Conceptul de mimesis

în romanul lui Oscar Wilde

Conceptul de mimesis a fost pentru prima dată adus în discuție de Platon în „Cratylos” unde acesta
susține că arta reprezintă o copie a lumii reale acesta fiind la rândul ei o copie a lumii ideilor, deci
arta este o copie a copiei privită cu negativism de Platon care vede mimesis-ul ca fiind imoral și
dăunător unei bune educații a tineretului. După Platon, Aristotel reabilitează acest concept încercând
nu să explice raporturile literaturii cu realitatea, ci producerea ficțiunii poetice verosimile, deci
literatura este o reprezentare a posibilului și nu a realului așa cum considera predecesorul său.

După ce mimesis-ul și-a păstrat importanța de-a lungul timpului in renașterea franceză sau în
clasicism, începe în epoca romantismului să fie înlocuit de estetica expresivității, ajungând în
naturalismul lui Emile Zola ca obiectivitate științifică a reprezentării, ca transparență absolută, care
reprezintă totuși un eșec, subiectivismul infiltrându-se oricum.

Roland Barthes susține că scopul reprezentării este acela de a produce iluzie de discurs adevărat
despre lumea reală, ajungându-se astfel la realism ca iluzie produsă de intertextualitate, termen care
desemnează dialogul între texte și care reprezintă percepția cititorului asupra „raporturilor dintre o
operă și altele care au precedat-o sau urmat-o”.

În final, Antoine Compagnon susține că există „două teze extreme despre raporturile dintre literatură
și realitate: conform tradiției aristoteliciene, umaniste, clasice, realiste, naturaliste și chiar marxiste,
literatura are ca finalitate reprezentarea realității, și o face destul de convenabil; conform tradiției
moderne și teoriei literare, referința este o iluzie, iar literatura nu vorbește despre altceva decât despre
literatură.” Totuși Compagnon ajunge la concluzia că „mimesis-ul este imitație creatoare” sau mai
mult: „nu mai are nimic dintr-o copie. El constituie o formă specială a cunoașterii lumii umane”.

Prin „Portretul lui Dorian Gray”, singurul roman al irlandezului Oscar Wilde, autorul își ilustrează
propriile principii estetice, situând arta mai presus de viață, deoarece, așa cum susține Wilde, „Life
imitates Art far more often than Art imitates Life” . După cum susține Shelton Waldrep „For Wilde,
realism embodied an absolute value for aesthetics given that only by seeing the world as it really is
and appreciating what is beautiful- through the power of one’s ability to make choices -can one ever
hope to begin the task of making the world thoroughly aesthetic”.

1
Personajul principal al romanului, Dorian Gray, este un tânăr aristocrat, foarte inocent și naiv, a cărui
transformare începe să aibă loc după o conversație purtată cu lordul Henry Wotton, în care acesta din
urmă îi expune câte puțin din filozofia sa de viață. În urma conversației și după ce vede tabloul pictat
de Basil Hallward, Dorian devine conștient de frumusețea sa, vanitatea iese la iveală și își dorește ca
imaginea din tablou să îmbătrânească și să-și schimbe înfățișarea în locul său, pentru ca el să rămână
mereu tânăr. Mai târziu, observăm că dorința tânărului este îndeplinită și că el, având garanția că
indiferent de acțiunile întreprinse, va rămâne neschimbat din punct de vedere fizic, se lasă pradă
tuturor viciilor și ajunge sa facă lucruri îngrozitoare, chiar crime, fără a avea remușcări, urmele
acestor acte de cruzime apărând doar în imaginea sa din tablou. Astfel, degradarea sa morală se
reflectă fizic în tablou. În acest fel, autorul încearcă să arate faptul că arta reprezentată aici prin
portretul lui Dorian este cea care exprimă realitatea, pe când realitatea se ascunde și reprezintă așa
cum susținea și Platon, „o copie a copiei”. În timp, deși mulțumit de faptul că arată încă tânăr, Dorian
Gray devine neliniștit în legătură cu tabloul său și, după fiecare întâmplare îl analizează cu atenție
pentru a observa schimbările care au loc de fapt in interiorul său. El devine îngrozit încetul cu încetul
de propria imagine, de lucrul în care se transformă și nemaiputând suporta decide să distrugă tabloul
cu un pumnal. Totuși, pentru că tabloul îl reprezintă pe adevăratul Dorian,iar personajul reprezintă
doar o imagine a ceea ce prietenul său a pictat cândva, cadavrul unui bărbat complet desfigurat este
găsit alături de un superb tablou înfățișându-l pe acesta când încă era cuprins de inocență, candoare și
frumusețe. Deci, așa cum spune și Shelton Waldrep: „Wilde makes it clear via Dorian that you are
what you own and what you feel; one’s body, as the novel ending makes clear, is one’s only limiting
or determining condition”.

Pe lângă aceasta inversare a rolurilor dintre realitate și reprezentarea realității, în romanul lui Oscar
Wilde întâlnim și intertextualitatea pe care am amintit-o mai sus. Găsim în text, teme deja folosite în
scrieri precum „Faust” al lui Goethe sau „Hamlet” al lui Shakespeare. Dorian Gray este asemănat cu
Faust deoarece se lasă pradă tentației de a avea frumusețe veșnică. În plus, cei doi protagoniști fac în
așa fel încât o femeie frumoasă să se îndrăgostească de ei,după care să moară din cauza lor, iar mai
apoi este omorât și fratele acesteia care încerca să se răzbune. La fel se întâmplă și în piesa lui
Shakespeare, în care Ofelia se sinucide din cauza lui Hamlet, iar fratele ei, jură să se răzbune.

Fructul cunoașterii pentru Dorian este reprezentat în roman, de cartea pe care lordul Henry Wotton i-
o împrumută acestuia, o carte a unui autor francez, care, se pare că îi deschide tânărului ochii, dându-
i o perspectivă cât mai largă asupra tuturor lucrurilor pe care el ar putea să le facă. Aparent, această

2
carte prezentă în roman, se identifică cu „A rebours” scrisă de Joris-Karl Huysman, deci cu un obiect
real.

Elementele realiste din roman sunt de fapt referirile la societatea victoriană. Această societate și viața
oamenilor de atunci este bine conturată, aristocratul Dorian Gray având preocupări specifice clasei
sociale din care face parte, fără a lua în calcul bineînțeles acțiunile întreprinse de el în pătura de jos a
societății,acțiuni despre care ceilalți aristocrați fie nu știau, fie nu voiau să știe. În decursul
maturizării sale, al perioadei de cunoaștere, Dorian trece prin multe schimbări, ajungând să fie
interesat chiar și de misticism sau știință. „Like Wilde himself, Dorian seems to exhibit both an
aristocratic horror of mercantilism and a total dependence on it in his mania to acquire property and
belongings”(Shelton Waldrep). La un moment dat se precizează și pasiunea lui Dorian pentru pietre
prețioase pentru că, aparent acesta avea o astfel de colecție pe care o îngrijea cu devotament.

Realitatea acestei scrieri nu constă în portretul care reprezintă realitatea personajului, ci schimbările
propriu-zise prin care trece acesta, transformările, trecerea de la inocență la maturitate, atracția
viciilor. Toate acestea sunt lucruri care există în viața reală, adevăruri nu doar ale epocii, ci ale
tuturor timpurilor; lucruri caracteristice tuturor oamenilor mai mult sau mai puțin la un moment dat
în viață, personajul Dorian Gray întruchipând,într-un mod exagerat, tot ce este mai rău în oameni, în
societate. Chiar dacă aparent el are toate calitățile apreciate de aristocrația din acea perioada precum
frumusețe și eleganță, adevăratul Dorian reprezentat de tablou este vanitos încă de când își dă seama
de propria frumusețe pe care refuză să o piardă, mândru, egoist și crud, respingând-o pe actrița Sibyl
Vane și determinând-o să se sinucidă. De asemenea, aflăm și despre slăbiciunea lui Dorian pentru
opiu și despre viața dublă pe care acesta o duce, petrecându-și nopțile printre oameni de joasă speță și
distrugând viețile femeilor fermecate de frumusețea sa.

Astfel, putem spune că metafora centrala a cărții, portretul societății, trece de la un simbol al
idealismului la unul al realismului.

În ciuda faptului că Oscar Wilde este un adept al estetismului și consideră că „as a method, realism is
a failure”, punând arta mai presus de orice, în ceea ce privește romanul său, „Portretul lui Dorian
Gray”, se poate vorbi cu siguranță despre realism, despre diverse forme de reprezentare, fie că este
vorba despre o copie a copiei, fie despre intertextualitate, mimesis-ul fiind prezent aici, cu siguranță.

3
Bibliografie:

 Antoine Compagnon, „Demonul Teoriei”, capitolul „Lumea”;

 Shelton Waldrep, „The aesthetic realism of Oscar Wilde’s Dorian Gray”;
 http://en.wikipedia.org/wiki/The_Picture_of_Dorian_Gray#Allusions_to_other_works ;
 Oscar Wilde, „Portretul lui Dorian Gray”, editura Univers, Colecțiile Cotidianul, 2008,
traducere de Amuliu Mircea Proca.