Decadență și dandysm în operele lui Mateiu I.

Caragiale și Oscar Wilde

(Craii de Curtea-Veche și Portretul lui Dorian Gray)

„Omul bogat, fără ocupație, și care, blazat chiar, nu face decît să urmărească fericirea, omul
crescut în lux și obișnuit din tinerețe cu supunerea celorlalți, cel care, în sfîrșit nu are drept
profesie decît eleganța, se va bucura întotdeauna, oricare ar fi vremurile, de o fizionomie
distinctă, cu totul aparte.”1
Cei doi autori avuți în discuție, Mateiu I. Caragiale și Oscar Wilde, își stabilesc un cult al
personalității și un program destinat să le satisfacă gusturile rafinate. Influențați de dorința de a
ieși tot timpul în evidență și de a-și etala eleganța în fața lumii, aceștia aduc mereu o notă
disonantă în raport cu gusturile epocii. Nucleul acestui model exitențial este promovat pentru
prima dată în Anglia secolului al XIX-lea, de către George Brummel, fiind răspîndit apoi grație
textelor lui Charles Baudelaire și ale lui Barbey d’Aurevilly.
Un detaliu care apropie stilul de viaţă al lui Oscar Wilde şi Mateiu Caragiale de decadenţa
estetizantă, este atenţia acordată vestimentaţiei. Oscar Wilde descrie propriile personaje ca fiind
foarte bine îmbrăcate, pe cînd Mateiu Caragiale era bun prieten în viaţa de zi cu zi cu Adrian
Maniu, un scriitor elevat şi un colecţionar de artă. Hainele elegante erau alese în funcţie de oră,
ocazie şi anotimp, amîndoi considerîndu-se a fi ultimii dandy adevăraţi.
Vorbim la cei doi autori și de o fizionomie decadentă, „cheia nobleței este servitutea
asumată, nu față de om, ci de un proiect superior, o formă de idealitate” 2, despre o trufie
caracteristică ce le conferă autenticitate. Această formă de autenticitate pe care, atît Mateiu
Caragiale, cît și Oscar Wilde tind să o implementeze în viața reală, dă o notă de artificialitate
operelor care în mod paradoxal capătă o așa numită noblețe și autenticitate.
La baza acestor opere stă un pariu estetic cîștigat cu brio de către cei doi autori. Vorbim atît
de o estetică a cuvîntului, deci intrinsecă, dar și de una extrinsecă, ce transpare către cititor.
Operele lor emblematice poartă semnătura decadentismului și a dandysmului lor. Portretul lui
Dorian Gray și Craii de Curtea-Veche cîștigă bătălia mult dorită cu timpul. Miza este
transformarea vieții în operă de artă. Așa cum Oscar Wilde notează în Decăderea minciunii, arta
nu imită viața, ci dimpotrivă, viața imită arta, de accea personajele Dorian Gray și Pașadia, sunt
personaje cu un model estetic asumat, care le conferă elevația necesară, dar și derizoriul prin
care devin personaje palpabile.
Pornind de la conceptul artei pentru artă, operele celor doi depășesc limitele realului,
trasnformînd arta într-un ideal suprem la care viața reală poate doar aspira. Viața reală,
1
Baudelaire, Charles,Pictorul vieții moderne și alte curiozități, ed. Meridiane, București, 1992, p, 99.
2
Mitchievici, Angelo, Mateiu I. Caragiale. Fizionomii decadente, ed. Institutul cultural romîn, București, 2007, p. 10.

1
cotidianul, socialul, devin doar un pretext al artei, arta fiind tratată drept o realitate, iar realitatea
drept o ficțiune.
„Literatura și viața comunică, comunică deplin și direct în șuvoiul nebuniei romantice, viața
intră în carte, cartea intră în viață și cartea intră în carte”3.
Angelo Mitchievici vorbește în cartea sa despre mitul lui Midas, pus în relație cu
decadentismul, argumentînd faptul că scriitorul decadent are nevoie de un dublu fațetat, care
transformă fiecare atingere a acestuia într-un obiect de artă, destinat contemplarii.
Romanele celor doi scriitori abundă de astfel de exemple. În portretul realizat de Basil
Hallward lui Dorian Gray, rezidă întreaga semnificație a romanului. Metamorfozarea tabloului
într-o cușcă a trecerii timpului, ideea eternității operei de artă, dar și transformarea lui Dorian
Gray însuși într- operă de artă a creatorului, sunt doar cîteva aspecte care fac din opera lui Oscar
Wilde un obiect de artă intangibil.
Portetul urma să poarte povara tuturor păcatelor sale, creîndu-se astfel o discrepanță între
imaginea lui Dorian Gray în societate și adevărata imagine a acestuia simbolizată de tablou. Deși
la început se arată consternat de faptul că portretul îi va reflecta declinul, începe apoi să vadă
beneficiile de a fi veșnic neschimbat. Se naște în el o adevărată obsesie pentru tablou, ferindu-l
de ochii lumii, inclusiv de creator.
Frumusețea, luxul, petrecerile, opulența în care se desfășoară veșnicul tînăr Dorian Gray
sunt indicativele clare ale dandysmului. Acestea îl caracterizează atît pe personaj cît și pe autor.
Nevoia de a șoca, de a ieși în evidență chiar și într-un mod negativ. „Dandyul a decis să
radicalizeze vestimentația bărbatului distins, supunîndu-o unei logici absolute. Pe de altă parte, a
exagerat distincția; esența acestuia nu mai este, pentru el, socială, ci metafizică. Dandy-ul nu
opune doar o clasă superioară uneia inferioare, ci în mod absolut doar individul și vulgul; pentru
dandy, individul nu mai este o idee generală, ci este chiar est însuși, purificat de orice
comparație, astfel încît, la limită, ca un nou Narcis, își restituie doar sieși spre lectură propriul
veșmînt”4.
Pe tărîm autohton lucrurile stau puțin diferit. În Craii de Curtea-Veche nu avem un singur
personaj care să merite o analiză mai amănunțită ci din contră. Pluralitatea personajelor care se
desprind din cerneala lui Mateiu Caragiale, fac din aceștia adevărați esteți ai genului. Pașadia,
Pantazi și chiar Pirgu sunt exponenții unui anumit tip de gîndire specific matein.
Mateiu I. Caragiale este un veritabil decadent, un dandy al vremurilor sale, pe scurt un
inadaptat voit al societății în care a trăit. „Bastardul” lui Ion Luca Caragiale a scandalizat și a
influențat în mod direct și cu toate acestea poate și voit, mai multe generații de critici, care au
încercat să-i deslușească alcătuirea interioară atît de complicată pentru cei care nu i-au înțeles și
poate că încă nu-i înțeleg încă spiritul. „Mateiu Caragiale reprezintă, alături de Barbey și

3
Pîrvulescu, Ioana, În intimitatea secolului 19, ed. Humanitas, București, 2005, p.190.
4
Babeți, Adriana, Dandysmul. O istorie, ed. Polirom, Iași, 2004, p.200.

2
Baudelaire, acel gen de scriitor dandy, despre care vorbește Sartre și care provoacă o ruptură
mitică între el și clasa sa socială”5.
Mateiu I. Caragiale a fost un heraldist, un obsedat al istoriei și al blazoanelor nobiliare, un
bastard care nu și-a găsit rostul în familia tatălui și care a căutat neîncetat să-și explice trăirile
prin raportare la singura sa iubire; heraldica. Simte foarte acut un sentiment de apartenență la
secolul al XVIII-lea, drept pentru își însușește din eleganța și rafinamentul acestora. Vorbim atît
de rafinament verbal, vestimentar, dar și despre dependența luxului și de obținerea acestuia cu
orice preț. „Dandysmul nu este nici măcar un gust excesiv pentru toaletă și eleganțî excesivă,
materială (...). Lucrurile acestea nu sînt pentru dandyul desăvîrșit decît un simbol al superiorității
aristocratice a spiritului său.”6
Alexandru George observă foarte bine faptul că de-a lungul timpului opera lui Mateiu
Caragiale a fost receptată ca promovînd un subiectivism intrinsec și un narcisism exacerbat.
Mulți critici consideră personajele lui Mateiu drept fațete ale unui singur personaj și anume,
autorul transformat în actantul propriei creații. Nu putem să nu fim de acord cu faptul că
subiectivismul lui Mateiu Caragiale nu se îndreaptă către exterior, după modelul armirativ al lui
Barbey d’Aurevilly.
Scrierile lui Mateiu Caragiale stau sub semnul întunericului, al nocturnului, fiind mediul cel
mai propice în care dandyul poate da frîu liber dorințelor mocnite. „Nimeni n-a întrecut pe
Mateiu I. Caragiale în descrierea nopții și a amurgului”7
Personajul dandy reprezintă un complex. El cultivă noutatea, dar și desuetul, strălucirea, dar
și misterul, perfecțiunea, dar și anarhia,valoarea, dar și kitsch-ul, masculinul, dar și femininul.
Extravaganța sa este văzută fie ca o bizarerie, fie ca sursă de atracție și seducție.
La Mateiu vorbim de un decadentism stilistic. Despre modul în care își creează personajele
și cum își construiește decorul. Nu avem foarte multe detalii despre aspectul fizic al personajelor
sale, dacă ar fi comparăm cu personajul lui Oscar Wilde în jurul căruia domnește o aură a
frumuseții, fiind descris de către pictorul Basil drept „Un vis al formei într-o epocă a gîndirii (...)
Fără să fie conştient de asta, el defineşte pentru mine liniile unei noi şcoli, o şcoală care va
conține întreaga pasiune aspiritului romantic, întreaga perfecțiune a spiritului de esență
grecească. Armonia sufletului şi trupului - cît de mult înseamnă asta ! Noi, în nebunia noastră,
le-am separat şi am inventat unrealism vulgar, o idealitate goală pe dinăuntru.”8
Personajele lui Mateiu Caragiale sunt caracterizate de către Eugen Lovinescu drept
exemple de „ decadență levantină sau exotici, oameni de mare intelectualitate sau numai de
rafinament, bogați, cu vinele arse de nevoia luxurii” 9. Pantazi și Pașadia sunt exponenții vechii
aristocrații, iar Pirgu reprezintă lumea nouă. Noțiunile și conceptele nobile și grave contrastează

5
Vartic, Ion, Clanul Caragiale, ed. Apostrof, Cluj-Napoca, 2002, p. 203.
6
Baudelaire, Charles, op.cit, p. 101.
7
Vianu, Tudor, Arta prozatorilor romîni, ed. Lider, București, 1996, p.354.
8
Wilde, Oscar, Portretul lui Dorian Gray, site https://www.academia.edu/4506803/Oscar_Wilde_-
_Portretul_lui_Dorian_Gray .
9
Lovinescu, Eugen, Istoria literaturii romîne contemporane (1900- 1937), ed. Minerva, București, 1989, p.219.

3
cu cele josnice și de mahala ale lui Pirgu „ ia mai lăsați nene ciubucele astea, să mai vorbim și
de muieri”.
În ceea ce privește personajul lui Oscar Wilde este esențial de menționat mitul lui Narcis,
dar și dublul, în cazul nostru portretul. Dandyul este un narcisist convins, îndrăgostit de propria
lui persoană, iar reflectarea lui îi devine obsesie, ca și în cazul lui Dorian Gray. Prin oglindire, se
producea scindarea ființei, favorizînd o dublă privire asupra sinelui, una mimetică și una
introspectivă, individul definindu-se ca subiect. Dorian Gray devine conștient prima oară de
frumusețea proprie cînd vede splendoarea portetului său.
Negativitatea specific decadentă este egal împărțită la cei doi autori. Nevoia de a șoca,
orgoliul, trufia. Sunt armele regale ale păcatului. Suntem martori ai desfrîului, „ în miezul
decadentismului se află mereu o anumită ambiguitate sexuală” 10, ilustrat într-o manieră nobilă de
către Pașadia și Dorian Gray și într-un mod vulgar de către Pirgu. Pirgu pare a fi personajul
dominant, demonul întruchipat, care îi instigă la cele mai de neînchipuit acţiuni pe Pașadia și
Pantazi. Răutatea lui Pirgu şi desfrîul său ating cote inimaginabile. Bucureștiul lui Mateiu
Caragiale se trasformă așa cum susține Vasile Lovinescu în Al patrulea hagialîc, în „cetatea
smintelii”, locul prin excelență al tuturor exceselor și decăderilor.
Dorian Gray, personajul lui Oscar Wilde, este un alt personaj dominat de negativitate, ce
duce o viaţă de desfrîu, aparenţa fiind totuşi păstrată. În cazul acestuia imoralitatea va avea, însă,
consecinţe tragice. Păcatul pare că îl fascinează, atrăgând în acest tip de viaţă şi alţi tineri.
Ecourile vieţii sale imorale ajung şi în înalta societate pe care o frecventează, dar Dorian Gray
este interesat doar de propria persoană, de frumuseţea şi tinereţea sa.
Păcatul, îl atrage pe frumosul Dorian, care frecventează cele mai înspăimîntătoare locuri
de pierzanie din mahalaua londoneză, potolindu-şi vinovăţia cu ajutorul opiului. Realitatea
sordidă îl incită: „Urâtul pe care îl detestase pentru că dădea realitate lucrurilor îi deveni drag
din acelaşi motiv. Urâtul era singura realitate. Scandalul vulgar, bârlogul infect, violenţa brută
a vieţii dezordonate, chiar ticăloşia hoţului şi omului paria erau mai vii sub imperiul intens al
impresiei, decât formele graţioase ale artei, decât umbrele visătoare ale Cântecului. De ele avea
nevoie pentru uitare”11. Experienţa păcatului este dusă până la capăt în cazul lui Dorian Gray
care îşi omoară prietenul, pe Basil Hallward. Actul nu-i stîrneşte remuşcări, singura sa
preocupare fiind aceea de a şterge urmele pentru a nu fi descoperit.
Nu putem vorbi de un păcat de asemenea anvergură și în ceea ce privește „craii” lui
Mateiu Caragiale, însă vorbim despre un păcat generic. Răutatea care curge prin venele lui Pirgu
își atinge apogeul în momentul în care îi moare tatăl. Acesta fiind mai degrabă interesat de
averea pe care urma să o primească „Aș înțelege, concedă, să mă compătimiți că nu m-a scăpat
Dumnezeu de pacoste mai devreme”. De asemenea, spiritul înalt și erudit al celorlați doi, cît și al
naratorului, este tîrît prin mlaștina desfrîului bucureștean de către Pirgu, apogeul fiind atins
atunci cînd cei patru ajung la casa vechilor Arnoteni.

10
Mitchievici, Angelo, op. cit., p.71.
11
Wilde, Oscar, Portretul lui Dorian Gray, site https://www.academia.edu/4506803/Oscar_Wilde_-
_Portretul_lui_Dorian_Gray .

4
 Paradoxal pare faptul că o dată cu schimbarea lui Pirgu (metamorfozare forțată după unii
critici), cei trei „crai” tînjesc după mizeria și desfrîul în care au fost inițiati de către acesta. O
dulce durere a vremurilor apuse îi copleșește, naratorul nostru fiind cel mai afectat. Se pare că
depravarea acestora făcea parte din cotidian. Echilibrul acestora este zbruncinat o dată ce Pirgu
dispare.
Luînd în considerare spiritul nobil al celor două personaje, Pașadia și Pantazi, regăsim la
aceștia, ca și în cazul lui Dorian Gray semne ale aristocrației. Dorian Gray este un tînăr care intră
în aristocrația londoneză cu ajutorul mai marelui dandy Henry Wotton, principalul său atuu fiind
frumusețea. Estetismul ajunge să facă parte din viața sa. Ideile lui Henry Wotton găsesc în
Dorian Gray personalitatea predestinată spre a le duce la îndeplinire. Ambiţia de Pygmalion
modern îl îndeamnă să transfere întregul său cod existenţial, ale cărui principii nu le urmează,
asupra tînărului prieten. Motivul pactului faustic se concretizează, mai întîi, în conştiinţa
mentorului, care ştie că "orice influenţă este imorală din punct de vedere ştiinţific, fiindcă a
influenţa pe cineva înseamnă să-i dăruieşti propriul suflet". Discipolul, iniţial inocent, entuziast,
neatins de cinismul epocii, se va transforma treptat într-un dandy estet, rafinat în gusturi şi în
viciu, ale cărui acţiuni destructive vor depăşi capriciile discursive, paradoxurile maestrului.
Pașadia alternează două tipuri de conduită: ziua este eruditul care stă doar cu nasul în
cărți, încercînd pe cît posibil să-și apere intimitatea, să treacă neobservat, fapt ce atrage și mai
mult atenția asupra sa, iar seara devine prietenul desfrîurilor lui Gore Pirgu. „Este un obosit, un
sfios sau un mare mîndru. Totdeauna singur, el se strecura în viață aproape furosîndu-se,
căutînd a se pierde în gloată”.
Pantazi pe de altă parte pare un aristocrat veritabil, cu origini grecești, nu unul fabricat.
Povestește cu infatuare despre stema familiei sale, locuința sa denotă un adevărat rafinament
estetic, el este cu desăvîrșire un meșteșugar al discursului.
Cei doi au un lucru în comun și anume natura aceasta duală, perpetua pendulare între
noblețe și desfrîu. Aducem deci în discuție ca și în cazul lui Dorian Gray, tema dublului.
Aceasta își are rădăcinile în studiile lui Freud, acesta susținînd faptul dublul ar reprezenta
încarnarea dorințelor refulate, a posibilităților nerealizate, dar și o formă de narcisism originar.
Dandysmul apare mai cu seamă în epocile de tranziție. Acești bărbați dezgustați fără
rost, dar avînd bogăția unei forțe înnăscute. Dandysmul a stîrnit multe controverse de-a lungul
timpului deoarece este greu de determinat dacă el reprezintă un moment istoric bine delimitat sau
dacă definește întru totul un prototip uman. Ne place să credem că portretul dandyului a existat
într- o perioadă temporală bine delimitată și că definește cu precizie prin reprezentanți aleși acel
spirit al epocii. Așa cum afirmă Baudelaire „dandysmul e ultima zvîcnire de eroism în vremuri
de decadență. Dandysmul e un soare la asfințit”.
În scrierile decadentului structural Mateiu I. Caragiale, se găsesc toate trăsăturile genului:
apetenţă pentru aristocratism şi deviaţii sexuale, presiuni ereditare, interioare rafinate, revoltă şi
singularizare a personalităţii, voluptate pentru abjecţie.

5
 Într-o manieră originală, Oscar Wilde extinde metaforic aria temporală a dandysmului,
prin simbioza lui cu miturile Pygmalion şi Mefisto. Se produce astfel o învestire a fenomenului
social cu semnificaţii eterne, transcendente.
De remarcat este ca decadența, devenită ulterior decadentism, fără a avea însă vreun
manifest, o școală ori o doctrină declarată, fiind mai degrabă o mișcare lipsită de unitate a
ideilor, a avut pretutindeni aceeasi trasatura: de a fi fost un curent al cafenelei, opus saloanelor.
Însă ceea ce ar putea fi delăsare devine arta în clipa în care se face programatic. Cu atît mai mult,
cu cît cerința primordială era cultivarea detaliului, în dauna ansamblului. Astfel, arta decadenta
este o meta-arta care descrie o meta-viață. Viața ca operă de artă devine o temă esențială a
literaturii decadente.

Proiect realizat de :

Șcheul (Fodor) Marinela

An II master, Literatură romînă și hermeneutică literară