AMINTIRI DIN COPILĂRIE

de Ion Creanga

comentariu literar

'Amintiri din copilarie' constituie opera de maturitate a lui Ion Creanga.

Tema: Roman al varstei celei fericite, avand ca tema principala 'copilaria

universala', cartea este in acelasi timp o monografie a mediului ambiant, a vietii
satului romanesc de la jumatatea secolului trecut, cu obiceiuri si traditii fixate
printr-o existenta milenara, cu institutiile lui: scoala, armata, biserica.

Izvoarele de inspiratie sunt autobiografice.

Scriitorul nareaza la persoana I-a peripetiile lui Nica,de cand acesta 'a facut
ochi', pana cand - aflat in pragul adolescentei - ajunge la Seminarul de la
Socola, scos cu greu din lumea satului 'ca ursul din barlog''.

De aici rezulta impresia ca 'Amintirile' sunt un lung monolog, in care Creanga

este actor si personaj totodata.

Aceasta opera memorialistica a lui Creanga se bazeaza pe alternanta dintre

atitudinea evocatoare a scriitorului matur, care face efortul intoarcerii in
timp, pentru a reanvia din amintire varsta de aur a copilariei, si dintre
identificarea lui pana la un punct cu Nica.

De aceea opera pare sa aiba doi povestitori: unul este Creanga-scriitorul,

'badea Ion' - cum se autodenumeste, iar celalalt este Nica,

cel 'vesel ca vremea cea buna si sturlubatic si copilaros ca vantul in

tulburarea sa'.

Asa se explica de ce nostalgia si regretul evocarii din perspectiva omului

matur se impleteste cu bucuria retrairii poznelor nevinovate ca insasi varsta
evocata.

Rememorarea se face cu dezinvoltura si este subliniata de Creanga insusi in

expresii ca ' stau cateodata si-mi aduc aminte' , ' si-mi aduc bine
aminte' , 'ma gandesc' si altele . Omul matur se

identifica pana la un punct cu mentalitatea varstei de aur, pe care o priveste cu

simpatie si umor.

De aici rezulta tonul dominant al 'Amintirilor', despre care criticul Mircea Tomus
scrie ca este 'ploaie de soare, ras printre lacrimi'.

Privite prin ceata amintirii, intamplarile de demult capata un farmec nespus si

plutesc intr-un fel de vag temporal.

Creanga nu reanvie anii copilariei, ci copilaria in sine :

'Hai mai bine despre copilarie sa povestim - spune el - caci ea singura

este vesela si nevinovata'.
Copilaria este pentru Nica varsta de aur, cea a lipsei de griji:

'Ce-i pasa copilului cand mama si tata se gandesc la neajunsurile vietii,

la ce poate sa le aduca ziua de maine, sau

ca-i framanta alte ganduri pline de ingrijire?'

Scriitorul retine cu precizie doar data a trei evenimente : 'cinstita holera de la

'48', ziua sfintirii in 1852 a paraclisului din biserica spitalului din Tg.Neamt si a
deschiderii scolii domnesti de acolo in prezenta domnitorului Ghica si ziua plecarii
- in toamna lui 1855 - la Seminarul de la Socola.

Rememorand ispravile unui copil de 13-14 ani, Creanga a creat primul roman al
copilariei taranesti din literatura noastra, a redat atmosfera si farmecul varstei
de aur a omului dintotdeauna si de pretutindeni, a 'copilului universal'.

De fapt scriitorul insusi marturiseste:

'Asa eram eu la varsta ceea fericita si asa cred ca au fost toti copiii, de
cand e lumea asta si pamantul'.

Subiectul:

Desi pare a se abate adesea de la subiect, desi da impresia ca face un montaj

narativ liber, Creanga povesteste evenimentele din viata lui Nica in ordinea lor
cronologica, punand accent pe amanuntele semnificative, pe acele 'evenimente
de cunoastere', care l-au ajutat pe copil sa se formeze ca om.

Nica parcurge cateva varste, de la anii copilariei celei fara de griji, cu harjoane si
nazbatii memorabile, pana la plecarea adolescentului , devenit acum 'Ion' - in
harabaua lui mos Luca - la Seminarul de la Socola.

Este o copilarie obisnuita si de aceea scriitorul nu poate spune mai mult decat au
spus altii, dar meritul lui Creanga consta in capacitatea de a sugera farmecul
acestei varste. Referindu-se la aceasta G.Calinescu scria ca ' chiotul lui este mai
plin, suna ca o voce minunata distinsa intr-o gloata'.

In partea I-a este evocata trecerea lui Nica prin scolile din Humulesti si
Brosteni.

Scriitorul isi aminteste de prima sa scoala, deschisa de parintele Ioan de sub

deal in chilia bisericii, de badita Vasile, de Smarandita popii, de 'calul balan' si de
'Sf.Nicolai, facatorul de vanatai', de prinderea mustelor cu ceaslovul, de zilele de
'procitanie', in care greselile scolarilor erau insemnate pe o 'dranita' si pedepsite,
de prinderea la oaste cu arcanul a baditei Vasile, de discutiile dintre parinti pe
tema invataturii lui Nica, de plecarea - impreuna cu bunicul David Creanga din
Pipirig si cu Dumitru, 'fratele mamei cel mai mic' - la scoala lui Alecu Balos din
Brosteni.

Sunt evocate apoi episodul umplerii de raie capreasca, patania cu stanca

pravalita peste cocioaba Irinucai si fuga cu pluta a celor doi baieti pana la Pipirig.
Partea a doua se opreste asupra casei parintesti, evocand chipul mamei si
pataniile din Humulesti. (uratul la casa popei Oslobanu, smantanitul oalelor,
vizitele la mos Chiorpec ciubotarul, furatul cireselor, al pupezei din tei,
intamplarea de la scaldat).

Partea a treia, dupa evocarea Humulestilor, marcheaza o alta varsta a lui Nica,
tinand de formatia lui scolara. Il vedem elev la scoala domneasca din biserica
spitalului din Tg.Neamt, invatand cu parintele Isaia Duhu , apoi la 'scoala de
popi' din Falticeni, unde sta in gazda la Pavel ciubotarul.

Creanga isi aminteste de eforturile aproape dramatice ale colegilor sai de a

invata gramatica, acel 'cumplit mestesug de tampenie' , de petrecerile
tineresti , de conflictele dintre colegii ce stateau la aceeasi gazda.

Partea a IV-a nareaza plecarea lui Nica la Seminarul de la Socola, care

marcheaza de fapt iesirea din copilarie, plecarea spre o lume straina si
neprimitoare.

Povestirea se desfasoara aparent la intamplare, asa cum momentele si figurile

de demult revin in amintirea povestitorului.

Dar acesta leaga cu mestesug firele actiunii, incat episoadele se incheaga in

unitati narative de sine statatoare, putand fi chiar desprinse din context.

Casa parinteasca si familia sunt vazute exclusiv din perspectiva copilului, care
retine in special locurile de joaca: ' stalpul hornului, de care lega mama o
sfara cu motocei la capat, de crapau matele jucandu-se cu ei', sau
cuptorul pe care se ascundeau copiii cand se jucau 'de-a mijoarca si alte
jocuri si jucarii pline de hazul si farmecul copilaresc'.

Descrierea este plina de lirism , scriitorul matur simtind ca-i 'salta si acum
inima de bucurie'.

Puternicul atasament afectiv al scriitorului fata de acest univers al copilariei este

subliniat prin enumerare, pornind de la general, adica de la casa parinteasca,
si trecand la detaliile specifice interiorului taranesc.

Parintii, fratii si surorile, prietenii si tovarasii de joaca ai lui Nica insufletesc

evocarea.

In acest mediu propice al familiei si al satului natal copilaria este vazuta ca un

timp al bucuriei depline si al jocurilor fara sfarsit, traite din plin de copilul de
atunci :

'Si, Doamne, frumos era pe atunci, caci si parintii, si fratii, si surorile imi
erau sanatosi, si casa ne era indestulata, si copiii si copilele megesilor
erau de-a pururea in petrecere cu noi, si toate imi mergeau dupa plac,
fara leac de suparare, de parca era toata lumea a mea'.
Se observa aici candoarea copilului caruia - in mediul ocrotitor al satului - i se
pare ca totul ii merge din plin. Jocul este singura sa preocupare, iar casa
parinteasca - vatra petrecerilor fara sfarsit.

Copilaria petrecuta in Humulesti este un timp al neastamparului si al

poznelor pline de haz.

Evocand patania cu pupaza, cu ciresele, intamplarea de la scaldat sau pe cea din

seara Sfantului Vasile de la casa popei Oslobanu, Creanga reinvie chipuri de
sateni ca matusa Marioara, mos Vasile - 'fratele tatei cel mai mic - , ciubotarul
Chiorpec, popa Oslobanu etc, dar si figura mamei, a tatalui sau a bunicului David
Creanga din Pipirig.

Observam ca natura nu ocupa un loc important in opera lui Creanga. Natura-

peisaj este accesorie in creatia sa.

Un singur episod mai lung poate fi incadrat in peisaj si anume fuga celor doi
baieti de la Irinuca si popasul de noapte din padure, cand plutasii atata un foc de
legenda.

Povestitorul humulestean nu este un poet al naturii, ca Hogas sau Sadoveanu.

Descrierea se opreste la suprafata si degenereaza in enumerare.

Autorul 'Amintirilor' observa exclusiv natura umana.

Comunitatea humulesteana este evocata prin acele elemente ale ei care

influenteaza sufletul copilului - devenit acum flacau.

Humulestiul inseamna pentru Creanga locul unde s-a nascut, unde traiesc
oamenii cei mai apropiati lui:

'Dragu-mi erau tata si mama, fratii si surorile si baietii satului, tovarasii

mei din copilarie .' - suspina parca povestitorul.

In ziua plecarii la Socola, in contrast cu starea sufleteasca a celor doi baieti

trimisi 'surgun, dracului pomana' imaginea luminoasa a satului revine prin
evocarea fetelor si flacailor care ' gatiti frumos, ca-n zi de sarbatoare, foiau
prin sat in toate partile, cu bucuria zugravita pe fete'.