Sunteți pe pagina 1din 14

Varianta I

Tema: Identificarea criminalistică ca mijloc de probaţiune în activitatea de


cercetare a infracţiunilor de omor

Planul lucrării

1. Noţiunea şi premisele ştiinţifice ale identificării criminalistice


Identificarea criminalistică
Identificarea criminalistică se înţelege activitatea de, stabilire pe de o parte a
însuşirilor comune fiinţelor, fenomenelor şi obiectelor, iar pe de altă parte stabilirea
însuşirilor prin care fiinţele, fenomenele şi obiectele se disting unele de altele.
Aceasta activitate mentală îşi propune sa ordoneze în tipuri, grupe şi subgrupe,
fiinţele, fenomenele şi obiectele în vederea deosebirii fiecăreia în parte de toate celelalte
cu care se aseamănă, dar care îl fac sa fie identic numai cu sine însuşi.
Identitatea la rândul sau este rezultatul procesului de identificare. Acesta ne
prezintă acele însuşiri ori proprietăţi ale unor fiinţe, fenomene şi obiecte care se
delimitează de toate celelalte fiinţe, fenomene şi obiecte prin ceea ce vor să facă ele
însuşi.
Identificarea – procesul de identificare a unor persoane, obiecte sau fenomene prin
metode ştiinţifice în scopul aflării adevărului în cadrul procesului judiciar.
Felurile identificării
După modul de a se reţine trăsăturile esenţiale ale fiinţei, fenomenului şi
obiectului, identificarea criminologica este de 3 feluri şi anume:
• După memorie – se realizează prin a avea în vedere caracteristicile esenţiale
ale unei fiinţe, fenomen sau obiect. Omul retine caracteristicile esenţiale atât prin
percepere directa şi nemijlocita cat şi prin respectarea acestor percepţii la distante de timp
mai mari ori mai mici, iar perceperea e condiţionată de distanta de la care a avut loc,
unghiul de observaţie, gradul de iluminare. în criminalistica, cu ajutorul memoriei sunt
identificate persoanele văzute la locul faptei (infractori sau martori), fenomene care au
avut loc, obiecte sau animale furate sau dispărute şi zgomote de anumita intensitate;
• După descriere – identificarea după descrierea trăsăturilor se efectuează nu
de persoane care le-a perceput, ci de alta persoane care compară trăsăturilor descrise cu
fiinţa, fenomenul ori obiectul examinate nemijlocit ori cu altă descriere. Acest fel de

1
identificare serveste le gasirea celor care au săvârşit infracţiuni, se sustrag de la urmărirea
penala ori executarea pedepsei, tot aşa se pot identifica obiectele care au servit nemijlocit
la comiterea infracţiunii ori sunt produsul acestora, dar şi animalelor furate sau pierdute;
• După urmele lăsate la faţa locului – identificarea după urmele obiectelor,
fiinţelor şi fenomenelor este cea mai importantă şi mai des întîlnită activitate deoarece
totdeauna la locul faptei rămân urmele omului, ale obiectului de care s-a servit acesta, a
unor animale potrivit principiului ca nu există infracţiune perfectă, că orice activitate
criminală poate fi recompusă pe baza urmelor.
Procesul identificării criminalistice
Acest proces cunoaşte mai multe etape şi porneşte de la general către particular
selectând prin metodele comparaţiei trăsăturile comparative ale fiinţelor descoperite prin
percepţia lor directa ori a urmelor create de acestea la locul săvârşirii infracţiunii. Pe cale
de consecinţa în raport de caracteristicile stabilite, fiinţele fenomenele şi obiectele sunt
ordonate în tipuri, grupe şi subgrupe, pentru a se ajunge la individualizarea lor, cu alte
cuvinte la identificarea lor.
Obiectul identificării criminalistice
Prin acest obiect se înţelege orice obiect, fiinţă, fenomen sau intervale de spaţiu şi
timp pe care organele judiciare le analizează şi le compara prin metodele corespunzătoare
astfel încât să stabilească adevărul.
În procesul identificării se recurge la o clasificare bipartita (dublă) a obiectelor în
raport de anumite criterii:
• În raport de scopul identificării:
• Obiect scop de identificare (obiect concret) descoperite în cîmpul
infracţional ori care au fost create în procesul comiterii unor fapte penale. În această
categorie intră persoana infractorului şi acele instrumente care i-au servit la săvârşirea
infracţiunii respective ori care sunt produsul acesteia;
• Obiect mijloc de identificare (obiecte identificatoare) despre care se
presupune ca au creat urmele de la locul faptei, precum şi urmele create în scop
comparativ şi experimental. În activitatea de identificare criminalistica avem de regula un
singur obiect scop şi mai multe obiecte mijloc.
• În raport de criteriul căutării şi al identificării vom întâlni 2 categorii de
obiecte:

2
• Obiecte căutate ale căror urme sau reflectări se găsesc la faţa locului ori în
alt loc adiacent acestuia;
• Obiecte verificate despre care se vorbeşte ca au creat urmele ori reflectările
materiale.
Premizele identificării criminalistice
Activitatea de identificare criminalistică are anumite premise ştiinţifice care
contribuie la îndeplinirea scopului sau (aflarea adevărului).
• Irepetabilitatea – presupune ca prin identificare vom stabili nerepetabilitatea
unui obiect, fenomen sau ştiinţă;
• Stabilitatea relativa a caracteristicilor de identificare ceea ce impune ca
acele trăsături şi caracteristici care dau irepetabilitatea, sa aibă şi o anumita stabilitate.
În raport de gradul de modificabilitate, obiectele care sunt examinate pot fi:
• Nemodificabile;
• Irepetabile;
• Modificabile relativ;
• Modificate artificial.
Aşadar, generalizând cele menţionate putem spune că premisele ştiinţifice ale
identificării criminalistice sunt:
Identificarea reprezintă problema centrală a investigaţiei criminalistice.
Identificarea criminalistică poate fi definită ca un proces de constatare a
identităţii unor persoane, obiecte sau fenomene, aflate în legatură cauzală cu fapte
ilicite, prin metode ştiinţifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în
procesul judiciar.
Identic înseamnă „exact, la fel, perfect asemănător (cu cineva sau ceva);
întocmai, aidoma”, iar identificarea este un „ansamblu de mijloace şi metode
folosite de organele judiciare pentru stabilirea identităţii unei persoane pe baza
trăsăturilor şi particularităţilor acesteia”.
Definiţii mai cuprinzatoare: „Identifica - 1. A stabili identitatea unei
persoane sau a unui lucru, a recunoaste. 2. A considera ca fiind identice două sau
mai multe obiecte, finite etc. 3. A se simţi întocmai cu cineva sau ceva, a se
confunda. 4. A acţiona aşa cum ar face-o altcineva. 5. A deveni acelaşi cu, a se
contopi).

3
„Identificare - 1. Stabilire a identitatii unei persoane sau a unui lucru,
recunoastere. 2. Stabilire a unui raport de identitate între două lucruri, obiecte
etc. Senzaţie de a fi întocmai cu cineva sau ceva. 4. Acţionare în acelaşi mod în
care ar face-o altcineva. 5. Confundare. 6. Contopire”.
„Identitate - 1. Coincidenţă în toate aspectele cu sine însuşi. 2. Principiul
identităţii: principiul fundamental al gândirii care impune ca formele logice să
păstreze unul ;i acelaşi sens în decursul aceleiaşi operaţii. 3. Asemănare perfectă.
4. Ansamblu de date prin care se identifică o persoană”.
„Prin identitate se înţelege însuşirea unei persoane, a unui obiect sau
fenomen de a-şi manifesta individualitatea în timp şi în spaţiu, prin
caracteristicile fundamentale, neschimbătoare, ce le deosebesc de toate celelalte
şi le determină să rămână ele însele pe întreaga durată a existenţei lor” (A.
Lalande).
Realizarea identificării presupune a se stabili nerepetabilitatea unui obiect
prin evidenţierea deosebirilor faţă de orice alt obiect. Identificarea se stabileşte
pe baza caracteristicilor generale şi individuale.
Identificarea, fiind un proces dialectic, nu trebuie interpretată în mod rigid.
Scopul final al identificării, în Criminalistică, îl reprezintă stabilirea concret -
individuală a obiectelor şi persoanelor, prezentând importanţă nu numai stabilirea
identităţii, ci şi stabilirea neidentităţii.
Pentru a se realiza identificarea, sunt necesare două categorii de obiecte:
a. Obiectele (urmele) descoperite în câmpul infracţional sau create în
procesul săvârsirii unei infracţiuni, denumite şi obiecte concrete sau de
identificat.
b. Obiectele despre care se presupune că
au creat urmele descoperite în câmpul
infracţional, denumite şi obiecte verificate sau
identificatoare.

Premisele ştiinţifice ale identificării criminalistice sunt:

4
a. Individualitatea (irepetabilitatea);
b. Stabilitatea relativă:
După gradul de modificabilitate, obiectele examinate pot fi:
• nemodificabile (desenele papilare);
• relativ modificabile (scrisul de mână);
• modificabile în timp (prin uzură) ori modificabile artificial (deghizarea
sau ştergerea urmelor).
c. Reflectivitatea (însuşirea obiectelor de a se reflecta şi de a fi reflectate).
Dupa natura lor, reflectările pot fi:
• Reflectare sub forma de urme statice, de contur (de stratificare sau de
destratificare) ori dinamice (tăiere, despicare) care redau particularităţile
exterioare ale obiectelor şi fiinţelor.
• Reflectare sub forma deprinderilor (de mers, de scriere).
• Reflectare sub forma imaginilor mentale (relatate oral, în scris etc.).
• Reflectare sub forma imaginilor vizuale (fotografii, film, bandă video).
În procesul de identificare criminalistică, interesează reflectarea care
constă într-o modificare de substanţă pe sau într-un obiect, astfel că obiectul
creator va fi cel reflectat, iar obiectul primitor cel care reflectă.
Identificarea se poate face şi fără un contact nemijlocit, tactil sau vizual:
a) după imaginile fixate material (prin compararea urmelor descoperite în
cazul infracţiunii cu urme experimentale);
b) din memorie (identificarea persoanelor sau obiectelor după
semnalmente, declaraţii);
c) pe baza înregistrărilor (cartoteci, colecţii, fişe): dactiloscopică, cadavre
şi persoane cu identitate necunoscută, persoane dispărute, scrisul de mână, opere
de artă, autovehicule etc.;
d) după modus operandi (specializarea infractorilor pe genuri de
infracţiuni).

5
Principiile identificării criminalistice
a. Principiul identităţii (identitatea cu sine trebuie completată cu deosebirea
de orice este
altul).
b. Principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte
scop al identificării şi
obiecte mijloc de identificare.
• Obiectul scop al identificării este un obiect material, aflat în legătură
cauzală cu fapta ilicită şi concretizat în diverse ipostaze (persoana infractorului
sau a victimei, instrumentele ce au servit sau erau destinate să servească la
săvârşirea faptei, procedeul infracţiunii etc.).
• Obiectul mijloc de identificare este alcătuit din urmele obiectului scop şi
din modelele de comparaţie.
c. Principiul stabilităţii relative a caracteristicilor de identificare.
d. Principiul dinamicităţii şi interdependenţei cauzale.

6
Etapele identificării criminalistice
a. Stabilirea apartenenţei după gen - se realizează pe calea examinării
caracteristicilor generale care definesc o anumită categorie de obiecte.
b. Identificarea individuală - se realizează o îngustare a sferei obiectelor cu
aceleaşi caracteristici până la individualizarea corectă. Identificarea individuală
reprezintă afirmarea identităţii.
Identificarea generică şi identificarea individuală sunt părţi componente ale
procesului unic de identificare criminalistică.
c. Identificarea după urmele lăsate la locul faptei de către obiecte sau fiinţe
este modalitatea cea mai frecventă.
Metodologia identificării criminalistice
Fundamentul metodologic al identificării criminalistice constă în selectare
şi comparare.
Identificarea criminalistică are două faze :
a. Examinarea separată a urmelor şi a modelelor de comparaţie, stabilindu-
se caracteristicile de gen şi cele individuale; sunt excluse cele cu particularităţi
deosebite.
b. Examinarea comparativă presupune stabilirea coincidenţei sau
concordanţei ori stabilirea deosebirilor sau neconcordanţei dintre urmă şi
modelele de comparaţie.
Examinarea se face prin următoarele metode:
• metoda confruntării (microscoape comparatoare, lămpi cu radiaţii
ultraviolete, fotografia de examinare etc.).

7
• metoda juxtapunerii (care constă în aşezarea urmelor/obiectelor de
comparat în acelaşi câmp vizual, cât mai aproape unul de celălalt).
• metoda îmbinării pentru obţinerea continuităţii liniare (urme de tăiere,
striaţiile de pe gloanţe etc.).
• metoda suprapunerii , care constă în aşezarea urmelor una peste cealaltă,
în vederea determinării identităţii formale.
• metoda proiectării concomitente pe acelaşi ecran a imaginilor comparate,
juxtapuse sau suprapuse.
Reguli pentru obţinerea modelelor de comparative:
a) să se cunoască persoana sau obiectul de la care provin;
b) la obţinerea modelelor de comparaţie, să se ţină cont de condiţiile în
care s-a format urma la locul faptei;
c) urma şi modelele tip de comparaţie să conţină suficiente elemente
caracteristice de individualizare a factorului creator;
d) în momentul examinării să fie folosite modele similare, având aceeaşi
provenienţă.
Edmond Locard spunea „Nu vă consideraţi niciodată obligaţi să ajungeţi la
concluzii mai ferme decât cele furnizate de examinările tehnice. Dacă există cea
mai mică îndoială, exprimaţi-o."

2. Aplicarea metodei identificării criminalistice în vederea stabilirii împrejurărilor


şi a modului săvîrşirii omorului
Conform studiilor efectuate de organismele specializate internaţionale asupra
tendinţelor criminalităţii, funcţionarii sistemelor de justiţie penală şi strategiilor în
materie de prevenire a crimei, constatăm o creştere globală a criminalităţii, tendinţă
înregistrată şi de infracţiunile contra vieţii.
Din datele furnizate de statistici şi din studiile efectuate la nivel naţional rezultă că
Moldova se înscrie, cu unele particularităţi în contextul evoluţiei criminalităţii mondiale.
Tendinţa de creştere sau cel puţin de menţinere la un nivel ridicat al multor categorii de
infracţiuni, între care se situează cele împotriva vieţii, atrage atenţia asupra necesităţii
coordonării eforturilor pe toate planurile pentru a se asigura o eficienţă mai bună în
combaterea fenomenului infracţional.

8
Acest imperativ este relevat îndeosebi de creşterea îngrijorătoare la nivelul ţării a
numărului cauzelor privind infracţiuni de omor rămase cu autori nedescoperiţi a fost
apreciată ca un indiciu încurajator, relevând intensificarea stăruinţei pentru descoperirea
autorilor infracţiunilor de omor, o mai judicioasă organizare a muncii şi o coordonare mai
eficientă a membrilor echipelor de cercetare.
În investigarea infracţiunilor contra vieţii se impune astfel adoptarea acelor
metode şi reguli tactico-penale precum şi a mijloacelor tehnico-criminalistice care şi-au
dovedit eficienţa în practică nemijlocit la descoperirea operativă a autorilor şi la tragerea
lor, promptă, la răspundere penală.
Una dintre regulile de bază după care trebuie să se orienteze organele judiciare în
cercetarea infracţiunilor de omor, o reprezintă organizarea judicioasă a anchetei şi
planificarea urmăririi penale.
Literatura de specialitate a relevat importanţa acestei reguli metodologice pentru
determinarea cu precizie a direcţiilor şi întinderii cercetărilor, în scopul clarificării
complete a împrejurărilor săvârşirii omorului şi al identificării autorului . În cadrul
planificării, o poziţie centrală o deţine elaborarea versiunilor de urmărire penală,
referitoare la natura morţii violente (omor, sinucidere sau accident), la persoana
autorului, la mobilul şi scopul infracţiunii şi la împrejurările sau condiţiile în care a fost
săvârşită. În vederea elaborării versiunilor, procurorul care conduce ancheta trebuie să
dispună de un minim de date precise şi concrete, referitoare la faptă. Aceste date sunt
obţinute pe cale procesuală, cu ocaziile cercetării la faţa locului, efectuării de constatări
tehnico-ştiinţifice, ascultări de martori etc. precum şi din izvoare extrapenale: investigaţii,
zvonuri, scrisori anonime etc.
În cercetarea infracţiunii de omor, primele date sunt desprinse de organul de
urmărire penală pe baza cercetării la faţa locului, a examinării cadavrului şi efectuării
constatării sau expertizei medico-legale. Coroborarea şi interpretarea obiectivă a datelor
obţinute, prin activităţile procedurale menţionate, permite în majoritatea cazurilor,
elaborarea de versiuni plauzibile cu privire la natura morţii.
Dacă di cercetarea locului faptei şi constatarea medico-legală rezultă cu certitudine
că ne aflăm în faţa unei morţi violente şi că persoana decedată nu-şi putea provoca
singură leziunile, este evident că nu pot fi elaborate decât două versiuni principale: omor
sau accident. Cauza se simplifică şi mai mult în situaţia în care din întregul tablou

9
infracţional, din datele primelor cercetări se conturează fără dubiu concluzia că fapta
constituie un omor.
Într-un caz de moarte violentă survenit, victima a fost găsită în locuinţa sa, într-o
baltă de sânge, prezentând multiple plăgi înţepate în coapsa piciorului stâng. Examinarea
cuţitului găsit lângă cadavru, a conformaţiei şi dispunerii leziunilor, a permis confirmarea
versiunii că victima şi-a produs singură leziunile lovindu-se cu cuţitul, după încercări
prealabile, într-un acces de furie, în timp ce stătea la masă şi consuma băuturi alcoolice.
Ulterior această versiune a fost confirmată şi de alte probe, cauza fiind pe deplin
elucidată prin înlăturarea suspiciunii că decedatul ar fi fost victima unei heteroagresuni.
În alte situaţii sunt identificate indicii puternice cu privire la existenţa unui conflict
care însă nu se află în raport de cauzalitate cu decesul.
Astfel, într-un caz produs pe raza municipiului Chişinău, ajungând la faţa locului,
echipa de cercetare a găsit la sediul organelor de poliţie, bănuitul care recunoştea că a
avut un conflict verbal cu decedatul, precum şi vecinii care confirmau existenţa unui
schimb de replici între cei doi. La faţa locului, a fost găsit cadavrul prezentând leziuni de
cădere, superficiale, pe mâini şi pe faţă, culcat la baza scărilor de acces în locuinţa
bănuitului. După efectuarea autopsiei s-a infirmat versiunea că victima ar fi fost împinsă
pe scări deoarece s-a constatat că moartea acesteia a fost neviolentă, ea datorându-se unei
pancreatite acute.
Cercetând cauzele privind morţi violente, procurorul nu trebuie să piardă din
vedere posibila disimulare a omorului printr-un accident sau sinucidere, când din actele
premergătoare nu se desprind date suficient de clare, care să permită o încadrare juridică
corectă a faptei, mai ales în cazul sesizării unor împrejurări negative.
Într-un alt caz, victima fiind găsită spânzurată în podul grajdului, s-a formulat o
primă versiune în sensul că aceasta s-ar fi sinucis deoarece a rămas singură după plecarea
definitivă a soţiei sale în Germania. La examinarea medico-legală s-a constatat însă că
decedatul prezenta o plagă tăiată, profundă, a gâtului care avea caracter vital.
Aprofundându-se verificările cu respectarea altei reguli metodologice esenţiale, aceea a
cercetării în echipă , după o săptămână a fost identificat autorul faptei de omor, în
persoana unui vecin a cărui soţie avea relaţii intime cu victima.
După cum se subliniază în literatura de specialitate, o importanţă deosebită pentru
orientarea cercetării o au versiunile referitoare la autorul omorului şi la modul sau scopul

10
infracţiunii. Pentru formularea acestora întrebarea decisivă este: “cărei persane îi profită
omorul sau cine avea interesul să-l comită?”. În practică se întâlnesc o mulţime de
mobiluri şi scopuri fiind imposibilă o inventariere absolută.
Cu privire la criteriile de elaborare a versiunilor este de observat că punctul de
plecare al anchetei şi în consecinţă de elaborare a versiunilor îl reprezintă întotdeauna
victima, întrucât ea furnizează cele mai preţioase elemente pentru elucidarea cazului.
Procurorul trebuie să se conformeze unei reguli metodologice importante potrivit căreia
trebuie să se pornească de la faptă la făptuitor .
În elaborarea versiunilor cu privire la persoana autorului şi la persoana autorului şi
la mobilul sau scopul omorului, trebuie să ne raportăm la câteva mari categorii de date:
1. Date obţinute din cercetarea la faţa locului şi din examinarea cadavrului, pe
baza cărora pot fi desprinse concluzii referitoare la persoana autorului, la faptul
că acesta cunoştea topografia locului sau era o cunoştinţă apropiată a victimei,
la mobilul faptei (furt, viol, răzbunare), la modul de operare şi la mijloacele
vulnerante întrebuinţate.
Astfel, într-un caz de omor deosebit de grav săvârşit în satul x, pentru a sustrage
darurile primite la nuntă, în sumă de 30.000 lei, victima care îngrijea casa a fost găsită de
nuntaşi, dimineaţa, decedată, prezentând multiple leziuni înjunghiate. Formulându-se mai
multe versiuni cu privire la autorul faptei ca fiind unul dintre nuntaşii sau vecinii care
erau cunoscuţi de victimă şi ştiau topografia locului, acesta a fost identificat în persoana
unui vecin care prezenta o plagă muşcată pe obraz, plagă ce corespundea formulei
dentare a decedatei. Şi în acest caz, versiunea reală a fost conturată şi confirmată prin
rezultatele cercetării în echipă, cu participarea activă a medicului legist.
2. Cunoaşterea victimei sub multiple aspecte reprezintă pentru organul judiciar o
sursă importantă de date utile identificării autorului. Se poate stabili ce
activitate desfăşura victima în momentele prealabile agresiunii, cum s-a
comportat la apariţia criminalului, dacă i-a permis accesul în locuinţă sau nu
etc.
3. Date rezultate din audierea martorilor, a rudelor, ori din investigaţiile privitoare
la victimă. Pot fi cunoscute astfel obiceiurile, pasiunile, viciile, relaţiile cu
familia şi colegii de serviciu precum şi unde, când, cu cine şi-a petrecut timpul
victima înaintea survenirii decesului sau dispariţiei.

11
Verificarea versiunilor este o activitate obligatorie în cadrul fiecărei versiuni
urmând a se proceda la clarificarea problemelor specifice prin efectuarea activităţii de
urmărire penală prevăzute pentru ipoteza respectivă. Versiunile se verifică concomitent,
indiferent de gradul de verosimilitate, acordându-se o anumită prioritate martorilor care
prezintă o credibilitate mai mare .
O contribuţie importantă pentru planificarea urmăririi penale o poate aduce şi
informatizarea activităţii procurorului, în general, a activităţii de criminalistică, în special,
având în vedere că unităţile de parchet sunt dotate cu computere pe care deocamdată le
utilizează doar serviciile de contabilitate. Am readus în discuţie cunoscuta problemă a
planificării urmăririi penale cu convingerea că manifestând un plus de atenţie în
organizarea activităţii de anchetă, vom dovedi mai multă eficienţă în descoperirea şi în
combaterea fenomenului criminalităţii.

3. Rolul identificării criminalistice în stabilirea victimei şi a autorului omuciderii


Identificarea criminalistică în stabilirea victimei şi a autorului omuciderii are un
rol major la clarificarea circumstanţelor comiterii infracţiunilor de omor în vederea
clarificării obiective a faptei penale pentru sancţionarea suficientă şi necesară.
Pe urma acesteia expertul criminalist oferă concluzii pot fi:
a. Categorice, concretizate într-un răspuns pozitiv sau negativ fără echivoc.
Concluzia expertului nu are valoare absolută. Veridicitatea urmează să fie
stabilită de organul judiciar prin coroborare cu celelalte probe administrate în
cauză.

b. Concluzii de probabilitate

12
Probabilitatea se exprimă printr-o funcţie de frecvenţă (Lucian Ionescu) de
tipul:
0 < P(A) < 1, în care 0 = imposibil (probabilitate 0);
1 = certitudine (probabilitate de 100%);
p = probabilitatea; A = elementul întâmplător.
Probabilitatea repetabilităţii depinde de experienţa expertului (apreciere
subiectivă), volumul datelor centralizate, de studii experimentale şi de cercetări
fundamentale (apreciere obiectivă). Concluziile cu caracter de probabilitate sunt
considerate de cei mai mulţi teoreticieni ca utile şi pertinente, urmând a fi
coroborate cu celelalte probe.
c. Concluzii de imposibilitate, exprimate prin formula „Nu se poate stabili”
(NSP), ca urmare a unor factori, de regulă, obiectivi (starea obiectelor examinate;
insuficienţa materialelor de comparaţie; limitele cunoaşterii ori o dotare tehnică
proastă), dar şi subiectivi (superficialitatea, alegerea defectuoasă a unei metode,
lipsa pregătirii etc.).
Este important de subliniat că NSP este o concluzie de probabilitate, adică
fapta incriminată nu se exclude.

Literatura

1. Bercheşan V. – Metodologia investigaţiei criminalistice a omorurilor – Ed. Parlela


45, Bucureşti, 1998.
2. Ionescu L. – Sandu D. – Identificarea criminalistică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1990.
3. Emilian Stancu – Criminalistica Stiinţa investigării infracţiunilor Vol. I şi II Ed.
Tempus SRL Bucureşti 1992
4. Ionescu L. Sandu D. -Identificarea criminalistică, Bucureşti l991.
5. Mihuleac E. Expertiza judiciară Bucureşti 1971 Editura Ştiinţifică.

13
ORDONANŢĂ

De dispunere a efectuării expertizei traseologice a urmei de încălţăminte


ridicată de la locul depistării unor părţi de cadavru

mun. Chişinău 10 ianuuarie 2009


(locul emiterii)
Organul de urmărire penală în persoana procurorului Procuraturii sectorului
Centru, or. Chişinău, Titirez Leonid, jurist de rangul II.
Examinând materialele cauzei penale nr. 1535/07 A3-22

A CONSTATAT:
Ion Mereuţă este bănuită de comiterea infracţiunii de omor. Fiin învinuit
conform art. 145 al CP al RM – omor intenţionat.
În baza celor expuse şi în conformitate cu prevederile articolelor 142,
143,144 CPP
DISPUNE:
1. Să se efectueze expertiza criminalistică a urmei de încălţăminte (o pereche
de pantofi marca “tebo” şi 2 perechi de cizme confecţionate la întreprinderea
“Cristina” municipiul Chişinău), la faţa locului.
2. Să se pună în sarcina experţilor clarificarea următoarelor întrebări:
a) Sunt sau nu urmele depistate lăsate de încălţămintea specificată?;
Dacă da, indicaţi concret constatările.
b) Aceste urme au fost lăsate pînă la comiterea omorului, în perioada
comiterii sau după?;
c) După urmele lăsate, se poate constata comportamentul bănuitului. Dacă
da interpretaţi mişcările?;
3. Să se pună la dispoziţia experţilor următoarele materiale şi probe:
a) Copia acestei ordonanţe;
b) Decizia judecăţii despre efectuarea expertizei
c) Dosarul penal
Procurorului Procuraturii sectorului Centru, or. Chişinău, Titirez Leonid,
jurist de rangul II
(semnătura)

14