codului de procedură fiscală.
Conducerea generală a activităţii executive în domeniul finanţelor
publice este exercitată de Guvern, în cadrul atribuţiei sale constituţionale de
a realiza „conducerea generală a administraţiei publice”.
Ministerul Finanţelor Publice, ca organ de specialitate al
administraţiei publice centrale, răspunde de realizarea bugetului de stat, de
luarea măsurilor pentru asigurarea echilibrului bugetar şi aplicarea politicii
financiare a statului.
Consiliile locale şi judeţene, ca autorităţi administrative autonome,
asigură administrarea finanţelor comunelor, oraşelor şi judeţelor, conform
principiului autonomiei locale.

204
Trezoreriile teritoriale ale finanţelor publice au importante şi largi
atribuţii în executarea bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de
stat, bugetelor locale şi a celorlalte categorii de bugete publice.
Direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene şi a Municipiului
Bucureşti au, printre altele, atribuţii pentru stabilirea, controlul şi încasarea
impozitelor.
2. Principiile de conduită în administrarea impozitelor, taxelor,
contribuţiilor şi altor venituri publice sunt stabilite de Codul de procedură
fiscală. Este vorba de: aplicarea unitară a legislaţiei; exercitarea dreptului de
apreciere; rolul activ; limba oficială în administraţia fiscală; dreptul de a fi
ascultat; obligaţia de cooperare; secretul fiscal; buna-credinţă.
3. Raportul juridic fiscal cuprinde drepturile şi obligaţiile ce revin
părţilor, potrivit legii, pentru îndeplinirea modalităţilor prevăzute pentru
stabilirea, exercitarea şi stingerea drepturilor şi obligaţiilor părţilor din
raportul de drept material fiscal.
Subiectele raportului juridic fiscal sunt: statul, unităţile administrativ-
teritoriale, contribuabilul şi alte persoane care dobândesc drepturi şi
obligaţii în cadrul acestui raport. Sunt stabilite reguli privind împuterniciţii,
curatorul fiscal şi obligaţiile lor.
4. Raportul de drept material fiscal se bucură de numeroase
prevederi în noul Cod de procedură fiscală. Sunt definite creanţele fiscale,
obligaţiile fiscale, naşterea şi stingerea acestora, creditorii şi debitorii,
plătitorul, răspunderea solidară cu debitorul, drepturile şi obligaţiile
succesorilor, domiciliul fiscal.
5. Competenţa organului fiscal este reglementată prin prevederi
referitoare la competenţa generală, competenţa teritorială, competenţa
specială, conflictul de competenţă, acordul asupra competenţei.
6. Actele emise de organele fiscale. Sunt definite ca acte
administrative fiscale, ca noţiune, conţinut şi motivare, comunicarea şi
opozabilitatea lor, inclusiv desfiinţarea sau modificarea, precum şi
îndreptarea erorilor.
7. Aprecierea şi administrarea probelor sunt amplu reglementate.
Sunt definite mijloacele de probă, reprezentând solicitarea de informaţii,
expertizele, înscrisurile şi cercetarea la faţa locului şi condiţiile de
administrare şi interpretare a acestora; se stabilesc modalităţile de
colaborare între autorităţile publice, sarcina probei şi aspectele privind
calcularea termenelor ce se aplică în materie.
Serviciile fiscale ale unităţilor administrativ-teritoriale răspund
pentru administrarea creanţelor fiscale datorate bugetelor locale şi judeţene.

205
8. Înregistrarea fiscală şi evidenţa contabilă şi fiscală
Contribuabilii au obligaţia să întocmească şi să depună unele
declaraţii în legătură cu activitatea efectuată şi documente însoţitoare prin
care aduc la cunoştinţa organelor fiscale anumite informaţii în legătură cu
activitatea lor producătoare de venituri sau obţinerea de bunuri impozabile.
Subiecţii obligaţiei sunt, în principal: a) persoanele juridice;
b) asociaţiile familiale şi asociaţiile fără personalitate juridică, autorizate;
c) reprezentanţii fiscali ai persoanelor străine care realizează operaţiuni
impozabile pe teritoriul României.
Dovada şi depunerea declaraţiei. Informaţiile înscrise în declaraţia
de înregistrare fiscală trebuie dovedite cu documente, cum sunt, spre
exemplu: a) încheierea instanţei de judecată de înmatriculare a contri-
buabilului; b) pentru comercianţi, certificatul de înmatriculare; c) dovada
deţinerii sediului, respectiv act de proprietate, contract de închiriere etc.
Înregistrarea se face atât la înregistrare, cât şi la scoaterea din evidenţă. Se
înscrie codul de identificare fiscală şi se emite certificatul corespunzător.
Evidenţa contabilă şi fiscală este obligatorie.
9. Declaraţia fiscală
Noţiune. În literatura de specialitate, declaraţia de impunere a fost
definită ca fiind înscrisul întocmit de contribuabil, în care se declară datele
privitoare la veniturile sale impozabile realizate, de regulă, într-un an,
necesar organelor fiscale pentru calcularea impozitului pe venit, avere,
succesiuni, meserii etc.
Un element nou îl reprezintă natura înscrisului, şi anume:
a) „declaraţia” venitului sau bunului, care se depune la organul fiscal în
vederea stabilirii, de către acel organ, a impozitului datorat; b) „decont” sau
„situaţie financiară”, în care nu numai că se declară impozitul, taxe,
contribuţia sau alt venit public, dar se şi determină de către plătitorul
obligaţiei fiscale cuantumul sumei datorate bugetului public.
Obiectul declaraţiei de impozite şi taxe îl formează: a) impozitele şi
taxele datorate în cazul în care, potrivit legii, obligaţia calculării impozitelor
şi taxelor revine plătitorului; b) bunurile şi veniturile impozabile, în cazul în
care, potrivit legii, stabilirea impozitului şi a taxei se face de către organul
fiscal; c) impozitele colectate prin stopaj la sursă, în cazul în care plătitorul
are obligaţia de a calcula, reţine şi vărsa impozite şi taxe.
10. Aşezarea (stabilirea) impozitelor
Noţiune. În noţiunea de aşezare a impunerii se includ toate
operaţiunile necesare pentru stabilirea sumei de plată cu titlu de venit
public.
206
Elemente pentru stabilirea impunerii: subiectul impunerii, plătitorul
de impozite, obiectul veniturilor publice, cota de impunere şi înlesnirile.
Subiectul impozabil este persoana fizică sau juridică în sarcina căreia
sunt fixate obligaţii de plată către bugetul public.
Plătitorul de impozit este persoana obligată să efectueze calcularea,
reţinerea şi plata impozitului, taxei sau altui venit public (spre exemplu:
angajatorul, moştenitorul etc.).
Obiectul venitului public, denumit şi materia impozabilă sau obiectul
impunerii, îl constituie fenomenul economic de a cărui existenţă legea face
să depindă naşterea obligaţiei fiscale.
Determinarea bazei impozabile se realizează prin două operaţiuni:
identificarea obiectului impunerii şi stabilirea acestuia (calitatea) şi
evaluarea pe o perioadă, de obicei, de un an.
Cota de impunere arată suma fixă sau procentul care se aplică asupra
obiectului şi cu ajutorul căreia se calculează venitul public.
Cotele fixe sunt determinate în sumă egală (fixă) pe o anumită
mărime a venitului sau bunului impozabil.
Cotele procentuale reprezintă un anumit procent din venitul sau
valoarea bunului impozabil. Aceste cote sunt de 3 feluri: proporţionale,
progresive şi regresive.
Înlesnirile sunt măsuri de politică economică, fiscală şi socială, luate
de stat, şi constau din: înlesniri acordate la stabilirea obligaţiei de plata
(reduceri sau scutiri) obligaţiei fiscale, înlesniri în cursul realizării venitului
public (eşalonări, amânări la plată).
Titlul de creanţă fiscală. În doctrina fiscală, titlul de creanţă fiscală
este definit ca fiind „actul juridic prin care se constată şi individualizează
obligaţia bănească a fiecărui plătitor de venituri bugetare”. Trăsăturile
caracteristice ale acestui titlu: este un act juridic de natură declarativă de
drepturi şi obligaţii; are caracterul unui „titlu de creanţă”, întrucât constată
existenţa unei creanţe a bugetului public; reprezintă un titlu executoriu
Principalele titluri de creanţă fiscală sunt: declaraţia fiscală şi decizia
emisă de organul fiscal, adică decizia de impunere. Acte administrativ-
fiscale asimilate deciziilor de impunere sunt: deciziile privind rambursări de
TVA şi restituiri de impozite; decizii privind bazele de impunere; decizii
referitoare la obligaţii de plată accesorii.
11. Inspecţia fiscală. Codul de procedură fiscală defineşte amplu
sfera inspecţiei formale şi întinderea acesteia, procedurile de control,
perioada supusă inspecţiei. Totodată, se reglementează competenţa, selec-
tarea contribuabililor, avizul de inspecţie şi comunicarea lui, reguli privind

207
realizarea inspecţiei, obligaţia de colaborare, dreptul contribuabilului de a fi
informat şi raportul privind rezultatul inspecţiei fiscale.

12. Unele moduri specifice de stingere a obligaţiilor fiscale


Plata. Principalul mod de stingere a obligaţiilor fiscale îl constituie
plata. Plătitor al obligaţiei fiscale este debitorul sau o altă persoană în numele
debitorului. Neplata la termen dă naştere la dobândă şi penalităţi de întârziere.
Contribuabilul este debitorul obligaţiei fiscale.
Compensarea. Un mod specific de stingere a obligaţiilor fiscale îl
reprezintă compensarea.
Anularea obligaţiei fiscale. Un alt mod de stingere a obligaţiei fiscale
este anularea obligaţiei fiscale. Acest mod de stingere a obligaţiei fiscale
poate interveni, în general, pe două căi: a) prin norme cu caracter general se
poate dispune, în mod excepţional, anularea unor categorii de obligaţii
fiscale; b) prin decizii ale organelor administraţiei publice competente a
aproba anularea obligaţiilor fiscale.
În caz de insolvabilitate a debitorului, obligaţiile fiscale urmărite de
organele fiscale pot fi scăzute din evidenţa acestora.
Prescripţia extinctivă. Termenele de prescripţie extinctivă a dreptului
de a stabili obligaţii fiscale sunt de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului
următor celui în care s-a născut creanţa fiscală. Prescrierea dreptului de a
cere executarea silită este tot de 5 ani şi curge de la 1 ianuarie a anului
următor naşterii dreptului respectiv. Termenul se poate întrerupe sau
suspenda, conform legii.
Executarea silită. În domeniul obligaţiilor civile, noţiunea de
executare este sinonimă cu cea de plată. Procedura generală de executare
silită: Reglementare Codul de procedură fiscală. Procedura de executare
silită se aplică, pentru prima dată, după mai bine de 40 ani, în mod unitar
pentru persoanele juridice şi cele fizice. Organele de executare silită.
Executarea prin poprire, executarea bunurilor mobile şi imobile.
Contestaţia la executare. Persoanele interesate pot face contestaţie la
executare. Termenul pentru a face contestaţie la executare este de 15 zile.
Până la judecarea contestaţiei, instanţa, la cerere, prin încheiere motivată,
poate suspenda executarea silită. Instanţa, admiţând contestaţia, poate
dispune anularea ori încetarea executării, anularea sau lămurirea titlului exe-
cutoriu ori efectuarea actului de executare a cărui îndeplinire a fost refuzată.
13. Soluţionarea contestaţiilor împotriva actelor administrative
fiscale. Prin Codul de procedură fiscală s-a introdus o procedură unică,
indiferent de natura sau categoria obligaţiilor fiscale. Cel lezat în drepturi
poate face contestaţie în 30 de zile de la data comunicării actului
208
administrativ fiscal. Competenţa de soluţionare aparţine DGFP sau
organului fiscal local până la valoarea de 5 miliarde lei, iar peste 5 miliarde
lei organului central sau autorităţii publice locale, după caz. Sunt prevăzute
soluţii specifice asupra contestaţiei.

IX. CREDITUL PUBLIC


1. Noţiuni introductive. Dicţionarul de economie (Editura
Economică, Bucureşti, 2001) defineşte creditul ca fiind „o operaţiune prin
care o persoană fizică sau juridică (debitor) obţine fonduri sau bunuri de la
o altă persoană fizică sau juridică (creditor), asumându-şi obligaţia să le
restituie sau să le plătească la termen/scadenţă.”
Necesitatea creditului public. În practica bugetară a statelor, pentru
completarea fondurilor băneşti de utilitate publică, se recurge la împrumut
public. Necesitatea creditului public este determinată de două cauze
principale. Prima este aceea că fiscalitatea nu poate depăşi o anumită limită,
pentru că astfel s-ar transforma într-o frână a dezvoltării economice. A doua
cauză o constituie neregularitatea încasărilor fiscale.
Împrumutul public are următoarele scopuri: finanţarea deficitului
bugetului de stat; susţinerea balanţei de plăţi şi consolidarea rezervei
valutare a statului; finanţarea proiectului de investiţii pentru dezvoltarea
sectoarelor prioritare ale economiei etc.
2. Împrumutul public
Datoria publică este definită de Legea nr. 81/1999 ca fiind totalitatea
obligaţiilor interne şi externe ale statului la un moment dat, contractate de
Guvern prin Ministerul Finanţelor Publice în numele României.
Împrumutul de stat este obligaţia generată de un contract prin care
statul obţine fonduri de la o persoană fizică sau juridică creditoare şi se
angajează să le ramburseze împreună cu dobânda şi cu alte costuri, într-o
perioadă determinată.
Caracteristici sau particularităţi ale împrumutului public:
- caracterul legal, constând în faptul că pentru contractarea lui este
necesară autorizarea prealabilă a executivului de către puterea legislativă;
- caracterul contractual, prevăzut expres de către lege;
- caracterul rambursabil, care îl particularizează de veniturile
ordinare bugetare ce au un caracter nerambursabil;
- caracterul temporar rezultă tot din lege, unde se prevede că
rambursarea se face „într-o perioadă determinată.”
Împrumuturile de stat interne pot fi angajate din următoarele surse:

209
a) din disponibilităţile existente în contul general al trezoreriei
statului, făcute în scopul: 1) asigurării resurselor băneşti necesare în
vederea finanţării şi/sau refinanţării dificitelor bugetare; 2) finanţării
datoriei interne constituite; 3) asigurării resurselor băneşti necesare în
vederea convertirii în datorie publică internă a garanţiilor pentru
împrumuturile interne contractate;
b) de la Banca Naţională a României, pentru destinaţia arătată mai
sus la lit. a pct. ;
c) de la băncile comerciale din România;
d) de la alte instituţii de credit din România şi de la agenţii
guvernamentale;
e) prin emisiunea de titluri de stat în monedă naţională.
Titlurile de stat sunt înscrisurile care atestă datoria publică şi se
prezintă sub forma de: bonuri; certificate de trezorerie; alte instrumente
financiare. Ele pot fi emise: în formă materializată, ca înscrisuri imprimate,
cuprinzând menţiuni obligatorii referitoare la emitent, valoare nominală,
rata dobânzii, scadenţa ş.a.; în formă dematerializată, ca titluri pentru care
emisiunea, probaţiunea şi transmisiunea drepturilor încorporate se
evidenţiază prin sistemul de înregistrare în cont.
Titlurile de stat pot fi cu dobândă sau cu discount. Titlurile de stat,
potrivit legii, mai pot fi nominative sau la purtător şi negociabile sau
nenegociabile. Emiterea titlurilor de stat se face de către Ministerul
Finanţelor Publice, care este autorizat în acest sens.
Împrumuturile interne garantate de stat constituie o obligaţie a
statului român, executată de creditor, în cazul în care beneficiarul
împrumutului, persoana juridică, nu are capacitatea să achite integral sau
parţial împrumutul, dobânda şi alte costuri decurgând din condiţiile şi
clauzele contractului.
Pentru acoperirea riscurilor financiare ce pot să apară ca urmare a
garantării de către stat a împrumuturilor contractate de persoanele
juridice se constituie fondul de risc pentru garanţiile de stat pentru
împrumuturi interne. Garanţia de stat încetează: la achitarea în totalitate a
împrumutului; când debitorul nu a plătit şi Ministerul Finanţelor Publice
face plata în numele acestuia; la expirarea termenului de valabilitate al
scrisorii de garanţie.
Împrumutul de stat extern şi împrumutul de stat extern garantat de stat
Datoria publică externă este acea parte a datoriei publice constând
în totalitatea împrumuturilor de pe piaţa externă, contractate direct sau
garantate de stat.

210
Pe lângă scopurile arătate în ce priveşte datoria publică, cea externă
mai poate fi angajată şi în următoarele scopuri: crearea de noi locuri de
muncă; susţinerea societăţilor comerciale, privatizate sau cu capital majoritar
de stat; finanţarea restructurării economiei şi constituirii stocurilor strategice.
Instrumentele datoriei publice externe sunt următoarele: titlurile
de stat în valută, emise pe pieţele financiare externe; împrumuturile de la
guverne străine, agenţii guvernamentale străine, instituţii financiare
multilaterale; împrumuturi de la bănci sau companii străine.
Plata datoriei publice externe se face din următoarele surse: sumele
prevăzute în bugetul de stat cu această destinaţie, la cheltuieli; fondul de
rezervă la dispoziţia Guvernului, în limitele prevăzute de legea bugetară;
sumele încasate de la beneficiarii de împrumuturi destinate investiţiilor şi
importurilor.
Gestionarea datoriei publice
Plasarea împrumuturilor de stat poate fi făcută într-una din
următoarele modalităţi: a) prin subscripţie publică; b) prin consorţii
bancare; c) prin vânzare la bursă.
Operaţiunile de gestionare mai frecvente sunt: gestionarea normală a
datoriei publice; gestionarea excepţională a datoriei publice; amortizarea
datoriei publice.
Gestionarea datoriei publice poate fi definită ca ansamblul
activităţilor şi operaţiunilor de contractare a datoriei publice, asigurarea
garanţiilor, plata ratelor dobânzilor şi a altor sume aferente, ţinerea
evidenţei datoriei publice şi administrarea Fondului de risc pentru garanţii
interne şi a Fondului de risc pentru datorii externe.
Atribuţii privind gestionarea datoriei publice. Art. 4 al Legii datoriei
publice nr. 81/1999 prevede că Ministerul Finanţelor Publice este singurul
contractant şi administrator al datoriei publice şi are autoritatea să
stabilească balanţa zilnică a contului general al trezoreriei statului.
Dobânda la împrumuturile de stat. Dobânda reprezintă costul
împrumuturilor, suma de bani pe care o primeşte creditorul pentru posi-
bilitatea dată debitorului de a se folosi de banii săi. Rata dobânzii este
exprimarea procentuală a dobânzii plătite pentru capitalul împrumutat sau
pentru titlul de stat purtător de dobândă. Plasarea, conversiunea, arozarea şi
consolidarea. Banca Naţională a României organizează şi conduce activitatea
de plasare, care se realizează prin: subscripţie publică; subscripţie publică
garantată; licitaţie. Plasarea nu este limitată la aceste metode.
Conversiunea datoriei publice este o operaţiune de schimbare a unui
împrumut de stat, angajat în condiţiile legii, în anumiţi termeni, cu un alt
împrumut de stat, cu o dobândă mai mică şi/sau cu un termen mai mare de
211
rambursare. Arozarea este operaţiunea de majorare a ratei dobânzii, în
scopul stopării scăderilor mari ale cursului obligaţiunilor de stat.
Consolidarea este prelungirea termenului de rambursare, prin
înlocuirea unui credit pe termen scurt cu unul pe termen lung.
Amortizarea şi alte căi de stingere a datoriei publice. Amortizarea
este stingerea datoriei publice prin rambursarea capitalului împrumutat sau
răs-cumpărarea titlurilor. Modalităţi de rambursare: rambursarea pe calea
anuităţilor; rambursarea prin tragere la sorţi; rambursarea prin răscumpărare
la bursă.

X. ELEMENTE DE DREPT FINANCIAR, BUGETAR


ŞI FISCAL COMUNITAR
1. Bugetul comunitar. Principii. Categoriile de venituri. Perspective
privind veniturile bugetului comunitar. Cheltuielile bugetare şi perspectiva
acestora. Organizarea şi procedura bugetară.
2. Regimul finanţării comunitare. Asistenţa financiară comunitară
nerambursabilă acordată ţărilor candidate la aderare (Fondurile PHARE,
ISPA, SAPARD). Fondurile comunitare pentru statele membre (FEOGA-
SG, FEOGA-SO, FSE, FEDR, IFOP, FC, Iniţiative Comunitare).
3. Fiscalitatea comunitară. Impozitele directe în Uniunea Europeană
şi în statele membre şi măsurile de coordonare a acestor impozite.
Impozitele indirecte. Armonizarea TVA şi accizelor.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Condor, Ioan, Drept financiar, bugetar şi fiscal. Impozitarea persoanelor
juridice, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.
2. Condor, Ioan, Drept financiar, bugetar şi fiscal. Impozitarea persoanelor
juridice, microîntreprinderilor, nerezidenţilor şi impozitul pe reprezentante. Convenţii
fiscale internaţionale, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2004.
3. Condor, Ioan, Stancu, Radu, Cristea, Silvia, Drept financiar, bugetar şi
fiscal, vol. I, editor „Condor Consulting & Taxation”, Bucureşti, 2003.
4 Vintilă Georgeta, Fiscalitatea. Metode şi tehnici fiscale, Editura Economică,
Bucureşti, 2004.
5. Ţaţu, Lucian, ş.a. Fiscalitatea. De la lege la practică, Editura All Beck,
Bucuresti, 2004.
6. Văcărel, Iulian (coordonator), Finanţe publice, ediţia a IV-a, Editura
Didactică şi Pedagogică, RA, Bucureşti, 2003.
7. Condor, Ioan, Cristea, Silvia, Drept vamal şi fiscal, Editura „Lumina Lex”,
Bucureşti, 2002.

212
CRIMINOLOGIE ŞI PENOLOGIE
Prof. univ. dr. RODICA MIHAELA STĂNOIU

Obiective
Cursul de criminologie oferă cunoştinţe aprofundate privind cauzele
criminalităţii şi strategia de prevenire a acesteia, în timp ce cursul de
penologie oferă, pe lângă noţiuni generale despre scopul şi funcţiile
sancţiunilor penale, cunoştinţe privind regimul general şi special de
executare a unor asemenea sancţiuni.
SEMESTRUL I
CRIMINOLOGIE
I. NOŢIUNI GENERALE
1. Criminologia şi domeniul său de cercetare: privire istorică,
originea criminologiei, evoluţie
Originea criminologiei
Ştiinţa criminologiei are origini tot atât de îndepărtate ca şi celelalte
ştiinţe sociale. Criminologia, ca ştiinţă, a apărut în secolul al XIX-lea, o
dată cu publicarea monografiei medicului italian Cesare Lombroso, Omul
delincvent. Acesta este considerat a fi „părintele criminologiei moderne”,
însă unele opinii mai recente consideră că ştiinţa criminologiei a apărut cu
un secol mai devreme, sub influenţa iluminismului. Astfel, un rol important
îl au lucrările reprezentanţilor şcolii clasice de drept penal Cesare
Bonesana Beccaria şi Jeremy Bentham, care sunt consideraţi a fi şi înte-
meietorii criminologiei clasice, datorită noii viziuni asupra criminologiei.
În perioada iluminismului, caracterizat prin deschiderea spre om, prin
susţinerea ideii voinţei libere şi raţionalităţii individului, apar primele
interpretări laice ale comportamentului criminal. În secolul al XVIII-lea,
Cesare Beccaria (1737-1794) a susţinut, ca exponent al iluminismului, că
acţiunile indivizilor presupun responsabilitate, adică alegerea între bine şi
rău, de aceea sancţiunile nu trebuie să fie excesive, ci adecvate faptei.
El cere abolirea pedepsei capitale şi a sancţiunilor fizice. În cartea
sa Despre delicte şi crime, el susţine necesitatea ca legile să fie accesibile.
213
Ca fondator al Şcolii clasice de criminologie, contribuie la naşterea
sistemelor moderne de justiţie.
Criminologia clasică are următoarele trăsături:
- centrarea studiului criminologic asupra faptei comise;
- considerarea liberului arbitru ca fundament al oricărei acţiuni umane;
- proporţionalizarea pedepsei în raport cu gravitatea faptei.
Ulterior, cercetările privind crima, criminalul şi criminalitatea capătă
un caracter constant ca urmare a influenţei curentului pozitivist, a studiilor
statistice ale fenomenului, a apariţiei clinicilor de psihiatrie, a studiilor din
penitenciare asupra deţinuţilor.
Astfel, apare criminologia pozitivistă, care se caracterizează prin
următoarele trăsături:
- centrarea studiului criminologic asupra făptuitorului;
- determinismul, ca fundament al acţiunii umane;
- proporţionalizarea pedepsei în funcţie de periculozitatea
făptuitorului.
Reprezentanţi: Cesare Lombroso, Enrico Ferri, Raffaele Garofalo,
Adolphe Quetelet, Andre-Michel Guerry etc.
Evoluţia criminologiei
La sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea,
criminologia a apărut sub forma unor capitole în cadrul altor discipline cum
ar fi: antropologia criminală, psihologia criminală, sociologia criminală,
fără a fi o disciplină autonomă.
Pe plan internaţional, un rol important în dezvoltarea criminologiei
l-au avut anumite organisme care au fost create pentru cercetări în acest
domeniu. Dintre acestea amintim Societatea Internaţională de
Criminologie, precum şi o serie de organisme din cadrul Organizaţiei
Naţiunilor Unite şi Consiliului Europei (Comisia interguvernamentală
pentru prevenirea criminalităţii şi justiţiei penale, UNICRI, UNAFRI,
CICC, CDPC etc.). În România au fost înfiinţate Societatea Română de
Criminologie şi Criminalistică, afiliată la Societatea Internaţională de
Criminologie, precum şi Institutul Naţional de Criminologie (2003).
2. Formarea criminologiei ca ştiinţă: criminologiile specializate,
criminologia generală
Criminologiile specializate
Studiile aprofundate efectuate în domeniu între cele două războaie
mondiale au determinat acumularea unor cunoştinţe privind fenomenul
criminalităţii, precum şi un început de specializare pe plan profesional.
Aceasta a determinat o desprindere a capitolelor care se ocupau de studiul

214
criminalităţii din cadrul diferitelor discipline şi formarea unor criminologii
specializate: criminologie sociologică, psihologică etc.
Criminologia generală
Ulterior, se produce o unificare a criminologiilor specializate într-o
criminologie generală, care nu este un inventar al criminologiilor
specializate şi nici o „superştiinţă”. Este o abordare a problematicii
criminalităţii din perspectivă integratoare biopsihosociolegală.
Pentru a demonstra faptul că criminologia este o ştiinţă de sine
stătătoare trebuie să arătăm că ea are un obiect propriu de studiu, scop,
funcţii şi metode de cercetare proprii.

II. OBIECTUL CRIMINOLOGIEI


1. Particularităţi în formarea criminologiei ca ştiinţă
Particularităţile istorice şi epistemologice privind procesul de formare
a criminologiei au determinat, pe planul obiectului de studiu, o fragmentare
a acestuia. Astfel, diferitele opinii privind obiectul criminologiei au fost
clasificate în două grupuri: concepţii sectoriale şi concepţii unificatoare.
2. Concepţiile sectoriale
Au fost clasificate astfel:
a) concepţii potrivit cărora obiectul de studiu al criminologiei îl
constituie fapta penală. Reunim aici criminologia clasică, precum şi unele
concepţii din criminologia pozitivistă. Se încearcă o delimitare de ordin
conceptual de dreptul penal şi se propun numeroase definiţii criminologice
ale infracţiunii care îi conferă o accepţiune foarte largă, ce depăşeşte sfera
normativului juridic;
b) concepţii potrivit cărora obiectul de studiu al criminologiei îl
constituie infractorul, concept diferit de cel al dreptului penal, cu o sferă
mai largă;
c) concepţii potrivit cărora obiectul de studiu al criminologiei îl
reprezintă criminalitatea ca fenomen global.
3. Concepţiile eclectice, de unificare
Se încearcă o sinteză a concepţiilor sectoriale prezentate care să
unifice, pe planul obiectului de studiu, problemele privind crima, criminalul
şi criminalitatea.
4. Tendinţe actuale
În deceniile 6, 7 ale secolului XX, controversele cu privire la obiectul
de studiu al criminologiei revin în actualitate; se încearcă o redefinire a
215
principalelor concepte (crimă, criminal, criminalitate) şi se consideră că
cercetarea criminologică trebuie să se deplaseze către descifrarea
mecanismelor sociale prin care anumite comportamente sunt etichetate drept
„criminale” şi examinarea formelor de reacţie socială.
Obiectul generic al criminologiei îl reprezintă criminalitatea ca
fenomen social global.
Fenomenul criminalităţii trebuie analizat dintr-o perspectivă sistemică,
fiind un ansamblu de elemente care se comportă ca un întreg cu proprietăţi şi
funcţii proprii, distincte calitativ de proprietăţile elementelor componente. Astfel,
se consideră că obiectul criminologiei îl reprezintă criminalitatea reală, infrac-
ţiunea, infractorul, dar şi victima infracţiunii, precum şi reacţia socială faţă de
criminalitate.
III. SCOPUL ŞI FUNCŢIILE CRIMINOLOGIEI
1. Scopul criminologiei
Criminologia are un scop general, scop urmărit de ansamblul
ştiinţelor penale - de a fundamenta o politică penală eficientă în lupta
împotriva criminalităţii care să apere valorile fundamentale ale societăţii, să
prevină criminalitatea şi să tragă la răspundere pe cei vinovaţi - şi un scop
particular (imediat) - verificarea ipotezelor privind cauzele criminalităţii şi
reacţia socială faţă de acestea, urmărind în plan practic prevenirea crimina-
lităţii, umanizarea formelor de reacţie socială şi tratamentul delincvenţilor.
2. Funcţiile criminologiei
a) Funcţia descriptivă. Studiul descriptiv al fenomenului criminalităţii
în ansamblu, o etapă importantă în cunoaşterea obiectului de cercetare al
criminologiei, a fost promovat de Şcoala cartografică (studiul statistic al stării
şi dinamicii criminalităţii). Conceptele operaţionale de ordin descriptiv
utilizate de criminologie sunt: mediu, teren, personalitate, act.
b) Funcţia explicativă. Explicarea naturii, a cauzelor care determină
criminalitatea, a condiţiilor care o favorizează reprezintă scopul imediat al
cercetării criminologice. Conceptele de ordin explicativ cu care operează
criminologia sunt: cauză, condiţie, efect, factor.
c) Funcţia predictivă. Criminologia încearcă să anticipeze evoluţia
fenomenului criminalităţii, fenomen cu o determinare complexă.
Conceptele de ordin predictiv cu care operează criminologia sunt: prezent,
viitor, similitudine, hazard, probabilitate.
d) Funcţia profilactică. Curentul clinic a adus în atenţia cercetărilor
problema studierii mijloacelor de tratament menite să contribuie la prevenirea
criminalităţii. După o perioadă în care funcţia profilactică a criminologiei a
fost limitată la remedii de suprafaţă, în ultimul deceniu ideea de prevenire
ocupă un loc important. Conceptele de ordin profilactic utilizate de
criminologie sunt: reacţie socială, control social, tratament, reintegrare.
216
IV. METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN CRIMINOLOGIE
1. Probleme generale ale metodologiei cercetării criminologice
Pentru o bună înţelegere a problemelor examinate, este nevoie să se
cunoască sensul conceptelor de metodologie, metodă şi tehnică, precum şi
raporturile existente între aceste noţiuni.
Metodologia, rezultat al reflecţiilor filosofice legate de explicaţia
cauzală oferită de determinism şi de rolul pe care îl ocupă cauzalitatea în
procesul de cunoaştere, este ştiinţa care se ocupă cu studiul metodelor
ştiinţifice.
Metoda este „acea ordine care se pune în studierea şi învăţarea unei
ştiinţe”. Este un produs ideatic, o creaţie a minţii, ce se diversifică în
activitatea de cercetare ştiinţifică într-o pluralitate de metode particulare.
Tehnica sau procedeul poate fi definit ca felul practic în care se
utilizează o metodă sau alta.
2. Dualism şi sinteză în criminologie
Criminologia împrumută unele metode de cercetare din alte ştiinţe,
ceea ce îi conferă un anume dualism, însă, pe măsura afirmării sale ca
disciplină autonomă, îşi dezvoltă propriile metode şi tehnici de cercetare.
Acest dualism nu este un inventar de metode şi tehnici împrumutate, ci are
o finalitate integratoare.
3. Metode particulare
Clasificare
a)metode de maximă generalitate (metoda observaţiei, metoda
experimentală);
b) metode cu grad mai redus de generalitate (metoda clinică etc.).
Unele metode particulare utilizate în domeniul criminologiei:
a)Metoda observaţiei
Observaţia este de două feluri:
- empirică - la îndemâna oricui, are caracter spontan, subiectiv, nu
oferă o imagine completă a fenomenului studiat etc. ;
- ştiinţifică - o contemplare intenţionată a realităţii, presupune
existenţa unor abstracţii ştiinţifice etc.
b) Metoda experimentală
Este o observaţie provocată în condiţii determinate sau alese de
experimentator.
Tipuri de experiment:
- după locul de desfăşurare: experiment de laborator şi experiment
de teren (fiecare prezintă avantaje şi dezavantaje);
217
- după natura variabilei independente: experiment provocat şi
experiment invocat;
- după modalităţile concrete de manipulare a variabilelor: expe-
riment „înainte” şi „după”, experiment „după”, experiment ex post facto.
Procedee pentru alcătuirea grupurilor de control:
- controlul de precizie;
- controlul statistic;
- controlul la întâmplare.
c)Metoda clinică
Cercetează cazul individual pentru formularea unui diagnostic şi
prescrierea unei terapeutici. Foloseşte studii de follow-up, studii descriptive
ale unor cariere criminale şi studii de caz propriu-zis.
d) Metoda tipologică
Este folosită pentru a descrie un anumit tip de criminal în opoziţie cu
tipul noncriminal, pentru a descrie tipuri particulare de criminali (de ocazie,
profesionist, pasional etc.), precum şi pentru a stabili o tipologie
criminologică a actului criminal.
Întrebuinţează noţiunile de tip şi tipologie.
În criminologie, tipologiile se clasifică în: specifice (cea creată de
Lombroso privind existenţa unui tip unic de criminal înnăscut etc.) şi de
împrumut (realizate de E. Kretschmer, W. Sheldon etc.). O altă clasificare
are în vedere orientările teoretice din criminologie: tipologii constituţionale,
psihologice, sociologice.
e)Metoda comparativă
Metoda comparativă este întâlnită în toate fazele cercetării
criminologice, de la descrierea şi explicarea până la prognozarea
fenomenului infracţional, la toate nivelurile de interpretare – fenomen, faptă
penală, făptuitor, victimă – atât în cercetarea de natură cantitativă, cât şi în
cea de natură calitativă.
Criminologia foloseşte, cel mai adesea, următoarele trei procedee: proce-
deul concordanţei, procedeul diferenţelor şi procedeul variaţiilor concomitente.
f) Metodele de predicţie
Acestea au ca scop:
- formularea unor previziuni privind evoluţia fenomenului crimina-
lităţii pe o anumită perioadă de timp (de obicei 5 ani);
- evaluarea probabilităţilor de delincvenţă (care se poate realiza prin
prevederea semnelor unei delincvenţe viitoare la o vârstă foarte fragedă sau
prin prevederea comportamentului delincvent al persoanelor care au deja o
conduită delincventă, cum ar fi, de exemplu, recidiviştii).
218
Criminologia foloseşte două metode de predicţie: metoda schemei de
prognostic (Şcoala Germană) şi metoda tabelelor de predicţie (SUA).

4. Tehnici
Unele tehnici utilizate în domeniul criminologiei
a) Observaţia
Tipuri de observaţie:
- în raport cu fenomenul studiat: observaţie directă şi indirectă;
- funcţie de etapa cercetării: globală şi parţială;
- funcţie de scopurile urmărite: sistematizată (cercetări de diagnos-
tic) şi nesistematizată (cercetări cu scop explorativ);
- funcţie de poziţia observatorului faţă de fenomenul studiat: externă
şi internă (participantă). Participarea poate fi pasivă sau activă, parţială sau
totală.
Tipuri de observatori:
- observator anonim şi observator cunoscut;
- observator participant şi participant observator.
b) Chestionarul
Definiţie: o succesiune logică şi psihologică de întrebări scrise sau
imagini grafice, cu funcţie de stimuli în raport cu ipotezele cercetării, care,
prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin autoadministrare,
determină, din partea celui anchetat, un comportament verbal sau nonverbal
ce urmează a fi înregistrat în scris.
Tipuri de chestionar:
- după natura informaţiei cerute: chestionar de date factuale, de
opinie;
- după întinderea informaţiei cerute: chestionare speciale (cu o
singură temă) şi chestionare omnibus (cu mai multe teme);
- după momentul codificării informaţiei: chestionare precodificate,
postcodificate, mixte;
- după modul de recoltare a informaţiei: chestionare auto-
administrate şi chestionare administrate prin operatorii de anchetă.
Alcătuirea chestionarelor priveşte următoarele probleme: forma de
prezentare, dimensiunile, formularea întrebărilor şi ordinea de prezentare a
acestora.
c) Interviul
Definiţie – tehnică de cooperare verbală între două persoane,
anchetatorul şi anchetatul, în vederea culegerii de date de la anchetat despre
o temă precisă.
219
Tipuri de interviu:
- interviu formal şi interviu neformal;
- interviu ghidat sau concentric şi nedirecţionat;
- interviu conversaţie;
- interviu direct şi indirect;
- interviu clinic;
- interviu sensibil, neutru, sever.
d) Tehnica documentară
Este proprie cercetării pe documente şi priveşte modul în care datele
cuprinse în diferite tipuri de documente pot fi utilizate în scopuri ştiinţifice.
Tipuri de documente: orice document - în sens larg.
În criminologie se folosesc adesea următoarele documente: statistici
demografice, judiciare, economice etc. , dosarele privind cauzele penale,
documentele personale, mass-media.
Tipuri de analiză a documentelor: analiză de conţinut şi analiză
statistică.
e) Tehnicile secundare
Acestea îşi propun analiza trăsăturilor psihologice ale infractorului, a
comportamentului individual şi de grup, a intensităţii factorilor de
inadaptare şi a rolului lor în etiologia criminalităţii.
Principalele tehnici secundare folosite de criminologie sunt:
1) Testele - de reuşită (testul de inteligenţă Binet-Simon);
- de personalitate (de tip chestionar, proiective, obiective).
2) Scala de atitudini - pentru cunoaşterea intensităţii atitudinii unui
infractor în raport cu un noninfractor, a atitudinii comunităţii faţă de faptele
antisociale etc.

V. ETAPELE CERCETĂRII
1. Consideraţii prealabile. Tipuri de cercetare. Alegerea temei
Tipuri de cercetare
În criminologie rămâne valabilă diviziunea în cercetare fundamen-
tală şi cercetare aplicativă. În cadrul acestei clasice diviziuni există, în
criminologie, o diversitate de tipuri de cercetare:
a)cercetarea etiologică (are ca scop descoperirea cauzelor care
determină şi a condiţiilor care favorizează săvârşirea de infracţiuni);
b) cercetarea de evaluare (evaluează rezultatele, măsoară
eficacitatea sistemului judiciar);
c) cercetarea activă (reprezintă ştiinţele sociale);
d) cercetarea operaţională (reprezintă ştiinţele exacte).

220
Alegerea temei
Privitor la alegerea unei teme, următoarele aspecte sunt esenţiale:
a) factorii de natură individuală (pregătirea teoretică a cercetătorului,
experienţa sa practică);
b) ordinea de prioritate în cercetarea criminologică sub aspectul
originalităţii, actualităţii şi utilităţii temei;
c) posibilităţile concrete de realizare a cercetării (întinderea temei,
timpul afectat temei, bugetul necesar, componenţa echipei de cercetare,
accesul la sursele de documentare).
2. Cadrul cercetării: problematica cercetării sau cadrul teoretic –
cadrul de referinţă, cadrul conceptual, elaborarea ipotezelor. Cadrul concret
Problematica cercetării sau cadrul teoretic presupune trei faze
succesive:
a) Cadrul de referinţă – în cuprinsul lui se prezintă pe larg tema, se
expun scopurile, obiectivele urmărite, aria de referinţă. Un rol important în
stabilirea cadrului de referinţă revine documentării.
b) Cadrul conceptual:
- se definesc nominal conceptele;
- dezmembrarea conceptelor în elementele componente, numite
dimensiuni;
- despicarea dimensiunilor în indicatori („realităţi” uşor măsu-
rabile); un indicator măsurabil şi cuantificabil devine o variabilă;
- sintetizarea datelor obţinute anterior prin formarea indicilor (un
indice exprimă combinarea mai multor indicatori).
c) Elaborarea ipotezelor: ipoteza este cea care direcţionează cercetarea,
introducând o ordine logică şi fiind o „propunere de răspuns la o întrebare
pusă”. În criminologie, cercetările au la bază ipoteze prealabil formulate care
confirmă sau infirmă o anumită teorie criminologică (privind cauzele
fenomenului criminalităţii, creşterea acestuia în anumite perioade etc.).
Cadrul concret
Constituie etapa alegerii şi definitivării metodelor şi tehnicilor de
cercetare.
3) Analiza şi interpretarea
Datele culese în cadrul cercetării sunt prelucrate matematic (operaţii
de înseriere, clasificare, ordonare a informaţiilor). Ulterior, sunt grupate în
categorii şi notate cu cifre de cod. După codificare, informaţiile sunt
prezentate sub formă de tabele. Valorificarea datelor se va face de către
cercetătorii criminologi, ajutaţi de factorii de decizie, de organismele cu
atribuţii în domeniul prevenirii şi combaterii criminalităţii.

221
VI. CRIMINOLOGIA ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR
1. Autonomia criminologiei
Caracterul autonom al criminologiei
Prin obiectul şi scopul specific, prin adecvarea metodei la obiectul
cercetat, criminologia este o ştiinţă autonomă. Deşi are legături strânse cu
alte ştiinţe, criminologia nu are un caracter auxiliar în raport cu dreptul
penal sau cu alte ştiinţe sociale.
Caracterul unitar al criminologiei
După ce nume ilustre în criminologie precum Sellin şi de Greff i-au
contestat caracterul unitar, realizarea sintezelor criminologice din anii ′60,
care combină dreptul, psihologia, psihiatria şi biologia într-o ştiinţă
autonomă, contribuie la afirmarea caracterului unitar al criminologiei.
Caracterul interdisciplinar al criminologiei
Prin obiectul său de studiu, criminologia este o ştiinţă socială cu
caracter interdisciplinar în cadrul căreia criminalitatea este studiată prin
apelarea la domenii conexe cunoaşterii umane. Abordările interdisciplinare,
în plan teoretic şi metodologic, realizează într-o finalitate proprie „sinteza
criminologică”.
Caracterul complex al criminologiei
Datorită obiectului, scopului, funcţiilor sale, criminologia este o
ştiinţă cu caracter atât teoretic, cât şi practic. Ea face parte din categoria
ştiinţelor complexe, deoarece operează cu concepte care implică judecăţi de
valoare, dar care nu au semnificaţie decât în cadrul unei aplicări în practică.
2. Dependenţa criminologiei
Criminologia şi ştiinţele penale
a) Criminologia şi dreptul penal
- Deosebiri. După criteriul obiectului, dreptul penal are un obiect
generic – criminalitatea şi un obiect specific – triada infracţiune, răspundere
penală, sancţiune. Criminologia urmăreşte, în planul scopului imediat,
prevenirea criminalităţii, umanizarea formelor de reacţie socială,
tratamentul delincvenţilor. Dreptul penal are ca scop imediat apărarea
valorilor sociale fundamentale împotriva criminalităţii. Cele două se
deosebesc şi în ceea ce priveşte funcţiile şi metodele folosite.
- Dependenţa. Criminologia este dependentă de dreptul penal mai
ales prin împrumutul de concepte; în procesul de creare a legii penale, de
individualizare a pedepsei etc. , criminologia influenţează dreptul penal.
b) Criminologia şi dreptul procesual penal
Legislaţiile procesuale moderne au suferit modificări şi datorită
influenţei criminologiei. Studiul reacţiei sociale se concentrează asupra
mecanismelor prin care se ajunge la dobândirea statutului de delincvent,
222
mai ales în condiţiile în care garanţiile procesuale nu sunt respectate sau
sunt minime.
c)Criminologia şi ştiinţa penitenciară – penologia
Ştiinţa penitenciară a avut ca obiect de studiu iniţial pedepsele în
mediu închis, fiind asimilată la începuturile ei criminologiei. Datorită
amplificării şi diversificării sistemului sancţionator, denumirea a devenit
improprie, fiind înlocuită cu cea de penologie. Mulţi autori optează pentru
denumirea de drept execuţional penal, care ar acoperi ambele domenii. În
concepţia nord-americană, penologia a fost şi este inclusă în criminologie.
d) Criminologia şi politica penală
Prin finalitatea sa, criminologia îşi aduce o contribuţie esenţială la
cunoaşterea criminalităţii, la particularizarea principiilor de politică penală.
Politica penală alături de dreptul penal definesc „axul” în jurul căruia
criminologia îşi desfăşoară cercetările.
e) Criminologia şi criminalistica
Criminalistica răspunde la întrebarea „cine”, criminologia la
întrebarea „de ce”. Criminologia oferă criminalisticii date privitoare la
personalitatea infractorilor, a victimelor, la mecanismele trecerii la act ;
criminalistica oferă date cu privire la relaţia victimă-infractor, date privind
modurile de executare a diferitelor tipuri de infracţiuni.
f) Criminologia şi sociologia penală
Sociologia penală studiază interacţiunile dintre normele dreptului
penal şi diferiţi factori ai vieţii sociale. Ca scop, sociologia penală
urmăreşte cunoaşterea influenţei factorilor sociali asupra normelor penale.
Ca metode, ea foloseşte numai metodele sociologice, în timp ce
criminologia face apel la un evantai mult mai larg de metode.
g) Criminologia şi alte ştiinţe
Criminologia este o ştiinţă generală despre criminalitate în timp ce
ştiinţele de care este dependentă, datorită caracterului ei interdisciplinar –
sociologia, psihologia, psihiatria, biologia sau mai exact unele capitole sau
subramuri ale acestora abordează numai anumite aspecte ale fenomenului
criminalităţii.
3. Criminologia în învăţământul universitar
Modelul european
Italia. Predată iniţial în facultăţile de drept şi medicină, în ultimele
decenii se înregistrează o sporire a numărului de catedre de criminologie în
alte facultăţi (sociologie, psihologie etc.), existând organizat şi un doctorat
în criminologie. Şcolile de specializare în criminologie clinică, cu o durată
de trei ani, de pe lângă facultăţile de medicină (Milano, Genova, Bari) se
adresează licenţiaţilor în medicină, drept, sociologie, psihologie etc.
223
Franţa. Criminologia se predă cu precădere în cadrul facultăţilor de
drept, existând şi „filiere specializate” în cadrul programelor de diplomă
pentru studii aprofundate, de studii superioare specializate, unele
universităţi organizând şi seminarii speciale de doctorat.
Belgia. Şcolile de criminologie din cadrul facultăţilor de drept erau
considerate centre de specializare a juriştilor şi ofereau o licenţă specială în
criminologie alături de cea de bază. Din anul universitar 1968-1969,
Universitatea din Louvain a introdus un program academic complet în
criminologie cu o durată de 4 ani, finalizat cu o diplomă de licenţă în
criminologie.
Modelul nord-american. În toate centrele universitare, colegiile din
SUA, se menţine împărţirea domeniului criminologiei în două domenii:
criminologia ca disciplină ştiinţifică şi acela al justiţiei penale şi educaţiei
specializate (ca profesie). Criminologia se preda în departamentele de
sociologie, iar programele universitare destinate formării specialiştilor în
justiţia penală cuprindeau cursuri de drept, administraţie şi criminologie. În
prezent, se manifestă o anumită detaşare a criminologiei şi justiţiei penale
de sociologie, ca şi o revenire în atenţia programelor universitare a ideii de
tratament şi resocializare.
Modelul canadian. Criminologia ca disciplină universitară şi ca
profesie ocupă în Canada un loc deosebit. Debutul a fost în anul 1960, când
în cadrul departamentului de sociologie al Universităţii din Montreal s-a
înfiinţat o secţie de învăţământ criminologic, transformat într-un
departament autonom, apoi în „Şcoala de Criminologie”. Şcoala de
criminologie de la Montreal organizează un ciclu complet de învăţământ,
devenind principala furnizoare de specialişti pentru o serie de structuri
(servicii sociale, comisii de liberare condiţionată, clinici pentru sprijinul
copiilor delincvenţi).
4. Definiţia criminologiei
Ştiinţa despre criminal. Potrivit lui de Greff, „criminologia
reprezintă ansamblul ştiinţelor criminale, dar reprezintă de asemenea omul
criminal”.
Ştiinţa despre crimă. Sutherland şi Cressey înglobează în sfera
criminologiei procesele de elaborare a legilor, încălcările acestor legi,
reacţia socială faţă de aceste încălcări. Ei includ în sfera criminologiei
penologia şi sociologia penală.
Ştiinţa despre fenomenul criminalităţii. Reprezentanţii orientării
sociologice care au îmbrăţişat varianta dezorganizării sociale sau patologiei
sociale includ fenomenul criminalităţii în sfera mai largă a devianţei sau a
fenomenelor de marginalizare.

224
Ştiinţa despre dinamica actului criminal. După anul 1950,
criminologia etiologică este criticată, conturându-se o nouă orientare,
promovată de E. de Greff, care elaborează o teorie bazată pe mecanismele
„trecerii la act”.
Ştiinţa despre reacţia socială. Potrivit reprezentanţilor „noii
criminologii”, delictul, delincventul şi crima sunt rezultatul mecanismelor
de reacţie socială (de etichetare).
Definiţia criminologiei. Criminologia este ştiinţa care studiază
factorii şi dinamica actului criminal, precum şi reacţia socială faţă de
acesta, în scopul prevenirii criminalităţii, umanizării sistemului de
represiune şi reintegrării sociale a delincvenţilor.

VII. CONFRUNTĂRI DE IDEI ÎN CRIMINOLOGIE


1. Privire generală asupra principalelor orientări
Teoriile criminologice
În criminologie, teoriile servesc pentru a explica anumite fenomene
sau comportamente, fie pentru a contribui la o mai bună înţelegere a unor
procese sau fenomene, fie pentru elaborarea unor programe de tratament.
Componentele de bază ale unei teorii sunt: conceptele, variabilele,
postulatele, forma.
În marea lor majoritate, teoriile criminologice fac parte din categoria
teoriilor probabiliste sau statistice. Ele explică anumite fenomene sau
comportamente (criminalitatea, comportamentul delincvent), contribuie la
o mai bună înţelegere a unor procese şi fenomene sau la elaborarea unor
programe de prevenire şi tratament.
În prezentul curs, teoriile criminologice sunt prezentate funcţie de
criteriul modelului etiologic. Astfel, ele au fost grupate în raport cu
orientarea etiologică predominantă, şi anume: biologică, psihiatrică-
psihologică şi sociologică, un loc aparte fiind rezervat teoriilor
integrative. În caracterizarea fiecărei orientări, determinantă a fost
prioritatea pe care diferiţi autori au conferit-o unor categorii de cauze în
geneza fenomenului studiat.
2. Cauzalitatea în criminologie
Consideraţii generale. Criminologia, ca orice ştiinţă autonomă, nu
se poate dispensa de analiza cauzelor fenomenului sau fenomenelor
constituind sfera sa de preocupări. Este o exigenţă impusă de însăşi raţiunea
de a fi a oricărei ştiinţe, care nu se poate mulţumi cu datul, care este
chemată să privească dincolo de aparenţe, să sesizeze, să explice esenţa
fenomenului. Forţa ştiinţei constă nu în capacitatea de a explica un
fenomen produs, de a-l explica postfactum, ci, mai ales, în posibilitatea pe
225
care o are ca, utilizând datele astfel obţinute, să poată prevedea apariţia
unor fenomene similare pentru ca aceste fenomene să fie prevenite dacă
sunt negative sau favorizate dacă sunt pozitive.
Concepte operaţionale (sistem, structură, funcţie, cauză, condiţie,
efect, factor, posibilitate, realitate)
Sistemul este un ansamblu superior organizat de elemente, din care
fiecare constituie un sistem, aflate în relaţie între ele şi cu întregul căruia se
subsumează.
Orice sistem se caracterizează printr-o structură (o anumită formă
de organizare, care prezintă două dimensiuni: datul-dimensiunea sincro-
nică, starea în care se găseşte sistemul în momentul descrierii sale şi
dimensiunea diacronică, care reflectă evoluţia în timp).
Orice sistem are o funcţie, definită ca un complex de proprietăţi care
se exercită în raport cu alte sisteme.
Cauza este fenomenul care precede şi determină un alt fenomen – efect.
Condiţiile sunt acele împrejurări care, fiind lipsite de eficienţă cauzală
propriu-zisă, influenţează prin prezenţa lor evoluţia fenomenului-cauză.
Factorul este orice element care concură la producerea unui rezultat.
Este un concept mult mai larg decât cele de cauză şi condiţii.
Particularităţile raportului de cauzalitate în criminologie
Datorită complexităţii fenomenului criminalităţii, problema rapor-
tului de cauzalitate este foarte dificilă. Pentru a formula o explicaţie a
fenomenului studiat, trebuie să se identifice factorii care au contribuit la apariţia
unui comportament delincvent şi în ce măsură contribuţia adusă are valoare de
cauză sau condiţie favorizantă. Criminologul se va confrunta nu numai cu
dificultăţile legate de complexitatea fenomenului studiat, dar şi cu acelea dato-
rate faptului că trebuie să reconstituie „realitatea” care a precedat actul criminal.
În concluzie:
• teoriile criminologice sunt teorii probabilistice;
• nici o teorie expusă nu oferă un răspuns complet problemei
cauzalităţii actului delincvent.

VIII. ORIENTAREA BIOLOGICĂ


1. Caracterizare generală
În cadrul acestei orientări sunt reunite teoriile reducţioniste, care
atribuie comportamentului delincvent un substrat organic, precum şi
concepţiile moderate, în cadrul cărora investigaţia cu privire la rolul
factorilor biologici nu exclude alte influenţe. Caracteristice pentru
226
ansamblul acestor teorii sunt limitarea obiectului criminologiei la studiul
delincventului, încercarea de demonstra existenţa unor trăsături specifice de
ordin bioantropologic ce diferenţiază delincventul de nondelincvent.
2. Teoria atavismului evoluţionist
Are ca reprezentant pe italianul Cesare Lombroso şi lucrarea sa
consacrată, denumită Omul delincvent. Formulează ipoteza atavismului
evoluţionist, potrivit căreia caracterele omului primitiv şi ale animalelor
inferioare pot apărea la anumiţi indivizi sub forma unor „stigmate
anatomice” (malformaţii ale cutiei craniene, ale scheletului, anomalii ale
nasului etc.), ipoteză pe care o lărgeşte ulterior incluzând şi degenerescenţa
datorată epilepsiei. Aceste anomalii permit identificarea unor predispoziţii
pentru comiterea crimei. Studiile de psihiatrie îl conduc pe Lombroso la
concluzia unei similitudini dintre criminalul înnăscut şi nebunul moral.
Lombroso a încercat să demonstreze că între criminal şi noncriminal
ar exista o diferenţă de natură. El realizează o tipologie a indivizilor, care
cuprinde, alături de criminalul înnăscut, tipurile pasional, epileptic,
ocazional. Consideră femeia criminal ca un tip aparte în cadrul clasificării
menţionate.
În plan metodologic, principala eroare constă în faptul că Lombroso
nu a folosit grupuri de control care să ofere suport ştiinţific afirmaţiilor sale.
Cercetările ulterioare de antropologie au arătat că procesele ce caracterizau
gândirea omului primitiv nu diferă radical de cele ale omului epocii actuale.
3. Teoriile eredităţii, biotipurile criminale
Ereditate şi mediu
Reprezentant - Charles Goring
Critică teoria lui Lombroso. Foloseşte grupuri de control în cercetările
sale şi demonstrează că anumite inferiorităţi fizice ale criminalilor sunt
ereditare, iar comportamentul social este un comportament moştenit.
Arborele genealogic
Studiile realizate în SUA au încercat să demonstreze că în familiile ai
căror întemeietori au antecedente penale există un număr mai mare de
infractori. Cauza principală a criminalităţii ar fi ereditatea.
Gemenii
Au fost efectuate studii pe gemeni monozigotici şi dizigotici. S-a încercat
să se demonstreze că predispoziţia ereditară în comiterea actului infracţional
constituie, în cazul gemenilor monozigotici, un factor foarte puternic.

227
Copiii adoptaţi
Studiile au fost realizate în special în SUA şi Suedia. Ele au încercat
să stabilească anumite corelaţii în cazul copiilor adoptaţi, şi anume să
stabilească dacă comportamentul delincvent al unora dintre aceştia urmează
linia de comportament a părinţilor biologici sau a părinţilor adoptivi.
Cauzele au fost considerate a fi de ordin ereditar.
Biotipurile criminale
Curentul biotipologic a folosit două tipologii cunoscute: tipologia lui
E. Kretschmer şi aceea a lui W. Sheldon. Pornind de la aceste tipologii,
criminologii au încercat să realizeze diferite asociaţii cu criminalitatea.
Inteligenţa şi crima
Cercetările au încercat să stabilească o corelaţie semnificativă între
anumite deficienţe mentale şi criminalitate. Reprezentant: Goddard.
Cromozomul Y
Cercetările au pretins că există o corelaţie între anomaliile
cromozomice şi criminalitate. Corelaţii semnificative apar între surplusul
de cromozomi şi criminalitate. Studii efectuate de: Patricia Jacobs (Anglia),
Herman Witkin şi Sarnoff Mednik (Danemarca).
4. Teoriile bioconstituţionale
Teoria inadaptării biologice
Reprezentant: criminologul suedez Olof Kinberg.
Consideră că este nevoie să se studieze personalitatea individului
pentru a se descoperi cauzele care-l determină să comită infracţiuni. Pentru
a desemna personalitatea, foloseşte conceptul structură biologică actuală.
Teoria are două variante:
a) varianta constituţională - are la bază lucrările psihiatrului suedez
Sjobring. Consideră că factorii fundamentali ai constituţiei biopsihologice
sunt: capacitatea, validitatea, stabilitatea şi soliditatea. În raport de
distribuirea acestora se realizează o clasificare a indivizilor (supercapabil,
supervalid, superstabil, supersolid etc.). De asemenea, un alt concept folosit
de Kinberg este acela de funcţie morală;
b) varianta patologică - include bolile mentale, tulburările de
inteligenţă etc., care determină o deficienţă a funcţiei morale. Acordă
prioritate factorilor biologici în etiologia crimei.
Teoria constituţiei delincvente
Reprezentant: criminologul italian Benigno di Tullio.
Conferă o semnificaţie mai largă decât Kinberg conceptului de
constituţie, care ar cuprinde, pe lângă elementele ereditare şi congenitale, şi
228
pe cele dobândite, în special, în prima perioadă a vieţii. Introduce conceptul
de prag (este folosit acest concept în cadrul concepţiei potrivit căreia
tendinţele criminogene vor fi mai puternice la anumiţi indivizi,
determinându-i să reacţioneze la unii stimuli exteriori diferit faţă de alţii,
având praguri de reacţie diferite) şi consideră crima ca fiind o manifestare a
inadaptării individului la mediu.
5. Noile tendinţe
Premise. Cercetările din epoca modernă (studiul neuronului ca
entitate anatomică, chirurgia creierului, studierea funcţionalităţii creierului
animalelor) au permis o acumulare de informaţii care au fost folosite la
explicarea unor comportamente şi procese psihice.
Reconsiderarea orientării. Evaluarea rolului factorilor biologici în
geneza criminalităţii se face cu mai multă prudenţă ca în trecut, afirmân-
du-se că nu există nici un tip particular de comportament criminal, nici chiar
în cazul violenţei episodice, care să fie determinat numai de factorii biologici.
Direcţii de cercetare. S-au realizat cercetări care pun în evidenţă
relaţia dintre factorii biologici şi criminalitate. Astfel, s-a demonstrat
existenţa unor factori care au o legătură directă cu comportamentul
antisocial (tumori, epilepsia) sau o legătură indirectă (complicaţii
prenatale). Alte cercetări au constatat o legătură între delincvenţă
(comportament agresiv) şi encefalite endemice sau subacute. O altă direcţie
de cercetare studiază influenţa factorilor biochimici asupra crimei, dar, cu
excepţia nivelului testosteronului (au apărut anumite corelaţii între nivelul
acestuia şi comportamentul agresiv), rezultatele sunt negative.
6. Evaluare critică
Limitele teoriilor prezentate. Principala limită a acestor teorii
constă în tendinţa de biologizare a omului, de considerare a datului biologic
drept componentă esenţială a personalităţii umane, de transformare a ano-
maliilor bioconstituţionale în criterii de clasificare a indivizilor în buni şi răi.
Concluzie. Dincolo de toate limitele teoretice şi metodologice,
această orientare are anumite merite în edificarea criminologiei ca ştiinţă
(studiul personalităţii infractorului, introducerea examenului multidis-
ciplinar, a metodei pozitive, a metodei tipologice etc.).

229
SEMESTRUL II
IX. ORIENTAREA PSIHIATRICĂ-PSIHOLOGICĂ
1. Caracterizare generală
În această orientare au fost grupate principalele teorii şi concepţii a
căror trăsătură esenţială constă în centrarea explicaţiei cauzale pe factorii
psihologici. Sunt examinate teorii extreme, care reduc geneza crimei la
psihicul individului, ca şi variante nuanţate, a căror linie de demarcaţie între
orientarea biologică şi sociologică este mai greu de trasat.
2. Perspectiva psihiatrică-psihanalitică
Sigmund Freud
Consideră că personalitatea individului are trei instanţe: Eul
(conştiinţa de sine), Supraeul (conştiinţa morală) şi Sinele (instincte şi
tendinţe refulate). Eul asigură echilibrul dintre instinctele şi tendinţele
profunde ale individului şi normele primite prin educaţie. Existenţa unor
stări tensionate între aceste trei instanţe duce la conflict, care se poate
rezolva prin sublimare şi refulare.
Diferenţa dintre infractor şi noninfractor se situează la nivelul
Supraeului şi se datorează incapacităţii individului de a depăşi complexul
oedipian.
Freud analizează şi criminalul care comite infracţiunea datorită
complexului de vinovăţie.
Influenţa psihanalizei asupra criminologiei
Cercetările criminologice ulterioare au fost influenţate de psihanaliza
lui Freud. Alexander şi Staub au analizat diferite tipuri de criminali prin
prisma celor trei instanţe ale personalităţii. Alte cercetări au analizat o
personalitate de tip nevrotic în opoziţie cu o personalitate în conflict cu
societatea. Astfel, se ajunge la concluzia că infractorul ar fi victima unor
conflicte interioare între instinctele sale insuficient controlate de Supraeu şi
regulile de conduită din viaţa socială.
Neofreudianismul. În ultimele decenii s-a produs o schimbare
importantă în abordarea personalităţii. Un număr important de psihiatri
resping ideea de om biologic şi/sau acela de om psihologic, considerând că
individul îşi controlează comportamentul şi are responsabilitatea acţiunilor
lui (A. Adler, E. Fromm, Ray Jeffery).
3. Teoria psihomorală
Etienne de Greeff
Consideră că personalitatea infractorului se structurează de-a lungul
unui proces lent de degradare morală a individului, care, în final, îl conduce

230
la comiterea actului criminal. Acest proces este denumit proces
criminogen, în evoluţia căruia se disting trei faze:
- faza asentimentului temperat (ia naştere ideea de crimă);
- faza asentimentului formulat (acceptă comiterea crimei);
- faza trecerii la act, când acceptă eliminarea victimei şi în care
individul trece printr-o stare periculoasă.
Noel Mailloux
Transferă problematica personalităţii infractorului în sfera patologiei,
asimilând infractorul cu debilul mental, nevrozatul. În dezvoltarea
personalităţii există două momente: apariţia identităţii autentice şi
consecinţa acesteia asupra motivaţiilor individului. Când apare un eşec de
identificare, consecinţa este un dezechilibru psihic ce se exprimă prin
delincvenţa din obişnuinţă.
4. Teoria personalităţii criminale
Jean Pinatel
Respinge diferenţa de natură dintre infractor şi noninfractor,
considerând că între aceştia este o diferenţă de grad. De aceea, este necesar
să se evidenţieze acele trăsături psihologice care transformă asentimentul
temperat în asentiment tolerat. Este de părere că personalitatea criminală
reprezintă o constelaţie de trăsături care apare ca o rezultantă, şi nu ca un
dat. Ulterior, Pinatel îşi revizuieşte teoria şi insistă asupra caracterului
dinamic al personalităţii criminale, care trebuie privită în mişcare. De
asemenea, consideră criminalitatea ca o maladie morală a „societăţii
criminogene”, caracterizată printr-o deteriorare a valorilor fundamentale.
5. Evaluare critică
Limite
Eroarea orientării psihiatrico-psihologice constă în considerarea
infractorului ca posesor al unei personalităţi de un tip aparte, diferenţiată ca
natură sau grad de cea a noninfractorului. Pe plan etiologic, eroarea constă
în reducerea problematicii personalităţii umane la factorii de ordin
psihologic.
Concluzie. Multe din conceptele freudismului, ca instanţele
personalităţii, simbolistica visurilor etc. , au intrat definitiv în vocabularul
criminologic. În plan etiologic, se reţine ca valoroasă ideea situării cauzelor
directe ale infracţiunii la nivelul individului şi al personalităţii sale. Acestei
orientări i se datorează acumularea unui bogat material factual, care a permis
sondarea universului psihic al infractorului, dezvăluind aspecte interesante cu
privire la motivaţia actului infracţional, dinamica producerii acestuia etc.

231
X. ORIENTAREA SOCIOLOGICĂ
1. Caracterizare generală
În cadrul acestei orientări, de departe cea mai bogată în teorii şi
concepţii privind cauzele criminalităţii, am folosit clasificarea teoriilor
prezentate după apartenenţa teoriei fie la modelul consensual, fie la
modelul conflictual de analiză socială. Sunt prezentate teorii extreme care
explică „socialul prin social”, ca şi acele variante care avansează teorii
specifice cu privire la comportamentul delincvent, încercând o explicare a
„individualului prin social”.
2. Şcoala cartografică
Pune în centrul preocupărilor sale analiza statistică a criminalităţii,
încercând să surprindă anumite „regularităţi” în dinamica acesteia.
Reprezentanţi: A. M. Guerry, A. J. Quetelet (care a formulat legea termică
a criminalităţii), H. Mayhew.
3. Şcoala sociologică
Consideră că în geneza criminalităţii un loc important îl au factorii
sociali. Cei mai cunoscuţi reprezentanţi sunt Durkheim şi Tarde din cadrul
şcolii mediului social.
Durkheim consideră criminalitatea ca făcând parte din orice societate
normală. Crima este, în opinia sa, necesară şi utilă. Foloseşte conceptul de
anomie, pe care-l defineşte ca fiind o stare obiectivă a mediului social
caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale datorită unor schimbări
bruşte (crize economice, războaie).
Tarde este autorul teoriei imitaţiei, pe care o consideră principala
cauză a criminalităţii. În opoziţie cu Durkheim, nu consideră crima un
fenomen normal al vieţii sociale. Pentru el, infractorul este un parazit în
cadrul societăţii.
E. Ferri şi sociologia criminală
În concepţia lui Ferri, crima are o determinare multiplă. Împarte
factorii angrenaţi în producerea infracţiunii în trei categorii, şi anume: factori
antropologici, factori fizici şi factori sociali. Dintre aceştia acordă prioritate
factorilor sociali (organizarea economică, sistemul de educaţie etc.).
4. Teorii criminologice inspirate din modelul consensual
Caracterizare
Teoriile din cadrul acestui model consideră infractorul ca un
inadaptat şi propun drept remediu diferite metode de resocializare a
acestuia. Esenţa acestor teorii constă în recunoaşterea unor norme ce
ocrotesc valori sociale dominante. Contestarea acestora plasează individul
în categoria infractorilor.
232
Şcoala de la Chicago
Modelul de analiză porneşte de la recunoaşterea unei analogii între
ecologia umană şi cea vegetală. Promotorii acestei şcoli au încercat să
explice cauzele delincvenţei în marile concentraţii urbane în care proporţia
imigranţilor era foarte ridicată.
Reprezentanţii ei, C. R. Shaw şi H. D. McKay, consideră imigranţii
ca pe noi specii de plante ce trăiesc pe pământ ostil şi încearcă să
supravieţuiască apelând la diferite forme de adaptare.
Teorii de esenţă „culturalistă”
a) Teoria asociaţiilor diferenţiale
Reprezentant: E. Sutherland. Acesta propune o abordare
multifactorială a criminalităţii. Porneşte de la ipoteza următoare:
comportamentele delincvente se dobândesc prin asociere cu subiecţi ce
apreciază favorabil aceste comportamente şi prin izolarea de subiecţi care le
consideră negative. Un individ ce se găseşte într-o situaţie prielnică se
angajează în conduite delincvente numai dacă ponderea aprecierilor
favorabile prevalează asupra aprecierilor defavorabile. Asociaţiile
diferenţiale sunt diferite, funcţie de: frecvenţă, durată, prioritate, intensitate.
Identifică anumite forme de criminalitate care scapă de sub incidenţa legii
penale. Studiază criminalitatea gulerelor albe.
b) Teoria conflictelor de cultură
Reprezentant: Thorsten Sellin. Defineşte conflictele de cultură ca
fiind conflicte de sensuri, de semnificaţii cu privire la norme, interese şi
valori sociale. Comportamentul delincvent apare pe fondul conflictelor de
cultură, când individul e obligat să interiorizeze un sistem ambivalent sau
plurivalent de valori şi norme.
c) Teoria subculturilor delincvente
Reprezentant: Albert Cohen. Examinează diferenţa de statut social,
economic, cultural ce separă clasele şi grupările sociale. Acordă un rol
important studiului poziţiei familiei americane în societate şi reţine două
atitudini opuse ce separă grupurile sociale: subcultura clasei mijlocii şi
subcultura populară. Apartenenţa la o subcultură delincventă se realizează
printr-un proces de interacţiune dintre indivizi care au probleme similare de
adaptare, ce duce la o solidaritate de grup, la constituirea de modele şi norme.
Teoriile de esenţă „funcţionalistă”
a) Teoria lui R. K. Merton
Explică delincvenţa prin starea de anomie, pe care o concepe pe un
plan concret, spre deosebire de Durkheim. Consideră că mediul social are o
structură socială şi una culturală. Anomia ar reprezenta o „ruptură” în
233
structura culturală când apare o discrepanţă între normele sociale, scopurile
culturale şi capacitatea membrilor grupului de a se conforma acestora.
Merton plasează fenomenul criminalităţii şi în afara crizelor economice sau
a altor evenimente perturbante. Consideră că aceasta este rezultatul
tensiunii dintre scopuri şi mijloace. Criminalitatea este un răspuns la
neconcordanţa dintre mijloace şi scopuri. Pentru a-şi atinge scopurile,
individul recurge la mijloace ilicite.
b) Teoria lui Cloward şi Ohlin
Autorii leagă delincvenţa de anomie, însă consideră că această
modalitate specifică de reacţie faţă de inegalităţile sociale nu este un
fenomen individual (vezi Merton), ci unul colectiv. Explică acest fenomen
cu ajutorul „structurii de oportunitate”, adică ansamblul mijloacelor
legitime pe care grupul le are la îndemână pentru a-şi realiza scopurile.
Corelează structurile de oportunitate cu subculturile delincvente şi
identifică trei modele de subculturi delincvente: modelul criminal, modelul
violent şi modelul izolat.
Teoriile controlului social
a) Teoria înfrânării - Walter Reckless
Autorul acestei teorii încearcă să răspundă la întrebarea de ce, în
aceleaşi condiţii, unii comit crime şi alţii nu. Consideră că infracţiunea
poate fi prevenită sau înfrântă prin două procese esenţiale: unul la nivelul
organizării sociale şi celălalt la nivelul individului. Teoria se bazează pe o
construcţie ierarhică în raport cu capacitatea individului de a înfrâna
conflictele sociale şi psihologice cu care se confruntă.
b) Teoria controlului social -Travis Hirschi
Potrivit lui Hirschi, cea mai mare parte a oamenilor au tendinţe
antisociale. Acestea sunt actualizate când controlul social scade. De aceea,
important nu este să se cerceteze cauzele criminalităţii, ci cauzele
conformismului. Hirschi propune întărirea controlului social, fiind adeptul
modelului de control represiv, coercitiv, fapt ce i-a adus numeroase critici.
5. Teorii criminologice inspirate din modelul conflictual
Caracterizare
Modelul conflictual înlocuieşte modelul consensual. Astfel,
conflictele dintre indivizi şi grupurile sociale n-ar putea fi rezolvate prin
adaptarea indivizilor la diferite structuri ale societăţii, ci numai printr-o
transformare a acestora.
Curentul interacţionist
Propune aflarea răspunsului la întrebarea: „De ce o persoană este
considerată delincvent”?
234
Reprezentanţi: F. Tannembaum, E. Lemert, H. Becker, Matza, Jeffey etc.
Criminologia reacţiei sociale
Consideră că problema fundamentală a criminologiei o reprezintă
studierea ansamblului proceselor ce alcătuiesc reacţia socială faţă de feno-
menul criminalităţii, considerat a fi creaţia directă a reacţiei sociale. Cerce-
tările criminologice vizează clarificarea problemelor privind analiza socio-
politică a normelor penale, procesele de legiferare şi aplicare a legii penale etc.
Criminologia „critică”
Mai este denumită şi criminologia radicală, de orientare neomarxistă.
Principalii reprezentanţi: Ian Taylor, Paul Walton, Jock Young.
Propun un model formal explicativ al actului deviant, arătând că acesta este
rezultatul stărilor conflictuale dintre indivizi şi structurile politice,
economice, specifice capitalismului. Disting cinci etape cu valoare
explicativă, şi anume: originile îndepărtate ale actului deviant, originile
imediate ale acestuia, actul însuşi, originile imediate ale reacţiei sociale,
originile îndepărtate ale reacţiei sociale.
6. Evaluare critică
Limite
Nici orientarea sociologică nu oferă o explicaţie deplină a cauzelor
fenomenului; studiind relaţiile dintre individ şi grupul social, aceste teorii
nu depăşesc universul restrâns al grupului, considerând influenţa acestuia
asupra individului ca singura sursă de determinare socială. O altă eroare
constă în tendinţa de exagerare a importanţei factorilor sociali şi neglijare
aproape totală a individului.
Concluzii
Deşi criminologia reacţiei sociale, „noua criminologie”, a criticat
întemeiat unele paradigme reducţioniste care s-au grăbit să considere drept
cauze ceea ce erau în realitate doar simple condiţii, criminologia nu poate
abandona cercetările asupra personalităţii umane, a infractorului în special.
Creşterea criminalităţii, exacerbarea violenţei sunt realităţi care trebuie
privite cu maximă responsabilitate; reîntoarcerea la mijloacele represive
tradiţionale nu va putea rezolva problemele criminalităţii. Eforturile de a se
găsi remedii trebuie canalizate pe o cale realistă, de abordare nuanţată atât a
individului în particular, cât şi a fenomenului infracţional global, de antrenare
în activitatea de prevenire şi control a acestuia a unor factori multipli, de
diversificare a formelor de răspuns social.

235
XI. TEORII CRIMINOLOGICE INTEGRATIVE
1. Caracterizare generală
Încercările de integrare au vizat următoarele direcţii:
- integrarea variatelor aspecte ale crimei şi criminalului într-o
singură teorie de natură „multifactorială”;
- integrarea selectivă, bazată pe ideea că toate orientările conţin
anumite adevăruri, iar contradicţiile dintre ele reflectă natura complexă a
problemei studiate.
Teoriile prezentate în continuare se înscriu în a doua direcţie.
2. Teoria integrativă a violenţei
Reprezentanţi: Wolfgang şi Ferracuti. Consideră că o teorie
integrativă trebuie să coreleze opiniile privind unde, de ce, cum s-a comis o
crimă. În elaborarea teoriei, folosesc conceptul de subcultură al lui Sellin şi
teoria asociaţiilor diferenţiale a lui Sutherland.
3. Teoria „generală” a lui Hirschi şi Gottfredson
Se inspiră, pe plan conceptual, din şcoala clasică de criminologie.
Fenomenul criminalităţii (care e format dintr-un număr impresionant de
infracţiuni mărunte) ar trebui privit ca un întreg în cadrul unei teorii
integrative.
4. Teoria integrării culturale diferenţiale a lui Denis Szabo
Studiază problematica integrării culturale diferenţiale din perspectiva
antropologiei culturale. Consideră că personalitatea şi cultura reprezintă
elementele constitutive ale oricărei ştiinţe umaniste şi reuneşte aceste
elemente într-o concepţie cu valenţe integrative. Crima este caracterizată ca
fiind o structură socială: aceleaşi forţe care modelează omul în societate
modelează la rândul lor şi criminalitatea.

XII. CRIMINALITATEA ŞI TRANZIŢIA


1. Volumul şi structura criminalităţii şi principalele sale trăsături
după 1989
Criminalitatea este un fenomen social major prin efectele sale
profunde, de durată, comparabil cu criza economică, generatoare de cauze
ale criminalităţii, dar implicând şi unele dintre efectele ei. În legătură cu
dinamica criminalităţii, în perioada de tranziţie, ceea ce îngrijorează nu
vizează atât dimensiunile fenomenului (de la o rată de 192,5 infracţiuni la
100. 000 locuitori, în 1988, s-a ajuns la 699, în 1999), cât ritmul de creştere,
modificările în structura criminalităţii, mai ales în direcţia „marii
criminalităţi”, a violenţei, dar mai cu seamă percepţia la nivelul populaţiei
236
(comparativ cu perioada anterioară anului 1989, criminalitatea se situează
pe primele locuri ale motivelor de nelinişte).
Din analiza informaţiilor statistice cu privire la criminalitatea în
primii 3 ani ai perioadei de tranziţie se constată următoarele:
- Creşterea cu 265% a infracţiunilor descoperite faţă de perioada
precedentă (1988, 1989), crescând cu 163% numărul celor învinuiţi.
- Media anuală a celor patru grupe de infracţiuni analizate
(infracţiuni contra avutului public, contra avutului privat, contra persoanei,
contra unor relaţii de convieţuire socială) a crescut de peste 3 ori şi jumătate
în primii 3 ani ai perioadei de tranziţie; cea mai importantă pondere o deţin
infracţiunile contra proprietăţii, care au generat un prejudiciu ce depăşeşte
cu aproape 282% întreg prejudiciul cauzat în anii 1988-1989.
- Infracţiunile contra persoanei au crescut în medie de 4 ori
comparativ cu perioada anterioară, infracţiunile care aduc atingere unor
relaţii privind convieţuirea socială crescând de peste două ori în raport cu
perioada 1988-1989.
2. Evaluare critică a concepţiilor criminologice din perioada
totalitară din perspectiva controlului social
În perioada comunismului, rata scăzută a criminalităţii era un
slogan menit să ateste superioritatea sistemului, însă, paradoxal, în planul
politicii penale exista un model de reacţie socială deosebit de represiv. Rata
reală a criminalităţii nu poate fi apreciată cu exactitate datorită lipsei
statisticilor, factorilor filtru care modificau dimensiunile reale ale
fenomenului (actele de clemenţă), lipsa studiilor de victimizare, a celor de
autoraportare, cenzura mass-mediei etc. În ceea ce priveşte cauzele
criminalităţii, cu excepţia unor cercuri de specialişti, ele nu constituiau
obiectul unor dezbateri deschise.
În cadrul preocupărilor de a identifica cauzele criminalităţii, precum
şi dimensiunile reale ale fenomenului, studiile realizate au surprins acei
factori la nivel macrosocial (crize sociale – războaie, calamităţi –,
dezechilibre sociale – migraţia, urbanizarea), la nivel microsocial (eşec,
anturaj nociv, antecedente penale în familie, climat familial tensionat) şi la
nivelul individului (de natură bio şi psihologică) care reprezentau risc
pentru producerea criminalităţii.
Pornind de la faptul că rata scăzută a criminalităţii a fost o realitate
incontestabilă, explicaţiile de pe poziţiile teoriilor criminologice inspirate
din controlul social oferă repere interesante.
Noţiunea de control social include grupuri mici, precum familie,
şcoală, anturaj şi procesele prin care aceste grupuri socializează individul.
Există trei modele de control social (C. Ray Jeffery):
237
- controlul bazat pe acceptarea standardelor normative, obiceiuri,
cutumă;
- controlul bazat pe schimbul de mărfuri şi servicii;
- controlul bazat pe folosirea fricii şi coerciţiunii.
Dintre teoriile controlului social, cea care interesează în special este
teoria angajamentelor a lui Travis Hirschi. Acesta consideră, cum am arătat,
că majoritatea indivizilor au tendinţe antisociale şi este important să se
cerceteze cauzele conformismului, nu cele ale criminalităţii. Probabilitatea
ca individul să devină deviant sau conformist depinde de intensitatea a
patru factori:
a)ataşamentul faţă de şcoală, grupul de prieteni;
b) angajarea într-o linie convenţională de conduită;
c)implicarea în activităţi convenţionale;
d) crezul în valori convenţionale.
Hirschi propune întărirea controlului social prin: restaurarea unei
discipline stricte în şcoală, reducerea sau eliminarea ajutorului social,
pentru a cultiva responsabilitatea individuală, şi întărirea sistemului
represiv, prin sporirea severităţii sancţiunilor penale.
Nici unul din factorii consideraţi esenţiali în determinarea unui
comportament conformist nu explică rata mai redusă a criminalităţii în
sistemul totalitar. Principalul factor în descurajarea conduitelor deviante l-a
constituit frica, instrumentul principal pentru asigurarea ordinii publice şi
pentru transformarea totală a societăţii. Controlul social circumscris celui
de al treilea model prezentat avea ca atribute esenţiale frica, violenţa,
teroarea manifestă şi insidioasă.
3. Interpretarea criminalităţii în perioada de tranziţie din perspectiva
teoriilor dezorganizării sociale, ale controlului social şi personalităţii
criminale
Unul dintre cele mai grave fenomene cu care se confruntă România
după 1989 este creşterea criminalităţii. In contextul unor probleme
complexe în plan economic, social, moral, generate de necompetitivitatea
economiei, prăbuşirea sistemului de protecţie socială, scăderea nivelului de
trai, creşterea şomajului şi inflaţiei, lipsa sau confuzia unor norme sau
valori, slăbirea controlului social, creşte deosebit de mult riscul apariţiei
comportamentelor deviante, ca fenomen „normal” de adaptare la starea de
anomie, aşa cum îl descrie E. Durkheim sau ca un comportament
„inovativ” în viziunea lui Merton. Actuala creştere a criminalităţii se
datorează unor modificări importante la nivelul controlului social. Astfel,
legea nu are deplină autoritate, la nivelul politicii penale s-au produs
modificări (abolirea pedepsei cu moartea, introducerea cauţiunii etc.), la
238
nivel microsocial s-a produs o scădere a prestigiului şi autorităţii instanţelor
de control social; existenţa comportamentului deviant „la vedere”, care
sfidează direct normele sociale (încălcarea normelor de circulaţie, comerţul
stradal ilicit, prostituţia), este semnificativă în acest sens. Acest tip de
comportament prezintă un pericol deosebit prin impactul său asupra
populaţiei, care se simte abandonată, prin eroziunea imaginii instituţiilor
statului de drept şi a ideii de justiţie în general.
Teoriile controlului social, alături de teoria „asociaţiilor diferenţiale”
a lui E. Sutherland şi variantele teoriei „subculturilor delincvente” a lui
Cohen, Cloward şi Ohlin, pot fi verificate în practică în domeniul
delincvenţei juvenile, fenomen deosebit de grav, generat, alături de alţi
factori de risc, de „sărăcia infantilă”.
Un alt fenomen deosebit de grav în perioada de tranziţie este
creşterea numărului de infracţiuni săvârşite cu violenţă, mai ales în rândul
minorilor şi tinerilor, violenţa de tip utilitar şi cea asociată crimei organizate
deţinând o pondere însemnată. Cel mai grav aspect este constituirea, în
perioada de tranziţie, a unui „nucleu dur” al criminalităţii, format din
infractori periculoşi pentru care activitatea criminală este un stil de viaţă,
impunându-se, ca o prioritate, adoptarea unor măsuri de politică penală
deosebit de drastică faţă de aceştia.

PENOLOGIE
I. NOŢIUNI GENERALE
1. Ştiinţa penitenciară
Ştiinţa penitenciară a avut ca obiect de studiu pedepsele în mediu
închis (de penitenciar), fiind asimilată în Europa, mai ales în Franţa,
criminologiei. Datorită diversificării sistemului sancţionator prin introdu-
cerea unor pedepse neprivative de libertate, denumirea a devenit improprie,
utilizându-se cel mai adesea cea de penologie.
Mulţi autori optează pentru denumirea de drept execuţional penal,
care ar acoperi ambele domenii. În concepţia nord-americană, penologia a
fost şi continuă să fie inclusă în criminologie.
Ştiinţa penitenciară este definită ca o disciplină socio-umană care
studiază pedepsele privative de libertate ce se execută în penitenciare.
Ştiinţa penitenciară nu este o ştiinţă normativă, nu studiază normele juridice
privind executarea pedepselor privative de libertate, ci condiţiile în care
pedeapsa este eficientă, în care poate contribui la reeducarea
condamnatului. În cadrul ei se studiază organizarea sistemului penitenciar,
regimul de viaţă în penitenciar, se elaborează anchete sociale şi psihologice
239
asupra deţinuţilor, cercetările clarificând o serie de aspecte, dincolo de cele
strict juridice, care pun în evidenţă eficacitatea acestei măsuri, dar şi unele
neajunsuri care se ivesc în executarea acestei pedepse.
2. Dreptul executării pedepselor
Dreptul executării pedepselor sau Dreptul execuţional penal se
poate defini ca o ramură de drept alcătuită din totalitatea normelor juridice
prin care se reglementează relaţiile sociale privind executarea sancţiunilor
de drept penal.
Obiectul dreptului executării pedepselor este alcătuit dintr-un grup
de relaţii sociale speciale, şi anume cele care apar în activitatea de executare
a pedepselor principale, complementare etc.
Domeniul dreptului executării pedepselor: ansamblul de norme
juridice care reglementează relaţiile sociale apărute în cadrul executării
sancţiunilor de drept penal.
Caracterele:
- sistem cuprinzător de norme de drept ;
- caracter autonom ;
- caracter de drept public.
Scopul: educarea eficientă a celui care execută pedeapsa,
prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni şi apărarea ordinii de drept, precum
şi realizarea politicii penale statale privind executarea pedepselor.
3. Penologia
Penologia este ştiinţa care studiază mijloacele de apărare sociale
contra faptelor antisociale declarate infracţiuni. Este o disciplină
nenormativă, social-psihologică, ce studiază atât sancţiunile privative de
libertate, cât şi celelalte sancţiuni alternative, neprivative de libertate.
Deosebirile între penologie şi dreptul executării pedepselor sunt
următoarele:
• Penologia este o ştiinţă nenormativă cu caracter social-psihologic
care studiază evoluţia pedepselor, privative sau neprivative de
libertate în societate, în timp ce dreptul executării pedepselor este
o ştiinţă normativă ce cuprinde totalitatea normelor juridice care
reglementează relaţiile sociale legate de executarea sancţiunilor
de drept penal.
• Ştiinţa penitenciară este tot o ştiinţă nenormativă care tratează
regimul pedepselor, dar, spre deosebire de penologie, ea studiază
exclusiv executarea pedepselor în mediu închis.
Penologia oferă date despre natura, funcţiile pedepselor, studiază
evoluţia pedepselor în societate, modalităţile de executare a acestora, apariţia de
sancţiuni de drept penal noi (măsuri educative), sancţiuni penale alternative şi

240
propune schimbări în sistemul executiv penal care să apere societatea împotriva
infracţiunilor şi să perfecţioneze mijloacele de reeducare socială.

II. REACŢIA SOCIALĂ FAŢĂ DE CRIMINALITATE


1. Evoluţia fenomenului de reacţie socială
Reacţia socială se concretizează în modelele de politică penală.
Prin reacţie socială se înţelege orice reacţie de apărare a societăţii
împotriva celor care încalcă normele de conduită general aplicabile. În raport
de calitatea celui care măsoară întinderea şi gravitatea represiunii, reacţia
socială poate fi clasificată în represiune privată şi represiune etatizată.
O dată cu progresele realizate de umanitate, în ultimele decenii a
evoluat, căpătând contur ştiinţific, şi problematica infracţionalităţii,
infractorilor şi a reacţiei sociale.
Se disting preocupări în acest sens atât la nivel naţional, cât şi la nivelul
celor mai înalte foruri mondiale, inclusiv ONU, care a constituit, în cadrul
Consiliului Economic şi Social (ECOSOC), în februarie 1992, Comisia
Interguvernamentală pentru Prevenirea Criminalităţii şi Justiţie penală.
2. Modelele de reacţie socială
Modelul represiv
A fost aplicat în două etape:
a)ajuridică, incluzând răzbunarea privată nelimitată (legea junglei
sau legea celui mai tare) şi răzbunarea privată limitată (predarea
vinovatului, pedeapsa echivalentă, compoziţie) ;
b) juridică, reprezentată prin represiune etatizată, cea mai evoluată
formă a reacţiei represive.
Modelul represiv a fost fundamentat de reprezentanţii şcolii clasice
de drept penal, al cărei întemeietor a fost Cesare Beccaria, şi este
caracterizat prin următoarele:
- pedeapsa trebuie proporţionată cu gravitatea faptei;
- scopul pedepsei trebuie să fie intimidarea individuală şi colectivă,
respectiv, prevenirea generală şi specială.
Cesare Beccaria prezintă, în lucrarea sa Dei delitti e delle penne,
aspecte privind represiunea etatizată ca model de reacţie socială.
C. Beccaria introduce ideea de utilitate socială a pedepsei, cu semnificaţia
că pedeapsa trebuie să se aplice nu pentru ispăşire, ci pentru a împiedica
săvârşirea altor „rele” în viitor. Pedeapsa trebuie să fie proporţională cu
gravitatea faptei fără a ţine seama de personalitatea făptuitorului, care era
văzut ca o entitate abstractă, atributele principale ale pedepsei fiind
uniformitatea şi severitatea. Scopul pedepsei trebuie să fie intimidarea
individuală şi colectivă. Ca modalităţi de individualizare, pedepsele erau:
241
eliminatorii, corporale, pecuniare şi însoţite de degradări sau interdicţii.
Beccaria s-a declarat împotriva pedepselor brutale şi infamante,
considerând că infractorii îşi vor multiplica activitatea criminală dacă îşi
vor da seama că un au nimic de pierdut. El s-a pronunţat împotriva
pedepsei cu moartea, apreciind că aceasta trebuie aplicată numai în cazuri
excepţionale.
Modelul preventiv
Este fundamentat pe doctrina pozitivistă de la sfârşitul secolului
al XIX-lea, cel mai de seamă reprezentant fiind E. Ferri. El afirmă
necesitatea luării unor măsuri de ordin economic şi social care să elimine
şi să limiteze rolul factorilor generatori ai criminalităţii, măsuri denumite
substitute penale (exemple: iluminatul străzilor, descentralizarea
administrativă, reducerea consumului de alcool, reducerea timpului de
lucru). Pedeapsa constituie un mijloc de apărare socială cu caracter
curativ prin care se urmăreşte vindecarea infractorului, recuperarea
acestuia (pe larg în lucrările: G. Nistoreanu, C. Păun, Criminologie,
Editura Europa Nova, Bucureşti 1996 şi I. Iacobuţă, Criminologie,
Editura Junimea, Iaşi, 2002).
Modelul mixt
Apare după cel de-al război mondial şi are ca reprezentanţi pe
F. Grammatica în Italia, Marc Ancel în Franţa şi T. Sellin în SUA.
Obiectivul acestui model este resocializarea infractorului, ca o consecinţă a
umanizării noilor legislaţii penale pe baza cunoaşterii ştiinţifice a
fenomenului infracţional şi a personalităţii delincventului.

III. INFLUENŢA CRIMINOLOGIEI ASUPRA MODELELOR


DE POLITICĂ PENALĂ
1. Măsurile de siguranţă
Criminologia a avut o contribuţie importantă la lărgirea mijloacelor
de combatere a criminalităţii prin susţinerea introducerii în legislaţia penală
a măsurilor de siguranţă. Aceste măsuri sunt necesare pentru că unor
categorii de infractori nu li se pot aplica pedepse (minori, persoane
bolnave), iar pentru alţii, pedepsele aplicate (închisoarea) nu sunt suficiente
(infractorul rămâne cu arme, bani, provenind din infracţiune).
Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni penale, măsuri de constrângere.
Se aplică de către instanţele de judecată, uneori de parchet, persoanelor care
au comis infracţiuni.
Măsurile de siguranţă sunt reglementate în Partea generală a Codului
Penal şi sunt destinate să preîntâmpine, prin înlăturarea anumitor stări de
pericol social relevate de faptă, săvârşirea de noi infracţiuni. Aceste măsuri
sunt: obligarea la tratament medical, internarea medicală, interzicerea de
242
a se afla în anumite localităţi, expulzarea, confiscarea specială, interdicţia
de a reveni în locuinţa familiei pe o durată determinată.
Examenul individual
Presupune un examen al personalităţii infractorului, formularea unui
diagnostic şi elaborarea unui program de tratament în vederea resocializării
acestuia. Acest examen de personalitate a infractorului se află la baza
individualizării judiciare a pedepsei, urmată de o individualizare
penitenciară cu aceeaşi finalitate.
Prima sa aplicare practică s-a realizat în anul 1907 în Argentina,
înfiinţându-se un cabinet de psihologie clinică şi experimentală în cadrul
penitenciarului naţional. Ulterior, s-au luat măsuri similare în Brazilia,
Chile, Germania, Austria şi Franţa.
În SUA, la închisoarea San Quentin din California s-a înfiinţat, în
anul 1944, un centru de orientare curativă, care examina persoana
infractorului şi aviza tratamentul ce urma să i se aplice în penitenciar.
2. Terapia resocializării
Denumită şi tratamentul individual de resocializare, aceasta se
bazează pe rezultatele cercetărilor criminologice clinice, având ca finalitate
ameliorarea tendinţelor reacţionale ale infractorului, valorificarea
aptitudinilor acestuia, reînnoirea motivaţilor şi modificarea atitudinii sale.
Programele de tratament sunt fundamentate pe metoda clinică, abordând
personalitatea infractorului în unitatea şi dinamica sa. Metoda clinică rezidă
în stabilirea unei relaţii speciale de comunicare verbală între terapeut şi
delincvenţi. Fără a distinge între desfăşurarea tratamentului în libertate, în
mediu liber, semiliber sau închis, tratamentul este individualizat în funcţie
de diagnosticul pus fiecărui subiect şi utilizează metode terapeutice,
psihopedagogice, psihanalitice etc. Această terapie este valoroasă prin
faptul că implică infractorul în procesul de resocializare; el e pus în situaţia
de a coopera la transformarea propriei personalităţi.
3. Noile tendinţe în politica penală
Neoclasică
Se manifestă ca un model nou de politică penală represivă, tendinţă
ce trebuie să se manifeste mai ales în cazul terorismului, crimei organizate,
infracţiunilor contra mediului înconjurător şi împotriva activităţilor
funcţionarilor publici corupţi, conform recomandărilor de politică penală
ale celui de al VII-lea Congres al ONU de la Havana, 1990, care a avut ca
temă generală „Cooperarea internaţională pentru prevenirea crimei şi
pentru justiţia penală în perspectiva secolului XXI”. S-a materializat atât în

243
legislaţiile penale din ţările europene foste socialiste, care îşi înăspresc
sancţiunile, cât şi în ţările occidentale (exemplu - noul cod penal francez).

Moderată
Consecinţă a tentaţiei echilibrului, având ca premise două idei:
represiunea prea severă şi renunţarea la sancţiunea penală vor avea drept
consecinţă accentuarea dificultăţilor în relaţiile interumane. Această
orientare apreciază că reducerea disparităţilor sociale, economice şi
culturale între indivizi este de natură să contribuie la o mai bună integrare
socială, la implicarea cetăţenilor în rezolvarea problemelor comunităţii şi,
astfel, la diminuarea criminalităţii.
Se preconizează, printre altele:
-aplicarea mai frecventă a unor alternative la pedeapsă, cum ar fi
munca în serviciul comunităţii;
-soluţionarea conflictelor penale prin mediaţiune şi dejuridicizare
(justiţie restaurativă).
Radicală
Cunoscută şi sub denumirea de „noua criminologie”, propune un
model aboliţionist de politică penală, punând în discuţie legitimitatea
sistemului penal şi necesitatea înlocuirii lui cu un sistem nepenal, incluzând
un ansamblu de măsuri şi acţiuni care să asigure protecţia socială, dar şi o
„gestiune” echitabilă a conflictelor.
În acest context, rolul criminologiei constă în examinarea critică a
sistemului de justiţie penală existent şi preconizarea unor soluţii de
restrângere treptată şi înlocuire a întregului ilicit penal.

IV. SCOPUL ŞI FUNCŢIILE SANCŢIUNILOR PENALE


1. Funcţia morală
Cu toate că pedeapsa este o măsură cu caracter represiv, de natură să
provoace infractorului o anumită suferinţă, ea are un puternic rol şi efect
educativ, de împiedicare a repetării conduitei antisociale, de îndreptare a
condamnatului, de formare şi permanentizare în conştiinţa acestuia a
faptului că respectarea legii penale este o necesitate.
2. Funcţiile utilitare
Exemplaritate. Această funcţie constă în influenţa pe care
pedeapsa aplicată condamnatului o exercită asupra altor persoane, deoarece
există persoane care se abţin de la săvârşirea de infracţiuni nu din
convingere, ci din teama de pedeapsă.

244
Intimidare. Prin aplicarea sancţiunii se consolidează forţa de
intimidare exercitată asupra destinatarilor normelor de drept penal.
Readaptare socială. Prin executarea pedepsei se urmăreşte
formarea unei atitudini corecte faţă de muncă, faţă de ordinea de drept şi
regulile de convieţuire socială. Reeducarea condamnatului, care să conducă
după executarea pedepsei la o deplină readaptare socială, tinde la
modificarea structurii de personalitate a condamnatului, la eliminarea
concepţiilor şi deprinderilor antisociale. Sunt considerate ca fiind esenţiale
în procesul de readaptare socială a condamnaţilor: munca, folositoare din
punct de vedere social, educaţia şcolară şi pregătirea profesională în diverse
meserii, activităţi sociale şi culturale, educaţia religioasă.
Eliminare. Constă în eliminarea, înlăturarea condamnatului din
societate. Eliminarea temporară se realizează când pedeapsa se execută în
locuri de deţinere o anumită perioadă de timp ; eliminarea definitivă se
realizează în cazul condamnării la pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
3. Scopul sancţiunii penale
Scopul pedepsei constă în prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
Realizarea acestui scop include atât prevenţia specială, adică prevenirea
săvârşirii de noi infracţiuni de către cel condamnat, cât şi prevenţia
generală, adică preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni de alte
persoane predispuse să săvârşească fapte prevăzute de legea penală.

V. REGIMUL GENERAL DE EXECUTARE


A SANCŢIUNILOR PENALE
1. Penitenciarul
Preliminarii
Penitenciarul este instituţia în care se execută pedeapsa privativă de
libertate, un loc de deţinere special amenajat care implică o împrejmuire
specială, o pază specială şi camere speciale denumite celule. Penitenciarele
trebuie amenajate şi organizate pentru a îndeplini funcţii cum ar fi: cazarea,
hrănirea, igiena, asistenţa medicală, condiţii de aplicare a regimului de
detenţie, desfăşurarea de activităţi educative, folosirea la muncă a celor
condamnaţi, paza şi supravegherea lor. După capacitatea lor, există
penitenciare mici (200-500 locuri), mijlocii (500 -1000 locuri), mari şi
foarte mari (1000-2000, 3000 locuri).
Penitenciarele sunt coordonate la nivel central de Direcţia Generală a
Penitenciarelor, structură care face parte din Ministerul Justiţiei, iar la nivel
local fiecare penitenciar are conducere proprie reprezentată de un director
civil, preferabil licenţiat în drept, ajutat de un director adjunct militar, care
245
răspunde de paza şi securitatea penitenciarului. În cadrul fiecărui
penitenciar există o comisie formată din director, un educator, un medic sau
un psihiatru, precum şi şeful compartimentului de evidenţă şi organizarea
muncii, care analizează comportarea condamnaţilor şi face propuneri
privind regimul şi tratamentul acestora. Personalul este format din personal
de pază şi supraveghere, personal administrativ, personal specializat
(psihologi, pedagogi etc.).
Repartizarea condamnaţilor în penitenciare se face după criterii
variate, cum ar fi: natura infracţiunii, natura pedepsei, antecedentele penale
etc. În funcţie de durata pedepsei, în penitenciar se execută pedepse pe
termen scurt, pedepse de durată medie şi pedepse pe termen lung.
Regimul de deţinere
Formele regimului de deţinere existente în România
Regimul de deţinere în comun se caracterizează prin aceea că
persoanele condamnate sunt ţinute împreună ziua şi noaptea, iau masa,
dorm împreună, lucrează împreună în ateliere comune, femeile fiind ţinute
separat de bărbaţi.
Regimul de deţinere celulară constă în ţinerea condamnaţilor
închişi în celule separate ziua şi noaptea (mănâncă, dorm, eventual lucrează
în celulă). Se aplică celor condamnaţi pentru infracţiuni grave, celor
condamnaţi la o pedeapsă de lungă durată.
Regimul de deţinere mixt constă în ţinerea condamnatului ziua, în
comun, şi noaptea, izolat, în celulă.
Regimul de deţinere progresiv constă în deţinerea, la început, în
regim celular şi, în măsura îndreptării şi comportării bune a condam-
natului, în deţinerea în comun, apoi la o fază intermediară-regim de
„semilibertate”, iar în final trecerea la libertatea condiţionată.
Regimul de deţinere în România parcurge următoarele faze: faza
deţinerii în carantină, faza deţinerii în comun (cu excepţia condamnaţilor
pentru infracţiuni grave), faza muncii în afara penitenciarului fără pază (tot
în această fază, unii condamnaţi pot fi trecuţi în colonii penitenciare, spitale,
penitenciare cu regim de semilibertate), ultima fază de executare a pedepsei
fiind cea a liberării condiţionate în termenul hotărât de instanţă.
Regimul de ordine şi disciplină
Condamnaţii sunt obligaţi să respecte următoarele reguli: programul
zilnic; disciplină şi ordine interioară; să se supună percheziţiilor; să respecte
regulile de igienă; să îndeplinească în bune condiţii muncile la care sunt
repartizaţi, să execute dispoziţiile date de conducere şi de personalul
penitenciarului etc.

246
Regimul de muncă şi calificare profesională
Munca este o componentă a regimului penitenciar, o obligaţie
înscrisă în Codul Penal, un mijloc de reeducare şi este o necesitate pentru
menţinerea unei stări fizice şi psihice corespunzătoare a condamnaţilor.
Condamnaţii sunt repartizaţi în sectorul industrial, în construcţii sau
fac munci organizate în penitenciar. La repartizarea în muncă se au în
vedere aspecte cum ar fi: sănătatea, capacitatea de muncă, pregătirea
profesională a condamnaţilor. Muncile cu caracter permanent se plătesc (o
cotă de 40% revenindu-i condamnatului), iar cele cu caracter gospodăresc
din cadrul penitenciarului nu sunt plătite.
Activitatea instructiv-educativă şi de reeducare se realizează prin
programe adecvate în cadrul cărora se urmăresc: cunoaşterea de sine,
educaţia morală, cunoaşterea defectelor şi propriilor tendinţe. Activitatea
educativă se realizează cu un corp de educatori, instructori (profesori cu
experienţă, psihologi, psihiatri etc.). Completarea studiilor condamnaţilor se
face prin programe de şcolarizare, în colaborare cu instituţii de învăţământ
public care asigură certificate şcolare.
Drepturile condamnaţilor sunt următoarele: dreptul de a anunţa
familia despre situaţia în care se află, dreptul de a se consulta cu avocatul,
dreptul de a primi vizite, de a coresponda, dreptul la îngrijire, la tratament
medical, dreptul la instruire, dreptul de a li se respecta credinţa religioasă.
2. Executarea în regim deschis sau semideschis
În penitenciarele cu regim semideschis, cei condamnaţi sunt trataţi cu
exigenţă şi cu încredere, fără a fi înconjuraţi de personal de pază în mod
strict. Regimul semideschis se caracterizează printr-o muncă creativă,
disciplină liber consimţită, care oferă condamnatului simţul responsabi-
lităţii, organizând gradual revenirea la viaţa normală. Pot beneficia de acest
regim condamnaţii nerecidivişti cu pedepse de până la 5 ani care
îndeplinesc o serie de condiţii (au executat 1/7 din pedeapsă, au vârsta peste
21 ani, manifestă regret pentru victimă, nu execută condamnări pentru
infracţiuni grave, au constant o comportare pozitivă etc.). Obligaţiile,
interdicţiile, precum şi consecinţele la care se expun în caz de nerespectare
se află într-un regulament pe care îl semnează condamnaţii.
Obligaţiile condamnaţilor se referă la: respectarea programului de
muncă, îndeplinirea activităţilor productive, respectarea regulilor de igienă,
grija faţă de bunurile din camerele de deţinere etc. Ei au o serie de
drepturi, în conformitate cu dispoziţiile în vigoare: dreptul de a circula
liber în afara penitenciarului, putând veni în contact cu mediul social
obişnuit, dreptul la echipament, asistenţă medicală, odihnă, petiţionare,
vizite, corespondenţă.
247
3. Executarea în libertate
Acest mod de executare a pedepsei închisorii în libertate sau
executarea în regim deschis sau în libertate se aplică în situaţia în care o
persoană este condamnată la o pedeapsă privativă de libertate de scurtă
durată. Argumentele avute în vedere pentru aplicarea acestui sistem sunt
următoarele:
a) executarea pedepsei închisorii în condiţii de deţinere în penitenciar
exercită o influenţă negativă, în special asupra infractorilor primari (a celor
care au săvârşit pentru prima dată o infracţiune);
b) penitenciarul este un loc de executare a pedepsei care provoacă
teamă, suspiciune şi atrage oprobriul asupra celui ce a executat pedeapsa
acolo, constituind o piedică în calea integrării sale în societate (căsătorie,
profesie);
c) procesul de reeducare a condamnaţilor este dificil şi puţin eficient
în penitenciar;
d) costurile ridicate ale executării pedepsei în penitenciar ;
e) executarea pedepsei într-un loc de deţinere înseamnă o rupere de
familie, de profesie.
Executarea pedepsei închisorii fără privare de libertate se limitează la:
• condamnaţi pentru comiterea unor infracţiuni uşoare, cu un grad
redus de pericol social pentru care se prevede pedeapsa închisorii până la
cel mult un an sau doi;
• condamnaţi care au comis infracţiuni din culpă şi care sunt
infractori primari;
Aceşti condamnaţi sunt supuşi condiţiei de a nu mai săvârşi alte
infracţiuni pe o perioadă de timp.
În cazul acestui regim se menţine pedeapsa cu închisoarea, dar ea
este înlocuită, substituită (spre exemplu, cu executarea pedepsei la locul de
muncă).
Executarea pedepsei închisorii în regim deschis îmbracă următoa-
rele forme:
a) obligarea la muncă fără privare de libertate (executarea pedepsei la
locul de muncă);
b) suspendarea condiţionată a executării pedepsei;
c) executarea pedepsei închisorii într-o închisoare militară;
d) liberarea condiţionată;
e) executarea pedepsei închisorii de către condamnatul cetăţean străin
prin plata unei amenzi.
Aceste forme sunt reglementate în cuprinsul legii penale şi în Legea
nr. 23/1969 privind executarea pedepselor.
248
4. Liberarea condiţionată
Este o formă de individualizare a executării pedepsei. Această
instituţie complementară a regimului de executare este reglementată în
Codul Penal, în art. 59-61, şi urmăreşte reducerea pedepsei cu închisoarea
şi punerea în libertate a persoanei înainte de termen. Măsura se ia la
îndeplinirea condiţiilor exprese de acordare, prevăzute în lege, după
executarea unei părţi din pedeapsă.
Condiţiile pe care condamnatul trebuie să le îndeplinească pentru a
beneficia de liberare condiţionată sunt:
- Executarea unei părţi din pedeapsa aplicată.
- Perseverenţa şi disciplina în muncă.
- Dovezi concrete de îndreptare.
- Se iau în considerare antecedentele penale.
La cererea condamnatului, comisia din penitenciar, formată din
comandantul unităţii, un reprezentant al compartimentului de tratamente şi
siguranţa deţinerii, un reprezentant al compartimentului de programe socio-
educative şi procurorul delegat, analizează dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute în Codul Penal şi redactează un proces-verbal în acest sens. Procesul-
verbal este trimis instanţei de judecată competente să acorde liberarea
condiţionată, adică celei din judeţul în care se află sediul penitenciarului.
Efectele imediate şi provizorii ale liberării condiţionate: punerea în
libertate a condamnatului, liberare cu efect provizoriu; condiţionarea
eliberării, perioadă în care condamnatul trebuie să aibă o conduită bună şi
să nu săvârşească noi infracţiuni; efectul moral, care constă în satisfacţia
condamnatului că, prin propriul efort, a fost eliberat înainte de termen.
Efectele finale şi definitive ale liberării condiţionate: în cazul când
condamnatul nu a săvârşit alte infracţiuni, pedeapsa se consideră executată,
iar liberarea condiţionată şi provizorie se transformă în liberare definitivă,
condamnatul fiind în stare de libertate ca şi cum ar fi executat pedeapsa în
întregime. Dacă a săvârşit o infracţiune în perioada de până la împlinirea
termenului, instanţa poate dispune menţinerea sau revocarea măsurii
liberării condiţionate.
5. Probaţiunea
Definiţie. Din punct de vedere etimologic, termenul de probaţiune
provine din latinescul probatio, care desemnează o perioadă de încercare
sau iertare.
Probaţiunea este posibilitatea acordată infractorilor condamnaţi de a
executa pedeapsa în comunitate, sub supraveghere, sau reprezintă un mijloc
de a asigura în acelaşi timp controlul şi asistenţa infractorului în timp ce
acesta este lăsat în comunitate sub supraveghere.

249
Scopul creării unui sistem de probaţiune: sprijinirea instanţelor de
judecată în procesul de individualizare a pedepselor, prin promovarea
pedepselor neprivative de libertate, precum şi creşterea gradului de
siguranţă a populaţiei prin supravegherea în comunitate a infractorului.
Avantajele probaţiunii şi, totodată, dezavantajele sistemului de
executare în penitenciar a pedepsei :
- Înlăturarea consecinţelor negative ale pedepsei privative de
libertate, inclusiv prin reducerea influenţelor mediului penitenciar asupra
infractorilor, mai ales asupra celor primari.
- Reducerea costurilor legate de privarea de libertate.
- Evitarea ruperii legăturilor cu familia, cu mediul profesional.
- Posibilitatea de reeducare este considerabilă faţă de mediul penitenciar.
- Contribuţia personală a condamnatului la reintegrarea sa socială etc.
- Pe un plan general, contribuţie la diminuarea criminalităţii.
Cadrul legislativ
Probaţiunea, ca sancţiune alternativă la pedeapsa închisorii, are o
vechime apreciabilă în dreptul românesc. Astfel, în Regulamentele
Organice şi, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, în tradiţia penală prin filieră
franceză şi belgiană se regăsesc o paletă largă de sancţiuni denumite
generic alternative la încarcerare. În Codul Penal actual se regăsesc
reglementate o serie de măsuri şi sancţiuni neprivative de libertate:
suspendarea condiţionată a executării pedepsei, suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, executarea pedepsei la locul de muncă,
eliberarea supravegheată- măsură educativă aplicată primari.
Prin O. G. nr. 92/2000, termenul de probaţiune a fost înlocuit cu cel
de reintegrare socială a infractorilor şi supraveghere a executării
pedepselor neprivative de libertate. Prin prevederile O. G. nr. 92, serviciile
de probaţiune sunt organizate ca structuri independente faţă de parchet,
instanţe, penitenciare, în sistemul de justiţie, în subordinea unei direcţii de
probaţiune din Ministerul Justiţiei.
Noutatea şi avantajele pe care le aduce instituţia probaţiunii sunt următoarele:
- probaţiunea este un proces continuu: instanţa încredinţează spre
supraveghere serviciului de probaţiune un client în virtutea unor argumente
strict juridice;
- supravegherea nu are caracter poliţienesc, ci este o posibilă
completare între control, asistare, ajutor;
- activitatea de probaţiune este o activitate profesionistă desfăşurată
de personal calificat;
- activitatea de reintegrare socială se face prin colaborare cu
organisme neguvernamentale;
- misiunea principală este de protejare a societăţii.
250
VI. REGIMURI SPECIALE DE EXECUTARE
A SANCŢIUNILOR PENALE
1. Minori
Codul Penal prevede pentru minorii care răspund penal un sistem
mixt format din măsuri educative şi pedepse (închisoarea şi amenda, ale
căror limite se reduc la jumătate fără ca minimul pedepsei închisorii să
poată depăşi 5 ani, iar dacă legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa detenţiunii pe viaţă, i se va aplica minorului pedeapsa închisorii
de la 5-20 ani). Măsurile educative au prioritate, aplicarea unei pedepse se
va face atunci când se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este
suficientă pentru reeducarea minorului. Măsurile educative prevăzute de
Codul Penal sunt următoarele: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea
într-un centru de reeducare, internarea într-un institut medical-educativ.
Mustrarea este acea măsură prevăzută în Codul Penal care constă în
dojenirea minorului şi în arătarea pericolului social al faptei săvârşite, în
sfătuirea minorului să se poarte astfel încât să dea dovadă de îndreptare.
Măsura se aplică în cazul unor fapte extrem de uşoare şi, de regulă, trebuie
să fie luată o singură dată. O astfel de pedeapsă devine eficientă numai dacă
instanţa îi asigură cadrul solemn necesar de natură să impresioneze pe
minor şi, totodată, se adresează minorului cu maximă seriozitate, urmărind
să influenţeze cât mai mult modul său de a privi viaţa şi obligaţiile sociale
pe care şi le asumă.
Libertatea supravegheată constă în lăsarea minorului timp de un an
sub supraveghere deosebită părinţilor minorului, tutorelui, înfietorului sau
unei instituţii însărcinate cu supravegherea minorilor. Eficienţa acestei
măsuri se realizează dacă supravegherea în condiţii corespunzătoare îşi
atinge scopul: îndreptarea minorului. Măsura se ia pe timp de un an şi
durata are valoarea unui termen de încercare, astfel încât, dacă minorul
săvârşeşte o faptă penală, instanţa va putea revoca măsura şi o va înlocui cu
măsura internării într-un centru de reeducare.
Internarea într-un centru de reeducare este o măsură privativă de
libertate şi se ia ca măsură de reeducare a minorilor care au săvârşit fapte
penale de o anumită gravitate; se ia pe timp nedeterminat, dar nu poate dura
decât până la împlinirea vârstei de 18 ani. Măsura este eficientă dacă
minorul dă dovezi de îndreptare, de sârguinţă la învăţătură şi de însuşire a
cunoştinţelor necesare, pregătirii profesionale. Pentru a-şi atinge scopul,
această măsură nu se poate lua decât faţă de un minor căruia, la data
pronunţării hotărârii, i-a mai rămas, până la majorat, suficient timp pentru
reeducare. Dacă, în timpul liberării, minorul are o purtare necores-
251
punzătoare, instanţa poate revoca liberarea. Dacă în perioada liberării sau
internării, minorul săvârşeşte din nou o faptă penală, instanţa îi poate aplica
o pedeapsă, revocând măsura internării sau, dacă pedeapsa nu este
necesară, menţine internarea şi revocă liberarea.
Internarea într-un institut medical-educativ este o măsură
privativă de libertate care are un caracter mixt: educativ şi medical. Ea se ia
faţă de minorul care răspunde penal, care, din cauza stării sale fizice sau
psihice, are nevoie de tratament şi de un regim de instruire şi reeducare
adecvat stării sale. Se poate lua până la împlinirea vârstei de 18 ani, dar ea
poate fi prelungită de instanţă cu cel mult 2 ani dacă prelungirea este
necesară pentru realizarea scopului internării. Această măsură presupune un
subiect susceptibil de a fi educat, de a-şi schimba comportamentul potrivit
exigenţelor educatorilor. Dacă minorul este iresponsabil datorită
afecţiunilor psihice de care suferă, se vor aplica prevederile art. 48. Cod
Penal privitoare la iresponsabilitate. Dacă minorul are discernământul
integral şi intelectual în limite normale, chiar dacă prezintă tulburări pe
fondul unui deficit de instrucţie, măsura aceasta nu se va aplica. Măsura
este eficientă atunci când starea fizică sau psihică a minorului s-a
îmbunătăţit şi acesta dă dovezi de îndreptare, însuşindu-şi cunoştinţele
necesare pregătirii profesionale şi conţinutul disciplinelor predate.
Condamnaţii minori se supun, în primul rând, regimului penitenciar
general cu privire la regimul de ordine şi disciplină, la regimul muncii, dar
şi unui regim special de executare. Acest regim special trebuie să ţină
seama de particularităţile şi necesităţile fizice şi psihice proprii vârstei
acestora, ca şi de protecţia şi asistenţa specială ce trebuie acordate tuturor
minorilor în vederea dezvoltării lor armonioase. Regimul de deţinere al
minorilor este mai uşor pentru că:
a) nu muncesc dacă trebuie să termine şcolarizarea sau sunt folosiţi la
treburi gospodăreşti interne;
b) beneficiază de pachete şi vizite mai multe;
c) pot primi învoiri şi permisii.
d) pot fi propuşi pentru liberare condiţionată.
2. Regimul special al anumitor categorii de infractori majori
Regimul aplicat deţinuţilor condamnaţi la detenţiune pe viaţă
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă se aplică în cazul săvârşirii unor
infracţiuni dintre cele mai grave (infracţiuni contra capacităţii de apărare a
României, contra statului, contra păcii şi omenirii, infracţiuni contra vieţii)
şi se execută în penitenciare anume destinate sau în secţii speciale existente
în celelalte penitenciare. Aceşti condamnaţi au o serie de probleme
specifice ca rezultat al duratei nedeterminate a condamnării lor (exemple:
252
izolarea socială, dependenţă totală, sedentarism, singurătatea, uniformizarea
şi monotonia vieţii) şi al problemelor care stau la baza comportamentului
lor criminal. Cursurile de orientare şi pregătire socială, programele de
tratament vor urmări menţinerea relaţiilor cu lumea exterioară. Aceşti
condamnaţi se resemnează cu soarta lor, se adaptează foarte bine la viaţa de
penitenciar, însă acest fenomen contravine scopului închisorii, reintegrarea
socială a delincvenţilor.
Regimul aplicat deţinuţilor condamnaţi la pedepse pe termen
lung
Pedeapsa închisorii de lungă durată se execută în penitenciare care au
amenajate secţii speciale în regim închis. Condamnaţii la închisoare de
lungă durată sunt o categorie dificilă, periculoasă, iar executarea pedepsei
închisorii ridică probleme multiple:
- regim special de detenţie, mai sever;
- regim de muncă, odihnă, disciplină sever;
- măsuri de pază şi supraveghere stricte ;
- camere cu un mic număr de paturi, dacă este posibil.
Tratamentul acestor condamnaţi poate fi separat pe câteva domenii:
muncă şi activităţi educaţionale, activităţi de relaxare, activităţi cu persoane
din afara penitenciarului. Ca particularităţi, unele obligaţii şi interdicţii se
accentuează: nu pot presta muncă în afara locurilor de deţinere, pachetele,
vizitele, corespondenţa la intervale şi în cantităţi mai mici decât cele
stabilite pentru celelalte categorii de condamnaţi. În ceea ce priveşte
munca, numai după verificarea conduitei, a trăsăturilor de caracter,
condamnaţii care au o calificare pot fi folosiţi în domeniul respectiv. De
asemenea, reeducarea acestora implică o muncă complexă şi importantă,
fiind necesară examinarea lor din punct de vedere fizic, psihic, psihiatric.
Regimul aplicat tinerilor şi femeilor
Pentru ca activitatea de reeducare a condamnaţilor cu vârsta
cuprinsă între 18 şi 21 ani să fie eficientă, sunt necesare cunoaşterea
personală (studierea dosarului penitenciar, discuţii individuale), precum şi
stabilirea unui program zilnic care să acopere în întregime timpul
condamnatului. Programul va fi structurat astfel:
- activităţi productive;
- instruire teoretică, şcolarizare, calificare;
- activităţi educative şi culturale;
- în zilele de sâmbătă şi duminică – meditaţii, studiu individual,
acţiuni sportive, hobby. Programele desfăşurate în unităţile penitenciare vor
fi structurate pe categorii de vârstă, nivel de şcolarizare, calificare
profesională, astfel încât aplicarea lor să determine un rezultat eficient.
253
Din punct de vedere al regimului de detenţie, în principiu, femeile
condamnate sunt supuse aceluiaşi tratament ca şi ceilalţi condamnaţi.
Pentru cunoaşterea deţinutei, se studiază dosarul penitenciar şi se
poartă discuţii cu sociologi, psihologi. Programele pentru femei vor include
munca – ele nu vor face munci grele, ci o muncă potrivită (croitorie,
ţesătorie), iar cele care sunt gravide, sau au copii mai mici de un an, nu pot
lucra mai mult de 8 ore/zi –, educaţia şi programe speciale care să rezolve o
parte din problemele cu care femeile vin în penitenciare. O problemă
specială o reprezintă mamele care au copii sugari, sau în vârstă de până la
2, 3 ani; dilema de a creşte copii departe de mamele lor sau în penitenciare
este de actualitate în majoritatea sistemelor penitenciare.
3. Regimul special determinat de starea fizică sau psihică a
condamnatului
Condamnaţii inadaptaţi social
Sunt acele persoane care au o structură psihică şi o experienţă de
viaţă care le face dificil procesul de adaptare sau integrare socială. Ele
suferă de psihonevroze şi psihopatii, acestea nefiind stări de boală psihică,
ci numai stări de tulburare psihică, de instabilitate emotivă, de control
psihic insuficient. Aceste persoane vin uşor în conflict cu ceilalţi
condamnaţi, au stări de nesiguranţă, au reacţii disproporţionate în raport cu
diferite situaţii în care sunt puşi. Este necesară supunerea la un tratament
complex şi competent, care să ţină seama de specificul lor moral şi psihic.
Condamnaţii bolnavi
Bolnavii fizici temporari pot fi trataţi de medicii din penitenciar, iar
cei cronici, inclusiv toxicomanii şi alcoolicii, au nevoie de tratament de
lungă durată, special. Ultimii pot fi trataţi în afara penitenciarului, în spitale
de specialitate, necesitând un tratament special, ulterior urmând a se
întoarce în penitenciar.
Bolnavii psihici se caracterizează prin lipsa conştiinţei că sunt bol-
navi şi a pericolului social pe care îl reprezintă, precum şi prin lipsa voinţei.
În cazul bolnavilor psihici (suferind de: manie depresivă, schizo-
frenie, paranoia etc.), aceştia vor fi examinaţi psihiatric, psihologic şi trimişi
la tratament în spitale sau instituţii medicale speciale şi supravegheaţi în
mod deosebit.

254
VII. CONCLUZII GENERALE
1. Structura sistemului penitenciar în perioada de tranziţie
Administraţia Generală a Penitenciarelor, astfel cum a fost organizată
după 1990, este o instituţie militară, subordonată Ministerului Justiţiei, cu
personalitate juridică. Ea asigură prin activităţile desfăşurate executarea
pedepselor privative de libertate, a măsurii arestării preventive şi a măsurii
educative de internare a delincvenţilor minori în centrele de reeducare.
Această instituţie are o structură organizatorică formată din 5 direcţii
(Siguranţa Deţinerii şi Regim Penitenciar, Educaţie, Studii şi Psihologie
Penitenciară, Resurse Umane, Logistică, Financiară). Personalul
administraţiei penitenciare este alcătuit din: personal de conducere, de
supraveghere, cultural-educativ şi alte categorii. Organizarea şi funcţio-
narea sistemului penitenciar se stabilesc prin Regulament de organizare şi
funcţionare aprobat de ministrul justiţiei, iar atribuţiile fiecărei persoane
sunt stabilite prin fişa postului.
Activitatea de control a administraţiei penitenciare se referă la:
control ierarhic, control judiciar, control administrativ şi controale privind
respectarea drepturilor persoanelor private de libertate.
Aşezămintele penitenciare, în număr de 43, aflate în subordinea
Direcţiei Generale a Penitenciarelor, sunt grupate în funcţie de volumul
complexitatea sarcinilor şi gradul de pericol social al deţinuţilor, după cum
urmează:
- penitenciare de maximă siguranţă;
- penitenciare de categoria I.
Penitenciarele sunt organizate şi funcţionează în baza H. G.
nr. 212/2001, privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei,
fiind conduse de un comandant militar sau director (civil).
La nivelul fiecărei unităţi sunt servicii şi compartimente similare cu
cele din administraţia centrală, precum şi secţii de deţinere pentru arestaţii
preventiv, minori, tineri, bolnavi, deţinuţi recidivişti sau foarte periculoşi,
conduse de comandanţi de secţie.
2. Reforma sistemului penitenciar românesc prin prisma regulilor
europene în domeniu
Normele interne în materia executării pedepselor trebuie să se
încadreze şi să respecte reglementările internaţionale în domeniu:
- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată de ONU la 10
decembrie 1948.
- Convenţia Europeană de Apărare a Drepturilor Omului, adoptată de
ONU la data de 4 noiembrie 1950.
255
- Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptat prin
Rezoluţia nr. 663 C din 31 iulie 1957 de Consiliul Economic şi Social al ONU.
- Regulile europene pentru penitenciare adoptate prin Recomandarea
R (87) 3 de Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei din 12 februarie 1987.
- Recomandări şi rezoluţii ale Consiliului Europei care reglementează
aspecte din întreaga sferă a executării pedepselor (Recomandarea asupra
regulilor europene aplicate în comunitate, Recomandarea cu privire la
tratamentul deţinuţilor periculoşi, Recomandarea 1257 referitoare la
condiţiile de detenţie aplicate în statele membre ale Consiliului Europei).
Evaluările sistemului penitenciar românesc, realizate de Andrew
Barclay (Centrul Internaţional pentru studii penitenciare, Londra), în anul
1998, şi de Carmen Martinez Aznar (consilier de preaderare al Uniunii
Europene), din anul 2002, oglindesc reforma şi progresele realizate din
punct de vedere al cadrului juridic de executare a pedepselor, al condiţiilor
oferite de sistemul penitenciar românesc după 1990, subliniind, totodată,
aspectele negative, pentru înlăturarea cărora s-au formulat recomandări.
Au fost supuse evaluării aspecte precum: cadrul juridic, instruirea
personalului, înfiinţarea comisiilor de monitorizare penitenciară, revizuirea
codului de disciplină a deţinuţilor şi manualul de informare a lor, programe-
le educative pentru deţinuţi, oficiile de ajutor juridic, îngrijirea sănătăţii,
pregătirea pentru eliberare, problema automutilărilor şi a sinuciderilor
deţinuţilor, vizitarea acestora etc.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ*

1. Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2002.


2. Rodica Mihaela Stănoiu, Introducere în criminologie, Editura Academiei,
Bucureşti, 1989.
3. Rodica Mihaela Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie,
Editura Academiei, Bucureşti, 1981.
4. Ortansa Brezeanu (coord.), Integrarea socială postpenală a infractorilor între
realitate şi perspectivă, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2000.
5. Ortansa Brezeanu, Prevenirea criminalităţii la început de mileniu, Editura
Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2001.

* Pentru ambele semestre de studiu.


256
PSIHOLOGIE JURIDICĂ

Prof.univ.dr. TUDOREL BUTOI


Asist.univ. IOANA TEODORA BUTOI

SEMESTRUL I

Obiective
Reputatul jurist Mircea Djuvara condiţiona aflarea adevărului de
„necesitatea inexorabilă pentru acei care aplică legile atât judecătorii, cât şi
avocaţii, să caute cât mai mult posibil prin mijloace ştiinţifice să cunoască
realitatea, adică să cunoască intenţiunea agentului vinovat” (Mircea
Djuvara, Teoria Generală a Dreptului, Enciclopedia juridică, vol. II, Ed.
Societatea Anonima, Bucureşti, 1930, p. 24). Din această perspectivă,
psihologia juridică impune o serie de exigenţe fără îndeplinirea cărora actul
de justiţie rămâne un exerciţiu steril, tehnicist, lipsit de credibilitate şi forţă,
erodat continuu de ineficienţă şi căzând în desuetudine.
Ca ştiinţă şi practică, psihologia juridică se adresează tuturor
categoriilor de specialişti care participă la înfăptuirea justiţiei şi ale căror
hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa
legii. Din această perspectivă, psihologia juridică se defineşte drept
„disciplină distinctă, cu un pronunţat caracter pragmatic, informativ-
formativă şi de cultură profesională a magistratului în statul de drept, care
are ca obiect studierea nuanţată şi aprofundată a fiinţei umane (persoana)
implicată în drama judiciară, în scopul obţinerii cunoştinţelor şi evidenţierii
legităţilor psihologice, apte să fundamenteze interpretarea corectă a condui-
telor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă” (N. Mitrofan,
V. Zdrenghea, T. Butoi, Psihologie judiciară, Ed. Şansa, Bucureşti, 1992, p. 3).
Întrucât nu există fenomene de drept care să nu izvorască din
raporturile psihologice interumane ce fundamentează fapte concrete,
prezentul curs oferă studentului în drept (viitorului magistrat) cunoştinţele
înţelegerii fiinţei umane din punct de vedere al subiectivului ei (intenţie,
simulare, dol, culpă, act infracţional, mărturisire, bună-credinţă, disimulare,
recepţie senzorială, memorare, recunoaştere, regret, responsabilitate, stare
emoţională, vinovăţie, prevedere, provocare, consimţământ, act de voinţă,
convingere intimă, discernământ, auto-control, legitimitate etc.), oglindit
atât în conduitele delictuale, cât şi cu prilejul mărturiei, anchetei,
prizonizării, victimizării, reeducării etc., traducându-i cele mai intime
257
resorturi motivaţionale ale săvârşirii faptei incriminate de lege, cu scopul
relevării în întregime a adevărului, al unei corecte încadrări juridice a faptei,
al dozării pedepsei şi al soluţionării sub just temei a cauzei.
Ca disciplină formativ-aplicativă şi de cultură profesională a
magistratului în statul de drept, psihologia juridică orientează studentul în
formare către ideea şi spiritul etic-deontologic al desfăşurării procesului
penal cu respectarea demnităţii, libertăţii de conştiinţă şi expresie, a
integrităţii psiho-morale şi fizice, a liberului consimţământ, a dreptului la
apărare şi protecţie a fiinţei umane implicată în drama judiciară.
În fine, şi fără pretenţia de a fi exhaustiv, cursul de psihologie juridică
avertizează asupra minusurilor general-umane şi de care nici magistratul nu
este scutit, recomandându-i acestuia coordonatele psihologice care
fundamentează o conduită autocontrolată, profesionistă şi imparţială în
raport cu individul aflat sub incidenţa legii.
I. PSIHOLOGIA JURIDICĂ PE TERENUL DREPTULUI
Necesitatea studiului psihologiei juridice
Fundamentarea prezenţei psihologiei juridice pe terenul dreptului
este demonstrată de faptul că, înainte de a fi existat raporturile de drept, în
societate au evoluat raporturi naturale, interumane, cu conţinut şi
motivaţie psihologică, interesele părţilor fiind determinate de motivaţii şi
scopuri, energizate de mobilizarea voinţei fizice şi psihice a agenţilor de
drept, precedate cognitiv de mai mult sau mai puţin complexe procese de
deliberare sub aspectul prevederii şi anticipării urmărilor.
În sens exemplificativ ne vom opri asupra instituţiei cardinale a
raporturilor de drept, şi anume voinţa (a cărei sorginte primordial
psihologică este dincolo de orice comentariu). Voinţa juridică, exprimată
în acte juridice consensuale de formă autentică (scrisă), trebuie să se
manifeste în afara oricăror vicii de consimţământ. Problema este de a
şti dacă, realmente, voinţa exprimată în actele juridice este neviciată,
dacă voinţa liber exprimată este conformă cu cea internă.
În ce priveşte vinovăţia, noţiune indiscutabil psihologică, în literatura
de specialitate se subliniază următoarele: „Vinovăţia există când fapta care
prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie sau din culpă” (Constantin
Mitrache, Drept penal român – partea generală, Editura Şansa, Bucureşti,
1995, p. 12).
Vinovăţia, din punct de vedere psihologic, este o atitudine
rezultantă a interacţiunii conştiinţei cu voinţa (factorul cognitiv şi
volitiv). Voinţa - pentru a exista - cere o atitudine conştientă în sensul că
făptuitorul îşi dă seama, are reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale, a
rezultatului acestora (ca urmare, socialmente periculoase în raport cu
258
valorile ocrotite de lege) şi săvârşite cu voinţă, aceste acţiuni mobilizându-i
energia fizică şi psihică în sensul realizării rezultatelor urmărite.
În esenţă, voinţa de a săvârşi fapta este determinată numai după
reprezentarea în conştiinţa făptuitorului a urmărilor socialmente periculoase
ale faptei.
Obiectul psihologiei juridice şi conexiunile interdisciplinare
Coordonatele majore care definesc preocupările şi conturează
obiectul psihologiei judiciare se profilează a fi următoarele:
A. Definirea domeniului de referinţă, din perspectiva: a) preocu-
părilor teoretice; b) preocupărilor practic-aplicative.
B. Analiza psihologică a actului infracţional - algoritmul
infracţional - din perspectivă exploratorie (scena crimei – perspectiva
psihologică asupra interpretării comportamentelor umane cu finalitate
criminogenă –, personalitatea făptuitorului şi amprenta sa
psihocomportamentală – profiler crime).
C. Problematica psihologică a mărturiei şi martorului – abordare
complexă care reliefează premisele psihologice ale mărturiei, legile
recepţiei senzoriale în formarea depoziţiilor testimoniale, limitele
psihofiziologice ale sensibilităţii, influenţa factorilor obiectivi şi subiectivi
în procesele perceptive, calităţile proceselor de memorare oglindite în
potenţialele de reproducere şi recunoaştere, aprecierea mărturiei în raport
cu personalitatea şi interesele martorului în cauză, precum şi problematica
bunei-credinţe.
D. Analiza psihologică a interogatoriului judiciar, din perspectiva
relaţiei interpersonale de tip special care opune parametrii ecuaţiei anchetat-
anchetator, pleacă de la psihologia infractorului, evidenţiind ample aspecte
psihocomportamentale şi de contact interpersonal, oglindite în atitudini şi
forme de manifestare a conduitei (sincere sau simulate) a persoanei care
face obiectul interogatoriului judiciar.
E. Domeniul investigării erorii judiciare, care insistă asupra
declicului etiologic şi asupra mecanismelor complexe implicate în eroarea
judiciară (disfuncţii psihologice în prelucrarea şi interpretarea elementelor
probaţiunii, în formarea mărturiei judiciare, în derularea duelului judiciar,
în deliberarea completului şi sentinţei etc.).
F. Psihologia judecăţii pe coordonatele a patru mari direcţii: duelul
judiciar (acuzare, apărare, testare intersubiectivă etc.), psihologia intimei
convingeri (evaluarea şi coroborarea probelor, psihologia deliberării,
opinia separată etc.), personalitatea magistratului (integritatea senzorio-
perceptivă, gândirea, capacitatea empatică, intuiţia, buna-credinţă etc.) şi
psihologia apărării din perspectiva apărătorului.

259
G. Comportamentul simulat – indicii orientativi asupra
credibilităţii rezonabile vizând sentimentul de vinovăţie, detectarea
ştiinţifică a conduitelor simulate.
H. Psihologia detenţiei penitenciare – consecinţele psihologice ale
privării de libertate – frustrarea penitenciară –, comportamente generate de
izolarea penitenciară, tipologii şi caracteristici ale deţinutului încarcerat,
perspective moderne asupra retuşării personalităţii şi reinserţiei sociale.
I. Conduitele dizarmonice din perspectiva expertului psiholog şi a
psihologiei judiciare – domeniu deosebit de complex care debutează cu
simularea şi care, după investigarea principalelor disfuncţii ale proceselor şi
funcţiilor psihice, reiterează norma de periculozitate a conduitelor hetero- şi
autodistructive din perspectiva instituţiei discernământului şi responsabilităţii.
J. Problematica psihologică a actului de administraţie publică
pune funcţionarul statului în slujba cetăţeanului şi a intereselor sale private.
II. ACTUL INFRACŢIONAL DIN PERSPECTIVĂ EXPLORATORIE
1. Interpretarea comportamentelor umane cu finalitate
criminogenă
Dincolo de identificarea şi prelucrarea urmelor materiale descoperite
în câmpul faptei – preocupare ce intră predilect în sfera criminalisticii –,
eforturile anticrim ale mileniului trei vor fi orientate, în opinia noastră, către
interpretarea comportamentelor umane cu finalitate criminogenă.
În timp ce câmpul faptei – expresie consacrată în criminalistica
clasică – conduce către materialitatea obiectuală a urmelor clasice apte să
permită conturarea probaţiunii şi identificarea autorilor, noile concepte
între care: scena crimei, scena del crimen sau în alt sens profiler crime,
acţionează în direcţia acceptării unei realităţi dinamice în derulare, a
secvenţelor comportamentale; ele determină componenta psihologică a
omului legii (procuror, judecător de instrucţie, organ de urmărire penală
etc.) să interpreteze motivaţiile, intenţiile, habitudinile, raţionamentele,
logica, sensul, organizarea conduitelor criminogene, în ideea conturării
profilului psihologic, amprenta comportamentală, aptă schiţării unei galerii
de potenţiale portrete ale personalităţii pretabililor incluşi în cercurile de
bănuiţi.
Profesionistul investigator – expertul psiholog – este chemat ca, în
virtutea celor sus-menţionate: 1) să reproducă prin propria-i imaginaţie
împrejurările şi acţiunile derulate de făptuitor, oferind organelor de
urmărire penală „filmul crimei în dinamica sa”; 2) să-şi imagineze profilul
făptuitorului, oferind organelor de urmărire penală „amprenta sa psiho-
comportamentală”; 3) să anticipeze „comportamentul următor pretabil”,

260
contracarând pentru viitor „mişcările” autorului prin intuirea versiunilor
optime cu grad rezonabil de credibilitate în identificarea acestuia.
Toate acestea situează obiectul psihologiei judiciare, din perspectiva
impactului interdisciplinarităţii sale cu criminalistica clasică, pe coor-
donatele unei idei îndrăzneţe: psihocriminalistica. Din aceste considerente,
actul infracţional, ca expresie dinamică a comportamentelor criminogene,
suferă impactul interpretării sale din perspectivă psihoexploratorie.
2. Infractorii organizaţi (cei care îşi premeditează acţiunea)
Infractorul care îşi premeditează crima are, de obicei, inteligenţa
peste medie, este metodic şi viclean, iar crimele lui sunt bine gândite şi cu
atenţie plănuite. Crima este de obicei comisă în afara zonei unde locuieşte
sau lucrează, autorul dând dovadă de mobilitate şi călătorind mai mulţi
kilometri decât o persoană obişnuită. Fantezia şi ritualul sunt importante
pentru acest tip de personalitate. Victimele sunt oameni pe care el îi
consideră tipul „corect”, pe care el îi poate controla (prin manipulare sau
dominare), de obicei străini, cu care are unele trăsături comune.
Infractorul este considerat sociabil şi foloseşte abilităţile sale verbale
pentru a-şi manipula victimele şi a prelua controlul asupra lor. El este pe
deplin conştient de gravitatea criminală a actului său şi este încrezător în
abilităţile sale în confruntarea cu ancheta poliţiei.
Cadavrul este, de cele mai multe ori, mutat de la locul crimei. Autorul
face probabil acest lucru pentru a lua „peste picior” poliţia sau pentru a preveni
descoperirea lui prin transportarea într-un loc unde poate fi bine ascuns.
3. Infractorii dezorganizaţi (cei care nu-şi premeditează
acţiunea)
Infractorul care nu îşi premeditează crima are, de obicei, inteligenţa
sub medie, este singuratic, necăsătorit, trăieşte fie singur, fie cu o rudă, în
imediata vecinătate a locului crimei. El are dificultăţi în a stabili relaţii
interpersonale şi este descris ca un inadaptat social. Infractorul acţionează
impulsiv sub stress şi, de obicei, va selecta o victimă din propria lui zonă
geografică. Locul crimei va fi dezorganizat.
Infractorul care nu premeditează crima utilizează stilul de atac
„fulger”, luându-şi victima prin surprindere. Această acţiune este spontană,
agresorul acţionând brusc, în afara fanteziei sale, şi nu are un „plan de joc”,
nu se gândeşte că poate fi prins. Agresorul dezorganizat, de obicei, îşi
depersonalizează victima prin mutilare facială sau o răneşte în exces. Acte
sexuale sadice sunt îndeplinite după moartea victimei.
Locul morţii şi locul crimei coincid, în general, şi de obicei nu există
nici o încercare de a ascunde cadavrul. În cazul când cadavrul a fost
mutilat, este posibil ca infractorul să-l poziţioneze într-o manieră specială
261
care are semnificaţie pentru el. Arma crimei este deseori lăsată la locul
faptei.
Comportamentul uman al infractorului, deşi imprevizibil, este de
multe ori repetitiv. Anumite acţiuni desfăşurate la locul crimei de anumite
tipuri de personalităţi vor fi repetate şi în alte cazuri de omor.
III. PERSONALITATEA INFRACTORULUI.
ALGORITMUL INFRACŢIONAL
1. Conceptul de personalitate în psihologia judiciară
Cercetările moderne consacrate psihologiei actului infracţional sunt în
mod constant pluridisciplinare, şi nu bidisciplinare, aşa cum s-ar putea crede
din enunţurile unor lucrări cu această tematică, care utilizează termenul de
psihosociologie a comportamentului deviant. În realitate, există mai degrabă o
tendinţă de cercetare de „tip sinergic” a infracţiunii, atunci când se pune în
discuţie geneza ei sau, altfel spus, când se determină „criminogeneza”.
Studierea personalităţii infractorului din perspectivă sinergică implică:
a) cercetarea clinică pentru reconstituirea antecedentelor personale
şi patologice ale subiectului (aici intră şi excluderea simulării prin testul de
biodetecţie);
b) examinările paraclinice, având ca rol principal probarea şi
obiectivarea diagnosticului clinic, precum şi aprofundarea etiopatogeniei
unor tulburări (aici intră ample investigaţii de laborator, radiologice,
electroencefalografice etc.);
c) investigările biogenetice, având ca premisă rolul factorilor
ereditari în structurarea personalităţii, iar ca scop, identificarea concretă a
factorilor de ereditate;
d) interpretarea neurofiziopatologică pentru explorarea
cauzalităţii manifestărilor agresive de comportament cu răsunet antisocial,
legate de condiţiile biopsihologice care le exacerbează sau le declanşează;
e) cercetarea sociologică, având două obiective: în primul rând,
reconstituirea structurii personalităţii delincventului şi, în al doilea rând,
orientarea asupra posibilităţilor de reechilibrare şi reinserţie socială;
f) rezolvarea medico-legală, adică furnizarea datelor medicale
obiective pe baza cărora se concluzionează asupra stării de imputabilitate
(conştiinţă, discernământ).
O asemenea abordare a studierii comportamentelor deviante va permite:
• aprecierea corectă a stării psihice a personalităţii deviante, prin
precizarea diagnosticului şi excluderea simulării sub toate formele în care
aceasta se poate manifesta (biodetecţia este, prin urmare, esenţială);
• determinarea trăsăturilor esenţiale ale personalităţii analizate din
perspectivă sinergică;
262
• cunoaşterea naturii şi evoluţiei tulburărilor care au însoţit sau
precedat săvârşirea actului deviant şi dacă acesta prezintă riscul de
cronicizare sau agravare;
• aprecieri asupra periculozităţii trăsăturilor de personalitate şi a
tulburărilor de comportament care au precedat sau însoţit comportamentul
deviant.
Din punct de vedere juridic, actul infracţional este rezultatul
comportării negative a fiinţei umane responsabile, în raport cu cerinţele
normelor penale pozitive. În orice definiţie dată infracţiunii – definiţie
legală sau doctrinară – vom surprinde aceste condiţii minime ce se cer unui
act antisocial pentru a fi considerat infracţiune.
O amplă teorie asupra personalităţii criminale a creat Jean Pinatel, care
subliniază că ceea ce numeşte el personalitate criminală nu este un tip
antropologic, vreo variantă a speciei umane, ci este un model de care analiza
criminologică se serveşte în cercetările sale. Ideile avansate de J. Pinatel duc
în mod firesc la concluzia că „în circumstanţe excepţionale orice om poate
deveni delincvent”. Diferenţa dintre nedelincvenţi şi delincvenţi trebuie
căutată în „pragul delincvenţial”, în sensul că unii dintre nedelincvenţi au
nevoie de evenimente, de presiuni grave pentru a le provoca o reacţie
delincvenţială; alţii trec la act dintr-o incitaţie exterioară foarte uşoară. Spre
deosebire de aceştia, delincventul format – în opoziţie cu nedelincventul –
nu aşteaptă o ocazie propice, o incitaţie exterioară, ci provoacă el însuşi
ocaziile în care apoi operează. Ceea ce permite cert distingerea
nedelincventului de delincvent, dar chiar şi a delincvenţilor între ei, este
aptitudinea mai mult sau mai puţin pronunţată de trecere la act.
2. Personalitatea infractorului recidivist - „paradoxul criminal”
(Eysenck, Mawrer)
Interesante idei în materia recidivei dezvoltă Eysenck (vezi Tiberiu
Bogdan, Probleme de psihologie judiciară, Ed. Ştiinţifică şi Tehnică,
Bucureşti, 1978, p. 80-81). Problema psihologică pe care el vrea s-o
lămurească pe acest plan este cea a paradoxului criminal. De ce infractorul
- şi mai cu seamă recidivistul - comite actele sale când ştie că în cele din
urmă va fi pedepsit? În explicarea acestui paradox, Eysenck se referă la
„legea secvenţei temporale” stabilită de psihologul american O.H. Mawrer,
după care „un anumit act (infracţional) uman este determinat nu numai de
consecinţele lui, ci şi de apariţia în timp a respectivelor consecinţe”. Cu alte
cuvinte, „când o acţiune are două consecinţe, una premială (pozitivă) şi alta
de sancţiune (negativă), ambele consecinţe fiind (teoretic) egale ca pondere
(echiprobabile), atunci situaţia (conflictuală) se rezolvă în funcţie de
consecinţa probabilă cea mai apropiată (ca apariţie în timp). În cazul unui
act infracţional, consecinţa imediată este premial pozitivă, în sensul că dă o

263
satisfacţie imediată morală sau materială, câtă vreme sancţiunea legală este
mai îndepărtată în timp şi comportă un grad de incertitudine”.
Alături de egocentrismul marcat, personalitatea delincventului este
caracterizată şi printr-o imaturitate persistentă. Înseşi actele antisociale sunt
semne evidente ale unei imaturităţi, ale faptului că infractorul este imatur,
fie pe plan intelectual, fie pe plan afectiv. Imaturitatea intelectuală nu
trebuie înţeleasă ca fiind identică unui coeficient de inteligenţă (I.Q.)
scăzut. Ea înseamnă capacitatea redusă de a stabili un raport raţional dintre
pierderi şi câştiguri în proiectarea şi efectuarea unui act infracţional.
3. Cuplul penal victimă - agresor (identificarea agresorilor şi
autoprotecţia victimală) *
Psihologia victimei - sursă orientativă în conturarea de versiuni,
ipoteze şi cerc de bănuiţi
Din punct de vedere strict juridic, precizarea statutului celor doi
membri ai cuplului se face atât în baza stabilirii iniţiativei în a comite o
faptă antisocială, cât şi în baza efectelor acesteia. Persoana ucisă, vătămată
corporal, violată etc. apare în calitate de victimă, iar cea care a ucis, a
vătămat corporal sau a violat apare în calitate de infractor.
Deşi există şi cazuri în care între infractor şi victimă nu a existat nici
un fel de legătură anterioară, considerăm că, privind din perspectivă strict
psihologică, nici o victimă nu poate fi absolvită integral de o anumită
răspundere legată de actul infracţional. În cazul în care între victimă şi
infractor există anumite legături anterioare, plecându-se de la cunoaşterea
victimei (modul său de viaţă, preferinţe, habitudini, trăsături psihomorale şi
psihocomportamentale) se poate „reconstitui” fizionomia particulară a
relaţionării interpersonale infractor-victimă şi, în felul acesta, poate fi
identificat cel ce a comis fapta criminală.
În cazul în care victima nu decedează, apare problema măsurii în care
ea este dispusă, voluntar sau involuntar, să-l demaşte pe infractor. Din marea
varietate a datelor de interes pentru cunoaşterea victimelor, T. Bogdan
(op.cit., p. 155-159) a făcut o selecţie a celor pe care le-a apreciat ca având o
semnificaţie deosebită în procesul identificării autorilor, şi anume:
datele referitoare la determinarea naturii juridice a cazului pentru
a stabili dacă în speţă este vorba de un omor, sinucidere ori moarte
accidentală;
datele privind stabilirea celui mai plauzibil mobil al săvârşirii
infracţiunii;
* Nicolae Mitrofan, capitolul Victimă şi victimologie, în N. Mitrofan,
T. Butoi, V. Zdrenghea, Psihologie judiciară, Editura Şansa, Bucureşti, 1992,
p.100-105.

264
datele relative la precizarea circumstanţelor esenţiale ale
evenimentului (loc, timp, mod de comitere, surprinderea victimei ori
acceptarea pătrunderii autorilor în locuinţă), alte împrejurări semnificative
(tentative de alarmare sau de apărare a victimelor);
datele care definesc personalitatea victimei, în principal, cele
privind concepţia şi modul de viaţă, materializarea lor în nivelul de cultură
şi educaţie, atitudini, calităţi temperamentale şi caracteriale, credinţe şi
obiceiuri, anumite tabieturi, dorinţe nesatisfăcute, starea de echilibru psihic
ori manifestarea unor tendinţe spre agresivitate, izolare socială ori
depresiune, anumite tare sau vicii ascunse (jocuri de noroc, consum excesiv
de alcool, relaţii extraconjugale ori de inversiune sau perversiune sexuală);
cercul de relaţii al victimei (de familie, rudenie, vecinătate, de
serviciu, de distracţie), mediile şi locurile sau localurile publice frecventate.
De o importanţă deosebită în acest sens sunt precizarea naturii relaţiilor
victimei (de amiciţie, duşmănie, indiferenţă) şi, mai ales, identificarea şi
conturarea tuturor stărilor tensionale ori conflictuale mai vechi sau apărute
recent (neînţelegeri familiale, conflicte pentru moştenire, motive de
răzbunare sau gelozie etc.), precum şi a celor care privesc legături cu
persoane bănuite de comiterea faptei sau cu cercuri afaceriste ori de
infractori, care ar putea sugera preocuparea victimei pentru obţinerea unor
venituri pe căi ilicite;
informaţiile privind mişcarea în timp şi spaţiu a victimei, cu
accent deosebit pe perioada imediat anterioară evenimentului, care pot avea
relevanţă deosebită;
datele privind bunurile deţinute de victimă, mai ales cele de
valoare, şi cele privind dispariţia unora dintre acestea ori a unor documente;
informaţiile privind antecedentele morale, medicale, penale şi
contravenţionale ale victimei.
Există foarte multe variante posibile ale relaţiei infractor-victimă, în
special în cazul infracţiunilor cu violenţă. Având în vedere poziţia şi situaţia
victimei după comiterea infracţiunii, putem diferenţia mai multe variante
posibile:
a) victime dispărute, sesizarea fiind făcută de persoane cunoscute şi,
nu de puţine ori, chiar de către infractor, cum ar fi cazul soţului ucigaş;
b) victime care nu supravieţuiesc agresiunii (decedate) şi care
„oferă”, în principal, informaţii asupra infractorului, plecând de la modul în
care a procedat acesta (în ce loc, cu cruzime sau fără, încercând sau nu să
acopere urmele, jefuind sau nu victima etc.);
c) victime ce supravieţuiesc agresiunii, dar nu pot identifica
infractorul din motive obiective (fapta s-a comis pe întuneric, infractorul
era mascat, victima a fost mai înainte legată la ochi, prin surprindere etc.).
În asemenea cazuri, victima poate oferi informaţii în legătură cu unele

265
caracteristici fizice sau psihice ale infractorului (eventual vocea, aspecte
vestimentare - haină aspră sau lucioasă, nervozitate, precipitare etc.);
d) victime care supravieţuiesc agresiunii şi care cunosc infractorul,
însă nu-l denunţă din motive ce ţin de teama de răzbunare a acestuia (de
exemplu: victima cunoaşte ameninţarea infractorului că, în cazul în care va
fi denunţat, se va răzbuna pe copii);
e) victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar
pe care însă nu-l denunţă din motive ce ţin de viaţa lor particulară (de
exemplu: agresorul este concubinul victimei căsătorite);
f) victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul, dar
care, în loc să-l denunţe, încearcă să ofere alte explicaţii, inclusiv
autoacuzându-se, protejându-l deliberat pe infractor (este cazul, desigur mai
rar, al victimei care, în acest fel, consideră că oferă „dovezi de dragoste”
infractorului pe care-l iubeşte);
g) victime care supravieţuiesc agresiunii şi care, deşi cunosc
infractorul adevărat, acuză o altă persoană, pe care vor să se răzbune;
h) victime care supravieţuiesc agresiunii, care cunosc infractorul,
însă, profitând de situaţie, încearcă să pună în seama acestuia şi fapte pe
care nu le-a comis (de exemplu: reclamă dispariţia unor lucruri de valoare
sau bani pe care în mod real infractorul - care s-a rezumat numai la violarea
ei - nu şi le-a însuşit);
i) victime care profită de o anumită situaţie, reclamând o
„infracţiune” comisă asupra sa cu intenţia de a sancţiona o persoană sau de
a profita de pe urma ei (de exemplu: simularea voluntară şi regizarea
corespunzătoare pentru a transforma o relaţie sexuală în viol).
Strategii preventive şi de contracarare a victimizării
Din punct de vedere psihologic şi psihosocial, creşterea ratei
criminalităţii determină intensificarea sentimentului de insecuritate resimţit
în general de către indivizi, dar, mai ales, de către cei care prezintă un mai
mare risc victimal sau un grad mai mare de vulnerabilitate victimală (copii,
femei, persoane în vârstă, handicapaţi). Uneori, instinctiv sau deliberat,
unele persoane îşi iau măsuri de prevedere pentru a evita orice risc de
victimizare. Cu toate acestea, în realitate, măsurile de autoprotecţie sunt
total insuficiente în raport cu riscul victimal. Motivele sunt multiple şi
diverse, cele mai multe fiind de natură psihologică şi psihosocială.
Măsurile ce se pot lua şi care trebuie să fie luate în vederea evitării
riscurilor victimale pot fi clasificate în: a) măsuri de protecţie socială;
b) măsuri de autoprotecţie.
Examinând prevenirea într-o accepţiune restrânsă la identificarea şi
predicţia victimelor potenţiale, care sunt susceptibile, prin conduita lor, să
favorizeze, mai mult sau mai puţin săvârşirea unor infracţiuni, T. Bogdan
266
(op. cit., p. 174) propune ca aceasta să urmărească obiectivele mai
importante:
educarea moral-juridică a cetăţenilor pe baza cunoaşterii legilor şi
a formării convingerilor necesare respectării lor neabătute;
pregătirea antiinfracţională a populaţiei pentru a cunoaşte normele
de convieţuire socială, cerinţele comportamentale generale de evitare a
situaţiilor ori circumstanţelor în care cetăţenii ar putea deveni victime ale
unor infracţiuni;
sfătuirea şi îndrumarea individuală a cetăţenilor privind conduita
ce se recomandă a fi urmată - în cazuri concret determinate - pentru a
împiedica evoluţia negativă a unor stări de lucruri şi ajungerea lor în poziţie
de victime;
identificarea din timp a unor victime potenţiale - îndeosebi prin
posibilităţile de cunoaştere ale organelor judiciare - şi promovarea unor
măsuri de protecţie sau autoprotecţie a acestora.
De altfel, în ceea ce priveşte prevenirea şi evitarea riscului
victimizării, unii autori au încercat să formuleze o serie de recomandări
integrate în diferite strategii, programe, tactici etc.: strategiile evitării,
(Furstenberg, 1972); tacticile de depăşire a situaţiilor de risc (Skogan şi
Maxfield, 1981); prevenirea crimei prin proiectarea mediului înconjurător
(Newmann, 1972). Toate aceste strategii şi tactici, însă, nu pot fi evaluate
cu uşurinţă în ce priveşte eficacitatea lor, deoarece este dificil de identificat
situaţiile particulare în care ele ar putea preveni acţiunile victimizante.
IV. PSIHOLOGIA MARTORULUI ŞI MĂRTURIEI

1. Recepţia senzorială a evenimentului judiciar


S-a apreciat că forţa probantă a mărturiei, veridicitatea declaraţiilor
unui martor nu pot fi apreciate la reala lor valoare dacă cei care realizează şi
conduc cercetările nu cunosc mecanismele psihologice ce stau la baza
mărturiei.
Din perspectiva psihologiei judiciare, mărturia este rezultatul unui
proces de observare şi memorare involuntară a unui fapt juridic urmat de
reproducerea acestuia într-o formă orală sau scrisă, în faţa organelor de
urmărire penală sau a instanţelor de judecată (E. Stancu, Criminalistica,
Editura Actami, 1995, p. 56).
Mărturia este un proces de cunoaştere a realităţii obiective structurat
pe patru faze, şi anume recepţia (percepţia) informaţiilor; prelucrarea
lor logică; memorarea; reproducerea /recunoaşterea /reactivarea.
Mărturia - proces sau act de cunoaştere a realităţii - depinde de
capacitatea fiecărei persoane de a recepta faptele, de a le prelucra în funcţie
de subiectivismul şi selectivitatea sa psihică, de a le memora, de capacitatea sa
267
de a reţine şi memora doar acele elemente necesare şi importante, deci
esenţialul, şi, nu în ultimul rând, de aptitudinea sa de a le reda.
Martorul vine în contact cu obiectele şi fenomenele lumii exterioare
prin intermediul simţurilor sale, iar acestea, acţionând asupra organelor de
simţ, dau naştere la procese psihice cunoscute sub numele de senzaţii şi
percepţii . Recepţia senzorială a unor evenimente este prima etapă a
formării mărturiei, fiind un proces psihic de cunoaştere. Aprecierea
mărturiei se va face în funcţie de existenţa senzaţiilor care pot fi: cutanate
(tactile, termice, algice), olfactive şi gustative, de recepţia auditivă,
senzaţiile vizuale. Perceperea timpului, localizarea în timp a infracţiunii, a
faptei săvârşite reprezintă o cerinţă a principiului aflării adevărului.
2. Decodificarea evenimentului judiciar. Interpretare. Atribuire
de sens
Între momentul perceptiv al mărturiei şi cel al reproducerii în faţa
organelor judiciare a faptelor percepute se interpune momentul conservării,
al păstrării pentru o anumită perioadă a informaţiilor dobândite – deci,
memorarea, formă de reflectare a experienţei acumulate şi funcţie a
creierului. Din momentul percepţiei, al existenţei informaţiei şi până la
reactualizarea ei există un alt moment, şi anume decodarea sau prelucrarea
informaţiilor. Informaţiile emise, recepţionate integral sau parţial sunt
decodate, se structurează logic/semantic, dobândind un sens. Sensul este
fixat în cuvânt şi este purtător de cuvânt.
În procesul de decodare se conştientizează calităţile spaţio-temporale
şi se estimează valoarea lucrurilor, fiinţelor, deplasarea lor. În acest
moment apar o serie de distorsiuni involuntare, deoarece reflectarea
timpului, a spaţiului şi a vitezei se efectuează prin interacţiunea mai multor
organe de simţ, fapt care potenţează relativitatea lor. Însă, alături de
informaţiile receptate senzorial, timpul şi spaţiul se reflectă în psihicul
nostru şi prin procesele gândirii, deoarece la om ele participă la orice
fenomen de reflectare într-o mai mică sau mai mare măsură.
3. Memorarea evenimentului judiciar. Stocarea informaţiei în
raport cu dinamica uitării
Mărturia – actul final – implică trei momente, şi anume: percepţia,
memoria şi reproducerea.
Privit din perspectiva practicii judiciare, acest proces psihic, care nu
se identifică cu mărturia, este relevant în măsura în care cel care a perceput
nemijlocit şi involuntar, de regulă, fapte şi împrejurări legate de comiterea
unei infracţiuni, este capabil să le reproducă fără a le denatura.
Pentru organul judiciar un interes deosebit îl are fidelitatea mărturiei,
care poate fi apreciată prin cunoaşterea mecanismelor fiziologice şi
268
legităţilor generale care guvernează memoria voluntară, dar mai ales pe cea
involuntară. Totodată, organul judiciar trebuie să aibă în vedere că
memorarea este influenţată de diverşi factori – starea emoţională, interesul,
ocupaţia, gradul de înţelegere a fenomenului perceput şi altele, care se
exprimă diferenţiat, în raport cu vârsta persoanei ascultate în calitate de
martor.
Din perspectivă psihologică, memorarea reprezintă ansamblul
procedeelor de întipărire (memorare), păstrare, recunoaştere şi
reproducere a experienţei dobândite anterior.
Procesul de memorare cuprinde trei faze: a) de achiziţie (memorare);
b) de reţinere, de păstrare; c) de reactivare, reactualizare şi se caracterizează prin:
• Selectivitate – ceea ce o persoană umană memorează mai
repede va fi mai durabil, uitat mai greu, însemnând că acele evenimente au
o anumită semnificaţie.
• Caracter activ – ilustrează legătura dintre memorie, conţinut şi
condiţiile activităţilor omului şi mijloacele utilizate pentru realizarea
finalităţii dorite.
• Caracter inteligibil – evidenţiază legătura dintre procesele de
întipărire, conservare, evocare şi gândire.
Între memorare (întipărire) şi păstrare (conservare) nu există o
identificare – însuşirile de a întipări şi conserva faptele percepute sunt
variabile, diferind de la o persoană la alta. Totodată, memorarea poate fi
voluntară sau involuntară, potrivit atitudinii, interesului manifestat de
martor în reţinerea aspectelor percepute.
Memorarea voluntară presupune prelucrarea şi ordonarea
informaţiilor; martorul deliberat evocă, repetă pentru sine sau pentru alţii
fapte percepute, supune unui examen critic impresiile dobândite, face
însemnări, notează anumite date – toate acestea pentru a face mărturia cât
mai exactă şi completă.
Memorarea involuntară nu presupune existenţa scopului, dar nu
exprimă nici o activitate pasivă, mecanică a informaţiilor dobândite. Ea
atribuie mărturiei un caracter lacunar, deformat şi imprecis, iar eficienţa
acesteia este dată de două condiţii, şi anume: semnificaţia pe care o prezintă
faptele percepute în raport cu experienţa anterioară a subiectului; factori
emoţionali ce stau la baza ei – interese, aptitudini, stări emoţionale.
Memorarea plastic-intuitivă presupune capacitatea subiectului de
a-şi întipări şi conserva în memorie reprezentările concrete ale faptelor şi
obiectelor percepute anterior. Două din formele acestea, şi anume
memorarea vizuală şi cea auditivă prezintă importanţă pentru că marea
majoritate a aspectelor legate de o infracţiune, care sunt mai bine percepute,
sunt formate din imagini, sunete, zgomote percepute prin intermediul
analizatorilor vizuali şi auditivi.
269
În funcţie de durata stocării se poate vorbi de memorie de scurtă
durată, de durată medie şi de lungă durată.
În cazul în care conţinutul memorial este de minimă importanţă,
putem vorbi de memorie de scurtă durată sau memorie primară, întâlnită la
reţinerea unui număr de telefon nesemnificativ sau a sumelor parţiale la o
adunare.
Asupra memoriei acţionează „uitarea”, ce constituie reversul păstrării
şi se manifestă sub forma neputinţei reconstituirii unor date memorate, ori în
imposibilitatea recunoaşterii unor evenimente trăite la o nouă confruntare cu
acestea ori reproducerea sau recunoaşterea lor eronată. Uitarea atrage după
sine pierderea detaliilor, amănuntelor, nuanţelor, a căror reactivare devine
anevoioasă şi chiar imposibilă. Uitarea – condiţie a memoriei – elimină tot
ceea ce este secundar, ceea ce îngreunează capacitatea de reţinere, lăsând loc
arhitecturii generale, structurii întregului.
Caracterul de completare după o primă relatare, ameliorarea
reproducerii amânată în raport cu reproducerea imediată sunt cunoscute sub
numele de reminiscenţă. Factorii care pot influenţa reminiscenţa sunt: atitu-
dinea, interesul subiecţilor în raport cu materialul memorat, vârsta acestora.
4. Redarea – reactualizarea evenimentului judiciar. Elementul
testimonial
Redarea – reactualizarea – reproducerea reprezintă ultimul mo-
ment al formării mărturiei. Este momentul în care cel care a perceput desfă-
şurarea faptelor compare în faţa organelor judiciare în calitate de martor.
În mărturie, modalitatea principală de transmitere a informaţiilor,
modul comun de obţinere a depoziţiilor îl constituie reproducerea orală,
care în procesul judiciar îmbracă forma relatării (evocării, narării) libere,
spontane a faptelor percepute, precum şi forma răspunsurilor la întrebările
adresate de organul judiciar – interogatoriul.
Reproducerea poate îmbrăca forma depoziţiei scrise personal de către
martor. Reproducerea fidelă a faptelor este condiţionată atât de fidelitatea
percepţiei şi a memoriei, cât şi de capacitatea de verbalizare, de modalitatea
de exprimare a informaţiilor. Momentul reproducerii este puternic marcat
de emotivitatea sporită a martorului provocată de mediu, de ambianţa în
care are loc comunicarea faptelor, ce se va repercuta în mod inhibitor
asupra capacităţii de exprimare. Martorul, animat de dorinţa de a ajuta
organul judiciar la soluţionarea cauzei, ar fi tentat să atribuie mărturiei sale
o imagine supradimensionată.
Un alt element perturbator al depoziţiilor martorilor, obţinute fie sub
forma relatării libere, fie sub forma interogatoriului, este sugestia, venită
din partea organului judiciar. Influenţa ei este puternic resimţită dacă

270
percepţia evenimentului a fost lacunară, faptele au fost slab memorate sau
martorul este supus unor influenţe exterioare.
Reproducerea este influenţată de mai mulţi factori: imaginaţia,
gândirea, limbajul, atenţia. Reproducerea poate apărea fie sub forma
relatării spontane a faptelor şi prezintă avantajul că martorul va evoca
numai acele fapte sau împrejurări care s-au conservat nealterat în memorie,
pe care şi le aminteşte cu uşurinţă, dar prezintă şi dezavantajul că întinderea
informaţiilor este redusă, lucru care se poate datora atât unor reale
dificultăţi de reamintire, cât şi ignorării de către martor a unor aspecte
importante; fie sub forma interogatoriului, care va succeda relatarea liberă.
Se constată o extensie a mărturiei datorită interogatoriului, care are un efect
stimulator asupra memoriei, făcând posibilă evocarea unor împrejurări ce
păreau uitate. Interogatoriul împinge martorul până la limita extremă a
amintirii sale. În subsidiar, reproducerea poate apărea sub forma scrisă –
declaraţia consemnată personal de martor, la care se va apela numai în
condiţii improprii, în care se desfăşoară reproducerea, ce pot afecta
capacitatea de reproducere orală a martorului.
Ca şi celelalte etape ale mărturiei, şi reproducerea este supusă
erorilor, ce se pot datora unor diferite cauze: denaturări prin audiţie, prin
omisiune, prin substituire, prin transformare. Pericolul acestor denaturări
constă în faptul că pot fi întâlnite şi în depoziţiile martorului de bună-
credinţă, care în mod involuntar denaturează realitatea, convins fiind că
depoziţia sa este conformă adevărului (A. Ciopraga, Evaluarea probei
testimoniale în procesul penal, Editura Junimea, 1984, p. 149-156).
Reproducerea faptelor, împrejurărilor poate fi influenţată în mare măsură şi
de atitudinea martorului faţă de anchetator.
Reactivarea – sub cele două forme: reproducerea şi recunoaşterea –
are loc în condiţiile forţării memoriei. La toate acestea se mai pot adăuga
schimbarea de rol, ce contribuie la distorsionări regretabile, precum şi
presiunile din partea publicului.
Cea de-a doua etapă a reactualizării – recunoaşterea – reprezintă o
modalitate secundară de comunicare a informaţiilor. Recunoaşterea este
realizată de organele de urmărire penală; în cadrul ei, persoanele şi
obiectele având o identitate necunoscută sunt înfăţişate martorului cu
scopul de a le identifica. Fiind vorba de un procedeu tactic, se încearcă
reactualizarea acelor informaţii mai slab consolidate sau temporar reţinute
sau pierdute în neant. În cadrul mărturiei, recunoaşterea se va face în
condiţiile contactului repetat cu persoanele şi obiectele care se înfăţişează în
confruntarea cu imaginea percepută şi stocată de către persoanele care au
venit în legătură cu aceste obiecte sau de către persoane în condiţiile
săvârşirii infracţiunii sau anterior acesteia.

271
Recunoaşterea este precisă, când impresiile percepute de la persoane
privind obiectele cu care martorul vine în contact se identifică, se suprapun
sau coincid în mare parte cu cele anterioare, şi imprecisă, când se constată
diferite deosebiri.
Toate aceste etape în care mărturia se formează, cu avantajele şi
dezavantajele lor, prezintă interes şi constituie o importantă sursă de
descoperire a infractorului şi pot, până la descoperirea altor metode, să
rămână totuşi singurele modalităţi, chiar dacă pot crea şi o falsă
recunoaştere, de descoperire a celor care încalcă legea.
5. Perspectiva magistratului asupra aprecierii forţei probante a
mărturiei
Izvorul mărturiei din punct de vedere al sursei
Din punct de vedere al mijlocirii între faptele aduse la cunoştinţa
organelor judiciare şi sursă – izvorul, punctul de plecare al mărturiei – se
poate vorbi despre mărturia nemijlocită/mijlocită, imediată/indicată,
derivată, „din auzite”, din „zvon public”.
Sursa mărturiei nemijlocite este constituită de percepţia imediată,
originară a faptelor şi împrejurărilor de fapt legate de infracţiune sau de
făptuitor sau dobândite personal de martor. La mărturia nemijlocită, între
sursa din care provin şi sunt transmise informaţiile şi martorul care le
percepe şi le dezvăluie nu se interpun verigi intermediare. Percepţia
nemijlocită implică prezenţa martorului în timpul şi la locul producerii
faptelor.
Izvorul mărturiei mijlocite este o sursă mediată derivată, deoarece
martorul indirect furnizează informaţii nu asupra unor fapte şi împrejurări
percepute din sursa originară, ci dintr-o sursă mediată, derivată – ex auditu
alieno. Între sursa primară şi cea prin intermediul căreia faptele sunt aduse
la cunoştinţa organelor judiciare se interpun verigi intermediare.
Izvorul mărturiei „din auzite”/ „din zvon public” sau „după cum
spune lumea” derivă dintr-o sursă nedeterminată şi indeterminabilă,
constând în simple referiri ale martorului la fapte auzite, la zvonuri de o
anumită notorietate, a căror provenienţă nu poate fi precizată.
Între sursa originară şi cea prin mijlocirea căreia faptele sunt aduse la
cunoştinţa organelor judiciare se interpun o serie de verigi, de elemente
intermediare. Această mărturie este supusă unui proces de denaturare în
care se constată, mai întâi, o comprimare a zvonului pe măsură ce acesta
circulă pentru a putea fi mai uşor de povestit, apoi o accentuare a unor
impresii, detalii în jurul cărora se organizează întreaga poveste şi, în sfârşit,
asimilarea, prelucrarea informaţiilor în raport cu deprinderile, interesele,
sentimentele celui care primeşte informaţia.

272
Mărturia mediată este supusă unor reguli particulare de verificare şi
apreciere. Fidelitatea mărturiei mediate se află într-un raport invers
proporţional cu numărul verigilor ce separă percepţia iniţială de martor, ca
subiect cunoscător prin mijlocirea căruia faptele au ajuns la cunoştinţa
organelor judiciare.
În procesul de confruntare a informaţiilor provenite din sursa iniţială
cu cele provenite din sursa derivată se poate constata existenţa unei depline
concordanţe între acestea, dar şi o neconcordanţă asupra unor elemente
care, considerate a fi lipsite de importanţă, nu au fost comunicate
martorului. Cunoaşterea sursei mărturiei reprezintă o cale de a afla
informaţiile reale şi necesare pentru aflarea cauzei. Toate această activitate
revine anchetatorului, procuror sau organ de poliţie, care trebuie să
„navigheze” printr-o mare de informaţii, de zvonuri, de persoane.
Mărturia din perspectiva legăturii martorului cu pricina şi cu
părţile în proces
Martorul trebuie privit în raport cu poziţia ocupată de el în complexa
împletire a relaţiilor şi faptelor care constituie obiectul litigios, în raport cu
dispoziţiile sale afective datorate împrejurărilor legate de cauză, deci în
raport cu situaţia reală a martorului faţă de pricină şi faţă de ceilalţi
participanţi în procesul penal.
Prima latură a acestei probleme – legătura cu atitudinea martorului
faţă de pricină - reprezintă un moment important în ceea ce priveşte
interesul material sau moral al acestuia pentru ca pricina să fie soluţionată
într-un anumit fel, deoarece interesul material sau moral poate determina o
anumită nesinceritate sau parţialitate care se va reflecta şi în mărturie.
Cea de-a doua latură – legătura cu părţile în proces – vizează poziţia
subiectivă a martorului faţă de inculpat, învinuit, partea vătămată, partea
civilă, partea responsabilă civilmente – deci raporturile de rudenie, amiciţie,
duşmănie, sentimentele de teamă, antipatie sau simpatie ş.a.
O altă situaţie care ar putea să creeze o prezumţie de interes material
sau moral în rezolvarea cauzei este cea dată de suprapunerea celor două
calităţi – martor şi soţ, sau raport de rudenie cu învinuitul sau inculpatul sau
cu celelalte părţi. În situaţia în care este rudă apropiată cu
învinuitul/inculpatul sau cu o parte în proces, acesta va fi absolvit de
obligaţia de a depune mărturie. Este însă o excepţie relativă, deoarece
rudele sau soţul pot depune mărturie, rămânând la latitudinea lor dacă-şi
exercită acest drept sau nu.
O altă posibilitate de perturbare a mărturiei poate veni din situaţia
reală a martorului în lanţul împrejurărilor cauzei, al raporturilor în care se
află acesta cu ceilalţi participanţi în proces, al poziţiei sale subiective faţă de
cei care au o anumită calitate în proces. În acest punct interesează
273
personalitatea martorului din punctul de vedere al relaţiilor sale cu ceilalţi,
cu părţile în proces.
Calitatea de martor implică şi anumite obligaţii, şi anume, de a se
înfăţişa în faţa organului judiciar ori de câte ori este chemat. Martorul,
pentru a se elibera de această obligaţie, poate trece sub tăcere anumite fapte,
evenimente legate de săvârşirea infracţiunii.
6. Repere particulare vizând mărturia şi martorul
Martorul persoană minoră. Aspecte psihologice ale etiologiei
minciunii în comportamentul juvenil*
La copii, minciuna apare o dată cu structurarea planului raţional.
Primele neconcordanţe dintre fapte şi relatarea lor pot fi considerate
pseudo-minciuni, deoarece copilul „brodează”, imaginează din plăcere, din
opozabilitate sau antrenat de jocul povestirii.
Dintre categoriile de minciuni ale marii copilării se vorbeşte mai ales
despre minciuna ce gravitează în jurul simbolului fructului oprit, trăit ca
atare datorită dezvoltării conştiinţei morale. Minciuna de imitaţie constituie
o a doua categorie. Minciuna de consens cu ceea ce a spus un băiat mai
mare, minciuna ce încearcă să devalorizeze sau să compromită (asociată cu
denigrarea) şi/sau chiar aceea de consimţire a afirmaţiei mamei care cere să
se spună că nu este acasă dacă este chemată la telefon, constituie alte
categorii de minciună. Spre 11 – 13 ani, se minte pentru a face plăcere sau a
evita o neplăcere, pentru a părea mai puternic sau mai bun, mai priceput
etc.; la copii de 7 – 9 ani, această minciună pune în evidenţă insatisfacţii
privind mediul înconjurător, modul de viaţă.
Forma cea mai benignă prin consecinţele sale este mitomania
vanitoasă, dar există şi o formă malignă şi perversă de mitomanie. Această
tendinţă morbidă de a altera adevărul ar ţine, după E. Dupré, de constituţia
individului.
Psihologia martorului minor
Dezvoltarea psihicului fiinţei umane este condiţionată şi de vârsta sa,
astfel că, de fapt, nu ar trebui să se vorbească de psihologia minorului, adică
a persoanei care nu a împlinit vârsta de 18 ani, ci, în general, ar trebui să se
aibă în vedere raportarea la diverse perioade ale minorităţii, cunoscute fiind,
desigur, diferenţele de dezvoltare fizică, psihică, intelectuală etc., existente
între un minor de 4 – 5 ani şi un altul de 17 ani. Deci, anchetatorul va trebui
să se comporte faţă de minori şi să le aprecieze declaraţiile ţinând seama de

* Ursula Şchiopu şi colab., Dicţionar enciclopedic de psihologie, Editura


Babel, Bucureşti, 1996, p. 453-454.

274
toţi factorii care influenţează psihicul lor şi, în special, de vârstă, de gradul
de dezvoltare fizică, psihică şi intelectuală, inteligenţa, capacitatea de
percepere, de înţelegere a evenimentelor, de memorare şi de redare,
sugestibilitate, înclinaţie spre fantezie. Aprecierea declaraţiilor (în lumina
acestor atitudini) se va face distinct, de la caz la caz, în funcţie de persoana
de la care emană.
Teama de a nu fi descoperit şi sancţionat îl determină pe minorul
infractor să aibă o atitudine de neîncredere şi ostilitate faţă de organele de
justiţie. Lipsa conştiinţei vinovăţiei pentru anumite infracţiuni, pe care
uneori minorul, date fiind cultura, vârsta, experienţa, nu le consideră ca
atare (furtul de fructe sau alimente de mică cantitate, neplata biletului de
tren), îl determină a se considera nedreptăţit.
Minorul recidivist, fiind nevoit să se conducă singur în viaţă, are un
spirit practic foarte dezvoltat, manifestă perfidie, neîncredere şi atitudine
defensivă permanentă faţă de semeni şi, mai ales, faţă de justiţie, precum şi
tendinţa de simulare. E de remarcat că, în general, are o atitudine de respect
faţă de superioritatea fizică, intelectuală, morală, care îl determină la
schimbarea atitudinii de neîncredere, devenind mai sincer, mai bun.
Anchetatorul va trebui să reţină acest fapt.
Minorul victimă a unei infracţiuni are, în general, aceleaşi trăsături ca
şi majorul, cu tendinţa de a exagera mai mult faptele a căror victimă a fost,
atât din cauza emoţiei, a fricii care i-au alterat perceperea, cât şi din
interesul de a obţine avantaje materiale şi de a se răzbuna pe infractor.
Sugestibilitatea şi teama îl fac deseori instrumentul celor sub a căror
autoritate se află şi care uneori încearcă să profite în urma infracţiunii a
cărei victimă a fost minorul.
Martorul minor are aceleaşi trăsături psihice caracteristice, care
influenţează declaraţiile sale. Tendinţa acestuia spre fantezie şi sugestibi-
litate constituie cel mai important factor care determină neîncrederea,
deseori justificată, în declaraţiile sale.
Probleme tactice cu privire la ascultarea minorilor
A. Dispoziţii legale: probleme procesuale în legătură cu ascul-
tarea minorilor
Pentru realizarea reglementărilor din dreptul penal cu privire la
minoritate, a fost necesar să se înfiinţeze, pe linie procesual penală, o
procedură specială cu privire la minorii care, într-un fel sau altul, iau
contact cu organele însărcinate cu înfăptuirea justiţiei. Această procedură se
justifică prin faptul că minorul nu are maturitatea psihică, dezvoltarea
intelectuală şi experienţa necesară pentru folosirea eficientă a drepturilor
procesuale acordate de lege.

275
Asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este
minor. În această situaţie, „organul de urmărire penală va asigura prezenţa
apărătorului la interogarea inculpatului”. Mai mult decât atât, în cauzele cu
infractori minori, apare condiţia obligatorie a efectuării anchetei sociale.
(A se vedea Gh. Nistoreanu şi colab., Drept procesual penal, Editura
Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 314).
B. Pregătirea ascultării. Ascultarea. Procedee tactice ale ascul-
tării
Faţă de particularităţile prezentate anterior, apare evidentă necesitatea
aplicării unor procedee adecvate cu ajutorul cărora să se poată obţine
declaraţii fidele, cât mai apropiate de realitatea faptică. În acest scop, tactica
aplicată trebuie să fie asemănătoare tacticii aplicate la ascultarea
învinuitului şi a martorilor majori, cu unele modificări impuse de
particularităţile psihice ale minorilor, ţinându-se seama de vârstă, dar şi de
particularităţile persoanei audiate.
* Pregătirea ascultării: limita iniţială este marcată de culegerea de
informaţii (cât mai amănunţite) cu privire la minor şi familia sa, cu privire
la eveniment, la interesul pe care aceştia îl au în soluţionarea cauzei,
precum şi asupra legăturilor cu părţile. Modul în care va fi audiat,
întrebările ce i se vor pune, formularea şi ordinea lor sunt de mare
importanţă pentru obţinerea unor declaraţii sincere, cât mai apropiate de
realitate.
* Procedeele tactice sunt, în general, aceleaşi ca şi la ascultarea
majorilor, cu unele particularităţi specifice trăsăturilor caracteristice ale
minorilor. Stabilirea contactului psihologic – deseori dificil de realizat din
cauza neîncrederii, fricii de necunoscut a minorului care nu-şi dă seama de
ceea ce va urma, chiar şi atunci când este chemat doar ca martor - este
foarte importantă. Atunci când anchetatorul are unele îndoieli asupra stării
psihice a minorului sau asupra dezvoltării sale intelectuale, el poate recurge
la serviciile unui medic psihiatru, care să asiste la ascultare, sau, eventual,
poate să ordone o expertiză medicală. Formularea procesuală a declaraţiilor
se va face în aceleaşi condiţii ca şi la audierea persoanelor majore. Este
recomandabil să se consemneze declaraţiile minorului la sfârşitul audierii,
întrucât dacă aceasta se face în timpul audierii, minorul, văzând că cele
declarate de el sunt consemnate, poate avea unele reticenţe, temeri care îi
influenţează defavorabil declaraţiile.
Mărturia, între bună şi rea-credinţă
Martorul de bună-credinţă este un preţios auxiliar al justiţiei, prin
faptul că prin relatările sale furnizează elemente pentru stabilirea adevărului
material necesar desfăşurării corecte a proceselor.

276
Trebuie să facem distincţie între cazul mărturiei unui om ce relatează
fapte şi evenimente care s-au desfăşurat într-un timp îndelungat (exemplu,
un martor care informează asupra antecedentelor, a modului de viaţă al
infractorului) şi cazul mărturiei persoanei ce relatează o împrejurare la care
a asistat (exemplu, accident de maşină, scandal pe stradă), unde acţiunea s-a
desfăşurat într-un timp foarte scurt. În primul caz, martorul poate greşi prin
doza mare de subiectivism, deoarece amestecă în relatare şi elemente de
apreciere, în cel de-al doilea caz, martorul este expus erorii, care îşi găseşte
explicaţia în psihologie.
Stern, referindu-se la erorile care apar în mărturie, susţine că acestea
sunt de două feluri:
Erorile substanţiale, care pot îmbrăca mai multe forme începând de la
omisiuni de elemente şi până la negarea categorică a lor. Eroarea omisiunii
poate apare în cadrul relatării spontane, iar în cazul interogatoriului, vorbim
de negare. Erorile substanţiale apar şi sub aspectul adăugirilor, de regulă, de
oameni, de fapte, la relatările spontane şi sunt în funcţie de fantezia
martorului. În cadrul interogatoriului, aceste erori sunt rezultatul sugestiei.
Erorile accidentale, care nu se referă la existenţa, poziţia sau negarea
obiectelor sau persoanelor, ci la modificarea în proporţii a calităţilor
(culoare, formă), a cantităţilor şi a relaţiilor lor.
Procesul psihic al recunoaşterii – cea de-a treia treaptă a mărturiei –
este supus şi el erorii, atât în ceea ce priveşte recunoaşterea şi identificarea
persoanelor care au comis fapta sau care au participat la comiterea ei, cât şi
recunoaşterea obiectelor (corpuri delicte) cu care s-a săvârşit fapta.
Ultimul proces memorial – reproducerea – este supus, de asemenea,
unor erori. Reproducerea constă în verbalizarea orală sau scriptică a unor
evenimente care s-au receptat de cele mai multe ori la nivel senzorial.
Relatările martorului de bună-credinţă pot conţine patru feluri de
denaturări, şi anume: denaturarea prin audiţie (adaugă ceva realităţii), prin
omisiune, prin substituţie şi prin transformare.
Magistratului îi revine rolul de a interveni pentru a stabili şi cerceta,
în conformitate cu legea procesual penală, cauzele alterării mărturiei
judiciare. Aceste cercetări se fac astăzi pe bază de expertize, experimente,
testări intersubiective şi biodetecţie (N. Mitrofan, T. Butoi, V. Zdrenghea,
op.cit., p. 116).
Din perspectivă psihologică, martorul de bună-credinţă dorind să
contribuie la aflarea adevărului, depoziţia sa va fi supusă unor
disfuncţionalităţi ce se datorează atât erorilor şi denaturărilor din relatările
subiecţilor sau percepţiei eronate sau lacunare, cât şi unei atitudini ce poate
orienta şi percepţia, şi reproducerea într-o anumită direcţie. O altă cauză ar
putea fi intervalul de timp care se interpune între percepţie şi relatare sau
apariţia unor întrebări sugestive sau acele discuţii ce pot interveni între
277
martori (A. Roşca, Metodologii şi tehnici experimentale în psihologie,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 186). Mărturia de bună-credinţă
poate fi alterată de diverse cauze, printre care se numără şi „unghiul de
deviere”. Un alt factor care poate influenţa şi crea o disfuncţionalitate a
mărturiei de bună-credinţă este „efectul de halo”. Acest efect poate genera
distorsiuni ale percepţiei reale a evenimentului care reprezintă obiectul
mărturiei. Efectul de halo constă în tendinţa de a extinde un detaliu în mod
necritic, neadevărat asupra întregului.
În categoria indiciilor pozitive se pot încadra: atitudinea francă,
deschisă, relatarea fluentă a faptelor, dispoziţia de a răspunde la întrebări,
regretul martorului de a nu putea răspunde la anumite întrebări, motivarea
că, dacă ar fi ştiut că asemenea împrejurări interesează justiţia, ar fi depus
stăruinţă să le reţină, expunerea riguroasă, precisă, însoţită de o mimică
adecvată, caracterul emotiv al amintirilor. La polul opus se află atitudinea
de prudenţă exagerată, rezervată, expunerea şovăielnică, obscură, sinuoasă,
contradicţiile, tulburarea, paloarea, roşeaţa feţei, intensificarea activităţii
glandelor sudoripare, gestica forţată, imprecizia în răspunsuri, vocea
coborâtă, ezitările, solicitarea unui pahar cu apă etc. Magistratul, ancheta-
torul, utilizând aceste modificări psihofiziologice în aflarea adevăratei
atitudini a martorului, completându-le cu întrebări adecvate şi cerute de
situaţia respectivă, îşi pot forma intima convingere – finalitatea acestui
proces, ce reprezintă ultimul cuvânt în luarea unei decizii.
7. Mărturia din perspectiva structurii caracteriale a martorului
şi a mediului de provenienţă. Mentalităţi. Cutume. Obiceiuri
Mărturia, din punctul de vedere al organelor juridice şi de cercetare
penală, reprezintă o posibilitate de a afla mai multe informaţii despre
condiţiile săvârşirii unei fapte, despre persoanele care au participat, dar şi
mijlocul prin care făptuitorul este adus în faţa justiţiei pentru a fi tras la
răspundere penală.
Mărturia nu poate exista fără martor. Pentru a fi obţinută, mărturia
necesită o anumită procedură, care implică la rândul ei cunoaşterea fiinţei
umane. Noţiunile de psihologie deţinute de organul de cercetare penală, de
organul juridic, ajută la cunoaşterea martorului, dar nu ca persoană
implicată într-un cerc vicios, ci ca fiinţă umană, cu trăsăturile sale
caracteriale sau morale, reputaţia sa, educaţia primită şi trăsăturile sale
temperamentale.
Prin caracter se înţelege suma acelor însuşiri ale persoanei care-şi pun
amprenta pe modul de manifestare, care o fac să fie ea însăşi şi care o
deosebesc ca individualitate psihologică de celelalte persoane (A. Ciopraga,
op.cit., p. 186).

278
Ca trăsături pozitive de natură a contura caracterul integru al
martorului pot fi enumerate: principialitatea, sinceritatea, onestitatea,
corectitudinea, modestia, generozitatea, la polul negativ aflându-se:
necinstea, nesinceritatea, egoismul, laşitatea, egocentrismul. Atât
trăsăturile negative, cât şi cele pozitive pot constitui un criteriu de apreciere
a credibilităţii personale a martorului.
Credibilitatea martorului este dată de modul în care acesta trăieşte, el
fiind un produs social care reflectă o anumită realitate socială. În aprecierea
mărturiei trebuie luat în considerare mediul, deoarece acesta oferă
organelor judiciare preţioase informaţii asupra poziţiei de parţialitate sau
imparţialitate pe care martorul se situează.
În literatura psihologică s-au făcut diverse clasificări ale martorilor în
raport cu tipul psihologic căruia aparţin, încercări de a aşeza martorii într-o
categorie sau alta în funcţie de trăsăturile temperamentale dominante pentru
a se evidenţia măsura în care apartenenţa lor la un tip psihologic sau altul
influenţează favorabil sau defavorabil asupra percepţiei, memorării sau
reproducerii.
Tipul obiectiv se caracterizează prin precizie, este bun observator,
descrie lucrurile după însuşirile lor exterioare, nu este preocupat de
semnificaţia scenei la care a participat, iar percepţia se desfăşoară în
absenţa unei participări afectiv-emoţionale. Martorul obiectiv este acela
care înregistrează corect şi memorează fidel faptele atât timp cât nu i se cer
date care depăşesc aspectele aparente, exterioare.
Tipul subiectiv implică o mărturie descriptivă, caracterizată printr-o
largă extensie, printr-o observaţie minuţioasă şi o fidelă fixare în memorie.
Poate cuprinde o depoziţie interpretativă, datorită afectivităţii pe fondul
căreia se realizează percepţia, căutării semnificaţiei, a cauzei care a
determinat un anumit fenomen, toate acestea putând falsifica realitatea.
Organul judiciar poate include martorul în unul din aceste două tipuri
şi, în funcţie de ele, îşi poate da seama de modul său de a se manifesta.

8. Mărturia şi concordanţa conţinuturilor


Mărturia, în funcţie de modul său de percepere, poate constitui în
ansamblul probelor o verigă, un element sau, în lipsa celorlalte probe, poate
fi unicul material probator. În situaţia în care ea reprezintă un element, o
verigă probatoare, este necesară o apreciere a probelor, în care se impune
evaluarea mărturiei în raport cu celelalte probe pentru a se constata dacă ele
concordă sau nu. Iar când este singurul material probator, dacă există mai
multe mărturii simultane care-l contrazic, aprecierea presupune evaluarea
critică a acestora, dacă ele constituie o probă exclusivă, luarea în calcul a
factorilor de credibilitate legaţi de persoana martorului.

279
Prin mărturii simultane se înţeleg mărturiile persoanelor care au
perceput în mod nemijlocit, în condiţii similare de loc şi timp, aceleaşi fapte
sau împrejurări de fapt.
În depoziţiile succesive ale martorilor, secvenţele activităţii
infracţionale, principalele momente ale acţiunii întreprinse de infractor sau
de cel spre care se îndreaptă infracţiunea şi alte aspecte se regăsesc
reproduse fidel în depoziţiile lor, în condiţiile în care au perceput faptele în
aceleaşi împrejurări.
Când există concordanţă sub aspectul împrejurărilor esenţiale, al
mărturiilor simultane, cauza trebuie căutată în identitatea proceselor
psihice, în reflectarea corectă în psihicul martorilor a faptelor esenţiale, în
similitudinea condiţiilor de percepţie sau în absenţa unor cauze subiective
de distorsionare a faptelor. Acesta este aspectul pozitiv, deoarece
concordanţa mărturiilor similare se poate datora şi unui cerc fraudulos
realizat între martori şi cel în favoarea căruia urmează a se depune mărturia,
aşadar, aspectul relei-credinţe. Atât concordanţa, cât şi nepotrivirile îşi au
cauza în condiţii obiective şi subiective ale percepţiei. Tactica aplicată în
aceste condiţii este luarea la anumite intervale de timp a depoziţiilor
aceloraşi martori pentru a se vedea în ce măsură fidelitatea este păstrată,
avându-se în vedere factorii care perturbă memoria şi, implicit,
reproducerea. În faza urmăririi penale, anchetatorul poate folosi diverse
procedee tactice, specifice ascultării învinuitului sau inculpatului. Astfel
sunt întrebările de detaliu pentru a se obţine amănunte referitoare la diferite
împrejurări ale faptei săvârşite, pentru a se verifica informaţiile. Pot fi
folosite mai ales în cazul depoziţiilor simultane, pentru a se dovedi
omisiunea unor fapte sau trecerea lor sub tăcere:

9. Mărturia şi contradictorialitatea conţinuturilor


Ca şi concordanţa conţinuturilor, care reiese din repetarea audierii
martorilor în faţa organului judiciar la intervale de timp,
contradictorialitatea conţinuturilor poate rezulta din reascultarea martorilor.
Aceste două procedee sunt utilizate tocmai pentru ca organul judiciar să
aibă intima convingere că depoziţiile martorilor sunt conforme cu derularea
faptelor.
Pentru a-şi forma însă intima convingere, anchetatorul/magistratul
trebuie să cerceteze depoziţiile martorilor sub aspectul eventualelor contradicţii,
dintre aceste depoziţii una fiind falsă, iar alta confirmând realitatea. O primă
contradicţie în depoziţia martorului va fi rezultatul unei emotivităţi sporite,
datorate ascultării imediat după săvârşirea infracţiunii. Contradicţiile nu sunt
rezultatul numai al relei-credinţe, ele se pot datora şi bunei-credinţe. Problema
care apare în această situaţie vizează efectele erorii. Cauza erorii în această
situaţie trebuie căutată în situaţiile fireşti – uitare, trecerea unui interval de timp
280
de la producerea faptelor etc. Martorul poate greşi asupra unor împrejurări, dar
poate spune adevărul cu privire la celelalte.
La aprecierea mărturiilor succesive trebuie luate în calcul atât
întinderea şi caracterul erorii, cât şi aspectul cantitativ, adică numărul lor.
Existenţa unei singure erori parţiale, în general, nu este în măsură a se
răsfrânge asupra întregii mărturii; existenţa unui număr mai mare de
contradicţii, chiar având un efect limitat la anumite împrejurări, este în
măsură să pună sub semnul întrebării veridicitatea întregii mărturii. Situaţia
va deveni sensibil modificată când martorul revine asupra depoziţiilor
iniţiale, le retractează, făcând noi depoziţii care le contrazic, le anulează pe
cele dintâi. Va fi necesar să se cunoască dacă au avut loc influenţe asupra
acestuia. Organul judiciar aflat într-o asemenea situaţie va trebui să
determine motivele retractării, dar şi poziţia pe care o ocupă martorul în
raport cu părţile. În urma identificării adevăratului motiv al retractării, a
confruntării factorilor de credibilitate şi de incredibilitate circumscrişi celor
două declaraţii succesive contrare, a confruntării lor cu ansamblul probelor
administrate, organul judiciar reţine depoziţia considerată sinceră şi înlătură
pe cea mincinoasă, indiferent în faţa cărui organ a fost dată.
10. Reguli şi procedee tactice aplicate în ascultarea martorilor.
Strategii şi atitudini în identificarea şi contracararea martorului de
rea-credinţă
În vederea ascultării martorului, anchetatorul trebuie să se
pregătească atât pe sine, cât şi mediul audierii.
Din punct de vedere psihologic, anchetatorul trebue să adopte o
atitudine de calm, de evitare a unor reacţii care să trădeze o anumită gândire
faţă de declaraţiile martorului. El trebuie să înregistreze toate schimbările
psihofiziologice ale martorului la întrebările puse, pentru a le corobora cu
răspunsurile acestuia, dar fără ostentaţie şi fără ca martorul să realizeze că
este supus unei inspecţii exterioare.
Familiarizarea dintre martor şi anchetator se va face printr-un ton
adecvat, prin întrebări, discuţii exterioare obiectului cauzei.
O atitudine pasivă, de dezinteres faţă de martor, de depoziţia sa, o
atitudine care poate lăsa impresia că ceea ce acesta relatează este cunoscut,
necunoaşterea materialului cauzei constituie indicii că organul judiciar
desfăşoară o muncă formală şi, deci, poate fi uşor indus în eroare. Efectul
negativ rezultat se va răsfrânge asupra plenitudinii şi fidelităţii mărturiei.
Anchetatorul poate conduce şedinţa în direcţia dorită fără a lăsa să se
vadă acest lucru, deoarece în cazul în care martorul sesizează interesul
anchetatorului, el va ajusta şi adapta informaţiile deţinute la ceea ce
anchetatorul vrea să ştie (A. Ciopraga, Tratat de tactică criminalistică,
p. 214-215).
281
Audierea propriu-zisă a martorilor parcurge trei etape distincte pe
parcursul cărora se vor evidenţia regulile şi procedeele criminalistice. Aceste
trei etape sunt: 1) identificarea martorilor; 2) relatarea liberă; 3) formularea de
întrebări şi răspunsurile date de martor.
Martorul adoptă fie o poziţie de sinceritate, de bună-credinţă,
manifestată în dorinţa de a face declaraţii sincere şi complete, fie o poziţie
de rea-credinţă, manifestată în tendinţa de denaturare, de contrafacere a
faptelor. Motivele care pot duce la mărturie mincinoasă sunt diferite şi, în
funcţie de acestea, anchetatorul va trebui să adopte o anumită poziţie pentru
a preveni sau determina martorul să renunţe la atitudinea de rea-credinţă.
Procedeele tactice diferă în funcţie de personalitatea martorului, a
anchetatorului. Ele vor fi adoptate în funcţie de aceste criterii, de natura
cauzei, iar coroborate cu celelalte probe ale cazului, pot contribui la
obţinerea unui rezultat conform cu adevărul.
11. Raţionamente (deducţii / inducţii). Analogii. Interpretări
asupra conţinutului mărturiei
În momentul în care s-a obţinut de la martor o depoziţie, operaţia nu
va fi oprită aici. Depoziţia va fi analizată în ansamblul celorlalte probe,
dacă se coroborează sau nu, dacă este relevantă, dar, individual, va fi
analizată sub trei aspecte:
1. Extinderea mărturiei.
2. Fidelitatea.
3. Gradul de certitudine subiectivă.
Primul aspect, extinderea mărturiei, vizează elementele componente
ale depoziţiei, dacă aceasta acoperă total sau parţial toate elementele
evenimentului la care mărturia se referă. Elementele componente ale
depoziţiei cuprind atât condiţiile obiective în care martorul a asistat la
evenimentul incriminat, adică locul de unde a privit, a auzit, cât şi
capacitatea sa de a reţine, în funcţie de timp, de starea afectivă din
momentul percepţiei.
Al doilea aspect, fidelitatea, este condiţionat de o recepţie optimă şi
de capacitatea de verbalizare a martorului. Transpunerea verbală fidelă a
faptelor memorate implică procese psihologice. Persoanele cu o anumită
cultură, care posedă un debit verbal corespunzător pentru exprimarea
exactă a celor văzute, sunt poate puţine.
Al treilea aspect, gradul de credibilitate subiectivă, joacă un rol
important în mărturie. În momentul interogatoriului, faptele urmărite de
anchetator încep să se înşire de-a lungul unui drum fără capăt, pentru
moment, care merge de la o totală certitudine (subiectivă) până la o totală
incertitudine exprimată în „nu ştiu”. Un subiect se găseşte în stare de
incertitudine atunci când este confruntat cu alternative dintre care nici una
282
nu este dominantă; gradul de incertitudine se află în raport atât cu numărul
de soluţii, cât şi cu forţa relativă a reacţiilor faţă de alternative.
Din practica interogatoriilor se cunoaşte că martorul, în relatarea
spontană, afirmă cu certitudine fapte sau caracteristici ale învinuitului, dar,
dacă i se pun întrebări care vor evidenţia posibilitatea unor alternative
plauzibile, va pierde certitudinea iniţială.
În ansamblul mărturiei pot apărea contradicţii determinate de
existenţa atât a declaraţiilor succesive, cât şi a celor simultane. S-a constatat
că se pot ivi şi contradicţii între depoziţiile martorilor aflaţi de aceeaşi parte
apărare-acuzare. Martorul a dobândit această calitate la propunerea părţilor.
Existenţa contradicţiei poate indica faptul că eroarea sau buna-credinţă se
află de partea pentru care martorii au depus mărturii contradictorii. Din cel
de-al doilea aspect – contradicţii între mărturiile martorilor aflaţi de părţi
opuse – se va deduce că una din mărturii este falsă sau eronată, dar nu se va
şti de care parte se află eroarea sau minciuna.
Mărturia – declaraţia scrisă a persoanei ce a participat accidental sau
voluntar la săvârşirea unei fapte penale, dată în faţa organului judiciar sau a
magistratului –, pentru a putea fi aşezată la baza convingerii organelor
judiciare, trebuie să satisfacă două cerinţe imperative:
sinceritatea – să emane de la un martor de bună-credinţă;
fidelitatea – să constituie o exactă reflectare a realităţii faptului
perceput.
În verificarea şi interpretarea mărturiei se va porni de la analiza celor
două imperative.
Sinceritatea este însuşirea mărturiei, materializată în dorinţa marto-
rului de a exprima tot ceea ce îi este cunoscut în legătură cu faptul dedus în
faţa organului judiciar; însuşire însoţită de o manifestare spontană – fran-
cheţe – ce conferă martorului de bună-credinţă note fizionomice
particulare.
Fidelitatea este o însuşire subiectivă ce constă în capacitatea
martorului de a-şi aminti şi reproduce exact faptele percepute. În cuprinsul
depoziţiei, ea se traduce printr-o exactă corespondenţă între faptele
comunicate şi modul în care acestea s-au petrecut în realitate.
Mărturia, declaraţiile de martor reprezintă un mijloc de probă care
vine să soluţioneze procesul penal prin coroborarea cu celelalte probe –
acte, interogatorii. Mărturiile trebuie să se armonizeze nu numai cu ele
însele, dar trebuie să fie concordante în ansamblul probelor, să nu fie
contrazise de fiecare probă în parte şi, implicit, de probele constituite în
ansamblu.

283
V. INTEROGATORIUL JUDICIAR (ANCHETA)
DIN PERSPECTIVĂ PSIHOLOGICĂ
1. Noţiuni introductive
A. Definiţia interogatoriului
Una din modalităţile de abordare a persoanei de-a lungul procesului
penal este indubitabil ascultarea: desfăşurarea procesului penal, atât în
cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii este de neconceput fără
ascultarea celui în jurul căruia se va concretiza întreaga activitate a
organelor judiciare şi a părţilor, purtătorul celor mai ample şi utile
informaţii – învinuitul sau inculpatul.
Ascultarea reprezintă actul procedural prin care anumite persoane,
învinuitul sau inculpatul, celelalte părţi, martorii, cu privire la care există o
presupunere că deţin informaţii în legătură cu infracţiunea sau făptuitorul
acesteia, sunt chemate să dea relaţii sau explicaţii în faţa organelor judiciare
penale. Alături de termenul de ascultare se utilizează şi termenul de
audiere, fără a mai vorbi de consacrata anchetă judiciară, iar atunci când îl
are în vedere pe învinuit sau inculpat, această activitate este denumită
interogatoriu. Reproducerea orală este principala modalitate de obţinere a
informaţiilor de la persoanele care apar în procesul penal în diferite calităţi.
Această reproducere orală într-un proces judiciar poate să apară sub două
forme: relatarea liberă (nedirijată) a faptelor percepute; răspunsurile la
întrebările adresate de organul judiciar – ancheta, interogatoriul.
Din perspectivă strict psihologică, câteva comentarii se impun:
a) ascultarea, audierea par a fi termeni didactici mult mai apropiaţi
verificării unor cunoştinţe şcolare sau schimbului unilateral de informaţii,
conotaţiile ambilor termeni având caracter contemplativ-static, or, această
semnificaţie este departe de relaţia de opozabilitate interpersonală de tip
special specifică urmăririi penale;
b) termenul de anchetă, de asemenea, ni se pare impropriu, deoarece
trimite către domeniul sociologiei, pe de o parte, iar pe de altă parte, acest
termen, prin specificul consacrării sale în trecut, se asociază relelor
tratamente şi abuzului specific anchetatorului de tip torţionar;
c) deşi părerile continuă să fie împărţite, opinăm pentru termenul de
interogatoriu şi, respectiv, interogarea judecătorească, drept cele mai
potrivite realităţii pe care în fond o vizează.
În literatura de specialitate, în practica judiciară, termenul de
interogatoriu este impropriu folosit şi îi sunt reduse sensul, aria sa de
activitate. În ceea ce ne priveşte, credem că, definind interogatoriul ca fiind
284
contactul interpersonal verbal, relativ tensionat emoţional, desfăşurat
sistematic şi organizat ştiinţific, pe care îl poartă reprezentantul organului
de stat cu persoana bănuită în scopul culegerii de date şi informaţii despre
o faptă infracţională în vederea prelucrării şi lămuririi împrejurărilor în
care s-a comis fapta, a identificării făptuitorilor şi, în funcţie de adevăr, a
stabilirii răspunderilor, ne apropiem cel mai mult de realitatea pe care
urmărirea penală o reclamă.
B. Caracteristicile interogatoriului
Practica judiciară a impus evidenţierea câtorva caracteristici distincte
proprii interogatoriului judiciar:
• Opozabilitatea intereselor – anchetatorul este motivat de
standardele sale profesionale: aflarea adevărului cu privire la făptuitor şi
faptă, elucidarea comiterii faptei sub toate aspectele etc., pe când infractorul
este motivat de diminuarea responsabilităţii sale în cauză; pe unul îl animă
prestigiul profesional, pe celălalt miza apărării cu orice preţ a libertăţii sale.
• Inegalitatea statutului – inculpatul sau învinuitul apare în poziţia
celui ce a săvârşit infracţiunea, în poziţia celui care a nesocotit legea, iar în
cazul confirmării învinuirii ce i se aduce, urmează să suporte consecinţele
faptei comise; organul judiciar ocupă o poziţie opusă, el este învestit cu
autoritatea de stat, cu prerogative proprii funcţiei pe care o exercită în
vederea tragerii la răspundere penală a învinuitului sau inculpatului.
• Tensiunea comportamentului expresiv – atitudinea învinuitului
sau inculpatului în interogatoriu este una voluntară, în care persoana
autoare a infracţiunii îşi dirijează comportarea în mod conştient, ţinând
seama de situaţia reală prezentă şi prevăzând şi urmările actelor sale.
• Demersul neuniform, contradictoriu, în „zig-zag”. De cele mai
multe ori, infractorul „merge în zig-zag”, recunoscând o parte la început,
negând apoi cu înverşunare, revenind câteodată asupra celor declarate,
pentru ca în cele din urmă să facă mărturisirea finală, dar şi aceea, de foarte
multe ori, incompletă. Aceste atitudini sunt expresia unor poziţii tactice ale
infractorului (învinuitului sau inculpatului) ce nu sunt determinate numai de
gradul lui de vinovăţie, ci şi de poziţia relativă pe care o are faţă de
anchetator.
• Intimitatea, stresul şi riscul sunt specifice derulării
interogatoriului. Mărturisirea nu este o chestiune exclusiv tehnică, ci şi,
concomitent, psihologică. Pentru ca aceasta să se pună în fapt, relaţia
interpersonală devine specială prin intimitate. Nu o dată, învinuitul trebuie
să treacă peste sentimentul de ruşine, peste starea de teamă, ştiut fiind că
este extrem de greu să fie mărturisite fapte reprobabile: viol, incest, crimă
etc., în prezenţa unor persoane, altele decât anchetatorul. În acelaşi timp,
mărturisirea nu este posibilă decât o dată cu câştigarea încrederii, cu trăirea
285
sentimentului de înţelegere, cel puţin umană, a dramei judiciare pe care
învinuitul o trăieşte. Desigur, rămas singur cu învinuitul, în raporturi de
confruntare, nu o dată tensionate, reprezentantul organului de urmărire
penală poate avea în faţă o personalitate cu un mental disfuncţional,
disperat, răzbunător, simulant etc., capabil de gesturi hetero- şi
autoagresive. Riscul profesional este o realitate la care anchetatorul
consimte liber şi pe care şi-l asumă din perspectiva profesionistului.
C. Planurile situaţionale
Activitatea profesională a organelor de urmărire şi cercetare penală
constă într-o confruntare permanentă pe care ele o poartă, în calitate de
anchetator, cu persoanele bănuite, concretizată în contextul unor relaţii
interpersonale primare. Pe de o parte, anchetatorul, cu tehnica şi
imaginaţia sa, iar pe de altă parte, infractorul, care speculează orice
amănunt, creîndu-se o tensiune care se desfăşoară pe mai multe planuri,
oferind diferite situaţii în care rolul primordial în descoperirea adevărului îl
are anchetatorul.
Din perspectiva experienţei practice se disting următoarele patru
situaţii (planuri situaţionale) (N. Mitrofan, T. Butoi, V. Zdrenghea, op.cit.):
a) planul situaţional deschis este caracterizat de situaţia în care
datele despre comiterea infracţiunii sunt cunoscute de ambele părţi
(exemplu: infracţiunile flagrante);
b) planul situaţional orb este caracterizat de situaţia în care datele
despre comiterea infracţiunii, probele materiale şi informaţionale sunt
cunoscute numai de anchetator (exemplu: denunţurile, exploatarea
mijloacelor speciale etc.);
c) planul situaţional ascuns este caracterizat de situaţia în care
datele despre comiterea infracţiunii sunt cunoscute numai de către persoana
interogată;
d) planul situaţional necunoscut este caracterizat de situaţia în care
datele despre comiterea infracţiunii nu sunt cunoscute nici de anchetator,
nici de infractor (exemplu tipic: suspecţii cercetaţi cu ocazia unor razii,
scotociri, filtre de circulaţie etc.).
O deosebită importanţă în cadrul relaţiilor interpersonale o are
autocontrolul anchetatorului asupra manifestărilor comportamentului său
expresiv (nervozitate, superficialitate, duritate, labilitate emoţională,
simpatie sau antipatie faţă de persoana interogată etc.). Autocontrolul nu
este un exerciţiu în sine, gratuit, ci, dimpotrivă, este o necesitate menită a
contracara studierea anchetatorului de către persoana suspectă.

286
2. Etape şi strategii de interogare a învinuitului sau inculpatului.
Etapele ascultării învinuitului sau inculpatului
Atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza cercetării judecătoreşti,
audierea învinuitului sau inculpatului cuprinde trei etape distincte:
verificarea identităţii civile a învinuitului sau inculpatului – cunoaşterea
statutului de persoană fizică al învinuitului sau inculpatului, în sensul legii
civile; ascultarea relatării libere; adresarea de întrebări, din partea
anchetatorului în faza de urmărire penală, a procurorului şi a părţilor în faza
cercetării judecătoreşti, prin intermediul preşedintelui completului de
judecată şi de către preşedinte sau membrii completului, tot prin
intermediul preşedintelui de complet.
a) Verificarea identităţii civile a învinuitului sau inculpatului.
Parcurgerea acestei etape este obligatorie pentru a nu fi învinuită altă
persoană decât cea care a săvârşit infracţiunea. Verificarea identităţii constă
în întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii,
numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studii, situaţia militară, loc de
muncă, ocupaţie, domiciliu, antecedente penale, precum şi la alte date care
pot contura situaţia civilă a învinuitului. Verificarea identităţii nu constituie
doar un simplu act tehnic, ci şi un bun prilej de a studia comportamentul
învinuitului faţă de situaţia în care se află, modul cum reacţionează la
întrebările ce i se adresează, gesturile, starea de tensiune sau calmul pe care
le afişează. Aceste observaţii ajută la stabilirea procedeelor tactice de
ascultare; cu cât ele sunt mai cuprinzătoare şi mai temeinice, cu atât
ascultarea va fi mai uşoară.
b) Ascultarea relatării libere. Această etapă începe prin adresarea
unei întrebări cu caracter general prin care învinuitului i se solicită să
declare tot ceea ce are de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. În
acest mod, organul de anchetă judiciară oferă învinuitului posibilitatea de a
declara tot ceea ce consideră că interesează cercetarea.
Învinuitul are posibilitatea să prezinte faptele în succesiunea lor
firească, fără a i se limita în vreun fel expunerea prin adresarea altor
întrebări. În acelaşi timp, anchetatorul are posibilitatea să-l studieze pe
învinuit, să-l observe şi să noteze omisiunile, ezitările, aspectele cu privire
la care apar contraziceri pentru ca, ulterior, pe marginea lor, să-şi
stabilească procedeele tactice pe care le va adopta în ascultare. În timpul
ascultării libere, anchetatorul trebuie să evite întreruperea relatării
învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmaţiilor acestuia, manifestarea
satisfacţiei sau a nemulţumirii. Relatarea liberă este un bun prilej pentru

287
anchetator de a cunoaşte şi de a analiza poziţia învinuitului prin compararea
celor prezentate cu materialul probator existent la dosarul cauzei.
c) Adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor învinuitului
sau inculpatului. După ce învinuitul a relatat liber referitor la învinuirea
adusă, i se adresează întrebări cu privire la fapta ce formează obiectul
cauzei şi învinuirii. În această etapă se adresează întrebări prevăzute în
planul de ascultare, care pot fi completate cu întrebări formulate pe
parcursul ascultării, în funcţie de răspunsurile învinuitului, de poziţia sa, de
problemele nou apărute în timpul ascultării. Întrebările folosite în timpul
ascultării pot fi clasificate în mai multe categorii, în raport cu scopul
urmărit, cu natura şi aria de cuprindere a aspectelor care urmează a fi
lămurite, astfel: întrebări temă (cu caracter general), care vizează fapta –
învinuirea în ansamblul său; întrebări problemă, prin care se urmăreşte
lămurirea unor aspecte ale activităţii ilicite desfăşurate, anumite aspecte ale
cauzei; întrebări detaliu, având caracter strict limitat la anumite amănunte
prin care se urmăreşte obţinerea de explicaţii ce pot fi verificate.
Alegerea întrebărilor care vor fi folosite în timpul anchetei depinde,
în primul rând, de poziţia învinuitului cu privire la învinuire. Dacă se
apreciază că declaraţia nu este completă sau unele probleme sunt neclare,
se procedează la adresarea unor întrebări de completare, de precizare şi de
control. Întrebările trebuie să se refere la fapte, împrejurări concrete,
evitându-se a se solicita învinuitului să facă aprecieri, presupuneri ori să
exprime opinii personale. În condiţiile când învinuitul încearcă să nege
faptele, pe lângă întrebările de completare, de precizare şi de control,
trebuie să se folosească, în mod deosebit, întrebările „detaliu”. O situaţie
aparte este aceea când învinuitul refuză să facă declaraţii. Cunoscând
personalitatea şi psihologia celui ascultat, anchetatorul trebuie să stabilească
motivele pentru care acesta refuză colaborarea.
Strategii de interogare a învinuitului sau inculpatului (bănuitului)
Cunoaşterea împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea şi
stabilirea corectă a datelor privind persoana învinuitului (inculpatului) folo-
sesc anchetatorului la stabilirea procedeelor tactice de efectuare a ascultării.
Tactica ascultării învinuitului (inculpatului) cuprinde metode şi
mijloace legale folosite în activitatea de ascultare, în scopul obţinerii unor
declaraţii complete şi veridice, care să contribuie la aflarea adevărului şi
clarificarea tuturor aspectelor cauzei. Dispoziţiile legale şi regulile tactice
criminalistice reprezintă elemente de bază în stabilirea tacticii de ascultare.
O tactică adecvată presupune adaptarea regulilor generale la fiecare cauză
în parte, la personalitatea celui ascultat şi la poziţia învinuitului (inculpatului).

288
Procedee tactice de ascultare a învinuitului cunoscute în practica
autorităţilor judiciare:
a) Strategii de interogare vizând folosirea întrebărilor de detaliu.
b) Strategii de interogare repetată.
c) Strategii de interogare sistematică.
d) Strategii de interogare încrucişată.
e) Strategii de interogare vizând tactica complexului de vinovăţie.
f) Strategii de interogare vizând folosirea probelor de vinovăţie.
g) Strategia interogării unui învinuit sau inculpat despre activitatea
celorlalţi participanţi la săvârşirea infracţiunii.
h) Strategia interogării vizând spargerea alibiului* sau justificarea
timpului critic.
i) Strategii vizând interogatoriul psihanalitic.
j) Coordonatele psihologice ale instituţiilor confruntării, prezentării
pentru recunoaştere şi reconstituirii ca activităţi ale urmăririi
penale.
VI. PSIHOLOGIA COMPORTAMENTULUI SIMULAT –
VINOVĂŢIA CA TRĂIRE PSIHICĂ ŞI REALITATE JUDICIARĂ

1. Matricea infracţională (culpabilizatoare). Matricea morală din


perspectiva contradictorialităţii
Procesele psihice ce preced şi însoţesc săvârşirea infracţiunii, precum şi
cele ce succed acesteia sunt integrate conştiinţei infractorului sub forma unui
pattern infracţional stabil, cu conţinut şi încărcătură afectiv-emoţională
specifice şi cu o caracteristică fundamentală – psihosensibilitatea, în virtutea
căreia este posibilă conservarea în structurile memoriei a unei realităţi
psihice obiectivată în mod fascinant la nivelul amintirii despre faptă
(inclusiv substratul ei afectiv-emoţional).
Structurile informaţionale, reprezentând matricea infracţională,
rămân implementate în neuronii scoarţei cerebrale datorită psiho-
sensibilităţii latente ce poate fi reactivată, dislocată şi exteriorizată (moni-
torizată) în biodiagramele specifice investigaţiei conduitelor simulate, fiind
identificabilă (exclusiv la autorii faptelor infracţionale) sub impactul stimu-
lilor de natură psihologică. Definită strict, matricea infracţională este o
realitate a conştiinţei infractorului, filmul netrucat şi netrucabil al derulării
infracţiunii, autoimplementat secvenţă cu secvenţă în memoria infractorului.

* Definim alibiul ca pe un construct mental, strategie cognitiv-


demonstrativă, parţial acoperită faptic, prin care o persoană bănuită caută: a) în timp
– să rămână cât mai aproape de timpul comiterii faptei; b) în spaţiu – să se plaseze
cât mai departe de locul comiterii faptei; c) să-şi facă simţită prezenţa.

289
2. Indicatorii fiziologici, semnificaţia şi sensul stimulilor declan-
şatori de emoţie în simulare
După 1900, cercetările întreprinse în direcţia „detectării simulării”, a
„minciunii”, au fost tot mai numeroase, specialiştii plecând de la faptul că
stările de tensiune psihică, apărute în momentele de nesinceritate, cum sunt
şi cele specifice învinuitului sau inculpatului care caută să ascundă
adevărul, determină o serie de modificări fiziologice. Unele dintre aceste
modificări (răguşeala, congestionarea, crisparea, scăderea salivaţiei,
dereglarea ritmului respiraţiei şi a celui cardiac etc.) pot fi sesizate direct de
către cel ce efectuează ascultarea, dacă are cunoştinţe de psihologie,
fiziologie şi, bineînţeles, spirit de observaţie adecvat profesiunii.
Tehnicile de investigare, care detectează emoţia şi nu cauzează
acesteia, se bazează, în esenţă, pe următoarele elemente: în momentul
simulării, individul prezintă o serie de manifestări emoţionale; persoana
ascultată nu-şi poate controla în întregime aceste manifestări emoţionale.
Indicatorii fiziologici care pot servi la depistarea tensiunii
emoţionale, folosiţi în actualele tehnici de detecţie a simulării, a sincerităţii
sau a nesincerităţii, sunt consecinţa unor procese fiziologice (cauzate de
tensiunea psihică specifică sistemului nervos vegetativ), cum ar fi:
modificările activităţilor cardiovasculare, manifestate în ritmul şi
amplitudinea pulsului, precum şi în tensiunea arterială; modificarea
caracteristicilor normale ale respiraţiei, care, în prezenţa emoţiei, devine
neregulată şi mai grea; modificarea rezistenţei electrice a pielii, denumită
reacţia electrodermică (R.E.D.); modificarea caracteristicilor normale ale
vocii, funcţiei fonatorii influenţată de schimbarea tremurului fiziologic al
muşchiului aparatului fonorespirator; modificarea caracteristicilor scrierii,
îndeosebi în privinţa vitezei de execuţie şi a presiunii, care se poate
accentua sau reduce. (T. Bogdan, T. Butoi, Tratat practic de
criminalistică, vol. II, p. 368).
Alţi indicatori fiziologici sunt: tensiunea musculară (crisparea);
temperatura corpului; comportamentul ocular; activitatea electronică a
scoarţei cerebrale, înregistrată prin intermediul electroencefalografului sub
forma electroencefalogramei (EEG), ea fiind un indicator important al
tensiunii psihice.

290
VII. JUDECATA
1. Instituţia judecăţii
Noţiunea de judecată semnifică, în sens restrâns, operaţiunea de
logică practică şi juridică prin care un organ cu competenţă
jurisdicţională soluţionează un conflict de drept cu care a fost învestit.
Prin judecată - ca fază a procesului judiciar - se înţelege acea etapă
procesuală care se desfăşoară în faţa instanţelor judecătoreşti din
momentul sesizării iniţiale şi până la soluţionarea definitivă a cauzei.
Judecata are ca obiect soluţionarea definitivă a cauzei penale sau
civile şi este considerată faza centrală. (I. Neagu, Tratat de procedură
penală, Editura PRO, Bucureşti, 1997, p. 478) şi cea mai importantă a
procesului penal. Ea constituie activitatea principală a procesului penal,
deoarece numai pe baza celor discutate şi aprobate în şedinţa de judecată se
poate întemeia convingerea judecătorilor, convingere care apoi va fi
concretizată în hotărârea judecătorească.
Faza de judecată îşi justifică importanţa acordată şi prin faptul că
instanţa verifică întreaga activitate procesuală desfăşurată cu toţi ceilalţi
participanţi, atât înaintea judecării cauzei, cât şi pe parcursul ei. În faza de
judecată îşi găsesc aplicabilitatea principii specifice care nu pot fi întâlnite
în celelalte faze procesual penale. Aceste principii sunt: publicitatea,
nemijlocirea, contradictorialitatea şi oralitatea. Ele au fost instituite în
scopul realizării judecăţii în condiţii de obiectivitate şi imparţialitate, fiind
în acelaşi timp garanţii pentru întreaga fază de judecată. Pe lângă principiile
specifice fazei de judecată, procesul penal român se desfăşoară în baza unor
principii fundamentale care contribuie, în final, la aflarea adevărului, şi de
la care instanţa de judecată nu se poate abate.
• Publicitatea constă în desfăşurarea judecăţii într-un loc accesibil
publicului, altfel spus „cu uşile deschise”. În vederea asigurării publicităţii,
şedinţele de judecată se ţin, de regulă, la sediul instanţei, în zilele şi la orele
anume fixate.
• Nemijlocirea constă în obligaţia instanţei de a îndeplini în mod
direct toate actele procesuale şi procedurale care dau conţinut şedinţei de
judecată. Prin nemijlocire, instanţa intră în contact direct cu toate probele.
• Contradictorialitatea este caracterizată ca „mijloc de
chezăşie” (I. Neagu, op.cit., p. 482) pentru aflarea adevărului şi constă
în aceea că toate probele administrate sunt supuse discuţiei părţilor,
procurorului, instanţei şi apărătorului. Contradictorialitatea opune, dar
şi reuneşte părţile în proces, deoarece nici una din părţi nu poate face
nimic în instanţă decât sub privirile celeilalte. Principiul contra-
291
dictorialităţii guvernează atât comportamentul părţilor, cât şi pe cel al
judecătorului, deoarece asigură şi dreptul de apărare şi stabilirea
adevărului. Nerespectarea acestui principiu este sancţionată cu nuli-
tatea hotărârii judecătoreşti.
• Oralitatea este strâns legată de contradictorialitate. Aceste două
reguli se integrează una în cealaltă şi ambele se încadrează în publicitate.
Publicitatea şi contradictorialitatea nu pot fi concepute fără oralitate, ele
aflându-se într-o puternică interdependenţă şi formând aşa-numitul
triumvirat al principiilor tipice şedinţei de judecată.
• Judecata se desfăşoară pe parcursul mai multor etape: începutul
judecăţii, cercetarea judecătorească, dezbaterile şi deliberarea.
Una din cele mai importante etape ale şedinţei de judecată este
cercetarea judecătorească (denumită şi ancheta judiciară), care are ca
obiect administrarea probelor şi rezolvarea cauzei. Utilizând termenul de
anchetă judiciară, avem în vedere activitatea exponenţilor autorităţilor
judiciare (ofiţerii de poliţie învestiţi cu asemenea competenţe, reprezentanţii
Ministerului Public - procurorii din cadrul parchetelor, magistraţii), adică a
celor care activează în sfera urmăririi penale şi a activităţii judecătoreşti de
fond, căreia îi este specifică ancheta judiciară.
În conformitate cu art. 200 din C.pr.pen., procurorii vor strânge
probele necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea
făptuitorilor şi la răspunderea acestora pentru a se constata dacă este sau nu
cazul să judece ca instanţe de fond.
Desfăşurarea anchetei judecătoreşti, în sensul de cercetare
judecătorească, are loc în limitele stabilite de art. 322 - 339 C.pr.pen. În
faza cercetării judecătoreşti, audierea învinuitului sau inculpatului cuprinde
trei etape distincte: a) verificarea identităţii civile a învinuitului sau incul-
patului, adică cunoaşterea statutului de persoană fizică a acestuia, în
sensul legii civile; b) ascultarea relatării libere; c) adresarea de întrebări,
din partea procurorului şi a părţilor, prin intermediul preşedintelui
completului de judecată, şi de către preşedinte sau membrii completului,
tot prin intermediul preşedintelui de complet.
a. Verificarea identităţii civile a învinuitului sau inculpatului.
Parcurgerea acestei etape este necesară şi obligatorie pentru a nu fi
învinuită altă persoană decât cea care a săvârşit infracţiunea. Verificarea
identităţii constă în întrebări cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi
locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, studii, situaţia
militară, loc de muncă, ocupaţie, domiciliu, antecedente penale, precum şi
la alte date care pot contura situaţia civilă a învinuitului. Un moment
important al acestei etape îl constituie „introducerea în atmosferă” a
292
învinuitului, scop în care i se pot adresa întrebări ce nu au legătură cu
cauza, în vederea stabilirii contactului psihologic. În continuare, se aduce la
cunoştinţa învinuitului fapta care face obiectul cauzei, punându-i-se în
vedere să declare tot ceea ce ştie cu privire la fapta şi învinuirea ce i se
aduce în legătură cu aceasta. Verificarea identităţii constituie un act tehnic,
dar şi un bun prilej de a studia comportamentul învinuitului faţă de situaţia
în care se află, modul cum reacţionează la întrebările ce i se adresează,
gesturile, starea de tensiune sau calmul pe care le afişează.
b) Ascultarea relatării libere începe prin adresarea unei întrebări cu
caracter general, prin care învinuitului i se solicită să declare tot ceea ce are
de arătat în legătură cu învinuirea ce i se aduce. Astfel, învinuitului i se
oferă posibilitatea să declare tot ceea ce consideră că interesează cercetarea.
În timpul ascultării libere, anchetatorul trebuie să evite întreruperea relatării
învinuitului, aprobarea sau dezaprobarea afirmaţiilor acestuia, să-şi
manifeste satisfacţia sau nemulţumirea. În funcţie de poziţia celui ascultat,
trebuie să dovedească stăpânire de sine, răbdare, calm şi o atitudine prin
care să nu-şi exteriorizeze sentimentele faţă de învinuit. Relatarea liberă
este un bun prilej pentru anchetator (judecător) de a cunoaşte şi de a analiza
poziţia învinuitului prin compararea celor prezentate cu materialul probator
existent la dosarul cauzei.
c) Adresarea de întrebări şi ascultarea răspunsurilor învinuitului
sau inculpatului. După relatarea liberă a învinuitului, acestuia i se
adresează întrebări cu privire la fapta ce formează obiectul cauzei şi
învinuirii. Adresarea de întrebări în scopul lămuririi tuturor împrejurărilor
cauzei reprezintă ultima etapă a ascultării învinuitului sau inculpatului,
etapă în care se oglindeşte în cel mai înalt grad modul cum a fost pregătită
această activitate.
În raport cu scopul urmărit, cu natura şi aria de cuprindere a
aspectelor care urmează a fi lămurite, întrebările folosite în timpul ascultării
pot fi: întrebări temă, întrebări problemă şi întrebări detaliu.
Cercetarea judecătorească este urmată de etapa dezbaterilor. În urma
dezbaterilor are loc deliberarea, actul final al judecăţii, care va fi urmată de
pronunţarea hotărârii judecătoreşti de către instanţă. Hotărârea judecă-
torească este fundamentată pe convingerea intimă a membrilor completului
de judecată. Intima convingere reprezintă starea psihologică a
persoanelor răspunzătoare de aplicarea legilor, bazată pe buna-credinţă,
care sunt împăcate cu propria lor conştiinţă morală ce i-a călăuzit în
aflarea adevărului prin utilizarea mijloacelor legale şi în stabilirea
măsurilor legale consecutive stărilor de fapt stabilite. Validarea acestei

293
convingeri intime operează în momentul rămânerii definitive a hotărârii pe
care o încorporează.
2. Implicaţiile psihologice ale „duelului judiciar”
Şedinţa de judecată este arena unde se „încinge” lupta între adevăr şi
minciună, just şi injust, legal şi ilegal etc. Raportul juridic de drept penal
substanţial generat de săvârşirea unei infracţiuni reprezintă punctul de
plecare al relaţiei procesual penale dintre acuzatorul public şi apărător.
Această relaţie s-a concretizat într-un concept judiciar mai puţin utilizat în
literatura de specialitate din ultimii 45 de ani, şi anume conceptul de duel
judiciar, fundamentat pe principiile publicităţii, nemijlocirii, contra-
dictorialităţii şi oralităţii.
3. Intima convingere - realitate mentală, cognitiv afectivă,
energizată volitiv
Definiţii. Consideraţii
Din perspectiva juridică, garanţia intimei convingeri este dublă,
pornind de la principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat, care
trebuie prevăzut expres în orice constituţie democratică, şi terminând cu
principiul independenţei magistraţilor şi supunerii lor numai legii.
Convingerea intimă a judecătorului, baza sentinţelor pe care el le
pronunţă, reprezintă un element esenţial care se cuvine studiat şi din punct
de vedere psihologic. Această convingere se bazează, la rândul ei, pe ceea
ce se cheamă „conştiinţă juridică”. Aceasta nu este o noţiune abstractă.
Orice membru al corpului magistraţilor – şi, în special, judecătorul chemat
să soluţioneze o cauză concretă –se conduce în activitatea sa de principiile
conştiinţei juridice.
În condiţiile de astăzi, chiar şi această convingere intimă se formează
în baza unor legităţi stabilite, legităţi care nu admit principiul aprecierii
probelor după criterii formale. Legile procedurale lasă probele la aprecierea
exclusivă a instanţei, stabilind ca unic fundament al acestei aprecieri
convingerea intimă a judecătorului sprijinită pe cercetarea circumstanţelor
cauzei, considerate în totalitatea lor. În acest punct nodal intervin factorii
psihologici. Într-adevăr, convingerea intimă a judecătorului va reflecta
realitatea cu atât mai fidel, cu cât judecătorul va fi în stare să reconstituie
faptele ce i se relatează (de acuzaţi, de martori, de organele judiciare, prin
declaraţii, probe materiale etc.), după criterii obiectiv ştiinţifice, dând
soluţiile cele mai potrivite. În aprecierea probelor (directe şi indirecte),
judecătorul se bazează pe experienţa şi cunoştinţele asimilate. Toate acestea
fac ca judecătorul să caute şi să găsească analogii în alte cazuri similare
pentru a putea vedea mai clar cazul de judecat. Acest procedeu ajută până
294
la un punct lămurirea problemelor, dar, totodată, poate constitui un izvor de
greşeli, de erori judiciare regretabile.
Intima convingere a magistratului nu se formează în mod complet şi
calificator decât după epuizarea „duelului judiciar” şi ascultarea ultimului
cuvânt al inculpatului, iar uneori nici după aceea, situaţie pentru care, în
înţelepciunea sa, legiuitorul a prevăzut ipostaza repunerii pe rol, dacă
magistratul nu a reuşit pe deplin să-şi formeze intima convingere.
Din punct de vedere psihologic, convingerea intimă, trăire psihică
interioară a judecătorului, că o anumită stare de fapt este aşa şi nu
altminteri, fundamentând echivalenţa stării de fapt cu situaţia de drept.
Psihologic, intima convingere este o încărcătură mentală şi afectivă care-l
echilibrează sufleteşte pe judecător, dându-i sentimentul că nu a greşit în
apreciere şi, respectiv, în judecată.
În toate cazurile, judecătorul trebuie să scoată la iveală diferenţele
individuale ale cazului, să le supună unei critici, unei analize logice
ştiinţifice serioase, înainte de a trage concluziile ce se impun. Numai
analiza detaliată şi severă a realităţii poate să-l conducă pe judecător la
evidenţă, singurul criteriu obiectiv pe care va trebui să se bazeze
convingerea intimă şi, apoi, soluţia procesului.
Pentru a asigura corecta funcţionare a intimei convingeri şi a feri
deliberarea de orice influenţă, aceasta va avea loc imediat după încheierea
dezbaterilor şi se va face în secret. Judecătorii vor delibera mai întâi asupra
aspectelor de fapt din cele strâns legate de probaţiune şi apoi asupra celor
de drept (calificarea faptei şi aplicarea pedepsei).
Oricum, procesele psihologice ale deliberării pot fi surprinse în
motivarea hotărârilor judecătoreşti, care încorporează şi psihologia lor.
Putem defini, aşadar, intima convingere ca fiind o stare psihologică
comună tuturor oamenilor în legătură cu părerea lor fermă, de neclintit
despre anumite fenomene, evenimente, situaţii.
Având în vedere procesul penal, putem afirma că acuzatorul şi
apărătorul îşi formează o convingere intimă proprie asupra cazului,
încercând fiecare, cu prilejul dezbaterii cauzei, să-l convingă pe magistrat
de justeţea punctului său de vedere. „Duelul judiciar” constituie pentru
magistrat stimulul ce acţionează corelat cu fondul experienţei, cultura şi
informaţiile rezultate din probele administrate.
Intima convingere a magistratului nu se realizează decât după
epuizarea „duelului judiciar” şi audierea ultimului cuvânt al inculpatului, iar
uneori nici după aceea, situaţie pentru care legiuitorul a prevăzut ipoteza

295
repunerii pe rol, dacă magistratul nu a reuşit să-şi formeze intima convingere.
Deliberarea este concepută să se realizeze într-o stare de relaxare
psihică din partea magistratului, prin care acesta să aprecieze corect probele
şi argumentele, tentante intersubiectiv în „duelul judiciar”, ca şi ultimul
cuvânt al inculpatului.
Dacă elementele subiective, străine cauzei sau extrajudiciare, de
presiune, vor influenţa intima convingere, subordonând-o, atunci, duelul
judiciar va apărea ca inutil.

VIII. EROAREA JUDICIARĂ.


MECANISME ŞI IMPLICAŢII PSIHOLOGICE
Surse de distorsiune psihologică implicate în erorile judiciare
Elementul esenţial în producerea erorii judiciare este intima
convingere a judecătorului în aprecierea cauzei. Dar, în mecanismul său de
formare pot interveni diverşi factori de distorsiune, care apar ca surse
indirecte ale erorii judiciare:
a) Un asemenea factor îl poate constitui, în primul rând, proba
testimonială administrată în cauza respectivă, care este adesea o probă
esenţială în clarificarea situaţiei de fapt şi care, coroborată cu alte probe
administrate, poate duce la aflarea adevărului şi la stabilirea vinovăţiei
inculpatului.
b) Un alt posibil izvor direct al erorii judiciare îl constituie exigenţele
de competenţă, care presupun adaptarea pregătirii de specialitate a
magistratului la cerinţele tehnologiei judiciare moderne, aceasta însemnând,
în primul rând, capacitatea lui psihică de a înţelege caracterul de noutate al
acestei tehnologii şi importanţa sa în soluţionarea cauzelor judiciare,
solicitând contribuţia expertizelor de specialitate în procesul penal, sub
formă de probe, ale căror concluzii să fie apreciate la valoarea lor reală şi
coroborate cu alte mijloace de probă revelatoare pentru aflarea adevărului.
În al doilea rând, trebuie să ţinem cont şi de răspândirea tehnologiei
respective din punct de vedere al utilizării ei în practică, de impunerea ei ca
o probă serioasă în procesul penal, ale cărei rezultate să fie recunoscute şi
apreciate la justa lor valoare, să capete, cum s-ar spune în limbajul juridic,
opozabilitate erga omnes.
c) În ce priveşte exigenţele moral-juridice şi etice ca posibile surse
de distorsiune implicate în erorile judiciare, ele raportează activitatea
magistratului la valorile morale general acceptate de societate, la valorile
morale acceptate de propria conştiinţă şi impuse în practică, la ansamblul
drepturilor şi îndatoririlor prescrise de profesia sa şi aplicabile în fiecare
296
cauză judiciară în parte. Existenţa unor lacune în ceea ce priveşte aceste
exigenţe se subsumează conceptului de „rea-credinţă” a magistratului, pe
care l-am folosit până acum ca un concept operaţional generic şi pe care
l-am identificat ca o sursă directă principală a erorii judiciare, care excede
sfera convingerii intime.

IX. PSIHOLOGIA PRIVĂRII DE LIBERTATE


Consecinţele sociopsihologice ale privării de libertate
Ca fenomen social, criminalitatea lezează interesele societăţii, iar cei
care încalcă regulile sunt etichetaţi ca atare. Sancţiunea pentru aceştia este
privarea de libertate – deţinutul este supus efectelor coercitive ale vieţii de
penitenciar, având un statut de subordonat faţă de lege.
Privarea de libertate în mediul penitenciar constituie pentru orice om
o situaţie de amplă rezonanţă în modul său de viaţă atât pe durata detenţiei,
cât şi după aceea, în libertate. Restrângerea acută a libertăţii individuale,
relaţiile impersonale, lipsa informării, regimul autoritar, mediul închis şi
activităţile monotone – toate acestea sunt resimţite de către deţinut drept
atingeri ale integrităţii sale ca fiinţă umană.
Penitenciarul crează un tip aparte de relaţii interpersonale, care au un
conţinut dinamic şi modalităţi aparte de structurare şi manifestare. Factorii care
determină aceste relaţii interpersonale sunt: a) mod de organizare; b) genuri de
activităţi; c) supraveghere permanentă.
Privarea de libertate îmbracă mai multe forme. Analizând izolarea
psihică şi psihosocială, pe de o parte, şi privarea de libertate prin executarea
unei pedepse penale într-un loc de detenţie, pe de altă parte, vom constata că
între ele există o multitudine de diferenţe. Deosebirile sunt de ordin
fundamental şi vizează latura cantitativă, cât şi cea calitativă: a) din punct de
vedere cantitativ, privarea de libertate se întinde pe perioade mai mari sau mai
mici, durata condamnării constituind principalul factor stresant; b) din punct de
vedere calitativ, privarea de libertate dă naştere unei game complexe de
frământări psihice şi psihologice, începând cu criza de detenţie.
Privarea de libertate înseamnă controlul crimei în societate şi mai
înseamnă închisoare şi deţinut.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Ioana Teodora Butoi, Tudorel Butoi, Psihologie judiciară - curs
universitar, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2003.
2. N. Mitrofan, T. Butoi, V. Zdrenghea, Psihologie judiciară, Editura Şansa,
Bucureşti, 1992.
3. T. Butoi, V. Zdrenghea, Investigaţia psihologică a comportamentului
simulat, Editura Ministerului de Interne, Bucureşti, 1991.
297
C. DISCIPLINE COMPLEMENTARE
FILOSOFIE
Prof. univ. dr. IOAN N. ROŞCA

SEMESTRUL I
Obiective
În modul în care este conceput, cursul îşi propune asimilarea de către
studenţi a principalelor probleme şi concepte ale gândirii filosofice ca
premise pentru formarea şi dezvoltarea propriei lor concepţii filosofice.
Totodată, cursul este conceput astfel încât studenţii să-şi poată forma un
fundament teoretico-filosofic şi metodologic, care să îi ajute să-şi
aprofundeze şi cunoştinţele de specialitate din disciplinele sociale pe care le
studiază.

I. OBIECTUL ŞI PRINCIPALELE DOMENII ALE FILOSOFIEI


Obiectul filosofiei îl constituie existenţa în ansamblu sau numai o
parte a ei, raportată însă la restul existenţei, iar modalitatea proprie
cunoaşterii filosofice constă în utilizarea unor noţiuni de cea mai largă
generalitate, numite categorii.
Filosofia nu se reduce le o anumită concepţie, ci cuprinde toate
concepţiile care s-au succedat de-a lungul timpului.
În pofida deosebirilor de idei, marile probleme sau marile întrebări pe
care şi le-au pus filosofii se repetă de la o concepţie filosofică la alta din
cadrul aceleiaşi etape de gândire şi chiar de la o etapă filosofică la alta.
Desigur, o anumită evoluţie se înregistrează şi în ce priveşte problemele,
mai ales prin detalierea acestora, după cum o anumită continuitate există şi
pe linia soluţiilor. Dar, în genere, concepţiile filosofice conţin probleme
similare sau chiar identice şi se deosebesc prin soluţii.
În consecinţă, orice introducere în filosofie reţine marile probleme
sau, mai exact, marile domenii problematice (de probleme) care s-au
conturat în procesul istorico-filosofic. În ce priveşte soluţiile, unele
introduceri în filosofie prezintă un fel de inventar al unor rezolvări date de
unele orientări contemporane, dacă nu chiar de o singură orientare (cum era
cazul manualelor de filosofie marxistă), cu unele succinte şi destul de vagi
298
referiri la filosofiile anterioare. Personal, am optat pentru o modalitate care
câştigă astăzi teren, şi anume aceea de a reda evoluţia ideilor în fiecare din
domeniile filosofiei.
Din perspectiva amintită, principale domenii ale filosofiei la care ne
referim sunt următoarele:
1) ontologia (ontos, gr.= fiinţă, logos, gr.= teorie), adică teoria fiinţei
sau esenţei existenţei, întrucât prin fiinţă se înţelege, aici, esenţa existenţei;
2) gnoseologia (gnosis, gr.= cunoaştere) şi metodologia (methodos,
gr.= metodă), adică teoria cunoaşterii existenţei şi a metodei de a cunoaşte;
3) filosofia statului şi a societăţii;
4) antropologia (anthropos, gr.= om), adică filosofia omului.
În contemporaneitate, filosofia traversează un proces de diferenţiere
problematică, prin diversificarea domeniilor generale amintite şi apariţia
unor filosofii aplicative, de ramură. Astfel, corespunzător celor două
domenii care alcătuiesc existenţa în ansamblu – natura şi istoria omenirii –,
ontologia generală se diferenţiază într-o filosofie a naturii şi o filosofie a
istoriei. Din gnoseologia generală, ca teorie a cunoaşterii, în genere, a ceea
ce au în comun diferitele forme ale cunoaşterii, fie comune, fie ştiinţifice,
fie neştiinţifice (artistică, religioasă etc.) a derivat o epistemologie
(epistemé,gr.= ştiinţă), adică o teorie a cunoaşterii ştiinţifice, care, la rândul
ei, s-a divizat într-o epistemologie a ştiinţelor naturii şi o epistemologie a
ştiinţelor sociale. Potrivit diferitelor compartimente ale societăţii, filosofia
socială s-a diversificat, subsumându-şi axiologia (axios, gr.= valoare) sau
filosofia valorii, filosofia culturii, care, la rândul său, subsumează filosofia
uneia sau alteia din formele culturii, cum ar fi etica (filosofia moralei),
estetica (filosofia artei), filosofia religiei, filosofia ştiinţei, metafilosofia sau
filosofia filosofiei, care cuprinde ideile filosofice despre filosofie, despre
ceea ce au în comun variatele concepţii filosofice (obiectul filosofiei,
modalitatea cunoaşterii filosofice, marile probleme ale filosofiei, distincţia
dintre problemă şi soluţie în filosofie etc.), cum sunt şi consideraţiile
introductive de până acum.
Desigur, într-o introducere în filosofie şi, cu atât mai mult, într-o
sinteză a unei introduceri nu pot fi abordate şi domeniile mari ale filosofiei
şi filosofiile aplicative. Ne vom opri la primele, pentru că ultimele nici nu
pot fi înţelese fără cele dintâi.
Cât priveşte soluţiile problemelor amintite, în sinteza de faţă le
urmărim numai pe cele din etapa antică şi etapa modernă, fără care nu
poate fi înţeleasă nici gândirea contemporană.

299
II. ETAPA ANTICĂ

1. Caracterizare generală. Reprezentanţi


Deşi filosofia s-a afirmat, mai întâi, începând cu secolul
al VII-lea î.e.n., în Orient, îndeosebi în India şi China, apoi, la sfârşitul
aceluiaşi secol, în Grecia şi, mai târziu, în Roma, ne vom ocupa, succint,
numai de filosofia greacă, având în vedere şi faptul că vechii filosofi greci
au formulat mai pregnant atât marile probleme ale filosofiei, cât şi
principalele soluţii, de la cele insuficient de precise la cele mai riguroase
logic.
În evoluţia ei, filosofia antică greacă a parcurs trei etape:
1) preclasică (începutul secolului VI - mijlocul secolului V î.e.n.), clasică
(mijlocul secolului V – sfârşitul secolului IV î.e.n.), elenistică (sfârşitul
secolului IV î.e.n.).
În etapa preclasică, principalele şcoli filosofice şi principalii filosofi
au fost: Şcoala din Milet (Thales, Anaximandros, Anaximenes), Heraclit
din Efes, Şcoala pythagorică (Pythagoras ş.a.), Şcoala eleată (Xenophanes ,
Parmenides, Zenon din Eleea ş.a.), Empedocles din Agrigent şi
Anaxagoras din Klazomene.
Etapa clasică a început cu Şcoala atomistă (Leucip şi Democrit) şi
Şcoala sofistă (Protagoras ş.a.) şi a continuat cu o triadă de aur, formată din
Socrate (469 - 399 î.e.n.), Platon (427/429 – 347 î.e.n.), Aristotel (384 –
322 î.e.n.).
În etapa elenistică s-au afirmat trei mari orientări filosofice:
epicurismul (Epicur), stoicismul (Zenon din Citium), scepticismul (Pyrrhon
din Elis).
2. Ontologia
Primii filosofi greci au analogiat principiul lumii (înţeles ca element
originar şi esenţă a tuturor lucrurilor actuale) cu unul sau altul din cele patru
elemente mai răspândite din natură sau cu amestecul lor indistinct: apa
(Thales), apeironul (a, gr. = fără, peras, gr. = limită), adică nelimitatul sau
nedeterminatul, ca amestec al celor patru elemente (Anaximandros), aerul
(Anaximenes), focul (Heraclit).
Accepţiile amintite sunt, la rigoare, false, cel puţin din două motive.
Mai întâi, printr-un element corporal nu se poate explica satisfăcător natura
(esenţa) fenomenelor psihice, iar primii filosofii considerau, într-adevăr, în
mod reducţionist, că sufletul ar proveni, direct sau indirect, din elementul
socotit de ei primordial. De exemplu, Anaximenes afirma expres că sufletul
este de natură aeriană. Apoi, un element determinat corporal este delimitat
300
şi dependent de altele. Or, aşa cum va remarca mai târziu Aristotel, ca
element originar, principiul nu are principiu, adică nu depinde de nici un alt
element.
De aceea, Pythagoras a susţinut că principiul este Monada (monas,
gr. = unu, unitate), altfel spus, Unu divin, increat. Potrivit lui, din Monadă,
din Unu divin, ar proveni, prin dedublare, prin tendinţa Monadei de a se
corporaliza, numerele propriu-zise, prin care el înţelege modelele sau
structurile cantitative ale lucrurilor. Primul număr propriu-zis, 2, are drept
corespondent cantitativ două puncte, care delimitează o linie. Numărul 3
este reprezentat prin trei puncte, care delimitează o suprafaţă. Numărul 4
este concretizat prin patru puncte, care configurează un volum. Pythagoras
considera că din primele patru numere, inclusiv Unu, ca număr increat, se
formează cele patru elemente cosmice (căci, fiind corporal, fiecare element
cosmic este constituit din volum, suprafeţe şi linii), iar din combinarea celor
patru elemente rezultă toate celelalte lucruri.
Deşi mai rafinat, nici principiul incorporal afirmat de Pythagoras nu
constituie o soluţie satisfăcătoare. În primul rând, printr-un element spiritual
nu se poate explica mulţumitor natura (esenţa) lucrurilor corporale. În al
doilea rând, un element spiritual este, la rândul lui, delimitat şi, astfel,
dependent în raport cu ceea ce este corporal.
În consecinţă, Parmenides va fi primul filosof care a înţeles
principiul ca Fiinţă nedeterminată, altfel spus ca entitate (unitate) care nu
este nici corporală, nici incorporală.
Definiţia parmenidiană dată principiului respectă riguros atât legea
logică a identităţii (căci distinge net principiul de toate existenţele
determinate), cât şi legea logică a contradicţiei (întrucât afirmă că Fiinţa
nedeterminată nu se transformă, nu trece în contrariul său).
Dar, înţelegând Fiinţa ca intransformabilă, definiţia parmenidiană se
izbeşte de dificultatea de a nu mai putea explica trecerea de la Fiinţa
nedeterminată la lucrurile actuale, determinate, deci nu mai poate explica
naşterea lumii.
Parmenides însuşi a încercat să surmonteze dificultatea amintită
printr-o nouă soluţie, potrivit căreia principiul prezintă o alcătuire duală,
fiind constituit din foc şi pământ, primul element fiind analog fiinţei
nedeterminate, iar cel de-al doilea având caracter determinat.
Prin urmare, învăţătura parmenidiană este aceea că principiul trebuie
conceput ca fiind atât diferit, cât şi asemănător lumii create. Această
învăţătură va fi însuşită de ultimii doi filosofi ai perioadei preclasice şi va
străbate şi etapele următoare.

301
Empedocles şi Anaxagoras au susţinut că principiul se prezintă, mai
întâi, ca Fiinţă nedeterminată, ca amestec indistinct de elemente
constitutive, apoi, ca Fiinţă determinată, prin conturarea fie a celor patru
elemente cosmice (Empedocles), fie a nenumărate „rădăcini”, fiecare
formată din homoiomerii (homoios, gr. = acelaşi, meros, gr. = parte), adică
din particule de aceeaşi natură, de natura elementului constitutiv
corespunzător. Ambii filosofi au explicat formarea lucrurilor diferite prin
variatele proporţii în care se combină unele şi aceleaşi elemente
constitutive, care se regăsesc în fiecare lucru în parte.
Deşi au considerat că principiul prezintă ipostaze contrare, totuşi cei
doi gânditori au respectat legea logică a contradicţiei prin faptul că au
gândit că ipostazele opuse se manifestă succesiv, iar nu concomitent.
În perioada clasică, Democrit a conceput principiul ca alcătuit din
atomi (Fiinţă) şi vid (Nefiinţă), atomii, nediferenţiaţi calitativ, deosebin-
du-se numai prin formă, iar vidul insinuându-se între atomi, între
fragmentele fiinţei. El a susţinut că lucrurile se formează prin faptul că
atomii, care se mişcă rectiliniu (cad) în vid, se leagă unii de alţii şi a
considerat că lucrurile diferă prin forma, ordinea şi poziţia atomilor
constitutivi, ca şi cuvintele prin literele lor.
Concepţia atomistă respectă, la rândul ei, legea logică a contradicţiei
prin ideea potrivit căreia caracterele opuse ale principiului, deşi
concomitente, se manifestă sub laturi diferite ale acestuia, iar nu sub unul şi
acelaşi aspect.
Socrate distanţează şi mai mult decât Democrit Fiinţa de orice
aspecte determinate, fie ele şi cantitative, cum erau formele atomice
democritiene, identificând-o cu Dumnezeu. El are în vedere un Dumnezeu
care este nu numai diferit de lume, transcendent (dincolo de lume), ci şi
asemănător, în măsura în care, aşa cum spune filosoful, divinitatea creează
lumea prin inteligenţă şi din iubire.
Platon va prelua conceptul socratic de divinitate.
Dar el s-a preocupat nu atât de esenţa comună tuturor lucrurilor, cât
de esenţele particulare, diferite de la o categorie de lucruri de acelaşi fel la
alta. Consideră că esenţele particulare, pe care le numeşte Idei, Forme sau
chiar Esenţe, ar fi create de Dumnezeu şi ar fiinţa într-o lume aparte,
independent de lucruri, acestea din urmă fiind dependente de Ideile după
care ar fi modelate. În spirit parmenidian, distinge net Ideile de lucrurile
corespunzătoare. Afirmă că Ideile sunt ideale, imobile, eterne, iar lucrurile,
dimpotrivă, corporale, mobile, pieritoare.
De aceea, întâmpină dificultăţi în a explica raportul dintre Idei şi
lucruri. Susţine, mai întâi, că lucrurile n-ar fi decât umbre sau copii palide

302
ale Ideilor, apoi, că lucrurile participă la Idei, ceea ce complică şi mai mult
explicaţia, căci, prin participare, lucrurile se esenţializează întrucâtva şi fac
de prisos o lume independentă a Ideilor.
Prin distincţia dintre Idei şi lucruri, Platon discriminează între general
şi individual, între esenţial şi fenomenal, dar absolutizează distincţia
amintită.
Aristotel a criticat platonismul. A frecventat şcoala lui Platon, numită
Academie, aproximativ 20 de ani, şi spunea, respectuos, dar şi independent,
că Platon îi este prieten, dar mai prieten îi este adevărul.
Aristotel a admis şi el existenţa lui Dumnezeu, dar nu ca demiurg al
lumii, ci numai ca „prim mişcător nemişcat”, ca factor spiritual imobil,
care, prin perfecţiunea sa, induce o mişcare spre cosmotizare, spre formarea
lucrurilor, într-un univers iniţial haotic.
Potrivit lui Aristotel, Fiinţa (esenţa) lumii rezidă într-o materie ca
potenţă pasivă şi o formă ca potenţă activă, din care provin materiile
determinate şi, respectiv, formele determinate ale lucrurilor. O materie
determinată constituie substratul comun mai multor forme, adică mai
multor esenţe particulare, o anumită formă fiind sinteza (unitatea,
ansamblul) tuturor trăsăturilor esenţiale ale lucrurilor de acelaşi fel. Spre
deosebire de Platon, Aristotel susţine că nu există formă fără materie şi nici
invers, materie fără formă. Orice lucru se caracterizează printr-o anumită
materie şi o anumită formă, lucrul individual în unitate cu cele două laturi
constitutive fiind denumit substanţă primă. De exemplu, la om, materia
este substratul biologic, care se întâlneşte şi la alţi indivizi, de alte specii, iar
forma constă în capacitatea de a fi raţional. Din această concepţie despre
alcătuirea unui lucru rezultă şi definiţia aristoteliciană a unui lucru prin gen
proxim (materie) şi diferenţă specifică (formă).
Orientările eleniste se preocupă mai puţin de principiu şi nu depăşesc
concepţiile anterioare. Epicurismul înţelege principiul democritian ca
alcătuit din atomi şi vid, stoicismul îl concepe heraclitic, ca foc, pe care însă
îl divinizează, iar scepticismul va aborda, în principal, problematica
gnoseologică.
3. Gnoseologia
Începând cu preclasicii, filosofii greci s-au preocupat nu numai de
esenţa lumii, ci şi de modul cum poate fi cunoscută lumea în esenţa ei.
Preclasicii au elaborat deja liniamentele unei teorii a cunoaşterii. Ei au
distins ca principale facultăţi cognitive simţurile şi raţiunea. Totodată, au
argumentat că simţurile sunt, de regulă, înşelătoare, pentru că sunt ancorate
în aspectele sensibile schimbătoare şi sunt ele însele variabile şi că raţiunea
este capabilă să dezvăluie esenţa lucrurilor, ajungând, astfel, la adevăr.
303
Cele mai importante teorii despre cunoaştere au fost cele elaborate în
perioada clasică de Protagoras, Socrate, Platon şi Aristotel.
Protagoras a rămas celebru prin teza homomensurii, prin care afirma
că, prin cunoaştere, omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt că
sunt (sau în ce fel sunt) şi a celor ce nu sunt că nu sunt (sau în ce fel nu sunt).
Socrate a afirmat doctrina reamintirii, prin care a susţinut că în
sufletul omului s-ar afla în stare latentă adevărurile morale şi că acestea pot
fi cunoscute prin reamintire. De aceea, deviza filosofiei sale era Cunoaşte-
te pe tine însuţi!, care, urmată de oameni, le-ar fi permis şi o conduită
morală, căci, potrivit celor vechi, adevărul implică binele.
Platon a preluat şi dezvoltat teoria reamintirii. Aşa cum a considerat
că lucrurile sensibile sunt radical diferite de esenţele corespunzătoare, tot
aşa a susţinut că simţurile au ca rezultat doxa (părerea) şi că numai raţiunea
ajunge la epistemé (ştiinţă). El şi-a ilustrat concepţia prin celebrul mit al
peşterii, expus în dialogul Republica. Platon îşi imaginează o peşteră cu
nişte prizonieri înlănţuiţi, încă de la naştere, de grumaz şi picioare, astfel că
nu văd decât umbrele lucrurilor proiectate de un foc pe fundul peşterii.
Totodată, îşi închipuie că unii au fost dezlegaţi şi au reuşit, cu greu, să iasă
din peşteră şi să se deprindă, treptat, să vadă lucrurile reale în lumina
soarelui. Prizonierii îi simbolizează pe cei care rămân captivi simţurilor,
ajungând numai la doxa, iar cei eliberaţi – pe cei ce parvin la epistemé.
Aristotel a recuzat, o dată cu ruptura dintre lucruri şi esenţele
corespunzătoare, şi separaţia netă dintre simţuri şi raţiune. În lucrarea sa
Metafizica (denumire dată lucrării de editorul său postum, Andronicos din
Rodhos), el a distins mai multe forme ierarhice de cunoaştere în funcţie de
facultăţile cognitive specifice, de obiectele corespunzătoare şi de finalitatea
lor şi a considerat că orice formă superioară le presupune pe cele inferioare.
Astfel, a identificat senzaţia (se realizează printr-un singur simţ şi redă un
aspect sensibil izolat al lucrului individual), experienţa (necesită simţurile
reunite şi memoria şi exprimă lucrul individual în integralitatea aspectelor
lui sensibile), arta în sens de techné, adică de cunoaştere meşteşugărească
(presupune conlucrarea simţurilor, memoria, inteligenţa poietică şi exprimă
aspecte generale, dar neesenţiale ale lucrurilor de acelaşi fel), ştiinţa (se
sprijină pe facultăţile formelor anterioare, dar se obţine prin intelect şi
descoperă aspectele generale şi esenţiale ale lucrurilor de o anumită
categorie) şi filosofia (presupune celelalte facultăţi, dar se realizează, prin
excelenţă, prin intelect şi parvine la ceea ce este universal, comun tuturor
celor existente).
Deci, potrivit lui Aristotel, intelectul nu se rupe, de regulă, de simţuri
şi, în acest sens, este considerat pasiv. Filosoful admite însă şi un intelect

304
activ, care ar descoperi principiile (ideile fundamentale) pe care se
întemeiază toate celelalte idei.
În perioada elenistică, scepticismul a negat valoarea de adevăr nu
numai a cunoştinţelor sensibile, ci şi a celor raţionale.
4. Teoria statului
Deşi reflecţiile despre stat n-au lipsit nici la primii filosofi greci, ca
teoreticieni ai statului s-au afirmat abia filosofii clasici, îndeosebi sofiştii,
Socrate, Platon şi Aristotel.
Sofiştii au distins între physis (natura fizică) şi nomos (convenţie
stabilită de oameni despre ceea ce e drept şi nedrept). Totodată, ei au distins
între dreptul pozitiv (stabilit de cetate) şi dreptul natural (ca drept nescris,
conform naturii umane) şi au susţinut că dreptul pozitiv trebuie să se
întemeieze pe cel natural.
Unii sofişti, prodemocratici, în frunte cu Protagoras, au gândit că, de
la natură, cu excepţia sclavilor, care ar fi inferiori, oamenii sunt egali şi, în
consecinţă, s-au pronunţat pentru legi democratice, favorabile tuturor.
Alţi sofişti, filoaristocratici, Callikles şi Thrasimachos, au fost de
părere că, de la natură, oamenii sunt inegali şi, prin urmare, au militat
pentru legi în favoarea celor mai puternici de la natură, aşa cum erau
socotiţi aristocraţii.
Socrate a fost mai curând un spirit democratic, susţinând că, în statul
sclavagist, legile trebuie să promoveze binele tuturor celor liberi.
Considerând că dreptul urmăreşte binele, el a pus un accent deosebit pe
respectarea legilor. Nesupunerea faţă de legi ar însemna o triplă vină,
pentru că: 1) legile l-au creat pe om, 2) ele l-au educat, 3) iar el, omul, prin
însuşi faptul că trăieşte într-un anumit stat, le-a acceptat. După cum ştim,
condamnat pe nedrept, Socrate însuşi a preferat să bea cucută, decât să fugă
din închisoare.
Platon a imaginat un stat ideal, care să corespundă naturii umane.
Potrivit concepţiei platoniciene, omul se defineşte prin suflet,
sufletul prin trei facultăţi, iar fiecare facultate se caracterizează
printr-o anumită virtute, şi anume: raţiunea – prin înţelepciune, voinţa –
prin curaj şi dorinţa – prin cumpătare.
Dat fiind că la oameni predomină una sau alta din cele trei facultăţi
cu virtutea ei corespunzătoare, Platon conchide că statul ideal (sclavagist),
în care sclavii nu erau recunoscuţi ca cetăţeni, cuprinde trei categorii
sociale: filosofii, care, prin raţiune şi înţelepciune, ar fi conducători,
gardienii, care, prin voinţă şi curaj, ar fi apărătorii statului, şi clasa
agricultorilor şi meşteşugarilor, care, caracterizaţi de dorinţă şi cumpătare,
ar produce bunurile necesare subzistenţei tuturor.
305
Dreptatea sau binele cetăţii ar consta în faptul ca fiecare categorie
socială să-şi exercite calităţile specifice, iar nedreptatea s-ar produce în
cazul în care o categorie s-ar substitui alteia.
Aristotel, în lucrarea Politica, a susţinut şi el că, de la natură, unii ar fi
fi liberi, iar alţii sclavi, sau, mai larg, unii ar fi înclinaţi spre virtute, iar alţii
(inclusiv agricultorii, meşteşugarii şi comercianţii) spre muncă.
De aceea, uneori, şi Aristotel consideră că statul ar cuprinde numai pe
cei aplecaţi spre virtute, dar, alteori, admite că statul include şi celelalte
categorii, dar pe sclavi numai ca producători de bunuri, nu şi ca cetăţeni.
Oricum, se pronunţa şi pentru educarea acestora şi pentru omenie faţă de ei.
Altminteri, autorul Politicii n-a făcut teoria unui stat ideal, ci s-a
străduit să explice statul prin factori reali, analizând constituţiile multor
state existente în timpul său.
5. Antropologia
Filosofii greci au definit omul prin suflet, iar sufletul – prin raţiune,
chiar dacă n-au neglijat nici alte facultăţi sufleteşti.
Gânditorii preclasici şi, în mare măsură, cei clasici au conceput omul
ca om-cetate, Platon şi Aristotel fiind cei care au încetăţenit sintagma de
zoon politikon (fiinţă socială). Aristotel spunea că omul este din natură o
fiinţă socială şi că antisocialul din natură, iar nu din împrejurări ocazionale,
este sau un supraom sau o fiară. Întrucâtva chiar în clasicism, îndeosebi
prin Protagoras, dar cu deosebire în elenism, omul a fost înţeles şi ca
individualitate ireductibilă la statul din care face parte.
În general, vechii filosofi au considerat că omul provine, ca şi
celelalte forme de existenţă, în urma metamorfozării elementului
primordial, fiind încununarea unei întregi evoluţii naturale.
În fine, omul a fost definit şi prin destinul său, care ar consta în
permanenta confruntare dintre suflet şi trup şi în tendinţa omului de a-şi
purifica sufletul în viaţa de aici sau şi într-o lume de dincolo. Prin însăşi
natura sa raţională, omul ar fi menit să se afirme în spiritul adevărului,
binelui şi frumosului. Dar destinul său nu este un dat, ci depinde şi de sine
însuşi.
În acest sens s-au pronunţat mai ales orientările eleniste, care au
susţinut în comun că scopul omului individual este de a fi fericit, fiecare
orientare propunând însă o altă cale, şi anume: epicurismul – senzaţia,
stoicismul – raţiunea, iar scepticismul – suspendarea atât a senzaţiei, cât şi a
raţiunii.

306
III. ETAPA MODERNĂ

1. Caracterizare generală. Reprezentanţi


Filosofia modernă a fost precedată şi, totodată, deschisă de filosofia
Renaşterii.
Renaşterea a culminat în secolul al XV-lea în Italia, dar s-a afirmat
încă din veacul anterior şi s-a prelungit şi în secolul următor atât în Italia,
cât şi în alte ţări europene.
Spiritul renascentist s-a manifestat nu numai în filosofie, ci şi în
celelalte forme ale culturii, în special în ştiinţele naturii, în disciplinele
sociale şi în artă. În toate formele amintite, Renaşterea a însemnat o
anumită laicizare a concepţiei despre om şi lumea omului.
Secolul al XVII-lea este cunoscut, în plan filosofic, sub numele de
Secolul metodei, pentru că gânditorii săi cei mai importanţi s-au preocupat
în mod amplu de elaborarea unei noi metode de a cunoaşte, opusă metodei
scolastice. Dar noua metodă n-a fost posibilă fără o nouă viziune despre
lume în genere, despre cunoaşterea lumii şi despre om.
Orientările filosofice care au dominat secolul metodei, prelungin-
du-se şi în secolul următor, au fost empirismul şi raţionalismul.
Empirismul a fost afirmat de Francis Bacon (1561-1626), Thomas
Hobbes (1588-1679), John Locke (1632-1704), George Berkeley (1685-
1753) şi David Hume (1711-1776).
Raţionalismul a fost iniţiat de René Descartes (1596-1650) şi
continuat de Benedict Spinoza (1632-1677) şi Gottfried Wilhelm Leibniz
(1646-1716).
Secolul al XVIII-lea este numit şi Secolul Luminilor, pentru că
filosofii sunt preocupaţi acum în cea mai mare măsură nu de stabilirea
metodelor prin care raţiunea cunoaşte lumea, ci de rolul jucat de raţiune şi
de „luminile” ei (cunoştinţele ştiinţifice, filosofice şi celelalte creaţii laice
sau laicizate, pătrunse de raţiune) în propăşirea omului şi societăţii. Deviza
acestei etape filosofice este Luminează-te şi vei fi!
Prin preocuparea pentru afirmarea raţională a omului şi societăţii,
luminiştii au exprimat nevoia marii majorităţi a noii societăţi burgheze de a
critica şi înlătura din calea împlinirii umane, pe de o parte, ignoranţa,
prejudecăţile şi superstiţiile, iar pe de altă parte, abuzurile, lipsa de libertate
şi nedreptăţile practicate de instituţiile sociale, începând cu statul de tip
feudal sau cu caracter mixt, cum era cel englez, şi continuând cu instituţia
bisericii, strâns legată de stat. Mai mult, ei au vizat fie reformarea luministă
a statului existent, fie înlocuirea statului nobiliar cu unul burghez sau chiar
burghez democratic.
307
Afirmat cel mai puternic în Franţa, Anglia şi Germania, luminismul
s-a răspândit în aproape toate ţările europene, inclusiv în ţările române.
În Franţa, unde s-au plămădit principalele idei luministe, cei mai mari
luminişti au fost, în ordine cronologică, deiştii Montesquieu (1681-1755),
Voltaire (1694-1778) şi Rousseau (1712-1778), alături de care s-au afirmat,
în spirit luminist, şi materialiştii francezi, dintre care este de menţionat, în
primul rând, Diderot (1713-1784), cel care, recrutând colaboratori din toate
domeniile cunoaşterii, a iniţiat monumentala lucrare Enciclopedia, fiind
ajutat la apariţia primului volum, în 1751, de matematicianul-filosof
D’Alembert, semnatar şi al Discursului preliminar asupra Enciclopediei.
În a doua parte a Secolului Luminilor a început să se afirme şi
filosofia clasică germană, care va dura şi în prima jumătate a veacului
următor. Deşi interferează cu luminismul şi are accente luministe, filosofia
clasică germană se distinge, în principal, prin ampla încercare de sinteză a
orientărilor filosofice anterioare şi prin noua perspectivă asupra culturii,
prin care, adâncind premisele existente deja la filosofi ca D. Hume şi J.-J.
Rousseau, afirmă deopotrivă autonomia şi unitatea formelor culturii.
Filosofia clasică germană a fost afirmată de Immanuel Kant (1724-
1804), Johan Gottlieb Fichte (1762-1814), Georg Wilhelm Friedrich Hegel
(1770-1831) şi Friedrich Wilhelm Joseph Schelling (1775-1854). Titanii
acestei etape de gândire au fost Immanuel Kant şi G.W.Fr.Hegel.
2. Ontologia
În problema principiului, cu excepţia materialiştilor francezi, ceilalţi
filosofi moderni au continuat să identifice principiul cu Divinitatea, dar s-au
dezis de viziunea teologică a unui Dumnezeu biblic, înţelegându-l fie
panteist, fie deist.
Panteismul este orientarea filosofică potrivit căreia Dumnezeu
(theos) este răspândit în întreg (pas) universul, fiind imanent acestuia, iar nu
transcendent.
Deismul este orientarea filosofică potrivit căreia Dumnezeu a creat
lumea şi (sau numai) i-a imprimat mişcare şi ordine (legi), fără a mai
interveni în evoluţia ei.
Renascentiştii Cusanus şi Bruno l-au conceput pe Dumnezeu în spirit
panteist. Totodată, ambii filosofi au susţinut că, în timp ce atât lucrurile
individuale, cât şi formele (esenţele) acestora sunt bine distincte sau chiar
opuse, în Dumnezeu are loc coincidenţa opuselor (coincidentia
oppositorum).
Mai departe, toţi empiriştii şi, cu excepţia lui Spinoza, care a fost
panteist, toţi ceilalţi raţionalişti moderni au fost deişti.

308
Pentru a-l denumi pe Dumnezeu ca principiu al lumii, şi empiriştii şi
raţionaliştii au preferat termenul de substanţă supremă, prin care l-au
înţeles pe Dumnezeu ca substrat care există independent de orice altceva,
altfel spus care există prin sine însuşi, fiindu-şi propria sa cauză.
Dintre empirişti, Bacon, Hobbes şi Locke au susţinut că Dumnezeu,
ca substanţă supremă, a creat două tipuri de substanţe secunde: materia şi
spiritele umane (care, potrivit lui Hobbes, sunt şi ele corpuri, dar foarte
fine). Ei au conceput materia ca substrat al fenomenelor fizice, iar spiritul
uman – ca substrat al fenomenelor psihice, sufleteşti. Berkeley a considerat
că Dumnezeu a creat ca substanţe secunde numai spiritele umane,
autodinamice, în timp ce lucrurile le-a creat ca fenomene lipsite de substrat
material şi de autodinamism. În fine, Hume s-a îndoit de existenţa unui
substrat în ce priveşte atât fenomenele fizice, cât şi sufletele umane.
Totodată, empiriştii au caracterizat fie materia şi, deci, lucrurile, fie
numai lucrurile, în cazul în care substratul lor a fost negat sau supus
îndoielii, prin anumite însuşiri esenţiale, definitorii.
Iniţiatorul empirismului, Bacon, a afirmat că materia creată conţine
în sine formele lucrurilor şi se caracterizează printr-o serie de calităţi
(însuşiri) esenţiale, între care întinderea şi mişcarea, dar şi altele, la fel de
importante, cum ar fi căldura, lumina, greutatea etc. (însuşiri care, potrivit
lui, există în lucruri şi au caracter general şi definitoriu). În ce priveşte
mişcarea, pe lângă deplasarea mecanică, a enumerat şi alte forme de
mişcare, ireductibile, concepute ca tendinţe imanente ale lucrurilor, cum ar
fi: mişcarea de rezistenţă (prin care nici o parte a materiei nu se lasă
distrusă), de conexiune (sau „năzuinţă de contact” sau, cum se exprimau
scolasticii, „oroarea de vid”), de libertate (prin care corpurile se străduiesc
să scape de opresiune) etc.
Ulterior, Hobbes, distingând între calităţi primare şi calităţi
secundare (însuşiri care nu există în lucruri, ci sunt efecte subiective ale
acţiunii acestora asupra simţurilor), a spus că tot ce există este corp şi că
orice corp se defineşte prin două calităţi primare: întindere şi mişcare.
Locke a reluat distincţia dintre calităţile primare şi cele secundare şi a
caracterizat materia printr-un ansamblu de calităţi primare conexe, şi
anume: soliditatea, întinderea, forma (figura), mişcarea, repausul şi
numărul.
Berkeley a fost de părere că lucrurile fizice, fiind lipsite, potrivit lui,
de substanţă şi dinamism, n-ar prezenta decât calităţi secundare, identice cu
senzaţiile pe care le avem despre ele.

309
Hume, deşi s-a îndoit de existenţa unui substrat al lucrurilor, a
certificat totuşi existenţa unor însuşiri generale şi, totodată, perceptibile ale
acestora, cum ar fi întinderea şi mişcarea.
Dintre raţionalişti, Descartes şi Leibniz au afirmat că Dumnezeu a
creat două şi, respectiv, multiple substanţe secunde, în timp ce Spinoza a
susţinut că, prin definiţie, nu poate exista decât o unică substanţă, substanţa
divină. În consecinţă, ei au explicat lumea lucrurilor fizice şi a fenomenelor
psihice fie direct prin atribu