S-a vorbit în multe rânduri despre mitologia bucureşteană instituită de proza lui

Mircea Eliade, care oferă probabil cea mai completă imagine a oraşului din literatura
română, în dubla sa dimensiune: capitală străbătută de semnele modernităţii, a vitezei
şi reclamelor strălucitoare (precum, îndeobşte, în romanele realist-psihologice) şi oraş
aproape patriarhal, al mahalalelor şi semnelor călăuzitoare care alcătuiesc, prin
labirintul urban, un traseu misterios.
Andreea Răsuceanu consideră că Bucureştiul joacă, în literatura lui Mircea Eliade, un
rol central, devenind aproape un personaj, atât în romanele realiste, cât şi în proza
fantastică, iar reconstituirea spaţiului bucureştean, real şi ficţional, îi poate oferi cititorului
posibilitatea unei incursiuni inedite în labirintul prozei eliadeşti.1
Bucureștiul interbelic este complet diferit de Bucureștiul contemporan. Ioana
Pârvulescu, în lucrarea sa numită Întoarcere în Bucureștiul interbelic spune astfel:
„Bucureştiul se trezeşte în valuri: mai întâi vănzătorii de ziare şi florăresele, apoi
muncitorii, pe urmă funcţionarii, terorizaţi de ceasul deşteptător, şi, cel mai târziu şi mai greu,
intelectualii, care nu se ştie precis în ce moment al nopţii au adormit. Micul dejun se ia pe
îndelete, în sufragerie, când eşti îmbrăcat cuviincios, după ritualul matinal. Citirea gazetei
alternează cu dialogul casnic şi sorbitul cafelei, fiartă în ibric.”2
Viaţa de zi cu zi decurgea firesc, oamenii îşi vorbeau politicos, numai cu
„dumneavoastră” sau chiar cu „domnia voastră”, iar între prieteni, sau chiar în familie, cu
„dumneata”. Glumele deocheate nu erau permise în prezenţa domnişoarelor.
Bucureștiul interbelic era treaz cel puțin până după miezul nopții. Femeile purtau, pe
străzile Bucureştiului, pălărie, rochii şi fuste, nu pantaloni şi îşi coafau părul cu bucle. Tinerii
purtau „ochelari negri”, (pe care bineînțeles, nu-i numeau ochelari de soare), petreceau cu
„banda”, nu cu gaşca, mergeau la „dancing şi flirtau”.
Bucureștiul lui Eliade este atât real cât și fabulos. Bucureștiul real apare cu precădere
în romanele realist-psihologice ale autorului pe când Bucureștiul fabulos apare în
proza fantastică și prezintă un București transfigurat. De exemplu în Pe strada Mântuleasa,
vedem un București real, interbelic, unde locurile devin toposuri consacrate cu
spații care capătă un statut privilegiat. Pe de altă parte, Bucureștiul fabulos, sau
Bucureștiul născut din pura imaginație a autorului îl găsim în La Țigănci, unde geografia e
strict ficțională, tramvaiul gavrilescian traversând un București generic, al unei tipice veri
toropitoare, unica adresă, simbolică, menționată fiind strada Preoteselor.

1
Andreea Răsuceanu, Bucureștiul lui Mircea Eliade, Editura Humanitas, București, 2013, p. 115.
2
Ioana Parvulescu, Întoarcere în Bucurestiul interbelic, Editura Humanitas, București, 2002, p. 231.
 Eliade a fost fascinat de București, lucru ce reiese foarte clar și din convorbirile sale
cu Claude-Henri Rocquet, în care Eliade își amintește de Bucureștiul copilăriei sale: „Orice
pământ natal alcătuieşte o geografie sacră. Pentru cei care l-au părăsit, oraşul copilăriei şi
al adolescenţei devine mereu un oraş mitic. Pentru mine, Bucureştiul este centrul unei
mitologiii inepuizabile. Datorită acestei mitologii am reuşit să-i cunosc adevărata istorie.
Poate şi pe a mea.”
Mircea Eliade nu numai că iubea Bucureștiul, dar era și foarte atașat de el. Acest lucru
reiese și dintr-un pasaj din Nuntă în cer, una dintre operele sale cele mai cunoscute, unde
amintește de cei mai vechi Bucureșteni pe care îi consideră privilegiați deoarece ei cunosc
secretele vechiului București și miturile acestuia. Dar pe lângă faptul că iubea Bucureștiul
pentru frumusețea lui, Eliade iubea și România și încerca să se implice activ în conducerea ei:
„cred în destinul neamului nostru; cred în revoluția creștină a omului nou; cred în
libertate, în personalitate și în dragoste”3

Întoarcerea din rai

În anul 1934, apar două romane: Lumina ce se stinge și Întoarcerea din rai. Despre
cel de-al doilea roman, Întoarcerea din rai, Eliade spunea: „Întoarcerea din rai înseamnă
pierderea beatitudinii, a iluziilor și a optimismului care dominaseră primii doisprezece ani ai

3
Interviu - https://www.lapunkt.ro/2013/10/cu-andreea-rasuceanu-despre-mircea-eliade-bucuresti-si-
geografiile-mitice-ale-literaturii-sale/ (ultima accesare 11.11.2019, ora 22:16)
României Mari. (...)Știam acum că acest „Rai” se află undeva în spatele nostru”4. Romanul
prezintă Bucureștiul anilor 1932-1933, moment în care autorul se întoarce din India. Prezintă
generația acelor ani, axându-se pe tinerii bucureșteni. Putem spune că întreaga desfășurare
spațială a romanului presupune o axă ce străbate Bucureștiul interbelic, unind atât Bucureștiul
mitic, învăluit în aura nostalgiei inoculate de condiția de exilat a scriitorului, cât și
Bucureștiul real, al acelei vremi.
Această carte a lui Mircea Eliade a fost comparată, încă de la început, cu una dintre
operele lui Giovanni Papini, Un om fără sfârșit. Personajele romanului sunt intelectualii care
își pun întrebări, care se zbuciumă și care se frământă. Viața lor își pierde farmecul, devenind
o viață tristă, lipsită de sens și idealuri, iar căutările sunt sterile. Temele principale ale operei
sunt tristețea, deznădejdea, exasperarea. „Lupta dintre generații, dragostea, sexualitatea,
creația, sensul vieții, moartea, constituie câteva dintre temele discutate la cafeneaua
Corso.”5 Acest roman, deși comparat cu alte opere ale literaturii universale, este unul
original și specific literaturii române, atât al cadrului cât și al tipologiei.
Dacă în prima parte a Întoarcerii din Rai, zona Calea Victoriei era axa ce ordona viața
mondenă bucureșteană (zonă în care se aflau principalele puncte de atracție precum cafenele,
baruri, restaurante), în cea de-a doua parte, aceasta pare să se contamineze de răul ce
cuprindea orașul odată cu izbucnirea macabră de la Atelierele Grivița, sunete ce spulberă
liniștea Bucureștiului, anunțând haosul politic și social ce avea să vină.
Scenele violente realizate „în sine”, insistă excesiv asupra amănuntelor tehnice. Pavel
Anicet, personajul principal, este un tânăr blond cu o statură atletică, frumos, puternic,
fascinant. Acest „Don Juan” dorit și râvnit, iubește două femei în același timp, neștiind pe
care să o aleagă. Ajunge sa își dorească singurătatea, frământările interioare sunt tot mai
puternice și singura scăpare devine moartea, astfel că se sinucide. Sinuciderea sa arată eșecul
întregii sale generații. Pentru el, fapta supremă devine sinuciderea și nu întâmplările din
societate (de exemplu, greva de la Atelierele Grivița nu are niciun impact asupra sa, nu
reacționează la o posibilitate a unei revoluții pe care el și generația sa o așteptaseră de foarte
mult timp). În acest fel, ratează posibilitatea de a provoca o schimbare, de a se putea implica
în destinul unui viitor pe care îl visase.
Prietenul său, David Dragu, pamfletar și profesor a două licențe, e autorul unei etici
care nu va apărea niciodată. Acest fapt scoate încă o dată în evidență eșecul unei generații.
Emilian, omul faptei, comunist, ucide un gardian și de frică, fuge. Se caracterizează ca fiind

4
Mircea Handoca, Mircea Eliade - Pagini regăsite, Editura Lider, București, 2008, p. 110.
5
Ibidem, p. 111.
un personaj fără ideologie dornic doar de răzbunare. Personajele Lazarovici, Dobridor,
Ciutariu, își au problemele lor personale. La rândul lor fac parte dintr-o generație fără
idealuri, generație caracterizată ca fiind de o „de vulgaritate, de fraudă și murdărire, defecte
găsite în toți tinerii de azi”6, după cum spune Mircea Handoca.

Nuntă în cer

Mihaela Chiribau spunea că: „Așa cum omul Mircea Eliade a atins de nenumărate ori
Centrul, iar această întâlnire cu sine a urmat unor căutări și coborîri în Infern, și personajele
create de el vor coborî și vor urca aceleași trepte ale itinerarelor labirintice. Personajul va
traversa un labirint sufletesc ale cărui cărări vor proba forța sa interioară , puterea de a depăși
piedicile, de a învinge Minotaurul, de a atinge centrul și de a se desăvârși”7
Organizarea topografică din Nuntă în cer diferă de cea din Întoarcerea din Rai şi
Huliganii. O dezorganizare, mai bine zis, spaţială, pentru că Bucureştiul rătăcirilor celor doi,
ale lui Mavrodin și Ileana, se clădeşte pe indicarea unor locuri diverse, neconstituind un
traseu propriu-zis, ci menţionate fiind într-un moment de rememorare nostalgică, deci
inexactă, a lui Mavrodin: Cotrocenii, cartierul dintre Foişorul de Foc şi Piaţa
Protopopescu, cel din preajma Spitalului Militar, Oborul, malul Dâmboviţei, Cetatea
studenţească care este zona Facultăţii de Drept de astăzi, toate fiind zone unde se plimbă cei
doi îndrăgostiţi. Pulverizarea aceasta topografică e, de fapt, echivalentul stării pe care o
descrie mai devreme Mavrodin, la începutul romanului. Dezordinea topografică reflectă
prin urmare dezordinea lăuntrică, semnul unei dezintegrări interioare pe care o
presupune de fapt starea de îndrăgostire. Nu de puţine ori s-a observat că Bucureştiul din
Nuntă în cer e de o nostalgie sfâşietoare. Paul Cernat spune chiar că în acest roman, Eliade
"descoperă Bucureştiul şi se îndrăgosteşte cu adevărat de farmecul lui.”
Principala coordonată a operei Nuntă în cer este erosul, care se manifestă ca
dimensiune esenţială a experienţei omeneşti, ca sentiment copleşitor al sufletului, ca trăire
limită.
Faptul că imaginea oraşului se creează fragmentar, din locuri şi puncte de
reper menţionate aleatoriu, că plimbările celor doi nu se concretizează niciodată în itinerarii
propriu-zise, precise, ţine de fapt de psiho-geografie mai degrabă decît de o geografie precisă.

6
Ibidem, p. 113.
7
Mihaela Chiribau - Albu, Mircea Eliade, Itinerare labirintice, Editura Eikon, București, 2006, p. 214.
Anumite episoade din Nuntă în cer se creează pe o relație interior - exterior, pe diferenţa
dintre spaţiul intimităţii şi cel public, care subliniază mereu raportul dintre diferitele stări
(contradictorii) de conştiinţă ale personajului narator.
Despre Bucureştiul prezent în proza lui Eliade, oraş plin de semne misterioase, Eugen
Simion afirmă că este un „adevărat centru iniţiatic”, unde cuplurile de îndrăgostiţi sunt
ipostaze ale aceluiaşi mit al Omului reîntregit, unic şi puternic, format din bărbatul şi femeia
contopiţi prin iubire.8
Mircea Eliade, nefiind adeptul fragmentului, reface în opera sa spiritul totalităţii,
dragostea fiind înţeleasă ca un act integral, ca un proces al reîntregirii umane prin făptura nou
creată din fuziunea bărbatului cu femeia, recompunând perechea ideală.
Mircea Eliade susține că, atunci când e vorba de „a gândi asupra tainelor şi vieţii,
asupra drumurilor şi sufletului” – el trebuie să găsească stimularea acestei gândiri creatoare şi
imaginaţii înţelegătoare în însăşi viaţa din el şi în jurul lui.9 El ştie că „înţeleptul” poate găsi
Centrul, pentru că acesta se află pretutindeni, atâta timp cât axis mundi este vectorul
ascendent al unui spirit al locului. Pentru el, Bucureștiul e un colț paradisiac. Îl încântă, îl
fascinează, îl înfricoșează, prin enorma valoare păstrată în sufletul lui, punându-și astfel
stigmatul asupra identității ființei, făcându-l să se întoarcă mereu și mereu la Bucureștiul lui.

Bibliografie

1. Adrian Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Editura Dacia, Cluj-Napoca 1980
2. Andreea Răsuceanu, Bucureștiul lui Mircea Eliade, Editura Humanitas, București,
2013
3. Ioana Pârvulescu, Întoarcere în Bucurestiul interbelic, Editura Humanitas, București,
2002
4. Mihaela Chiribau - Albu, Mircea Eliade, Itinerare labirintice, Editura Eikon,
București, 2006
5. Mircea Eliade, Întoarcerea din Rai, Editura Rum - Irina, București, 1992
6. Mircea Eliade, Nuntă în cer, Editura Cartex, București, 2013

8
https://crispedia.ro/nunta-cer-de-mircea-eliade-comentariu-literar-rezumat-literar/ (ultima accesare
11.11.2019, ora 12:20)
9
Adrian Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, , Editura Dacia,Cluj-Napoca 1980, p. 353.
7. Mircea Handoca, Mircea Eliade - Pagini regăsite, Editura Lider, București, 2008

Bibliografie online

1. https://crispedia.ro/nunta-cer-de-mircea-eliade-comentariu-literar-rezumat-literar/
2. Interviu - https://www.lapunkt.ro/2013/10/cu-andreea-rasuceanu-despre-mircea-
eliade-bucuresti-si-geografiile-mitice-ale-literaturii-sale/