Cursul a fost elaborat de un colectiv de autori

în următoarea componenţă:

Alexandru CUZNEŢOV, dr. în drept (titlurile 1-8; 22),

Vlad VLAICU, dr. în drept (titlul 23),
Iurie MIHALACHE, dr. în drept (titlurile 9- 11; 14, 17, 18),
Marcel LUNGU, mag. în drept (titlurile 12 (§1-5); 20, 21),
Natalia BACALU, mag. în drept (titlurile 13; 16; 19),
Alexandru CALENIC, lector superior (§6 din titlul 12)

Responsabil de ediţie, Alexandru CUZNEŢOV, dr. în drept, conf. univers.

Ediţia II-a revăzută şi adăugită

Redactor ştiinţific – Roşca NICOLAE, doctor în drept, conferenţiar

universitar, şeful Catedrei „Dreptul antreprenoriatului‖, USM.

Prezentul curs a fost elaborat în conformitate cu programa cursului

„Dreptul afacerilor‖ predestinată pentru Facultatea de Ştiinţe Economice,
ce a fost aprobată de Catedra „Dreptul antreprenoriatului‖, Facultatea de
Drept a Universităţii de Stat din Moldova. La baza elaborării cursului sînt
puse actele normative în vigoare la 1 septembrie 2012.

Este destinat studenţilor facultăţilor ştiinţe economice, precum şi

persoanelor ce sînt interesate de studiul prezentului curs.

1
 CUPRINSUL
PARTEA GENERALĂ
CAPITOLUL 1. ORIGINEA STATULUI ŞI DREPTULUI..................... 6
§1. Puterea socială şi normele sociale din societatea prestatală ............ ...6
§2. Premisele apariţiei statului şi dreptului............................................. 8
§3. Caracteristica unor concepţii privind originea statului şi dreptului . 10

CAPITOLUL 2. ESENŢA ŞI FORMELE STATULUI.........................15

§1. Conceptul statului, trăsăturile lui....................................... ..........15
§2. Dimensiunile (atributele) statului................................................17
§3. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului........................................ ....22
§4. Forma statului.............................. ......................................... 25

CAPITOLUL 3. ESENŢA DREPTULUI.........................................................33

§1. Conceptul dreptului...................................................................................... 33
§2. Funcţiile dreptului....................................................................................... 35

CAPITOLUL 4. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL

AFACERILOR.......................................................................................
§1. Apariţia şi dezvoltarea dreptului afacerilor......................................
§2. Dreptul afacerilor şi locul lui în sistemul dreptului..........................
§3. Obiectul şi metoda dreptului afacerilor...................................... ......
§4. Principiile dreptului afacerilor.........................................................

CAPITOLUL 5. NORMA JURIDICĂ A DREPTULUI AFACERILOR......

§1. Noţiunea şi trăsăturile esenţiale ale normei juridice......................................
§2. Structura normei juridice a dreptului afacerilor ............................................
§3. Clasificarea normelor juridice.......................................................................

CAPITOLUL 6. IZVOARELE DREPTULUI AFACERILOR. ..... ..................

§1. Noţiunea de izvor de drept...................................................................................47
§2. Caracteristica izvoarelor dreptului..................................................................... 49
§3. Acţiunea actelor normative în timp, spaţiu şi asupra persoanelor......................55

CAPITOLUL 7. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE.......................60

§1. Conceptul interpretării normelor juridice.........................................................60
§2. Formele (felurile) interpretării..........................................................................61
§3. Metodele interpretării.................................................................................... 62
§4. Rezultatul interpretării normelor juridice.........................................................64

CAPITOLUL 8. RAPORTUL JURIDIC .......................................................... 66

§1. Conceptul raportului juridic..............................................................................66
§2. Premisele raportului juridic........................................................................... 68
§3. Structura (elementele) raportului juridic....................................................... 71

2
CAPITOLUL 9. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL
AFACERILOR…………………………………………………………………76
§1. Noţiuni generale privind răspunderea juridică în dreptul afacerilor
§2. Subiecţii răspunderii juridice în dreptul afacerilor
§3. Condiţiile (temeiurile) angajării răspunderii juridice în dreptul afacerilor
§4. Principiile răspunderii juridice în dreptul afacerilor
§5. Forme ale răspunderii juridice şi aplicarea în dreptul afacerilor

PARTEA SECIALĂ
CAPITOLUL 10. ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR. DREPTUL DE A
DESFĂŞURA ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR...............................105
§1. Definirea activităţii de întreprinzător....................................................... 105
§2. Elementele caracteristice activităţii de întreprinzător.............................. 106
§3. Genurile activităţii de întreprinzător........................................................ 108
§4. Subiectele activităţii de întreprinzător.........................................................110
§5. Activităţi considerate monopoluri de stat şi monopoluri naturale ...... 116
§6. Activităţi interzise .................................................................................. 117
§7. Profesii liberale.......................................................................................118

CAPITOLUL 11. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A ACTIVITĂŢII DE

ÎNTREPRINZĂTOR.........................................................................................121
§1. Consideraţii generale...................................................................................121
§2. Intervenţia statului în activitatea de întreprinzător .....................................122
§3. Înregistrarea subiectelor activităţii de întreprinzător...................................123
§4. Licenţierea în activitatea de întreprinzător................................................ 125
§5. Concurenţa şi monopolul în activitatea de întreprinzător ....................... 130
§6. Drepturile consumatorilor şi protecţia acestora în activitatea de
întreprinzător.................................................................................................. 132
§7. Plata taxelor şi impozitelor în legătură cu desfăşurarea activităţii de
întreprinzător.....................................................................................................195
§8. Evidenţa contabilă în activitatea de întreprinzător......................................136

CAPITOLUL 12. REGIMUL JURIDIC AL PATRIMONIULUI

SOCIETĂŢILOR COMERCIALE.....................................................................................142
§1. Noţiunea şi componenţa patrimoniului....................................................... 142
§2. Bunurile şi clasificarea lor în dependenţă de diferite criterii.............. 145
§3. Bunurile incorporale ale societăţilor comerciale....................................148
§4. Noţiunea şi funcţiile capitalului social....................................................151
§5. Formarea şi modificarea capitalului social..............................................155
§6. Întreprinderea ca un complex patrimonial unic ………………………….

CAPITOLUL 13. PERSOANA FIZICĂ – SUBIECT AL DREPTULUI

AFACERILOR ……………………………………………………………….
§1. Întreprinzător – persoană fizică ca subiect al dreptului afacerilor..........160
§2. Persoană fizică ca titular al patentei de întreprinzător…...........................163
§3. Întreprinzătorul individual – fondator al întreprinderii individuale............166
3
§4. Gospodăria ţărănească (de fermier)......................................................... 168

CAPITOLUL 14. PERSOANELE JURIDICE CU SCOP LUCRATIV...........171

§1. Noţiunea de persoană juridică cu scop lucrativ...........................................171
§2. Clasificarea persoanelor juridice cu scop lucrativ.......................................172
§3. Elementele persoanei juridice cu scop lucrativ ..........................................177
§4. Organele de conducere ale persoanelor juridice cu scop ............................179
§5. Constituirea şi funcţionarea persoanelor juridice cu scop lucrativ..............182
§6. Atributele de identificare ale persoanei juridice cu scop lucrativ..............
184

CAPITOLUL 15. SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV ŞI SOCIETATEA ÎN

COMANDITĂ............................... ............................... ...............................
§1. Societatea în nume colectiv:
1.1. Noţiunea de societate în nume colectiv...............................
1.2. Constituirea societăţii în nume colectiv...............................
1.3. Funcţionarea societăţii în nume colectiv...............................
1.4. Încetarea activităţii societăţii în nume colectiv...............................
§2. Societatea în comandită:
2.1. Definirea şi particularităţile societăţii în comandită...............................
2.2. Constituirea societăţii în comandită...............................
2.3. Funcţionarea societăţii în comandită...............................
2.4. Dizolvarea şi reorganizarea societăţii în comandită...............................

CAPITOLUL 16. SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ...............188

§1. Noţiunea de societate cu răspundere limitată (SRL)...................................188
§2. Organizarea şi funcţionarea societăţii cu răspundere limitată.....................197
§3. Încetarea societăţii cu răspundere limitată............................................... 200

CAPITOLUL 17. SOCIETATEA PE ACŢIUNI........................................... 202

§1. Definiţia şi particularităţile societăţii pe acţiuni..........................................202
§2. Constituirea societăţii pe acţiuni ............................................................. 203
§3. Organele de conducere şi control ale societăţii pe acţiuni....................... 206
§4. Funcţionarea societăţii pe acţiuni................................................................211
§5. Încetarea activităţii societăţii pe acţiuni................................................... 212

CAPITOLUL 18. SOCIETĂŢILE COOPERATISTE......................................214

§1. Noţiunea şi caracteristica cooperativelor................................................. 214
§2. Organele de conducere ale cooperativei......................................................216
§3. Constituirea cooperativelor. Tipurile de cooperative................................ 217
§4. Cooperativa de producţie.............................................................................218
§5. Cooperativa de întreprinzător.................................................................... 222
§6. Cooperativa de consum............................................................................. 223

CAPITOLUL 19. ÎNTREPRINDEREA DE STAT ŞI ÎNTREPRINDEREA

MUNICIPALĂ .................................................................................................226
4
§1.Întreprinderea de stat....................................................................................226
§2.Întreprinderea municipală.......................................................................... 232

CAPITOLUL 20. REORGANIZAREA ŞI LICHIDAREA PERSOANELOR

JURIDICE CU SCOP LUCRATIV...................................................................236
§1. Noţiunea de reorganizare a persoanei juridice......................................... 236
§2. Reorganizarea prin fuziune..................................................................... 237
§3. Reorganizarea prin dezmembrare................................................................240
§4. Transformarea..............................................................................................244
§5. Procedura de lichidare a persoanei juridice.................................................245
§6. Lichidatorul persoanei juridice....................................................................255

CAPITOLUL 21. INSOLVABILITATEA ÎNTREPRINZĂTORILOR.......... 257

§1. Noţiunea de insolvabilitate şi proces de insolvabilitate........................... 257
§2. Participanţii la procesul de insolvabilitate........ ..........................................260
§3. Intentarea procesului de insolvabilitate..................................................... 276
§4. Procesul de insolvabilitate cu lichidarea masei debitoare..................... 282
§5. Procedura planului.......................................................................................290

CAPITOLUL 22. CONTRACTE COMERCIALE ÎN DREPTUL

AFACERILOR ...............................................................................................
§1. Noţiuni generale privind contractele comerciale...........................................
§2. Contractul de leasing ........ .............................................................................
§3. Contractul de franciză ....................................................................................
§4. Contractul de credit bancar…………………………………..........................

CAPITOLUL 23. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A IMPOZITELOR ŞI

TAXELOR .........................................................................................................
§ 1. Introducere în dreptul fiscal şi legislaţia fiscală ........................................
§ 2. Impozitul pe venit ......................................................................................
§ 3. Taxa pe valoarea adăugată ......................................................................
§ 4. Accizele .................................................. ..................................................
§ 5. Impozitul privat .................................................. ............................................
§ 6. Taxele vamale .................................................. .............................................
§ 7. Taxele percepute în fondul rutier ..................................................
§ 8. Impozitul pe bunurile imobiliare ..................................................
§ 9. Impozitul pentru folosirea resurselor naturale ...........................................
§ 10. Taxele locale ..................................................

Bibliografie …………………………………………………………... 295

5
 CUVÎNT ÎNAINTE

Prezentul suport de curs este elaborat în corespundere cu curriculum-ul

universitar la disciplina „Dreptul afacerilor‖, prevăzut pentru studenţii ai
facultăţilor de ştiinţe economice din instituţiile de învăţămînt superior.
Cursul cuprinde o abordare succintă a materiei Dreptului afacerilor în
Republica Moldova, deoarece cunoştinţele acumulate la această disciplină nu se
clădesc pe cunoştinţe juridice acumulate anterior, ci sînt studii care reprezintă
doar un punct de pornire în studiul dreptului.
Din acest motiv suportul de curs este elaborată în aşa fel încît începe cu
teme selectate din cursul de teorie generală a dreptului şi doar în a doua parte
continuă cu teme specifice dreptului civil, dreptului procesual civil şi în special
dreptului afacerilor citit la facultăţile de drept. Suportul de curs permite
studierea unor teme de mare importanţă pentru activitatea de întreprinzător,
referindu-se, în special, la statutul juridic al întreprinzătorilor, regimul juridic al
diverselor tipuri de activităţi de întreprinzător (afaceri) şi la alte fenomene
juridice ce contribuie la dezvoltarea mediului de afaceri, un mediu ce necesită de
a fi cunoscut de viitorii economişti.
Situaţia din ultimii ani ne dovedeşte că pe măsura dezvoltării relaţiilor din
sectorul privat, această disciplină devine din ce în ce mai necesară, în special
pentru tinerii specialişti, care au nevoie de o bună pregătire atît economică, cît şi
juridică.
În consecinţă, scopul urmărit de către autori la scrierea acestui curs este
de a oferi o pregătire juridică temeinică pentru studenţii facultăţilor de ştiinţe
economice şi un suport sigur de instruire tuturor celor angajaţi în activitatea
economică de întreprinzător.
Autorii s-au străduit ca prin sursele bibliografice utilizate în text, să
îndemne studenţii de a consulta şi alte surse, pentru a înţelege bine disciplina
dată. O atenţie deosebită a fost acordată limbajului, luînd în considerare faptul
că cartea este destinată în primul rînd studenţilor facultăţilor ştiinţe economice şi
ei au nevoie de ceva timp pentru a înţelege semnificaţia cuvintelor şi expresiilor
ce ţin de domeniul dreptului.
S-a insistat mult pe bibliografia în limba română, considerînd că unui
student, pentru început îi este suficient efortul pe care îl va face dacă va consulta
literatura juridică în limba maternă, pentru a însuşi şi a cunoaşte bine
vocabularul juridic.

Autorii

6
 CAPITOLUL 1. ORIGINEA STATULUI ŞI DREPTULUI
§ 1. Puterea socială şi normele sociale din societatea prestatală
Statul şi dreptul fac parte din fenomenele sociale a căror existenţă se
limitează la o anumită perioadă de dezvoltare a societăţii. Istoria
organizării statale a societăţii nu corespunde cu istoria dezvoltării
societăţii umane, deoarece statul apare la o anumită treaptă a evoluţiei a
societăţii umane şi de aceea elaborarea unui concept pe deplin ştiinţific al
statului presupune cercetarea originii statului, a cauzelor care au
determinat trecerea societăţii de la forme de organizare nestatală la
organizarea statală a societăţii.
Istoria dezvoltării societăţii umane, din punctul de vedere a
organizării vieţii sociale poate fi împărţită în două mari epoci: epoca
societăţii prestatale şi epoca formaţiunilor social-politice 1.
Una dintre cele dintîi formă de convieţuire a strămoşilor noştri a fost
hoarda. Hoarda reprezintă un grup de indivizi reuniţi fără nici o regulă
fixă, stabilă. Viaţa hoardei este nomadă, nu este legată de un anumit loc
de trai, iar principalele mijloace de existenţă le obţin din vînătoare şi
pescuit. Puţin cîte puţin, acest regim se modifică: apare agricultura, se
construiesc primele locuinţe, încep a se recunoaşte legăturile de
descendenţă.
Prima formă umană de comunitate ce a luat locul hoardei primitive a
fost ginta, adică o uniune de oameni bazată pe rudenie de sînge, oameni
legaţi prin munca colectivă şi apărarea în comun a intereselor comune,
precum şi prin comunitatea limbii, moravurilor, tradiţiilor. Relaţiile între
membrii ce formau ginta se caracterizau prin egalitatea tuturor, prin
solidaritate şi ajutor reciproc. Apartenenţa la o gintă sau alta nu era
condiţionată de prezenţa oamenilor pe un anumit teritoriu, ci de relaţiile
lor de rudenie, de sînge; la început reale, iar mai apoi simbolice, de
descendenţa lor din acelaşi strămoş feminin sau masculin.
Întrucît în prima perioadă de dezvoltare a ginţii relaţiile de căsătorie

1
Г.К.Федоров, Теория государства и права, Chişinău: Reclama, 2004, c.38
7
nu erau încă, rudenia se stabilea după mamă, iar femeia devine nucleul
vieţii sociale. Nu este vorba de o hegemonie politică, ci de determinarea
înrudirii ce se face plecînd de la mamă. Acest factor determină formarea
ginţii matriarhale.
La o treaptă superioară de evoluţie, în epoca destrămării comunei
primitive, ginta matriarhală va ceda locul ginţii patriarhale, unde tatăl
devine centrul vieţii sociale, capul familiei şi el va determina mai departe
apartenenţa la o gintă sau alta inclusiv şi gradul de rudenie. Ordinea
evoluţiei poate fi reprezentată, astfel de trei faze succesive: hoarda,
matriarhat, patriarhat.
Conducerea ginţii, a vieţii ei economice, militare, spirituale etc.
aparţine unui organism cu caracter obştesc, unei puteri nepolitice obşteşti.
Hotărîrile erau luate de adunarea generală a membrilor adulţi ai ginţii.
Problemele curente erau soluţionate de un sfat, în frunte cu un şef, ales de
gintă. Organele de conducere a ginţii puteau fi înlocuite oricînd de gintă.
Autoritatea lor era de natură morală, părintească. Nu există o categorie
specială de oameni ce conduc, nu există un organ special de constrîngere,
de violenţă.
În privinţa relaţiilor sociale din această epocă, sînt reglementate de
anumite reguli de convieţuire socială: obiceiuri, morală, prescripţii
religioase. Pentru această perioadă este caracteristic şi faptul că nu există
deosebire dintre drepturi şi obligaţii. Pentru omul primitiv nu se pune încă
întrebarea dacă participarea la treburile obşteşti, răzbunarea sîngelui sau
răscumpărarea sînt datorii sau drepturi. Această întrebare i se părea,
probabil, tot atît de absurdă, ca şi faptul dacă mîncatul, dormitul, vînatul
constituie un drept sau o obligaţiune. De regulă, fiecare individ se
consideră obligat să urmeze exemplele strămoşilor săi 2.
La o etapă mult mai avansată apare tribul ca o uniune a cîtorva ginţi,
obşti. Tribul constituie o comunitate etnică şi de organizare socială a mai
multor ginţi sau familii înrudite. Formarea, la o epocă posterioară, a
2
B.Negru, Teoria generală a dreptului, p. 12, în: Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova, Chişinău: Editura Cartier,
1997
8
uniunilor de triburi este un proces însoţit de consolidarea legăturilor
gospodăreşti şi culturale inter-tribale. Ciocnirile militare, migraţia
populaţiei, toate acestea cauzate de apariţia proprietăţii private, duceau
treptat la un amestec de triburi, la înlocuirea vechilor legături de rudenie
prin sînge cu cele determinate de legături teritoriale şi la apariţia unei noi
forme de comunitate istorică.
§2. Premisele apariţiei statului şi dreptului
Condiţiile apariţiei organizării statale a societăţii s -au creat destul
de lent şi de greu. Primii germeni au apărut în perioada descompunerii
comunei primitive prin evoluţia treptată a forţelor de producţie şi a
relaţiilor de producţie, precum şi prin modificarea în structura şi
organizarea societăţii primitive.
Schimbările în domeniul procurării celor necesare pentru trai:
dezvoltarea agriculturii, a păstoritului, a meşteşugăritului, a schimbului
etc. A constituit un pas enorm atît pentru societate în ansamblu, cît şi
pentru fiecare individ. Are loc trecerea de la economia prădalnică la
economia productivă, iar în aceste condiţii omul devine producător, apare
familia 3.
În legătură cu aceasta filosoful german Hegel menţiona: "...începutul
adevărat şi prima fundaţie a statului consistă în introducerea agriculturii,
alături de introducerea căsătoriei, întrucît primul din aceste principii
aduce cu sine prelucrarea solului şi o dată cu aceasta proprietatea privată
exclusivă, reducînd viaţa nomadă a sălbaticului care îşi caută în
peregrinări subzistenţa, la stabilirea dreptului privat şi la siguranţa
satisfacerii necesităţilor; de aceasta se leagă limitarea raporturilor sexuale
la căsătorie şi, prin urmare, transformarea acestei legături într-o alianţă
durabilă, universală în sine, tot astfel a nevoii subiective în grijă de
familie şi a posesiei în averea familiei".
Cercetările efectuate de sociologi, istorici, antropologi ai culturii în
comunităţi aflate pe treapta primitivă de dezvoltare au scos la iveală faptul

3
Gh.Avornic, Teoria generală a dreptului, Chişinău: Cartier, 2004, p.46
9
că în aceste comunităţi raporturile membrilor lor şi-au găsit reflectare
într-o serie de norme sociale, devenite cu timpul "tabu-uri"
corespunzătoare a ceea ce s-a numit "totemismul de clan". Conform
prevederilor "tabu-urilor", se interzice incestul dintre frate şi soră; este
considerat nenatural şi de neînchipuit incestul cu mama; se pedepseşte,
dar nu cu pedeapsă prea mare, raportul intim cu fiica etc.
Apare necesitatea de a stabili modalitatea de răzbunare. Ea, de
regulă, se bazează pe conceptul egalităţii. Acest concept de egalitate se
rezumă în aşa zisa Lege a Talionului, care cere ca reacţia împotriva
vătămării să se facă cu aceeaşi armă sau în aceeaşi parte a corpului , în
acest context ne amintim de formula: "...ochi pentru ochi, dinte pentru
dinte, viaţă pentru viaţă...".
Dar acest regim al răzbunării duce la slăbirea grupurilor, din cauza
luptelor de răzbunare continuă. Din aceste motive apare tendinţa ca
ofensa, în loc să fie răzbunată, să fie despăgubită, fie conform unui sistem
de tarife determinate, fie conform judecăţii unui arbitru, ales de părţi
dintre cei mai bătrîni. In anumite cazuri se impune curmarea conflictelor
interne şi reunirea forţelor împotriva unui duşman comun, fie în scop de
apărare, fie în scop de atac.
Sub influenţa tuturor acestor factori, deasupra unităţilor gentilice
deosebite se formează un agregat cu mult mai vast şi mai complex –
statul, adică o reunire de grupuri, care nu se mai întemeiază pe legătura de
sînge, ci are o altă natură. Inclusiv în acest moment încep să se schiţeze
elementele statului, care a stat la baza formării lui:
a) un număr de indivizi destul de mare pentru a îngădui o distribuţie
organică a diferitelor activităţi şi funcţiuni sociale;
b) un raport constant de stăpînire asupra unui teritoriu determinat;
c) o organizaţie juridică, formată de obiceiul nedesluşit şi de
autoritatea şefului.
Bineînţeles, statul nu a apărut într-o zi. Pentru multă vreme mai
persistă divergenţe, luptă chiar între organizaţiile minore (ginţi) şi puterea
10
centrală care tindea să le supună.
Un proces analog celui expus se înregistrează şi în domeniul
dreptului. Normele juridice apar pe două căi:
a) o serie de norme de conduită vechi (norme de obicei, morală,
norme religioase) sînt preluate şi, adăugîndu-li-se elementul de sancţiune
(pedeapsă), fiind transformate în norme de drept;
b) se creează reguli de drept noi, edictate de noua putere.
§3. Caracteristica unor concepţii privind originea statului şi dreptului
Problema originii statului şi dreptului, a cauzelor care au determinat
apariţia lor a preocupat întotdeauna gîndirea umană încă din cele mai
vechi timpuri, din perioada antichităţii. În încercarea de a răspunde la
întrebarea: cînd şi de ce au apărut statul şi dreptul, care e sursa şi
fundamentul lor, — la diferite intervale, în diferite ţări, au fost elaborate
un număr extrem de mare şi de variate teorii, concepţii. Făcînd abstracţie
de multitudinea şi varietatea acestor concepţii, ele pot fi reduse la cîteva
mai esenţiale, care într-o formă sau alta, de la un autor la altul, aproape că
nu diferă.
Cele mai răspîndite concepţii care au adus contribuţii, mai mari sau
mai mici, la cercetarea unor sau altor aspecte ale fenomenului statului sînt
următoarele 4:
Teoria teologică (teocratică, originea divină a puterii)
Potrivit acestei concepţii, cu toate variantele ei creştine, budiste,
islamice etc., fără a mai vorbi despre religiile din Orientul antic, statul
este creaţia divinităţii, iar monarhul, şeful statului, este reprezentantul lui
Dumnezeu pe pămînt. Aşa, de exemplu, împăratul Japoniei este numit
"Fiul Soarelui", faraonul Egiptului antic era considerat singurul
intermediar între Dumnezeu şi oameni ş.a.m.d. Promotorii concepţiei
divine asupra puterii de stat au fost, mai ales, Sfîntul Augustin şi Sfîntul
Paul, teologii filosofi, moralişti şi dialecticieni.
Teoria patriarhală
4
B.Negru, Teoria generală a dreptului, p. 14, în: Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova, Chişinău: Editura Cartier,
1997
11
 Părtaşii acestei concepţii susţin că statul îşi trage originea de la
familie. Germenii acestei concepţii pot fi observaţi încă la Aristotel, şi
anume în renumita sa lucrare "Politica" Aristotel susţine că omul ca fiinţă
socială se organizează în familie, iar statul reprezintă forma prelungită a
acesteia.
În perioada medievală teoria patriarhală este dezvoltată de englezul
Robert Filmer, în lucrarea sa "Patriarhul" (1653) el, recurgînd la
argumentele din Biblie, afirmă că monarhul deţine puterea de stat în
calitate de moştenitor al lui Adam care a fost investit de Dumnezeu atît cu
puterea părintească, precum şi cu cea legală.
Teoria patrimonială
Apărută în perioada medievală, această teorie susţine că statul a luat
naştere din dreptul de proprietate asupra pămîntului. Guvernanţii stăpînesc
teritoriul în virtutea unui vechi drept de proprietate, iar poporul nu este
decît o adunare de arendaşi, pe moşia stăpînului. Concepţia a avut o
aplicare mai mare în Germania. Una din formulele ei răspîndite afirmă că
"sîngele şi pămîntul făuresc istoria".
Teoria violenţei
Această teorie capătă o răspîndire largă mai ales în epoca modernă.
Cei mai de seamă reprezentanţi ai ei E.Duhring, L.Gumplowiez,
K.Kautsky atribuie violenţei rolul decisiv în apariţia claselor sociale şi a
statului. Statul a apărut în lupta dintre diferite triburi primitive. Tribul
învingătorilor instituie puterea de stat, se transformă în partea dominantă a
societăţii, iar tribul învins constituie masa supuşilor, învingătorii devin şi
proprietari ai bogăţiilor acaparate.
Teoria organică (biologică)
Această concepţie a apărut în secolul al XlX-lea. Reprezentanţii ei:
juristul elveţian Bluntschli, sociologul englez Spencer, sociologul francez
Borms transpun legile naturii asupra studierii statului. După păre rea lor,
statul este un organism social compus din oameni, tot astfel cum
organismul animal se compune din celule. Statul are o voinţă şi conştiinţă
12
separată de voinţă oamenilor din care este compus. Exact aşa cum într -un
organism, organele desfăşoară anumite activităţi, trebuie să decurgă
lucrurile şi în societate, unde fiecare om, fiecare pătură socială îşi are
locul şi rolul ei. Statul trebuie să domine asupra tuturor după cum
organismului viu îi sînt supuse toate părţile sale.
Teoria rasială
Această teorie porneşte de la ideea inegalităţii raselor, a dominaţiei
raselor "superioare". Cele mai reacţionare variante ale teoriei rasiale au
fost dezvoltate de teoreticienii regimurilor fasciste şi totalitare, instaurate
între cele două războaie mondiale de teoreticienii regimurilor fasciste.
În viziunea părtaşilor acestei concepţii statul se transformă într -un
mecanism centralizat excesiv, axat pe o ierarhie militar-birocratică, în
fruntea căreia se află furierul, exponent al "spiritului naţiunii". Apropiată
de această teorie este şi teoria „globalismului‖, ce pune la bază ideea
împărţirii sferelor de influenţă între statele principale pentru "a ajuta"
celelalte state.
Teoria psihologică
Adepţii acestei teorii explică apariţia statului prin factori de ordin
psihologic. După părerea lor, în societate există două categorii de oameni,
unii care din punct de vedere psihic sînt predestinaţi pentru funcţii de
conducere, iar ceilalţi pentru a fi conduşi. Se afirmă, de asemenea că
oamenii după natura lor sînt dispuşi a trăi nu izolat unul de altul, ci în
comunităţi.
Teoria contractualistă (contractului social)
Această teorie îşi trage rădăcinile încă din Grecia Antică, însă
apogeul interpretării este apariţia unor personalităţi de seamă ale gîndirii
umane cum ar fi J.J.Rousseau, J.Locke, T.Hobbes. Potrivit acestei teorii,
apariţia statului este rezultatul unei înţelegeri între oameni, a unui
contract social încheiat din voinţa oamenilor, a unui "pact de supunere".
Ca urmare, supuşii promit să asculte, iar regele le promite un minimum de
libertate.
13
 Teoria juridică a "statului-naţiune"
Fiind elaborată în principal de Carre de Malberg, afirmînd că
"...statul este personificarea juridică a unei naţiuni". Tradiţia germană
consideră ca esenţiali pentru definirea naţiunii sînt factorii materiali şi
spirituali, cum ar fi: cultura, limba, solul, rasa. Tradiţia franceză pune
accent mai ales pe factorii subiectivi, cum ar fi, bunăoară, tendinţa de a
coexista, sentimentele de legătură spirituală între membrii unei
comunităţi.
Teoria materialistă
Această teorie şi-a găsit absolutizare mai ales în teoria marxistă,
conform căreia statul csle rezultatul apariţiei proprietăţii private asupra
mijloacelor de producţie, a scindării societăţii în bogaţi şi săraci, în clase
antagoniste. Ea a predominat în aşa zisele state socialiste pînă nu demult,
fiind considerată singura teorie argumentată din punct de vedere ştiinţific.
Şcoala dreptului natural
Această şcoală îşi are rădăcinile în antichitatea greacă. Aşa, de
exemplu, Aristotel în lucrarea sa "Logica" concepe lumea ca un tot unitar
cuprinzînd ansamblul naturii. După părerea lui, omul face parte din natură
într-un dublu sens: pe de o parte, el este o parte a materiei participînd la
experienţa acesteia, iar, pe de altă parte, este dotat cu o raţiune activă care
îl deosebeşte de celelalte părţi ale naturii, fiind capabil să-şi dirijeze
voinţa în acord cu raţiunea.
Dreptul are un caracter dublu: dreptul natural şi dreptul pozitiv.
Dreptul natural constituie un fundament esenţial al celui pozitiv, ultimul
urmînd să corespundă principiilor dreptului predestinat.
Şcoala normativistă a dreptului
Fondatorul acestei şcoli este Hans Kelsen. Potrivit acestei şcoli,
sistemul normelor juridice se înfăţişează în formă de piramidă. La baza
acestei piramide se află norma de conduită socială fondată pe drept. Toate
celelalte acte normative derivă din norma de conduită socială pe baza
dreptului, în acelaşi timp, drepturile subiective nu sînt altceva decît
14
puncte de confluenţă pentru acţiunea normelor juridice.

15
 CAPITOLUL 2. ESENŢA ŞI FORMELE STATULUI
§1. Conceptul statului, trăsăturile lui.
Fenomenul stat este foarte strîns legat de fenomenul drept. Aceste
două fenomene, percepute ca fiind sociale şi politice, se împletesc atît
de mult, încît nu pot fi separate unul de celălalt.
Cuvîntul "stat" provine din latinescul status, semnificînd idee a de
ceva stabil, permanent. Iniţial acest cuvînt a desemnat cetăţile (spre
exemplu, grecii foloseau termenii de polis sau politea), republicile de
tipul celei romane (romanii foloseau termenul de res publica, civitatis),
despoţiile orientale şi alte forme de organizare politică a societăţii.
Aceasta însă nu însemna că la etapa timpurie de existenţă a statului nu
au fost încercări de a fundamenta idei clare despre stat. Asemenea
încercări de tratare a problemei statului pot fi întîlnite, de exemplu, la
gînditorii din antichitate, cum ar fi Aristotel, Platon ş.a.
În sensul său modern noţiunea de "stat" apare mult mai tîrziu,
începînd cu secolul al XVI-lea. Cert este că, folosirea acestui cuvînt în
sensul său modern este legată de numele lui Niccolo Machiavel li, care
în lucrarea sa Principele menţionează că „... toate statele, toate
stăpînirile care au avut şi au putere asupra oamenilor au fost şi sînt fie
republici, fie principate‖
Totuşi, fiind o categorie socială extrem de complexă, noţiunea de
stat este folosită în mai multe sensuri.
În sensul cel mai larg al cuvîntului, statul este organizatorul
principal al activităţii unei comunităţi umane care stabileşte reguli
generale şi obligatorii de o conduită, garantează aplicarea sau
executarea acestor reguli şi, în caz de necesitate, rezolvă litigiile care
apar în societate.
În sens restrictiv şi concret, statul este ansamblul autorităţilor
publice care asigură guvernarea.
Deseori, în viaţa de toate zilele, cuvîntul stat este folosit şi într -un
sens mult mai restrîns, avîndu-se în vedere nu întregul ansamblu de
16
organe de guvernare, ci un organ concret, cum ar fi, de exemplu,
Parlamentul, Guvernul, Curtea Supremă de Justiţie etc.
Conceptul statului este reperat sau exprimat din perspective
diferite care întrunesc elementele caracteristice cele mai generale ale
tuturor statelor, indiferent de perioada existenţei lor. Remarcăm
După profesorul Ion Deleanu, Statul semnifică dimensiunea
specifică şi esenţială a societăţii politice, societate care a rezultat din
fixarea unui teritoriu determinat al unei colectivităţi umane relativ
omogene, întruchipînd Naţiunea, şi care este guvernată de o putere
instituţionalizată, avînd capacitatea şi mijloacele de a exprima şi de a
realiza voinţa unei părţi din colectivitate ca voinţă generală 5.
Genoveva Vrabie defineşte statul ca fiind „...un sistem
organizaţional, care realizează în mod suveran conducerea unei societăţi
(a unui popor stabilizat pe un anume teritoriu), deţinînd în acest scop
atît monopolul creării, precum şi monopolul aplicării dreptului‖ 6.
Într-o alt concept, Statul se manifestă ca fiind unitatea formată de
un ansamblu de indivizi reuniţi printr-o legătură naţională, locuind pe
un teritoriu determinai, care le este propriu lor, şi dominat de un
guvern, adică de o putere investită cu dreptul de a formula ordine şi de
a le face să fie executate 7.
În ceea ce priveşte statul, în concepţia lui Marx şi Enghels, acesta este
definit ca fiind un aparat represiv, o maşină de represiune în mîna
claselor dominante, care le permite acestora să-şi asigure dominaţia
asupra claselor dominante pentru a le supune exploatării 8.
Făcînd o analiză a acestor definiţii, se observă că, în majoritate, ele
prezintă statul ca pe o organizaţie social-politică ce deţine monopolul
forţei de constrîngere, al elaborării şi aplicării dreptului, în mod
explicit sau subînţeles, îl prezintă ca fiind o organizaţie politică a clasei
sau a claselor dominante economiceşte în care guvernanţii îşi realize ază
5
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice , vol. II, Iaşi, 1993, pag.8
6
Genoveva Vrabie, Sofia Popescu, Teoria generală a dreptului , laşi, 1993, pag. 184
7
D.Berthelemy, Trăite elementaire de droit administratif, Paris, p. 1
8
Gh.Avornic, Teoria generală a dreptului, Chişinău: Cartier, 2004, p.64
17
 scopurile exercitînd diferite funcţii în vederea asigurării conducerii
asupra întregii societăţi de pe un teritoriu determinat.
Analizînd caracteristicile statului expuse în definiţiile de mai sus,
constatăm că statul, de regulă, este caracterizat ca:
 o organizaţie politică a societăţii cu ajutorul căreia se realizează
conducerea socială;
 o organizaţie, care deţine monopolul creării şi aplicării dreptului;
 o organizaţie care exercită puterea pe un teritoriu determinat al unei
comunităţi umane;
 o organizaţie politică a deţinătorilor puterii de stat care, în
exclusivitate, poate impune executarea voinţei generale, aplicînd, în caz
de necesitate, forţa de constrîngere.
Statul reprezintă un sistem organizaţional al puterii,
determinat istoriceşte, format ierarhic ca un instrument de
dominaţie, ce realizează în mod suveran conducerea unui popor de
pe un anumit teritoriu delimitat prin frontiere, deţinînd în acest
scop atît monopolul creării cît şi aplicării dreptului.

§2. Dimensiunile (atributele) statului

Statul se caracterizează prin cîteva elemente sau dimensiuni
istorice şi politice, acumulate calitativ. Acestea stau la baza oricărui
stat şi fără ele statul este de neconceput. Printre acestea: teritoriul,
populaţia (naţiunea), autoritatea (puterea) politică exclusivă sau
suveranitatea. Dimensiunile statului au o importanţă majoră. Ele
condiţionează atît apariţia, precum şi dispariţia sau reînvierea statului.
Teritoriul este dimensiunea materială a statului. Deşi, la prima vedere,
teritoriul pare să fie o noţiune geografică, el reprezintă, de asemenea,
un concept politic şi juridic. Acest rol al teritoriului reiese din funcţiile
pe care le are:
1) teritoriul este indiciul care permite situarea statului în spaţiu,
localizînd în aşa mod statul şi delimitîndu-1 de alte state;
18
 2) prin intermediul teritoriului statul stabileşte legăturile cu cei ce -
1 locuiesc (populaţia), atribuindu-le calitatea de apartenenţă la statul
respectiv, calitate de supuşenie sau de cetăţenie;
3) teritoriul determină limitele extinderii puterii publice şi
contribuie la structurarea autorităţilor publice în dependenţă de
organizarea teritoriului;
4) teritoriul este simbolul şi factorul de protecţie a ideii naţionale.
Drept Teritoriu al statului se consideră întreaga parte terestră,
subsolul, apele, spaţiul aerian în limitele frontierelor de stat asupra
cărora statul îşi exercită puterea.
Partea terestră este delimitată prin movile de pămînt, diverse
semne naturale, liniilor de relief care şi desparte uscatul între două
state.
Subsolul se consideră partea subterestră a uscatului, accesibil din
punct de vedere tehnic.
Apele, se consideră lacurile, rîurile, mările şi oceanele. În cazul
delimitării frontierelor pe apă, există mai multe reguli:
a) în caz că rîul este navigabil, delimitarea are loc în baza aşa
numitului forvater, locul cel mai adînc a rîului ce şerpuieşte în albie,
apropiindu-se ba de un mal ba de altul formînd aşa numita linia
navigabilă a rîului;
b) dacă rîul nu este navigabil sau în cazul apelor stătătoare, frontiera
se stabileşte după o linie mediană;
c) în mări şi oceane se ia ca bază 12 mile marine de la partea
continentală a teritoriului.
Spaţiul aerian frontiera se stabileşte în baza unor linii
perpendiculare ce pornesc în sus pînă la „prima orbită cosmică‖
(constituie aproximativ 7,5-8 km/s), orbita minimă pe care trebuie un
corp ceresc să se deplaseze pentru a nu cădea pe Pămînt.
Inclusiv se consideră teritoriu al statului şi navele maritime în
marea liberă, cabinele aparatelor de zbor, rachetele cosmice, sateliţii
19
artificiali, precum şi terenul pe care este situată reprezentanţa
diplomatică dintr-un stat străin.
Potrivit conceptului Constituţiei Republicii Moldova şi
standardelor internaţionale, teritoriului statului îi sînt specifice
următoarele caractere juridice: inalienabilitatea şi indivizibilitatea.
Aceste principii au o însemnătate primordială pentru tînăru l nostru stat,
cînd mai persistă probleme în aceste domenii. Inclusiv în art. 3 al
Constituţiei se precizează că "teritoriul Republicii Moldova este
inalienabil" şi că "frontierele ţării sînt consfinţite prin lege organică,
respectîndu-se principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului
internaţional".
Art. 1 al Constituţiei stabileşte şi faptul că Republica Moldova
este un stat Indivizibil. Indivizibilitatea teritoriului se interpretează în
sensul că statul nu poate fi segmentat, nu poate fi obiectul unei divizări
totale sau parţiale. Unităţile teritoriale nu constituie "state", chiar dacă
unele din ele beneficiază de autonomie prevăzută de statute speciale.
Populaţia constituie dimensiunea demografică, psihologică şi
spirituală a statului. Existenţa unui stat fără populaţie este de
neconceput. Statul este o societate umană organizată, o societate
stabilizată în interiorul unor frontiere permanente. Cei ce locuiesc pe un
teritoriu delimitat de frontiere şi sînt supuşi aceleiaşi puteri pot avea
faţă de această putere ori calitatea de cetăţean, de membru al statului
respectiv, ori calitatea de străin (persoană avînd altă cetăţenie decît cea
a statului în care locuieşte), ori pe cea de apatrid (persoane ce nu deţin
cetăţenia a nici unui stat).
Dintre aceste trei categorii de persoane numai cetăţenii se bucură
de deplinătatea drepturilor şi posedă deplinătatea obligaţiilor stabilite
de stat. Comunitatea indivizilor care se află pe teritoriul strict
determinat al statului şi asupra căreia se exercită puterea de stat este o
categorie complexă. În unele cazuri comunitatea formează o naţiune,
naţiunea fiind identificată cu populaţia. Aceasta are loc în cazul statelor
20
naţionale. De menţionat faptul că majoritatea absolută a statelor din
Europa sînt state naţionale (Franţa, Germania, Italia, Spania etc.). Ex-
istă cazuri cînd una şi aceeaşi naţiune este încadrată, organizată în două
sau mai multe state (de exemplu, naţiunea arabă este încadrată în mai
multe state). Existenţa mai multor naţiuni poate duce la f ormarea
statelor multinaţionale (de exemplu, Federaţia Rusă).
Naţiunea nu trebuie confundată cu naţionalitatea sau cu poporul.
Naţionalitatea exprimă apartenenţa indivizilor la o anumită naţiune, în
timp ce poporul desemnează masa indivizilor indiferent de
naţionalitatea lor, constituită ca suport demografic al statului.
Fundamentul oricărui stat rezidă în unitatea poporului, lată de ce
art. 10 al Constituţiei Republicii Moldova prevede că "statul are ca
fundament unitatea poporului Republicii Moldova. Republica Moldova
este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor ei". Mai mult ca
atît, "Statul recunoaşte şi garantează dreptul tuturor cetăţenilor la
păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale,
lingvistice şi religioase".
Autoritatea (puterea) politică exclusivă sau suveranitatea
constituie cel mai '"caracteristic element specific al statului. Puterea
este un fenomen legat de autoritate, care se caracterizează prin:
posibilitatea de a coordona activitatea oamenilor conform unei voinţe
supreme, de a comanda, de a da ordine şi necesitatea de a se supune
acestei comenzi. Prin urmare, autoritatea presupune coordonare,
comandă şi supunere. Această idee o întîlnim încă din cele mai vechi
timpuri. Ea la început a fost identificată cu şeful colectivităţii umane
respective (gintă, trib, uniune de triburi etc.) care putea să se manifeste
prin calităţile sale (era mai dibaci, mai iscusit, mai viteaz, înţelegea mai
multe, vedea mai multe etc.). Cu timpul autoritatea s-a desprins,
atribuindu-se persoanei care deţinea puterea sau o exercita. Puterea se
înfăţişează în mai multe forme. Ea poate fi nepolitică sau politică,
nestatală sau statală etc. In toate cazurile puterea presupune prezenţa a
21
cel puţin doi indivizi (aşa, de exemplu, atît timp cît Robinson Cruzo s-a
aflat singur pe insulă, în urma naufragiului, nu putem vorbi de o putere.
O asemenea putere apare doar odată cu apariţia lui Vineri). In toate
cazurile puterea priveşte fixarea şi consolidarea unor valori constituite
în sistem, valori ce pot fi de natură morală, religioasă, politică, juridică
etc.
Într-o societate există mai multe categorii de putere: puterea
familială, puterea unui colectiv, puterea unui grup social, puterea unor
partide, puterea altor organizaţii social-politice etc. Puterea statală,
însă, este cea mai autoritară putere. Ea se caracterizează prin
următoarele trăsături:
a) este un atribut al statului care se echivalează cu forţa. Această forţă
se materializează în diverse instituţii politico-juridice (autorităţi
publice, armată, poliţie etc.);
b) puterea de stat are un caracter politic;
c) puterea de stat are o sferă generală de aplicare;
d) puterea de stat deţine monopolul constrîngerii: numai ea are
posibilitatea să folosească constrîngerea şi dispune de aparatul de
constrîngere;
e) puterea de stat este suverană.
Această trăsătură din urmă — suveranitatea — este cea mai
importantă. Termenul "suveranitate" este folosit pentru prima dată cu
prilejul analizei Constituţiei franceze din 1791 de către juristul francez
Clermant Tennerre care a definit-o "libertatea colectivă a societăţii". La
etapa contemporană suveranitatea tot mai frecvent este definită ca fiind
"dreptul statului de a conduce societatea, de a stabili raporturi cu alte
state".

§3. Scopul, sarcinile şi funcţiile statului

Fiind principala instituţie politică a societăţii, statului îi revine un
loc de seamă în societate. Locul şi rolul statului sînt determinate, în
22
primul rînd, de scopul lui.
Dacă analizăm diversele teorii ce s-au dezvoltat pe parcursul
evoluţiei istorice referitor la scopul statului, putem evidenţia două
concepţii esenţiale. Prima este reprezentată înainte de toate de filosofia
clasică greacă, pentru care scopul stalului este nelimitat,
atotcuprinzător. Conform acestei concepţii, nu poate exista o sferă de
activitate care n-ar prezenta vreun interes pentru stat. Părtaşii acestei
concepţii considerau că orice activitate trebuie să fie disciplinară de
stat. Această concepţie a predominat mai mult în epoca antică şi cea
medievală.
Cealaltă concepţie, apărută mai tîrziu, rezervă omului o activit ate
liberă de orice dominaţie din partea statului. Se înaintează ideea
conform căreia statul are ca scop numai ocrotirea dreptului şi garantarea
libertăţii. In această ordine de idei, savantul Hegel menţiona: "... dacă
cetăţenilor nu le merge bine, dacă scopul lor subiectiv nu este
satisfăcut, clacă ei nu găsesc că mijlocirea acestei satisfaceri conţine
statul însuşi, ca atare, atunci statul stă pe picioare slabe" .
Rolul statului nu rămîne neschimbat. El evoluează în dependenţă
de valorile sociale specifice societăţii. La toate etapele de dezvoltare
istorică statul este chemat să apere orînduirea respectivă. În perioada
contemporană, mai ales după cel de-al doilea război mondial, în ţările
democratice se accentuează considerabil latura economică şi socială a
activităţii statului. Locul "statului paznic", "statului jandarm" tot mai
mult este preluat de aşa-numitul stat al providenţei, stat al bunăstării,
stat preocupat de asigurarea standardului de viaţă al populaţiei, de
înlăturarea abuzurilor, exceselor etc. Aceste preocupări ale statului îşi
găsesc reflectare şi în actele normative ale statului. Aşa, de exemplu,
Constituţia Republicii Moldova menţionează faptul că "statul este
obligat să ia măsuri pentru ca orice om să aibă un nivel de trai decent,
care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei lui, cuprinzînd
hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum şi serviciile
23
necesare" (articolul 47).
În dependenţă de scopul urmărit, statul îşi propune soluţionarea
unor sarcini concrete, ce ţin de diverse domenii: economic, politic,
ideologic, cultural etc. Sarcinile statului nu pot fi soluţionate de la sine.
Pentru aceasta este nevoie de o activitate multilaterală a statului.
Activitatea statului este caracterizată de funcţiile pe care acest a le
îndeplineşte.
Termenul "funcţie" vine de la latinescul "fonctio" care se traduce
prin "muncă", "deprindere", "îndeplinire" (aducere la îndeplinire). De
obicei, funcţiile statului sînt definite ca fiind direcţiile fundamentale de
activitate a statului, în care se manifestă esenţa sa. Dat fiind faptul că
activitatea statului este complexă, pot fi diferenţiate diverse funcţii ale
lui. In dependenţă de sfera de activitate a statului funcţiile acestuia se
pot grupa în funcţii interne şi funcţii externe.
În conţinutul funcţiilor interne ale statului îşi găsesc expresia
politica internă, activitatea lui pentru soluţionarea sarcinilor interne ale
vieţii societăţii şi statului. În cadrul funcţiilor interne un loc aparte
revine funcţiei legislative, o funcţie politico-juridică, chemată să fixeze
normele obligatorii de viaţă comună, care rămîn ca limite fundamentale
şi pentru acţiunea autorităţilor publice.
Funcţia executivă caracterizează activitatea concretă a statului în
urmărirea scopurilor speciale. Activitatea executivă se desfăşoară în
diferite direcţii care corespund diverselor scopuri sociale.
Funcţia judecătorească are sarcina de a verifica dreptul în cazurile
apariţiei unor litigii în societate.
O altă funcţie a statului este, funcţia social -economică. Această
funcţie se manifestă diferenţiat de la stat la stat, de la o etapă de
dezvoltare la alta etc. în condiţiile contemporane intervenţia statului în
economie este destul de puternică. Bineînţeles, această intervenţie nu
transformă statul într-un instrument de influenţă totală asupra
economiei, cum era în condiţiile sistemului socialist, unde statul ă
24
naţionalizat şi a preluat sub controlul şi conducerea sa întreaga
economie.
Formele de intervenţie a statului în economie sînt numeroase şi au
drept scop:
 reglementarea activităţii economice şi administrarea proprietăţii
publice ce-i aparţine;
 protejarea intereselor naţionale în activitatea economică,
financiară şi valutară;
 stimularea cercetărilor ştiinţifice;
 exploatarea raţională a pămîntului şi a celorlalte resurse naturale,
în concordanţă cu interesele naţionale;
 refacerea şi protecţia mediului înconjurător, precum şi menţinerea
echilibrului ecologic;
 sporirea numărului de locuri de muncă, crearea condiţiilor pentru
creşterea calităţii vieţii etc.
Funcţia cultural-educativă caracterizează atitudinea statului faţă
de potenţialul său uman, intelectual şi spiritual. Activitatea statului, pe
lîngă toate celelalte scopuri, trebuie să aibă ca finalitate educarea
persoanei pentru ca aceasta să devină capabilă de a avea un rol util în
societate.
Pe lîngă funcţiile interne ale statului există de asemenea şi funcţii
externe ale statului. Funcţiile externe ale statului vizează, în general,
activitatea statului în relaţiile cu alte state.
Funcţiile statului trebuie analizate într-o armonioasă îmbinare, ele
contribuie la realizarea scopului fundamental pe care îl are statul, de
promovare a drepturilor şi intereselor, demnităţii cetăţenilor în
societate.
§4. Forma statului
Forma de stat reprezintă o categorie complexă ce determină
modul de organizare, conţinutul puterii, structura internă şi externă a
acestei puteri. Forma de stat se caracterizează prin trei elemente
25
componente:
1. forma de guvernămînt;
2. structura de stat;
3. regimul politic.
1. Forma de guvernămînt caracterizează modalitatea de formare
şi organizare a organelor statului, caracteristicile şi principiile care stau
la baza raporturilor dintre acestea şi, în special, dintre organul legiuitor
şi organele executive, inclusiv şeful statului.
Din punct de vedere al formei de guvernămînt statele se împart în
monarhii şi republici.
Monarhia ca formă de guvernămînt se caracterizează prin aceea
că şeful statului este monarhul (de la grecescul "monas", ce
caracterizează puterea unei persoane). Monarhul, avînd diferite
denumiri — rege, ţar, sultan, şah, faraon, emir, domnitor, împărat etc.
— de regulă, deţine puterea pe viaţă şi o transmite ereditar, sau este
desemnat după proceduri speciale în dependenţă de tradiţiile respective.
Monarhia ca formă de guvernămînt, este cunoscută din cele mai
vechi timpuri. în evoluţia sa monarhia cunoaşte mai mul te forme:
monarhie absoluta, monarhie limitată, monarhie parlamentară dualistă,
monarhie parlamentară contemporană.
Monarhia absolută este cea mai veche formă de monarhie. Ea a
existat pînă aproape de zilele noastre. La începutul secolului XX în
lume mai existau două monarhii absolute în Imperiul rus şi Imperiul
otoman. în cazul monarhiei absolute puterea monarhului aproape că nu
este limitată ("L'etat c'est moi — Statul sînt eu", — spunea Ludovic al
XlV-lea), monarhul domnind după bunul său plac. De regul ă, o
asemenea formă de guvernămînt de cele mai multe ori nu a fost
considerată raţională, oportună. Aşa, de exemplu, Aristotel considera că
"puterea absolută a unuia singur nu este nici justă, nici utila".
Monarhia limitată (constituţională) se caracterizează prin
limitarea puterii monarhului prin legea supremă a statului (constituţie).
26
Necătînd la aceasta puterea monarhului nu trebuie neglijată. Monarhului
îi revine un rol important în viaţa politică a societăţii. Deseori acest rol
este mai pronunţat decît cel ce-i revine parlamentului.
Monarhia parlamentară dualistă se caracterizează prin faptul că
monarhul şi parlamentul, din punct de vedere legal sînt egali.
Monarhia parlamentară contemporană este cea mai frecvent
întîlnită formă a monarhiei în timpul de faţă (Anglia, Belgia, Olanda,
ţările scandinave etc.). Puterea monarhului, de cele mai multe ori,
poartă un caracter simbolic.
Republica este o astfel de formă de guvernămînt, în care puterea
supremă aparţine unui organ ales pe un timp limitat. Persoanel e care
compun organul electiv sînt responsabile juridiceşte de activitatea lor.
Republicile, la rîndul lor, pot fi parlamentare sau prezidenţiale.
Republica parlamentară se caracterizează prin faptul că fie că
lipseşte şeful statului, fie că acesta este ales de către parlament,
răspunde în faţa acestuia. Ca urmare, poziţia legală a şefului de stat este
mai inferioară, comparativ cu poziţia legală a parlamentului (de
exemplu, Republica Moldova, Italia, Austria, Germania, Finlanda etc .).
Republica prezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de
stat de către cetăţeni, fie direct (prin vot universal, egal, secret şi liber
exprimat), fie indirect (prin intermediul colegiilor electorale (de
exemplu, S.U.A.).
Fiind ales în asemenea mod preşedintele republicii se află pe o
poziţie egală cu parlamentul. în cazul republicilor prezidenţiale, de cele
mai multe ori, preşedintele se află în fruntea executivului (S.U.A., de
exemplu), deşi nu-i exclusă şi funcţia de şef al Guvernului.
În ultimul timp tot mai frecvent apar republici semiprezidenţiale
sau semiparlamentare (mixte). O astfel de formă intermediară reprezintă
un hibrid: elemente ale republicii prezidenţiale se îmbină cu elemente
ale republicii parlamentare.
2. Structura de stat caracterizează organizarea puterii în teritoriu.
27
Ea se referă la faptul dacă avem de-a face cu o singură entitate statală
sau cu o grupare într-un stat a mai multor entităţi statale.
După structura de stat diferenţiem:
- state simple sau unitare;
- state compuse (complexe) sau federative.
Statul simplu, unitar se caracterizează prin faptul că nu se află
într-o uniune cu alte state şi îşi păstrează suveranitatea şi organizarea
proprie, participă ca un stat pe deplin suveran la viaţa internaţională şi
în relaţiile cu alte state.
În asemenea state există un singur parlament, guvern, un singur
rînd de organe judecătoreşti, o singură Constituţie, o singură cetăţenie
etc. împărţirea internă are drept componente numai unităţile
administrativ-teritoriale (raioane, judeţe, regiuni, gubernii, provincii
etc.). La etapa contemporană în lume predomină statele unitare
(Republica Moldova, România, Bulgaria, Italia, Franţa etc.).
Statul compus sau unional, federativ este statul constituit din două
sau mai multe entităţi, unităţi statale. Menţionăm faptul că în literatura
de specialitate se afirmă deseori că stalul federativ poate fi constituit
din mai multe state (state federale) care, în limitele şi condiţiile
precizate prin constituţia federaţiei, transferă o parte din atributele sale
suverane în favoarea federaţiei. O astfel de afirmaţie, după părerea
noastră, nu corespunde adevărului. Din momentul pierderii unor
atribuţii suverane statul federat nu mai reprezintă un stat în sensul
deplin al cuvîntului, devenind astfel o unitate statală, o entitate (entitate
— de la latinescul "entitas" — aspect al existenţei, delimitai ca
întindere, conţinut, sens etc.). Entitatea, unitatea statală poate avea
diferite denumiri (state - în cazul S.U.A., Mexicului, Braziliei etc.;
republici - în cazul ex-U.R.S.S., Federaţiei Ruse; cantoane - Elveţia
ş.a.).
Statul federativ reprezintă o unitate statală ce se caracterizează
prin:
28
 1. există două rînduri de organe centrale de stat: organele federaţiei
şi organele subiectelor federaţiei;
2. există mai multe constituţii: cea a statului federativ şi cele ale
subiectelor federaţiei;
3. există două categorii de cetăţenie: cetăţenia federaţiei şi cetăţenia
subiectelor federaţiei, deşi populaţia reprezintă un corp unitar;
4. împărţirea statului federativ se face nu numai în unităţi
administrativ-teritoriale, ci şi în părţi politice autonome, unităţi, entităţi
statale etc.
Crearea şi alegerea formei federale de stat depinde de o serie de
factori de ordin istoric, naţional etc. Aşa, de exemplu, S.U.A. s -au
format ca stat federativ, în rezultatul tendinţei fostelor state mai mici,
colonii spre independenţă faţă de monarhia britanică. Ele s -au constituit
ca state independente, unindu-se în cadrul unei confederaţii, pentru ca
mai apoi legăturile dintre ele să devină mult mai trainice,
transformîndu-se astfel în legături federale.
Formarea federaţiei germane se datorează specificului istoric.
Germania reprezenta un stat descentralizat, care practic nici nu era un
stat. Pe teritoriul ei existau numeroase stătuleţe cu monarhi locali
proprii. Treptat acestea s-au unit în virtutea tendinţei spre unitate
naţională.
Statutul statelor ce formează uniunea sau asociaţia respectivă este
reglementat de norme internaţionale ce se conţin în tratatele respec tive.
Statele intră nu în raporturi de drept constituţional (drept intern), ci în
raporturi de drept internaţional.
De-a lungul istoriei sînt cunoscute diferite asociaţii şi uniuni de
state şi anume: uniunile personale, uniunile reale şi confederaţiile.
Uniunea personală reprezintă o uniune a două sau mai multor
state, care, păstrîndu-şi suveranitatea şi independenţa desemnează un
şef de stat comun (de regulă, un monarh). Astfel de uniuni personale au
existat între Olanda şi Luxemburg (1815-1890, Anglia şi Hanovra
29
(1714-1837), Danemarca şi Islanda (1918-1944). Uniunea personală
este o uniune foarte puţin trainică.
Uniunea reală este o asociaţie de state mult mai puternică decît
uniunea personală, în cadrul ei, pe lîngă şeful statului, există şi alte
organe de stat, comune. Aşa, de exemplu, statele ce formează o
asemenea uniune soluţionează cu ajutorul organelor de stat comune
probleme ce ţin de domeniul afacerilor externe, apărare, finanţe etc.
Uniuni reale cunoscute în istorie sînt: Suedia şi Norvegia (1815 -1905);
Austria şi Ungaria (1867-1918). Principatele Unite - Muntenia şi
Moldova - între anii 1859-1862 - au constituit o uniune personală,
transformată între anii 1862-1864 în uniune reală care a dus la formarea
statului unitar român.
Vorbindu-se de structura de stat, în general, şi de statele compuse,
în particular, în literatura de specialitate deseori se menţionează şi o
asemenea modalitate de structură, cum ar fi confederaţia. O asemenea
afirmaţie însă nu poate fi acceptată. Statul (fie el unitar sau federativ)
nu trebuie confundat cu asociaţiile sau uniunile de state. Ele nu
constituie un stat.
Confederaţia constituie o asociaţie de state independente, formată
din considerente economice şi politice atît de ordin intern, cît şi de
ordin extern, care nu dă naştere unui stat nou, ca subiect de drept
internaţional. Statele confederale urmăresc realizarea unor scopuri
comune pentru soluţionarea cărora îşi aleg un organism comun, unde
sînt reprezentate toate statele membre. Organismul comun creat ia
hotărîri numai cu unanimitate de voturi. Hotărîrile acestui organism
obligă statele numai dacă sînt aprobate în modul respectiv de către
state. Drept exemplu de confederaţii pot servi: Confederaţia statelor
americane (1776-1787); Confederaţia Germană (1815-1871);
Confederaţia elveţiană (1815-1848). De menţionat faptul că Elveţia şi
azi păstrează denumirea de confederaţie, ignorînd faptul că începînd cu
anul 1848 devine federaţie.
30
 Confederaţia este o asociaţie nestabilă de state. Experienţa
mondială cunoaşte diferite exemple ce ilustrează soarta statelor asociate
în confederaţie: au fost cazuri cînd acestea s-au destrămat (de exemplu,
Austro-Ungaria), se cunosc cazuri cînd confederaţiile nu numai că s -au
dezvoltat cu succes, dar au şi evoluat prin stabilirea unor relaţii mai
strînse (S.U.A., Elveţia).
3. Regimul politic include ansamblul metodelor şi mijloacelor de
conducere a societăţii, ansamblu care vizează atît raporturile dintre stat
şi individ, cît şi modul în care statul concret asigură şi garantează
drepturile subiective.
Din punct de vedere al regimului politic se disting două categorii
de state: state cu regimuri politice democratice şi state cu regimuri
politice autocratice (totalitare).
Democraţia reprezintă, aşa cum spune şi numele ei, acea formă de
guvernare politică în care puterea aparţine poporului. Desigur ea poate
să aparţină poporului sau majorităţii poporului şi el o poate exercita fie
direct, fie prin reprezentanţi. De altfel, democraţia este definită şi ca o
guvernare a poporului, prin popor şi pentru popor. Democraţia şi
regimul democratic se caracterizează prin anumite trăsături esenţiale şi
anume, pun pluralism, adică prin existenţa mai multor partide cu
programe proprii care concurează la exercitarea puterii, la exerciţiul
puterii.
Democraţia se bazează pe alegeri, prin scrutin universal, în
desemnarea reprezentanţilor poporului pentru organizarea puterii. într -o
democraţie se manifestă principiul majorităţii, ceea ce înseamnă că
deciziile, hotărîrile se adoptă pe baza votului majorităţii. De asemenea,
regimul democratic se caracterizează prin libertatea şi recunoaşterea
opoziţiei. Deci, pentru existenţa unei democraţii este necesar să se
recunoască libertatea diferitelor opinii, programe politice şi
posibilitatea alternanţei la putere a unui partid cu alt partid (sau alte
partide) din opoziţie care poate deveni partid de guvernămînt. Aceasta
31
presupune libertatea de contestare, de critică a politicii de guvernare şi
de propunere a unui program alternativ.
Democraţia şi regimul democratic presupun existenţa în societate
a drepturilor omului, adică cetăţenii trebuie să se bucure, să li se
garanteze drepturile şi libertăţile fundamentale, astfel cum ele sînt şi
trebuie să fie înscrise în legea fundamentală, în Constituţie. Desigur că
toate aceste caracteristici trebuie înţelese şi în sensul că statul şi
puterea sînt puse în slujba cetăţenilor, a persoanei, a individului, a
omului. Statul şi organele sale ca agenţi ai puterii sînt subordonaţi
intereselor individului, situaţie opusă concepţiei statului atotputernic,
oprimator, dominator.
Democraţia poate să fie directă sau reprezentativă.
Democraţia directă presupune participarea directă a cetăţenilor la
conducere, la adoptarea deciziilor.
Democraţia reprezentativă presupune alegerea de către cetăţeni a
organelor reprezentative prin intermediul cărora se exprimă voinţa şi
interesele poporului, alegeri care se realizează prin vot. Desigur că
evoluţia votului cunoaşte şi are o istorie proprie, votul nu a fost de la
început un vot universal, dar a devenit în societatea contemporană
democratică, universal, egal, direct şi secret.
Datorită caracteristicilor statelor, la baza cărora stau societăţile
destul de numeroase ca populaţie, pe teritorii destul de extinse, ceea ce
s-a generalizat a fost democraţia reprezentativă. Democraţia directă este
o formă mai rară, chiar foarte rară, ea astăzi se întîlneşte în unele
cantoane din Elveţia, unde într-adevăr sînt organizate adunări populare
ale întregii populaţii din cantonul respectiv, o dată sau de mai multe ori
pe an, într-o anumită localitate, şi unde sînt discutate şi aprobate unele
hotărîri, legi ale cantonului respectiv.
Regimul autocratic se caracterizează prin inexistenţa atît a
condiţiilor juridice formale, cît şi a condiţiilor reale pentru manifestarea
voinţei poporului. Poporul nu are nici o posibilitate să determine sau să
32
influenţeze politica internă şi externă a statului.
La asemenea regimuri în care predomină sau sînt chiar exclusive
metodele nedemocratice se atribuie despotismul oriental în statele
Orientului antic, regimurile autocratice de tiranie sau dictatură,
regimurile rasiale, fasciste, semifasciste.

33
 CAPITOLUL 3. ESENŢA DREPTULUI

§1. Conceptul dreptului

Cuvîntul "drept" provine din latinescul "directus", ceea ce în traducere
înseamnă drept — orizontal sau vertical, de-a dreptul, direct, linie dreaptă. În
viaţa de toate zilele cuvîntul drept este folosit în mai multe sensuri şi anume;
a) dreptul - o categorie de norme sociale ce reglementează anumite domenii de
activitate socială, domenii care, de regulă, prezintă un interes sporit pentru
societate;
b) dreptul - un sistem de reguli de conduită generală şi obligatorii garantate, în
caz de necesitate, de către stat;
c) dreptul - posibilitatea recunoscută a unei persoane de a pretinde ceva de la o
alta persoană;
d) dreptul - ştiinţă, adică dreptul ca o totalitate de cunoştinţe despre viaţa ju-
ridică a societăţii, luată în complexitatea ei;
e) dreptul - sistem juridic, adică un ansamblu al fenomenelor avînd acest
caracter, incluzînd în cadrul acestuia: conştiinţa juridică, normele juridice,
raporturile juridice şi formele instituţionale cu caracter juridic;
f) dreptul - arta binelui şi a echităţii. Cuvîntul "drept" mai este folosit şi în
calitate de adjectiv, pentru a face unele aprecieri de natură morală (de exemplu,
om „drept, acţiune dreaptă, pedeapsă dreaptă etc.).
În limbajul juridic noţiunea de drept este folosită în două sensuri: drept
obiectiv (pozitiv) şi drept subiectiv. între cele două sensuri există o legătură
indisolubilă, legătură care constă în faptul că drepturile subiective există şi se pot
exercita numai în măsura în care sînt recunoscute de dreptul obiectiv. Cu alte
cuvinte, dreptul obiectiv (pozitiv) se înfăţişează ca fiind totalitatea normelor
juridice ce activează într-un stat, în timp ce dreptul subiectiv este legat de
titularul lui.
Fiecare membru al societăţii ştie în mod aproximativ ce este dreptul. Dar
definiţia precisă a noţiunii dreptului prezintă greutăţi destul de mari. "Şi astăzi
juriştii mai caută o definiţie a noţiunii dreptului", spunea Immanuel Kant (1724-
34
1804). Şi nu încape nici o îndoială că aceste cuvinte şi-au păstrat actualitatea
pînă în prezent.
Conceptul dreptului a constituit un motiv al nenumăratelor preocupări ale
gînditorilor din diferite epoci istorice. Observînd diferitele concepţii şi definiţii
expuse pe parcursul mai multor ani, putem constata că într-o definiţie, de regulă,
se regăsesc următoarele elemente:
- constatarea trăsăturilor specifice ale dreptului, trăsături care permit a
indiferenţa dreptul de alte fenomene sociale;
- enumerarea elementelor dreptului;
- dreptul constă dintr-un ansamblu de reguli de conduită;
- regulile de conduită din care este format dreptul sînt generate şi garantate de
către stat;
- regulile de conduită care formează dreptul sînt reguli generale, impersonale,
obligatorii;
- scopul regulilor de conduită din care este format dreptul este de a disciplina
comportarea membrilor societăţii.
Din cele expuse, reiese că dreptul poate fi definit ca un ansamblu de reguli
de conduită generală şi obligatorie, adoptate (sancţionate) şi garantate de stat,
reguli al căror scop îl constituie organizarea şi disciplinarea activităţii sociale.
Destul de frecvent dreptul este definit ca o voinţă a guvernanţilor ridicată
la rang de legi, voinţa al cărei conţinut este determinat de condiţiile de existenţă
socială.
O asemenea definiţie, în principiu, poate fi acceptată, ţinîndu-se cont de
anumite probleme. Dreptul, într-adevăr reprezintă o voinţă a celor ce
guvernează. Dar rolul "voinţei guvernaţilor" nu trebuie omis. Guvernanţii nu pot
să nu ţină cont şi de voinţa membrilor societăţii, adică a populaţiei.
Este adevărat şi faptul că dreptul reflectă realitatea. Realitatea nu poate să
nu-şi lase amprentele asupra conţinutului dreptului, în acelaşi timp, însă, ar fi o
greşeală dacă dreptul ar fi considerat doar ca un element al suprastructurii
sociale, element care în ultima instanţă este o fotografie oarbă a realităţii.
Dreptul se dezvoltă împreună cu realitatea, dar el însuşi tot apare ca o realitate şi
35
influenţează direct asupra realităţii. Realitatea are nevoie de o aşezare juridică
corespunzătoare9.
În acest context se evidenţiază necesitatea analizei încă a unor definiţii:
Profesorul Dan Ciobanu remarcă că, dreptul este o totalitate de norme de
conduită în societate, care au fost edictate sau sancţionate de stat şi a căror
respectare este asigurată, în ultima instanţă, prin forţa de constrîngere a
statului.
Doctrinarul Anita Nachitz spune că, dreptul este „... un complex de reguli
de conduită, avînd menirea sa, pe calea unor dispoziţii generale referitoare la
raporturile generale tipice, să reglementeze, într-un anumit scop conduita-
previzibilă a oamenilor, cel puţin cît priveşte cadrul ei (căci altfel regula n-ar
avea sens)".
Juristul H.Berman evidenţiază că, Dreptul este unul din cele mai profunde
concerne ale civilizaţiei omului, pentru că el oferă protecţia contra tiraniei şi
anarhiei, este unul din instrumentele principale ale societăţii pentru conservarea
libertăţii şi ordinii, împotriva amestecului arbitrar în interesele individuale.
Luînd în consideraţie cele expuse, stabilim că dreptul reprezintă
totalitatea normelor juridice, generale şi impersonale, strict determinate şi
obligatorii, stabilite sau sancţionate de către stat ce reglementează cele mai
importante relaţii din societate, reprezentînd voinţa întregului popor, a căror
aplicare şi respectare este garantată de către stat, fiind impusă, la nevoie, prin
forţa coercitivă a statului.

§2. Funcţiile dreptului

Termenul funcţie vine de la latinescul "fonctio" care se traduce prin
"muncă", "deprindere", "îndeplinire". La acest termen în ultimul timp se
apelează tot mai frecvent, deoarece este imposibil a caracteriza vreun fenomen
social la justa lui valoare, dacă nu vom înţelege cum fenomenul respectiv
activează, lucrează, funcţionează. Funcţiile permit caracteristica mai amplă a
esenţei şi destinaţiei fenomenului. Problema funcţiilor dreptului este o problemă
9
B.Negru, Teoria generală a dreptului, p. 37-40, în: Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova, Chişinău: Editura
Cartier, 1997
36
relativ nouă cercetată în doctrina juridică, deoarece ani în şir problemei în cauză
nu i-a fost acordată atenţia respectivă, considerîndu-se că dreptului îi revin
aceleaşi funcţii ca şi statului.
O asemenea interpretare însă nu s-a încununat de succes. Deşi statul şi
dreptul sînt indisolubil legate între ele, aceasta încă nu înseamnă că ceea ce ri
caracteristic statului în mod automat poate fi atribuit dreptului şi invers. Fiecărei
din ele îi sînt specifice anumite caracteristici şi trăsături.
Din aceste considerente în teoria occidentală a dreptului conceptul de funcţie
este utilizat în cercetările şi analizele funcţionale ale dreptului.
Dreptul are ca scop disciplinizarea societăţii umane. La baza acestui scop
se află o serie de funcţii. In literatura de specialitate pot fi întîlnite mai multe
definiţii ale funcţiilor dreptului:
a) Funcţiile dreptului sînt acele direcţii (orientări) fundamentale ale acţiunii
mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului
(ramurile, instituţiile, normele dreptului), precum şi instanţele sociale special
abilitate cu atribuţii în domeniul realizării dreptului10.
b) Funcţia dreptului este categoria ce serveşte la determinarea rolului activ şi
multilateral al dreptului în viaţa şi activitatea societăţii, din punct de vedere al
destinaţiei principale a dreptului.
La funcţiile principale ale dreptului se atribuie următoarele:
1. Funcţia de instituţionalizare juridică a organizării social-politice.
2. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale
societăţii.
3. Funcţia de conducere a societăţii.
4. Funcţia normativă.
5. Funcţia informativă.
6. Funcţia educativă.
Funcţia de instituţionalizare a organizării social-politice se manifestă prin
faptul că dreptul, prin normele sale, reglementează organizarea autorităţilor
publice ale statului, atribuţiile lor, coraportul autorităţilor publice, modalitatea de

10
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, pag. 80
37
exercitare a celor trei puteri dintr-un stat: puterilor legislativă, executivă şi
judecătorească.
Funcţia de conservare, apărare şi garantare a valorilor fundamentale ale
societăţii îşi găsesc expresie prin următoarele:
- cu ajutorul normelor juridice ce asigură regimul constituţional, ordinea
legală etc.;
- dreptul apără colectivitatea umană, precum şi pe fiecare membru al
colectivităţii, el asigură buna funcţionare a colectivităţii, neadmiţînd
dezorganizare în societate.
Funcţia de conducere a societăţii. Dreptul este cel mai important
instrument de realizare a conducerii sociale, a scopurilor social-politice pe care
societatea şi le propune. Reglementînd cu ajutorul normelor juridice cele mai
importante domenii de activitate socială, în drept îşi găsesc expresie scopurile pe
care societatea şi le propune la acea sau altă etapă, problemele cu care ea se
confruntă.
Funcţia normativă a dreptului derivă din necesitatea subordonării
acţiunilor individuale faţă de conduita tip prescrisă prin normele juridice.
Stabilind prin normele juridice modalitatea de comportare a organelor statului,
organizaţiilor obşteşti, a cetăţenilor statul, în acelaşi timp, verifică în ce măsură
acest compartiment prescris se realizează în practică. E foarte important ca
normativitatea juridică să fie completată cu normativitatea socială.
Funcţia informativă. Reflectînd realitatea, în normele juridice se
acumulează cunoştinţe despre viaţa multilaterală a societăţii, despre problemele
stringente ale societăţii. Dreptul concentrează în sine schimbările ce au loc în
societate. Generalizînd normele juridice în vigoare putem face concluzii pentru a
aprecia principiale orînduirii sociale şi de stat, structura politică a societăţii,
caracterul relaţiilor economice, nivelul de democratizare a societăţii etc. Ca
urmare, din normele juridice putem culege o informaţie amplă despre societatea
respectivă la acea sau altă etapă de dezvoltare.
Funcţia educativă. Adoptînd norme juridice, statul asigură cadrul
organizatoric necesar activităţii spirituale şi pune la dispoziţia oamenilor o serie
38
de mijloace culturale şi spirituale prin intermediul cărora se realizează educaţia.
Dreptul, prin normele sale, ocroteşte valorile spirituale şi culturale care sînt
legate nemijlocit de funcţionarea normală a mecanismelor sociale. El stabileşte
normele convieţuirii sociale, orientîndu-i pe oameni ca aceste norme să devină
dominante. Chiar şi în cazul aplicării sancţiunilor, scopul urmărit este de a
preveni în viitor abateri de la normele juridice, de a educa şi reeduca persoanele.

39
 CAPITOLUL 4. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL
AFACERILOR

§1. Apariţia şi dezvoltarea dreptului afacerilor

Denumirea modernă a dreptului comercial este dreptul afacerilor.
Pentru a studia evoluţia dreptului afacerilor, este necesar de apelat la
istoria dezvoltării dreptului privat, inclusiv şi a dreptului comercial.
Adoptarea Codului comercial francez din 1807 a divizat dreptul
privat în drept civil şi drept comercial (mai devreme în 1804 este adoptat
Codul civil francez). S-a creat o situaţie cînd raporturile juridice
patrimoniale erau reglementate concomitent de două culegeri de legi
diferite. În asemenea situaţie se spune apariţia aşa numitului "dualismul
dreptului privat" 11.
Dreptul civil este o ramură a dreptului care reglementează
raporturile juridice patrimoniale şi cele personale nepatrimoniale dintre
persoanele private (fizice şi juridice).
Dreptul comercial este considerat o ramură a dreptului care
reglementează raporturile juridice dintre persoanele fizice şi persoanele
juridice, ce apar ca rezultat al activităţii comerciale (de antreprenoriat,
economice).
Dreptul afacerilor trebui să fie tratată ca o ramură succesoare a
dreptului comercial, iar istoria dreptului comercial ne interes ează mai
mult decît istoria dreptului civil ca atare.
Istoria dreptului comercial cunoaşte trei perioade de dezvoltare:
1. perioada veche;
2. perioada evului mediu;
3. perioada contemporană.
1. Perioada veche (antică). La o anumită etapă de dezvoltare a
omenirii în societate s-au produs anumite schimbări, care au condus la
cunoscutele diviziuni ale muncii. Efectul pozitiv al acestor diviziuni l -au
11
Nicolae Roşca, Sergiu Baieş, Dreptul Afacerilor, Editura Cartier, 1997
40
constituit creşterea productivităţii muncii şi apariţia unor surplusuri de
producţie. Aceste surplusuri, indiferent de faptul cine le însuşea (indivizii
sau colectivul) erau schimbate pe alte obiecte sau produse, satisfăcînd,
astfel, mai multe necesităţi. Schimbul a fost prima operaţiune de comerţ
apărută în antichitate şi utilizată pînă în prezent.
Savanţii afirmă că cele mai vechi reglementări juridice ale
comerţului au fost stabilite încă în străvechiul Babilon. Cea mai veche
operă legislativă, cunoscută sub denumirea de "Codul lui Hammurapi"
(Hammurapi - rege al Babilonului care a domnit în anii 1792-1749 î.e.n.)
conţinea dispoziţii referitoare la cîrciumi, negustori, auxiliarii lor etc.
Codul cuprindea reglementări detaliate a contractelor de locaţiune, de
comision, de împrumut. Alte surse indică că în legătură cu intensifi carea
comerţului pe malul Mării Mediterane în sec.VII î.e.n. grecii de asemenea
au instituit anumite reguli specifice negustorilor. Situaţie apărută în urma
extinderii statelor (oraşelor) greceşti în bazinul Mării Mediterane şi Mării
Negre, necesitatea schimbului comercial între acestea. Aceste reguli
priveau operaţiunile financiare, asigurarea, comerţul maritim etc.
In dreptul roman existau norme ce reglementau şi raporturile
comerciale. Distincţia între "jus civile" şi "jus gentium" prefigurează
distincţia dintre dreptul civil şi dreptul comercial. Dreptul ginţilor era
aplicat în raporturile dintre cetăţeni şi străini şi s -a format ca urmare a
extinderii relaţiilor romanilor cu străinii, în condiţiile producţiei de
mărfuri şi a vieţii comerciale, fără precedent. Printre cele mai cunoscute
norme juridice aplicabile activităţii comerciale din dreptul roman am numi
exercitarea comerţului prin reprezentanţi (actio institoria şi actio
exercitoria), reguli privind împrumutul, avarii, răspunderea armatorului
etc.
2. Perioada evului mediu. Reglementarea juridică a comerţului în
perioada evului mediu este legată de apariţia corporaţiilor (universitas).
Universitas erau organizaţii colective formate de comercianţi şi meseriaşi.
Comercianţii şi meseriaşii dintr-o ramură intrau într-o corporaţie.
41
Corporaţiile era administrată de un consul asistat de consilieri. Consulii
emiteau norme interne bazate pe obiceiuri (cutumă), care serveau la
soluţionarea litigiilor apărute între membrii corporaţiei. De astfel, aceste
norme interne constituiau soluţiile efectiv aplicate la rezolvarea unor
litigii, care ulterior erau aplicate şi în alte cauze asemănătoare. Hotărîrile
consulilor au servit un bun temei pentru apariţia dreptului negustorilor
(jus mercatorum). Hotărîrile mai importante ale consulilor erau adunate în
culegeri numite statute. Sînt cunoscute statutele din Pisa (1305), Roma
(1317), Verona (1318), Bergamo (1457), Bologna (1509) etc. Normele
statutelor oraşelor italiene aşa au şi rămas ca dreptul oraşelor -cetăţi.
Ideile, obiceiurile, termenii dreptului negustorilor italieni au pătruns şi în
alte state, fiind acceptate uneori chiar în dauna propriilor obiceiuri.
Din perioada evului mediu s-au păstrat "monumente" ale
obiceiurilor negustoreşti, îndeosebi obiceiuri maritime. Printre astfel de
monumente sînt culegerea "Consulat de la Mer" utilizată de comercianţi în
Marea Mediterană, în secolul XIV, culegerea "Roles d'Oleran" utilizată în
Oceanul Atlantic atît de corăbiile comercianţilor francezi, cît şi englezi. In
nordul Europei (Marea Baltică) se aplica codificaţia "Regles de Wisby". O
culegere întocmită reuşit era aplicată de negustorii din alte ţări, iar ca ei
să atragă atenţia la provenienţa acesteia, uneori chiar contrar obiceiurilor
naţionale, normelor dreptului feudal şi a dreptului canonic.
3. Perioada contemporană. Perioada contemporană de dezvoltare a
dreptului comercial se caracterizează prin înlocuirea dreptului cutumiar cu
dreptul scris.
Ca exemplu în Franţa, unde asupra unificării obiceiurilor existente
în acea perioadă a lucrat Jean-Baptiste Colbert, ministru de finanţe al
regelui Franţei Ludovig XIV (Louis XIV), care a elaborat două ordonanţe
comerciale. În 1673 a fost pusă în aplicare Ordonanţa privind comerţul
terestru, iar în 1681 a fost adoptată Ordonanţa privind comerţul maritim.
Prin aceasta, pentru prima dată s-a efectuat o reglementare unică pe
teritoriul Franţei, la care erau supuşi toţi cei care se ocupau cu comerţul.
42
 Cele două ordonanţe au stat la baza elaborării Codului comercial
francez din 1807, pus în aplicare la 1 ianuarie 1808. In Codul comercial
au fost incluse şi unele instituţii juridice din Codul civil francez (adoptat
în anul 1804). Cu adoptarea Codului comercial a şi fost recunoscută
dualitatea dreptului privat. Această dualitate a fost recunoscuta ulterior
într-un şir de state: România, Germania. Spania, Belgia, Italia etc.
În privinţa Italiei, Codul comercial francez a fost aplicat ca lege
internă începînd cu anul 1808. În 1882 a fost elaborat şi adoptat Codul
comercial italian, completat cu noile realizări din doctrina germană,
belgiană, franceză.
În Germania Codul comercial a fost adoptat în anul 1861. Acesta a
funcţionat pînă în 1900, cînd au fost puse în aplicare Codul civil şi un nou
Cod comercial. Codul comercial german, spre deosebire de cel francez,
are la bază sistemul subiectiv de determinare a obiectului dreptului
comercial. În sistemul subiectiv normele dreptului comercial constituie un
drept profesional şi se aplică numai comercianţilor, indiferent de
caracterul genurilor de activitate practicate.
Pe teritoriul actualei Republici Moldova au existat reglementări
juridice ale relaţiilor economice. Pînă la Unirea din 1918 se aplicau actele
normative ale Imperiului Rus. După 1 decembrie 1918 Codul comercial
român din 1887 a fost extins şi pe teritoriul Basarabiei prin Decret-lege,
care a funcţionat pînă în 1944.
După cel de-al doilea război mondial în republică, ca şi în toate ţările cu
regim comunist, a funcţionat economia planificată. După declararea
independenţei, la 27 august 1991 în Republica Moldova au fost adoptate
un şir de acte normative, care au menirea să reinstaureze relaţiile
economiei de piaţă.

§2. Dreptul afacerilor şi locul lui în sistemul dreptului

Întrucît dreptul este o categorie socială care, urmînd firul evoluţiei,
reflectă nivelul dezvoltării economice, sociale, politice, culturale şi de altă
43
natură a societăţii, transformările ce se produc în viaţa economică şi
socială duc la transformări respective ale sistemului de drept.
După părerea unor doctrinari dreptul afacerilor reprezintă o
instituţie a dreptului civil, tratînd-o numai ca disciplină de studiu. Alţii
consideră că dreptul afacerilor şi dreptul comercial (ce s-a delimitat de
dreptul civil pentru a răspunde unor cerinţe practice) sînt sinonime
absolute, iar folosirea noţiunii de „drept al afacerilor" este o simplă
adaptare a terminologiei la un fenomen la modă şi acceptarea unor termeni
mai atrăgători. În conformitate cu alte păreri dreptul afacerilor este tratat
ca o ramură independentă şi integră de drept.
Potrivit opiniilor dominante, dreptul afacerilor are un domeniu mai
întins decît dreptul comercial, cuprinzînd şi aspecte de drept public
(intervenţia statului în economie), de drept fiscal, de drept al muncii, de
drept civil (protecţia consumatorilor), întrucît problemele care le ridică
astăzi gestiunea întreprinderilor sînt tot mai complexe.
Fiind analizate aceste opinii se deduc nişte tendinţe comune de
abordare şi anume:
a) de elaborare şi adoptare a normelor juridice ce reglementează
activitatea întreprinzătorilor;
b) normele ce reglementează activitatea întreprinzătorilor sînt
compartimentate în sfere de reglementare specifice;
c) aceste reglementări asigură dezvoltarea activităţii de între-
prinzător, creînd condiţiile juridice necesare pentru iniţierea şi practicarea
cu succes a unei afaceri, de a apăra atît drepturile particulare ale între -
prinzătorilor, precum şi interesele publice ale statului şi a societăţii în
întregime.
Deci, folosirea terminologiei diferită este determinată de condiţiile
de dezvoltare şi tradiţiile istorice al unui sau altui stat.
La o analiză mai profundă a sistemului de drept al Republicii
Moldova se evidenţiază multe puncte de tangenţă cu legislativ a ţărilor
post-sovietice.
44
 În privinţa evoluţiei dreptului afacerilor în Republica Moldova,
putem evidenţia două perioade 12:
1. de la 1991 pînă la intrarea în vigoare a Codului civil adoptat la 6
iunie 2002. Potrivit Codului civil al RSSM din 1964, cetăţenii nu puteau
deţine în proprietate mijloace de producţie, iar averea personală nu putea
fi utilizată pentru a se obţine profit. Ca de exemplu cităm art.102 alin.4
din codul menţionat care stipula: ”…bunurile proprietate personală a
cetăţenilor nu trebuie să servească pentru obţinerea de venituri
neprovenite din muncă”, adică venitul obţinu8t din utilizarea eficientă a
bunurilor personale (ex. chiria, arenda etc.) se califica de autorităţi ca
venit neprovenit din muncă, o asemenea activitate fiind considerată
infracţiune (speculaţia) şi sancţionată destul de dur de legea penală.
La 22 ianuarie 1991 prin Legea nr.459, Organul legislativ al RSSM
a restabilit proprietatea privată şi a permis cetăţenilor să deţină în
proprietate ”…loturi de pămînt…, mijloace de producţie pentru
înfăptuirea activităţii economice, producţia şi veniturile obţinute, precum
şi alte bunuri cu destinaţie de consum şi de producţie”. Această
reabilitare a proprietăţii private, a dus la descătuşarea iniţiativei private.
Astfel, legiuitorul, prelungind logic liberalizarea economiei, a adoptat la 3
ianuarie 1992 Legea nr. 845 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi,
prin care a legalizat activitatea de întreprinzător şi a permis constituirea
de persoane juridice de drept privat cu scop lucrativ. Prezenta lege a servit
ca un fundament pentru trecerea de la economia planificată la economie
de piaţă şi ca bază dreptului afacerilor, deoarece a dat definiţie de
activităţi de întreprinzător, a stabilit subiectele cu drept de a desfăşura o
astfel de activitate (întreprinzătorii), a reglementat modul de constituire,
reorganizare şi lichidare a acestor subiecte.
Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, fiind în esenţă un
mic cod comercial, a apărut în sistemul de drept al statului ca o lege de
sine stătătoare, avînd în conţinutul său dispoziţii generale dezvoltate mai

12
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală‖, Chişinău, p.11
45
apoi şi în alte acte legislative, şi anume în legile cu privire: la societăţile
pe acţiuni, la cooperaţie, la investiţiile străine, la întreprinderea de stat, la
faliment, la patenta de întreprinzător etc. Toate aceste norme juri dice
privite în ansamblu, formau o nouă ramură de drept în Republica Moldova
sub denumirea de dreptul afacerilor.
2. din 6 iunie 2002, de la adoptarea Codului civil al RM – prezent.
Din start, membrii comisiei de elaborare a Codului civil al RM şi-au pus
problema reglementării distinctive, într-o lege separată, a relaţiilor dintre
persoanele care desfăşoară activitatea de întreprinzător sau în prevederi
încorporate Codul civil. Majoritatea membrilor comisiei s -au pronunţat
pentru o reglementare unitară, argumentînd că elaborarea unui Cod
comercial separat de Codul civil ţine de trecut. Parlamentul a susţinut
ideile comisiei de lucru, păstrînd structura propusă.
Codul civil al RM, reglementează relaţiile aferente activităţii de
întreprinzător, precum şi statutul juridic al persoanelor care îşi propune să
desfăşoare activitatea de întreprinzător. Faptul aceste rezidă din
prevederile art.2 alin.4 Cod civil, potrivit căruia legislaţia civilă
reglementează raporturile dintre persoanele fizice şi juridice …cele care
practică, precum şi cele care nu practică activitatea de întreprinzător.
Această relatare, însă, nu privează evoluţia dreptului afacerilor într-o
ramură distinctă de drept, deoarece în activitatea de întreprinzător există o
mulţime de probleme şi nuanţe specifice care solicită reglementarea
juridică deosebită, de aceea normele referitoare la această activitate sînt
incluse nu numai în codul civil, dar şi în alte legi speciale,
complementare, ceea ce şi s-a întîmplat după adoptarea Codului civil al
RM (au fost adoptate: Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată
nr.135-XVI din 14.06.2007; Legea cu privire la înregistrarea de stat a
persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali nr.220-XVI din
19.10.2007 etc.).
După cum am observat, în baza celor relatate, că trecerea Republicii
Moldova, de la o economie centralizată la economia de piaţă a creat
46
condiţii favorabile pentru desfăşurarea activităţii de întreprinzător, ceea ce
a dictat şi o reglementare juridică a raporturilor sociale din cadrul acestei
activităţi adecvată noilor condiţii. Reformele sociale şi economice iniţiate
şi promovate pe parcursul ultimilor ani, în aceste state, dau rezultate, atît
pozitive cît şi negative, diferite.
De aceea şi ansamblul normelor juridice ce reglementează
activitatea agenţilor economici, în esenţă ce constituie conţinutul dreptului
afacerilor, reflectînd specificul dreptului naţional al ţărilor post -sovietice,
într-o anumită măsură sînt asemănătoare.
Dreptul afacerilor poate fi definit ca o ramură de drept ce cuprinde
ansamblul de norme juridice ce reglementează relaţiile sociale
patrimoniale şi personal nepatrimoniale, modalităţile de constituire,
funcţionare şi încetare a activităţii de întreprinzător, raporturi ce apar
în legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător, inclusiv
raporturile de intervenţie a organelor administraţiei publice.
Datorită caracterului complex a relaţiilor sociale reglementate,
dreptul afacerilor este privit ca drept interdisciplinar.

§3. Obiectul şi metoda dreptului afacerilor

Criteriile definitorii ale împărţirii dreptului pe ramuri sînt obiectul
reglementării juridice şi metoda reglementării juridice. Obiectul
reglementării juridice reprezintă un grup de raporturi sociale calitativ
omogene, dintr-un anumit domeniu sau sector de activitate, raporturi
reglementate de normele juridice.
Obiectul dreptului afacerilor este determinat de raporturile juridice
reglementate de normele acestei ramuri. Afacerea poate fi definită ca un
raport dintre doi oameni care tratează pentru a-şi impune unul altuia
interese morale sau materiale.
Ea poate să aparţină unui singur întreprinzător care îşi asumă
întregul risc sau mai multor persoane asociate care se înţeleg să împartă
într-un anumit mod drepturile şi obligaţiile. Dicţionarul limbii române
47
tratează noţiunea de "afacere" ca "o îndeletnicire, o activitate comercială,
industrială sau financiară bazată, cel puţin în parte, pe capital privat (1); o
acţiune din care rezultă un profit (2) o tranzacţie economică, avînd o
finalitate financiară extrem de bine definită - profitul (3)" 13.
O afacere poate fi lansată şi gestionată cu succes de către o persoană
care are spirit inovator, perseverenţă, încredere în sine, insistenţă, tend inţă
spre risc, responsabilitate - om de afaceri, întreprinzător.
Afacere (business), sau sinonimul ei - activitate de întreprinzător,
este orice activitate economică, cu excepţia muncii efectuate în baza
contractului (acordului) de muncă, desfăşurată în conformitate cu
legislaţia de către o persoană, avînd drept scop obţinerea venitului, sau, în
urma desfăşurării căreia, indiferent de scopul activităţii, se obţine venit.
Prin urmare, raporturile juridice la care participă întreprinzătorii în
procesul activităţii economice şi în rezultatul cărora aceştia obţin un venit
sistematic constituie obiectul dreptului afacerilor. în majoritatea lor,
raporturile juridice la care participă întreprinzătorii în cadrul activităţii
economice rezultă din contracte şi sînt reglementate de norme ale
dreptului civil, iar participanţii la aceste raporturi se află pe poziţie de
egalitate (raporturi pe orizontală).
Natura afacerilor este determinată şi se exprimă prin domeniile de
activitate economică. Fiecare domeniu al activităţii economice reprezintă
un gen de activitate umană ce se formează şi evoluează în raport de
nevoile existente şi de posibilităţile de utilizare eficientă a factorilor de
producţie. Astfel, se pot distinge activităţi de producţie, activităţi
comerciale, financiare, de asigurări, de investiţii, de transport şi
telecomunicaţii, de consultanţă, de intermediere etc. Separarea activităţii
agenţilor economici pe domenii distincte, de sine stătătoare, dar
interdependente, formează diviziunea muncii.
Activitatea de întreprinzător în Republica Moldova poate fi
practicată de către persoane fizice cît şi de persoane juridice de drept

13
Mic dicţionar al limbii române, Editura DEMIURG, Bucureşti, 1993, p. 22.
48
privat şi de drept public. Pentru ca persoanele fizice şi juridice să poată
desfăşura activitate de întreprinzător ele trebuie să aibă calitatea de
subiect de drept al afacerilor (agent economic), adică trebuie să se
organizeze, în conformitate cu legislaţia, într-un anumit mod:
a) să se înregistreze în calitate de întreprinzător individual ce va activa
în baza patentei de întreprinzător;
b) să fondeze, după caz, o întreprindere individuală, o societate
comercială, o cooperativă etc.
In funcţie de genul principal de activitate societăţile comerciale pot
activa ca întreprinderi industriale, de construcţii, de transport, comer ciale
etc., ca instituţii bancare, fonduri de investiţii, companii de asigurări,
burse de valori, burse de mărfuri etc. Acţiunile pe care trebuie să le între -
prindă persoanele fizice şi cele juridice în vederea organizării şi dobîndirii
calităţii de agent economic, precum şi cele legate de încetarea acestei
calităţi sînt prevăzute de lege.
Raporturile juridice stabilite în legătură cu organizarea activităţii de
întreprinzător (raporturi interne) sînt reglementate, cu unele excepţii, de
norme juridice ce se conţin în acte normative interne - acte de constituire
(contract de constituire, decizie de fondare, declaraţia de constituire,
statut), regulamente de activitate, hotărîri ale organelor de conducere
competente, contracte individuale de muncă etc.
Deci, relaţiile sociale la care participă întreprinzătorii în procesul şi
în legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător au un caracter
destul de complicat şi sînt determinate de complexitatea aspectelor unei
afaceri: înregistrarea de stat, formarea capitalului social, creditarea,
licenţierea, angajarea personalului, marketingul şi promovarea produselor
pe piaţă, impozitarea, importul şi exportul etc. De aceea şi ansamblul nor -
melor juridice care reglementează aceste relaţii este destul de vast.
Prin metoda reglementării juridice se înţelege totalitatea de
procedee de înrîurire a dreptului asupra participanţilor la relaţiile sociale,
consfinţite prin lege. De regulă, fiecare ramură le drept presupune
49
existenţa unor metode specifice de reglementare a comportamentul ui
subiecţilor de drept. La determinarea metodei de reglementare juridică a
relaţiilor sociale se cere a lua în considerare mai multe componente:
- modul în care sînt stabilite drepturile şi obligaţiile subiectelor le
drept;
- gradul de determinare a drepturilor stabilite şi al libertăţii de
acţiune i subiectelor;
- alegerea faptelor juridice considerate ilegale;
- caracterul situaţiei juridice a părţilor raportului juridic,
repartizarea drepturilor şi obligaţiilor titre subiecţi;
- căile şi metodele de asigurare a drepturilor subiective.
Caracterul complex al obiectului dreptului afacerilor presupune
aplicarea mai multor procedee de înrîurire asupra comportamentului
participanţilor, specifice activităţii de întreprinzător. Astfel, în unele
cazuri legea prevede drept izvor de apariţie a drepturilor şi obligaţiilor
întreprinzătorilor contractul încheiat de către întreprinzător, în alte cazuri
- actul emis în limitele competenţei de autorităţile publice (de exemplu,
dispoziţia executorie a Agenţiei Naţionale pentru Protecţia Concurenţei),
în al treilea rînd drepturile şi obligaţiile reies direct din conţinutul legii
(obligativitatea înregistrării de stat).
Prin urmare, normele dreptului afacerilor pot fi norme dispozitive
(nici nu obligă, nici nu interzic o acţiune), pot avea caracter de
recomandare, pot avea un caracter imperativ.
Subiectele raporturilor juridice de drept al afacerilor se pot afla pe
poziţii de egalitate (raporturi pe orizontală) între întreprinzători, între -
prinzător şi furnizori sau consumatori ori pe poziţie de subordonare
(raporturi pe verticală) între întreprinzători şi stat, autorităţile
administraţiei publice centrale şi locale.
Pentru apărarea drepturilor şi intereselor agenţilor economici
legislaţia prevede diferite metode şi mecanisme de realizare. Pentru
neexecutarea obligaţiunilor antreprenorii, persoanele cu funcţii de
50
răspundere, autorităţile administraţiei publice sînt sancţionate, după caz,
penal, administrativ, material, disciplinar. Prin urmare, în dreptul
afacerilor sînt aplicabile mai multe metode (regimuri juridice) de
reglementare juridică: metoda dispoziţiilor (prescripţiilor) obligatorii;
metoda voinţei autonome a părţilor (metoda acordului liber); metoda
recomandărilor etc.

§4. Principiile dreptului afacerilor

Cuvîntul "principiu" provine din latinescul "principium" şi înseamnă
început, obîrşie, element fundamental. În domeniul logicii principiile au un sens
imperativ, indicînd cum trebuie să gîndim pentru a ne apropia de esenţa
obiectului.
Într-un alt context principiile au o semnificaţie practică şi normativă,
indicînd ce trebuie să facem, cum trebuie să procedăm în diferite împrejurări
practice. în acest sens principiile practico-normative au un sens imperativ.
Aceasta însă nu înseamnă că trebuie să reducem principiile la norme.
Prin principii ale dreptului înţelegem atît un fundament al sistemului de
drept, cît şi o modalitate de coordonare a normelor juridice din cadrul sistemului
în jurul unei idei călăuzitoare14. Principiile de drept sînt acele idei conducătoare
ale conţinutului tuturor normelor juridice15.
Principiile fundamentale ale dreptului sînt acele idei diriguitoare care se
degajă, ca urmare a raportului dintre legea fundamentală şi celelalte legi, în
principal, din Constituţie... şi care se găsesc şi va trebui să se găsească în
întregul... sistem de drept16...
Din definiţiile menţionate se evidenţiază următoarele trăsături:
- principiile dreptului diferă de la un sistem naţional la altul. în acelaşi timp însă
anumite principii pot fi caracteristice mai multor sisteme naţionale de drept;
- principiile fundamentale ale dreptului, de regulă, sînt reflectate în Constituţie;
- principiile fundamentale ale dreptului sînt idei diriguitoare, idei de bază şi îşi

14
Gheorghe Boboş, Teoria generală a statului şi dreptului, Bucureşti, 1983, pag. 186
15
Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, pag. 67
16
Ion Dogaru, Elemente de teorie generală a dreptului, Craiova, 1994, pag. 114
51
găsesc reflectare în întreaga legislaţie;
- principiile dreptului se pot înfăţişa fie sub forma unei axiome, fie sub forma
unei deducţii, fie sub forma unei generalizări de fapte experimentale;
- principiile dreptului sînt mobile, stabilitatea lor fiind relativă.
Teoria dreptului diferenţiază trei categorii de principii ale dreptului, care
sînt caracteristice şi ramurii dreptului afacerilor:
a) principii generale;
b) principii interramurale;
c) principii ramurale.
Principiile generale caracterizează întregul sistem de drept, ele
constituind în acelaşi timp trăsăturile unui tip de drept. Ele mai sînt numite şi
constituţionale, deoarece sînt reglementate, de regulă, în Constituţie.
Printre principiile generale ale dreptului, care sînt aplicabile şi
dreptului afacerilor, pot fi menţionate:
- principiul egalităţii în faţa legii, în conformitate cu care întreprinzător
poate fi orice cetăţean al Republicii Moldova, cetăţean străin sau apatrid;
persoanele juridice străine sînt asimilate, în condiţiile legii, cu persoanele
juridice ale Republicii Moldova; persoanele juridice de drept privat şi
persoanele juridice de drept public ce desfăşoară activitate de
întreprinzător, în raporturile juridice de drept al afacerilor, sînt situate pe
poziţie de egalitate etc.;
- principiul responsabilităţii, în conformitate cu care întreprinzător
individual sau fondator al unei persoane juridice poate fi doar persoana
fizică care are capacitatea deplină de exerciţiu şi poate răspunde pentru
faptele sale, precum şi persoana juridică care este înregistrată în confor-
mitate cu legislaţia, adică are un patrimoniu propriu cu care poate
răspunde pentru obligaţiile asumate.
Responsabilitatea apare ca un raport conştient al persoanei fizice şi
juridice faţă de valorile şi normele sociale, determi nînd un anumit
comportament al acestora faţă de alţi agenţi economici, faţă de
consumatori, faţă de societate etc. Responsabilitatea este strîns legată de
52
libertate. Persoana este liberă să aleagă - să respecte norma socială ce-i
reglementează conduita sau nu. Pentru nerespectarea acestei norme
persoana poartă răspundere în conformitate cu legislaţia în vigoare;
- principiul legalităţii. Traducerea acestui principiu în viaţă
constituie fundamentul existenţei statului de drept. Prin legalitate se
înţelege respectarea strictă a normelor de drept atît de către cei care le
adoptă, precum şi de cei care le pun în executare, cît şi de toţi membrii
societăţii. Prin urmare activitatea de întreprinzător trebuie exercitată în
strictă conformitate cu cerinţele legislaţiei, ceea ce presupune respectarea
strictă a prevederilor normelor juridice de către agenţii economici, de
către autorităţile administraţiei publice centrale şi locale împuternicite cu
reglementarea şi/sau supravegherea activităţii agenţilor economici, d e
către consumatori etc.
Principiile interramurale caracterizează două sau cîteva ramuri de drept.
Principiile interramurale, caracterizează nu una, ci două sau mai multe ramuri.
Printre aceste principii pot fi numite:
- principiul libertăţii de a contracta, care prevede că, părţile contrac-
tante pot încheia în mod liber, în limitele normelor imperative de drept,
contracte şi pot stabili conţinutul lor. Dacă, în scopul protecţiei intereselor
prioritare ale societăţii sau ale unui individ, efectele unui con tract depind
de încuviinţarea autorităţilor statului, limitările şi condiţionările trebuie
reglementate prin lege. Obligarea la încheierea unui contract este
interzisă, cu excepţia cazurilor cînd obligaţia de a contracta este prevăzută
de lege sau dacă reiese dintr-o obligaţie asumată benevol. Părţile pot
încheia contracte care nu sînt prevăzute de lege, precum şi contracte care
conţin elemente ale diferitor contracte prevăzute de lege (contracte
complexe). Acest principiu este o premisă necesară a economiei de piaţă
şi a dezvoltării concurenţei.
- principiul recunoaşterii mai multor forme de proprietate, a egalităţii
lor juridice şi protecţiei egale. în conformitate cu principiul dat, în Repu -
blica Moldova legislaţia nu poate să prevadă careva privilegii s au
53
îngrădiri pentru unele sau altele forme de proprietate a subiectelor
antrenate în activitatea de întreprinzător cu atragerea bunurilor aflate în
proprietatea statală, municipală sau personală, deoarece "statul ocroteşte
proprietatea publică şi privată şi garantează realizarea dreptului de
proprietate în formele solicitate de proprietar", dar numai în concordanţă
cu legea.
Cetăţenilor, organizaţiilor şi altor proprietari li se asigură condiţii
egale de dezvoltare a diverselor tipuri de proprietate şi apă rarea lor.
Nimeni nu are dreptul să retragă în mod forţat bunurile proprietarului,
decît în cazurile prevăzute de lege, precum şi să ceară proprietarului să -şi
asocieze bunurile cu bunurile altui proprietar.
Printre alte principii interramurale aplicabile dreptului afacerilor
mai pot fi menţionate: principiul protecţiei secretului comercial al
agentului economic; consensualismului privitor la forma actului juridic;
principiul imixtiunii în viaţa privată a persoanelor fizice etc.
Principiile ramurale caracterizează o ramură de drept luată în parte, fiind
înscrise în coduri şi în alte legi.
Printre principiile specifice dreptului afacerilor putem enumera:
- principiul libertăţii activităţii de întreprinzător, principiu ce şi-a găsit
exprimarea în prevederea constituţională: "Statul trebuie să asigure liber-
tatea comerţului şi activităţii de întreprinzător" 17. Principiul dat este dez-
voltat în Codul civil, precum şi în alte acte legislative. El înseamnă
dreptul întreprinzătorului de a lansa şi a desfăşura o afacere în orice sferă
a activităţii de întreprinzător, în orice formă organizatorico-juridică
prevăzută de lege, cu folosirea patrimoniului propriu şi cu atragerea
bunurilor şi drepturilor patrimoniale de la alte persoane, să-şi aleagă
independent genurile de activitate, să dispună liber de beneficiul obţinut
de pe urma activităţii, după achitarea impozitelor şi a altor plăţi
obligatorii etc.
- principiul reglementării activităţii de întreprinzător din partea

17
Constituţia R.M., art. 126, alin.l, lit. b
54
statului. În orişice stat activitatea economică este reglementată de către
stat. Diferite, însă, sînt formele şi metodele unei asemenea reglementări,
care sînt determinate de situaţia politică, nivelul dezvoltării sociale şi
economice, tradiţiile istorice, specificul naţional, precum şi de alţi factori .
Statul asigură, în mod democratic, cadrul juridico-legislativ şi
instituţional pentru desfăşurarea activităţii agenţilor economici în
condiţiile de exercitare a liberei iniţiative, determinînd în acest mod
formele organizatorico-juridice ale activităţii de întreprinzător,
patrimoniul care poate fi folosit, stabilind drepturile, obligaţiile şi
responsabilităţile agenţilor economici etc. în anumite împrejurări, ia
măsuri pentru a susţine activitatea agenţilor economici în unele domenii
(viticultură, construcţii, industria constructoare de maşini pentru
agricultură etc.) sau în anumite zone, alocă subvenţii, finanţează investiţii
etc. Statul depune eforturi în vederea obţinerii şi asigurării echilibrului
dintre interesele personale ale antreprenorilor şi intereselor publice a
statului şi societăţii.
În acest scop în faţa agenţilor economici sînt puse anumite obligaţii:
de a plăti impozite, de a organiza evidenţa contabilă, de a proteja mediul
înconjurător, de a proteja interesele consumatorilor, etc. - principiul
concurenţei loiale. Respectarea principiului dat este o condiţie necesară
pentru dezvoltarea economiei de piaţă şi exercitarea activităţii de
întreprinzător.
Privit la general, principiile generale ale dreptului nu rămîn într-un spaţiu
suspendat, ele nu există în mod abstract, fără legătură cu reglementările din
ramurile de drept. Fiecare ramură de drept, luînd drept bază principiile generale,
îşi formulează principiile sale specifice, cum ar fi: în dreptul civil - principiul
reparării prejudiciului cauzat, în dreptul penal - principiul legalităţii
incriminării, în dreptul procesual - principiul ascultării şi a celeilalte părţi, în
dreptul familial - principiul ocrotirii mamei şi a copilului etc.
Principiile dreptului afacerilor reprezintă nişte idei fundamentale,
diriguitoare determinate de relaţiile sociale care stau la baza întregului sistem
55
de drept, reprezentînd o modalitate de coordonare a normelor de drept al
afacerilor.

56
 CAPITOLUL 5. NORMA JURIDICĂ A DREPTULUI AFACERILOR

§1. Noţiunea şi trăsăturile esenţiale ale normei juridice

Reglementarea relaţiilor sociale are loc prin intermediul normelor sociale
(a unor reguli acceptate de societate). Dat fiind faptul că aceste relaţii ţin de
diverse domenii de activitate umană, diferite sînt şi normele care le
reglementează.
O modalitate socială constituie normele juridice. Cunoaşterea normei
juridice implică atît caracterizarea trăsăturilor comune tuturor normelor sociale,
precum şi caracterizarea trăsăturilor ei specifice. Punctul de pornire la
caracterizarea normei este următorul: orice normă juridică este o normă socială,
însă nu fiecare normă socială este şi juridică.
Norma juridică reprezintă doar acea normă socială ce conţine o regulă de
conduită, stabilită sau autorizată (sancţionată) de stat, menită să reglementeze
cele mai importante domenii de activitate umană şi ocrotită, în caz de necesitate,
prin forţa coercitivă a statului.
De aici rezultă următoarele trăsături esenţiale ale normei juridice ce sînt
specifice şi normelor juridice a dreptului afacerilor:
a) normele juridice sînt stabilite sau autorizate de către organele
competente de stat. Ele exprimă voinţa statului, ce în fine reprezintă voinţa
poporului, îndreptată spre reglementarea unui anumit tip de relaţii din societate.
Exprimată prin normă, voinţa de stat este adresată voinţei participanţilor la
raporturile din societate, care trebuie să-şi coreleze conduita cu îndatorirea sau
interdicţia, incluse în normă. Norma este prevăzută întotdeauna pentru situaţii
din viaţă, în care este posibilă selectarea diferitelor variante ale conduitei.
Anume de aceea participanţilor la raporturile din societate li se indică varianta
necesară, menţionată în norma de conduită;
b) norma juridică are un caracter general. Ea stabileşte trăsăturile-tip ale
situaţiilor de viaţă, la apariţia cărora trebuie aplicată, indiciile-tip ale relaţiilor
sociale. Acest indiciu este determinat de normă. Ca urmare, norma juridică apare
ca model de conduită al participanţilor la relaţia socială concretă;
57
 c) norma de drept are menirea de a reglementa nu o relaţie aparte,
singulară, ci un tip de relaţii. Prin aceasta ea se distinge de actele aplicării
dreptului (a hotărîrilor autorităţilor publice asupra unor cazuri concrete) şi
dispoziţiile individuale. Astfel, norma de drept reglementează tipul de cazuri şi
raporturi, este adresată unui cerc de persoane, determinate prin indicii-tip
(cetăţeni, alte persoane fizice, persoane juridice, persoane oficiale etc.);
d) norma de drept, la fel ca şi dreptul în ansamblu, este prevăzută să
reglementeze conduita oamenilor printr-un tip special de relaţii, legătura dintre
participanţii la care rezidă în drepturi şi îndatoriri reciproce. Acest mod de
reglementare a relaţiilor sociale şi a conduitei oamenilor alcătuieşte trăsătura
specifică a realizării dreptului. Normele de drept au un caracter de dispoziţie
obligatorie: cînd în dezvoltarea relaţiilor sociale se creează sau apar condiţiile de
realizare, prevăzute de normă, participanţii la aceste relaţii capătă drepturi
concrete şi îndatoriri concrete, care formează raporturile juridice. Norma ca
model al raportului de drept în forma generală determină dreptul subiectiv,
conduita posibilă a unei părţi care participă la raport;
e) un indiciu specific al normelor juridice este ocrotirea lor prin
constrîngere (coerciţia) de stat. Dreptul n-are nici o valoare fără un aparat în
stare să impună prin constrîngere respectarea normelor de drept. Prin aceasta
normele de drept se deosebesc de alte norme sociale, precum şi de apelurile şi
adresările, pe care le includ actele autorităţilor publice. Măsurile de constrîngere
de către stat, aplicate în cazurile încălcării normelor de drept, sînt variate. Ele
sînt îndreptate spre exercitarea dreptului violat sau spre realizarea îndatoririi
neîndeplinite, precum şi spre pedeapsa infractorului.
§2. Structura normei juridice a dreptului afacerilor
Norma juridică constituie elementul primar al sistemului de drept, celula
principală din care se construieşte întregul edificiu al dreptului. Pentru a putea fi
receptată, înţeleasă de către toţi subiecţii de drept norma juridică trebuie să aibă
o anumită structură logică din care să rezulte cît mai exact răspunsul la cîteva
întrebări:
a) cui este adresată şi în ce împrejurări (condiţii) acţionează?
58
 b) ce variantă de comportare prescrie statul subiectului de drept, adică ce
trebuie să facă sau ce trebuie să nu facă subiectul?
c) care vor fi consecinţele nerespectării normei juridice?
Răspunsul la aceste întrebări poate fi găsit în elementele normei juridice
care, în ansamblul lor, formează structura normei. Astfel, structura unei norme
juridice poate fi schematic reprezentată în felul următor: "dacă - atunci - în caz
contrar..." sau: "Aflîndu-ne pe teritoriul statului (sau: fiind cetăţeni ai statului)
trebuie să respectăm legile acestui stat; în caz contrar statul va aplica
infractorului de norme de drept măsuri de constrîngere".
Concretizarea acestor prevederi raportată la anumite norme dă posibilitatea
să determinăm cine şi în ce condiţii trebuie să respecte norma, ce anume trebuie
să se facă pentru realizarea ei, prin ce măsuri de constrîngere de către stat această
normă este ocrotită în faţa încălcărilor.
Vorbind de structura unei norme juridice este necesar să atragem atenţia
la următoarele. Analiza structurii normei juridice a dreptului afacerilor trebuie să
fie efectuată sub două aspecte:
a) structura logico-juridică a normei (structura internă);
b) structura tehnico-legislativă (structura externă).
Referitor la structura logico-juridică a normei (structura internă), norma
juridică este compusă din trei elemente:
1) Ipoteza (determinarea cercului de persoane cărora le este adresată norma,
precum şi împrejurările, în prezenţa cărora ea se realizează);
2) Dispoziţia (însăşi regula de conduită, exprimată ca determinare a
îndatoririlor şi drepturilor părţilor în raportul juridic);
3) Sancţiunea (prevede survenirea consecinţelor în rezultatul respectării sau
nerespectării prevederilor dispoziţiei şi ipotezei)18.
Structura normei juridice se bazează pe interdependenţă, caracterul
sistematic al normelor juridice. Caracterul sistematic este o calitate importantă a
dreptului: normele juridice sînt indisolubil legate între ele. În anumite aspecte ele
se manifestă ca dispoziţii, care au ipotezele şi sancţiunile lor, iar în altele ca
18
B.Negru, Teoria generală a dreptului, p. 47, în: Bazele statului şi dreptului Republicii Moldova, Chişinău: Editura Cartier,
1997
59
elemente ale ipotezei sau sancţiunii ale altor norme.
Sancţiunea unei norme devine dispoziţie la nerespectarea normei ocrotite şi
la aplicarea măsurilor de constrîngere faţă de infractor; şi ipotezele devin într-un
anumit sens dispoziţii, care indică căror circumstanţe anume să li se atribuie
importanţă juridică.
Astfel din punctul de vedere al pietonilor şi conducătorilor mijloacelor de
transport respectarea regulilor circulaţiei rutiere este o datorie (dispoziţie), iar
măsurile administrative pentru nerespectarea îndatoririi sînt o sancţiune, un
mijloc de constrîngere în vederea asigurării respectării acestor reguli. Din
punctul de vedere al organelor de stat şi persoanelor oficiale, însărcinate să
examineze cazurile despre delictele administrative, una şi aceeaşi normă apare
sub un alt aspect: ipoteza devine descrierea delictului administrativ, iar dispoziţie
îndatorirea de a aplica sancţiunea în limitele stabilite prin lege şi corespunzătoare
formei procesuale; iar mijlocul de asigurare a îndeplinirii acestei îndatoriri
(sancţiunea) este anularea hotărîrii contrare legii şi nefundamentate cu privire la
delictul administrativ, precum şi responsabilitatea personală a persoanelor
oficiale, vinovate de inacţiunea sau de aplicarea greşită a legii.
Structura logico-juridică a normei este stabilă: o normă cuprinde
întotdeauna cele trei elemente, adică conţine şi ipoteză, şi dispoziţie şi sancţiune.
Aceste trei elemente se întîlnesc rar întrunite la un loc, într-un articol al actului
juridic normativ sau chiar în actul normativ concret luat în ansamblu. Pentru a
reproduce norma juridică în componenţa ei deplină de multe ori este necesar să
luăm în consideraţie prevederile ce se conţin în mai multe articole ale actului
normativ sau, dacă este insuficient, prevederile ce se conţin şi în alte acte
normative.
Structura tehnico-legislativă (structura externă sau redacţională),
înseamnă dispunerea normelor juridice pe articole, alineate, subalineate şi
gruparea acestora în secţiuni, capitole, titluri, pînă la constituirea unor Coduri
cum sînt cel penal, civil, funciar etc.
Structura normei juridice reprezintă în sine structura ei internă, forma ei
internă, modul de legătură şi ordinea aranjării elementelor sale componente.
60
§3. Clasificarea normelor juridice
A clasifica, în general, înseamnă a sistematiza, a aranja într-o anumită
ordine, a determina în ce grupe, în ce categorii poate fi împărţit un tot întreg.
A clasifica normele juridice, înseamnă a le grupa pe categorii pentru a ne
orienta în oceanul de norme juridice care ne înconjoară, a le recunoaşte, a le
deosebi, mai uşor în cazul realizării lor. În acest context se poate afirma că
problema clasificării normelor juridice prezintă un interes deosebit, atît din punct
de vedere teoretic, cît şi din punct de vedere practic.
În literatura juridică, pornindu-se de la necesitatea cunoaşterii mai
profunde şi aplicării corecte a normelor juridice, se fac multiple clasificări după
diferite criterii: ramura de drept, forţă juridică a normei, caracterul
prescripţiilor normelor etc.
1. Ramura de drept
Ramura de drept constituie un criteriu important pentru clasificarea
normelor juridice. Se explică acest lucru prin faptul că ramura de drept pune la
bază diferenţierea normelor în dependenţă de obiectul reglementării normative şi
metoda reglementării normative, adică dă răspuns la două întrebări extrem de
importante şi anume:
a) ce domeniu de activitate reglementează normele juridice;
b) în ce mod, cum se face acest lucru ?
Potrivit acestui criteriu normele juridice pot fi clasificate în: norme de
drept constituţional, norme de drept administrativ, norme de drept civil, norme
de drept penal, norme de drept familial, norme de drept al muncii etc.
2. Forţa juridică
Forţa juridică a normelor de drept depinde, în primul rînd, de locul pe care
îl ocupă actul normativ în sistemul actelor normative. Putem diferenţia:
a) Norme juridice cuprinse în legi. Acestea, la rîndul lor, pot fi:
- norme juridice cuprinse în Constituţie;
- norme juridice cuprinse în legi organice;
- norme juridice cuprinse în legi ordinare.
b) Norme juridice cuprinse în acte normative subordonate legii. Acestea, la
61
rîndul lor, pot fi:
- norme juridice cuprinse în hotărîri normative ale Parlamentului;
- norme juridice cuprinse în decrete ale Preşedintelui Republicii;
- norme juridice cuprinse în hotărîri ale Guvernului;
- norme juridice cuprinse în alte acte normative (ordine ministeriale şi
departamentale, norme juridice cuprinse în acte normative ale autorităţilor
publice locale etc.).
3. Structura tehnico-legislativă
Structura tehnico-legislativă sau modul de redactare. Remarcăm, de la bun
început, că unii autori vorbesc de structura logică ca criteriu de clasificare a
normelor juridice. Considerăm că drept criteriu de clasificare poate servi nu
structura logică (din punct de vedere logic o normă întotdeauna este completă),
ci structura ei tehnico-legislativă sau modul de redactare a normei. Potrivit
acestui criteriu pot fi:
a) Norme juridice complete. Sînt norme juridice complete acele norme care
conţin în textul lor, întrunite la un loc, cele trei elemente de structură: ipoteza,
dispoziţia, sancţiunea.
b) Norme juridice incomplete. Caracteristic pentru aceste norme este faptul că
nu toate elementele de structură ale normei se întrunesc într-un text al normei.
La rîndul lor, normele juridice incomplete pot fi:
- norme de trimitere (cele care necesită luarea în consideraţie a textului complet
al actului normativ respectiv);
- norme în alb (cele care necesită luarea în consideraţie a textelor altor acte
normative).
4. Caracterul conduitei prescrise
Caracterul conduitei prescrise rezultă din modul de reglementare a acestei
conduite. în dependenţă de aceasta normele juridice se clasifică în:
a) norme imperative;
b) norme dispozitive.
Normele imperative sînt normele care prescriu comportamentul subiecţilor de
drept şi nu admit nici o abatere de la acesta. La rîndul lor, normele imperative
62
pot fi:
- norme onerative care prescriu în mod expres obligaţia săvîrşirii unei acţiuni
(de exemplu, conform alineatului (4) al art. 48 al Constituţiei Republicii
Moldova, "Copiii sînt obligaţi să aibă grijă de părinţi şi să le acorde ajutor");
- norme prohibitive care interzic săvîrşirea unor acţiuni (de exemplu,
majoritatea normelor de drept penal conţin interdicţii).
Normele dispozitive sînt normele care acordă posibilitatea unui larg
comportament subiecţilor de drept, adică normele care nici nu obligă, nici nu
interzic o acţiune. La rîndul lor, aceste norme pot fi:
- norme permisive care permit o anumită conduită;
- norme supletive care acordă subiectului posibilitatea să aleagă singur una din
variantele de conduită prevăzute de normă (de exemplu, conform Codului
familiei, "la încheierea căsătoriei soţii, după dorinţa lor, îşi aleg numele de
familie al unuia dintre soţi ca nume de familie comun al lor sau fiecare soţ îşi
păstrează numele de familie de pînă la căsătorie").
5. Gradul şi intensificarea incidenţei.
Conform acestui criteriu pot fi diferenţiate:
a) norme care reglementează direct conduita oamenilor;
b) norme care reglementează indirect conduita (norme care se prezintă sub
formă de principii, definiţii etc.).
6. Sfera de aplicare
Potrivit acestui criteriu, normele juridice pot fi:
a) norme generale — care au cea mai largă sferă de aplicare;
b) norme speciale — sînt aplicate într-un domeniu restrîns de relaţii sociale;
c) norme de excepţie — care stabilesc excepţii de la regula generală. Normele cu
caracter general şi special sînt pe larg aplicate în cadrul diverselor coduri, care
conţin, de regulă, părţi generale şi speciale.
7. Criteriul socio-juridic Potrivit acestui criteriu, normele juridice se clasifică în:
a) norme punitive care prevăd pedeapsa juridică pentru cei ce nu respectă
comportamentul prescris de lege;
b) norme stimulative care stabilesc un anumit sistem de stimulente.
63
64
 CAPITOLUL 6. IZVOARELE DREPTULUI AFACERILOR
§1. Noţiunea de izvor de drept
Dreptul constituie un sistem de norme, care îmbracă o anumită haină juridică,
ia o anumită formă, datorită căreia sînt aduse la cunoştinţă întregii societăţi.
Dreptul, scria savantul Hegel, trece în existenţa faptică mai întîi prin formă, prin
faptul că este pus ca lege....
Dreptul afacerilor constituie un ansamblu de norme ce
reglementează raporturile juridice din sfera activităţii de întreprinzător.
Aceste norme trebuiesc aduse la cunoştinţa întregii societăţi şi, în primul
rînd, la cunoştinţa celor, al căror comportament îl prescriu.
Forma de exprimare a normelor juridice, modalitatea principală prin care
dreptul devine cunoscut de cei al căror comportament îl prescrie poartă denumirea
de izvor de drept.
Noţiunea de izvor de drept este utilizată în mai multe sensuri, dintre care cele
mai răspîndite sînt:
- izvor material şi izvor formal al dreptului;
- izvor direct şi izvor indirect (mediat) al dreptului;
- izvor scris şi izvor nescris al dreptului;
- izvor intern şi izvor extern al dreptului.
Izvoarele materiale ale dreptului mai sînt denumite şi izvoare reale. Ele sînt
concepute ca un sistem de factori sociali, politici, ideologici, materiali, precum şi
cadrul natural, social-politic, uman etc., care determină acţiunea legiuitorului sau dă
naştere unor reguli izvorîte din necesităţile practice de reglementare prin norme
juridice a unor relaţii sociale.
Izvorul formal al dreptului se interpretează ca forma de adoptare sau
sancţionare a normelor juridice, modul de exprimare a normelor, adică sursa în care
normele juridice sînt reflectate. Izvorul formal caracterizează mijloacele speciale pe
care statul le aplică pentru ca voinţa guvernanţilor să capete un veşmînt juridic. De
obicei, acest rol revine actelor normative.
Izvorul direct al dreptului prezintă modalitatea prin care normele juridice sînt
exprimate. Izvoare directe ale dreptului sînt considerate actele şi contractele norma-
65
tive.
Indirecte sînt considerate acele izvoare, care, pentru a fi considerate juridice,
trebuie să fie validate, sancţionate de o autoritate publică competentă. în calitate de
izvor indirect pot servi, de exemplu, obiceiurile sau normele elaborate de organizaţii
nestatale. Aceste norme devin juridice numai din momentul în care au fost
confirmate în modul respectiv de autoritatea publică.
Scrise sînt considerate izvoarele care necesită o formulare strictă, determinată
de principiile legiferării. De exemplu, actul normativ se prezintă totdeauna sub
formă scrisă, pe cînd obiceiul poate fi transmis şi pe cale orală.
Nu sînt unanime părerile ce ţin de izvorul intern şi izvorul extern al dreptului.
Unii autori consideră că izvorul intern al dreptului îl constituie normele juridice.
Alţii susţin că izvorul intern îl formează însăşi voinţa general-obligatorie ridicată la
rangul de lege.
În ceea ce priveşte izvorul extern al dreptului, el caracterizează mijloacele
prin care voinţa, devenită statală, obţine o haină juridică adecvată.
Noţiunea de izvor al dreptului este utilizată şi în alte sensuri. Aşa, de
exemplu, se consideră că politica constituie izvorul politic al dreptului, în sensul că
autoritatea publică este cea care gîndeşte viitoarele norme juridice. La fel conştiinţa
juridică este considerată ideologie a dreptului.
Deci, izvoarele ale dreptului afacerilor reprezintă formele de exprimare a
normelor juridice în cadrul sistemului de drept al afacerilor, adică modalitatea de
instituire sau recunoaştere de către puterea de stat a normelor juridice în
procesul de creare a dreptului.
Aşadar, studierea izvoarelor dreptului ne permite să ajungem la concluzia că
există multiple şi variate forme pe care dreptul le îmbracă, există o diversitate de
izvoare ale dreptului. Multitudinea izvoarelor de drept este proprie tuturor
sistemelor de drept. Ea se lămureşte, în primul rînd, prin diversitatea relaţiilor
sociale supuse reglementării juridice.
În evoluţia sa dreptul a cunoscut următoarele forme de exprimare (izvoare
formale):
a) obiceiul juridic (cutuma);
66
 b) practica judiciară şi precedentul judiciar;
c) doctrina;
d) contractul normativ;
e) actul normativ.

§2. Caracteristica izvoarelor dreptului

1. Obiceiul juridic (cutuma). În succesiunea istorică a izvoarelor de drept,
obiceiul juridic ocupă, fără îndoială, primul loc. Obiceiul este cea mai originală
formă de manifestare a voinţei sociale. Chiar în formele cele mai rudimentare,
primitive de convieţuire umană găsim unele reguli care nu sînt impuse, în mod
expres, dar de fapt sînt respectate aproape din instinct. Aceste reguli apar prin
repetarea constantă a unor acte, repetări cărora li se impune o obligativitate.
Elementul lor material, elementul central îl constituie repetarea constantă.
Bineînţeles, o repetare constantă, continuă, nu este suficientă ca fapta să se
transforme în obicei juridic (să luăm, de exemplu, regulile de prudenţă, de igienă,
de conduită personală etc.). Pentru aceasta se cere ca repetarea să se sprijine pe
convingerea că această repetare este absolut obligatorie, aşa încît alţii pot să o
ceară19.
Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul general al normelor sociale în
sistemul izvoarelor dreptului este marcat de două momente importante:
1) fie că statul sancţionează (recunoaşte) un obicei şi-1 încorporează într-o
normă oficială;
2) fie că obiceiul este invocat de părţi ca normă de conduită în faţa unei
instanţe de judecată şi aceasta îl validează de regulă juridică.
Normele obişnuielnice (cutuma), recunoscute de puterea de stat, formează
dreptul obişnuielnic sau dreptul cutumiar. El a jucat un rol deosebit de important ca
izvor de drept, mai ales în dreptul epocii antice şi medievale.
Primele acte normative scrise sînt de fapt mai mult nişte culegeri de cutume
juridice şi mai puţin o creaţie conştientă a legiuitorului. Acest lucru poate fi lesne de
înţeles, analizînd conţinutul Legii celor 12 table la Roma, Legea salică la franci.

19
Giorgio Del Vecchio, Lecţii de filosofie juridică, pag. 226
67
 În epoca medievală numărul cutumelor a sporit şi mai mult încît s-a pus
problema sistematizării lor. Sînt cunoscute asemenea culegeri de cutume, cum ar fi
Oglinda saxonă (Sachsenspiegel) clin 1230; Oglinda şvabă (Schwabenspiegel) din
1273-1282; Aşezămintele lui Ludovic cel Sfînt (1270).
Dreptul cutumiar a avut o importanţă majoră şi pentru ţara noastră. Primele
legiuiri (ale lui Alexandru cel Bun, ale lui Vasile Lupu, ale lui Matei Basarab etc.)
lăsau loc larg de manifestare a obiceiurilor. Aşa, de exemplu, Codul Calimach
(1817) prevedea următoarele: dacă în acest cod nu s-ar afla o lege potrivită la
pricina înfăţişată atunci se cuvine a se urma pămîntescului obiceiu, carele, în
curgerea de mulţi ani de obşte păzindu-se şi între judecători cercetîndu-se, s-au
întărit şi cu chipul acesta au dobîndit putere legiuită.
Obiceiul, deşi extrem de rar, mai continuă să acţioneze şi în zilele noastre. El
nu constituie un izvor de drept important în statele ce ţin de civilizaţia juridică
romano-germanică. Dreptul cutumiar ocupă un loc major în sistemul izvoarelor de
drept în statele ce se raliază la civilizaţia (familia) juridică anglo-saxonă (Common
Law).
2. Practica judiciară şi precedentul judiciar (jurisprudenţa)
Practica judecătorească, denumită şi jurisprudenţa, este alcătuită din
totalitatea hotărîrilor judecătoreşti, pronunţate de către instanţele de toate gradele,
pe baza interpretării şi pentru aplicarea legii.
Cu toate că o hotărîre judecătorească este un act individual, un act de aplicare
a dreptului, în care judecătorul dă o soluţie într-un litigiu pe baza normelor judiciare
în vigoare, activitatea jurisdicţională are o importanţă foarte mare. Această
activitate se manifestă în mod evident îndată ce viaţa socială a ieşit din faza pur
instinctivă (cum era de multe ori, mai ales la început, în cazul obiceiurilor), cerînd
adoptarea unei decizii. Judecătorul care aplică normele juridice constată în ce
măsură problema apărută se încadrează în sistemul normelor juridice existente. In
acelaşi timp, activitatea jurisdicţională poate sugera şi noi idei, impuse de
dezvoltarea şi complexitatea raporturilor sociale.
Pe parcursul evoluţiei istorice rolul practicii judiciare într-o măsură mai mare
sau mai mică, a fost apreciat. Datorită activităţii judecătoreşti, practicii acumulate s-
68
au făcut corectările respective, căutîndu-se cele mai oportune soluţii.
Unele sisteme de drept, precum ar fi cele de tipul anglo-saxon (Common-Law
Anglia, S.U.A., Canada) includ hotărîrile pronunţate de instanţele judecătoreşti în
sistemele izvoarelor de drept. Precedentele judiciare sînt considerate izvoare de
drept şi în statele cu alt sistem de drept. Aşa, de exemplu, în Elveţia există opinia că
unele hotărîri ale Tribunalului federal constituie adevărate izvoare de drept.
În Republica Moldova, deşi practicii judiciare i se acordă o atenţie sporită, de
regulă, practica juridică nu este considerată ca izvor de drept. Cu unele rezerve se
acceptă a fi recunoscute ca izvor de drept hotărîrile judecătoreşti ce ţin de unele
ramuri ale dreptului (dreptul civil, dreptul familial, dreptul muncii etc.).
Considerării practicii judiciare ca izvor de drept se opune, de asemenea,
principiul separării puterilor în stat.
3. Doctrina (ştiinţa juridică)
Doctrina cuprinde analizele, investigaţiile, interpretările pe care oamenii de
specialitate le dau fenomenului juridic. Ştiinţa juridică are o importanţă majoră: ea
contribuie la înţelegerea fenomenului juridic, în cunoaşterea relaţiilor sociale, în
interpretarea şi aplicarea corectă a legii, în dezvoltarea şi perfecţionarea dreptului.
Din punct de vedere istoric, doctrinei i-a revenit un rol creator direct. În
acelaşi timp, ea nu poate fi considerată izvor de drept. Ştiinţa juridică a fost
recunoscută în epoca antică şi cea medievală. Aşa, de exemplu, împăratul roman
Adrian a decis că judecătorii sînt obligaţi să ţină seama de părerea unanimă a celor
ce creau dreptul.
Şi in Evul Mediu doctrina a avut un rol important, judecătorii apelînd la
operele ştiinţifice spre a găsi soluţii potrivite pentru cauzele deduse în faţa lor. S-a
ajuns chiar pînă la aceea că se vorbea de un drept al profesorilor, de cutuma
specialiştilor etc.. Treptat însă rolul doctrinei a început să scadă, nemaifiind
considerată ca izvor al dreptului.
4. Contractul normativ
Contractul (de la latinescul "contractus" - a strînge) este un acord încheiat
între două sau mai multe persoane fizice ori juridice, din care decurg anumite
drepturi şi obligaţii. Ca act juridic, contractul constituie acordul între două sau mai
69
multe persoane în scopul de a produce efecte juridice, adică acordul ce naşte,
modifică, transmite, sau stinge raporturi juridice.
Contractul rezultă din norme juridice şi se face în strictă conformitate cu ele.
Mai sînt însăşi contracte care conţin, stabilesc anumite reguli de conduită. în
asemenea cazuri se spune că contractul este normativ. Spre deosebire de celelalte
contracte, contractul normativ este izvor al dreptului.
Contractele normative pot opera în astfel de domenii, cum ar fi:
a) în dreptul constituţional, în materia organizării şi funcţionării structurii
federative a statelor;
b) în dreptul muncii şi securităţii sociale contractul colectiv de muncă este un
contract normativ, deoarece, în conţinutul său, stabileşte reguli de conduită generală
şi obligatorie;
c) în dreptul internaţional public contractul normativ poate fi întîlnit sub forma
tratatelor şi acordurilor internaţionale.
Conform prevederilor Constituţiei Republicii Moldova, pactele şi tratatele
internaţionale cu privire la drepturile fundamentale ale omului, la care Republica
Moldova este parte, constituie un izvor de drept (art. 4).
5. Actul normativ – principalul izvor de drept
Actul normativ-juridic poate fi definit ca fiind izvorul de drept creat de
organele autorităţii publice (Parlament, Guvern, Preşedinte, organele autorităţilor
publice locale etc.), izvor care conţine reguli generale şi obligatorii, a căror aplicare,
la nevoie, este asigurată prin forţa coercitivă a statului.
Caracteristice pentru actele normativ-juridice sînt următoarele trăsături generale:
1. Ele sînt acte ale activităţii de elaborare a dreptului de către stat (organele
sale) şi includ prescripţii juridice obligatorii cu caracter general despre conduita
oamenilor şi organizaţiilor normele juridice, precum şi prescripţiile privind
instituirea, modificarea sau suspendarea acţiunii (anularea) normelor juridice.
Actele normativ-juridice îşi extind acţiunea nu asupra unui raport concret şi
nu asupra unui cerc individual concret de raporturi, ci asupra unui sau altui tip de
raporturi sociale şi asupra tipului de acţiuni ale oamenilor, care alcătuiesc conţinutul
lor.
70
 2. Spre deosebire de actele individual-juridice (actele de realizare a normelor
de drept), actele normativ-juridice sînt adresate oricărui subiect ce participă la
aceste relaţii, pot fi aplicate în mai multe rînduri, adică de fiece dată cînd este vorba
de tipul respectiv de raporturi şi îşi menţin acţiunea indiferent de faptul că au apărut
sau au încetat raporturile individuale prevăzute în acest act. De exemplu,
prescripţiile codului civil sînt aplicabile oricărui cetăţean sau organizaţie, care a
intrat în relaţii patrimoniale de proprietate, cumpărare-vînzare, schimb şi alte
raporturi, reglementate prin dreptul civil. Codul penal poate fi aplicat oricărei
persoane, care a săvîrşit o acţiune social-periculoasă pentru societate.
Prescripţiile acestor acte nu-şi epuizează acţiunea ca urmare a unui sau chiar
a mai multor acte de aplicare sau îndeplinire. Ele se aplică şi se utilizează în repetate
rînduri. Anume aceasta denotă că prescripţiile juridice ale actelor menţionate sînt
aplicabile la un tip sau altul de relaţii sociale, au un caracter normativ general, sînt
norme de drept.
Sistemul actelor normative ale organelor de stat, interdependenţa acestor acte,
precum şi ordinea emiterii lor sînt reglementate de Constituţie şi de alte acte
legislative. Această reglementare asigură realizarea principiilor democratice ale
sistemului de izvoare ale dreptului – supremaţia legii, caracterul obligatoriu al
hotărîrilor organelor ierarhic superioare pentru cele ierarhic inferioare, al hotărîrilor
organelor locale ale puterii în limitele teritoriului din subordine. în felul acesta se
asigură hotărîrea uniformă a chestiunilor principale ale politicii statului în întregul
sistem de acte normative.
Locul pe care îl ocupă unul sau alt act juridic-normativ în sistemul general al
acestor acte este determinat de locul organului care l-a emis în sistemul organelor
statului, iar sfera acţiunii, orientarea şi limitele conţinutului actelor de competenţa
organului menţionat. Pe această bază apare interdependenţa actelor normativ-
juridice ale organelor de stat, exprimată în forţa lor juridică. Actele organelor
ierarhic superioare dispun de o putere juridică mai mare, iar actele organelor
ierarhic inferioare (subordonate), care trebuie emise în corespundere cu primele, au
o forţă juridică mai mică.
Întregul sistem de izvoare ale dreptului îl putem diviza în două grupe mari:
71
  legi;
 acte normative subordonate legii.
Prin termenul lege în sens larg se înţelege orice act normativ elaborat de
autorităţile publice. În sens restrîns acest termen desemnează actul normativ care
emană de la organul legislativ (Parlamentul), care în baza legislaţiei în vigoare este
unica autoritate legiuitoare în ţară.
În ierarhia lor, legile propriu-zise sînt situate după criteriul forţei lor juridice.
Parlamentul Republicii Moldova, singurul deţinător al puterii de reglementare prin
lege a relaţiilor sociale, emite, în exercitarea acestei puteri, trei categorii de legi:
- legi constituţionale;
- legi organice;
- legi ordinare.
Legile constituţionale ocupă primul loc în ierarhia legilor atît prin conţinutul
lor, cît şi datorită procedurii speciale de adoptare a acestora. Astfel, prin conţinutul
lor, legile constituţionale sînt legi care introduc texte noi în Constituţie, abrogă
anumite texte constituţionale sau le modifică pe cele existente.
Constituţia R.M. (29.07.1994) se situează în „vîrful piramidei‖ tutu-
ror actelor normative ce reglementează relaţiile economiei republicii.
Constituţia are forţă juridică superioară celorlalte legi, consimţind
perspectiva politicii interne şi externe a statului, statutul juridic al omului
şi cetăţeanului, precum şi structurile economico şi formele proprietăţii.
Astfel, Constituţia Republicii Moldova, stabileşte că factorii de bază
ai economiei Moldovei reprezintă economia de piaţa, libera iniţiativă şi
concurenţa loială: Economia Republicii Moldova este o economie de piaţă
de orientare socială, bazată pe proprietatea privată şi publică, antrenate
în concurenţă liberă. Statul trebuie să asigure reglementarea juridică a
activităţii economice; libertatea comerţului şi a activităţii de
întreprinzător, protecţia concurenţei loiale, crearea unui cadru favorabil
valorificării tuturor factorilor de producţie; inviolabilitatea investiţiilor
persoanelor fizice şi juridice, inclusiv străine.
Legile organice ocupă locul secund în ierarhia legilor. Legile organice sînt
72
legi ce reprezintă o prelungire a materiilor constituţionale şi ele pot interveni numai
în domeniile expres prevăzute de Constituţie (alineatul 3 al articolului 72 al
Constituţiei Republicii Moldova) sau domenii pentru care Parlamentul consideră
necesară adoptarea de legi organice.
Legile ordinare intervin în orice domeniu al relaţiilor sociale, cu excepţia
celor rezervate legilor constituţionale şi legilor organice.
Printre legile ce reglementează activitatea de întreprinzător, locul
primordial îi revine Legii nr.1107-XV din 06.06.2002 Codul civil, ce
reglementează un şir de raporturi juridice cu caracter patrimonial şi
personal nepatrimonial ce corespund situaţiei economice actuale. Normele
Codului civil reglementează formele de organizare juridică a activităţii de
întreprinzător, libertatea agenţilor economici de a contracta şi modul de
încheiere a contractelor etc., recunoscînd egalitatea participanţil or
persoane fizice şi juridice la raporturile de drept al afacerilor. Principiile
generale ale activităţii de întreprinzător, formele juridice de organizare a
întreprinderilor şi caracteristica lor succintă - modul de înfiinţare,
conţinutul actelor constitutive, procedura înregistrării şi licenţierii,
precum şi modalitatea de încetare a activităţii întreprinderii sînt stabilite
de către prin legi speciale (Legea cu privire la SRL etc.)
Toate celelalte acte normative poartă denumirea generală de acte normative
subordonate legii. O asemenea denumire este chemată să sublinieze respectarea
strictă a principiului de supremaţie a legii în procesul de elaborare a actelor norma-
tive, precum şi în perioada lor de acţiune.
La categoria actelor normative subordonate legii sînt atribuite: hotărîrile
Parlamentului, decretele prezidenţiale, hotărîrile Guvernului, actele organelor
administraţiei publice centrale de specialitate, actele autorităţilor publice locale.
Hotărîrile şi moţiunile Parlamentului, de regulă, sînt acte de aplicare a normelor
juridice şi, prin urmare, nu conţin norme juridice şi nu au caracter normativ. In
acelaşi timp, însă, se mai elaborează hotărîri ce conţin anumite norme juridice.
Aceste hotărîri de cele mai multe ori, sînt emise în scopul executării legilor şi sînt
subordonate acestora. Printre Hotărîrile Parlamentului, ce vizează domeniul
73
antreprenoriatului pot fi indicate: Hotărîrea pentru aprobarea
Regulamentului privind modul de Utilizare a mijloacelor fondului pentru
susţinerea agriculturii; Hotărîrea privind rezultatele controlului asupra
activităţii Departamentului Tehnologii Informaţionale etc.
Decretul Preşedintelui Republicii. Potrivit prevederilor Constituţiei, în
exercitarea atribuţiilor sale. Preşedintele Republicii Moldova emite decrete,
obligatorii pentru executare pe întreg teritoriul statului. Categoria actelor normative
nu includ toate decretele prezidenţiale, ci doar numai decrete care conţin norme
juridice. Nu sînt acte normative, de exemplu, decretele aplicative (prin care se
conferă decoraţii şi titluri de onoare, se acordă grade militare supreme, se
soluţionează problemele cetăţeniei, se acordă graţiere etc.).
Hotărîrile şi ordonanţele Guvernului se întemeiază în calitatea acestuia de a fi
organ de vîrf al administraţiei publice, exercitîndu-şi autoritatea executivă şi de
dispoziţie pe întreg teritoriul statului. Aceste acte normative sînt bazate pe
Constituţie şi legi, prevăd măsuri de aplicare a legilor în cele mai diferite domenii
(de exemplu: organizarea administrativă centrală şi locală, modul de realizare a
activităţilor economice şi financiare, reglementarea unor contravenţii etc.).
Dispoziţiile întotdeauna sînt acte aplicative. Hotărîrile Guvernului pot avea atît
caracter normativ, cît şi aplicativ. Este important a sublinia faptul că hotărîrile se
emit pentru organizarea executării legilor. Ca exemplu pot fi analizate
Hotărîrile Guvernului: Cu privire la reglementarea monopolurilor, Cu
privire la aprobarea Strategiei Investiţionale a Republicii Moldova, cu
privire la adoptarea Concepţiei administrării corporative a întreprinderilor
din economia naţională.
Alte acte normative. În această categorie actele emise de conducătorii
organelor administraţiei publice centrale de specialitate (ministere, birourile,
serviciile etc.), precum şi cele care sînt emise de autorităţile publice locale. Ele sînt
izvoare de drept în măsura în care conţin norme juridice şi au forţă juridică ca şi
legile, decretele, hotărîrile Guvernului.
Acte normative cu caracter intern adoptate de însăşi agenţii eco-
nomici în scopul reglementării propriei activităţi au un rol deosebit de
74
însemnat în dreptul afacerilor. Printre aceste acte pot fi numite, în primul
rînd, actele constitutive ale întreprinderilor, precum şi diferite
regulamente. Ele pot să se refere atît la activitatea întreprinderii în
ansamblu (statutul întreprinderii, contractul de societate), cît şi la
activitatea anumitor subdiviziuni ale întreprinderii (regulamentul filialei,
reprezentanţei). În al doilea rînd, pot fi numite contractele, prin
intermediul cărora se stabileşte regimul juridic al participanţilor la
activitatea de întreprinzător.

§3. Acţiunea actelor normative în timp, spaţiu şi asupra persoanelor

Normele juridice sînt adoptate în vederea realizării lor practice. Adoptînd un
act normativ legiuitorul urmăreşte scopul ca normele ce se conţin în el să contribuie
la reglementarea eficientă a relaţiilor sociale respective, să ofere garanţii acestor
relaţii şi să protejeze anumite valori sociale. Din aceste considerente o importanţă
deosebită are acţiunea actelor normative.
Coordonatele principale ale acţiunii actului normativ sînt: timpul, spaţiul şi
cercul de persoane.
I) Acţiunea actului normativ în timp
Timpul acţiunii actului normativ defineşte durata acestuia, perioada acţiunii
lui. Un act normativ nu poate fi veşnic, deoarece nu sînt constante, veşnice nici
relaţiile sociale reflectate în el. în acelaşi timp, însă, adoptînd un act normativ,
legiuitorul consideră că el va funcţiona o durată mai mare sau mai mică de timp.
Această durată este cuprinsă între doua momente esenţiale:
- momentul iniţial al actului normativ (intrarea în vigoare);
- momentul final (abrogarea).
Momentul iniţial caracterizează momentul intrării în vigoare a actului
normativ. Să analizăm, de exemplu, acţiunea unei legi în timp. Regula generală în
această privinţă este că o lege intră în vigoare Ia data publicării ei în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova (art. 76 al Constituţiei). Ca urmare, legea are efect
juridic numai asupra evenimentelor de după publicarea ei. Acest principiu îşi
găseşte explicaţia în faptul că oamenii pentru a-şi coordona conduita lor cu
75
prevederile legii, trebuie să cunoască mai întîi prevederile ei.
De la această regulă sînt următoarele derogări:
a) o lege intră în vigoare la o dată prevăzută în textul ei (art. 76 al Constituţiei),
în legătură cu aceasta nu poate fi trecută cu vederea următoarea prevedere
constituţională extrem de importantă: "nepublicarea legii atrage inexistenţa
acesteia". Prin urmare, data indicată în textul legii nu poate precede publicării legii.
Stabilirea unei date ulterioare de intrare în vigoare a legii este determinată de
necesitatea pregătirii acţiunii noii legi, în special cînd aplicarea ei necesită anumite
măsuri organizatorice sau atrage-după sine schimbări fundamentale;
b) o lege se aplică unor situaţii întîmplate anterior apariţiei ei.
Aplicarea retroactivă a legii are loc în:
- cazul legii penale mai blînde (nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decît
cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos, art. 22 al
Constituţiei Republicii Moldova);
- cazul unor situaţii de pînă la apariţia legii, dar nesoluţionate încă definitiv pînă
la acea dată;
- cazul legilor interpretative.
Momentul final, încetarea acţiunii legii are loc în diferite forme: prin
abrogare, prin îndeplinirea termenului pentru care legea a fost edictată şi prin
căderea legii în desuetudine.
Abrogarea poate fi definită ca un procedeu tehnico-juridic prin care legea
fără termen îşi încetează activitatea prin renunţarea la ea.
Abrogarea poate fi expresă, cînd momentul final al legii rezultă expres din
dispoziţiile legale. La rîndul ei, abrogarea expresă poate fi:
- directă (cînd se precizează formal în textul legii noi ca un anumit act normativ
se abrogă);
- indirectă (cînd nu se precizează denumirea concretă a actului normativ ce se
abrogă, dar se prevede expres că actele normative sau dispoziţiile contrare se
abrogă).
Abrogarea poate fi şi tacită, cînd în textul legii noi nu se vorbeşte de
abrogarea unui act sau unor acte normative, dar abrogarea rezultă din simplu motiv
76
că una şi aceeaşi situaţie este reglementată într-un mod absolut nou de noua lege,
ceea ce nu mai permite aplicarea legii vechi.
O altă formă de încetare a acţiunii legii este căderea ei în desuetudine. In
acest caz este vorba de legea care a fost total depăşită de dezvoltarea relaţiilor
sociale, de schimbările din societate, de faptul că factorii care au condiţionat apariţia
legii au încetat să mai existe. Din cele spuse reiese că acţiunea legii n-are nici o
justificare. Fiind depăşită de timp, legea îşi încetează activitatea.
În practică se pot întîlni, deşi rar, şi cazuri în care o lege se adoptă pe un
termen strict determinat. La atingerea termenului respectiv acţiunea legii încetează
fără a mai fi nevoie de procedura de abrogare.
II) Acţiunea actelor normative în spaţiu
Actele normative au o acţiune bine determinată nu numai în timp, dar şi în
spaţiu, adică pe un anumit teritoriu. Se explică aceasta prin faptul că actul normativ
este produsul activităţii statului şi al organelor sale care au o anumită competenţă
teritorială. Să analizăm acţiunea în spaţiu a legii.
Acţiunea legii în spaţiu se analizează sub două aspecte: aspectul intern şi
aspectul extern sau internaţional.
Aspectul intern al problemei caracterizează răsfrîngerea acţiunii legii în
limitele teritoriale, reieşind din competenţa teritorială a organului de stat respectiv.
De exemplu, Parlamentul Republicii Moldova este în drept să adopte legi care să se
răsfrîngă pe întregul ei teritoriu sau pe o parte din teritoriul statului (bunăoară,
prevederile Legii Republicii Moldova din decembrie 1994 cu privire la statutul
juridic special al Găgăuz-Yeri se răsfrîng pe teritoriul respectiv).
Autorităţile publice locale adoptă acte normative a căror sferă de aplicare este
limitată de teritoriul respectiv (de exemplu, în limitele municipiului, oraşului,
satului etc.).
Aspectul internaţional al aplicării legii răspunde la întrebarea dacă legea
naţională se aplică pe teritoriul altor state şi dacă o lege străină poate fi aplicată în
limitele teritoriului statului dat.
Principiul care domină în problema enunţată este următorul: legea se aplică
pe teritoriul statului al cărui organ legislativ a adoptat-o.
77
 De la acest principiu sînt admise următoarele abateri:
a) legea nu se răsfrînge pe teritoriul statului respectiv asupra unor categorii de
persoane străine şi a bunurilor acestora. Este cazul ce ţine de persoanele care
beneficiază de imunitate diplomatică, de clădirile reprezentanţelor diplomatice etc;
b) legea unui stat urmăreşte pe cetăţenii statului respectiv chiar atunci cînd ei îşi
au domiciliul sau reşedinţa în străinătate, pe teritoriul altui stat.
III) Acţiunea actelor normative asupra persoanelor
Problema dată, în parte, a fost elucidată odată cu cercetarea acţiunii teritoriale
a actelor normative, deoarece teritoriul nu este o categorie abstractă, este un spaţiu
populat de oameni. Legea este destinată omului privit ca persoană fizică sau ca
persoană juridică.
Acţiunea legii asupra persoanelor diferă de la o lege la alta. Din acest punct
de vedere distingem:
a) legi cu vocaţie generală de aplicare atît faţă de persoanele fizice, cît şi de
persoanele juridice;
b) legi care se aplică numai persoanelor fizice;
c) legi care se aplică numai persoanelor juridice;
d) legi care se aplică numai anumitor categorii de subiecţi de drept (de exemplu,
se aplică numai faţă de judecători sau faţă de pensionari etc.);
e) legi care se aplică unei singure persoane, dar nu în calitatea sa de persoană
fizică, ci în calitate de deţinător al unei anumite funcţiuni, indiferent de cine este
această persoană (de exemplu, dispoziţiile constituţionale referitoare la Preşedintele
Republicii etc.).
În final, remarcăm că la noi în republică legile şi alte acte normative se aplică
în mod egal tuturor cetăţenilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate sau sex.

78
 CAPITOLUL 7. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

§1. Conceptul interpretării normelor juridice

Normele juridice, pentru a-şi atinge scopul în vederea căruia au fost
elaborate, trebuie să fie respectate, executate sau aplicate, adică traduse în viaţă.
Pentru a putea fi însă realizate normele juridice trebuie să fie cunoscute, înţelese
de către toţi subiecţii. Înţelegerea, cunoaşterea sensului adecvat a normei se
impune în mod imperativ, mai ales în procesul de aplicare a normelor de drept.
Organul de aplicare, persoana oficială trebuie să clarifice cu toată precizia textul
normei juridice şi să fie convins în veridicitatea variantei de comportare prescrise
de legiuitor. Acest lucru se face în cadrul interpretării normelor juridice.
Interpretarea constituie o operaţie logico-raţională care, lămurind înţelesul
exact şi complet al dispoziţiilor normative, oferă soluţiile juridice adecvate pentru
diferitele situaţii cu care ne confruntăm.
Necesitatea interpretării este condiţionată de următorii factori. In primul
rînd, norma juridică are un caracter general, impersonal, tipic şi nu poate cuprinde
toate situaţiile posibile care apar în viaţă. Dar ea se aplică pentru anumite situaţii
concrete. Deseori este necesar a răspunde la întrebarea: în ce măsură cazul concret
analizat este cuprins de norma juridică sau norma juridică respectivă se referă şi la
cazul concret sau nu? Acesta se face pentru a da răspuns la justa valoare, pentru a
şti precis ce a avut în vedere legiuitorul, ce scop a urmărit el, adoptînd norma
juridică respectivă.
În al doilea rînd, orice normă juridică activează nu izolat, ci în cadrul unui
sistem bine determinat, unde fiecare normă îşi are menirea sa. O normă poate fi
înţeleasă mai bine numai dacă va fi privită în contextul general al normelor
sistemului juridic, de drept, ramurii de drept. La înţelegerea adecvată a sensului
normei juridice ne ajută şi principiile dreptului (principiile generale, interramurale,
ramurale).
În al treilea rînd, adeseori interpretarea normelor dreptului se impune şi de
necesitatea de a înţelege terminologia, stilul folosit de legiuitor.
În fine, în procesul de aplicare a dreptului pot fi cazuri de reglementări
79
contradictorii, neclare, confuze. Pentru a ieşi din asemenea situaţii poate apare
necesitatea ca legiuitorul să facă unele precizări, concretizări.
Interpretarea cunoaşte mai multe forme. Pentru a stabili formele (felurile)
interpretării se folosesc mai multe criterii:
a) puterea obligatorie sau lipsa acesteia. în dependenţă de aceasta
interpretarea poate fi oficială (obligatorie) şi neoficială (neobligatorie);
b) metoda folosită pentru interpretarea legii. în dependenţă de aceasta
interpretarea poate fi logică, istorică, sistematică gramaticală etc.;
c) rezultatul la care se ajunge prin interpretare. în dependenţă de aceasta
interpretarea poate fi literală, extensivă şi restrictivă.
§2. Formele (felurile) interpretării
Interpretarea dreptului constituie o activitate la care participă diferite
subiecte, în dependenţă de calitatea subiectului şi, ca urmare a acestei calităţi, de
forţa ei juridică, interpretarea poate fi de două feluri: oficială şi neoficială.
Această clasificare este cunoscută încă în doctrina Romei Antice şi este pe
larg răspîndită în doctrina juridică contemporană. Acest lucru se explică prin
faptul că criteriile acestei clasificări au rămas aceleaşi: calitatea autorului
interpretării.
1. Interpretarea oficială este interpretarea ce se înfăptuieşte de un organ de stat
în exercitarea atribuţiilor ce-i revin, potrivit legii.
De regulă, organele care emit acte normative procedează uneori la
interpretarea acestora prin acte interpretative. Atunci cînd organul de stat îşi
interpretează propriul act normativ, această interpretare poartă denumirea de
interpretare autentică.
Interpretarea oficială are forţă juridică obligatorie. Actul de interpretare
oficială se echivalează după forţa sa juridică cu actul normativ supus interpretării.
Să analizăm, de exemplu, cine dispune de dreptul de a interpreta în
Republica Moldova legea. Amintim că Constituţia stabileşte trei categorii de legi:
legi constituţionale, legi organice, şi legi ordinare.
Conform Constituţiei, interpretarea oficială a Constituţiei şi a legilor
constituţionale ţine de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale (prevederile
80
de la litera b) ale alineatului 1 al art. 135).
Interpretarea oficială a legilor organice şi ordinare ţine de competenţa
Parlamentului (prevederile literei c) ale articolului 66 al Constituţiei).
Curtea Constituţională, fiind unicul subiect cu dreptul de a interpreta legile
constituţionale, poate să interpreteze oficial şi celelalte categorii de legi: organice
şi ordinare.
Interpretarea oficială poate fi atît generală cît şi cauzală.
Generală este interpretarea care îmbracă forma unor norme obligatorii cu
caracter general.
Interpretarea cauzală este forma interpretării oficiale care se realizează cu
prilejul soluţionării de către organele competente a unor cazuri concrete.
2. Interpretarea neoficială este interpretarea făcută de subiecţi ce nu dispun
de dreptul de a interpreta oficial actul normativ. Interpretarea neoficială se face de
către savanţi, de către avocaţi, de către alţi cetăţeni etc. Fiind făcute de subiecţi ce
nu sînt purtători ai unei părţi din puterea de stat, interpretarea neoficială nu are
forţă juridică obligatorie. Dar, în cazul în care soluţiile propuse conving organul
cu drept de interpretare oficială de oportunitatea soluţiei enunţate, interpretarea
neoficială capătă o însemnătate foarte mare.
§3. Metodele interpretării
Prin metodă de interpretare înţelegem totalitatea procedeelor folosite pentru
explicarea conţinutului prevederilor normelor juridice, clarificarea care se face în
aplicării lor la cazuri concrete.
În procesul de interpretare a textelor normelor juridice se aplică cele mai
diverse metode. Deseori pentru a înţelege la justa valoare o normă juridică se
apelează concomitent la două sau la mai multe metode.
În dependenţă de metoda folosită, interpretarea poate fi logică, gramaticală,
sistematică şi istorică.
Metoda logică este cea mai larg întîlnită între procedeele de interpretare a
normei juridice. Ea constă în folosirea unor procedee ale logicii formale generale.
Metoda logică nu poate fi separată de celelalte metode sau procedee, deoarece
orice lămurire a sensului normei juridice se sprijină pe utilizarea judecăţii logice.
81
 Printre procedeele, regulile logice, sînt frecvent utilizate următoarele reguli:
a) excepţia este de strictă interpretare trebuie de înţeles în sensul că
excepţiile nu pot fi create prin interpretare. în cazul interpretării nu se generează,
nu apar noi norme juridice, ci este doar lămurit conţinutul normelor existente
b) unde legea nu distinge nici interpretul n-o face este regula potrivit căreia
în cazul unei formulări generale a textului normativ subiectul interpretării nu poate
introduce distincţii, deosebiri. Aplicarea, de asemenea, este generală;
c) legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, ci nu invers este regula
potrivit căreia nu trebuie să fie căutate pricini pentru a nu aplica legea. Atît timp
cît o lege este în vigoare ea urmează să fie realizată practic. Sarcina interpretului
este de a găsi soluţia oportună de aplicare a legii în toate împrejurările
Metoda gramaticală. Această metodă constă în stabilirea sensului exact al
normei juridice cu ajutorul procedeelor de analiză morfologică şi sintactică a
textului actului normativ, pornindu-se de la înţelesul cuvintelor folosite, de la
legătura dintre ele, de la construcţia frazei, de la semnificaţia semnelor de
punctuaţie etc.
Procedeele de interpretare gramaticală impun să unificăm sensul unor
termeni juridici şi să nu-i folosim în mai multe sensuri. Aşa, de exemplu, la
folosirea termenului "persoană juridică" este necesar să ţinem cont de sensul
juridic adecvat al acestui termen.
Metoda sistematică constă în explicarea sensului unei norme juridice, a
unui text normativ, prin determinarea locului acestei norme sau acestui text în
sistemul ramurii de drept, în sistemul dreptului în ansamblu, în sistemul
principiilor fundamentale ale dreptului, precum şi în stabilirea legăturilor acestei
norme sau acestui text cu alte dispoziţii normative.
Necesitatea aplicării acestei metode decurge din caracterul sistematic al
normelor juridice, din legăturile indisolubile a tuturor normelor în sistemul de
drept. Metoda sistematică obligă să nu uităm că o normă de drept nu poate fi
înţeleasă la justa ei valoare, dacă este ruptă din contextul celorlalte norme.
Utilitatea acestei metode este şi mai evidentă în cazurile normelor incomplete din
punct de vedere redacţional, în cazurile cînd conţinutul ei reiese din structura
82
logică a normei.
Metoda istorică presupune examinarea împrejurărilor în care a fost
elaborată norma juridică sau actul normativ respectiv. Ea presupune cercetarea
materialelor care au stat la baza elaborării normei sau actului normativ, expunerea
de motive şi discuţiile ce s-au purtat pe marginea materialului normativ supus
interpretării. O informaţie respectivă asupra acestei probleme poate fi găsită în
preambulul actului normativ.
În cadrul interpretării istorice se poate recurge, de asemenea, la compararea
reglementărilor actuale cu cele precedente, la analiza evoluţiei istorice a
conceptului reglementării normative.
§4. Rezultatul interpretării normelor juridice
Analiza procesului de interpretare a normelor juridice nu poate fi
considerată completă, dacă nu se va lua în consideraţie rezultatul acestui proces.
Din punctul de vedere al rezultatelor interpretării normelor juridice, interpretarea
poate fi: literală, extensivă sau restrictivă.
Interpretarea literală este acea formă a interpretării, în cadrul căreia ne
convingem de faptul că conţinutul normelor juridice coincide întru totul cu textul
în care sînt formulate. în acest caz se spune că legea este limpede, clară. Organul
de aplicare n-are decît sarcina s-o aplice, conform textului. Tendinţa legiuitorului
este de a adopta anume asemenea norme juridice, acte normative.
Interpretarea extensivă este acea formă a interpretării în cadrul căreia
textului normei juridice i se atribuie un conţinut mai larg, mai sporit comparativ cu
cel ce rezultă din simpla lectură a lui. Cu alte cuvinte, textul normei juridice se
extinde şi asupra unor cazuri care nu se încadrează perfect în "litera lui".
Interpretarea restrictivă are loc în cazul cînd textului supus interpretării i se
atribuie un conţinut mai restrîns, mai mic decît cel ce rezultă din simpla lui
lectură. Aceasta poate să se întîmple în cazurile cînd lipseşte o concordanţă între
cazurile de aplicare practică şi cazurile ce au fost reflectate în textul actului
normativ. De aici multă că formularea textului legii este mai largă decît conţinutul
ei real.

83
 CAPITOLUL 8. RAPORTUL JURIDIC
§1. Conceptul raportului juridic
Dreptul, ca un sistem de norme indisolubil legate între ele, nu constituie un
scop în sine. El este creat în vederea realizării funcţiilor sale, printre care locul
primordial aparţine funcţiei de a reglementa conduita oamenilor, modul lor de
comportare în relaţiile sociale de o însemnătate majoră. Această funcţie a
dreptului se realizează, în principal, prin aceea că, în relaţiile reglementate pe cale
juridică, oamenii sînt obligaţi să se comporte prescripţiilor normelor juridice.
Aceste raporturi sau relaţii sociale capătă caracterul de raporturi sau relaţii
juridice. Ele se numesc juridice, deoarece sînt create şi rezultă din acţiunea
dreptului, spre deosebire de relaţiile politice, morale, religioase etc., care sînt
rezultatul acţiunii unor norme sociale, cum ar fi normelor politice, etice, religioase
etc.
Prin urmare, raportul juridic apare ca o asemenea relaţie socială care este
reglementată prin intermediul normelor juridice.
Atît timp cît o relaţie socială nu este reglementată de norme juridice ea nu
poate fi o relaţie juridică. Din momentul în care apare o normă juridică care o
reglementează, ea devine juridică. De exemplu, o asemenea relaţie socială cum ar
fi schimbul este cunoscută, încă din timpurile străvechi. Sute şi mii de ani ea a
existat, fiind reglementată de aşa norme sociale, cum ar fi: obiceiurile, tradiţiile,
morala. Din momentul din care apar normele juridice ce reglementează relaţia
socială concretă ea devine o relaţie juridică.
Privite prin prisma normelor juridice, raporturile juridice apar ca o realizare
a normelor. Normele juridice prevăd anumite modele de comportament (vînzare-
cumpărare, împrumut, arendă etc.). Dar conduita prescrisă de normă devine
realitate numai atunci, cînd se concretizează în anumite raporturi sociale, cînd se
cunosc subiecţii raportului, se cunoaşte în legătură cu ce acest raport a apărut, ce
drepturi şi ce obligaţiuni au subiecţii raportului, care vor fi consecinţele abaterii de
la modelul prescris de norma juridică etc.
Oamenii intră în raporturi juridice pentru că urmăresc realizarea unor
scopuri, fie personale, fie sociale, fie impuse de normele juridice. Ar fi absurd ca
84
cineva să facă ceva fără nici un fel de scop. A presupune că oamenii ar intra într-
un raport juridic fără nici un scop este o absurditate.
Dat fiind faptul că la baza raporturilor sociale reglementate de norme
juridice stau diverse scopuri, diverse pot fi şi raporturile juridice apărute. Este
imposibil a concretiza numărul de raporturi juridice la care participă un om pe
parcursul vieţii sale. Cu atît mai mult nu pot fi enumerate raporturile juridice ce
iau naştere într-o societate. Şi totuşi, necătînd la numărul enorm de raporturi
juridice, toate aceste raporturi au anumite trăsături specifice ce le deosebesc de
alte relaţii sociale.
Trăsăturile fundamentale ale raporturilor juridice constau în următoarele:
1. Raportul juridic este un raport social. Prin urmare, dacă orice raport
juridic este o relaţie socială, nu orice relaţie socială este un raport juridic. Relaţia
socială devine raport juridic numai în măsura în care a fost obiectul de preocupare
a legiuitorului, sub forma adoptării unei norme juridice care s-o reglementeze. Sînt
relaţii sociale (de exemplu, relaţiile de prietenie, tovărăşie etc.) care nu constituie
obiect de reglementare juridică. Cercul acestor relaţii poate să se micşoreze sau,
dimpotrivă, să se mărească. Totul depinde de interesul social major, de voinţa
legiuitorului.
Caracterul social al raportului juridic se manifestă prin faptul că el se
stabileşte întotdeauna între oameni, cu participarea oamenilor (fie între ei, fie între
ei şi organele statului, organizaţii, întreprinderi, instituţii etc.).
Subliniind apariţia unui raport juridic doar între oameni, cu participarea lor,
renumitul jurist Mircea Djuvara scria: "Un Robinson ipotetic, complet izolat într-o
insulă, fără nici un contact cu altă persoană, nu poate avea relaţii juridice, pentru
că nu poate avea asemenea relaţii nici cu arborii, nici cu cerul, nici cu pămîntul pe
care stă".
2. Raportul juridic este un raport voliţional. Prin caracterul voliţional al
raportului juridic se înţelege, în primul rînd, faptul că el este reglementat de norme
juridice, norme care exprimă voinţa guvernanţilor, voinţa legiuitorului, voinţă
care, în condiţiile unui regim cu adevărat democratic, poate fi voinţa poporului.
Plecînd de la faptul că raportul juridic este o relaţie socială reglementată de norma
85
juridică, iar norma juridică înseamnă voinţa ridicată la rang de lege caracterul
voliţional al acestui raport este evident.
Caracterul voliţional al raportului juridic se manifestă şi prin voinţa
subiecţilor ce participă la raportul juridic concret. în asemenea cazuri se vorbeşte
despre dublul caracter voliţional al raporturilor juridice: cel exprimat prin norma
juridică şi cel exprimat de voinţa subiecţilor raportului juridic enunţat.
3. Raportul juridic este un raport valoric. Într-un raport juridic îşi găsesc
concretizare valorile esenţiale ale societăţii. Prin intermediul normelor juridice
statul încurajează, promovează şi estimează aceste valori. Participanţii la raportul
juridic dispun de anumite drepturi şi obligaţiuni. De exemplu, la raportul de
împrumut împrumutatul trebuie să plătească împrumutătorului suma de bani
respectivă. De aici rezultă că unul are o valoare mai mare decît altul. Situaţii
asemănătoare pot fi observate şi în alte raporturi juridice. Prin urmare, în toate
raporturile juridice se stabileşte o valoare şi de aceea se poate spune că întregul
drept nu este decît o cercetare de valori. Ele se realizează în valori tot mai înalte,
care au aceeaşi natură ca ideea de obligaţie însăşi, fiind valori necondiţionate.
4. Raportul juridic este o categorie istorică. Apărut la o anumită etapă de
dezvoltare istorică, odată cu apariţia statului şi dreptului, raportul juridic poartă
pecetea epocii istorice respective. Aşa, de exemplu, în dreptul privat roman
sclavul era considerat un bun. Stăpînul avea dreptul deplin asupra sclavului, el
putea fi vîndut sau ucis, dăruit, schimbat etc. Epoca contemporană prevede
egalitatea tuturor oamenilor în faţa legii.
§2. Premisele raportului juridic
Pentru apariţia raportului juridic sînt necesare anumite premise. Se
consideră că la aceste premise se atribuie: norma juridică şi fapta juridică.
1. Norma juridică
Norma juridică reprezintă premisa fundamentală de apariţie a raportului
juridic. Fără normă juridică nu putem vorbi de raport juridic. Un raport juridic nu
poate apărea în afara normei juridice. Anume norma juridică este acea premisă
care stabileşte problemele esenţiale. Norma juridică stabileşte cine poate fi subiect
al raportului juridic dat. Tot ea determină statutul juridic ăl subiectelor şi
86
consecinţele abaterii de la prevederile normelor juridice.
Norma juridică îşi găseşte prin raportul juridic principalul său mijloc de
realizare. în legătură cu aceasta deseori raportul juridic este caracterizat ca o
normă juridică în acţiune.
Bineînţeles, nu trebuie uitat faptul că nu toate normele juridice generează
raporturi juridice. Aşa, de exemplu, nu generează raporturi juridice normele
prohibitive, adică normele care impun abţinerea de la anumite acţiuni. Menirea
acestor norme este de altă natură: ele sînt chemate să interzică anumite acţiuni,
acţiuni care ar putea aduce anumite prejudicii societăţii, oamenilor etc.
2. Faptele juridice
După cum s-a menţionat anterior, normele juridice nu creează de la sine
raporturi juridice. Ele doar prevăd anumite situaţii ipotetice. Pentru ca să apară un
raport juridic, afară de existenţa normei juridice, mai este necesară prezenţa
împrejurărilor de fapt, conţinute în ipoteza normei juridice. Aşa, de exemplu,
raportul juridic de căsătorie presupune, în prealabil, ca fapt juridic încheierea
căsătoriei.
În viaţa de toate zilele ne confruntăm sau sîntem martori la cele mai diverse
fapte. Statul, însă, nu-şi pune sarcina de reglementare a tuturor fenomenelor vieţii
şi să lege de ele în mod neapărat apariţia unor efecte juridice. De aceea nu orice
acţiune are valoare de fapt juridic. Fapte juridice se consideră numai acele
împrejurări de care legiuitorul leagă apariţia, modificarea sau stingerea
raporturilor juridice.
Faptele juridice pot fi clasificate în dependenţă de anumite criterii:
I. în funcţie de caracterul voliţional (dacă se produc ca rezultat al voinţei
omului sau independent de aceasta), faptele juridice se împart în două categorii:
evenimente şi acţiuni.
Evenimentele juridice sînt acele împrejurări sau fapte naturale care se
produc independent de voinţa omului, dar de producerea cărora legea leagă
producerea unor efecte juridice, adică naşterea, modificarea sau stingerea
raporturilor juridice. Cele mai frecvente evenimente care au o semnificaţie juridică
sînt:
87
 a) naşterea (de ea legea leagă producerea multor efecte juridice printre care
figurează, de exemplu, dobîndirea calităţii de subiect de drept);
b) moartea (de ea legea leagă stingerea multor raporturi juridice (de muncă,
de căsătorie); apariţia unor raporturi juridice noi — deschiderea moştenirii, dreptul
la pensionarea pentru pierderea întreţinătorului etc.;
c) scurgerea timpului (conduce, de exemplu, la dobîndirea capacităţii de
exerciţiu, la dobîndirea dreptului de a alege sau de a fi ales etc.);
d) calamităţi naturale (cutremur de pămînt, inundaţii, incendii etc.);
e) alte fenomene naturale (trăsnetul, ploaia etc.);
f) acţiunea animalelor, păsărilor, insectelor, reptilelor etc.
Acţiunile juridice sînt faptele voluntare ale omului de producerea cărora
legea leagă producerea de efecte juridice, adică apariţia, modificarea sau stingerea
de raporturi juridice.
În dependenţă de raportul lor cu legile în vigoare, acţiunile, la rîndul lor, pot
fi licite sau ilicite.
Acţiunile ilicite sînt fapte omeneşti interzise de normele juridice (de
exemplu, infracţiunile, contravenţiile, abaterile disciplinare, delictele civile etc.).
Caracteristic acestor acţiuni este faptul că ele contravin voinţei de stat exprimate
în normele juridice. In urma săvîrşirii acţiunilor ilicite se nasc raporturi juridice în
cadrul cărora se realizează aplicarea sancţiunilor prevăzute de legiuitor.
Acţiunile licite sînt fapte omeneşti săvîrşite în strictă conformitate cu legea.
Printre acţiunile licite un loc important revine actelor juridice. Actele juridice sînt
acţiuni juridice licite care se săvîrşesc cu scopul de a produce efecte juridice. Ele
nu trebuie confundate cu actele juridice normative care, după cum ştim, sînt
izvoare de drept. Spre deosebire de ultimele, actele juridice sînt acte individuale.
Actele juridice se pot distinge după diferite criterii. Aşa, de exemplu, pot fi
distinse acte juridice de drept civil, de drept penal, de drept administrativ etc.
II. În dependenţă de numărul părţilor participante la actul juridic, pot fi
deosebite:
- acte juridice unilaterale (cum este de exemplu, testamentul);
- acte juridice bilaterale (de exemplu, vînzare-cumpărarea, împrumutul etc.);
88
 - acte juridice multilaterale (de exemplu, contractul de societate).
Pot fi diferenţiate şi anumite acţiuni care se săvîrşesc fără intenţia de a
produce efecte juridice, dar care, totuşi, au valoarea unui fapt juridic, întrucît atrag
după sine unele consecinţe juridice. De exemplu, crearea unei opere literare sau
ştiinţifice poale da naştere dreptului de autor.
§3. Structura (elementele) raportului juridic
Privind din punctul de vedere al structurii sale, raportul juridic este format
din trei elemente constitutive:
1) subiectele raportului juridic;
2) conţinutul raportului juridic;
3) obiectul raportului juridic.
Subiectele raportului juridic în ştiinţa dreptului se admite principiul
conform căruia numai oamenii au calitate de subiect de drept. Nu se poate
concepe un raport juridic decît numai între oameni. Pentru apariţia unui raport
juridic este nevoie de cel puţin doi oameni. Un individ care ar exista singur pe
lume, de exemplu acelaşi Robinson Cruzo menţionat mai sus, fiind izolat pe o
insulă, nu ar putea să aibă drepturi şi obligaţiuni faţă de nimeni. Îndată ce sînt doi
oameni se poate concepe relaţia juridică, în sensul că există un drept şi o obligaţie
a unuia faţă de celălalt.
Subiecţi ai raportului juridic pot fi anumiţi indivizi (subiecţi individuali)şi
organizaţii (subiecţi colectivi), care în conformitate cu normele juridice sînt
purtători ai drepturilor şi ai obligaţiilor juridice subiective.20
Persoana fizică. Cele mai multe raporturi juridice apar între persoane fizice:
cetăţeni ai statului dat, cetăţeni ai unui stat străin, persoane fără cetăţenie
(apatrizi). De regulă, cetăţenii unui stat pot fi subiecte ale diferitor raporturi
juridice, acceptate de către stat cu participarea persoanelor fizice, în timp ce
cetăţenii străini sau apatrizii pot participa în calitate de subiecte ale raporturilor nu
întotdeauna.
În baza recunoaşterii calităţii de subiect de drept, omul participă la raporturi
juridice ca titular de drepturi şi obligaţii.

20
В.Н. Хропанюк, Теория государство и право, Москва, 1997, с.309
89
 Aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii denumirea de capacitate
juridică. Capacitatea juridică este de mai multe feluri. Aşa, de exemplu, în
dependenţă de domeniul de reglementare juridică, pot fi diferenţiate următoarele
categorii de capacitate juridică: capacitate civilă, capacitate constituţională,
capacitate administrativă, capacitate de drept al muncii, capacitate de drept al
familiei, capacitate penală etc.
Participarea persoanelor fizice la raporturile juridice civile ridică problema
capacităţii civile. Capacitatea juridică civilă este cunoscută sub două forme:
- capacitatea de folosinţă;
- capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este capacitatea persoanei de a avea anumite
drepturi şi obligaţii. începutul capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este
marcat de naşterea persoanei. Din momentul naşterii, statul îi înmînează persoanei
o multitudine de diferite drepturi: dreptul la viaţă, la integritatea fizică şi psihică,
poate fi proprietar al diferitor bunuri etc. Pe parcursul vieţii persoana poate să-şi
aleagă domiciliul, poate să se asocieze la diferite partide şi organizaţii social-
politice, să beneficieze de alte drepturi consfinţite de Constituţie.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei de a dobîndi şi exercita
drepturile şi de a-şi asuma obligaţii prin săvîrşirea actelor juridice.
Dacă pentru dobîndirea capacităţii de folosinţă a persoanei fizice este
necesară şi suficientă doar existenţa (naşterea, iar uneori chiar şi concepţia),
pentru a putea face personal şi singur acte juridice este necesar ca persoana fizică
să aibă capacitatea de a-şi aprecia la justa valoare acţiunile sale şi consecinţele lor.
Dat fiind faptul că o asemenea capacitate este legată de o anumită practică
de viaţă, începutul capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice este legat de atingerea
unei anumite vîrste. Această vîrstă este condiţionată de maturitatea în gîndire.
Conform legislaţiei noastre civile capacitatea de exerciţiu începe de la data cînd
persoana devine majoră, adică la împlinirea vîrstei de optsprezece ani.
Nimeni nu poate fi limitat în capacitatea de folosinţă sau capacitatea de
exerciţiu. Acest lucru poate fi făcut doar de către instanţa de judecată, în cazurile
expres prevăzute de către legiuitor.
90
 Încetarea capacităţii de folosinţă si capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice
are loc odată cu moartea acesteia.
Persoana juridică. Cele mai multe raporturi juridice se încheie între persoanele
fizice şi, în primul rînd, între cetăţeni. Dar părţi ale unui raport juridic pot deveni
şi anumite colective, organe de stat, organizaţii obşteşti sau chiar statul. Aceste
forme organizaţionale care participă la diverse raporturi juridice poartă denumirea
de subiecte colective de drept. Statul participă în calitate de subiect de drept atît în
raporturi juridice interne, cît şi în raporturi juridice de drept internaţional.
Sînt persoane juridice:
a) întreprinderea şi alte organizaţii de stat, care funcţionează în baza
autofinanţării, dispun de mijloace fixe şi circulante şi au un bilanţ independent;
b) instituţiile şi alte organizaţii de stat care sînt finanţate din bugetul de stat,
ai căror conducători se bucură de drepturile de ordonatori de credite;
c) organizaţiile de stat finanţate din alte izvoare şi care au un plan financiar
independent şi un bilanţ independent;
d) organizaţiile non-guvernamentale (sindicatele, organizaţiile de tineret,
asociaţiile, fundaţiile, uniunile de creaţie etc.);
e) alte subiecte colective de drept (unităţi cooperatiste, societăţi comerciale,
companii, regii autonome etc.).
Persoana juridică are capacitate de folosinţă şi de exerciţiu determinată de
scopul pentru care a fost înfiinţată. Dat fiind faptul că scopul nu este acelaşi la
fiecare persoană juridică, nici capacitatea lor juridică nu coincide. Capacitatea lor
juridică, de regulă, începe de la data înregistrării, sau de la data aprobării statutului
sau regulamentului subiectului colectiv de drept.
Conţinutul raportului juridic. Conţinutul raportului juridic este format din
ansamblul drepturilor şi obligaţiilor subiectelor ce participă la raportul juridic.
Aceste drepturi şi obligaţii sînt prevăzute de normele juridice.
Subiectele raportului juridic sînt, după cum am menţionat anterior,
indisolubil legate între ele. Această legătură a subiectelor se datorează, în primul
rînd, anume acestor drepturi şi obligaţii.
Există unele raporturi juridice simple, în care o parte este titular al dreptului,
91
iar cealaltă parte este titular al obligaţiei. De exemplu, în baza contractului de
împrumut "o parte (creditorul) transmite celeilalte părţi (debitorului) în proprietate
(în administrare operativă) bani sau lucruri, determinate prin genul lor, iar
creditorul se obligă să restituie debitorului aceeaşi sumă de bani sau aceeaşi
cantitate de lucruri de acelaşi gen şi calitate". Raportul juridic apărut în baza
acestui contract este un raport juridic simplu, deoarece debitorul dispune numai de
drepturi, în timp ce creditorul dispune numai de obligaţii.
Prin urmare, normele juridice stabilesc pentru fiecare participant la
raporturile juridice, adică pentru fiecare subiect de drept, anumite prerogative,
anumite posibilităţi individuale. Aceste posibilităţi, prerogative poartă numele de
drept subiectiv. Dreptul subiectiv permite titularului:
a) să ia o anumită atitudine faţă de dreptul său, de exemplu, să se folosească de el;
b) să pretindă o atitudine corespunzătoare din partea subiectului obligat;
c) să poată apela la calea statală pentru apărarea dreptului său.
Obligaţia subiectului este îndatorirea pe care acesta trebuie să o
îndeplinească. Obligaţia poate consta în a da, a face sau a nu face ceva. Obligaţia
juridică a subiectului nu este arbitrară. Ea este o îndatorire ce corespunde
dreptului subiectiv ui celeilalte părţi a raportului juridic. de a cere de la creditor
suma respectivă.
Obiectul raportului juridic. Obiectul raportului juridic reprezintă cel de-al
treilea element constitutiv al raportului juridic.
Dacă în privinţa subiectelor şi conţinutului raportului juridic nu apar, de
regulă, probleme, atunci în privinţa obiectului raportului juridic sînt înregistrate
mai multe păreri.
Obiect al raportului juridic pot fi:
a) acţiunile pe care titularul dreptului subiectiv le îndeplineşte ori le poate
pretinde şi pe care celălalt subiect este obligat a le săvîrşi sau a se abţine de la
săvîrşirea lor;
b) lucrurile şi alte bunuri materiale;
c) valori nemateriale (cinstea, onoarea, demnitatea, numele, sănătatea,
integritatea fizică şi psihică etc.);
92
d) rezultatul creaţiei intelectuale (operă literară, artistică, ştiinţifică etc.).
Se consideră că obiect al raportului juridic pot fi şi acţiunile (inacţiunile),
adică comportarea subiectelor. O asemenea afirmaţie pare a fi neacceptabilă,
deoarece comportarea se include, după cum am văzut anterior, în conţinutul
raportului juridic, dat fiind faptul că norma juridică stabileşte drepturile şi
obligaţiile subiecţilor.

93
 CAPITOLUL 9. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ ÎN DREPTUL
AFACERILOR

§1. Noţiuni generale privind răspunderea juridică în dreptul afacerilor

Răspunderea juridică în general este o noţiune foarte largă şi în dependenţă
de diferite ramuri de drept deosebim: răspunderea constituţională, răspunderea
penală, răspunderea civilă, răspunderea contravenţională, răspunderea
disciplinară etc.21
Noţiunea de „răspundere‖ se foloseşte cu sensuri diferite, iar cel mai
frecvent cu sensul de pedeapsă. Potrivit Dicţionarului explicativ, prin
„răspundere‖ în sens juridic se înţelege consecinţa rezultată din neîndeplinirea
unei obligaţii legale22, iar în exprimarea de zi cu zi se foloseşte atît termenul de
responsabilitate, cît şi cel de răspundere.
Răspunderea juridică în dreptul afacerilor este considerată, pe bună
dreptate, una dintre instituţiile centrale ale dreptului. În relaţiile de afaceri,
nimeni nu trebuie să sufere un prejudiciu rezultat din fapta altuia. Pentru
realizarea acestei misiuni, a fost alcătuit un mecanism juridic în vederea apărării
drepturilor şi intereselor subiecţilor participanţi la raporturile de dreptul
afacerilor. O parte componentă a acestui mecanism o constituie normele cu
privire la răspunderea aplicată pentru diferite încălcări comise în relaţiile de
afaceri.
Definiţie. Răspunderea juridică în dreptul afacerilor reprezintă o formă a
răspunderii care se aplică subiecţilor din dreptul afacerilor pentru încălcarea
normelor de drept în legătură cu desfăşurarea activităţii de întreprinzător.
Raporturile din dreptul afacerilor au la bază relaţii de business, sume
importante de bani, valori materiale, schimburi de mărfuri, clientelă etc., de aceia
scopul aplicării răspunderii în acest caz este de a obliga autorul faptei ilicite să
repare prejudiciile cauzate partenerului său afaceri.
Răspunderea juridică în dreptul afacerilor întotdeauna intervine în baza

21
Cojocari Eugenia. Drept civil. Răspunderea juridică civilă (studiu teoretic, legislativ şi comparativ de drept). Chişinău:
ULIM, 2002, p.30-31.
22
Noul dicţionar universal al limbii române, Ediţia a II-a, sub red. Oprea I. şi al. Bucureşti-Chişinău: Litera Internaţional,
2007, p.1178.
94
legii, nimeni nu poate să-şi facă dreptate singur23. Atragerea la răspundere este
de competenţa unor organe abilitate ale statului, cum sînt instanţele judecătoreşti,
inspectoratul fiscal, agenţia de protecţie a consumatorilor, procuratura, poliţia
etc.
De multe ori însă, organele de stat nu cunosc detaliile partenerilor din
comerţ, astfel încît, atunci cînd unul dintre subiecţi constată că a fost prejudiciat,
este necesar să facă o adresare imediată organelor de poliţie sau o cerere de
chemare în judecată. În instanţa de judecată, pentru a i se face dreptate, partea
care s-a adresat trebuie să prezinte cît mai multe dovezi scrise în favoarea sa.
Doar aşa există posibilităţi reale de a cîştiga procesul în judecată şi a-i fi întoarse
valoarea daunelor suportate.
Practica din ultimii ani ne arată tot mai clar că răspunderea juridică este
„cheia succesului‖ în relaţiile de afaceri, deoarece cu răspunderea finalizează
orice problemă juridică. Este şi firesc, fiindcă oricine încalcă cu vinovăţie
regulile de afaceri (legea, regulamentele, contractele) trebuie să răspundă în
conformitate cu legea pentru acţiunile sale.

§2. Subiecţii răspunderii juridice în dreptul afacerilor

Subiecţi ai răspunderii juridice în dreptul afacerilor pot fi persoanele fizice
şi persoanele juridice ce desfăşoară activitate de întreprinzător.
a) Persoana fizică. Pentru ca o persoană fizică să devină subiect al
răspunderii juridice în dreptul afacerilor, trebuie să îndeplinească trei condiţii, şi
anume: să fie înregistrată conform legii ca subiect al activităţii de întreprinzător,
să fie aptă din punct de vederea medical şi să acţioneze în mod liber.
Încălcarea pentru care persoana este atrasă la răspundere trebuie să provină
dintr-o relaţie de afaceri. În acest caz, persoana fizică trebuie să fie înregistrată
conform legii, şi anume: să deţină o patentă, să fie înregistrată ca întreprinzător
individual ori să aibă înregistrată o gospodărie ţărănească.
Dacă se constată că persoana fizică a desfăşurat anumite relaţii de afaceri,
dar nu era înregistrată conform legii în una din formele menţionate mai sus,

23
Mîrzac (Mititelu) Didina. Principiile răspunderii juridice. Teză de doctor în drept. Chişinău, 2010, p.213.
95
atunci sancţiunea în privinţa ei va fi şi mai aspră.
Suplimentar la aceasta, persoana fizică trebuie să fie aptă din punct de
vederea medical de a fi chemată să de-a socoteală, adică să răspundă în faţa
organului de judecată pentru faptele ilicite săvîrşite de ea. A fi apt din punct de
vedere medical implică în primul rînd discernămîntul, adică de la persoană se
cere să fie sănătoasă din punct de vedere mintal şi psihic. Ajungem la concluzia
că nu pot fi atrase la răspundere persoanele care sînt bolnave psihic.
Libertatea de a acţiona, înseamnă a acţiona în cunoştinţă de cauză, a face
ceva neobligat de nimeni. Fapta pentru care se stabileşte răspunderea juridică să
nu fi fost realizată prin constrîngerea fizică sau morală venită din partea altcuiva.
b) Persoana juridică reprezintă o organizaţie înregistrată în conformitate
cu legea şi răspunde pentru acţiunile sale cu bunurile pe care le deţine în
patrimoniu: bani, case, autovehicule şi alte valori.
Persoana juridică răspunde pentru faptele ilicite comise de persoanele fizice
care o conduc - directorul, contabilul-şef, juristul etc., în legătură cu
neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor de către aceştia din urmă. Faptele
ilicite comise de persoanele cu funcţie de răspundere din cadrul persoanei
juridice sînt considerate fapte ale însăşi persoanei juridice. Unele forme ale
răspunderii, cum sînt cea penală şi disciplinară, nu se aplică persoanelor juridice.
Cel mai frecvent, persoanele juridice răspund pentru încălcarea prevederilor
stabilite de Codul fiscal şi Codul contravenţional. În ambele situaţii, avem o
răspundere contravenţională şi apare ca rezultat al neachitării la timp a taxelor şi
impozitelor faţă de stat, evaziuni fiscale, falsuri în documente etc. În calitate de
sancţiune se aplică amenda sau chiar retragerea licenţei de activitate, ultima
sancţiune fiind cea mai periculoasă pentru persoanele juridice.

§3.Condiţiile angajării răspunderii juridice în dreptul afacerilor

Răspunderea juridică în dreptul afacerilor survine numai atunci cînd sînt
întrunite anumite condiţii, la care se atribuie: a) fapta ilicită; b) prejudiciul; c)
vinovăţia; d) legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul cauzat.

96
 a) Fapta ilicită este o primă condiţie necesară pentru angajarea răspunderii
juridice. Exemple de fapte ilicite:
- în magazin sînt vîndute produse alimentare cu termen de valabilitate
expirat;
- o întreprindere produce mărfuri de uz casnic şi le comercializează pe piaţă
folosind denumirea a unei alte întreprinderi pentru a cîştiga astfel clientela.
- o persoană juridică ascunde veniturile pentru a nu plăti impozite faţă de
stat etc.
- o agenţie de turism formează grupe de turişti şi îi deplasează peste hotarele
ţării, dar fără a deţine licenţă pentru acest gen de activitate etc.
Fapta ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune, contrare prevederilor legii.
Acţiunea - presupune săvîrşirea de către o persoană a unei acţiuni concrete, prin
care se încalcă normele juridice. Ca exemple pot servi: refuzul de a plăti taxe şi
impozite faţă de stat, desfăşurarea unei activităţi fără a avea licenţă, vînzarea
unor produse alterate etc.; Inacţiunea - presupune nesăvîrşirea unei acţiuni care
ar fi trebuit săvîrşită. Inacţiunea poate fi considerată ca fapt ilicit numai dacă
persoana era obligat să acţioneze, dar ea nu a acţionat. De exemplu, medicii unui
spital au refuzat să săvîrşească o intervenţie chirurgicală urgentă fiindcă bolnavul
nu avea bani, iar în scurt timp bolnavul a decedat.
Nu toate faptele ilicite provoacă un prejudiciu, toate însă au drept rezultat
încălcarea unor norme juridice. De pildă, folosirea de către o companie de
transport a unor autobuze vechi ce nu corespund parametrilor tehnici, atrage fie o
răspundere contravenţională, fie una penală. Deşi o asemenea faptă nu a
provocat încă un prejudiciu, totuşi pune în pericol viaţa şi sănătatea pasagerilor.
Există pericolul că în orice moment ar putea cauza un accident rutier în care vor
suferi persoane nevinovate.
În dependenţă de gradul de pericol social şi de pedepsele care se aplică, în
dreptul afacerilor faptele ilicite îmbracă următoarele forme:
a) infracţiuni (reprezintă cele mai grave încălcări ale legii pentru care se
aplică pedeapsa maximă - privaţiunea de libertate (închisoarea));
b) contravenţii (sînt mai puţin grave decît infracţiunile, dar prezintă pericol
97
social; în calitate de sancţiune se aplică amenda, lipsirea de dreptul de a ocupa o
anumită funcţie, retragerea unor medalii şi distincţii celor care le deţin etc.);
c) abateri disciplinare (de exemplu, întîrzierea muncitorului la serviciu,
refuzul de a se supune ordinelor date de către şef, comportamentul brutal faţă
colegii de lucru etc.);
d) pagube provocate de muncitori în procesul de lucru;
e) pagube apărute din neexecutarea obligaţiilor contractuale, din delicte,
întîrzieri;
f) daune morale etc.
Toate aceste fapte ilicite prezintă un pericol social. Ce-i drept, unele au un
grad de pericol mai mare, altele mai redus. Dintre toate, infracţiunea prezintă
cel mai înalt grad de pericol social, adică este cea mai periculoasă pentru cei din
jur. Infracţiunea se mai numeşte crimă, iar cel care săvîrşeşte o crimă este numit
criminal. Legea în care sînt prevăzute infracţiunile (crimele) poartă denumirea
de Codul penal al Republicii Moldova. Poliţia şi procuratura sînt organele
statului abilitate cu funcţia de a descoperi infracţiunile.
Fiecare din sancţiunile sus-menţionate sînt stabilite în cîte o lege, şi anume:
infracţiunile - în Codul penal al Republicii Moldova, contravenţiile - în Codul
contravenţional al Republicii Moldova, abaterile disciplinare împreună cu
prejudiciile provocate de către muncitori la întreprinderi - în Codul muncii al
Republicii Moldova, iar faptele ilicite civile - în contractele încheiate dintre părţi
reieşind din prevederile Codului civil al Republicii Moldova.
b) Prejudiciul constă din urmările dăunătoare pe care fapta ilicită le
cauzează societăţii sau unui anumit individ. De exemplu, vătămarea integrităţii
corporale sau a sănătăţii persoanei, distrugerea sau deteriorarea unor bunuri etc.
Cunoscînd care este prejudiciul, putem afla cît de periculoasă a fost fapta ilicită.
În literatura de specialitate noţiunea de prejudiciu se expune prin mai mulţi
termeni: „pagubă‖, „daună‖ sau „despăgubire‖, toate aceste cuvinte fiind
sinonime24.

24
Cojocari Eugenia. Formele răspunderii juridice. Note de curs. Chişinău: CEP USM, 2011, p.28.
98
 Prejudiciul cunoaşte mai multe clasificări25. Se întîlnesc prejudicii materiale
şi morale, prejudicii cauzate persoanei umane şi cele cauzate bunurilor sale. O
altă categorie de prejudiciu este venitul ratat.
Prejudiciul material este cel care are un conţinut economic şi în toate
cazurile poate fi evaluat în bani, pe cînd prejudiciul moral reprezintă totalitatea
suferinţelor psihice şi/sau fizice ce atentează la valorile nepatrimoniale ale
persoanei, cum sînt: viaţa, sănătatea, onoarea, demnitatea, reputaţia profesională,
numele, inviolabilitatea vieţii personale, secretul personal şi de familie şi altele26.
Prejudiciul material şi cel moral sînt strîns legate între ele. La stabilirea
prejudiciului moral, trebuie să se aprecieze ce a pierdut persoana vătămată pe
plan fizic, psihic, social, profesional şi familial atît la moment, cît şi pe viitor 27.
În domeniul protecţiei consumatorului, de exemplu, practica judecătorească
demonstrează că aproape de fiecare dată, pe lîngă cerinţa de reparare a
prejudiciului material, consumatorul cere şi repararea prejudiciului moral.
Venitul ratat poate fi înţeles după următorul exemplu: o actriţă, folosind
crema cumpărată de la o firmă cu renume, în scurt timp a avut de suportat arsuri
ale feţei. Acest lucru a făcut imposibilă activitatea ei profesională pe viitor,
fiindcă din punct de vedere estetic nu mai corespundea cerinţelor. În aşa mod,
actriţa a fost nevoită să dea în judecată firma producătoare a cremei, cerînd
cheltuielile medicale, şi ce este mai important: - venitul ratat din lipsirea ei de
capacitatea de muncă, adică de faptul că nu va mai avea posibilitatea să fie
actriţă în spectacole şi în filme.
c) Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. Pentru ca o
persoană să poată fi atrasă la răspundere, este necesar ca între fapta ilicită şi
prejudiciu să existe un raport de cauzalitate, adică să se stabilească că anume
această faptă a provocat prejudiciul. Stabilirea acestei legături este dificilă şi
necesită o analiză minuţioasă, pentru a nu greşi.
În aşa mod ne apare o legătură dintre cauză şi efect: cauza este fenomenul
25
De exemplu, în Codul civil al R.Moldova prejudiciul este definit sub formă de cheltuieli pe care o persoană lezată în
drepturi le-a suportat sau urmează să le suporte la restabilirea dreptului, fie în formă de pierdere sau deteriorare a bunurilor
(prejudiciul efectiv) sau în formă de beneficiu neobţinut prin încălcarea dreptului (venitul ratat) (art.14 alin.(2)).
26
Avornic Gheorghe, Poalelungi Mihai. Manualul judecătorului la examinarea pricinilor civile, coord. Mihai Poalelungi.
Chişinău: Cartier, 2006, p.734.
27
Bloşenco Andrei. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul II (coordonator Mihai Buruiană). Chişinău:
ARC, 2006, p.1094.
99
care generează efectul. Ori de cîte ori cineva solicită să-i fie reparat un
prejudiciu, el trebuie să demonstreze cu precizie că anume faptă ilicită pe care o
invocă, şi nu alta, a stat la baza apariţiei prejudiciului.
Legătura de cauzalitate urmează a fi demonstrată prin probe de către
persoana care pretinde că i-au fost încălcate anumite drepturi. Mijloacele de
probă pot fi diferite – scrise, verbale, audio, video, martori etc., şi trebuie aduse
în instanţa de judecată.
De multe ori legătura cauzală este greu de stabilit, de aceea se implică
expertize judiciare, medicale, documente, înscrisuri etc.28 De exemplu, cineva a
cumpărat un automobil nou, dar cu defecte ale frînei, care la prima vedere nu au
putut fi depistate. La un moment dat, automobilul a produs un accident din cauza
frînei. Pentru început, este greu de stabilit cauza accidentului. De aceia se
dispune efectuarea unei expertize, pentru a vedea cauza accidentului şi,
respectiv, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită (comiterea accidentului) şi
prejudiciul (automobilul distrus).
d) Vinovăţia constă în atitudinea psihică a persoanei faţă de fapta ilicită pe
care a săvîrşit-o şi faţă de urmările ei. Vinovăţia se exprimă sub forma intenţiei
şi culpei.
Încălcarea legii se consideră făcută cu intenţie dacă persoana a prevăzut din
timp consecinţele ilicite ale faptei sale şi a dorit ca acest lucru să se întîmple. La
rîndul ei, intenţia poate fi: directă şi indirectă. În primul caz, persoana a voit să
săvîrşească fapta ilicită, iar în al doilea caz, a admis în mod uşuratic ca fapta
ilicită să aibă loc.
O formă mai puţin gravă de vinovăţie este culpa. Culpa poate fi săvîrşită
din imprudenţă sau din neglijenţă. Imprudenţa presupune că persoana ce a comis
fapta a prevăzut posibilitatea survenirii unor urmări ilicite, pe care nu le-a dorit,
nici nu le-a acceptat, dar a crezut că le-ar preveni. Pe cînd neglijenţa are loc
atunci cînd persoana care a comis fapta nu a prevăzut posibilitatea survenirii
unor urmări ilicite, deşi putea sau trebuia să le prevadă.
Împrejurările care înlătură răspunderea juridică sînt strict prevăzute de lege.

28
Cojocari Eugenia. Formele răspunderii juridice. Note de curs. Chişinău: CEP USM, 2011, p.28.
100
De regulă, acestea sînt situaţiile de forţă majoră (ploi torenţiale, cutremure de
pămînt, furtuni puternice etc.), dar şi alte întîmplări neprevăzute precum:
constrîngerea fizică, constrîngerea morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea
făptuitorului etc. În asemenea situaţii nici o persoană nu va fi atrasă la
răspundere din motiv că nimeni nu a fost vinovat de producerea pagubelor.

§4. Principiile răspunderii juridice în dreptul afacerilor

Principiile răspunderii sînt nişte idei generale, postulate călăuzitoare29.
Răspunderea juridică în dreptul afacerilor cuprinde un şir de principii
importante, şi anume:
1. Principiul angajării răspunderii juridice doar în temeiul legii. Acest
principiu mai este numit principiul legalităţii răspunderii juridice, este unul
general şi se aplică în toate ramurile dreptului. Prin legalitatea răspunderii
juridice înţelegem că persoana poate fi trasă la răspundere juridică în
conformitate cu legea şi numai dacă este vinovată.
Aşadar, răspunderea juridică are loc numai în baza legii. Aplicarea pedepsei
ţine de competenţa strictă a statului şi a reprezentanţilor lui oficiali, cum sînt:
judecătorii, procurorii, poliţiştii, inspectorii etc. Totodată, organele statului
(instanţele judecătoreşti, procuratura, poliţia, organele vamale, inspectoratul
fiscal etc.) trebuie să fie fondate şi să funcţioneze în mod legal.
2. Principiul prezumţiei nevinovăţiei. Conform acestui principiu, persoana
poate fi trasă la răspundere numai dacă i s-a dovedit cu adevărat vinovăţia.
Vinovăţia o stabileşte instanţa de judecată. Pînă atunci însă, se consideră că
persoana este nevinovată.
3. Principiul obligativităţii tragerii la răspundere. Orice faptă ilicită
trebuie să fie depistată, să fie stabilite persoanele care au comis-o, ţinîndu-se
cont de toate împrejurările care au importanţă la stabilirea corectă a răspunderii
juridice30. Acest principiu îşi are o aplicare largă în dreptul penal.
4. Principiul răspunderii personale înseamnă că orice persoană răspunde
pentru fapta sa proprie. Răspunderea juridică trebuie să fie strict legată de
29
Mîrzac (Mititelu) Didina. Principiile răspunderii juridice. Teză de doctor în drept. Chişinău, 2010, p.96.
30
Avornic Gheorghe. Tratat de Teoria Generală a Statului şi Dreptului. Volumul II. Editura Cartier, Chişinău, 2010, p.285.
101
persoana care a produs fapta ilicită.
Este adevărat că există situaţii în care răspunderea poate fi atrasă şi pentru
fapta altuia ori împreună cu altul, dar, în general, răspunderea se stabileşte numai
pentru fapta săvîrşită de autor şi în limitele faptei sale, luîndu-se în consideraţie
toate împrejurările.
5. Principiul - „pentru fiecare încălcare a normei de drept, se aplică o
singură răspundere”. Acest principiu trebuie înţeles că autorul faptei ilicite nu
poate fi pedepsit decît o singura dată pentru aceeaşi faptă.
În general, acest principiu urmăreşte excluderea aplicării faţă de aceeaşi
persoană şi pentru aceeaşi faptă a două sau mai multe pedepse care prin natura
lor sînt identice; o singură încălcare a normei de drept trebuie să atragă după sine
o singură pedeapsă.
6. Principiul aplicării corecte a sancţiunii. Orice persoană poate fi
sancţionată numai atunci cînd este vinovată. Nimeni nu poate fi chemat să
răspundă pentru fapta altuia. Problema dacă persoana este sau nu vinovată, se
clarificată de către instanţa de judecată.

§5. Formele răspunderii juridice şi aplicarea în dreptul afacerilor

După cum s-a menţionat, răspunderea juridică din dreptul afacerilor
cuprinde o sferă largă, în care se includ mai multe ramuri de drept: - dreptul
civil, dreptul muncii, dreptul penal, dreptul contravenţional etc. Astfel, în funcţie
de domeniul din care face parte încălcarea, există mai multe feluri (forme) de
răspundere aplicabile în dreptul afacerilor:
- răspunderea civilă;
- răspunderea penală;
- răspunderea contravenţională;
- răspunderea materială şi disciplinară.
5.1. Răspunderea civilă în dreptul afacerilor
Răspunderea civilă constă din obligaţia pe care o are cineva de a repara
prejudiciul pe care l-a cauzat unei altei persoane. Răspunderea civilă poate fi
angajată ca urmare a nerespectării de către cineva a normelor din Codul civil.
102
Scopul atragerii la răspundere civilă constă, de regulă, în repararea prejudiciilor
cauzate.
Răspunderea civilă este componenta cea mai importantă din cadrul
răspunderii juridice din dreptul afacerilor. Reieşind din faptul că majoritatea
normelor din dreptul afacerilor sînt fundamentate pe relaţiile de drept civil, se
înţelege că ori de cîte ori în dreptul afacerilor sînt încălcate normele Codului
civil, persoana vinovată va fi atrasă la răspundere civilă.
Răspunderea civilă poate fi contractuală şi delictuală. Principala deosebire
între ele se face după izvorul apariţiei obligaţiei de a răspunde, şi anume:
răspunderea contractuală apare din contract, pe cînd răspunderea delictuală apare
din lege.
În cazul răspunderii delictuale contract nu există, iar obligaţia încălcată este
o obligaţie legală, cu caracter general, care revine tuturor - de a nu leza drepturile
altora prin fapte ilicite31.
O altă deosebire ţine de caracterul normelor. Astfel, normele juridice ce
reglementează răspunderea contractuală sînt dispozitive (permisive), iar normele
ce reglementează răspunderea delictuală sînt imperative.
Persoana juridică este obligată să repare dauna cauzată din culpa lucrătorilor
ei în timpul îndeplinirii îndatoririlor lor de muncă (de serviciu). Astfel, orice
întreprindere trebuie să repare pagubele provocate prin acţiunile săvîrşite de
către organele de conducere, reprezentanţii, lucrătorii ei32. De exemplu,
policlinicile, spitalele şi alte instituţii medicale răspund pentru tratamentul
necorespunzător oferit pacienţilor de către personalul medical.
5.2. Răspunderea penală în dreptul afacerilor
Răspunderea penală survine ca urmare a nerespectării legii penale.
Încălcările prevederilor din Codul penal se numesc infracţiuni: „răspunderii
penale este supusă numai persoana vinovată de săvîrşirea infracţiunii prevăzute
de lege penală‖ (art.51).
Infracţiunea este o faptă care prezintă pericol social şi este săvîrşită cu

31
Chibac Gheorghe, Băieşu Aurel, Rotari Alexandru, Efrim Oleg. Drept civil. Contracte speciale. Volumul III. Chişinău:
Cartier, 2005, p.546.
32
Cojocari Eugenia. Formele răspunderii juridice. Note de curs. Chişinău: CEP USM, 2011, p.156.
103
vinovăţie. După nivelul de pericol social al faptelor comise, se stabileşte şi
gravitatea pedepsei, cea mai gravă pedeapsă fiind privaţiunea de libertate, adică
închisoarea. Alte forme de sancţionare în cazul săvîrşirii unor infracţiuni sînt:
amenda penală, interzicerea de a ocupa o anumită funcţie, confiscarea averii etc.
Cel mai frecvent, în cadrul relaţiile de dreptul afacerilor răspunderea
penală este aplicată persoanelor juridice (întreprinderilor). Atragerea la
răspundere penale a persoanelor juridice a devenit necesară ca urmare a
dezvoltării industriei şi comerţului, domenii în care persoana juridică este
implicată de multe ori în diferite activităţi dubioase, cum ar fi spălarea banilor,
fraude şi evaziuni fiscale33.
Ca exemplu de infracţiuni săvîrşite în domeniul dreptului afacerilor putem
aduce „Infracţiunile economice‖ din Codul penal (Capitolul X), şi anume:
fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor falşi, a cardurilor false ori a altor
carnete de plată false (art.236-237), dobîndirea creditului prin înşelăciune
(art.238), spălarea banilor (art.243), evaziunea fiscală a întreprinderilor,
instituţiilor şi organizaţiilor (art.244), (art.244), provocarea intenţionată a
insolvabilităţii unei întreprinderi (art.252), înşelarea clienţilor (art.255),
executarea necalitativă a construcţiilor (art.257), precum şi alte infracţiuni.
În toate aceste infracţiuni pedeapsa este stabilită sub formă de închisoare de
la 1 an pînă la 8 ani sau sub formă de amendă penală în mărime de pînă la 10 mii
unităţi convenţionale. O unitate convenţională constituie 20 de lei.
5.3. Răspunderea contravenţională în dreptul afacerilor
Răspunderea contravenţională apare în urma încălcării normelor din Codul
contravenţional. Fapta săvîrşită cu vinovăţie, dar cu un pericol social mai redus
în comparaţie cu infracţiunea se numeşte contravenţie.
În cazul contravenţiilor, răspunderea este stabilită de organul de poliţie,
organele de control (inspectoratul fiscal, inspectoratul ecologic, serviciul vamal,
serviciul veterinar etc.) sau de instanţa de judecată, care pot aplica sancţiuni cum
sînt: avertismentul; amenda; privarea de dreptul de a desfăşura o anumită
activitate; privarea de dreptul de a deţine o anumită funcţie; confiscarea unor

33
Cojocari Eugenia. Formele răspunderii juridice. Note de curs. Chişinău: CEP USM, 2011, p.289.
104
bunuri; munca neremunerată în folosul comunităţii; arestul contravenţional.
Subiecţi ai răspunderii contravenţionale pot fi persoanele fizică şi
persoanele juridice. Pentru săvîrşirea unei contravenţii, legea interzice de a fi
aplicate două sancţiuni în acelaşi timp. De exemplu, nu se permite ca pentru
aceiaşi încălcare a legii persoana să fie sancţionată şi cu avertisment, şi amendă.
Contravenţiile săvîrşite în sfera dreptului afacerilor pot fi găsite în
Capitolul XV din Codul contravenţional, denumit „Contravenţii ce afectează
activitatea de întreprinzător, fiscalitatea, activitatea vamală şi valorile
mobiliare‖, dar şi în alte articole ale codului. Printre încălcările sancţionate de
Codul contravenţional fac parte: desfăşurarea ilegală a activităţii de
întreprinzător (art.263), încălcarea regulilor de comerţ (art.273), falsificarea şi
contrafacere produselor (art.283), încălcarea regulilor vamale (art.287), precum
şi alte contravenţii.
Pedepsele aplicate pentru încălcarea normelor Codului contravenţionale se
reduc la amenzi, mărimea cărora variază între 5 şi 500 unităţi convenţionale.
5.4. Răspunderea materială şi disciplinară în dreptul afacerilor
Răspunderea materială se întîlneşte în dreptul muncii, atunci cînd sînt
aduse pagube materiale unei întreprinderi de către salariaţi. Dacă pagubele au
fost produse din vina salariatului, el va fi atras la răspundere materială, fiind
obligat să restituie întreprinderii costul pagubelor provocate. Răspunderea
materială a salariatului se va face după regulile stabilite de Codul muncii al
Republicii Moldova.
Răspunderea disciplinară se angajează ori de cîte ori are loc încălcarea
îndatoririlor profesionale de către persoanele care lucrează la o întreprindere în
calitate de muncitori (salariaţi)34. Asemenea fapte se numesc abateri şi se
sancţionează cu mustrare, avertisment, reduceri de salarii, retrogradări,
suspendări din funcţie, transfer disciplinar, destituirea din funcţie.
Pentru antrenarea răspunderii disciplinare nu este necesară producerea unui
prejudiciu material, ci este suficientă o abatere care să constea din încălcarea cu
vinovăţie a obligaţiilor de muncă (de exemplu, întîrzierea la serviciu, greşeli în
34
Se numeşte salariat persoana care lucrează în baza unui contract individual de muncă, pe care l-a semnat înainte de
începerea lucrului.
105
procesul de lucru) sau a regulilor de comportare (consumul de alcool, cuvinte
urîte şi necenzurate etc.).

106
 CAPITOLUL 10. ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR. DREPTUL
DE A DESFĂŞURA ACTIVITATEA DE ÎNTREPRINZĂTOR

§1. Definirea activităţii de întreprinzător

Noţiune. Activitatea de întreprinzător (afacerile) reprezintă un mijloc legal
de acumulare a bogăţiilor, de asigurare a existenţei materiale şi spirituale.
Această activitate apare o dată cu formarea relaţiilor de piaţă, adică cu apariţia
produselor destinate schimbului de mărfuri35.
Prin activitate de întreprinzător, în sens larg, se înţelege orice activitatea
aducătoare de profit practicată de persoane fizice sau juridice, iar în sens
restrîns, se înţelege activitatea de vînzare-cumpărare cu amănuntul a mărfurilor,
de fabricare şi comercializare a produselor alimentare, de organizare a
consumului lor, de prestare a serviciilor suplimentare la cumpărarea mărfurilor
etc. Se menţionează şi faptul că activitatea de întreprinzător poate fi privită ca o
activitate profesională.
Este important să cunoaştem că atît în vorbirea curentă, cît şi în lege se
întîlnesc un şir de expresii ce denumesc activitatea de întreprinzător, ele avînd
acelaşi înţeles: „activitate de antreprenoriat‖, „activitate comercială‖, „activitate
economică‖, „afacere‖, „business‖. În ce ne priveşte, vom utiliza expresia
activitate de întreprinzător, ea fiind în corespundere cu legislaţia în vigoare, dar
şi cuvîntul afacere, luînd în considerare că disciplina noastră se numeşte Dreptul
afacerilor36.
În legislaţie, noţiunea activităţii de întreprinzător este prevăzută în Legea
cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992, care menţionează că
„antreprenoriatul este activitatea de fabricare a producţiei, executare a
lucrărilor şi prestare a serviciilor, desfăşurată de cetăţeni şi de asociaţiile
acestora în mod independent, din proprie iniţiativă, în numele lor, pe riscul
propriu şi sub răspunderea lor patrimonială cu scopul de a-şi asigura o sursă
permanentă de venituri. Munca efectuată conform contractului (acordului) de

35
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală‖, Chişinău, 2004, p.43.
36
Prezintă interes faptul că la Facultatea de Drept a USM există catedra Drept al Antreprenoriatului. La această catedră se
atribuie toate disciplinele ce ţin de activitatea de întreprinzător (antreprenoriat): dreptul afacerilor, dreptul antreprenoriatului,
dreptul economic, dreptul fiscal, dreptul societăţilor comerciale, dreptul transporturilor, dreptul turismului etc.
107
muncă încheiat nu este considerată antreprenoriat‖ (art.1)37.
Legislaţia fiscală defineşte puţin altfel noţiunea respectivă, evident,
urmărind scopuri exclusiv de fiscalitate, activitatea de întreprinzător fiind
considerată orice activitate conform legislaţiei, cu excepţia muncii efectuate în
baza contractului (acordului) de muncă, desfăşurată de către o persoană, avînd
drept scop obţinerea venitului sau, în urma desfăşurării căreia, indiferent de
scopul activităţii, se obţine venit (art.5 pct.16 Cod fiscal).

§2. Elementele caracteristice activităţii de întreprinzător

Din definiţia sus-menţionat se desprind o serie de elemente specifice
activităţii de întreprinzător, şi anume: a) este o activitate independentă; b) din
proprie iniţiativă; c) se desfăşoară sub denumire proprie; d) pe riscul şi sub
răspunderea celui care o desfăşoară; e) prin intermediul ei se asigură o sursă
permanentă de venituri.
a) Activitatea de întreprinzător este considerată o activitate independentă.
Ea acordă întreprinzătorului libertate, el activează din voinţa liberă şi în interesul
său propriu.
Vorbind despre independenţă în activitatea de întreprinzător, noţiunea
trebuie înţeleasă corect. Or, libertatea are anumite limite, ea nu este una totală.
Întreprinzătorul nu poate face orice doreşti, fiindcă în economia de piaţă
libertatea absolută a producătorului nu există. Prin lege se impun anumite
cerinţe: să ţină cont de concurenţa pe piaţă, să fie înregistrat, să deţină licenţă
pentru genul de activitate pe care îl desfăşoară, să dispună de autorizaţii,
certificate, să plătească taxe şi impozite statului etc.
Mai simplu, prin independenţă se înţelege faptul că nimeni nu-i poate dicta
întreprinzătorului cît să producă, cum să o facă şi unde să-şi comercializeze
mărfurile. El va şti cît să producă reieşind din cererea şi oferta existentă pe piaţă
la produsele şi serviciile date.
b) Întreprinzătorul îşi desfăşoară activitatea din proprie iniţiativă. Nimeni

37
În continuare, vom folosi expresia „activitate de întreprinzător‖ în loc de „activitate de antreprenoriat‖. Aceasta, deoarece
în Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992 se foloseşte cuvântul „antreprenoriat‖, pe când în celelalte
legi, cuvântul „întreprinzător‖. Ultima denumire o considerăm a fi mai reuşită.
108
nu poate fi obligat să practice activitatea de întreprinzător38. Proprietarul singur
decide să-şi fondeze o întreprindere, îşi alege de sine stătător genul de activitate,
forma juridică de organizare şi denumirea. La fel, proprietarul hotărăşte ce
investiţii să facă, unde să-şi comercializeze producţia, cu cine să încheie
contracte, la ce preţ etc.
c) Oricine doreşte să înceapă o afacere, mai trebuie să se înregistreze sub
una din formele de organizare juridică prevăzută de lege. În caz contrar, afacerea
începută de el va fi considerată ilegală. Din momentul înregistrării, se consideră
că activitatea de întreprinzător se desfăşoară sub denumire proprie. Cu alte
cuvinte, la data înregistrării apare un nou subiect de drept, care sub denumire
proprie participă la relaţiile de comerţ. De exemplu, Întreprinzătorul Individual
„Ion Vasilaşcu‖, Societatea cu Răspundere Limitată „Florile Primăverii‖,
Întreprinderea de Stat „Poşta Moldovei‖ etc.
Cel care foloseşte denumirea unui alt agent economic este obligat, la
cererea acestui, să înceteze folosirea denumirii şi să îi repare prejudiciul. În cazul
modificării denumirii, agentul economic este obligat să publice un aviz în
„Monitorul Oficial al Republicii Moldova‖ despre modificarea denumirii şi să
opereze modificările necesare în Registrul înregistrării de stat39, ţinut de Camera
Înregistrării de Stat a Republicii Moldova.
d) Expresia „pe riscul şi sub răspunderea celui care o desfăşoară‖ se
explică în felul următor: oricine începe un business al său, pune în circulaţie
anumite valori patrimoniale şi depune eforturi pentru a majora costul lor. Dacă
calculele întreprinderii sînt greşite, întreprinderea riscă nu numai să nu cîştige
nimic, dar să piardă chiar şi bunurile pe care le-a pus în circulaţie40.
e) Prin intermediul activităţii de întreprinzător se asigură o sursă
permanentă de venituri. Cu alte cuvinte, activitatea de întreprinzător trebuie să
fie permanentă şi aducătoare de profit. Scopul celui care desfăşoară un business
este de acumula cîştiguri stabile, pentru a-şi acoperi cheltuielile, a plăti salariile
lucrătorilor, a achita taxele şi impozitele faţă de stat, şi în sfîrşit, de a avea un

38
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală‖, Chişinău, 2004, p.51.
39
Mărgineanu Gabriel, Mărgineanu Lilia. Dreptul afacerilor. Editura „Elena - V.I.‖. Chişinău, 2004, p.60.
40
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Editura Cartier. Chişinău, 1997, p.39.
109
profit. De aceea, se consideră că activitatea ocazională (întîmplătoare) nu-i va
aduce întreprinzătorului cîştiguri suficiente.
Orice persoană care iniţiază o afacere tinde să obţină foloase cît mai mari,
astfel încît motivul care determină pe cineva să-şi înceapă o afacere constă în
cîştigul personal ce va rezulta din această activitate.
Permanent se consideră venitul care este obţinut în mod regulat sau
sistematic. De exemplu, un angajat pleacă peste hotare cu probleme de serviciu
şi, la rugămintea unui prieten, cumpără din străinătate un automobil (calculator,
costum). Chiar dacă prietenul îi plăteşte pentru serviciul prestat, acesta nu poate
fi calificat drept activitate de întreprinzător. Dacă persoana pleacă de mai multe
ori în străinătate şi aduce de acolo mărfuri pentru prieteni ori pentru a le vinde
unor terţi, obţinînd din această activitate profit, înseamnă că ea practică activitate
de întreprinzător41.

§3. Genurile activităţii de întreprinzător

De regulă, activitatea de întreprinzător se manifestă prin: fabricarea
producţiei, executarea lucrărilor, prestarea serviciilor, comercializarea
mărfurilor şi a produselor. Mai sînt şi alte genuri de activitate reglementate de
legislaţie: activităţile bancare, de investiţii, de asigurare, operaţiunile cu
valorile mobiliare etc. În aşa mod, oricine alege să desfăşoare un business al său,
are mai multe posibilităţi de a alege, şi anume:
- să producă anumite bunuri, cum ar fi maşini, obiecte de uz casnic,
produse alimentare, mobilă, conserve, covoare, tractoare, biciclete, unelte de
muncă etc. A produce înseamnă a transforma materialele şi materia primă în
produse noi, cu o valoare mai mare.
- să execute lucrări - de exemplu, lucrări de construcţie în diferite domenii
(blocuri de locuit, dambe, poduri, conducte), de extragere a resurselor naturale,
de prelucrare a pămîntului, de obţinere a produselor agricole, de creştere a
animalelor. Cel mai frecvent, executarea de lucrări se face în baza contractului
de antrepriză. Prin contractul de antrepriză o parte se obligă să efectueze pe

41
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală‖, Chişinău, 2004, p.54.
110
riscul său o anumită lucrare celeilalte părţi, iar ultima se obligă să recepţioneze
lucrarea şi să plătească preţul convenit (art.946 Codul civil).
- să presteze servicii - acestea pot fi diferite: servicii de spălare a
maşinilor; servicii de reparaţie; servicii de deservire socială; servicii turistice;
servicii hoteliere, de transport, de asigurare, de audit, de consultanţă juridică etc.
Prestarea serviciilor de orice gen se face în baza unui contract, numit contractul
de prestări servicii. Obiectul contractului de prestări servicii îl constituie
serviciile de orice natură. Deşi în prezent se întîlnesc o multitudine de servicii,
nu toate se consideră a fi activitate de întreprinzător. Se consideră activitate de
întreprinzător doar acele servicii care se practică cu scopul de a obţine profit.
- să comercializeze (să vîndă) mărfuri şi produse. Tot spectrul de produse
şi servicii sînt destinate, în general, consumatorilor. Comercializarea mărfurilor
poate fi făcută direct sau nemijlocit de către producător prin magazine sau
depozite angro proprii ori prin intermediari (firme de distribuţie)42. Între
producător şi consumator există, de regulă, unul sau mai mulţi intermediari,
altfel spus comercianţi, care cumpără de la producător mărfuri pentru a le
revinde, fie consumatorilor, fie altor comercianţi.
Un gen deosebit al activităţii de întreprinzător se referă la crearea şi
utilizarea inovaţiilor, raţionalizărilor, descoperirilor ştiinţifice, operelor
literare, de artă şi alte obiecte ale proprietăţii intelectuale43. Acest gen de
activitate are la bază creaţia artistică şi cea intelectuală a autorului, fiind
reglementat de un act normativ special - Legea privind dreptul de autor şi
drepturile conexe nr.139/201044. Potrivit legii, din această categorie fac parte
lucrările ştiinţifice, literare, muzicale, de traducere; lucrări de sculptură, pictură,
arhitectură, grafică, fotografică; filmele de cinema şi televizate; emisiunile de
radio şi televiziune etc.

§4. Subiectele activităţii de întreprinzător

Enumerarea şi descrierea subiectelor activităţii de întreprinzător în
42
Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Chişinău: „Bons Offices‖ S.R.L., 2007, p.22.
43
Cojocari Eugenia. Dreptul economic (partea generală). Suport de curs la specialitatea „Drept economic‖. Chişinău:
„Business-Elita‖, 2006, p.86.
44
Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr.139 din 02.07.2010, publicată în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.191-193/630 din 01.10.2010.
111
Republica Moldova. În calitate de subiect al activităţii de întreprinzător poate
activa persoana fizică şi persoana juridică, care efectuează orice gen de activitate
aducătoare de profit neinterzis de lege. Vorbind de „subiectele activităţii de
întreprinzător‖, avem în vedere „întreprinzătorii‖. Ambele noţiuni au acelaşi
înţeles, fiind sinonime45. Aşadar, calitatea de întreprinzători o au persoanele
fizice şi persoanele juridice.
Persoanele fizice pot desfăşura activitatea de întreprinzător prin
următoarele forme de organizare juridică:
a) în baza patentei de întreprinzător, eliberată de inspectoratul fiscal sau,
după caz, de primăria din localitatea în raza căreia se doreşte desfăşurarea
activităţii;
b) în calitate de întreprinzător individual (în legislaţia mai veche figurează
noţiunea de „întreprindere individuală‖). Întreprinzător individual este persoana
fizică, înregistrată în modul stabilit de lege, care desfăşoară activitate de
întreprinzător fără a constitui o persoană juridică46. Înregistrarea
întreprinzătorului individual se face la oficiile teritoriale ale Camerei Înregistrării
de Stat;
c) ca gospodărie ţărănească (de fermier), este destinată exclusiv
desfăşurării activităţii de întreprinzător în domeniul agriculturii. Se înregistrează
într-un registrul special, la primăria din localitatea în care gospodăria ţărănească
îşi va desfăşura activitatea.
Persoanele juridice care desfăşoară activitatea de întreprinzător se mai
numesc persoane juridice cu scop lucrativ (sau cu scop comercial), deoarece
obiectivul lor principal constă în acumularea cît mai multor venituri (cîştiguri,
profituri). Atît în vorbirea curentă, cît şi în legislaţie adeseori ele sînt numite
întreprinderi, acesta fiind un termen mai vechi, moştenit din perioada sovietică.

45
În legislaţie poate fi întâlnită şi o a treia noţiune, cea de agent economic. Potrivit Codului fiscal al Republicii Moldova,
agent economic este orice persoană ce desfăşoară activitate de întreprinzător (art.5 pct.13).
46
Întreprinzătorul individual se distinge prin următoarele trăsături: - este o persoană fizică cu capacitate de exerciţiu; -
desfăşoară independent, permanent şi în nume propriu o activitate aducătoare de profit; - activitatea este practicată sub riscul
său; - persoana poartă răspundere patrimonială pentru rezultatele activităţii sale (Cojocaru Olga. Problematica definirii
noţiunii de întreprinzător individual, în „Problemele actuale ale legislaţiei naţionale în contextul procesului integraţionist
european‖. Conferinţa internaţională ştiinţifico-practică. Chişinău: CEP USM, 2008, p.267).
La acestea, mai adăugăm că întreprinzătorul individual: a) trebuie să fie înregistrat conform legii; b) în procesul de lucru
poate angaja muncitori, în baza contractului individual de muncă; c) este obligat să ducă evidenţa contabilă, să deţină aparat
de casă şi control cu memorie fiscală (şi să elibereze bon de casă, bineînţeles).
112
 În anumite situaţii, calitatea de întreprinzător o poate avea statul şi
organele administraţiei publice locale. De exemplu, dacă statul doreşte să
cumpere grîu pentru fondul de rezervă, atunci va organiza o licitaţie, cumpărînd
grîu de la agricultori la preţul de piaţă. În această relaţie, statul apare ca un
simplu întreprinzător, fiind pe picior de egalitate juridică cu vînzătorul producţiei
agricole.
Dreptul de a desfăşura activitatea de întreprinzător pentru unele
categorii aparte de subiecte. Reieşind din legislaţie, uneori este greu de explicat
din ce considerent o anumită activitate a fost atribuită ca fiind comercială (de
întreprinzător), iar alta - nu. Există cazuri în care aceeaşi activitate uneori poate
fi considerată comercială, alteori necomercială. Exemplu în acest sens poate
servi învăţămîntul. Activitatea de organizare a învăţămîntului practicată de o
persoană juridică se consideră necomercială, sau nonprofit47, deşi cei care
beneficiază de serviciile unei astfel de persoane juridice instituţie de învăţămînt
plătesc pentru aceste servicii sume importante48.
O altă situaţie avem în cazul profesorilor care, în timpul liber, dau lecţii în
particular, contra plată. Această activitate a profesorilor este considerată o
activitate de întreprinzător, de aceea, pentru a o practica în mod legal, ei trebuie
să dobîndească patentă de întreprinzător ori să-şi înregistreze o persoană juridică.
Anumite semne de întrebare apar în legătură cu asociaţiile obşteşti.
Asociaţii obşteşti se consideră asociaţiile pacifiste, de apărare şi de promovare a
drepturilor omului, asociaţiile de femei, de veterani, de invalizi, de tineret şi de
copii, societăţile ştiinţifice, tehnice, ecologiste, cultural-educative, sportive,
uniunile de creaţie, comunităţile naţional-culturale, alte asociaţii ale persoanelor
fizice şi/sau juridice legal constituite49.
Paradoxul constă în faptul că legea permite asociaţiilor obşteşti să
desfăşoare activitatea de întreprinzător. Legea cu privire la asociaţiile obşteşti
nr.837/1996 stabileşte că asociaţia obştească este în drept să desfăşoare

47
Legea învăţământului nr.547/1995, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.62-63 din 09.11.1995, art.36
alin.(3).
48
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală‖, Chişinău, 2004, p.48.
49
Legea cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837/1996, republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.153-156 din
02.10.2007, art.1 alin.(2).
113
activitate economică ce rezultă nemijlocit din scopurile prevăzute în statut, dar
numai pentru realizarea scopurilor şi sarcinilor statutare. Pentru a practica o
activitate economică ce nu rezultă nemijlocit din scopurile prevăzute în statut,
asociaţia obştească poate fonda societăţi comerciale şi cooperative. Asociaţia
obştească poate avea în proprietate întreprinderi, organizaţii, instituţii (inclusiv
edituri), localuri pentru acţiuni de binefacere etc.
În aşa mod, vedem că asociaţiile obşteşti deşi nu urmăresc în sine scopul
de a obţine venituri din activitatea pe care o desfăşoară, totuşi pe parcurs sînt în
drept să fondeze societăţi comerciale şi cooperative. Scopul acestora din urmă
este legat în mod direct de obţinerea cîştigului. Cu toate acestea, veniturile
realizate de asociaţia obştească din activitatea economică nu pot fi distribuite
între membrii acestei asociaţii şi se folosesc în exclusivitate pentru realizarea
scopurilor pentru care a fost creată asociaţia - scopuri filantropice, religioase,
educative, sportive, culturale ş.a.
Munca prestată de salariatul (angajatul) întreprinderii în baza contractului
individual de muncă nu este considerată activitate de întreprinzător. Între acest
salariat şi întreprinderea la care lucrează se stabilesc raporturi de muncă şi sînt
reglementate de Codul muncii al Republicii Moldova. Întreprinderea este
obligată să încheie cu salariatul contract de muncă, să-i achite salariu nu mai mic
decît tariful prevăzut de lege, să-i deschidă carnet de muncă, poliţă de asigurare
medicală, cont special la fondul de pensionare etc.
Clasificarea întreprinderilor în micro, mici şi mijlocii. Aşa cum s-a
menţionat, toate persoanele juridice care au ca scop obţinerea veniturilor poartă
denumirea de întreprinderi. Reieşind din mărimea acestora şi veniturile anuale
pe care le au, întreprinderile din republică se clasifică în întreprinderi micro, mici
şi mijlocii. Clasificarea dată o găsim în Legea privind susţinerea sectorului
întreprinderilor mici şi mijlocii nr.206/2006.
Dintre ele, cea mai sporită atenţie din partea statului o au întreprinderile
mici şi mijlocii, ele fiind cele mai active şi cele mai numeroase în sectorul de
business al Republicii Moldova. În prezent, acestea beneficiază de numeroase
facilităţi şi scutiri la plata taxelor şi impozitelor din activitatea comercială pe
114
care o au, pentru a se putea consolida şi a aduce mai tîrziu venituri economiei
naţionale.
Aşadar, sectorul întreprinderilor micro, mici şi mijlocii se constituie din
totalitatea întreprinderilor care corespund unor cerinţe stabilite de lege. Este
întreprindere micro agentul economic ce corespunde următoarelor criterii:
număr mediu anual de salariaţi de cel mult 9 persoane, iar sumă anuală a
veniturilor din vînzări pînă la 3 milioane de lei. Întreprindere mică este agentul
economic care dispune de un număr anual de salariaţi de cel mult 49 de persoane
şi suma anuală a veniturilor din vînzări este de cel mult 25 milioane de lei. În
sfîrşit, este numită întreprindere mijlocie (medie) agentul economic care are un
număr anual de salariaţi pînă la 249 de persoane, iar sumă anuală a veniturilor
din vînzări pînă la 50 milioane de lei.
Categoria Număr de Volumul anual al Valoarea de bilanţ
persoane vînzărilor (mln. a activelor (mln.
lei) lei)
Microîntreprinderi pînă la 9 pînă la 3 pînă la 3
Întreprinderi mici pînă la 49 pînă la 25 pînă la 25
Întreprinderi pînă la 249 pînă la 50 pînă la 50
mijlocii
Tabelul 1. Criterii în funcţie de care se face clasificarea întreprinderilor în micro, mici şi mijlocii

Orice persoană fizică sau juridică poate opta pentru una din formele de
întreprinderi menţionate. Avantajul acestora se explică prin facilităţile şi scutirile
de care beneficiază la achitarea impozitelor şi altor plăţi obligatorii faţă de stat.
De asemenea, au dreptul de a participa la programe de susţinere a
întreprinderilor micro, mici şi mijlocii, dreptul de acces la sistemul simplificat al
evidenţei contabile, suporturi financiare din partea administraţiei publice locale
etc.
Nu se încadrează în categoria întreprinderilor micro, mici şi mijlocii
următorii agenţi economici: a) care ocupă o poziţie dominantă pe piaţă; b) care
au fondatori ce nu fac parte din sectorul întreprinderilor mici şi mijlocii şi aceşti
fondatori deţin o pondere mai mare de 35% din fondul statutar; c) companiile
fiduciare şi companiile de asigurare; d) fondurile de investiţii; e) agenţii

115
economici care importă mărfuri cu accize; f) băncile, organizaţiile micro-
financiare, asociaţiile de creditare şi economii, alte întreprinderi financiare; g)
casele de schimb valutar şi lombardurile; h) întreprinderile care activează în
ramura jocurilor de noroc.

§5. Activităţi considerate monopoluri de stat şi monopoluri naturale

Monopolul. În general, activitatea de monopol este considerată a fi
periculoasă în procesul de desfăşurare a unei afaceri. Din acest considerent,
tendinţa statului într-o economie de piaţă este de a reduce la maximum
activitatea de monopol. Totuşi, în anumite domenii monopolul persistă, fiind
susţinut şi promovat chiar de către stat. Este vorba de: energia electrică, gazul
natural, serviciile poştale, transportul feroviar, telefonia fixă, fabricarea
armamentului, fabricarea articolelor din tutun ş.a.
Alături de monopol, există şi o altă noţiune, numită situaţia dominantă pe
piaţă. Se consideră dominantă pe piaţă situaţia acelui întreprinzător care deţine
peste 35% din volumul de vînzări de mărfuri şi servicii într-un anumit domeniu
de afaceri.
Monopolul de stat. Activităţile monopol de stat sînt desfăşurate exclusiv
de organele statului sau de persoane juridice constituite de stat. Prin monopolul
statului se înţelege situaţia în care un număr limitat de agenţi economici
sînt investiţi de către organele administraţiei publice cu drepturi exclusive pentru
desfăşurarea într-o anumită sferă a activităţilor economice: de producere,
transportare, comercializare şi procurare a mărfurilor şi serviciilor. Lista
monopolurilor statului este prevăzută în Anexa nr.2 la Hotărîrea Guvernului
R.M. nr.582/199550, acestea fiind:
a) de competenţa Ministerului Finanţelor: confecţionarea ordinelor şi
medaliilor, utilizarea metalelor preţioase şi pietrelor preţioase, producerea
semnelor ce confirmă achitarea taxei de stat.
b) Ministerul Agriculturii: asistenţa veterinară animalelor infectate cu
boli deosebit de periculoase, fabricarea produselor din tutun.

50
Hotărârea Guvernului R.M. nr.582 din 17.08.1995 cu privire la reglementarea monopolurilor, publicată în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.59-60/472 din 26.10.1995.
116
 c) Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii Drumurilor: prestarea
serviciilor poştale, deschiderea rutelor noi în trafic naţional şi internaţional cu
pornirea din Republica Moldova.
d) Ministerul Sănătăţii: acordarea unor categorii de asistenţă medicală
(certificate despre starea sănătăţii psihice, expertiza privind pierderea capacităţii
de muncă, boli molipsitoare şi venerice etc.), inclusiv anumite intervenţii
chirurgicale.
e) Ministerul Apărării: repararea armamentului, cumpărarea tehnicii de
luptă etc.
f) Banca Naţională a Moldovei: emisia şi baterea monedei.
Monopol natural avem situaţia în care prestarea anumitor tipuri de
servicii poate fi făcută şi de agenţii economici, alţii decît statul. Aşadar, spre
deosebire de monopolul de stat unde serviciul este prestat doar de organul de
stat, în cazul monopolului natural, se implică şi agenţii economici privaţi.
Din această categorie fac parte: activităţile legate de exploatarea căilor
ferate, a gărilor feroviare, autostrăzilor, căilor navigabile, porturilor fluviale,
reţelele de radiodifuziune şi televiziune de stat, exploatarea reţelei de gaze şi
sistemul de gazificare, transportul gazelor prin conducte, aprovizionarea cu
energie electrică, energia termică, apa prin conducte, colectarea gunoiului şi a
zăpezii, acordarea serviciilor funerare, exploatarea aeroporturilor şi a sistemului
de dirijare a circulaţiei aeriene.
Aceste activităţi poartă denumirea de monopol natural deoarece, pe de o
parte, prezintă un risc sporit, iar pe de alta, agenţii economici care desfăşoară
astfel de activităţi pot influenţa negativ piaţa de bunuri şi servicii. De exemplu,
din lipsa posibilităţii de a alege, omul de rînd nu poate schimba agentul
economic care îi livrează energie termică (n.n. - „Termocom‖ SA), energie
electrică (n.n. - ÎCS „Union Fenosa‖), apă (n.n. - „Apă-Canal‖ SA), gaze
naturale (n.n. - „Moldova-Gaz‖ SA) etc., fiind nevoit să accepte toate condiţiile
impuse de organizaţia care îi prestează aceste servicii.
În acelaşi timp statul are dreptul să intervină în activitatea acestor
monopolişti comerciali, pentru a proteja cumva consumatorii de posibilele
117
abuzuri. Aşa o face, de exemplu, Agenţia Naţională pentru Reglementare în
Energetică (ANRE) care verifică în permanenţă activitatea monopoliştilor „Gas
Natural Fenosa‖, „Moldova Gaz‖, „Termocom‖ etc., avînd dreptul să le aplice
amenzi, iar în cele din urmă, să le retragă chiar licenţa de activitate dacă încalcă
sistematic drepturile consumatorilor.

§6. Activităţi interzise

Legislaţia nu conţine o listă a activităţilor de întreprinzător interzise. În
lipsa unor reglementări exprese, în această listă se includ activităţile care pot să
aducă un profit material şi pentru care este prevăzută o pedeapsă penală sau
administrativă51.
De exemplu, în Codul penal al Republicii Moldova52 există un capitol
separat, numit „Infracţiuni economice‖, în care sînt prevăzute infracţiunile
comise în cadrul activităţii de întreprinzător. Astfel, potrivit Codului penal sînt
interzise şi se pedepsesc următoarele activităţi: traficul de fiinţe umane (art.165),
traficul de copii (art.206), munca forţată (art.168), practicarea ilegală a medicinei
şi activităţii farmaceutice (art.214), fabricarea sau punerea în circulaţie a banilor
falşi (art.236), dobîndirea creditului prin înşelăciune (art.238), practicarea ilegală
a activităţii de întreprinzător (art.241), spălarea banilor (art.243), evaziunea
fiscală la întreprinderi, instituţii şi organizaţii (art.244), limitarea concurenţei
libere, concurenţa neloială (art.246), înşelarea clienţilor (art.255), executarea
necalitativă a construcţiilor (art.257), eschivarea de la achitarea plăţilor vamale
(art.249) contrabanda (art.248) etc.
În Codul contravenţional al Republicii Moldova53 un capitol aparte este
consacrat contravenţiilor ce afectează activitatea de întreprinzător (Capitolul
XV)54. Dintre acestea enumerăm: desfăşurarea ilegală a activităţii de
întreprinzător (art.263), comerţul sau transportul de mărfuri a căror
comercializare este interzisă ori limitată (art.267), plasarea pe piaţă a produselor
51
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală‖, Chişinău, 2004, p.58.
52
Codul Penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.128-
129/1012 din 13.09.2002.
53
Codul contravenţional al Republicii Moldova nr.218 din 24.10.2008, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.3-6/15 din 16.01.2009.
54
Contravenţii sînt încălcări ale prevederilor din Codul contravenţional, la fel cum infracţiunile reprezintă încălcări ale
normelor din Codul penal.
118
alimentare cu termen de valabilitate expirat sau fără indicarea acestui termen
(art.269), încălcarea regulilor de comerţ (art.273), încălcarea regulilor de comerţ
în piaţă (art.274), încălcarea legislaţiei în domeniul pieţei produselor petroliere
(art.277), încălcarea legislaţiei în domeniul asigurărilor (art.305),
comercializarea cu amănuntul a băuturilor alcoolice (art.286), activitatea bancară
fără autorizaţie (art.290) etc.

§7. Profesii liberale

În legislaţie nu există o enumerare a profesiilor considerate liberale. Cu
toate acestea denumirea lor o desprindem din diferite acte normative. Aşadar, din
categoria profesiilor liberale fac parte profesiile de: avocat, notar, medic,
profesor, muzician, profesor etc.55
În primul rînd, la baza evidenţierii unei profesii liberale, stă criteriul
punerii de către o persoană la dispoziţia tuturor celor interesaţi a cunoştinţelor şi
abilităţilor, contra unui onorar. În al doilea rînd, aceste profesii trebuie să fie
practicate liber, fără ca persoanele ce le desfăşoară să fie în subordinea cuiva. De
exemplu, dacă profesorul ţine un curs de lecţii la universitate, nu putem spune că
el desfăşoară profesie liberală, deoarece este angajatul universităţii, lucrînd în
baza contractului de muncă, primind salariu. În schimb dacă profesorul mai
deţine o patentă de întreprinzător şi după universitate ţine cursuri particulare
celor interesaţi, contra plată, spunem că exercită o profesie liberală. La fel şi în
cazul medicului, avocatului, notarului, auditorului, contabilului etc.
În literatura de specialitate se menţionează că profesiunea liberală
reprezintă acea profesie, dobîndită de o persoană fizică prin pregătire
profesională în cadrul sistemului de învăţămînt, exprimată într-o specialitate,
care ar urma să fie exercitată în mod liber şi independent, prin orice formă de
organizare ar dori fiecare (individual sau prin birouri particulare)56. În schimbul
acestui serviciu, trebuie să se plătească un onorariu în bani. Taxele pentru
servicii se stabilesc pentru fiecare caz în parte, se fac publice prin afişarea în

55
Dintre toate, avocatura este considerată „regina profesiilor liberale‖.
56
Tufan Constantin. Profesiile libere (liberale), publicat în Revista de Drept Comercial (Bucureşti, România), 1997, nr.10,
p.72.
119
Internet, la intrarea în birou, pe panou, perete sau chiar pe uşă. Important este să
fie văzute de către clienţi.
De exemplu, în cazul avocaţilor Legea cu privire la avocatură
nr.1260/200257 stabileşte că profesia de avocat este liberă şi independentă, cu
organizare şi funcţionare autonomă, dar nu este activitate de întreprinzător
(art.1)58. Persoana care activează în calitate de avocat, nu poate exercita în
acelaşi timp şi alte profesii59. În această privinţă, legea prevede că profesia de
avocat este incompatibilă cu: a) oricare funcţie remunerată, cu excepţia
funcţiilor legate de activitatea ştiinţifică şi didactică, precum şi cea de arbitru al
judecăţii arbitrale (arbitraj); b) activitatea de întreprinzător; c) activitatea de
notar; d) alte activităţi ce lezează demnitatea şi independenţa profesiei de avocat
sau bunele moravuri (art.11).
Orice persoană are dreptul să îşi aleagă în mod liber avocatul pentru a fi
consultată şi reprezentată de acesta în materie juridică. Asistenţa juridică prestată
de avocat se face contra plată. Luînd în considerare starea materială a persoanei,
avocatul îi poate acorda asistenţă juridică şi în mod gratuit.
Avocatul este obligat să presteze serviciile de asistenţă juridică în bază de
contract. Contractul de asistenţă juridică se semnează de avocat şi client, se
aplică ştampila personală a avocatului şi se înregistrează într-un registru
special60. De asemenea, în contract se indică mărimea plăţii (dacă serviciul se
prestează în mod gratuit, plata nu se indică) percepute de avocat pentru asistenţa
juridică. Excepţie fac cazurile de reprezentare a intereselor soţului, soţiei şi
rudelor pînă la gradul al patrulea inclusiv (copii, fraţi, surori, părinţi, bunei,
nepoţi, verişori).

CAPITOLUL 11. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A ACTIVITĂŢII DE

57
Legea cu privire la avocatură nr.1260 din 19.07.2002, republicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.159/582
din 04.09.2010.
58
Din acest considerent, cu înregistrarea cabinetului avocatului şi a biroului asociat de avocaţi se ocupă Ministerul Justiţiei,
aşa cum se procedează şi în cazul asociaţiilor obşteşti.
59
În Republica Moldova avocat poate deveni persoana fizică care are diplomă de licenţiat în drept, se bucură de o reputaţie
ireproşabilă şi a fost admisă în profesia de avocat după susţinerea examenelor de calificare. Sînt scutite de efectuarea
stagiului profesional şi de examenul de calificare persoanele care deţin titlul de doctor, precum şi cele care au cel puţin 10 ani
vechime în muncă în funcţia de judecător sau procuror. Pentru a primi licenţa de avocat, aceste persoane depun o cerere la
Ministerul Justiţiei şi în termen de 10 zile li se eliberează licenţa.
60
Cabinetul avocatului şi biroul asociat de avocaţi ţin registrul contractelor de asistenţă juridică încheiate cu clienţii, duc
evidenţa fiscală şi achită statului anumite taxe din câştigurile obţinute.
120
 ÎNTREPRINZĂTOR

§1. Consideraţii generale

Prin reglementarea juridică a activităţii de întreprinzător urmează să
înţelegem cum statul, avînd la îndemînă legile şi alte acte normative, contribuie
la organizarea şi supravegherea desfăşurării normale a activităţii de
întreprinzător în republică.
Activitatea de întreprinzător este utilă şi necesară întregii societăţi. Atît
timp cît se desfăşoară conform legii şi nu limitează drepturile altor persoane,
activitatea de întreprinzător trebuie să fie liberă.
Fiind calea cea mai scurtă de obţinere a veniturilor, activitatea de
întreprinzător generează şi conflicte, cum ar fi: vînzarea de mărfuri fără a deţine
licenţă de activitate, falsificarea produselor, prestarea de servicii necalitative,
periculoase pentru viaţa şi sănătatea celor din jur ş.a.
Pentru a elimina astfel de încălcări, au fost elaborate numeroase acte
normative, prin care statul impune anumite reguli de joc tuturor
întreprinzătorilor61. Aceste reguli sînt stabilite prin Legea cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/200662, au scopul de a disciplina
întreprinzătorii şi se referă la: a) înregistrarea de stat; b) obţinerea licenţelor de
stat pentru genul de activitate practicat; c) achitarea la timp a taxelor şi
impozitelor faţă de bugetul de stat; d) ţinerea evidenţei contabile; e) respectarea
legislaţiei muncii; f) respectarea drepturilor consumatorilor; g) protecţia
mediului înconjurător etc.
Organele de stat sînt în drept să aplice sancţiuni pentru încălcările comise
de întreprinzători. De exemplu, practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător
soldată cu obţinerea unui profit în proporţii mari este calificată de Codul penal al
Republicii Moldova ca infracţiune şi vinovatul se pedepseşte cu amendă sau cu
muncă neremunerată în folosul comunităţii. Dacă infractor este persoana

61
Pe parcursul anilor, reglementarea juridică a activităţii de întreprinzător a fost obiectul multor acte normative. S-a observat
că acesta este mecanismul prin care statul intervine, uneori abuziv în activitatea societăţilor comerciale. În loc să întreprindă
măsuri de liberalizare a pieţei, mulţi ani la rând autorităţile au pus piedici în realizarea iniţiativei private (A se vedea: Roşca
Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală‖, Chişinău, 2004, p.65).
62
Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845-XII din 03.01.92, publicată în Monitorul Oficial nr.2/33 din
28.02.1994.
121
juridică, atunci se va aplica o amendă însoţită de retragerea dreptului de a mai
desfăşura pe viitor genul respectiv de activitate63.

§2. Intervenţia statului în activitatea de întreprinzător

Orice economie suferă de neajunsuri, care determină apariţia unor
fenomene ca şomajul, sărăcia, poluarea mediului, monopolul etc. Deşi în
Constituţia Republicii Moldova este prevăzută libertatea comerţului şi a
activităţii de întreprinzător, această libertate nu este una absolută, deoarece statul
are dreptul să intervină în diferite feluri pentru a ţine sub control activitatea
respectivă.
În primul rînd, statul elaborează legi şi acte normative subordonate
legilor, cum sînt hotărîrile de guvern, regulamentele, deciziile, ordinele
ministerelor, decretele preşedintelui, dispoziţiile primarilor etc., prin care este
reglementată întreaga activitate aducătoare de profit din republică.
În al doilea rînd, prin aceste acte normative în seama întreprinzătorilor
sînt puse un şir de obligaţiuni, cum sînt: - înregistrarea de stat; - obţinerea
licenţei de activitatea; - ţinerea evidenţei contabile; - achitarea la timp a
impozitelor şi a taxelor faţă de stat; - concurenţa liberă pe piaţa produselor şi a
serviciilor; - protecţia consumatorilor; - respectarea legislaţiei muncii etc.
Pentru a stabili aceste obligaţiuni, statul intervine în activitatea de
întreprinzător. Intervenţia statului este dictată de necesitatea de a proteja
interesele majore ale societăţii şi a asigura: formarea bugetului de stat,
deschiderea noilor locuri de muncă, protecţia drepturilor consumatorului,
concurenţa legală, protecţia mediului înconjurător etc.
Organele de stat pot emit acte normative doar în limita competenţelor
stabilite de legislaţie. Emiterea unui act normativ sau a unei dispoziţii care
lezează drepturile întreprinzătorilor este ilegală şi poate fi atacată în instanţele
judecătoreşti. Dacă întreprinzătorului i-au fost aduse daune materiale ca rezultat
al executării acestor acte şi dispoziţii, pagubele vor fi reparate de organul de stat

63
(Art.241) Codul penal al Republicii Moldova nr.985 din 18.04.2002, publicat în Monitorul Oficial nr.128-129/1012 din
13.09.2002.
122
care a emis actul respectiv64.
În al treilea rînd, statul verifică nivelul de respectare a legislaţiei, iar
dacă constată anumite încălcări, aplică sancţiuni. De exemplu, inspectoratul
fiscal verifică cum agenţii economici achită taxele şi impozitele; organul de
licenţiere - respectarea condiţiile de licenţiere; inspecţia muncii - cum este
respectată legislaţia muncii etc.65
Sancţiunile care se aplică pot fi diferite: amenda, retragerea licenţei,
interdicţia de a desfăşura un anumit gen de activitate, interdicţii impuse la
importul şi exportul mărfurilor etc. Aceste mijloace statul le foloseşte în scopul
de a ţine sub control activitatea de întreprinzător.

§3. Înregistrarea subiectelor activităţii de întreprinzător

Activitatea de întreprinzător nu poate fi desfăşurată la întîmplare.
Persoana care doreşte să înceapă o afacere, mai întîi trebuie să se înregistreze
conform legii. În caz contrar, practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător
(fără a fi înregistrat) este considerată infracţiune, fiind sancţionată de Codul
Penal al Republicii Moldova.
Legislaţia Republicii Moldova prevede că persoana juridică se consideră
constituită din momentul înregistrării ei de către stat66. Înregistrarea de stat
urmează a fi înţeleasă ca o recunoaştere (certificare) din partea statului, prin
intermediul organelor sale abilitate, a creării, reorganizării ori lichidării
persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor individuali, precum şi orice alte
modificări şi completări aduse în actele de constituire a acestora.
Prin efectul înregistrării statul urmăreşte mai multe scopuri: efectuarea
unui control asupra persoanelor care desfăşoară activitatea de întreprinzător;
prevenirea şi combaterea activităţilor ilegale; ţinerea unei evidenţe statistice;
promovarea politicii de impozitare; furnizarea pentru cei interesaţi a informaţiei
cu privire la identitatea şi nivelul financiar a persoanelor înregistrate.

64
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Editura Cartier. Chişinău, 1997, p.42-43.
65
Cerinţele faţă de timpul de muncă şi timpul de odihnă al muncitorilor, eliberarea obligatorie a poliţei de asigurare medicală
fiecărui muncitor, acordarea unui salariu nu mai mic decât salariul minim prevăzut de lege, igiena şi protecţia muncii,
eliberarea bonului de casă la procurarea mărfurilor (serviciilor), ambalajul produselor alimentare, nepoluarea mediului
înconjurător etc.
66
Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Editura „Bons Offices‖, Chişinău, 2007, p.60.
123
 Organul de înregistrare. Unica instituţie publică care prin intermediul
oficiilor sale teritoriale efectuează, în numele statului, înregistrarea persoanelor
juridice şi a întreprinzătorilor individuali, este Camera Înregistrării de Stat.
Oficiile teritoriale ale Camerei sînt conduse de registratori de stat. Acestea au un
şir de atribuţii, cum sînt: primesc cererile de înregistrare, verifică setul de acte
depuse pentru înregistrare, înregistrează persoanele juridice şi întreprinzătorii
individuali sau refuză înregistrarea acestora etc.
Persoanele juridice, filialele şi reprezentanţele lor, precum şi
întreprinzătorii individuali se înregistrează la oficiul teritorial al Camerei
Înregistrării de Stat în a cărui rază de deservire îşi au sediul. Certificatul de
înregistrare este documentul care confirmă înregistrarea de stat luarea la
evidenţă fiscală. Certificatul respectiv se eliberează numai după ce avut loc
înregistrarea de stat. Înregistrarea nu se face gratuit. Taxa pentru înregistrarea de
stat a persoanelor juridice este de 250 lei, iar pentru întreprinzătorii individuali –
54 lei.
Actele necesare pentru înregistrare. Pentru înregistrarea de stat a
persoanei juridice se depun următoarele acte: a) cererea de înregistrare; b)
hotărîrea de constituire semnată de fondatori; c) actul de constituire (statutul); d)
dovada achitării taxei de înregistrare; e) certificatul care confirmă depunerea de
către fondatori a cotei-părţi în capitalul social al persoanei juridice, în mărimea şi
în termenul prevăzut de legislaţie. Pentru aportul depus în bani la capitalul social
trebuie prezentat certificatul bancar, iar cu privire la aporturile depuse în natură
(construcţii, terenuri, maşini, tractoare, aparate de lucru etc.) se va prezenta actul
de evaluare a bunurilor transmise ca aport în natură, în care este indicat costul
fiecărui bun (art.144 Cod civil).
Pe lîngă aceste acte, în anumite situaţii pot fi solicitate şi alte acte: de
exemplu, în cazul înregistrării unei organizaţii religioase se cere şi avizul
Serviciului Culte; pentru fondarea unor teatre, muzee, circuri, cinematografe,
este solicitat şi avizul Ministerului Culturii; la fondarea de licee şi universităţi –
avizul Ministerului Educaţiei.
Registratorul verifică legalitatea actelor depuse pentru înregistrare şi
124
adoptă o decizie, de înregistrare sau de refuz. În cazul deciziei de refuz, actele
pentru înregistrare pot fi depuse în mod repetat, numai dacă au fost înlăturate
cauzele care au stat la baza refuzului de înregistrare. Mai mult ca atît, decizia de
refuz poate fi contestată în instanţa de judecată şi anulată.
Registrul de stat. La Camera Înregistrării de Stat există două registre
unice pentru întreaga republică: Registrul de stat al persoanelor juridice şi
Registrul de stat al întreprinzătorilor individuali. Registrele de stat se ţin în mod
computerizat şi manual. În situaţia în care nu vor coincide datele din aceste două
registre (manual şi computerizat), se consideră autentice datele din registrul ţinut
manual67.
Se consideră că persoana juridică există atîta timp cît figurează în registrul
de stat. Dacă se descoperă faptul că în numele „persoanei juridice‖ neînregistrate
sau radiate din registrul de stat, au fost încheiate contracte, efectuate transferuri
băneşti ori alte acţiuni similare, acest lucru se consideră încălcare a legii şi cei
vinovaţi riscă o pedeapsă, penală sau contravenţională.

§4. Licenţierea în activitatea de întreprinzător

4.1. Noţiunea de licenţă
Definiţia licenţei este formulată de Legea privind reglementarea prin
licenţiere a activităţii de întreprinzător nr.451/2001, şi anume: „licenţa este un
act administrativ cu caracter permisiv, eliberat de autoritatea de licenţiere în
procesul de reglementare a activităţii de întreprinzător, ce atestă dreptul
titularului de licenţă de a desfăşura, pentru o perioadă stabilită, genul de
activitate indicat în aceasta, integral sau parţial, cu respectarea obligatorie a
condiţiilor de licenţiere‖.
Mai simplu vorbind, licenţa este un permis special în baza căruia persoana
poate să desfăşoare o anumită activitate care îi aduce de profit. Lista activităţilor
care se desfăşoară în baza licenţei este prevăzută de lege, iar dreptul de a practica
activitatea pentru care este necesară licenţă apare numai din momentul obţinerii
acesteia.

67
Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Editura „Bons Offices‖, Chişinău, 2007, p.61.
125
 Licenţele sînt documente de strictă evidenţă. Ele se întocmesc pe
formulare tipizate, au serie şi număr. Modelul formularului de licenţă se aprobă
de Guvern. Orice licenţă trebuie să conţină: a) denumirea autorităţii de licenţiere;
b) seria, numărul şi data eliberării/prelungirii licenţei; c) denumirea, forma
juridică de organizare, adresa juridică a titularului de licenţă; d) data şi numărul
certificatului de înregistrare de stat a întreprinderii; e) genul de activitate,
integral sau parţial, pentru a cărui desfăşurare se eliberează licenţa; f) termenul
de valabilitate a licenţei; g) semnătura conducătorului autorităţii de licenţiere sau
a adjunctului, însoţită de ştampilă.
De regulă, licenţele se eliberează pe un termen de 5 ani, dar în cazurile
prevăzute de lege există şi unele excepţii în acest sens: 3 ani pentru fabricarea şi
vînzarea producţiei alcoolice şi a berii; 1 an pentru organizarea şi desfăşurarea
jocurilor de noroc, loteriilor, mizelor la competiţii sportive; importul, fabricarea,
comercializare produselor din tutun.
Taxa pentru eliberarea licenţei este de 2500 lei. Pentru unele categorii de
licenţe, taxa este diferită, şi anume: pentru unităţile farmaceutice este de 1800
lei, pentru aducerea de peste hotare şi comercializarea produselor din tutun -
20.000 de lei, băuturilor alcoolice - 40.000 de lei, benzinei şi motorinei - 200.000
de lei etc. Sumele respective se achită o singură dată, la momentul obţinerii
licenţei.
În cazul în care titularul de licenţă creează o nouă filială sau o altă nouă
subdiviziune separată, el este obligat să depună la Camera de Licenţiere o cerere
de reperfectare a licenţei, în vederea includerii în anexa la licenţă a unei noi
adrese de desfăşurare a activităţii. Pentru fiecare filială sau altă subdiviziune
separată a titularului de licenţă, acestuia i se eliberează copii autorizate de pe
aceasta. Copiile confirmă dreptul filialei de a desfăşura activităţi pe baza licenţei
obţinute. Un moment important este că deţinătorul licenţei nu este în drept să
transmită licenţa unei altei persoane. Încălcarea acestei interdicţii are ca efect
retragerea licenţei.
Dreptul de a solicita licenţa îl au întreprinzătorii, adică persoanele fizice

126
înregistrate ca întreprinzători individuali68 la Camera Înregistrării de Stat şi
persoanele juridice cu scop lucrativ69.
Licenţa este valabilă de la data eliberării şi pînă la data expirării ei.
Acţiunea licenţei încetează în caz de suspendare, anulare, retragere sau de
expirare a termenului de valabilitate. Camera de Licenţiere este în drept să
controleze faptul cum titularul de licenţă respectă cerinţele prevăzute în licenţă.
Dacă se constată încălcări, titularul de licenţă va fi sancţionat prin suspendarea
sau retragerea licenţei. Se poate ajunge pînă la dizolvarea şi lichidarea titularului
de licenţă70.
4.2. Organele împuternicite cu activitatea de licenţiere
În prezent, în Republică avem 6 organe împuternicite cu eliberarea
licenţelor: 1) Camera de Licenţiere; 2) Banca Naţională a Moldovei; 3) Comisia
Naţională a Pieţei Financiare; 4) Agenţia Naţională pentru Reglementare în
Energetică; 5) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii
Electronice şi Tehnologia Informaţiei; 6) Consiliul Coordonator al
Audiovizualului. Dintre toate aceste autorităţi, cele mai multe feluri de licenţe
eliberează Camera de Licenţiere.
1) Camera de Licenţiere (o vom numi în continuare Cameră) este un
organ de stat aflat în subordinea Ministerului Economiei, are statut de persoană
juridică, dispune de ştampilă şi îşi desfăşoară activitatea pe baza unui regulament
aprobat de Guvern.
Funcţia principală a Camerei constă în eliberarea licenţelor. Pe lîngă
aceasta, Camera îndeplineşte funcţii ajutătoare, şi anume: a) eliberează,
prelungeşte, reperfectează, reia valabilitatea licenţelor, eliberează copii şi
duplicate ale acestora, suspendă, retrage, recunoaşte ca nevalabile anumite
licenţe; b) organizează controlul asupra respectării de către titularii de licenţe a
condiţiilor de licenţiere; c) ţine dosarele de licenţiere şi registrul de licenţiere; d)
prezintă Ministerului Economiei dări de seamă anuale privind activitatea sa.
Deciziile Camerei de Licenţiere pot fi contestate în instanţa judecătorească.
68
O perioadă îndelungată de timp se numeau întreprinderi individuale.
69
Societăţile comerciale (societatea cu răspundere limitată, societatea pe acţiuni, societatea în nume colectiv şi societatea în
comandită), cooperativele de producţie şi de întreprinzător, întreprinderile de stat şi municipale.
70
Dacă acesta este o persoană juridică.
127
 Genurile de activitate care se supun licenţierii de către Camera de
Licenţiere sînt numeroase. Dintre ele enumerăm doar cîteva: activitatea de audit;
activitatea de evaluare a bunurilor imobile; activitatea burselor de mărfuri;
organizarea şi desfăşurarea loteriilor, jocurilor de noroc, întreţinerea
cazinourilor, exploatarea automatelor de joc cu cîştiguri băneşti, stabilirea
mizelor la competiţiile sportive; importul şi comercializarea producţiei alcoolice,
a berii, produselor din tutun; construcţiile de clădiri; îmbutelierea apelor
minerale şi naturale potabile; activitatea particulară de detectiv şi pază;
activitatea farmaceutică; transportul auto de călători în folos public; activitatea
de turism; activitatea de broker vamal etc.
2) Banca Naţională a Moldovei. Dintre atribuţiile de bază ale Băncii
Naţionale face parte cea de licenţiere şi supraveghere a activităţii instituţiilor
financiare din republică (art.5 al Legii cu privire la Banca Naţională a Moldovei
nr.548/199571). Cu alte cuvinte, Banca Naţională este singurul organ de stat care
eliberează licenţe pentru activitatea băncilor comerciale din ţară, fiind în drept
să le impună sancţiuni sau chiar să le retragă aceste licenţe. Pe lîngă aceasta,
Banca Naţională este singura instituţie care eliberează licenţe pentru activitatea
de schimb valutar.
3) Comisia Naţională a Pieţei Financiare este o autoritatea publică
autonomă, responsabilă faţă de Parlament, care reglementează şi autorizează
activitatea participanţilor la piaţa financiară nebancară, supraveghind respectarea
legislaţiei de către ei. În acest scop, Comisia Naţională este investită cu putere de
decizie, de intervenţie, de control şi de sancţionare disciplinară şi administrativă
(art.1 al Legii privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare nr.192/199872).
În general, funcţiile Comisiei Naţionale se extinde asupra participanţilor la
piaţa financiară nebancară, care cuprinde: deţinătorii de valori mobiliare,
investitorii, asiguraţii, organizaţiile care lucrează pe piaţa valorilor mobiliare,
Biroul Naţional al Asigurărilor de Autovehicule din Republica Moldova,
membrii asociaţiilor de economii şi împrumut, clienţii organizaţiilor de
71
Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr.548 din 21.07.95, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.56-57/624 din 12.10.1995.
72
Legea privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare nr.192 din 12.11.1998, publicată în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.22-23/91 din 04.03.1999.
128
microfinanţare şi participanţii profesionişti la piaţa financiară nebancară.
Reieşind din aceasta, printre atribuţiile de bază ale Comisiei Naţionale a Pieţei
Financiare se referă eliberarea licenţelor pentru: a) activitatea asigurătorilor
(reasiguratorilor), brokerilor de asigurare şi de reasigurare; b) activitatea de
gestiune a activelor fondurilor nestatale de pensii; c) activitatea asociaţiilor de
economii şi împrumut; d) activitatea profesionistă pe piaţa valorilor mobiliare.
4) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Energetică (pe scurt -
ANRE) este autoritatea investită cu atribuţii de reglementare şi monitorizare a
domeniului energeticii - energia electrică, gaze naturale, benzină, motorină, alte
produse petroliere. În aşa mod, ANRE eliberează licenţe pentru desfăşurarea
activităţilor sus-menţionate în conformitate cu Legea cu privire la gaze, Legea cu
privire la energia electrică şi Legea privind piaţa produselor petroliere (art.4 din
Legea cu privire la energetică nr.1525/199873).
5) Agenţia Naţională pentru Reglementare în Comunicaţii Electronice
şi Tehnologia Informaţiei (pe scurt - ANRCETI). Agenţia, în limitele
competenţelor sale, are dreptul să elibereze, să suspende ori să revoce licenţele,
să elaboreze şi să modifice condiţiile de licenţă conform legii şi să efectueze
controlul respectării acestora (art.10 pct.(c) din Legea comunicaţiilor electronice
nr.241/200774).
ANRCETI este împuternicită prin lege să elibereze licenţe de activitate
pentru: a) utilizarea frecvenţelor sau canalelor radio şi/sau a resurselor de
numerotare în scopul furnizării reţelelor şi/sau serviciilor de comunicaţii
electronice; b) serviciile de creare, implementare şi de asigurare a funcţionării
sistemelor informaţionale automatizate de importanţă statală, inclusiv a
produselor program. Mai simplu vorbind, Agenţia este responsabilă de acordarea
licenţelor pentru frecvenţele de undă radio, tele, programelor Internet, telefonie
mobilă (Orange, Moldcell, Unité) şi fixă (Moldtelecom). Lista licenţelor
eliberate de ANRCETI se publică în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
6) Consiliul Coordonator al Audiovizualului acordă licenţe pentru
73
Legea cu privire la energetică nr.1525-XIII din 19.02.98, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.50-
51/366 din 19.02.1998.
74
Legea comunicaţiilor electronice nr.241-XVI din 15.11.2007, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.51-
54/155 din 14.03.2008.
129
difuzarea programelor pe cale radioelectrică terestră şi/sau prin orice alte
mijloace de telecomunicaţii decît cele radioelectrice terestre (art.23-34 Codul
audiovizualului al Republicii Moldova75). Cu alte cuvinte, acordă licenţe pentru
posturile de radio şi televiziune pe teritoriul republicii.

§5. Concurenţa în activitatea de întreprinzător

5.1. Noţiunea de concurenţă
Ideea de concurenţă este redată de Constituţia Republicii Moldova, potrivit
căreia piaţa, libera iniţiativă economică şi concurenţa loială sînt factorii de bază
ai economiei (art.9), iar statul trebuie să asigure protecţia concurenţei loiale în
procesul desfăşurării activităţii de întreprinzător de către agenţii economici
(art.126).
Definiţia. Concurenţa se defineşte ca o liberă competiţie între agenţii
economici care oferă pe piaţă bunuri şi servicii ce tind să satisfacă nevoi
asemănătoare sau identice ale consumatorilor.
În aşa mod, concurenţa este considerată o luptă dintre agenţii economici
pentru cîştigarea clientelei şi extinderea afacerilor76. În această luptă, fiecare
agent economic îşi pune ca scop lărgirea pieţei de desfacere şi realizarea unor
profituri cît mai mari.
Procesul de concurenţă este un fenomen normal. Concurenţa ţine agenţii
economici sub o presiune continuă, ei fiind gata de a reacţiona oricînd la
cerinţele pieţei77. Dreptul la concurenţă trebuie exercitat cu bună-credinţă,
corectitudine şi onestitate în afaceri, fără a încălca libertăţile celorlalţi agenţi
economici. Numai în acest caz putem vorbi de o concurenţa licită sau loială, în
caz contrar, ia naştere concurenţa neloială.
Cadrul normativ naţional din sfera concurenţei este constituit, în principal,
din Legea cu privire la protecţia concurenţei nr.1103/200078.

75
Codul audiovizualului al Republicii Moldova nr.260 din 27.07.2006, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.131-133/679 din 18.08.2006.
76
DEX-ul defineşte concurenţa ca o rivalitate comercială, luptă dusă cu mijloace economice între industriaşi, comercianţi,
monopoluri, ţări etc., pentru acapararea pieţei, desfacerea unor produse, pentru clientelă şi pentru obţinerea unor câştiguri cât
mai mari (……………………………….).
77
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Chişinău: „Cartier‖, 1997, p.54.
78
Legea cu privire la protecţia concurenţei nr.1103 din 30.06.2000, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.166-168/1205 din 31.12.2000.
130
 Supravegherea activităţii de concurenţă este realizată de către stat. Organul
de stat în sarcina căruia revine supravegherea activităţii de concurenţă în
Republica Moldova este Agenţia Naţională pentru Protecţia Concurenţei79.
5.2. Condiţiile necesare pentru o concurenţă loială
Concurenţa loială înseamnă concurenţa desfăşurată în condiţii normale.
Pentru existenţa unei concurenţe normale pe piaţa de desfacere, trebuie să fie
întrunite mai multe condiţii: a) concurenţa să fie liberă, onestă şi cu bună-
credinţă; b) să fie prezenţi mai mulţi agenţi economici; c) comerţul, preţurile şi
tarifele să fie libere; d) agenţilor economici care deţin o situaţie dominantă pe
piaţă le este interzis să facă abuz.
La acestea se adaugă şi necesitatea adoptării unor legi reuşite în domeniul
concurenţei, cu ajutorul cărora ar putea fi combătut fenomenul concurenţei
neloiale din rîndul agenţilor economici.
a) Concurenţa trebuie să fie liberă, onestă şi cu bună-credinţă.
Agenţii economici au dreptul la concurenţă liberă în limitele prevăzute de
legislaţie, în corespundere cu tradiţiile, regulile de corectitudine şi de onestitate
în afaceri. Este interzis agentului economic să-şi exercite drepturile în vederea
limitării concurenţei, lezării intereselor legitime ale consumatorului şi abuzului
de situaţia sa dominantă80.
b) Să fie prezenţi mai mulţi agenţi economici. Pe piaţa mărfurilor şi
serviciilor de acelaşi fel, trebuie să existe mai mulţi agenţi economici. Numărul
prea mic de agenţi economici transformă piaţa într-un monopol, în care
consumatorul nu mai are de unde alege, fiind nevoit să accepte mărfuri şi servicii
dintr-o singură sursă.
c) Comerţul, preţurile şi tarifele să fie libere. Liberalizarea comerţului
presupune că fiecare agent economic este să producă şi să vîndă mărfurile cerute
pe piaţă. Concurenţa este posibilă numai dacă în republică există o libertate a
comerţului, şi invers, libertatea comerţului are sens numai dacă este prezentă
concurenţa între mulţi producători şi ofertanţi de servicii.
79
Agenţia a fost creată în anul 2007, în scopul de a efectua controlul de stat asupra respectării legislaţiei cu privire la
protecţia concurenţei de către agenţii economici. Pentru mai multe informaţii, se vedea site-ul oficial al Agenţiei -
www.anpc.md.
80
Cojocari Eugenia. Dreptul economic (partea generală). Chişinău: „Business-Elita‖, 2006, p.55.
131
 De regulă, agentul economic îşi stabileşte singur preţul la mărfuri şi
servicii. Prin excepţie, statul poate impune prin hotărîre de Guvern un şir de
tarife pe care agenţii economici sînt obligaţi să le respecte, şi anume: la pîine,
ulei, lactate, medicamente, transportul de călători, energia electrică şi termică,
gazul natural81.
d) Agenţilor economici care deţin o situaţie dominantă pe piaţă le este
interzis să facă abuz. Situaţie dominantă pe piaţă este situaţia agentului
economic pe piaţa de mărfuri sau de servicii, care îi dă acestuia posibilitatea de a
exercita o influenţă decisivă pe piaţa respectivă (art.2 Legea cu privire la
protecţia concurenţei).
Pentru a fi recunoscut dominant, agentul economic trebuie să deţină pe
piaţa unei anumite mărfi (serviciu) o cotă mai mare de 35 la sută.
5.3. Concurenţa neloială
Cuvîntul neloial înseamnă „necinstit‖, „contrar normelor de conduită în
afaceri‖. Concurenţa neloială este un fenomen negativ şi constă în acţiunile
agentului economic de a obţine avantaje neîntemeiate în activitatea de
întreprinzător, fapt ce aduce sau poate aduce prejudicii altor agenţi economici,
inclusiv prin a prejudicia reputaţia lor în afaceri (art.2 al Legii cu privire la
protecţia concurenţei).
Faptele de concurenţă neloială sînt interzise. Ca exemple de concurenţă
neloială am putea enumera: a) răspîndirea informaţiilor false în stare să
prejudicieze averea şi/sau reputaţia altui agent economic; b) inducerea în eroare
a cumpărătorilor cu privire la locul de producere, calitatea şi însuşirile
mărfurilor; c) folosirea neautorizată a emblemei, mărcii comerciale, denumirii de
firmă82; d) folosirea sau divulgarea informaţiilor care constituie secret comercial
al firmei ş.a.
Actele de concurenţă neloială sînt sancţionate de Codul Penal al
Republicii Moldova. Astfel, orice act de concurenţă neloială, inclusiv: a) crearea

81
Hotărârea Guvernului nr.547 din 04.08.1995 cu privire la măsurile de coordonare şi reglementare de către stat a
preţurilor (tarifelor), publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.53-54/426 din 28.09.1995.
82
Cele mai răspândite cazuri de concurenţă neloială sînt încercările de a crea confuzie în mintea consumatorilor. De exemplu,
unele firme încearcă să aplice mărci care se aseamănă foarte mult („până la confuzie‖) cu o marcă binecunoscută în lume. Au
devenit deja banale confuziile de genul „Reebok‖ - „Reabok‖, „Panasonic‖ - „Panasunic‖ „Parlament‖ - „Parliament‖,
„Abibas‖ - „Adidas‖ ş.a.
132
situaţiilor de confuzie cu produsele sau activitatea de întreprinzător a unui
concurent; b) răspîndirea, în procesul comerţului, de afirmaţii false care
discreditează activitatea concurentului; c) inducerea în eroare a consumatorului
referitor la mărfurile concurentului; d) compararea în scopuri publicitare a
mărfurilor unui agent economic cu ale altor agenţi economici, se pedepsesc cu
amendă de pînă la 40 mii lei sau cu închisoare de pînă la un an (art.246)83.
Faptele de concurenţă neloială comise de unii agenţi economici generează
probleme acelor agenţi economici care activează cinstit.
Cel mai convingător exemplu de concurenţă neloială serveşte piaţa
produselor petroliere din Republica Moldova, care se confruntă la moment cu
probleme grave. Situaţia este generată de lipsa unui cadru normativ, metodologia
greşită de calcul a preţurilor la benzină, motorină, precum şi ineficienţa Agenţiei
Naţionale pentru Protecţia Concurenţei84.

§6. Drepturile consumatorilor şi protecţia acestora în activitatea de

întreprinzător
Definiţia. Consumator este orice persoană fizică ce intenţionează să
comande sau să procure ori care comandă, procură sau foloseşte produse, servicii
pentru necesităţi nelegate de activitatea de întreprinzător sau profesională85.
Aşadar, consumator este numai o persoana fizică - cetăţean, străin sau
apatrid. Persoana juridică nu poate avea calitatea de consumator86. Consumatorul
trebuie să procură bunuri sau să beneficieze de servicii pentru necesităţi
personale, casnice şi familiale. Dacă o face pentru alte interese (profesionale,
de întreprinzător), persoana nu mai poate fi numită consumator.
La ora actuală, consumatorul din Republica Moldova se găseşte în faţa
unei abundenţe de bunuri şi servicii, care, în afară de avantajele pe care i le
oferă, îi creează şi numeroase dificultăţi. Astăzi consumatorul nu mai este

83
Pentru persoanele juridice amenda este mult mai mare şi este însoţită de privarea de dreptul de a exercita o anumită
activitate pe un termen de până la 5 ani.
84
Lupuşor Adrian. Piaţa produselor petroliere din Moldova: analiza reglementării, concrenţei şi preţurilor. Chişinău:
„Expert-Grup‖, 2011, p.5.
85
Legea privind protecţia consumatorilor nr.105-XV din 13.03.2003, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.126-131/507 din 27.06.2003.
86
În Uniunea Europeană, de exemplu, consumator poate fi şi persoana juridică. În măsura în care procurarea unor bunuri se
face pentru amenajarea oficiului de lucru al întreprinderii, se consideră că întreprinderea este consumator. Aceste bunuri
procurate vor contribui la satisfacerea nevoilor curente ale întreprinderii. În Republica Moldova calitatea de consumator o
poate avea doar persoana fizică.
133
cumpărătorul de altă dată, care procura bunuri de pe o piaţă de mici dimensiuni,
dar el s-a transformat într-un element al consumului de masă, făcînd obiectul
campaniilor publicitare şi al presiunilor exercitate de grupuri de producători, care
controlează piaţa87.
Statul prin mijloacele prevăzute de lege protejează cetăţenii în calitatea lor
de consumatori împotriva riscului de a cumpăra produse care pot pune în pericol
viaţa, sănătatea şi interesele lor materiale. În acest context, Legea privind
protecţia consumatorilor nr.105/2003 enumeră principalele drepturi ale
consumatorului:
- de a fi protejat de către stat. În acest scop, organul de stat responsabil de
protecţia drepturilor consumatorilor în republică este Inspectoratul Principal de
Stat pentru Supravegherea Pieţei, Metrologie şi Protecţie a Consumatorilor;
- de a fi protejat împotriva riscului de a cumpăra un produs ori un serviciu
care ar putea să-i afecteze viaţa, sănătatea, interesele sale legitime în calitate de
consumator;
- de a i se efectua înlocuirea gratuită, restituirea preţului, repararea
prejudiciului material, moral şi venitul ratat în legătură cu produsul ori serviciul
acordat în mod necalitativ;
- de a i se oferi informaţii complete, corecte şi precise privind produsele
achiziţionate şi serviciile prestate etc.
Obligaţiile producătorului şi vînzătorului. Producătorul este persoana
care a fabricat bunurile. El este obligat să indice în documentaţia de însoţire a
produsului, pe etichetă, sau prin alte modalităţi, regulile de utilizare, depozitare
şi transportare a produsului, iar vînzătorul trebuie să le aducă la cunoştinţa
consumatorului.
Vînzătorul este obligat să înmîneze bon de casă, care confirmă faptul
cumpărării produsului. Bonul de casă se eliberează pentru orice bun care a fost
procurat, indiferent de costul acestuia88. Pe lîngă aceasta, vînzătorul trebuie să

87
El a devenit o unealtă de care producătorii (distribuitorii, transportatorii, comercianţii etc.) se folosesc pentru a obţine
profituri cât mai ridicate în schimbul unui produs sau serviciu necorespunzător (Plotnic Olesea. Protecţia consumatorului în
Republica Moldova prin prisma reglementărilor europene, publicat în Revista Naţională de Drept, nr.7-8, 2010, p.58).
88
Pierderea bonului de casă sau neluarea lui, nu împiedică consumatorul să-şi apere drepturile, doar că el va trebui să
dovedească prin alte mijloace de probă (cum sînt: felul produsului, aspectul ambalajului, martorii, înregistrările video etc.) că
a procurat produsul anume de la acel vânzător.
134
dispună de Registrul reclamaţiilor, în care consumatorii liber îşi pot expune
pretenţiile, criticile sau sugestiile în legătură cu modul de respectare a drepturilor
lor.
În cazul depistării unor defecte la produsele procurate sau la serviciile
comandate, consumatorul pentru a beneficia de drepturile sale trebuie să
acţioneze corect şi anume: iniţial, trebuie să depună o reclamaţie în formă
scrisă. Aceasta se depune vînzătorului ori prestatorului de servicii, solicitînd
înlocuirea gratuită a produsului sau restituirea contravalorii lui. Odată cu
depunerea reclamaţiei, consumatorul prezintă copia bonului de casă sau alt
document care confirmă faptul procurării bunului sau prestării serviciului
respectiv89.
Dacă consumatorul nu este de acord cu rezultatul examinării reclamaţiei
de către vînzător sau i s-a refuzat satisfacerea ei, fie nu a primit nici un răspuns
în scris în decurs de 14 zile calendaristice, el este în drept să se adreseze
organelor abilitate prin lege cu funcţia de protecţie a consumatorilor sau în
instanţa de judecată90.
Regula generală a răspunderii pentru prejudiciul cauzat de produsul
defectuos este următoarea: „producătorul este responsabil pentru prejudiciul
cauzat de defectele produsului său‖91. Dacă producătorul bunului nu poate fi
identificat, atunci întreaga răspundere o poartă vînzătorul bunului.
Defectele pot fi de fabricare (greşeli comise în procesul de producere), de
transportare (nerespectarea cerinţelor de încărcare, descărcare, temperatură etc.),
de funcţionare (sînt probleme de design ce afectează funcţionarea normală; avem
caz real cînd tramvaiul a lovit un pieton, deoarece nu l-a văzut din partea
dreaptă; în urma unor expertize efectuate s-a constatat că partea din faţa a
tramvaiului avea un defect, fapt ce nu i-a permis şoferului să observe pietonul92),

89
Reclamaţia se prezintă în două exemplare, la sediul vânzătorului, se înregistrează şi se aplică pe ambele ştampila. Primul
exemplar rămâne la vânzător, iar al doilea este luat înapoi ca dovadă a faptului că reclamaţia a fost depusă. În ultimul timp,
tot mai frecvent reclamaţiile se trimit prin scrisoare recomandată cu aviz de primire. În instanţa de judecată, avizul de primire
dovedeşte că reclamaţia a fost adresată.
90
Ghidul consumatorului / Ministerul Economiei şi Comerţului, Inspectoratul Principal de Stat pentru Supravegherea Pieţei
şi Protecţia Consumatorilor. Chişinău: „Bones Offices‖ SRL, 2009, p.6.
91
Antohi Leonid. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul II (coord. Buruiană Mihail). Editura ARC,
Chişinău, 2006, p.1098.
92
Kirmici Corina. Răspunderea juridică civilă pentru prejudiciul cauzat de produse defectuoase. Teză de doctor în drept
(conducător ştiinţific: dr. hab., prov. univ. Eugenia Cojocari), Chişinău, 2010, p.92.
135
de asamblare (de exemplu, autovehiculul este adus de peste hotare şi asamblat
greşit în Republica Moldova), din lipsa de informare (produsul nu are indicat pe
el termen de valabilitate şi nici instrucţiuni de folosire).

§7. Plata taxelor şi impozitelor în legătură cu desfăşurarea activităţii de

întreprinzător

Un alt mijloc prin care statul influenţează activitatea de întreprinzător sînt

impozitele şi taxele. În Republica Moldova se percep două feluri de impozite şi
taxe: generale de stat şi locale.
Din categoria impozitelor şi taxelor generale de stat fac parte: 1)
impozitul pe venit; 2) taxa pe valoare adăugată; 3) accizele; 4) impozitul privat;
5) taxa vamală; 6) taxele rutiere. În sistemul impozitelor şi taxelor locale se
includ: a) taxa pentru amenajarea teritoriului; b) taxa de organizare a licitaţiilor
şi loteriilor pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale; c) taxa de amplasare a
publicităţii; d) taxa de aplicare a simbolicii locale; e) taxa pentru unităţile
comerciale şi/sau de prestări servicii de deservire socială; f) taxa de piaţă; g) taxa
pentru cazare; h) taxa balneară; i) taxa pentru prestarea serviciilor de transport
auto de călători pe rutele municipale, orăşeneşti şi săteşti (comunale); j) taxa
pentru parcare; k) taxa de la posesorii de cîini.
Impozitele reprezintă plăţi obligatorii la stat, nerambursabile, efectuate
de persoanele fizice şi juridice93. Ele constituie cea mai importantă şi mai veche
resursă financiară a statului. Plata impozitelor este obligatorie pentru toţi agenţii
economici. Mărimea şi felul impozitelor este stabilită de către Parlament în
Codul fiscal. Cu ajutorul impozitelor, autorităţile administraţiei publice centrale
şi locale reuşesc să-şi formeze bugetele, de unde vor plăti salarii şi pensii la
muncitori, pensionari, invalizi, şomeri, persoane aflate în dificultate ş.a. Taxa
este o plată obligatorie achitată către stat, dar care nu este impozit. Cele mai
frecvente taxe sînt taxele de stat (pentru adresarea în judecată, pentru serviciile
de poştă, pentru înregistrarea căsătoriei, pentru obţinerea buletinului de identitate
93
Impozitul este contribuţia bănească obligatorie, generală şi definitivă (nerambursabilă), directă sau indirectă, plătită de
persoane juridice şi de persoane fizice pe veniturile şi bunurile lor, la bugetul statului sau la bugetele locale, în cuantumul şi
la termenele prevăzute de lege, fără obligaţia din partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct şi imediat (Stîngu
Gheorghe. Drept financiar public. Partea a II-a. Editura „Vasile Goldiş‖ University Press, Arad, 2007, p.29).
136
etc.).
Clasificarea impozitelor şi taxelor se face în: directe şi indirecte, duble
şi progresive etc. Impozitul direct se încasează direct de la persoanele fizice sau
juridice pentru bunurile şi veniturile acestora (impozitul pe venitul cîştigat,
impozitul pe bunurile imobiliare etc.). Impozitul indirect se include în preţul de
vînzare a mărfurilor (ca adaos) şi se suportă de consumator. Ca exemplu de
impozite indirecte în republică avem: taxa pe valoare adăugată, accizele şi taxele
vamale94. Impozitul dublu sau dubla impunere este impozitul pe venituri
perceput o dată în ţara în care acesta s-a produs şi a doua oară în ţara de origine a
cetăţeanului. Din aceste considerente, ţările negociază acorduri privind evitarea
dublei impuneri asupra venitului cîştigat95. La aplicarea impozitelor progresive
se ţine cont de veniturile persoanelor, astfel încît cei cu venituri sporite plătesc
impozite mai mari, şi invers, persoanele cu venituri mici au o cotă de impozitare
mai redusă.

§8. Evidenţa contabilă în activitatea de întreprinzător

8.1. Noţiunea de contabilitate
Nevoia oamenilor de a socoti trebuie căutată, ca moment al apariţiei, la
începuturile civilizaţiei. Ţinerea socotelilor se făcea utilizînd metode diferite96,
iar dezvoltarea raporturilor de piaţă a făcut ca aceste socoteli să ia treptat forma
unor coduri, norme şi reglementări care, reunite într-un sistem complex, au
devenit apanajul unei categorii de persoane care nu era implicată în activitatea
productivă a întreprinderii ci avea doar obligaţia de a îndeplini o serie de
operaţiuni prin intermediul cărora se urmărea modul de desfăşurare a activităţilor
şi prezentarea rezultatelor obţinute de entitatea economică97. Aceste persoane au
luat numele de contabili.
94
De exemplu, firmele care se ocupă cu importul zahărului în republică, sînt obligate să plătească accize şi taxe vamale, iar
ulterior aceste cheltuieli le acoperă prin scumpirea preţului la zahăr. În aşa mod, statul percepe de la agenţii economici
impozite indirecte, aceştea scumpesc produsele şi serviciile, iar consumatorul final este cel care plăteşte toate aceste
cheltuieli.
95
Mărgineanu Gabriel, Mărgineanu Lilia. Dreptul afacerilor. Editura „Elena - V.I.‖. Chişinău, 2004, p.380.
96
Sfori înnodate şi diferit colorate, în cazul grecilor, perşilor şi incaşilor; pietricele a căror denumire în limba latină - calculus
- reprezintă izvorul cuvântului „calcul‖ utilizat în prezent; tăbliţe de argilă umedă, folosite în Mesopotamia pentru gravarea
operaţiilor ce avuseseră loc; papirusul utilizat de către scribi în timpul domniei faraonilor; crestături pe bucăţi de lemn care
ajutau păstorii în ţinerea evidenţei turmelor de oi, capre şi vaci, etc.
97
Mardiros Daniela-Neonila. Contabilitatea ca sistem informaţional, publicat în Analele Ştiinţifice ale Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza‖ din Iaşi, Seria Ştiinţe Economice, Anul 2004/2005, p.145.
137
 Persoanele care desfăşoară activitatea de întreprinzător sînt obligate să
organizeze şi să ţină contabilitatea. Cînd o marfă este vîndută, în locul ei în
activul patrimoniului intră preţul încasat, care, la rîndul său, va fi înlocuit de
marfă, în care se investesc aceşti bani. În aşa mod, la orice întreprindere trebuie
să existe un contabil care să întocmească bilanţul de venituri şi cheltuieli ale
întreprinderi, pentru a şti dacă aceasta lucrează în cîştig sau în pierderi. Cu alte
cuvinte, instrumentul prin intermediul căruia întreprinderea dă socoteală
mediului său despre ceea ce face, despre poziţia sa financiară, despre
performanţele sale, reprezintă contabilitatea financiară.
Obiectul contabilităţii patrimoniului întreprinzătorului îl constituie
bunurile mobile şi imobile, reflectate în expresie naturală şi bănească, bunurile
cu potenţial economic, mijloacele băneşti, hîrtiile de valoare (n.n. - valorile
mobiliare), drepturile şi obligaţiile patrimoniale, cheltuielile, veniturile şi
rezultatele obţinute, precum şi circulaţia, modificările intervenite în urma
efectuării operaţiunilor patrimoniale98.
Răspunderea pentru organizarea şi ţinerea contabilităţii o poartă
conducătorul agentului economic. Pentru ţinerea contabilităţii, agentul economic
are două posibilităţi: prima - să constituie secţie de contabilitate ca subdiviziune
structurală condusă de contabilul-şef, care se subordonează nemijlocit
conducătorului; a doua - să transmită ţinerea contabilităţii unei organizaţii
specializate - firma de audit, în bază contractuală. Dacă agentul economic aplică
sistemul contabil în partida simplă, contabilitatea poate fi ţinută nemijlocit de
conducător (de directorul general).
Contabilul-şef poartă răspundere pentru respectarea normelor de ţinere a
contabilităţii şi de rapoartele financiare. El trebuie să aibă studii superioare sau
medii de profil.
8.2. Organizarea contabilităţii
Contabilitatea se ţine în limba de stat şi în monedă naţională. Agentul
economic este obligat să păstreze pe suport de hîrtie s-au în formă electronică
documentele contabile care includ: documentele primare, registrele contabile,

98
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P. „Tipografia Centrală‖, Chişinău, 2004, p.72.
138
rapoartele financiare şi alte documente aferente organizării şi ţinerii
contabilităţii. Aceste date contabile vor servi drept suport informaţional, în baza
căruia agentul economic va întocmi dările de seamă fiscale. Drept bază pentru
determinarea venitului impozabil al agentului economic serveşte rezultatul
(profitul/pierderea) contabil reflectat în rapoartele de profit şi pierdere, întocmite
şi prezentate în conformitate cu cerinţele Standardelor de Contabilitate. Erorile
contabile trebuie să fie corectate şi perfectate prin Nota de contabilitate, care se
consideră la fel un document primar.
Documentele contabile trebuie să fie sistematizate şi păstrate în termenele
şi conform regulilor prevăzute de Organul de Stat pentru Supravegherea şi
Administrarea Fondului Arhivistic al Republicii Moldova. Răspunderea pentru
organizarea păstrării şi integrităţii documentelor contabile o poartă conducătorul
agentului economic. În cazul destituirii conducătorului, aceste documente se
transmit persoanei nou-numite. Transmiterea se efectuează prin întocmirea unui
proces-verbal de predare-primire, în prezenţa comisiei, cu indicarea termenelor
de păstrare a documentelor, precum şi a documentelor care lipsesc.
Orice fapte economice legate de activitatea agentului economic trebuie
reflectarea în contabilitate. Conform art.44 din Legea contabilităţii nr.113/2007,
persoanele vinovate de încălcarea legii, care se eschivează de la ţinerea
contabilităţii, aplică incorect Standardele de Contabilitate, precum şi cele care
falsifică intenţionat documentele primare, registrele contabile, rapoartele
financiare şi anuale, sînt trase la răspundere disciplinară, materială,
administrativă s-au penală după caz, conform legislaţiei.
Ciclul contabil. Documentele se află în permanentă mişcare. Itinerarul
parcurs de documente, începînd cu momentul întocmirii (intrării) acestora şi pînă
la predarea lor la arhivă după prelucrare şi reflectare în contabilitate se numeşte
circulaţia documentelor99 (ciclul contabil). Mişcarea şi circulaţia documentelor
cuprinde cîteva etape: a) întocmirea (emiterea) documentelor; b) primirea
documentelor de contabilitate; c) prelucrarea şi înregistrarea documentelor în
sistemul înregistrărilor contabile; d) predarea documentelor în arhivă.

99
Ţurcanu Viorel, Bajerean Eudochia. Bazele contabilităţii. Chişinău: F.E.-P. „Tipografia Centrală‖, 2004, p.178.
139
 Documentele primare. Faptele economice se contabilizează în baza
documentelor primare şi centralizatoare. Documentele primare se întocmesc în
timpul efectuării operaţiunii, iar dacă aceasta este imposibil - nemijlocit după
efectuarea operaţiunii sau după producerea evenimentului. Formularele tipizate
de documente primare sînt aprobate de Ministerul Finanţelor, apoi tipărite în
multe exemplare şi difuzate la persoanele fizice şi persoanele juridice care
desfăşoară activitatea de întreprinzător, ultimele fiind obligate să ducă evidenţa
contabilă. Ca exemplu de document primar avem: bonul emis de aparatul de casă
şi control cu memorie fiscală, biletul de călătorie, foaia de parcurs, poliţa de
asigurare, dispoziţia de plată, factura fiscală etc. Fiecare document primar
dispune de serie şi număr, de aceea, emiterea mai multor documente primare
pentru unele şi aceleaşi operaţiuni este interzisă.
Orice document primar întocmit trebuie să conţină următoarele elemente: a)
denumirea şi numărul documentului; b) data întocmirii; c) denumirea, adresa,
codul fiscal al entităţii în numele căreia este întocmit documentul; d) denumirea,
adresa, codul fiscal al destinatarului documentului, iar pentru persoanele fizice -
codul personal; e) conţinutul faptelor economice; f) etaloanele cantitative şi
valorice în care sînt exprimate faptele economice; g) funcţia, numele, prenumele
şi semnătura, inclusiv digitală, a persoanelor responsabile de efectuarea şi
înregistrarea faptelor economice.
Documentele primare întocmite pe suport de hîrtie sau în formă electronică au
aceeaşi putere juridică. În cazul întocmirii documentului primar în formă
electronică, entitatea, la solicitarea utilizatorului, este obligată să imprime copia
documentului pe suport de hîrtie din cont propriu.
Documentele de casă, bancare şi de decontare, datoriile financiare,
comerciale şi calculate pot fi semnate doar de conducătorul entităţii, sau: cea
dintîi semnătură să fie aplicată de conducătorul entităţii, iar doua - de contabilul-
şef. Semnăturile se confirmă prin aplicarea ştampilei. În lipsa funcţiei de
contabil-şef, ambele semnături pe documente se aplică de conducătorul entităţii
respective.
Registrele contabile. Datele din documentele primare se înregistrează, se
140
acumulează şi se prelucrează în registrele contabile. Structura registrelor
contabile se stabileşte de fiecare entitate de sine stătător, pornind de la
necesităţile informaţionale proprii.
Registrul contabil va conţine următoarele elemente obligatorii: a)
denumirea registrului; b) denumirea entităţii care a întocmit registrul; c) data
începerii şi finisării ţinerii registrului şi/sau perioada pentru care se întocmeşte
acesta; d) data efectuării faptelor economice, grupate în ordine cronologică şi/sau
sistemică; e) etaloanele de evidenţă a faptelor economice; f) funcţia, numele,
prenumele şi semnăturile persoanelor responsabile de întocmirea registrului.
Registrele contabile obligatorii sînt Cartea mare, balanţa de verificare şi alte
registre centralizatoare, care servesc drept bază pentru întocmirea rapoartelor
financiare.
Conturile contabile. Agentul economic care aplică sistemul contabil în
partidă dublă este obligat să ţină evidenţa activelor, capitalului propriu,
datoriilor, consumurilor, cheltuielilor şi veniturilor în baza conturilor contabile.
Nomenclatorul grupelor de conturi contabile şi metodologia privind folosirea lor
sînt stabilite în planul general de conturi contabile, care se elaborează şi se
aprobă de Ministerul Finanţelor100.
Inventarierea patrimoniului. Agentul economic are obligaţia să
efectueze inventarierea generală a activelor şi pasivelor pe care le deţine, cel
puţin o dată pe an. De regulă, aceasta se face la sfîrşitul anului, cu ocazia
încheierii exerciţiului financiar. Regulile cu privire la modul de efectuare a
inventarierii sînt stabilite în Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin
Ordinul Ministerului Finanţelor nr.27/2004101.
Inventarierea reprezintă un ansamblu de operaţiuni prin care se constată
prezenţa tuturor elementelor de activ şi de pasiv în patrimoniul întreprinderii la
data efectuării inventarierii. Procesului de inventarierii se supun bunurile:
mijloacele fixe, materia primă, materiale, produse finite, mărfuri, mijloace

100
Conturile funcţionează în baza metodei contabilităţii, numită dubla înregistrare, care presupune reflectarea dublă a
fiecărei operaţiuni economice la una şi aceeaşi sumă: în debitul unui cont şi în creditul altui cont, ceea ce permite a controla
mişcarea mijloacelor şi a surselor acestora, precum şi situaţia lor la o dată oarecare (Ţurcanu Viorel, Bajerean Eudochia.
Bazele contabilităţii. Chişinău: F.E.-P. „Tipografia Centrală‖, 2004, p.47).
101
Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin Ordinul Ministerului Finanţelor nr.27 din 28.04.2004, publicat în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.123-124/268 din 27.07.2004.
141
băneşti etc.
Scopul pentru care se efectuează inventarierea constă în stabilirea
integrităţii bunurilor, verificarea modului stabilit de ţinere a evidenţei primare şi
a regulilor de păstrare. Tot cu ajutorul inventarierii se identifică bunurile inutile,
comenzile sistate, creanţele vechi şi neîncasate etc.
Pentru efectuarea inventarierii patrimoniului se formează o comisie de
inventariere constituită din: preşedintele comisiei şi membrii comisiei.
Preşedintele comisiei tot timpul este conducătorul întreprinderii ori adjunctul lui,
iar în calitate de membrii fac parte contabilul-şef, şefii de subdiviziuni,
specialişti competenţi etc. Formarea comisiei şi începerea lucrului se dispune
printr-o decizie a conducătorului întreprinderii. Decizia se înregistrează în
contabilitate, împreună cu raportul final al inventarierii. Atît preşedintele, cît şi
membrii comisiei poartă răspundere pentru corectitudinea efectuării inventarierii.
Rapoartele financiare. Se prezintă ca un sistem de indicatori care
caracterizează activitatea economică a întreprinderii într-o anumită perioadă de
timp. În funcţie de perioada întocmirii, există rapoarte financiare trimestriale şi
anuale.
Rapoartele financiare se întocmesc conform formularelor-tip aprobate de
Ministerul Finanţelor, se prezintă în termenele prevăzute de legislaţie şi cuprind:
„Bilanţul contabil‖, „Raportul privind rezultatele financiare‖, „Raportul privind
fluxul mijloacelor băneşti‖, „Raportul privind fluxul capitalului propriu‖, nota
explicativă şi anexele respective102. Rapoartele financiare le semnează
conducătorul întreprinderii şi contabilul-şef. Ambii poartă răspundere pentru
informaţia prezentată.

102
Grigoroi Lilia, Lazari Liliana. Bazele teoretice ale contabilităţii. Ediţia a III-a. Chişinău: Cartier, 2005, p.213.
142
 CAPITOLUL 12. REGIMUL JURIDIC AL PATRIMONIULUI
SOCIETĂŢILOR COMERCIALE

§1. Noţiunea şi componenţa patrimoniului

Pentru demararea activităţii de întreprinzător, societatea comercială trebuie să
dispună de un anumit capital, care apare din momentul fondării şi există pînă la
lichidarea societăţii. Patrimoniul prezintă suportul material al afacerii, deoarece
totalitatea valorilor materiale şi nemateriale care îl compun dau posibilitate
întreprinzătorului să participe la circuitul economic şi să încheie diverse contracte
întru atingerea scopului.
Societatea comercială are un patrimoniu propriu, distinct de acela al
asociaţilor sau acţionarilor şi nu poate fi confundat cu capitalul social.
Termenul de ‖patrimoniu‖ este definit sub două aspecte: în sens economic
şi în sens juridic. În sens economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor
care constituie averea unei persoane, iar în sens juridic, patrimoniul desemnează
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu un conţinut economic, evaluate în bani,
care aparţin persoanei.
Potrivit alin. (1) art. 284 al Codului civil patrimoniul este format din totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor cu caracter patrimonial, care aparţin societăţii, privite ca о
sumă de valori active şi pasive strîns legate între ele.
Patrimoniul este o universalitate juridică şi nu una de fapt, de aceea el se
menţine atît pe timpul vieţii titularului său, cît şi după moartea acestuia, pînă
cînd patrimoniul trece la succesorii săi universali sau cu titlu universal.
Patrimoniul va exista şi atunci cînd pasivul va depăşi activul, adică şi atunci cînd
datoriile vor fi mai mari decît activul. Astfel, patrimoniul fiind indisolubil de
titular, îl va însoţi pe acesta pe tot parcursul vieţii sale, variind dinamic prin
schimbul conţinutului său.
Numai subiecţii raportului juridic pot avea patrimoniu. Aşadar, pot fi
titulari de drepturi doar persoanele fizice şi persoanele juridice, lucrurile nu pot
avea drepturi şi obligaţii.
Patrimoniul societăţilor comerciale este independent de patrimonial
asociaţilor sau a acţionarilor acestor societăţi. Aceasta se exprimă prin aceea că:
143
- bunurile aduse ca aport de asociaţi ies din patrimoniul lor şi intră în cel al
societăţii;
- bunurile aduse ca aport de către asociaţi, cuprinse în activul social, formează
gajul general al creditorilor societăţii;
- obligaţiile societăţii faţă de terţi nu se pot compensa cu obligaţiile terţilor faţă
de asociaţi;
- aplicarea procedurii insolvabilităţii faţă de societate priveşte numai
patrimoniul acesteia.103
În activul patrimoniului persoanei juridice pot fi evidenţiate următoarele
bunuri:
Bunurile corporale, care au o existenţă materială, fiind perceptibile
simţurilor omului (o casă, o cantitate de alimente, un autoturism). Conform art.
285 al Codului civil, bunuri corporale sînt lucrurile, adică obiectele lumii
înconjurătoare, în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii civile.
Bunurile incorporale, nu au o existenţă materială, ci una abstractă, ideală,
ele fiind sesizate imaginar. Exemplu de bunuri incorporale sînt: dreptul asupra
denumirii de firmă, dreptul asupra mărcii de producţie sau de serviciu, drepturile
de autor, etc.
Bunurile mobile sînt acele bunuri care nu au o aşezare fixă şi stabilă, fiind
susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fie prin el însele, fie cu concursul
unei forţe străine. In această categorie intră banii şi titlurile de valoare, orice alt
lucru care nu este imobil.
Bunurile imobile, care, care au o aşezare fixă şi stabilă, cum ar fi
pămîntul, clădirile şi, în genere, tot ceea ce este durabil legat de sol. Potrivit
art.288 din Codul civil, sînt imobile terenurile, porţiunile de subsol, obiectivele
acvatice separate, plantaţiile prinse de sol prin rădăcini, clădirile, construcţiile şi
orice alte lucrări legate solid de pămînt, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau
artificial, este încorporat durabil în acesta. Calitatea de imobil o păstrează şi
acele materiale care, fiind separate provizoriu de un teren, sînt destinate
reamplasării în alt loc. Prin lege pot fi considerate imobile şi alte bunuri.

103
.Roşca N., Baieş S., op. cit., pag. 280
144
 Din activul patrimoniului societăţii comerciale poate face parte şi
întreprinderea ca un complex patrimonial unic. Noţiunea de întreprindere are
două sensuri:
1. în sens juridic;
2. în sens economic.
În sens juridic prin termenul de „întreprindere‖ se subînţelege însăşi
subiectul de drept, inclusiv ca societate comercială.
În sens economic prin termenul „întreprindere‖ înţelegem complexul
patrimonial unic.
Mijloacele economice ale întreprinzătorului constituie totalitatea
activelor materiale şi băneşti care se folosesc la activitatea de întreprinzător.
Activele societăţii comerciale, la rîndul lor, se împart în active fixe şi active
circulante.
Activele fixe constituie acele bunuri materiale care iau parte la mai multe
cicluri de producţie, consumîndu-se treptat şi transferîndu-şi parţial valoarea, pe
măsura folosirii lor (utilajele, clădirile, maşinile). Acestea pot fi grupate, după
criteriul productivităţii sau al posesiunii, în active productive şi active
neproductive, în active proprii şi active închiriate.
Activele circulante sînt bunuri destinate să asigure continuitatea producţiei
şi circulaţia mărfurilor. Ele se consumă integral în fiecare ciclu de producţie, îşi
schimbă forma materială şi trec succesiv prin fazele de aprovizionare, producţie,
desfacere.
Sursele mijloacelor economice104 reprezintă locul de unde provin ele sau
modalitatea lor de dobîndire. Astfel, mijloacele economice se clasifică în capital
propriu şi capital atras (asimilat).
Capitalul propriu provine din fondurile băneşti ale societăţii comerciale,
adică din capitalul social, din capitalul de rezervă, din alte fonduri ale ei.
Capitalul atras reprezintă datoriile societăţii faţă de creditori.
Din punctul de vedere al mijloacelor materiale, patrimoniul societăţii
comerciale se împarte în activ şi pasiv.

104
Vonica, R.P. „Drept comercial‖, Vol. 1, Bucureşti, 1997, pag. 142
145
 Activul include totalitatea bunurilor pe care societatea comercială le are la
un anumit moment, sumele băneşti si creanţele sale.
Pasivul cuprinde valoarea tuturor datoriilor societăţii comerciale faţă de
terţi, indiferent de temeiul apariţiei.

§2. Bunurile şi clasificarea lor în dependenţă de diferite criterii

Codul civil, în art. 285 alin. (1), dispune că bunuri sînt toate lucrurile
susceptibile aproprierii individuale sau colective şi drepturile patrimoniale. În
sensul atribuit de legiuitor termenului "bun" din articolul nominalizat intră orice
element al activului patrimonial al persoanei, adică atît lucrurile şi animalele, cît
şi drepturile asupra lor sau, altfel spus, atît lucrurile, cît şi drepturile
patrimoniale, care pot fi reale şi obligaţionale.
Pornind de la conţinutul art.285 CC bunul poate fi definit ca lucru, faţă de care
pot exista drepturi şi obligaţii patrimoniale şi care poate fi folosit în viaţa socială,
precum şi ca drept patrimonial.
Codul civil clasifică bunurile în mai multe categorii, şi anume:
1. După posibilitatea existenţei bunurilor în circuitul civil (art.286 CC):
a. bunuri care se află în circuitul civil general. Aceste bunuri pot fi
dobîndite şi înstrăinate prin acte juridice. Regula constă în aceea, că bunurile se
află în circuitul civil, prin urmare legea şi numai legea poate să prevadă, în mod
expres, excepţiile. Bunurile aflate în circuitul civil general sînt toate bunurile
alienabile, care pot fi urmărite de creditori şi se pot dobîndi sau pierde prin
prescripţie. Conform alin.(1) art.296 CC şi bunurile din domeniul privat al
statului fac parte din cele care se află în circuitul civil;
b. bunuri supuse unui regim special de circulaţie. Sînt acele bunuri, care
deşi se află în circuitul civil, au un regim special de circulaţie, adică au o
circulaţie limitată. Restricţiile care privesc circulaţia bunurilor se pot referi la
subiectele de drept, care le pot dobîndi şi înstrăina, ori la condiţiile de încheiere a
actelor juridice cu aceste bunuri. De exemplu, au circulaţie limitată
monumentele, adică bunurile ce fac parte din patrimoniul cultural;

146
 c. bunurile care nu se află în circuitul civil. Sînt bunuri care nu pot face
obiectul actelor juridice. Bunurile scoase din circuitul civil sînt inalienabile,
adică nu pot fi înstrăinate. Sînt scoase din circuitul civil: lucrurile care, prin
natura lor, nu sînt susceptibile de apropiere, sub forma dreptului de proprietate
sau a altor drepturi reale, cum ar fi: aerul, apele curgătoare, spaţiul cosmic,
platoul continental, bunurile domeniului public în conformitate cu prevederile
art. 296 alin. (4) din Codul civil;
2. În funcţie de natura bunurilor (art.288 CC):
a. Bunurile imobile. Imobile sînt bunurile care au o aşezare fixă şi stabilă,
cum ar fi pămîntul, clădirile şi, în genere, tot ceea ce este durabil legat de sol;
b. bunuri mobile. Sînt acele bunuri care nu au o aşezare fixă şi stabilă, fiind
susceptibile de deplasare de la un loc la altul, fie prin el însele, fie cu concursul
unei forţe străine.
3. În funcţie de corelaţia între ele (art.292 CC):
a. bunuri principale. Acele bunuri care au o existenţă de sine stătătoare, o
destinaţie economică proprie, adică pot fi folosite independent, fără a servi
întrebuinţării unui alt bun;
b. bunuri accesorii. Acele bunuri, destinate să servească întrebuinţării unor
bunuri principale;
4. În funcţie de utilizarea lor (art.293 CC);
a. bunuri fungibile. Acele bunuri care pot fi înlocuite unele cu altele în
executarea obligaţiei (banii, mesele scaunele);
b. bunuri nefungibile. Acele bunuri care nu pot fi înlocuite unele cu
altele în executarea obligaţiei (imobilele, loturile de pămînt);
5. În funcţie de modul de determinare (art.294 CC):
a. bunuri determinate individual. Acele bunuri, care potrivit naturii lor, se
individualizează prin semne, însuşiri caracteristice doar lui (o casă anumită, un
lot anumit de pămînt);
b. bunuri determinate generic. Acele bunuri care posedă semne caracteristice
tuturor bunurilor de acelaşi gen şi care se individualizează prin numărare,

147
măsurare, cîntărire (10 mese, 5 scaune, 8 m de cablu electric, 1 tonă de materie
primă);
6. În dependenţă de faptul dacă folosirea lor obişnuită implică ori nu
înstrăinarea sau consumarea substanţei lor (art.295 CC):
a. bunuri consumptibile. Acele bunuri a căror întrebuinţare obişnuită
implică înstrăinarea sau consumarea substanţei lor. Acestea se pot folosi o
singură dată (benzina, motorina);
b. bunuri neconsumptibile. Acele bunuri care pot fi întrebuinţate
continuu, fără a li se consuma substanţa, ori fără implicarea înstrăinării
(terenurile, construcţiile, mijloacele de transport);
7. În funcţie de forma proprietăţii în care se află bunurile (art.296 CC):
a. bunuri domeniului public. Acele bunuri care aparţin statului sau
unităţilor administrativ teritoriale şi care sînt inalienabile, insesizabile,
imprescriptibile (terenurile destinate ocrotirii naturii, parcurile naţionale);
b. bunuri domeniului privat. Acele bunuri care aparţin persoanelor
fizice şi juridice, inclusiv statului şi unităţilor administrativ teritoriale, care sînt
alienabile, prescriptibile şi sesizabile.
8. În dependenţă de unitatea folosirii comune (art.297 CC):
a. bunuri simple. Acele bunuri care formează o unitate indivizibilă şi sînt
supuse în mod natural uni regim juridic omogen;
b. bunuri complexe. Atunci cînd mai multe bunuri formează un tot întreg
care este destinat folosirii comune atribuite de natura unificării. El este format
din mai multe bunuri, sînt legate între ele, sînt destinate folosirii comune, fiecare
parte poate fi utilizat independent în acelaşi scop.
9. Universalitatea de bunuri (art.298 CC):
a. universalitate de fapt, adică o pluralitate de bunuri corporale omogene,
considerate ca un tot întreg. Valoarea economică a acestei universalităţi trebuie
pusă în legătură cu reunirea elementelor constitutive;
b. universalitate de drept, adică pluralitatea de bunuri corporale şi
incorporale de orice fel care, privite împreună, sînt considerate ca un tot întreg.
Universalitatea de drept este patrimoniul.
148
10. În dependenţă de faptul dacă sînt sau nu producătoare de fructe:
a. bunuri frugifere. Acele bunuri care, periodic şi fără consumarea
substanţei lor, dau naştere la alte bunuri, numite fructe. Doctrina juridică
evidenţiază 3 categorii de fructe: naturale, adică acelea produse de la sine, fără a
fi necesară intervenţia omului (cerealele, ierburile produse de lotul de pămînt);
industriale, acelea care se dobîndesc prin intervenţia omului; civile (numite
venituri) sînt banii şi alte produse rezultate din folosirea bunului de către o altă
persoană, precum chiriile, arenzile, dobînzile, dividendele;
b. bunuri nefrugifere. Acele bunuri care nu au însuşirea de a produce
fructe.
11. În dependenţă de modul de percepere:
a. bunuri corporale, care au o existenţă materială, fiind perceptibile
simţurilor omului (o casă, o cantitate de alimente, un autoturism). Conform art.
285 al Codului civil, bunuri corporale sînt lucrurile, adică obiectele lumii
înconjurătoare, în raport cu care pot exista drepturi şi obligaţii civile.
b. Bunurile incorporale, nu au o existenţă materială, ci una abstractă,
ideală, ele fiind sesizate imaginar. Exemplu de bunuri incorporale sînt: dreptul
asupra denumirii de firmă, dreptul asupra mărcii de producţie sau de serviciu,
drepturile de autor, etc.

§3. Bunurile incorporale ale societăţilor comerciale

Un loc deosebit în activul fiecărei societăţi comerciale îl ocupă bunurile
incorporale. Ele deţin un loc preponderent în orice societate comercială.
În categoria bunurilor incorporale se includ:
1. dreptul asupra denumirii de firmă;
2. dreptul asupra emblemei;
3. dreptul de autor;
4. drepturile asupra mărcii;
5. drepturile asupra modelelor industriale;
6. dreptul asupra clientelei şi a vadului comercial, etc.
Dreptul asupra firmei. Dacă orice persoană fizică se identifică în societate
149
prin nume şi prenume, societatea comercială ca persoană juridică se
individualizează prin denumire (firmă).
În acest fel, art. 66 din Codul civil prevede că persoana juridică participă
la raporturile juridice numai sub denumire proprie, prevăzută în actul de
constituire şi înscrisă în Registrul de stat.
Societatea comercială, de fapt, chiar este obligată să utilizeze denumirea,
inclusiv prescurtată, numai în expresia în care a fost înregistrată în Registrul de
stat al Persoanelor Juridice. Denumirea trebuie să figureze în toate actele emise
de societate, cum ar fi corespondenţa, contracte, cereri de chemare în judecată, in
caz contrar aceasta va fi impusă la achitarea plăţilor de daune-interese.
Cu ajutorul firmei societatea se identifică de alte societăţi.
Dreptul asupra emblemei. Emblema, de asemenea, este un atribut de
identificare a societăţilor comerciale. Dacă firma identifică societatea prin
denumirea sa emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un
comerciant de altul de acelaşi fel.
Emblema îşi justifică recunoaşterea ca element de identificare în măsura în
care asigură un supliment de individualizare, printr-un semn sau o denumire,
între societăţile comerciale care practică acelaşi gen de activitate economică.
Emblema poate conţine semne, denumiri, precum şi denumirea (firma).
Dreptul de autor este un bun incorporal care poate fi inclus în patrimoniul
societăţii comerciale în calitate de aport la capitalul social sau care poate fi
dobîndit de societate în timpul activităţii.
Din conţinutul prevederilor alin. (2) art. 1 al Legii nr. 139 din 02.07.2010
privind dreptul de autor şi drepturile conexe105, sînt protejate operele literare,
artistice şi ştiinţifice (drept de autor), interpretările, fonogramele, videogramele
şi emisiunile organizaţiilor de difuziune (drepturi conexe), precum şi alte
drepturi care sînt recunoscute în legătură cu activitatea intelectuală din domeniul
literaturii, artei şi ştiinţei.
Drepturile asupra mărcilor. Marca este semnul care face să se
deosebească produsele şi serviciile unei persoane fizice sau juridice de produsele

105
vezi Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 191 – 193 din 01.10.2010;
150
şi serviciile similare ale altor persoane fizice sau juridice.
Potrivit art. 5 al Legii nr. 38-XVI din 29.02.2008 privind protecţia
mărcilor106, pot constitui mărci orice semne susceptibile de reprezentare grafică:
cuvinte (inclusiv nume de persoane), litere, cifre, desene, combinaţii de culori,
elemente figurative, forme tridimensionale, în special forma produsului sau a
ambalajului acestuia, precum şi orice combinaţii ale acestor semne, cu condiţia
ca ele să poată servi la deosebirea produselor şi/sau serviciilor unei persoane
fizice sau juridice de cele ale altor persoane fizice sau juridice
Dreptul asupra clientelei şi vadului comercial. Prin clientelă se înţelege
totalitatea persoanelor fizice şi juridice care apelează în mod obişnuit la acelaşi
comerciant, adică la fondul de comerţ al acestuia pentru procurarea unor mărfuri si
servicii.
Vadul comercial se consideră un factor obiectiv, care desemnează
obişnuinţa consumatorului de a cumpăra constant produse şi servicii de la un
anumit întreprinzător. Între clientelă şi vad există o interdependenţă. Clientela
este cauza şi efectul vadului.107
Dreptul asupra modelului şi desenului industrial. Conform art.6 din Legea
nr. 161-XVI din 12.07.2007 privind protecţia desenelor şi modelelor
industriale108, poate fi protejat în calitate de desen sau de model industrial
aspectul exterior al unui produs sau al unei părţi a acestuia, rezultat în special din
caracteristicile liniilor, contururilor, culorilor, formei, texturii şi/sau ale
materialelor şi/sau ale ornamentaţiei produsului în sine, dacă acesta este nou şi
are un caracter individual.
Dreptul asupra invenţiilor. În patrimoniul societăţii comerciale pot fi
incluse şi drepturile asupra invenţiilor create de salariaţii săi ori de persoane
străine în baza unor contracte de cercetări ştiinţifice, precum şi în cazul în care
un drept asupra unei invenţii a fost transmis cu titlu de aport la capitalul social.
Invenţia reprezintă o realizare dintr-un domeniu economic sau ştiinţific ce
reprezintă noutate şi progres faţă de stadiul cunoscut pînă atunci. Autorul

106
vezi Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 99 – 101 din 06.06.2008;
107
Roşca N., Baieş S. „Dreptul Afacerilor‖, Vol. 1, Chişinău – 2004, pag. 291 ;
108
vezi Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 136 – 140 din 31.08.2007;
151
invenţiei este protejat prin brevetul de invenţie, care prezintă prin sine un titlu de
stat, eliberat de Agenţia de Stat pentru Proprietate Intelectuală.109

§4.Noţiunea şi funcţiile capitalului social

Noţiunea capitalului social. Capitalul social prezintă expresia valorică a
tuturor aporturilor în numerar şi în natură cu care participanţii la o societate
comercială contribuie la formarea patrimoniului acesteia spre a asigura
mijloacele materiale necesare desfăşurării activităţii şi realizării scopurilor
statutare. 110
Capitalul social este elementul patrimonial de cea mai mare importanţă
pentru activitatea oricărei societăţi comerciale.
Capitalul social reprezintă expresia valorică (bănească, pecuniară) a
aporturilor asociaţilor societăţii, dar nicidecum totalitatea bunurilor transmise ca
aport. Astfel, spre exemplu, în cazul cînd obiectul aportului este un bun mobil
sau imobil, capitalul social include valoarea acestuia la data transmiterii. Pe
parcursul activităţii societăţii comerciale, valoarea bunurilor mobile şi imobile
transmise de asociaţi ca aport în capitalul social, poate creşte sau poate scădea ca
urmare a uzurii acestora. În aceste cazuri, capitalul social nu va oscila în
dependenţă de aceste fluctuaţii.
Capitalul social nu trebuie confundat cu alte noţiuni, care, la prima vedere
ar părea că sînt identice, dat de fapt ele sînt noţiuni diferite, cum ar fi:
patrimoniu, active ale societăţii, capital propriu, capital vărsat.
a) Capitalul social şi patrimoniul. Din conţinutul alin. (1) art. 284 al
Codului civil rezultă că patrimoniul este un ansamblu de drepturi şi obligaţii cu
valoare economică ce aparţine unei persoane, pe cînd capitalul social prezintă
suma valorilor bunurilor aduse de asociaţi cu titlu de aport în societatea
comercială, care servesc la formarea părţii active a patrimoniului.
Capitalul social constituie un element indispensabil al patrimoniului
societăţilor comerciale.
b) Capitalul social şi activul societăţii. Capitalul social indică valoarea
109
a se vedea Legea nr. 50-XVI din 07.03.2008 privind protecţia invenţiilor, MO al RM nr. 117-119 din 04.07.2008.
110
Roşca N., Baieş S., op. cit., pag. 293
152
minimă a laturii active a patrimoniului societăţii, dar nu trebuie confundat cu
termenul de ‖activ al societăţii‖. În activul societăţii intră atît valoarea capitalului
social, cît şi activele proprii, activele luate cu titlu de împrumut, bunurile mobile
sau imobile aflate în proprietatea societăţii.
c) Capitalul social şi pasivul societăţii. Mărimea capitalului social
figurează la pasivul societăţii în raportul financiar al societăţii, adică prezintă în
sine datoria societăţii faţă de asociaţii săi. Pasivul societăţii constituie toate
datoriile societăţii faţă de creditori, inclusiv cele faţă de asociaţii săi.
d) Capitalul social şi capitalul propriu. Capitalul social constituie sursa
iniţială a capitalului propriu al fiecărei societăţi comerciale, ambele noţiuni
corespunzînd la momentul constituirii societăţii,
Odată cu demararea activităţii de întreprinzător, societatea comercială, pe
lîngă capitalul social şi cel de rezervă, capitalul propriu mai include şi beneficiile
obţinute şi nerepartizate.
e) Capitalul social şi capitalul vărsat. Prin termenul de „capital vărsat‖
înţelegem mărimea efectivă a aportului transmis de către asociaţii societăţilor
comerciale.
Dacă la momentul constituirii societăţii comerciale se transmite mărimea
integrală a capitalului social, în acest caz putem vorbi că capitalul social coincide
cu capitalul vărsat.
Un astfel de deziderat putem deduce din conţinutul prevederilor art.112 al
Codului civil, potrivit căruia asociatul unic varsă integral aportul pînă la data
înregistrării de stat.
Potrivit alin. (3) art. 113 al aceluiaşi Cod civil la data înregistrării
societăţii comerciale, fiecare asociat este obligat să verse în numerar cel puţin 40
% din aportul subscris dacă legea sau statutul nu prevede o proporţie mai mare.
În situaţia din speţă, dacă asociaţii transmit cu titlu de aport în capitalul social la
data înregistrării societăţii cel puţin 40% din aportul subscris, în acest caz
capitalul vărsat nu coincide cu capitalul social, capitalul social depăşind valoarea
capitalului vărsat. Capitalul social urmează să fie vărsat în proporţie de 100% în
termen de 6 luni din data înregistrării societăţii comerciale, aşa cum prevede alin.
153
(3) art. 112 al Codului civil.
f) Capitalul social şi capitalul de rezervă. Unii autori în literatura de
specialitate, definesc rezervele drept de bani deduse din beneficiul net al
persoanei juridice "puse de o parte" de către ea, pentru a acoperi creanţele
creditorilor.
Rezervele pot fi legale şi facultative.
Potrivit art. 46 al Legii privind societăţile pe acţiuni, nr. 1134-XIII din
111
02.04.1997, societatea pe acţiuni formează un capital de rezervă, a cărui
mărime va fi stabilită de statut şi va constitui nu mai puţin de 10% din capitalul
social al societăţii.
Capitalul de rezervă se formează din defalcări anuale din profitul net pînă
la atingerea mărimii prevăzute de statutul societăţii. Volumul defalcărilor se
stabileşte de adunarea generală a acţionarilor şi va constitui nu mai puţin de 5%
din profitul net al societăţii. Capitalul de rezervă trebuie să fie plasat în active cu
lichiditate înaltă, care ar asigura folosirea lui în orice moment. Acesta poate fi
folosit doar pentru acoperirea pierderilor societăţii şi/sau la majorarea capitalului
ei social.
Potrivit art. 31 al Legii privind societăţile cu răspundere limitată, nr. 135-
XVI din 14.06.2007112 societatea cu răspundere limitată este obligată să formeze
un capital de rezervă de cel puţin 10% din cuantumul capitalului social. Dacă
valoarea activelor nete ale societăţii devine mai mică decît suma capitalului
social şi capitalului de rezervă, vărsămintele în capitalul de rezervă reîncep.
Rezervele legale formează fondul de rezervă sau capitalul de rezervă al
cărei valoare nu poate fi mai mică de o cincime din capitalul social. În vederea
constituirii lui se va prelua anual din profitul persoanei juridice minimum 5%
pînă la atingerea plafonului de o cincime din capitalul social.
Capitalul de rezervă poate fi facultativ. In Republica Moldova legislaţia în
vigoare nu reglementează pentru toate formele de persoane juridice formarea
capitalului de rezervă. Legea însă nu interzice ca prin actele de constituire să fie
stabilită o mărime mai mare a capitalului de rezervă, decît cel prevăzut de lege.
111
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 38-39 din 12.06.1997
112
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 127-130 din 17.08.2007
154
 În dependenţă de tipul şi forma societăţii, mărimea capitalului social
variază.
Legislaţia nu prevede o limită minimă a capitalului social pentru
societăţile în comandită şi societăţile în nume colectiv, pe cînd pentru societăţile
cu răspundere limitată şi societăţile pe acţiuni, legislaţia reglementează imperativ
mărimea minimă a capitalului social pentru aceste societăţi.
Astfel, potrivit alin. (2) art. 21 al Legii nr. 135/2007, capitalul social al
societăţilor cu răspundere limitată nu poate fi mai mic de 5400 lei, iar potrivit alin.
(2) art. 40 al Legii nr. 1134/1997, capitalul social al societăţilor pe acţiuni nu poate
fi mai mic de 20000 lei.
Pentru diferite tipuri de societăţi comerciale, prin legi speciale, se stabilesc
proporţii mult mai mari ale capitalului social.
Funcţiile capitalului social. În literatura de specialitate s-au evidenţiat 3
funcţii ale capitalului social:
1. baza materială a societăţii. Fiind necesară o un punct de pornire în
calea activităţii de întreprinzător, asociaţii înzestrează societatea cu anumite
bunuri sau bani, ale căror valoare se include în capitalul social. Anume cu aceste
bunuri sau bani se începe activitatea de întreprinzător a societăţii comerciale.
2. garanţie a creditorilor societăţii. Mărimea capitalului social este un
indiciu al credibilităţii partenerilor, creditorilor şi terţilor faţă de societate. Cu cît
capitalul este mai mare, cu atît riscul fondatorilor este mai mare, iar, în legătura
cu acestea, creşte, şi încrederea potenţialilor creditori şi parteneri de afaceri.113
3. legătură dintre societate şi asociaţi. Prin intermediul capitalului social
se stabileşte legătură între societate şi asociaţii ei.
Legătura dintre societate şi asociaţi este evidentă atît la momentul
înregistrării societăţii, cît şi în timpul funcţionării acesteia sau chiar lichidării ei.
La momentul înregistrării societăţii, asociatul varsă aportul său în capitalul social
al societăţii în mărimea şi termenii prevăzuţi de legislaţie. Odată cu obţinerea
beneficiilor în dependenţă de participaţiunea fiecărui asociat, acesta va primi
beneficiile din activitatea societăţii. În cazul lichidării societăţii, activele

113
Roşca N., Baieş S., op. cit., pag. 297
155
societăţii, după stingerea creanţelor creditorilor, se împart între asociaţi
proporţional participaţiunilor fiecăruia.

§5. Formarea şi modificarea capitalului social

Formarea capitalului social. În calitate de aport la capitalul social pot fi
aduse mijloace băneşti, valori mobiliare, alte bunuri sau drepturi patrimoniale.
Pot fi acceptate şi aporturile în numerar (în bani), precum şi aportul în natură
(bunuri aflate în circuit civil). Pentru aportul la capitalul social nu se calculează
dobînzi.
a) Aportul în numerar. Aportul la capitalul social se consideră în bani dacă
actul de constituire nu prevede altfel. Aporturile în numerar ale persoanelor
fizice şi juridice din Republica Moldova se fac exclusiv în monedă naţională, în
lei moldoveneşti.
Aportul în bani poate fi depus, în numerar sau prin virament, la un cont
bancar provizoriu special, deschis pentru constituirea societăţii. La data
înregistrării societăţii comerciale, fiecare asociat trebuie să verse în numerar cel
puţin 40% din aportul subscris dacă legea sau actul de constituire nu prevede o
proporţie mai mare.
b) Aportul în natură la capitalul social se face cu orice bunuri aflate în
circuit civil: corporale (mobile şi imobile) şi incorporale.
Odată cu transmiterea în natură a bunurilor, acestea ies din proprietatea
asociaţilor şi intră în proprietatea societăţii, dacă actul de constituire nu prevede
altfel.
Totuşi, legislaţia în vigoare stabileşte anumite restricţii, enumerînd ce nu
pot fi transmise ca aport în natură. Potrivit alin. (11) art. 41 al Legii nr.
1134/1997, aporturi la capitalul social nu pot fi:
a) evaluarea în bani a activităţii fondatorilor pentru înfiinţarea societăţii,
precum şi a activităţii de muncă a acţionarilor care lucrează în societate;
b) obligaţiile (datoriile) fondatorilor, acţionarilor societăţii şi ale altor
persoane;

156
 c) bunurile mobiliare şi imobiliare neînregistrate, inclusiv produsele
activităţii intelectuale, supuse înregistrării în conformitate cu legislaţia;
d) bunurile aparţinînd achizitorului de acţiuni cu drept de administrare
economică sau gestionare operativă, fără acordul proprietarului acestor bunuri;
e) bunurile destinate consumului curent al populaţiei civile, bunurile a
căror circulaţie este interzisă ori limitată de actele legislative.
Aporturile în natură urmează a fi evaluate, potrivit Legii cu privire la
activitatea de evaluare, nr. 989-XV din 18.04.2002114. Evaluarea este necesară pentru
a putea stabili ponderea fiecărui asociat la beneficii şi a participării la pierderi.
Capitalul social al societăţii comerciale este divizat în participaţiuni care
aparţin fondatorilor, numite şi părţi de interes, părţi sociale sau în acţiuni, a căror
valoare are, în mod obligatoriu, expresie bănească.115
La societatea în nume colectiv şi societatea cu răspundere limitată, aportul,
în mărimea minimă de 40% din cel subscris, se transmite pînă la înregistrarea
societăţii, iar restul nu mai tîrziu de 6 luni de la data înregistrării dacă actul de
constituire nu prevede un termen mai restrîns (alin. 3 art. 112 Cod civil).
Potrivit alin. (3) art. 139 al Codului civil, în momentul înregistrării
societăţii în comandită, comanditarul este obligat să verse cel puţin 60% din
participaţiunea la care s-a obligat, urmînd ca diferenţa să fie vărsată în termenul
stabilit în actul de constituire. Depunerea aportului se confirmă prin certificat de
participare eliberat de societate.
Potrivit alin. (4) art. 158 al Codului civil, la înregistrarea societăţii pe
acţiuni fondatorii sînt obligaţi să plătească acţiunile subscrise pînă la
înregistrarea acesteia dacă aportul este în numerar sau în termen de 30 de zile de
la înregistrarea de stat dacă aportul este în natură.
Potrivit alin. (5), (6) ale art. 113 al Codului civil, în cazul în care asociatul
nu a vărsat în termen aportul, oricare asociat are dreptul să-i ceară în scris
aceasta, stabilindu-i un termen suplimentar de cel puţin o lună şi avertizîndu-l că
e posibilă excluderea lui din societate. Dacă nu varsă aportul în termenul
suplimentar, asociatul pierde dreptul asupra părţii sociale şi asupra fracţiunii
114
vezi Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 102 din 16.07.2002
115
Roşca N. Baieş S., op. cit., pag.306
157
vărsate, fapt despre care trebuie notificat.
Legislaţia în vigoare prevede posibilitatea modificării mărimii capitalului
social al societăţilor comerciale.
Modificarea capitalului social. Capitalul social poate fi modificat prin
două modalităţi:
1. prin majorare;
2. prin reducere.
1. Majorarea capitalului social reprezintă o operaţiune juridică prin care
organul competent al societăţii decide modificarea acestuia în sensul măririi
cuantumului indicat anterior în actul de constituire şi în registru. Majorarea
capitalului social se poate efectua numai după vărsarea integrală a aporturilor
subscrise.116
Majorarea capitalului social se face prin:
1. creştere din contul activelor societăţii care depăşesc mărimea capitalului
social:
a) majorarea capitalului din contul beneficiilor nerepartizate ale societăţii.
Această operaţiunea juridică poate avea loc conform hotărîrii Adunării generale
care va decide încorporarea beneficiului nerepartizat în capitalul social al
societăţii comerciale, iar valoarea participaţiunii fiecărui asociat se va majora
proporţional.
b) majorarea capitalului social din contul unor active cu stingerea
concomitentă a unor datorii (convertirea datoriilor în acţiuni).Această
posibilitate de majorare a capitalului social este prevăzută de lit. d) alin. (2) art.
41 al Legii nr. 1134/1997, conform căruia cu titlu de aport în capitalul social al
societăţii pe acţiuni pot fi obligaţiile (datoriile) societăţii faţă de creditori. În
acest caz, datoria societăţii faţă de creditori se transformă în aport, iar creditorii
devin acţionari ai societăţii.
2. noi aporturi. În acest caz noile aporturi pot fi introduse atît de asociaţii
existenţi, cît şi de terţele persoane.
Reducerea capitalului social are loc doar cu hotărîrea organului suprem al

116
Roşca N., Baieş S., op. cit., pag. 308
158
societăţii comerciale şi numai în condiţiile legii. Reducerea capitalului social
poate fi efectuată doar dacă această operaţiune nu ar admite micşorarea
capitalului social sub limita plafonului minim prevăzut de lege.
Legislaţia în vigoare prevede atît dreptul, cît şi obligaţia societăţii cu
răspundere limitată de a reduce capitalul social.
Astfel, potrivit alin. (2) art. 34 al Legii nr. 135/2007, dreptul societăţii cu
răspundere limitată de a reduce capitalul social se poate materializa prin:
a) reducerea proporţională a valorii nominale a tuturor părţilor sociale;
b) stingerea părţilor sociale dobîndite de societate.
Potrivit prevederilor alin. (1) art. 35 al aceleiaşi Legi nr. 135/2007
societatea cu răspundere limitată este obligată să-şi reducă capitalul social dacă:
a) la expirarea a 6 luni de la data înregistrării de stat, asociaţii nu au vărsat
integral aporturile subscrise;
b) la expirarea celui de-al doilea an şi a fiecărui an financiar următor,
valoarea activelor nete ale societăţii este mai mică decît capitalul social şi
asociaţii nu acoperă pierderile survenite.
În aceste cazuri, adunarea generală a asociaţilor este obligată să decidă
reducerea capitalului social:
a) pînă la mărimea capitalului social efectiv vărsat;
b) pînă la valoarea activelor nete determinată în conformitate cu
prevederile legale.
În cazul în care, în urma reducerii valorii activelor nete, aceasta va fi sub
cuantumul minim al capitalului social stabilit de prezenta lege, asociaţii sînt
obligaţi să lichideze societatea dacă nu vor acoperi pierderile.
Hotărîrea de reducere a capitalului social trebuie să fie adusă la cunoştinţă
fiecărui creditor şi ulterior publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Dacă creditorii societăţii nu se opun reducerii, capitalul poate fi micşorat, în
cazul în care creditorii se opun, reducerea capitalului poate fi efectuată numai
după satisfacerea cerinţelor celor care se opun.
Reducerea capitalului se face prin:
1. Împărţirea efectivă a unor active între asociaţi, în cazul în care organul
159
supreme consideră că pentru atingerea scopurilor propuse sînt îndeajuns active mai
mici decît cele care sînt şi ia o decizie de micşorare a capitalului social şi de
împărţire a activelor neutilizate;117
Reducerea capitalului din cauza insuficienţei de active. Legea nr. 1134/1997,
alin. (6) art. 39 prevede că dacă, la expirarea a 2 ani financiari consecutivi, cu
excepţia primului an financiar, valoarea activelor nete ale societăţii, potrivit
bilanţului anual al societăţii, va fi mai mică decît mărimea capitalului social,
orice acţionar al societăţii este în drept să ceară adunării generale anuale a
acţionarilor adoptarea uneia din următoarele hotărîri: a) cu privire la reducerea
capitalului social; b) cu privire la majorarea valorii activelor nete prin efectuarea
de către acţionarii societăţii a unor aporturi suplimentare în modul prevăzut de
statutul societăţii; c) cu privire la dizolvarea societăţii; d) cu privire la
transformarea societăţii în altă formă juridică de organizare. Dacă adunarea
generală a acţionarilor nu a adoptat una din hotărîrile prevăzute la alin.(6),
acţionarii care au votat „pentru‖ hotărîrea dată au dreptul să ceară răscumpărarea
acţiunilor în conformitate cu prevederile art. 79.

§6. Întreprinderea ca un complex patrimonial unic

Noţiuni generale. Totalitatea de bunuri pe care întreprinzătorul le
foloseşte în desfăşurarea activităţii sale de întreprinzător, reprezintă o
întreprindere. O activitatea aducătoare de profit derulează cu succes dacă este
desfăşurată prin intermediul unei întreprinderi.
Întreprinzătorul şi întreprinderea sa se comportă ca subiect şi obiect. În
majoritatea cazurilor deţinători ale întreprinderilor sînt persoanele juridice cu
scop comercial (societăţi cu răspundere limitată, societăţi pe acţiuni,
cooperativele ş.a.), dar întreprinderea poate să aparţină şi întreprinzătorilor
individuali, gospodăriilor ţărăneşti (de fermier).
Întreprinderea reprezintă în sine nu doar un patrimoniu sau un bun
oarecare, dar se manifestă ca un complex de bunuri, funcţional şi bine organizat,
în care toate elementele sînt folosite de către întreprinzător pentru desfăşurarea

117
Rusu V., Focşa Gh., op. cit., pag.78
160
cu succes a activităţii sale de antreprenoriat (genului de activitate). În cadrul
complexului, diferitele categorii de bunuri ale proprietarului formează o anumită
unitate juridică – întreprinderea privită ca complex patrimonial unic,
întreprinderea ca obiect al drepturilor civile118.
Întreprinderea ca complex patrimonial este reglementată în legislaţia
multor state, doar că denumirea acesteia este diferită, de la un stat la altul, şi
anume: fonds de commerce (Franţa, Belgia), azienda (Italia), Handelsgeschäft,
Handelsgewerbe (Germania), fondul de comerţ (România). Este important să
cunoaştem că „fond de comerţ‖ şi „întreprinderea ca un complex patrimonial
uniс‖ nu reprezintă unul şi acelaşi lucru. De aceia, în literatura juridică ele sînt
examinate în mod comparativ şi nu sînt identificate119.
Întreprinderea în sens juridic se deosebeşte de înţelesul economic al
întreprinderii în care aceasta este privită ca loc de interacţiune a factorilor de
producţie. Or, din punct de vedere juridic nici întreprinzătorul şi nici salariaţii nu
fac parte din componenţa întreprinderii. De asemenea, din componenţa
întreprinderii nu face parte licenţa, obţinută de către întreprinzător pentru
desfăşurării unor genuri de activitate.
Evident că în sens juridic, noţiunea de întreprindere nu poate fi identificată
cu nici-un obiect industrial-tehnologic, cum ar fi uzina sau fabrica. Într-un sens
mai larg, întreprinderea reprezintă orice afacere legal organizată, aparţinînd unui
anumit întreprinzător.
Semnificaţia de întreprindere ca complex patrimonial unic (obiect al
drepturilor civile) este necesar a fi delimitată de întreprinderea subiect, la care se
face referire în art. 3 din Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi
(întreprinderea constituie un agent economic cu firmă (titulatură) proprie avînd
statut de persoană fizică sau persoană juridică, fondată de către întreprinzător în
modul prevăzut de lege). În acest caz, conceptul de întreprindere este privit ca
formă organizatorico-juridică de desfăşurare a activităţii de întreprinzător şi ca
subiect de drept. Cu alte cuvinte, în baza Legii cu privire la antreprenoriat şi

118
Каленик А.В. Коммерческое (предпринимательское) право. Ed. a 3-a. Chișinău: „Tipografia din Bălți‖ S.R.L., 2008,
p.183.
119
Roşca N., Baieş S. Dreptul afacerilor. Ed. a 3-a. Chişinău: Î.S.F.E.P. „Tipografia Centrală‖, 2011, p.184-185.
161
întreprinderi semnificaţia întreprinderii este identică cu aşa noţiuni ca
„comerciant‖, „întreprinzător‖, „agent economic‖. În aşa mod, în legislaţia
Republicii Moldova noţiunea de întreprindere ca formă organizatorico-juridică a
activităţii de întreprinzător (agentul economic) şi noţiunea de întreprindere -
complex patrimonial sînt diferite şi nu trebuie confundate.
Normele juridice cu privire la întreprinderea - complex patrimonial
constituie o instituţie juridică specifică în componenţa dreptului civil şi dreptului
afacerilor120.
În legislaţia Republicii Moldova lipseşte definiţia legală a întreprinderii ca
complex patrimonial, în schimb există unele reglementări speciale, precum:
vînzarea-cumpărare întreprinderii ca complex patrimonial unic (art.art. 817-822
Cod civil), gajul întreprinderii (alin.(3) art. 455 Cod civil, art.art. 27-31 Legea cu
privire la gaj), vînzarea întreprinderii (afacerii) debitorului în cazul
insolvabilităţii (art. 126 Legea insolvabilităţii), privatizarea întreprinderilor de
stat sau întreprinderilor municipale (art. 27 Legea privind administrarea şi
deetatizarea proprietăţii publice) şi altele.
În aşa mod, în legislaţia Republicii Moldova întreprinderea este definită ca
obiect al tipurilor speciale de raporturi juridice civile, aceasta fiind capabilă să
reprezinte, de asemenea, şi obiectul obligaţiilor în cazul locaţiunii, leasing-ului,
concesiunii, franchising-ului, administrării fiduciare, transmiterii în uzufruct, în
calitate de aport la capitalul social şi în cazul transmiterii din subordinea unei
autorităţi publice în subordinea unei alte autorităţi publice.
Trăsături juridice şi particularităţi ale întreprinderei ca un complex
patrimonial unic. Din conţinutul unor norme cu privire la întreprinderea -
complex patrimonial, pot fi deduse în mod doctrinar trăsăturile juridice şi
particularităţile ale acesteia, cum ar fi: complexitatea şi eterogenitatea
componenţei, destinaţia specială a complexului patrimonial, funcţionalitatea,
capacitatea de a fi exploatată, alienabilitatea, capacitatea de a fi determinată în
expresie valorică şi cantitativă (cu ajutorul mijloacelor de evidenţă contabilă,

120
Каленик А.В. Институт предприятия в системе предпринимательского права / Предпринимательское право и
методика его преподавания (Материалы междунар. научно-практич. конф. МГЮА). - Москва: ИД
„Юриспруденция‖, 2008, p.135.
162
auditului, evaluării), valoarea unicală şi nefungibilitatea.
Întreprinderea - complex patrimonial este un exemplu tipic al
patrimoniului în forma sa clasică complexă, deoarece reprezintă un ansamblu
special de drepturi patrimoniale şi obligaţiuni ale întreprinzătorului, prezentate
ca suma valorilor active şi pasive, strîns legate între ele (art. 284 al Codului civil
al RM). În sfera patrimonială, întreprinderea este o continuare specifică a
persoanei întreprinzătorului şi determină statutul acestuia ca întreprinzător real,
şi nu de întreprinzător nominal. Întreprinderea, ca exemplu de patrimoniu
complex, intră sub incidenţa regimului juridic al universalităţii de drept (p. (2)
din art. 298 al Codului civil al RM), deoarece poate include în componenţa sa
pluralitatea de bunuri corporale şi incorporale de orice fel.
Complexitatea şi caracterul eterogen al componenţei întreprinderii
constitue caracteristicile juridice ale întreprinderii ca complex patrimonial. În
cazul definiri juridice a noţiunii de întreprindere ca complex patrimonial,
enumerarea elementelor componenţei acesteia nu este necesară deoarece
ansamblul părţilor componente ale fiecărei întreprinderi concrete depinde nu de
circumstanţele juridice, ci de cele de fapt şi de condiţiile de practicare a unui sau
altui tip de activitate de antreprenoriat în anumite sectoare ale economiei.
În cadrul complexului patrimonial al întreprinderii elementele corporale
(lucruri) nu predomină obligatoriu asupra celor incorporale. Elementele
incorporale (denumirea de firmă şi alte obiecte proprietăţii intelectuale, bonne
chanse) sînt cele mai importante părţi ale întreprinderii exploatate.
Cele mai importante caracteristici juridice ale întreprinderii ca obiect al
drepturilor civile sînt alienabilitatea şi capacitatea de a se afla în circuitul civil.
Consolidată în legislaţia naţională, construcţia juridică a universalităţii de drept
(art. 298 din Codul civil al RM) trebue să contribue la transferul concomitent al
drepturilor la toate elementele eterogene (inclusiv pasivul) din componenţa
complexului patrimonial ca unui tot întreg. Transferul total sau parţial al
elementelor componenţei întreprinderii ca complex patrimonial, conform unui
sau altui act juridic, pe lîngă transferul unui anumit ansamblu de elemente
corporale şi incorporale, în mod obligatoriu trebuie să fie însoţit de garantarea şi
163
menţinerea posibilităţii practicării de către dobînditorul întreprinderii a activităţii
de antreprenoriat precedente sau altei.
Aşa cum reiese din legislaţia Republicii Moldova, întreprinderea ca obiect
al drepturilor civile se echivalează cu un bun mobil121.
Caracterizînd dreptul subiectiv asupra întreprinderii, Codul civil al RM
interpretează întreprinderea în calitate de obiect al dreptului de proprietate (art.
817, 822 al Codului civil al RM), însă, prin însăşi natura sa, întreprinderea ca un
complex patrimonial unic, nu poate fi un bun (lucru), respectiv, în sens strict, nu
poate constitui obiectul drepturilor reale. Avînd în vedere faptul aparţinerii
întreprinderii întreprinzătorului, exploatării întreprinderii doar în domeniul
antreprenoriatului şi destinaţiei speciale a complexului patrimonial dat, dreptul
subiectiv asupra întreprinderii este prestabilit de dreptul la desfăşurarea
activităţii de antreprenoriat122.
Întreprinderea, care aparţine întreprinzătorului (obiectul de drept sub
aspect static) este un fenomen de fapt, ce depinde de realizarea reală a activităţii
de antreprenoriat prin exploatarea a unei anumite universalităţi de elemente
corporale (bunuri mobile şi imobile) şi incorporale (denumirea de firmă, marca,
emblema comercială, secretul comercial, etc.) şi reprezintă un obiect potenţial al
drepturilor civile. Întreprinderea devine obiectul circuitului civil (obiectul
dreptului în dinamică) în cadrul raporturilor obligaţionale; în acest sens
întreprindrea ca obiectul drepturilor se formează doar în scopuri actelor juridice
concrete, atunci cînd părţile acestora nu preferă transmiterea drepturilor
corporative în formă de acţiuni sau cotă-parte în capitalul social ale persoanei
juridice cu scop lucrativ.
Definiţia. Întreprinderea ca un complex patrimonial unic este activitatea
antreprenorială, organizată în mod cuvenit de întreprinzător cu diferite tipuri de
patrimoniu (sau dobîndită) şi grevată de obligaţii, care reprezintă complexul
patrimonial unic, capabil să fie un obiect unic al actelor civile în cadrul
121
Каленик А.В. Основы правового регулирования предпринимательства и предприятий в Республике Молдова:
состояние, тенденции развития и проблемы // Предпринимательское право. - Москва, 2009, № 2, p. 33.
122
Каленик А.В. Особенности правового режима предприятия как объекта гражданских прав по законодательству
Республики Молдова и Украины. În: Гражданское законодательство Республики Молдова и Украины: традиции,
современность, перспективы: коллективная монография / Халабуденко О.А, Харитонов Е.О., Харитонова Е.И. [и
др.]; под ред. О.А. Халабуденко (науч. ред.), Е.О. Харитонова; Междунар. независимый ун-т Молдовы, Нац. ун-т
«Одесская юридическая акад.» - Кишинэу: ULIM ; Одесса: Б. и., 2012. P. 205.
164
construcţiei de universalitate de drept.
Vînzarea-cumpărarea întreprinderii ca un complex patrimonial unic.
Conform art. 817 din Codul civil, în baza contractului de vînzare-cumpărare a
întreprinderii, vînzătorul se obligă să dea în proprietate cumpărătorului
întreprinderea în calitate de complex patrimonial unic, cu excepţia drepturilor şi
obligaţiilor inalienabile. Dreptul la denumirea de firmă, la mărcile de producţie
şi la alte mijloace de individualizare a întreprinderii şi a producţiei acesteia, a
lucrărilor şi serviciilor, precum şi dreptul de folosinţă asupra acestor mijloace de
individualizare care-i aparţin în baza licenţei se transmit cumpărătorului dacă în
contract nu este prevăzut altfel.
Părţile contractului sînt vînzătorul şi cumpărătorul. În calitate de vînzător,
potrivit regulii generale, pot figura persoanele fizice sau persoanele juridice
cărora întreprinderea le aparţine. În calitate de cumpărător pot fi persoanele
fizice ce practică activitatea de întreprinzător precum şi persoanele juridice, de
drept public (statul şi unităţile administrativ-teritoriale) şi privat123.
Obiectul vînzării-cumpărării întreprinderii ca un complex patrimonial unic
îl constituie întreprinderea în calitate de complex patrimonial unic, inclusiv
bunuri mobile şi imobile, precum active şi pasive, dreptul la denumirea de firmă,
la mărcile de producţie şi la alte mijloace de individualizare a întreprinderii şi a
producţiei acesteia, a lucrărilor şi serviciilor.
Contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii ca un complex
patrimonial unic urmează a fi supus autentificării notariale. După autentificare
notarială contractul trebuie înregistrat la Camera Înregistrării de Stat (art. 818
Cod civil)124.
Componenţa întreprinderii şi valoarea ei se determină în baza actului
(procesului-verbal) de inventariere întocmit în conformitate cu regulile
inventarierii. Pînă la semnarea contractului, părţile trebuie să întocmească şi să
examineze actul de inventariere, bilanţul contabil, concluzia auditorului

123
Mihalache Iu. Aspecte cu privire la vînzarea-cumpărare întreprinderii ca complex patrimonial unic. În: Бизнес-Право,
2007, nr.4, p.36.
124
În literatura de specialitate poate fi întâlnită şi părerea că contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii ca un complex
patrimonial ar trebui să fie încheiat în formă autentică, şi atît (Mihalache Iu. Forma contractului de vînzare-cumpărare a
întreprinderii ca un complex patrimonial unic. În: STUDIA UNIVERSITATIS. Revista Ştiinţifică a Universităţii de Stat din
Moldova, 2007, nr.6, p.47).
165
independent asupra componenţei şi valorii întreprinderii, lista datoriilor
vînzătorului incluse în componenţa întreprinderii cu indicarea creditorilor,
caracterul datoriei, cuantumul şi termenele de executare a obligaţiilor (art. 819
Cod civil). Predarea întreprinderii către cumpărător se efectuează în baza actului
de predare, în care se indică datele despre bunurile predate, faptul că sînt
înştiinţaţi creditorii, viciile întreprinderii. Dacă în contract nu este prevăzut
altfel, dreptul asupra întreprinderii trece la cumpărător la data predării
întreprinderii.
În fiecare caz concret, preţul în contractul de vînzare-cumpărare se
determină prin acordul de voinţă al părţilor. O importanţă deosebită la formarea
preţului o are faptul dacă întreprinderea funcţionează sau se află în stagnare125.
Preţul este determinat şi în funcţie de poziţia pe piaţă, locul amplasării (spre
exemplu, în centru oraşului, la periferie etc), distanţa pînă la sursa de materie
primă, clientela, vadul comercial, reclama, reputaţia, şansele de realizare a
businessului pe viitor etc.
Gajul de întreprinzător. Conform alin.(3) lit.f) art. 455 din Codul civil,
gajul de întreprinzător – gajul întreprinderii se extinde asupra întregului ei
patrimoniu, inclusiv asupra fondurilor fixe şi circulante, asupra altor bunuri şi
drepturi patrimoniale reflectate în bilanţul întreprinderii, dacă legea sau
contractul nu prevede altfel.
În temeiul art. 27 al Legii cu privire la gaj, gajul asupra întreprinderii în
calitate de complex patrimonial se extinde asupra tuturor bunurilor necesare
funcţionării acesteia sau asupra unei părţi din bunurile ei, care ar permite
cumpărătorului să-i asigure continuitatea funcţionării. Pentru perioada de
valabilitate a gajului asupra întreprinderii, în contractul de gaj pot fi prevăzute
restricţii în exercitarea de către debitorul gajist, a dreptului de dispoziţie asupra
bunurilor care fac parte din obiectul gajului.
Gajul de întreprinzător în practică poate fi solicitat în cazul necesităţii de a
asigura rambursabilitatea creditelor mari, atunci cînd întreprinzătorul ca debitor
gajist oferă creditorului gajist întreaga sa afacere, inclusiv toate elementele
125
Chelaru O., Mihalache Iu. Aspecte cu privire la obiectul şi forma contractului de vînzare-cumpărare a întreprinderii ca
un complex patrimonial unic. În: Revista Naţională de Drept, 2007, nr.11, p.62.
166
corporale şi incorporale (întreprinderea ca un complex patrimonial unic)
necesare pentru practicarea ei, sau o parte din afacere, ce poate funcţiona în
continuare în calitate de întreprindere separată.
Vînzarea întreprinderii (afacerii) debitorului în cadrul procesului de
insolvabilitate. Potrivit art. 126 al Legii insolvabilităţii, în cadrul procesului de
insolvabilitate, întreprinderea (afacerea) debitorului poate fi înstrăinată ca un
complex patrimonial unic doar cu acordul expres al adunării creditorilor sau al
comitetului creditorilor.
În cadrul vînzării întreprinderii se înstrăinează toate tipurile de bunuri
destinate activităţii de întreprinzător, inclusiv terenurile, clădirile şi alte
construcţii, utilajele, inventarul, materiile prime, producţia, lucrările şi serviciile
(denumirea de firmă, mărcile comerciale şi mărcile de serviciu înregistrate), alte
drepturi exclusive care aparţin debitorului, cu excepţia drepturilor şi obligaţiilor
intransmisibile, precum şi creanţele creditorilor faţă de debitor la data intentării
procesului de insolvabilitate, dacă legea nu stabileşte altfel. Vînzarea
întreprinderii are loc prin licitaţie sau concurs dacă adunarea sau comitetul
creditorilor nu stabileşte altfel.

167
 CAPITOLUL 13. Persoana fizică –subiect al dreptului afacerilor.

§1. Întreprinzător - persoana fizică ca subiect al dreptului afacerilor.

Noţiuni generale. În ştiinţa dreptului se admite principiul conform căruia
numai oamenii , fie individual, fie grupaţi în forme organizatorice , au calitatea
de subiect de drept. După cum menţionează Mircea Djuvara, „ un individ care ar
exista singur pe lume, un Adam sau Robinson izolat într-o insulă
, nu ar putea să aibă drepturi şi obligaţii faţă de nimeni. Însă, îndată ce
există doi oameni, se poate concepe relaţia juridică, în sensul că există un drept
şi o obligaţie a unuia fata de celălalt‖126.
Cele mai multe raporturi apar între persoanele fizice: cetăţeni ai statului
dat, cetăţeni ai unui stat străin, persoane fără cetăţenie (apatrizi). Ca regulă,
cetăţenii unui stat pot fi subiecte ale diferitor raporturi juridice, acceptate de
către stat cu participarea persoanelor fizice, în timp ce cetăţenii străini sau
apatrizii nu întotdeauna pot participa în calitate de subiecte ale raporturilor. În
baza recunoaşterii calităţii de subiect de drept, omul participă la raporturi
juridice ca titular de drepturi şi obligaţii.
Majoritatea subiectelor colective de drept o constituie persoanele juridice.
Noţiunea de persoana juridica este creaţia dreptului civil.
Subiectele raportului juridic, respectiv şi ale activităţii de întreprinzător
nu pot fi decît oamenii, fie individual, fie grupaţi în forme organizate.
Într-o formulare generală, subiectele dreptului afacerilor sînt participanţii
la raporturile comerciale, în principal întreprinzătorii, fie ca sînt persoane fizice,
fie ca sînt persoane juridice, respectiv societăţile comerciale, care desfăşoară
activitatea de întreprinzător, adică au dobîndit prin înregistrare sau prin alt mod
stabilit de lege, calitatea de întreprinzători.
Făcînd o paralelă cu legislaţia română, subiecţi ai dreptului comercial
român sînt comercianţii. Conform art. 7 din Codul comercial român, ―sînt
comercianţi acei care fac fapte de comerţ, avînd comerţul ca o profesiune
obişnuită, şi societăţile comerciale‖127.

126
B. Negru, A. Negru , ―Teoria generala a dreptului si statului‖,2006, p.449.
127
Codul comercial român, ed.Tribuna, Craiova, 1994.
168
 Deoarece dreptul afacerilor încorporează şi normele de drept public, au
calitatea de subiecte şi persoanele juridice de drept public care înregistrează,
autorizează, supraveghează, controlează, licenţiază persoanele care desfăşoară
activitate de întreprinzător, deţinînd în aceste raporturi o poziţie dominantă. Atît
statul , cît şi autorităţile publice intervin în relaţiile economice, prin diferite
mecanisme, realizînd anumite scopuri, cum ar fi: asigurarea populaţiei cu
mărfuri, produse şi servicii de o calitate bună, inofensive pentru viaţa şi
sănătatea ei; protecţia şi dezvoltarea concurenţei; protecţia mediului înconjurător
şi multe altele.
Legislaţia noastră nu defineşte noţiunea de întreprinzător ca subiect de
drept, dar este des folosită, în special în Codul civil al Republicii Moldova.
Conform DEX-ului, întreprinzător este acea persoană care are spirit de a
acţiona, de a întreprinde ceva, persoana care iniţiază şi se ocupă de o
întreprindere, de o afacere etc.128 În legislaţia Repiblicii Moldova, termenul
„întreprinzător‖ se referă la acele persoane care desfăşoară activitatea de
întreprinzător; se mai folosesc termenii ca : antreprenor, întreprindere, agent
economic, comerciant.
Noţiunea de întreprinzător şi antreprenor. Conform art.2 al Legii cu
privire la antreprenoriata şi întreărinderi, nr.845-XII din 03.01.1992 ,
antreprenor poate fi orice cetăţean al Republicii Moldova care nu este îngrădit în
drepturi, în modul stabilit de prezenta lege si de alte acte legislative; orice
cetăţean străin sau apatrid, în conformitate cu legislaţia în vigoare; un grup de
cetăţeni sau apatrizi din care se constituie antreprenorul colectiv. Conform
DEX-ului, noţiunea „antreprenor‖ , este de provenienţă franceză şi pune accent
pe funcţia primară a antreprenorului, adică acea persoană care conduce o
antrepriză. În sensul modern al economiei de piaţă, un antreprenor este un agent
economic care adoptă un comportament activ şi novator, care acceptă deliberat
riscuri financiare pentru a dezvolta proiecte noi. Cuvîntul „antreprenor‖ ar fi şi
sinonimul cuvîntului „întreprinzător‖, doar că termenul , „antreprenor‖ mai are
un sens juridic consacrat, prin care se desemnează partea contractului de

128
Dicţionar Enciclopedic, Ed.Cartier, 2003, p. 469.
169
antrepriză prin care persoana se angajează să îndeplinească o lucrare pentru
clientul său, în art. 931 şi 946 din Codul civil , deci , rezultă că antreprenorul
este un întreprinzător, dar nu toţi întreprinzătorii sînt antreprenori.129
Noţiunea de întreprinzător şi noţiunea de agent economic. Noţiunea de
agent economic este mult mai largă decît noţiunea de întreprinzător, ea include
în sine atît întreprinzătorii, cît şi alte subiecte, deoarece conform Codului Fiscal
al Republicii Moldova, „agentul economic este acea persoană care desfăşoară
activitate de întreprinzător sau care ţine evidenţa contabilă, sau care, în genere,
desfăşoară o activitate economică‖. De aici rezultă că evidenţa contabilă este
ţinută de mai multe persoane, chiar şi de acelea care nu desfăşoară activitate de
întreprinzător, cum ar fi: notarii, avocaţii, asociaţiile obşteşti, autorităţile publice
etc., şi că activitatea economică este desfăşurată de un cerc mai larg de persoane.
Noţiunea de întreprinzător şi de comerciant. În legislaţia altor state cum
ar fi: România, Franţa se foloseşte termenul comerciant, el fiind acea persoană
fizică sau juridică ce desfăşoară activitate comercială, săvîrşind fapte de comerţ
cu caracter profesional.130 Comerciantul este acea persoană care face comerţ,
săvîrşeşte operaţiuni de vînzare-cumpărare, cu scopul de a obţine profit, adică
acel întreprinzător care desfăşoară afaceri în domeniul comerţului.
În final, putem defini noţiunea de întreprinzător, ca fiind acea persoană
fizică sau juridică care desfăşoară legal activitate economică producătoare de
venit ca un profesionist, în permanenţă, în nume propriu, cu riscul şi sub
răspunderea patrimonială proprie cu scopul de a obţine profit.
Odată cu înregistrarea persoanei fizice în calitate de întreprinzător
individual, gospodărie ţărănească , ea dobîndeşte calitatea de întreprinzător (art.
26 din Codul Civil ).
O persoană fizică dobîndeşte capacitatea de a fi subiect al dreptului
afacerilor de la împlinirea vîrstei de 18 ani (art.18 din Codul civil ), deci un
minor nu poate desfăşura în nume propriu o activitate de întreprinzător. Persoana
fizică trebuie să dispună de capacitate juridica care, la rîndul său , se împarte în:
capacitate de folosinţă (aptitudinea persoanei de a avea drepturi şi obligaţii
129
N. Roşca, S. Baieş, Dreptul afacerilor, Vol.1, Chişinău 2004, p. 103.
130
S. Angheni, M. Volonciu, C. Stoica, Dreptul comercial, Editia 4, 2009 ,p.30.
170
civile, care apare la momentul naşterii şi încetează odată cu moartea, ( art.18 din
Codul civil ) şi capacitate de exerciţiu (aptitudinea persoanei de a dobîndi prin
fapta proprie şi de a exercita drepturi civile, de a-şi asuma personal obligaţii
civile şi de a le exercita; capacitatea de exerciţiu apare la 18 ani).
Pornind de la dispoziţiile Codului civil al Republicii Moldova , se permite
practicarea activităţii de întreprinzător, pînă la atingerea vîrstei de 18 ani, în
două cazuri, şi anume: conform art.20 din Codul civil, minorul dobîndeşte prin
căsătorie capacitatea deplină de exerciţiu; atunci cînd este recunoscută
capacitatea de exerciţiu deplină minorului care a atins vîrsta de 16 ani, dar care
lucrează în baza unui contract de muncă, sau cu acordul părinţilor, tutorilor,
curatorilor; practica activitatea de întreprinzător.

§2. Persoana fizică ca titular al patentei de întreprinzător.

Titularul patentei de întreprinzător. Cea mai des întîlnită formă de
practicare a activităţii de întreprinzător de către persoanele fizice din Republica
Moldova este activitatea practicată în baza patentei de întreprinzător.
Conform art. 1, alin.(1), al legii cu privire la patenta de întreprinzător, nr.
93-XIV din 15.07.1998, patenta de întreprinzător este un certificat de stat
nominativ, ce atesta dreptul de a desfăşura genul de activitate de întreprinzător
indicat în ea în decursul a unei anumite perioade de timp.
Titular al patentei poate fi orice cetăţean al Republicii Moldova cu
capacitate de exerciţiu, orice cetăţean străin sau apatrid, care locuieşte permanent
în Republica Moldova şi are dreptul de a desfăşura activitate de întreprinzător,
care a declarat despre intenţia sa de a procura patenta şi corespunde cerinţelor de
calificare necesară acestui gen de activitate.
Modul de eliberare a patentei şi actele necesare pentru eliberarea ei.
Persoana fizică, adică solicitantul de patentă, depune cerere la inspectoratul
fiscal teritorial în a carui rază îşi are domiciliul sau la locul de desfăşurare a
activităţii în a cărei rază de administrare solicitantul intenţionează sa-şi
desfăşoare activitatea în baza patentei. Dacă în localitatea respectivă nu este
inspectorat fiscal, atunci patenta poate fi eliberată de primărie, care este valabilă
171
numai pe teritoriul administrat de aceasta.
Împreună cu cererea de eliberare a patentei pentru unele genuri de activitate,
solicitantul prezintă:
 copia de pe diplomă sau de pe alt act privind studiile ce confirmă nivelul
de calificare necesar desfăşurării genului de activitate solicitat;
 autorizarea autorităţii publice locale;
 actele ce confirmă achitarea contribuţiei de asigurare socială de stat pentru
întreaga perioadă solicitată de desfăşurare a activităţii în baza patentei de
întreprinzător sau actele ce confirmă scutirea de plată a contribuţiei;
 actele ce confirmă dreptul asupra mijlocului de transport care va fi utilizat
în activitatea de întreprinzător (act de proprietate, contract de arendă);
 bonul de plată a taxei pentru patentă.
Patenta se eliberează în decurs de 3 zile de la data depunerii cererii şi a
documentelor enumerate mai sus. Patenta se eliberează pentru un singur gen de
activitate şi este valabilă numai pentru titularul ei şi nu poate fi transmisă altei
persoane. Un moment destul de important este pentru ca persoană care
desfăşoară activitatea de întreprinzător în baza patentei nu se impune
înregistrarea de stat a acesteia şi eliberarea licenţei; de asemenea, titularul de
patentă nu prezintă dări de seama financiare şi statistice, nu ţine evidenţa
contabilă şi financiară, nu efectuează operaţii de casă şi decontări131.
Drepturile si obligaţiile titularului de patentă.
Titularul patentei de întreprinzător are dreptul:
 Să desfăşoare activitatea în baza patentei de întreprinzător pe întreg
teritoriul ţării, daca în ea nu este stabilit altfel. În cazul în care este eliberată de
primărie, atunci patenta este valabilă numai pe teritoriul din jurisdicţia acesteia;
 De a se asocia cu alţi titulari de patente în scopul desfăşurării în comun a
activităţii de întreprinzător, în baza contractului de activitate în comun.
Titularul patentei de întreprinzător este obligat:

131
Legea cu privire la patenta de întreprinzător,nr. 93-XIV din 15.07.1998 al Monotorului Oficial din 06.08 1998.
172
  să respecte ordinea stabilită de desfăşurare a activităţii indicate în patentă,
normele sanitare, normele de protecţie contra incendiilor, să îndeplinească alte
cerinţe ce se referă la genul de activitate respectiv;
 să desfăşoare activitatea numai în locurile permise în aceste scopuri de
autoritatea administraţiei publice locale;
 să respecte drepturile şi interesele consumatorilor;
 să afişeze patenta sau copia ei, autentificată notarial, într-un loc vizibil la
locurile unde îşi desfăşoară activitatea de întreprinzător;
 să nu comercializeze produse alcoolice şi articole din tutun.
Titularul patentei nu este în drept:
 să angajeze lucrători pentru desfăşurarea activităţii de întreprinzător
specificate în patentă;
 să încheie tranzacţii cu întreprinderea individuală al cărei fondator este el
sau careva dintre membrii familiei sale.
Valabilitatea patentei. Conform art.7, al Legii nr.93 din 15.06.1998, patenta
se eliberează pe o durată de o lună sau, la dorinţa solicitantului, pe o durată mai
mare.
Patenta încetează în cazul în care:
 expiră termenul pentru care a fost eliberată;
 titularul patentei renunţă la patentă;
 titularul patentei îşi pierde capacitatea de muncă;
 titularul patentei a decedat;
 titularului patentei îi sînt aplicate sancţiuni administrative;
 patenta este transmisă către o altă persoană.
Impozitarea titularului patentei. Impunerea fiscală a titularului patentei se
efectuează sub formă de taxă de patentă, care include în sine impozitul pe venit,
taxele pentru resursele naturale, taxa pentru unităţile comerciale şi/sau unităţile
de deservire socială, taxa pentru amenajarea teritoriului. Taxa patentei diferă în
dependenţă de localitatea unde se va desfăşura activitatea de întreprinzător.
Toate taxele sînt prevăzute în Anexa la Legea nr.93/1998.

173
 Răspunderea. Conform art.3, alin.(5) al Legii nr.93/1998, titularul
patentei răspunde pentru obligaţiile aferente desfăşurării activităţii de
întreprinzător pe parcursul duratei de prescripţie stabilite de lege, indiferent de
durata patentei.
Titularul de patentă răspunde pentru obligaţiile asumate în activitatea de
întreprinzător cu tot patrimoniul său, excepţie făcînd bunurile care, potrivit legii,
nu pot fi urmărite (lista bunurilor sînt indicate în art.85 al Codului de executare
al Republicii Moldova). În cazul în care titularul patentei nu-şi poate onora
obligaţiile ajunse la scadenţă, împotriva lui poate fi intentat un proces de
insolvabilitate.

§3. Întreprinzătorul individual – fondator al întreprinderii individuale

Persoana fizică, în calitate de întreprinzător, poate desfăşura o activitate
economică, fiind titularul unei întreprinderi individuale. Prin întreprinzător se
înţelege acea persoană fizică care organizează o întreprindere economică.
Întreprinderea economică este activitatea economică desfăşurată în mod
organizat, permanent şi sistematic, combinînd resurse financiare, forţa de
muncă atrasă, materii prime, mijloace logistice şi informaţii, pe riscul
întreprinzătorului, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Întreprinderea individuală este întreprinderea organizată de un întreprinzător
persoană fizică.132
Potrivit art.13 al Legii nr.845/1992, activitatea de muncă individuală are
caracterul muncii de întreprinzător şi se poate desfăşura în formă de organizare
a întreprinderii individuale.
Întreprinderea individuală este numită şi întreprindere-persoană fizică.
Întreprinderea individuală presupune activitatea de sinestătătoare a fondatorului
şi, în opinia lui Nicolae Roşca şi Sergiu Baieş, în ea nu pot fi implicate mai
multe persoane.
Pentru constituirea întreprinderii individuale, persoana fizică, avînd
capacitate de exerciţiu deplină, întocmeşte o decizie de fondare, autentificată

132
Stanciu D.Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Bucureşti 2009, pag.71-72.
174
notarial, pentru a oficializa intenţia fondatorului de a efectua afaceri şi de a
asigura eventualii creditori de răspunderea nelimitată a fondatorului. După cum
am menţionat mai sus, actul de constituire a întreprinderii individuale poartă
denumirea de „decizie de fondare”. Aceasta la rîndul său, trebuie sa conţină:
 datele de identificare ale fondatorului (numele, prenumele, data şi locul
naşterii, cetăţenia, domiciliul, numărul actului de identitate);
 denumirea de firmă a întreprinderii. Conform art.14 alin.(5), al Legii
nr.845/1992, în firma întreprinderii individuale trebuie să fie indicată forma de
organizare juridică a întreprinderii, adică: „întreprindere individuală‖, ori
abreviat „Î.I” şi numele fondatorului (de ex: Î.I „Ardeleanu Victor‖);
 sediul întreprinderii, care poate fi chiar şi domiciliul fondatorului ori un
spaţiu închiriat; nu e obligatoriu ca activitatea să se desfăşoare la sediul
întreprinderii, poate fi desfăşurată şi în alt loc;
 data fondării întreprinderii, care este data înscrierii ei în Registrul de Stat;
 datele personale ale directorului întreprinderii (numele, prenumele, data şi
locul naşterii, cetăţenia şi domiciliul).
Ceea ce ţine de înregistrarea întreprinderii se face conform Legii cu
privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor
individuali, nr.220-XVI/2007. Procedura de înregistrare a întreprinderii
individuale e foarte simplă, doar se depune cererea de înregistrare la Camera
Înregistrării de Stat, conform modelului aprobat de Cameră şi documentul ce
confirmă achitarea taxei de stat de înregistrare. Cererea se analizează în decurs
de 3 zile lucrătoare.
Înregistrarea de stat a întreprinzătorului individual nu se admite doar în
cazul în care:
 persoana fizică are deja o întreprindere individuală;
 persoana respectivă este lipsită de dreptul de a practica activitatea de
întreprinzător, prin hotărîrea instanţei de judecată.
În comparaţie cu persoana fizică-titular al patentei, persoana fizică-
întreprindere individuală poate angaja salariaţi. Aceştia, producînd şi
comercializînd mărfuri, prestînd servicii, devin reprezentanţii fondatorului, îi
175
creează drepturi şi obligaţii, iar în cazul în care încalcă drepturile
consumatorului, răspunderea în faţa clientului o poartă fondatorul. Activitatea
întreprinzătorului individual încetează:
 la cererea întreprinzătorului individual, în caz dacă nu este dator faţă de
bugetul de stat;
 prin hotărîrea instanţei de judecată;
 în caz de deces.
Activitatea întreprinzătorului individual încetează din momentul radierii
acestuia din Registrul de Stat; din proprie iniţiativă încetează în baza cererii de
radiere.

§4. Gospodăria ţărănească (de fermier)

Conform prevederilor legale, şi anume art.2alin.(1) al Legii privind
gospodăriile ţărăneşti sau de fermier, nr.1353/2000, gospodăria ţărănească este
o întreprindere individuală, bazată pe proprietate privată asupra terenurilor
agricole şi asupra altor bunuri, pe munca personală a membrilor unei familii,
avînd ca scop obţinerea de produse agricole, prelucrarea lor primară,
comercializarea cu preponderenţă a propriei producţii agricole.
Reieşind din definiţie, numai gospodăriile ţărăneşti pot desfăşura
activitate individuală de întreprinzător în agricultură. Ele se pot constitui şi
dintr-o singura persoană fizică.
Constituirea şi înregistrarea gospodăriilor de fermier. Gospodăria
ţărănească se constituie pe principiul liberului consimţămînt. Fondator al
gospodăriei ţărăneşti poate fi persoana fizică care a atins vîrsta de 18 ani, adică
dispune de capacitate de exerciţiu deplină, posedă teren cu drept de proprietate
privată.
Actul de constituire în baza căruia se creează gospodăria poartă
denumirea de „declaraţie de constituire”, semnată de fondator şi de membrii
acesteia. Semnăturile trebuie sa fie autentificate de notar sau de secretarul
primăriei la care se înregistrează gospodăria ţărănească, în care trebuie să se
indice :
176
  denumirea completă şi abreviată a gospodăriei;
 sediul gospodăriei;
 datele personale ale fondatorului şi ale potenţialilor membri ai ei (numele,
prenumele, locul şi data naşterii, cetăţenia şi domiciliul, informaţii privind
aflarea acestora în relaţii familiale cu fondatorul);
 numerele de înregistrare, amplasare şi suprafaţa, conform cadastrului
bunurilor imobile, a terenurilor proprietate individuală sau comună, inclusiv a
terenurilor din extravilan considerate grădini, precum şi a terenurilor arendate;
 componenţa altor bunuri imobiliare care se transmit în proprietate comună
membrilor gospodăriei.
Gospodăria se înregistrează de către fondator la primăria unităţii
administrativ-teritoriale de nivelul întîi în al cărei hotar el deţine teren. Însă în
cazul în care fondatorul deţine terenuri amplasate în hotarele a mai multor unităţi
administrativ-teritoriale de nivelul întîi, atunci cererea de înregistrare se prezintă
primăriei alese de fondator.
Actele necesare înregistrării gospodăriei ţărăneşti (de fermier):
 declaraţia de constituire;
 copiile de pe documentele ce confirmă dreptul de proprietate privată al
fondatorului şi al potenţialilor membri ai gospodăriei ţărăneşti;
 copiile de pe contractele de arendă a terenurilor, după caz, autentificate
de secretarul primăriei;
 bonul de plată, pe contul primăriei, a taxei de înregistrare a gospodăriei.
Din ziua înregistrării în Registrul gospodăriilor ţărăneşti, care este ţinut de
primărie, gospodăria ţărănească este în drept să-şi înceapă activitatea.
Conducerea gospodăriei ţărăneşti. Fondatorul gospodăriei ţărăneşti este
conducătorul gospodăriei, iar în cazul eliberării fondatorului din funcţie, unul
dintre membri care a atins vîrsta de 18 ani şi are capacitate de exerciţiu deplină,
ales de ceilalţi membri ai gospodăriei.
Conducătorul gospodăriei ţărăneşti are următoarele atribuţii:
1. reprezintă gospodăria în instanţa de judecată, în relaţiile cu alte
autorităţi publice, precum şi cu persoane fizice şi juridice;
177
 2. organizează activitatea gospodăriei;
3. angajează şi eliberează lucrători;
4. efectuează, în numele gospodăriei, tranzacţii, eliberează procuri
pentru efectuarea de tranzacţii;
5. stabileşte politica de evidenţă în gospodărie, asigură evidenţa
contabilă şi prezintă rapoarte în conformitate cu legislaţia;
6. asigură predarea în arhivă a documentelor de plată a salariilor şi a
contribuţiilor de asigurări sociale de stat.
Membri ai gospodăriei ţărăneşti, în afară de conducător, pot fi persoanele
apte de muncă: soţia (soţul), părinţii, copiii (inclusiv adoptivi), surorile, fraţii,
nepoţii care au atins vîrsta de 16 ani, precum şi alte persoane care sînt membri ai
familiei respective.
Acele persoane care lucrează în bază de contract nu sînt considerate
membri ai gospodăriei ţărăneşti.
Membrii gospodăriei ţărăneşti poartă răspundere solidară nelimitată pentru
obligaţiile acesteia cu întreg patrimoniul lor; gospodăria ţărănească nu poartă
răspundere pentru obligaţiile personale ale membrilor ei.
Reorganizarea şi lichidarea. Gospodăria ţărănească în conformitate cu
prevederile legale, poate fi reorganizată prin hotărîrea membrilor ei sau a
instanţei de judecată.
Lichidarea de asemenea are loc prin hotărîrea membrilor ei sau a instanţei
judecătoreşti133.

133
Art.26-27 al legii privind gospodăriile ţărăneşti,nr.1353/2000 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.14-15/52 din
08.02.2001
178
 CAPITOLUL 14. PERSOANELE JURIDICE CU SCOP LUCRATIV

§1. Noţiunea de persoană juridică cu scop lucrativ

Conform legislaţiei Republicii Moldova, persoanele juridice cu scop
lucrativ sînt: societăţile comerciale134, întreprinderile de stat, întreprinderile
municipale, cooperativele de producţie şi cooperativele de întreprinzător. Ele sînt
create cu scopul de a aduce cît mai multe venituri fondatorilor lor. Cele mai
multe venituri aduc societăţile comerciale, în care fondatorii investesc sume
mari, după care cîştigurile le împart între ei cu titlu de dividende. Acelaşi scop,
în principiu, îl urmăresc şi membrii cooperativelor.
Prin intermediul persoanelor juridice cu scop lucrativ se desfăşoară
majoritatea activităţilor de întreprinzător. Ele produc mărfuri, execută lucrări,
prestează servicii, contribuie la bunăstarea cetăţenilor şi la dezvoltarea
economică a ţării.
Persoanele juridice cu scop lucrativ i-au naştere din momentul înregistrării
în Registrul de stat al persoanelor juridice, care se află la Camera Înregistrării de
Stat. Ca dovadă a înregistrării persoanei juridice, organul de stat eliberează un
certificat de înregistrare.
Adeseori, persoanele juridice cu scop lucrativ sînt numite şi persoane
juridice cu scop comercial, sau mai simplu - întreprinderi, deoarece obiectivul
lor principal se bazează pe cîştigurile băneşti. Dimpotrivă, în cazul persoanelor
juridice fără scop lucrativ, cum sînt instituţiile, fundaţiile, asociaţiile, partidele
politice, organizaţiile religioase etc., nu se urmăreşte obţinerea veniturilor, ci
promovarea unor valori culturale, educative, religioase, organizarea de concerte,
acte de binefacere ş.a.
În general, definiţia persoanei juridice este dată de Codul civil al R.M.
(art.55 alin.(1)), ca fiind organizaţia ce are un patrimoniu distinct şi răspunde
pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să dobîndească şi să exercite
în nume propriu drepturi patrimoniale şi personal nepatrimoniale, să-şi asume
134
Aşa cum vom vedea mai departe, societăţi comerciale în Republica Moldova sînt în număr de patru: societatea cu
răspundere limitată (S.R.L.), societatea pe acţiuni (S.A.), societatea în nume colectiv (S.N.C.) şi societatea în comandită
(S.C.).
179
obligaţii, poate fi reclamant şi pîrît în instanţa de judecată.
§2. Clasificarea persoanelor juridice cu scop lucrativ
Persoanele juridice cu scop lucrativ se clasifică în: a) societăţi comerciale;
b) întreprinderi de stat şi municipale; c) cooperative de producţie şi de
întreprinzător; d) uniuni de persoane juridice.
a) Societăţile comerciale. Sînt constituite pentru desfăşurarea activităţii de
întreprinzător, obţinerii de beneficii şi împărţirii lor cu titlu de dividend între
asociaţi. De aici şi definiţia adusă societăţii comerciale: persoană juridică
fondată în baza actului de constituire prin care asociaţii convin să pună în
comun anumite bunuri pentru exercitarea activităţii de întreprinzător în scopul
obţinerii şi împărţirii de beneficii135. În total, societăţile comerciale sînt în număr
de patru: societatea cu răspunderea limitată (SRL), societatea pe acţiuni (SA),
societatea în nume colectiv (SNC) şi societatea în comandită (SC).
Legislaţia în domeniul societăţilor comerciale este alcătuită din Codul civil
şi legi speciale, cum sînt: Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată
nr.135/2007136 şi Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997137.
Anumite reglementări sînt prevăzute în Legea cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi nr.845/1992138.
Dintre ele, cea mai solicitată este societatea cu răspunderea limitată.
Conform datelor furnizate de Camera Înregistrării de Stat, la data de 01 martie
2011 erau înregistrate 73.876 SRL-uri139. Numărul lor atît de mare se explică
prin comoditate pe care o prezintă societăţile cu răspundere limitată. În primul
rînd se înregistrează uşor, iar în al doilea rînd, prezintă puţine formalităţi în
procesul de lucru. Pot fi fondate de o singură persoană, iar suma minimă cerută
de lege, ce trebuie depusă în capitalul social pentru începerea activităţii este de
5400 lei.
În ce priveşte societăţile pe acţiuni, cooperativele şi întreprinderile (de stat
135
Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Ediţia a III-a. Chişinău:
Î.S.F.E.P. „Tipografia Centrală‖, 2007, p.324-325.
136
Legea nr.135-XVI din 14.06.2007 cu privire la societăţile cu răspundere limitată, publicată în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.127-130/548 din 17.08.2007.
137
Legea nr.1134-XIII din 02.04.97 cu privire la societăţile pe acţiuni, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.1-4/1 din 01.01.2008.
138
Legea nr.845-XII din 03.01.92 cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, publicată în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.2/33 din 28.02.1994.
139
Ceea ce reprezintă 47% dintre toate persoanele juridice înregistrate până la această dată la Camera Înregistrării de Stat.
180
şi municipale), numărul lor este relativ mic comparativ cu statistica generală, ele
reprezentînd 3% (societăţile pe acţiuni), 3% (cooperativele) şi 1%
(întreprinderile de stat şi municipale) din numărul total de agenţi economici care
activează în Republica Moldova. Cu referire la societăţile pe acţiuni, este faptul
că ele sînt cele mai mari întreprinderi din republică, al căror capital social
adeseori depăşeşte suma de un milion de lei, de exemplu, S.A. „Victoriabank‖,
S.A. „Moldtelecom‖, S.A. „Bucuria‖, S.A. „Franzeluţa‖ etc. Capitalul lor este
exprimat în bani, apoi banii sînt exprimaţi în acţiuni. Fondatorii societăţii pe
acţiuni decid cît va valora o acţiune140. Mai apoi, toate operaţiunile de mărire sau
de micşorare a capitalului social se efectuează prin intermediul acţiunilor141.
Mai puţin solicitate în activitatea de întreprinzător sînt societăţile în nume
colectiv şi societăţile în comandită142. La societatea în nume colectiv, numărul
asociaţilor nu poate fi mai mic de 2 şi nici mai mare de 20 de persoane fizice sau
juridice. Asociaţii sînt obligaţi să desfăşoare împreună activitatea de
întreprinzător în numele societăţii, iar în caz de pierderi, să răspundă solidar şi
nelimitat pentru datoriile acesteia.
Într-o societate în comandită la fel trebuie să existe cel puţin două
persoane, una fiind numită comanditat, iar cealaltă - comanditar. Deosebirea
între ele este următoarea: comanditaţii desfăşoară activitatea de întreprinzător în
numele societăţii şi răspund nelimitat pentru datoriile societăţii 143, în timp ce
comanditarii sînt consideraţi a fi finanţatori, ei nu participă la activitatea de
întreprinzător a societăţii şi suportă riscul pierderilor ce rezultă din activitatea
societăţii doar în limita aportului depus.
b) Întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale. Întreprinderea
de stat este o întreprindere al cărei capital social aparţine în întregime statului.
140
Ulterior, acţiunile se vor înregistra la Comisia Naţională a Pieţei Financiare, într-un registru special.
141
De exemplu, acţionarul Vasile Macovei ştie că are 3 acţiuni în capitalul social al S.A. „Bebeluş‖, iar fiecare acţiune
valorează 9500 lei. Efectuând un mic calcul, vedem că în total, Vasile Macovei deţine în capitalul social al întreprinderii
28500 lei, iar la finele anului financiar, el are dreptul să solicite şi să primească dividende din câştigurile avute de
întreprindere.
142
Numărul lor este de câteva sute.
143
Am putea face o legătură între asociatul societăţii în nume colectiv şi comanditatul societăţii în comandită. Ambii
participă cu ceva (bani, valori materiale) la formarea capitalului social şi sînt obligaţi conform legii să desfăşoare în numele
organizaţiei activitatea de întreprinzător (adică să lucreze în cadrul organizaţiei). La fel, în caz de datorii şi pierderi
financiare, asociaţii vor răspunde nelimitat (adică din propriul lor buzunar, cu averea personală) şi solidar (împreună, „mână
de la mână‖) pentru a acoperi cheltuielile. Pe când comanditarul se asemănă cu fondatorul unei societăţi cu răspundere
limitată. El depune aportul în capitalul social şi aşteaptă sfârşitul anului financiar pentru a-şi lua câştigurile (dividendele). În
caz de pierderi, el va suporta cheltuielile numai în limita aportului pe care la depus (din averea personală nu va răspunde cu
nimic).
181
Cu alte cuvinte, întreprinderea de stat este creată de către Guvern, cu banii
preluaţi din bugetul de stat, iar veniturile care rezultă din activitatea acesteia se
întorc în bugetul de stat. Cu toate acestea, întreprinderea de stat este o persoană
juridică de drept privat, dar nu de drept public, cum s-ar părea la prima vedere.
Întreprinderea de stat este fondată şi îşi desfăşoară activitatea în baza Legii
cu privire la întreprinderea de stat nr.146/1994144, precum şi altor acte
normative. Cele mai importante documente ale întreprinderii sînt decizia
fondatorului privind înfiinţarea ei, precum şi statutul întreprinderii145. Ea poate
practica orice genuri de activitate prevăzute în statut, cu excepţia celor interzise
de lege.
Spre deosebirea de întreprinderile de stat, întreprinderile municipale sînt
fondate de către primării, cu alocarea banilor din bugetul local. Întreprinderile
municipale pot fi create de primăriile municipiilor Chişinău, Bălţi, Cahul, de
primăriile oraşelor centre raionale, precum şi de cele din sate. Problema însă este
că primăriile din sate nu dispun de banii necesari pentru a fonda astfel de
întreprinderi, de aceea, cele mai multe întreprinderi municipale sînt fondate şi
activează în raza municipiului Chişinău, unde este concentrată 70% din industria
Republicii Moldova146.
c) Cooperativele de producţie şi de întreprinzător. Cooperativa este
întreprindere aducătoare de profit, care dispune de patrimoniu propriu şi are
conturi bancare. Reglementarea cooperativelor o găsim în Legea privind
cooperativele de întreprinzător nr.73/2001147 şi în Legea privind cooperativele
de producţie nr.1007/2002148.
Cooperativa de producţie este o persoană juridică înfiinţată de cel puţin 5
persoane fizice, în scopul desfăşurării în comun a activităţii de producţie, bazată
preponderent pe munca personală a membrilor ei şi pe cotele de participare
depuse de aceştia. Membri ai cooperativei pot fi numai persoanele fizice care au
144
Legea nr.146-XIII din 16.06.94 cu privire la întreprinderea de stat, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.2/9 din 25.08.1994.
145
Statutul-model al întreprinderii de stat se aprobă de Guvern.
146
Ca exemplu de întreprindere municipală avem: Î.M. „Regia transport electric‖ în subordinea căreia se află toate
troleibuzele din capitală.
147
Legea nr.73-XV din 12.04.2001 privind cooperativele de întreprinzător, publicată în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.49-50/237 din 03.05.2001.
148
Legea nr.1007-XV din 25.04.2002 privind cooperativele de producţie, publicată în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.71-73/575 din 06.06.2002.
182
împlinit vîrsta de 16 ani şi au depus pe contul cooperativei cota lor de
participare, exprimată în bani ori bunuri.
Cooperativa de întreprinzător este o persoană juridică alcătuită din cel
puţin 5 membri, care pot fi atît persoane fizice, cît şi juridice. Dacă numărul
membrilor cooperativei de întreprinzător se reduce sub limita stabilită, atunci
cooperativa este obligată cît mai urgent să-şi refacă numărul de membri, să se
reorganizeze sub o altă formă (SRL, de exemplu) ori să se lichideze.
d) Uniunile de persoane juridice. Acestea sînt: grupa financiar-industrială,
holdingul, concernul, trustul.
Grupa financiar-industrială este un ansamblu de persoane juridice,
înregistrat de autoritatea de stat abilitată, care, în baza contractului, şi-au asociat
activele materiale şi nemateriale, şi funcţionează ca subiecţi cu drepturi egale ai
activităţii de întreprinzător în scopul realizării proiectelor şi programelor de
investiţie pe care le au149.
Principalul scop al grupei financiar-industriale este unirea eforturilor
întreprinderilor care activează într-un domeniu complex pentru a produce
mărfuri de calitate, a majora volumul producţiei şi a ridica eficienţa activităţii
tuturor membrilor150. Membri ai grupei financiar-industriale trebuie să fie
organizaţii ce funcţionează în sfera producţiei de mărfuri şi servicii, bănci sau
alte instituţii financiare. Fondarea grupei financiar-industriale se face în baza
contractului de constituire.
Înregistrarea grupei financiar-industriale se face la Camera Înregistrării de
Stat. Răspunderea pentru acţiunile grupei financiar-industriale o poartă
compania centrală care îndeplineşte următoarele atribuţii: a) reprezintă membrii
grupei financiar-industriale în raporturile legate de activitatea grupei; b) exercită
conducerea curentă a activităţii grupei financiar-industriale; c) întocmeşte
raportul financiar consolidat al grupei financiar-industriale, în baza rapoartelor
membrilor grupei, iar la finele anului prezintă darea de seamă despre activitatea
grupei financiar-industriale.
149
(art.4) Legea nr.1418 din 14.12.2000 cu privire la grupele financiar-industriale, publicată în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.27-28/90 din 06.03.2001.
150
Grupuri financiar-industriale în republică sînt: „DAAC-Hermes‖ SA, „Ascom-Grup‖ SA, „Raiffeisen Leasing Moldova‖
SRL ş.a.
183
 Holdingul este considerată persoana juridică, în componenţa activelor
căreia intră pachetele de acţiuni (cote) de control ale altor persoane juridice şi
care efectuează controlul asupra acestora din urmă. Holdingul se creează pentru
a sprijini colaborarea dintre persoanele juridice în procesul de producţie,
activitatea investiţională şi alte genuri de activitate. Există mai multe feluri de
holding: holding simplu - se ocupă în întregime cu activitatea de control şi
administrare; holding mixt - în competenţa căruia, în afară de funcţiile de control
şi administrare, este şi activitatea de întreprinzător; holding de stat - atunci cînd
peste 50% din suma capitalului social aparţine statului151.
În anumite situaţii, holdingul poate avea o influenţă negativă asupra
economiei naţionale dacă, direct sau indirect, controlează întreprinderi care deţin
o situaţie dominantă sau chiar monopolul producerii sau comercializării unui
anumit produs pe piaţa ţării, devenind astfel monopolist152. Din acest motiv,
crearea holdingurilor nu se admite în sferele de activitate importante pentru ţară,
cum sînt: agricultura, comerţul cu mărfuri de orice fel, alimentaţia publică,
deservirea socială a populaţiei, transportul în trafic naţional.
Capitalul societăţii de tip holding se compune din mijloacele transmise de
fondatorii săi. El este, de regulă, mult mai mic decît capitalurile însumate ale
societăţilor controlate. Constituirea unui holding facilitează achiziţionarea
societăţilor mici şi mijlocii, aflate în sfera sa de control153. Ca exemplu de
holdinguri pe piaţa Republicii Moldova avem: Holdingul Elita 5 Group, care
activează din anul 1993, fiind specializat în construcţia de complexe locative, de
producţie, administrative şi comerciale; Holdingul Euronova Media Grup, ce
activează pe piaţa mass-media, din care face parte şi postul de radio Vocea
Basarabiei.
Concernul este o societate comercială de mari proporţii, creată de către
germani, formată prin reuniunea mai multor societăţi comerciale de proporţii
reduse, sub o conducere unică realizată de o societate dominantă, de care toate

151
(pct.4) Regulamentul provizoriu cu privire la holdinguri, aprobat prin Hotărârea Guvernului R.M. nr.550 din 26.07.1994,
publicat în Monitorul Oficial nr.002 din 02.09.1994.
152
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Ediţia a III-a. Chişinău: Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală‖, 2011, p.499.
153
Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Editura „Bons Offices‖, Chişinău, 2007,
p.198.
184
celelalte sînt dependente154.
Se consideră că formează un concern: a) întreprinderile între care există un
contract prin care o întreprindere subordonează administrarea sa unei alte
întreprinderi; b) situaţia cînd o întreprindere se obligă să verse întregul ei venit
unei alte întreprinderi; c) situaţia în care o întreprindere este incorporată în
alta155.
Trustul este o creaţie legislativă provenită din dreptul englez şi american.
Reuneşte mai multe societăţi (industriale, comerciale, mass-media etc.) sub o
conducere unică, cu scopul de a asigura monopolul asupra unui produs sau a
unui sector. Numărul de fondatori şi beneficiari ai trustului este nelimitat.
Trustul se constituie în scopul de a înlătura complet concurenţa din
societăţile care-l formează prin concentrarea şi monopolizarea producţiei156. Ca
exemplu de trust în plan naţional avem Jurnal Trust Media, din care face parte
postul de televiziune - Jurnal TV, de radio - Jurnal FM, ziarul - Jurnal de
Chişinău etc.

§3. Elementele persoanei juridice cu scop lucrativ

Din definiţia de mai sus dată persoanei juridice se desprind elementele
acesteia: organizare, patrimoniu şi scop.
Organizare proprie. Prin organizare se înţelege structura persoanei juridice.
O persoană juridică există numai dacă are o structură internă proprie care
presupune existenţa a cel puţin două organe obligatorii: organ suprem
(principal) şi organ executiv157. Persoanele juridice mai complexe pot avea şi alte
organe obligatorii, cum ar fi consiliul societăţii, comisia de cenzori etc.
Patrimoniul propriu. Toate bunurile persoanei juridice fac parte
componentă din patrimoniul ei. Iniţial, acesta se constituie din bunurile transmise
cu titlu de aport la capitalul social, suplimentîndu-se cu bunurile dobîndite de

154
Pe piaţa Republicii Moldova avem mai multe concerne: S.A. Concernul „Moldova-Gaz‖, Concernul Republican de
Producţie al Industriei Materialelor de Construcţie „INMACOM‖, Concernul „Regional Construct‖ ce activează în sfera
construcţiilor ş.a. În plan internaţional sînt bine cunoscute concernele „BMW‖, „General Motors‖, „Gazprom‖, „Südzucker‖
etc.
155
Vezi art.120 din Codul civil, singurul articol dedicat concernului din legislaţia naţională.
156
Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie, op.cit., p.196.
157
Chiriac Andrei. Aspecte istorico-teoretice a persoanei juridice în legislaţia Republicii Moldova. Editura Cartdidact,
Chişinău, 2001, p.75.
185
societate în procesul activităţii158. Mai simplu vorbind, patrimoniu înseamnă
toate bunurile pe care le deţine persoana juridică159. Acesta este sensul economic
al cuvîntului patrimoniu.
Pe lîngă înţelesul economic, mai există şi înţelesul juridic al patrimoniului.
Din punct de vedere juridic, patrimoniu cuprinde totalitatea de drepturi şi
obligaţii exprimate în bani şi alte valori materiale. Drepturile reprezintă latură
activă a patrimoniului (cîştigurile), iar obligaţiile - latură pasivă (datoriile). În
mod ideal, activele persoanei juridice trebuie tot timpul să fie mai mari decît
pasivele. Dacă o persoană juridică are multe datorii şi nu le poate acoperi,
spunem că pasivele ei depăşesc activele şi asupra acestei persoanei juridice poate
fi intentat un proces de insolvabilitate.
Scopul propriu. Scopul persoanei juridice se reflectă în activitatea
desfăşurată de ea. Potrivit Codului civil (art.59 alin.(2)), persoanele juridice pot
avea scop lucrativ (comercial) sau scop nelucrativ (necomercial). De regulă,
scopul exprimă interesul fiecărui membru fondator al persoanei juridice de a
obţine beneficii (cîştiguri, profituri, venituri) din operaţiunile efectuate de
persoana juridică.
Persoana juridică cu scop lucrativ poate desfăşura orice activitate
neinterzisă de lege, chiar dacă nu este prevăzută în actul de constituire. De
exemplu, dacă în actul de constituire al SRL „Pomuşoare‖ au fost prevăzute mai
multe activităţi legate de obţinerea şi comercializarea fructelor, aceasta cu nimic
nu împiedică ca SRL „Pomuşoare‖ să facă şi altceva, ce are tangenţe cu fructele,
cum ar fi de exemplu, producerea vaselor din sticlă folosite la conservarea
fructelor etc. Important este ca noul gen de activitate să nu necesite prezenţa unei
licenţe.

§4. Organele de conducere ale persoanelor juridice cu scop lucrativ

158
Baieş Sergiu, Roşca Nicolae. Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică. Ediţia a III-a. Chişinău:
Î.S.F.E.P. „Tipografia Centrală‖, 2007, p.314.
159
La momentul constituirii persoanei juridice, noţiunea de patrimoniu coincide cu noţiunea de capital social. Toate
aporturile pe care le aduc membrii fondatori se exprimă în mijloace băneşti (în lei), indiferent de faptul dacă cineva a depus
ca aport o maşină, altcineva valută străină, iar al treilea o construcţie. Toate aceste valori materiale se exprimă în lei
moldoveneşti (în baza unui act de evaluarea a costului pentru aceste bunuri), iar cifra obţinută se înscrie în actul de
constituire, respectiv va figura în Registrul de stat al persoanelor juridice, ţinut de Camera Înregistrării de Stat. Ulterior,
patrimoniul persoanei juridice va creşte, afacerile vor progresa, astfel încât valoarea bunurilor din patrimoniu va fi mai mare,
dar suma capitalului social înscrisă iniţial în actul de constituire, va rămâne neschimbată.
186
 Conducerea de zi cu zi a persoanei juridice este realizată prin intermediul
organelor ei de conducere. Organul suprem de conducere al persoanei juridice
este Adunarea generală a fondatorilor160. Asociaţii pot fi convocaţi în adunări
generale ordinare şi extraordinare. Prin actul de constituire se poate stabili şi
votare prin corespondenţă. În acest caz, actul de constituire trebuie să prevadă şi
procedura de votare prin corespondenţă, care include, în special, modalitatea de
informare a fondatorilor cu privire la chestiunile supuse votării, la procedura de
modificare a acestora, expedierea informaţiei şi a documentelor necesare,
termenul de încheiere a procedurii de votare şi termenul de informare a
fondatorilor despre rezultatul votării.
Competenţa Adunării generale a fondatorilor. De competenţa exclusivă a
adunării generale a asociaţilor ţin: a) modificarea şi completarea actului de
constituire, inclusiv adoptarea lui într-o nouă redacţie; b) modificarea
cuantumului capitalului social; c) desemnarea membrilor consiliului persoanei
juridice şi a cenzorului, eliberarea înainte de termen a acestora; d) aprobarea
dărilor de seamă, a rapoartelor cenzorului sau a avizelor auditorului independent;
g) aprobarea bilanţului contabil anual; h) adoptarea hotărîrii privind repartizarea
între fondatori a beneficiului; i) adoptarea hotărîrii privind reorganizarea
persoanei juridice şi aprobarea planului de reorganizare; j) adoptarea hotărîrii de
lichidare a persoanei juridice, numirea lichidatorului şi aprobarea bilanţului de
lichidare; k) stabilirea salariului pentru lucrătorii persoanei juridice; m)
aprobarea în prealabil a încheierii contractelor; n) înfiinţarea filialelor şi
reprezentanţelor persoanei juridice; o) aprobarea fondării altor persoane juridice.
Dacă actul de constituire nu prevede altfel, de competenţa adunării generale
a fondatorilor ţine: a) numirea şi eliberarea înainte de termen a administratorului;
b) aprobarea dării de seamă anuale şi evaluarea activităţii administratorului; c)
urmărirea pe cale judiciară a administratorului pentru prejudiciile cauzate
persoanei juridice; e) aprobarea planului de afaceri al persoanei juridice; f)
aprobarea regulamentelor interne ş.a.

160
Cuvântul „fondator‖ este folosit într-un sens larg. De aceia denumirea organului de conducere al persoanei juridice va fi
puţin diferită, în funcţie de tipul persoanei juridice. Spre exemplu, la societatea cu răspundere limitată, avem Adunarea
generală a asociaţilor; în cazul societăţii pe acţiuni – Adunarea generală a acţionarilor etc.
187
 Adunarea generală ordinară şi extraordinară. După cum s-a menţionat,
Adunarea generală a fondatorilor este de două feluri, ordinară şi extraordinară.
Fondatorii persoanei juridice se convoacă de către administrator în adunări
generale ordinare cel puţin o dată pe an. Data şi locul desfăşurării acesteia o
stabileşte la fel administratorul. Neconvocarea adunării generale ordinare în
termenul stabilit constituie temei pentru eliberarea din funcţie a
administratorului.
În ce priveşte Adunarea generală extraordinară, convocarea acesteia se
face în cazurile determinate de actul de constituire ori atunci cînd o cer interesele
persoanei juridice. Din momentul luării hotărîrii de convocare, administratorul
este obligat să expedieze fiecărui asociat hotărîrea de convocare, informaţia şi
documentele necesare. Aceeaşi obligaţie o au fondatorii şi cenzorul, în cazul în
care aceştia convoacă adunarea generală. Înştiinţarea privind convocarea
adunării generale se transmite fondatorilor prin scrisoare recomandată.
Ordinea de zi, modificarea şi completarea ei. Administratorul decide asupra
chestiunilor incluse în ordinea de zi a adunării generale, ţinînd cont de cerinţele
legii şi ale actului de constituire. Fiecare fondator este în drept să includă în
ordinea de zi a adunării generale chestiunile care nu au fost incluse de
administrator. Modificările şi completările ordinii de zi trebuie să fie aduse la
cunoştinţa membrilor fondatori la fel, prin scrisoare recomandată.
Adunarea generală se ţine în ziua, la ora şi în locul indicate în hotărîrea de
convocare. Şedinţa va fi deschisă şi prezidată de către administrator sau de către
una dintre persoanele care au convocat adunarea generală. În timpul şedinţei se
întocmeşte un proces-verbal, care, în mod obligatoriu, reflectă luările de cuvînt şi
rezultatul votării fiecărei chestiuni de pe ordinea de zi. Mai apoi, procesele-
verbale se predau spre păstrare administratorului, iar membrii fondatori au
dreptul să ia copii de pe ele. Hotărîrile adunării generale sînt obligatorii pentru
întreaga conducere a persoanei juridice.
O situaţie cu totul interesantă avem în cazul persoanei juridice cu un singur
fondator. În acest caz, membru fondator are drepturile şi obligaţiile ce-i revin

188
adunării generale. Cu alte cuvinte, el este în acelaşi timp şi adunare generală, dar
şi administrator. Toate deciziile sale se întocmesc în scris.
Un rol important revine organului executiv. Acesta este alcătuit dintr-o
singură persoană sau din mai multe persoane. În primul caz, organul executiv va
fi unipersonal, iar în al doilea caz - colegial. Pentru activitatea lor, membrii
organului executiv primesc salariu conform regulilor stabilite de Codul muncii al
R.M. Organul executiv este condus de directorul general, care este ajutat de unul
sau mai mulţi directori adjuncţi161. Directorul general, adjuncţii lui, precum şi
ceilalţi membri din organul executiv sînt aleşi de către Adunarea generală a
fondatorilor.
Al treilea organ de conducere al persoanei juridice este organul de control,
numit şi cenzorul. La persoanele juridice cu un număr mic de fondatori,
desemnarea cenzorului nu este obligatorie. Fondatorii pot verifica personal
eficienţa administrării. În cazul societăţii cu răspundere limitată, dacă aceasta are
mai mult de 15 asociaţi, atunci este obligată să numească cenzori.
Persoana juridică poate avea un singur cenzor sau mai mulţi - comisia de
cenzori. În cadrul comisiei de cenzori numărul de cenzori este tot timpul impar
(de regulă, 3, 5, 7 etc.). Cenzorii sînt obligaţi să controleze activitatea
economico-financiară a persoanei juridice la finele anului, să verifice rapoartele
financiare şi să efectueze inventarierea bunurilor162. După fiecare control
efectuat se întocmeşte un raport care se prezintă în faţa Adunării generale a
fondatorilor.
Activitatea cenzorului este remunerată. Termenul maxim pentru care
cenzorul se desemnează este de 3 ani, existînd posibilitatea de a fi reales. Legea
stabileşte că cenzorul poate fi revocat oricînd din funcţie. Nu poate avea calitatea
de cenzor persoana care deţine funcţia de director general (sau de director

161
Cuvintele administrator, director, manager - au acelaşi înţeles (sînt sinonime).
162
Trebuie de reţinut că cenzorul (comisia de cenzori sau auditorul desemnat) nu are nimic comun cu controalele obligatorii
pe care autorităţile publice le pot organiza. Cenzorul efectuează un control intern asupra activităţii întreprinderii pentru a
informa adunarea generală despre modul în care administratorul îşi îndeplineşte obligaţiile. Or, ceea ce este legal din punctul
de vedere al dreptului fiscal poate să nu fie legal din punctul de vedere al dreptului corporativ. De exemplu, un imobil dat în
locaţiune (arendă) la un preţ mai redus decât preţurile existente pe piaţă nu este un act ilegal din punctul de vedere al
dreptului fiscal. Din punctul de vedere al dreptului corporativ însă, administratorul poate fi bănuit că nu îşi onorează pe
deplin obligaţia de a gestiona eficient afacerea (A se vedea: Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, Cojocaru Olga. Comentariu
teoretico-practic la Legea nr.135/2007 privind societăţile cu răspundere limitată. - Chişinău: Î.S.F.E.-P. „Tipografia
Centrală‖, 2009, p.158).
189
adjunct), nici soţul, rudele sau afinii acestuia de pînă la gradul al IV-lea inclusiv.
Logica acestei interdicţii este că „nimeni nu se poate controla pe sine însuşi‖.

§5. Constituirea şi funcţionarea persoanelor juridice cu scop lucrativ

În funcţie de felul lor, persoanele juridice cu scop lucrativ pot fi fondate de
o singură persoană ori de mai multe persoane. De exemplu, la societatea pe
acţiuni numărul minim de fondatori poate fi unul, pe cînd societatea în nume
colectiv poate fi fondată de cel puţin două persoane.
Constituirea persoanei juridice cu scop lucrativ începe de la actul de
constituire. Acesta reprezintă un document, pe care îl semnează toţi fondatorii şi
exprimă voinţa acestora de a înfiinţa o persoană juridică. În actul de constituire
sînt prevăzute drepturile şi obligaţiile părţilor, organele de conducere şi control
ale persoanei juridice, atribuţiile acestor organe, mărimea capitalului social,
precum şi alte prevederi importante.
În continuare, actul de constituire trebuie înregistrat conform legii. Organul
de stat care se ocupă de înregistrarea persoanelor juridice cu scop lucrativ este
Camera Înregistrării de Stat, care dispune de oficii teritoriale amplasate în toate
oraşele din republică.
Oficiile teritoriale sînt conduse de registratori. Aceştia verifică actele
aduse de fondatori pentru înregistrarea persoanei juridice. Registratorul preia
actele prezentate, le verifică legalitatea, îndeplineşte formalităţile de înregistrare
şi, în cel mult 15 zile, emite o decizie prin care acceptă înregistrarea persoanei
juridice ori respinge cererea de înregistrare.
La înregistrare, persoanei juridice i se atribuie un număr. Acest număr de
înregistrare, alături de denumire, sediul, telefon ş.a., identifică persoana juridică
în circuitul civil şi se înscrie în Registrul de stat al persoanelor juridice. Din
momentul înregistrării, persoana juridică este în drept să înceapă activitatea
propriu-zisă. Ca dovadă a faptului că persoana juridică a fost cu adevărat
înregistrată, se eliberează un certificat de înregistrare. Orice modificări care
survin în actele de constituire ale persoanei juridice, trebuie comunicate imediat
la Camera Înregistrării de Stat, altfel persoana juridică riscă să plătească amendă.

190
 Actul de constituire al societăţii va cuprinde: a) numele şi prenumele, data
şi locul naşterii, domiciliul, cetăţenia şi alte date din actul de identitate al
fondatorului persoană fizică; denumirea, sediul, naţionalitatea (ţara de
înregistrare), numărul de înregistrare de stat ale fondatorului persoană juridică;
b) denumirea persoanei juridice; c) obiectul de activitate; d) mărimea capitalului
social; e) termenul de vărsare a lui; f) sediul persoanei juridice; g) structura,
atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare a organelor de conducere ale
persoanei juridice; h) modul de reprezentare; i) filialele şi reprezentanţele
persoanei juridice în cazul în care acestea există; k) temeiul, modul de
reorganizare şi de lichidare a persoanei juridice. Actul de constituire poate să
cuprindă şi alte prevederi care nu contravin legii.
Fondatorii sau directorul care la constituirea persoanei juridice au prezentat
informaţii false, răspund pentru prejudiciile cauzate persoanei juridice, precum şi
altor persoane. Sînt scutiţi de repararea prejudiciului cei care nu au ştiut sau nu
au putut să ştie despre aceste nereguli.
Prin funcţionare se înţeleg toate relaţiile care apar în interiorul persoanei
juridice, cu ocazia fondării şi lucrului de zi cu zi. Aceste relaţii dau naştere la
drepturi şi obligaţii pentru membrii fondatori ai persoanei juridice.
Drepturile fondatorilor. Fondatorii persoanei juridice beneficiază de
drepturile stabilite de lege şi de actul de constituire, inclusiv dreptul: a) de a
participa la conducerea persoanei juridice; b) de a vota la adunările generale; c)
de a fi informat despre activitatea persoanei juridice; d) de a exercita controlul
asupra modului de gestionare a persoanei juridice; e) de a înstrăina şi a dobîndi,
în condiţiile legii, partea socială; f) de a cere dizolvarea persoanei juridice; g) de
a participa la repartizarea beneficiilor; h) de a obţine, în caz de lichidare a
persoanei juridice, valoarea unei părţi a patrimoniului acesteia rămas după
achitarea cu creditorii şi cu salariaţii săi; i) de a cere excluderea altor fondatori în
conformitate cu prevederile legii.
Obligaţiile fondatorilor. Pe lîngă drepturi, fondatorii persoanei juridice cu
scop lucrativ au şi obligaţii. Fondatorul este obligat: a) să verse aportul la
capitalul social în mărimea, în modul şi în termenele stabilite în actul de
191
constituire; b) să nu divulge informaţia confidenţială a persoanei juridice; c) să
comunice imediat persoanei juridice despre schimbarea domiciliului sau a
sediului, a numelui sau a denumirii, altă informaţie necesară exercitării
drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor de către persoana juridică. Fondatorul are şi
alte obligaţii stabilite de lege şi de actul de constituire.
Distribuirea beneficiului. Prin beneficiu se înţelege profitul sau venitul.
Persoana juridică trebuie să distribuie anual beneficiul rămas după achitarea
impozitelor şi altor plăţi obligatorii. Hotărîrea cu privire la mărimea beneficiului
care urmează a fi distribuit se adoptă de Adunarea generală a fondatorilor. De
regulă, beneficiul se repartizează proporţional mărimii părţii sociale pe care o
deţine fiecare fondator. Important este şi faptul că beneficiul se plăteşte
fondatorilor în formă bănească.

§6. Atributele de identificare ale persoanei juridice cu scop lucrativ

Orice persoană juridică are atributele sale de identificare: denumirea de
firmă, emblema, marca, sediul, naţionalitatea. Pe lîngă aceste atribute, persoana
juridică poate fi identificată prin: cod fiscal, număr de înregistrare, poştă
electronică şi altele.
Denumirea de firmă. Persoana juridică poate avea o singură denumire,
stabilită în actul de constituire şi înscrisă în Registrul de stat al persoanelor
juridice. Denumirea trebuie să fie scrisă în limba română, cu caractere latine,
trebuie să fie clară, să nu ducă în eroare participanţii la circuitul civil. Persoana
juridică nu poate folosi în denumire cuvinte sau abrevieri care ar duce în eroare
cu privire la activitatea sa. De exemplu, dacă o persoană juridică se ocupă cu
producerea băuturilor alcoolice, atunci şi denumirea ei trebuie să sugereze acest
lucru; sau nu va fi acceptată la înregistrare o persoană juridică denumită „Salvaţi
familia‖, dacă domeniul ei de activitate ţine de repararea maşinilor.
Or, denumirea de firmă, alături de alte atribute de identitate, rămîne în
subconştientul consumatorului prin impresia pe care i-au produs-o calitatea
mărfurilor şi a serviciilor prestate de persoana juridică. Cu toţi cunoaştem
denumirea firmelor străine, care investesc foarte mulţi bani pentru publicitate: -

192
„Adidas‖, „Coca-Cola‖, „Microsoft‖, „BMW‖, „Toyota‖, „Mercedes‖, dar şi
denumirea firmelor moldoveneşti: - „Orange‖, „Moldcell‖, „Air Moldova‖,
„Calea Ferată din Moldova‖, „Franzeluţa‖, „Bere-Chişinău‖ etc.
Din punct de vedere structural, denumirea de firmă este alcătuită din două
părţi: corpul şi accesoriul. Corpul indică forma juridică de organizare:
Societatea pe Acţiuni (prescurtat - S.A.), Societatea cu răspundere limitată
(prescurtat - S.R.L.), Întreprinderea de Stat (prescurtat - Î.S.) ş.a. Legea nu
stabileşte plasarea formei de organizare a persoanei juridice - la începutul
denumirii ori la sfîrşit - de aceia fondatorii sînt cei care determină locul corpului
în denumire. Accesoriu reprezintă textul denumirii şi este diferit la toate
persoanele juridice. De exemplu, avem denumirea de firmă S.A. „Agroproduct‖:
abrevierea „S.A.‖ se numeşte corp, iar cuvîntul „Agroproduct‖ este accesoriu.
La alegerea denumirii de firmă, fondatorii trebuie să ţină cont ca cuvintele
din denumire să corespundă legii, normelor de morală şi să nu ducă în eroare pe
cei din jur. În denumire nu pot fi utilizate cuvinte prin care se face apel la
violenţă fizică sau duşmănie între naţiuni. Nu se acceptă cuvintele necenzurate.
Emblema. Ca şi denumirea de firmă, emblema este un atribut de
identificare care deosebeşte o persoană juridică de alta. Emblema se aplică pe
panouri de reclamă, pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afişe,
publicaţii, se foloseşte şi în orice alt mod163.
Datorită emblemei, poate fi deosebit un comerciant de un alt comerciant de
acelaşi fel. Mai simplu vorbind, emblema reprezintă „imaginea‖ persoanei
juridice. Prin emblemă lumea recunoaşte o persoană juridică sau alte şi le poate
deosebi uşor. Orice firmă bine cunoscută îşi are emblema ei.
Marca. Marca este orice semn susceptibil de reprezentare grafică, care
serveşte la deosebirea produselor şi/sau serviciilor unei persoane fizice sau
juridice de cele ale altor persoane fizice sau juridice164. Cu alte cuvinte, dacă mai
multe firme produc acelaşi fel de mărfuri, le distingem uşor după marca pe care
o deţin. De exemplu, dacă avem două televizoare, le deosebim uşor dacă ne

163
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op.cit., p.188.
164
Art.2 al Legii privind protecţia mărcilor nr.38 din 29.02.2008, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.99-
101/362 din 06.06.2008.
193
uităm atent la marca lor165. Vom vedea că mărcile sînt diferite.
Pot constitui mărci orice semne grafice, şi anume: cuvinte (inclusiv nume
de persoane), litere, cifre, desene, combinaţii de culori, elemente figurative,
forme tridimensionale, cu condiţia ca ele să poată servi la deosebirea produselor
şi serviciilor unei persoane juridice de cele ale altor persoane juridice.
Înregistrarea mărcii se face la Agenţia de Stat pentru Proprietatea
Intelectuală (AGEPI). O persoană juridică poate să deţină mai multe mărci.
Marca poate fi transmisă spre utilizare unei alte persoane juridice. Transmiterea
se face printr-un contract, care la fel trebuie înregistrat la AGEPI.
Pentru utilizarea ilicită a mărcilor este stabilită răspunderea juridică sub
formă de amendă, de reparaţie a pagubelor cauzate titularului mărcii, inclusiv a
cîştigului ratat166.
Sediul. Persoana juridică are un singur sediu, indicat în actul de
constituire167. În actul de constituire trebuie să fie indicat cu precizie oraşul,
strada, numărul casei şi a biroului. La sediul se găsesc organele de conducere ale
persoanei juridice. Adresa poştală a persoanei juridice este cea de la sediu. De
asemenea, la sediul trebuie să păstreze documentele persoanei juridice.
Dacă persoana juridică îşi schimbă sediul, atunci trebuie să informeze cît
mai urgent oficiul teritorial al Camerei Înregistrării de Stat şi să publice un aviz
în „Monitorul Oficial al Republicii Moldova‖ cu privire la schimbarea sediului.
În caz contrar, persoana juridică riscă să fie amendată. Prin intermediul
publicării, persoanele interesate vor afla mai uşor care este noul sediu al
persoanei juridice.
Importanţa sediului. Determinarea sediului persoanei juridice are o
importanţă practică, şi anume:
1) determină naţionalitatea persoanei juridice; regula este că toate
persoanele juridice înregistrate în Republica Moldova sînt de naţionalitatea ei;
2) determină locul executării obligaţiilor; la sediul se achită datoriile, se

165
În limba engleză „marca‖ este numită „brand‖.
166
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op.cit., p.189.
167
Sediul este adresa juridică a întreprinderii. Scrisorile expediate şi ajunse la sediu se consideră ca fiind recepţionate de
persoana juridică. Aceasta nu poate invoca că nu a cunoscut conţinutul scrisorii ajunse la sediu. Persoana juridică este în
drept să aibă şi alte adrese pentru corespondenţă, inclusiv lădiţă poştală, poştă electronică, fax, sedii secundare etc.
194
efectuează alte plăţi;
3) determină instanţa de judecată competentă să judece procesul în care
persoana juridică este implicată în calitate de pîrît; altfel spus, dacă cineva se
adresează cu acţiune în judecată împotriva persoanei juridice, trebuie să o facă la
instanţa de judecată din raza de amplasare teritorială a persoanei juridice;
4) determină organul fiscal căruia persoana juridică trebuie să-i prezinte
rapoartele financiare, să-i transfere impozitele şi taxele datorate statului.
Este interesant faptul că într-o casă (apartament, edificiu) îşi pot avea sediul
mai multe persoane juridice, însă cerinţa este ca fiecare dintre ele să aibă camera
ei separată.
Naţionalitatea. Prin naţionalitate urmează să înţelegem cărui stat aparţine
persoana juridică. Naţionalitatea se determină după sediul persoanei juridice. De
exemplu, dacă sediul unei persoanei juridice este în municipiul Chişinău,
înseamnă că ea aparţine Republicii Moldova.

195
CAPITOLUL 15. SOCIETATEA ÎN NUME COLECTIV ŞI SOCIETATEA
ÎN COMANDITĂ

§1. Societatea în nume colectiv

1.1. Noţiunea de societate în nume colectiv
Scurt istoric. Societatea în nume colectiv este cea mai veche, mai simplă,
mai cunoscută şi mai personală formă de societate comercială168. Originile
acesteia se trag din Imperiul Roman, fiind formată din membrii unei singure
familii. În Evul Mediu apar societăţile-lombard, sub denumirea de compagnia,
care se asemănau foarte mult cu societăţile în nume colectiv pe care le avem în
prezent.
În sfîrşit, societatea în nume colectiv a fost reglementată pe deplin în Codul
comercial francez din 1807 avînd denumirea pe care o cunoaştem cu toţii -
societatea în nume colectiv. Ulterior, denumirea respectiv a fost preluată şi de
legislaţia comercială a altor state europene, printre care şi de Codul civil al
Republicii Moldova.
Această formă de societate este potrivită pentru realizarea unor afaceri mici,
în care asociaţii realizează activitatea şi îşi asumă toate riscurile. Datorită
structurii sale, societatea în nume colectiv este considerată forma tipică a
societăţilor de persoane169, avînd la bază cunoaşterea şi încrederea reciprocă
existente între asociaţi170.
Definiţia. Noţiunea legală a societăţii în nume colectiv este redată de Codul
civil al Republicii Moldova. Astfel, societatea în nume colectiv este acea
societatea comercială al cărei membri practică, în conformitate cu actul de
constituire, activitatea de întreprinzător în numele societăţii şi răspund solidar
şi nelimitat pentru obligaţiile acesteia (art.121)171.

168
Cărpenaru Stanciu D., Predoiu Cătălin, David Sorin şi al. Societăţile comerciale. Reglementare, doctrină, jurisprudenţă.
Bucureşti: „All Beck‖, 2002, p.202.
169
Cârcei Elena. Drept comercial român. Curs pentru colegiile universitare. Bucureşti: „All Beck‖, 2000, p.190.
170
Petrescu Raul. Constituirea, funcţionarea şi modificarea societăţii comerciale. Bucureşti: „OSCAR PRINT‖, 1999, p.47.
171
O descriere scurtă a societăţii în nume colectiv se găseşte şi la art.15 din Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi
196
 În literatura de specialitate, societatea în nume colectiv este definită ca o
societate constituită prin asocierea, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai
multe persoane, care pun în comun mai multe bunuri, pentru a desfăşura o
activitate comercială, în scopul împărţirii beneficiilor rezultate şi în care asociaţii
răspund nelimitat şi solidar pentru obligaţiile societăţii172.
Particularităţile. Analizînd cu atenţie definiţia societăţii în nume colectiv,
desprindem următoarele trăsăturile caracteristice ale acesteia:
 Asocierea se bazează pe deplina încredere a membrilor asociaţi. Cel
mai frecvent, la o asemenea formă recurg rudele şi prietenii apropiaţi, fiindcă se
cunosc foarte bine între ei.
 Numărul asociaţilor nu poate fi mai mic decît 2 şi nici mai mare
decît 20 de persoane.
 Capitalul social este divizat în cote-părţi, exprimate în bani.
 Asociaţii răspund în mod nelimitat („din propriul buzunar‖) şi
solidar („împreună‖) pentru datoriile întreprinderii.
 Conducerea întreprinderii este realizată de către asociaţi (unul sau
mai mulţi); ca excepţie, se permite de a angaja o persoană din afară, ca să
realizeze conducerea.
Avantajele alegerii formei de organizare societate în nume colectiv constau
în: - formalităţile puţine pentru constituirea societăţii; - cheltuielile reduse pentru
înregistrare; - lipsa unei prevederi legale privind mărimea minimă a capitalului
social173.
În acelaşi timp, forma dată nu este recomandată începătorilor, deoarece,
neavînd prea multă experienţă în gestionarea afacerilor, aceştea riscă să piardă
totul şi să plătească „din buzunarul personal‖ pentru datoriile societăţii.
Actualmente, conform informaţiei preluate de la Camera Înregistrării de
Stat a Republica Moldova, numărul societăţilor în nume colectiv este de cîteva

nr.845/1992. Însă la o examinare atentă, putem vedea că prevederile acestei legi vin în contradicţie cu normele din Codul
civil. Aceasta reprezintă unul din motivele pentru care legea dată nu se mai aplică în practică, chiar dacă oficial ea încă nu a
fost abrogată. Pur şi simplu, se acordă prioritate Codului civil fiindcă codul este mai nou şi mai modern (adoptat în anul
2002) comparativ cu legea sus-menţionată (adoptată tocmai în anul 1992).
172
Cărpenaru Stanciu D. Drept comercial român. Bucureşti: „All Beck‖, 2000, p.269.
173
Bugaian Larisa, Catanoi Valentina, Cotelnic Ala şi al. Antreprenoriat: iniţierea afacerii. Chişinău: „Elena-V.I.‖ SRL,
2010, p.83.
197
sute174.
1.2. Constituirea societăţii în nume colectiv
Societatea în nume colectiv se constituie potrivit regulilor generale stabilite
de Codul civil al Republica Moldova referitoare la constituirea societăţilor
comerciale.
Ţinînd cont de faptul că regulile generale de constituire a societăţilor
comerciale au fost expuse deja, ne vom axa asupra unor particularităţi aparte de
constituire a societăţilor în nume colectiv.
Actul de constituire al societăţii în nume colectiv se încheie în formă
autentică şi pe lîngă clauzele prevăzute la art.108 din Codul civil, trebuie să mai
cuprindă:
a) cuantumul şi conţinutul capitalului social al societăţii şi modul depunerii
aporturilor;
b) mărimea şi modalitatea de modificare a participaţiunilor fiecărui participant la
capitalul social;
c) răspunderea membrilor pentru încălcarea obligaţiilor de depunere a
aporturilor;
d) procedura de adoptare a hotărîrilor de către asociaţi;
e) procedura de admitere a noilor asociaţi;
f) temeiurile şi procedura de retragere şi excludere a asociatului din societate.
Asociaţii. Numărul asociaţilor nu poate fi mai mic de 2 şi nici mai mare de
20 de persoane fizice sau juridice. O persoană fizică sau juridică poate fi asociat
numai al unei societăţi în nume colectiv (art.121 alin.(2) Cod civil).
Codul civil nu conţine nici o prevedere referitor la faptul dacă o societate în
nume colectiv poate fi sau nu fondator al unei alte societăţi în nume colectiv sau
comanditat într-o societate în comandită.
Pornind de la răspunderea pe care o poartă asociaţii societăţii în nume
colectiv şi comanditaţii societăţii în comandită, considerăm că societatea în

174
De fapt, numărul exact al societăţilor în nume colectiv nu este specificat, această formă de organizare juridică fiind
inclusă la rubrica „altele‖, din care fac parte în total 3.204 de întreprinderi (2%) - filiale, reprezentanţe, societăţi în
comandită, întreprinderi de arendă, întreprinderi intergospodăreşti, colhozuri, asociaţii de gospodării ţărăneşti şi alte
întreprinderi (a se vedea site-ul oficial al Camerei Înregistrării de Stat, http://cis.gov.md/content/6 (vizitat 04.02.2012)).
198
nume colectiv, ca subiect de drept, nu are aceste prerogative175.
Denumirea de firmă. Denumirea societăţii în nume colectiv trebuie să
includă sintagma în limba de stat „societate în nume colectiv‖ sau abrevierea
„S.N.C.‖, şi numele asociaţilor. De exemplu, Societatea în Nume Colectiv
„Botnari şi Cojocaru” sau prescurtat, S.N.C. „Botnari şi Cojocaru”.
La fel, este posibil ca în denumirea societăţii în nume colectiv să fie inclus
numele unuia dintre asociaţi alături de abrevierea „şi Co‖. De exemplu,
Societatea în Nume Colectiv „Botnari şi compania” ori pe scurt, S.N.C.
„Botnari şi Co”.
Capitalul social. Legea nu stabileşte un plafon minim al capitalului social,
ceea ce înseamnă că mărimea acestuia poate fi diferit. Totuşi, actul constitutiv
trebuie să prevadă mărimea şi modalitatea de modificare a contribuţiei fiecărui
participant la capitalul social, precum şi răspunderea membrilor pentru
încălcarea obligaţiilor de depunere a aporturilor.
Înregistrarea. Pentru ca să poată exista, orice persoană juridică trebuie să
fie înregistrată conform legii la Camera Înregistrării de Stat176. De la data
înregistrării, societatea în nume colectiv primeşte personalitate juridică, fapt ce îi
permite să fie subiect de drept, respectiv să încheie în nume propriu contracte, să
dispună de drepturi, să-şi asume obligaţii, să poarte răspundere pentru aceste
obligaţii etc.
1.3. Funcţionarea societăţii în nume colectiv
Conducerea societăţii şi modul de luare a hotărîrilor. Avînd în vedere
numărul mic de asociaţi pe care îi poate avea societatea în nume colectiv,
hotărîrile acesteia sînt luate împreună de către asociaţi (art.123 Cod civil).
Fiecare membru al societăţii în nume colectiv are un singur vot numai dacă
actul de constituire nu prevede o altă situaţie. Astfel, asociaţii vor putea să
prevadă în contractul de constituire un alt mod de atribuire a voturilor, spre
exemplu, proporţional cotei de participare a fiecărui asociat.
Administratorii. În cazul în care actul constitutiv nu arată cine sînt
175
Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Chişinău: „Bons Offices‖ SRL, 2007, p.95.
176
Procedura de înregistrare a tuturor persoanelor juridice este stabilită prin Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor
juridice şi a întreprinzătorilor individuali nr.220/2007, publicată în Monitorul Oficial al R.Moldova nr.184-187 din
30.11.2007.
199
administratorii societăţii în nume colectiv sau nu prevede nimic cu privire la
modul de administrare al societăţii, se presupune că fiecare asociat are dreptul de
a acţiona în numele acesteia din partea celorlalţi asociaţi, avînd dreptul de a
încheia toate operaţiunile necesare exercitării activităţii societăţii177.
Cel mai frecvent, în practică asociaţii de la societăţile în nume colectiv
preferă să încredinţeze administrarea societăţii unuia sau mai multora dintre
asociaţi ori chiar unor persoane din afară.
În cazul în care calitatea de administrator a fost delegată unor asociaţi,
ceilalţi pot activa în numele societăţii numai în bază de procură. Numele
administratorilor trebuie să fie indicat în actul de constituire şi în registrul de stat
al întreprinderilor178.
Pentru munca ce o efectuează în folosul societăţii în nume colectiv,
administratorii sînt remuneraţi.
Drepturile şi obligaţiile asociaţilor. Drepturile asociaţilor:
a) dreptul de a participa la adunarea asociaţilor şi de a lua deciziile necesare
(art.123 Cod civil);
b) dreptul de administrare şi reprezentare;
c) dreptul la beneficii. Asociaţii au dreptul să participe la împărţirea
beneficiilor realizate de societate. Veniturile se repartizează între membrii
societăţii în mod proporţional aportului pe care-l deţin în capitalul social;
d) dreptul de a primi valoarea aporturile în caz de dizolvare şi lichidarea a
societăţii (art.131 Cod civil).
Obligaţiile. Obligaţiile asociatului societăţii în nume colectiv sînt
următoarele:
Obligaţia de a transmite aportul. Asociatul este obligat să contribuie cu
aporturi în bani sau în natură la constituirea societăţii. Pînă la înregistrarea ei de
stat, asociatul trebuie să predea în numerar cel puţin 40% din aport, iar restul, în
decursul a 6 luni de la data înregistrării.
În capitalul social al societăţii în nume colectiv pot fi transmise orice bunuri

177
Mămăligă Sergiu. Comentariu la Codul civil al Republicii Moldova (coord. Buruiană Mihai şi al.). Volumul I. Chişinău:
Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală‖, 2006, p.236.
178
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Ediţia a III-a. Chişinău: Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală‖, 2011, p.311.
200
care fac parte din circuitul civil - bunuri mobile, bunuri imobile, bani, creanţe
ş.a.
Obligaţia de a participa personal la activitatea societăţii. Această obligaţie
reiese din art.125 alin.(1) din Codul civil, potrivit căruia asociatul este obligat să
reprezinte societatea dacă, prin actul de constituire, nu este absolvit de această
obligaţie.
Obligaţia de a nu deveni în acelaşi timp asociat al unei alte societăţi în
nume colectiv. Aceasta reiese din art.121 alin.(2) Cod civil, în conformitate cu
care o persoană fizică sau juridică poate fi asociat numai într-o singură societate
în nume colectiv.
Verificarea respectării acestei obligaţii este pusă pe seama Camerei
Înregistrării de Stat a Republicii Moldova.
Răspunderea asociatului. Dacă societatea în nume colectiv ajunge în
incapacitate de plată, mai întîi se va răspunde cu banii şi bunurile din patrimoniul
întreprinderii, iar dacă aceste mijloace nu ajung, asociaţii vor răspunde în mod
nelimitat („din propriul buzunar‖) şi solidar („împreună‖) pentru a acoperi
datoriile societăţii.
Aşadar, asociaţii societăţii în nume colectiv poartă răspundere nelimitată
pentru obligaţiile societăţii. Obligaţia dată este valabilă indiferent de faptul dacă
asociatul a participat de la început la fondarea societăţii în nume colectiv ori s-a
alăturat mai tîrziu.
Asociatul care, fără consimţămîntul scris al celorlalţi asociaţi, întrebuinţează
capitalul, bunurile sau creditul societăţii în folosul său ori în acela al unei alte
persoane, este obligat să restituie societăţii beneficiile ce au rezultat şi să
plătească despăgubiri pentru daunele cauzate. În plus, asociatul, în acest caz,
poate fi exclus din societate179.
Membrul care a ieşit din societatea în nume colectiv poartă răspundere,
pentru obligaţiile apărute pînă la ieşirea lui din societatea, în egală măsură cu
membrii rămaşi, în termen de doi ani din ziua aprobării dării de seamă despre
activitatea societăţii pentru anul în care a ieşit din societate (art.128 alin.(3) Cod

179
Cârcei Elena, op.cit., p.191.
201
civil).
1.4. Încetarea activităţii societăţii în nume colectiv
Societatea în nume colectiv îşi încetează activitatea prin reorganizare sau
dizolvare.
Reorganizarea. În situaţia reorganizării societăţii în nume colectiv,
schimbările în interiorul acesteia nu se petrec deodată. Asociaţii rămîn obligaţi să
răspundă pentru datoriile societăţii în nume colectiv, datorii pe care aceasta le-a
acumulat pînă a se reorganiza.
Astfel, potrivit Codului civil al Republica Moldova, în cazul reorganizării
societăţii în nume colectiv în societate pe acţiuni, în societate cu răspundere
limitată sau în cooperativă, asociaţii continuă, în termen de trei ani, să răspundă
solidar şi nelimitat pentru obligaţiile născute pînă la reorganizare (art.135
alin.(1)).
Mai mult decît atît, asociatul nu va fi eliberat de răspundere nici în cazul în
care, pînă la expirarea termenului de trei ani, va încerca să înstrăineze cuiva
partea sa din capitalul social.
Aceste rigori au fost introduse în scopul de a proteja interesele creditorilor.
Or, aceşti creditori au intrat în anumite legături comerciale cu societatea în nume
colectiv fiindcă vedeau o siguranţă în faptul că asociaţii purtau răspundere
nelimitată pentru datoriile întreprinderii. Iar acum, cînd întreprinderea nu mai
exista, creditorii ar risca să nu-şi poată întoarce banii sau bunurile acordate
societăţii în chirie sau cu împrumut.
Dizolvarea. După exemplul altor persoane juridice, societatea în nume
colectiv se dizolvă dacă este prezent cel puţin unul dintre următoarele temeiuri:
a) a expirat termenul pentru care a fost fondată; b) şi-a atins scopul pentru care a
fost constituită sau dimpotrivă, nu a reuşit să-l atingă; c) hotărîrea de dizolvare a
fost luată de către organul ei de conducere; d) a existat o hotărîre de dizolvare
emisă de instanţa de judecată; e) în caz de insolvabilitate; f) faptul că nu mai are
nici un participant (art.86 alin.(1) Cod civil).
Alături de aceste temeiuri de dizolvare, societatea în nume colectiv se
dizolvă şi dacă în ea rămîne un singur membru. Acest ultim membru rămas are
202
dreptul ca în termen de şase luni să reorganizeze societatea. Dacă în termenul
respectiv nu o va face, societatea în nume colectiv urmează a fi dizolvată.
Dizolvarea este urmată de procedura de lichidare.

§2. Societatea în comandită

2.1. Definirea şi particularităţile societăţii în comandită
Istoricul. Societatea în comandită îşi are geneza din Evul Mediu. Ea a fost
inventată pentru a ocoli rigorile dreptului religios şi a regulamentelor militare
care interziceau persoanelor bogate (clerici, nobili, militari) de a acorda
împrumuturi cu dobîndă.
Marii deţinători de capitaluri ai acelor vremuri aveau totodată un statut
social care nu le permitea să se ocupe cu comerţul. Astfel fiind, trebuia găsit un
artificiu juridic care, pe de o parte, să servească la ocolirea interdicţiei privind
acordarea de împrumuturi cu dobîndă, iar pe de altă parte, să permită preoţilor,
nobililor şi militarilor să se implice în afaceri.
Un asemenea artificiu a fost găsit prin reglementarea societăţii în
comandită. Mecanismul era următorul: deţinătorii de capitaluri încredinţau în
baza unui contract (denumit commenda180) anumite sume de bani unor negustori
profesionişti sau unor căpitani de corăbii pentru ca aceştia să le folosească în
afaceri, urmînd ca beneficiile obţinute să fie împărţite între ei. Pe această cale,
deţinătorii de capital investeau banii şi riscau doar în limita sumelor
încredinţate181.
Cei care încredinţau sume de bani altora spre utilizare în afaceri comerciale
au fost denumiţi comanditari, iar cei care, primind aceste sume, se angajau să le
folosească pentru derularea unor afaceri comerciale au fost numiţi comanditaţi.
În prezent, societatea în comandită este reglementată, sub diferite denumiri,
de majoritatea legislaţiilor europene, cu excepţia cîtorva ţări - Marea Britanie,
Norvegia, Suedia, Grecia şi Liechtenstein.
În legislaţia Republicii Moldova societatea în comandită este reglementată

180
Cuvântul provine de la lat. accomendare, ce înseamnă a se încredinţa cuiva.
181
Mămăligă Sergiu, op.cit., p.258.
203
de Codul civil, la art.136-144182. Această formă de organizare juridică se
întîlneşte rar în practică, investitorii preferînd societatea cu răspundere limitată,
cu care este mult mai uşor de lucrat.
Definiţia. Definiţia legală a societăţii în comandită o găsim în Codul civil,
şi anume: societatea în comandită este societatea comercială în care, de rînd cu
membrii care practică în numele societăţii activitatea de întreprinzător şi poartă
răspundere solidară nelimitată pentru obligaţiile acesteia (comanditaţi), există
unul sau mai mulţi membri-finanţatori (comanditari) care nu participă la
activitatea de întreprinzător a societăţii şi suportă în limita aportului depus riscul
pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii (art.136 alin.1).
În literatura de specialitate sînt redate mai multe definiţii ale societăţii în
comandită. Mai reuşită o considerăm pe cea expusă de către profesorul Stanciu
Cărpenaru, potrivit căruia societatea în comandită se prezintă drept o societate
formată prin asociere, pe baza deplinei încrederi, a două sau mai multor
persoane, care pun în comun mai multe bunuri pentru a desfăşura o activitate
comercială, în scopul împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile
sociale, după caz, nelimitat şi solidar (asociaţii comanditaţi) sau în limita
aportului lor (asociaţii comanditari)183.
Societatea în comandită oferă posibilitatea celor care au idei, sînt buni
profesionişti în diferite domenii, dar nu au capital, să se asocieze cu persoane
care dispun de capital, dar nu au idei sau posibilităţi de realizare184.
În mare parte, societatea în comandită se aseamănă cu societatea în nume
colectiv. Singura deosebire constă în faptul că asociaţii în cadrul societăţii în
comandită sînt de două feluri, comanditaţi şi comanditari.
Esenţa societăţii constă în faptul că comanditaţii gestionează banii şi
bunurile transmise societăţii de către comanditari, iar beneficiul se repartizează
între comanditaţi şi comanditari conform actului de constituire185.
Avantajele şi dezavantaje. Avantajele pe care le aduce societatea în

182
Un articol consacrat societăţii în comandită este prevăzut şi în Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, dar, aşa
cum s-a menţionat deja, legea respectivă aproape că nu-şi mai are aplicare din motiv că a fost abrogată în mod tacit de
prevederile Codului civil.
183
Cărpenaru Stanciu D., op.cit., p.283.
184
Mărgineanu Gabriel, Mărgineanu Lilia. Dreptul afacerilor. Chişinău: „Elena - V.I.‖, 2004, p.99.
185
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op.cit., p.318.
204
comandită sînt puţine. Pe de o parte, asociaţii comanditari, care dispun de
mijloace financiare, au posibilitatea să le investească, încasînd beneficii fără a se
implica în activitatea societăţii şi fără a risca o răspundere nelimitată, iar pe de
altă parte, asociaţii comanditaţi, care nu au suficient capital dar au iniţiativă, au
ocazia să atragă capital în condiţii mult mai avantajoase decît cele ale unui
împrumut şi să desfăşoare o activitate comercială în scopul obţinerii unor
beneficii186.
Din nefericire, societatea în comandită este aspru criticată în doctrină,
apreciindu-se că ea a devenit total desuetă („învechită‖), iar în practică ea nu se
mai bucură de interes din partea oamenilor de afacere187. Pînă acum nu este clar,
de ce comanditaţii ar trebui să răspundă cu întreaga avere pe care o au, odată ce
ei nu au depus în capitalul social nimic, în afară de munca pe care o desfăşoară
de zi cu zi?
Particularităţile. Din definiţia acordată societăţii în comandită, se deduc
următoarele particularităţi ale acestei forme de organizare juridică:
 Se bazează pe asocierea între două categorii de persoane, unii se
numesc comanditaţi, alţii - comanditari.
 Răspunderea comanditaţilor şi comanditarilor pentru datoriile
societăţii este diferită: comanditaţii răspund nelimitat şi solidar, iar comanditarii
răspund doar în limita aportului depus la momentul fondării societăţii în
comandită.
 Asocierea are la bază încrederea deplină unii în ceilalţi. Din acest
considerent, despre societatea în comandită şi societatea în nume colectiv se mai
spune că sînt societăţi intuitu personae.

2.2. Constituirea societăţii în comandită

Actul de constituire. Societatea în comandită se înregistrează la Camera
Înregistrării de Stat. Documentul principal în temeiul căruia este acceptată
înregistrarea se numeşte act de constituire.
Actul de constituire trebuie să cuprindă: numele, locul, data naşterii,

186
Mămăligă Sergiu, op.cit., p.260.
187
Mămăligă Sergiu, op.cit., p.258.
205
domiciliul, cetăţenia şi datele din buletinul de identitate al comanditaţilor şi
comanditarilor persoane fizice, iar dacă aceştia sînt persoane juridice, în actul de
constituire se indică denumirea, sediul, naţionalitatea şi numărul de înregistrare.
De asemenea, în actul de constituire a societăţii în comandită se indică
denumirea acesteia; obiectul de activitate; sediul; organele de conducere; aportul
depus de către comanditaţi, modul şi termenul de vărsare; răspunderea
comanditaţilor pentru încălcarea termenului de vărsare a aportului; dacă în
capitalul social au fost depuse bunuri, se indică valoare bănească a acestora şi
felul cum a fost făcută evaluarea; procedura de admitere a noilor comanditaţi şi
comanditari, dar şi procedura de excludere în caz de nerespectare a
angajamentelor asumate prin actul de constituire (art.108 şi art.137 din Codul
civil).
Asociaţii: comanditaţii şi comanditarii. Legea prevede că societatea în
comandită trebuie să aibă cel puţin doi fondatori, un comanditat şi un
comanditar.
Dacă se ajunge la situaţia în care societatea nu mai are nici un comanditat
ori nici un comanditar, ea are la dispoziţie 6 luni pentru a găsi o persoană în loc,
în caz contrar, societatea va trebui dizolvată.
În calitate de comanditaţi şi comanditari pot fi atît persoanele fizice, cît şi
cele juridice.
Comanditaţi sînt persoanele care desfăşoară în numele societăţii activitatea
de întreprinzător, administrează şi reprezintă societatea şi care, în cazul apariţiei
unor datorii, răspund nelimitat şi subsidiar pentru datoriile societăţii.
Numărul de comanditaţi ai societăţii în comandită nu poate fi mai mic de 1
(unul) şi, respectiv, nu poate fi mai mare decît 20 (douăzeci)188. În acest sens,
comanditaţii se aseamănă foarte mult cu asociaţii din cadrul societăţii în nume
colectiv.
Am putea face o paralelă între comanditaţii societăţii în comandită şi
asociaţii societăţii în nume colectiv. Ambii au acelaşi statut juridic - răspund
188
Codul civil nu stabileşte expres numărul maxim de comanditaţi. Dar, reieşind din art.136 alin.(4), că dispoziţiile cu privire
la societatea în nume colectiv sînt aplicabile societăţii în comandită în măsura în care codul nu conţine norme exprese cu
privire la societatea în comandită, ajungem la concluzia că societatea în comandită poate avea cel mult 20 (douăzeci) de
comanditaţi. Cu referire la comanditari, numărul maxim al acestora poate fi nelimitat.
206
nelimitat („din banii personali‖) pentru datoriile societăţii, iar dacă sînt mai
mulţi, atunci răspund în mod solidar („împreună‖).
O persoană poate fi comanditat doar într-o singură societatea în comandită.
Mai mult decît atît, comanditatul nu poate fi în acelaşi timp asociat al unei
societăţii în nume colectiv şi viceversa, asociatul societăţii în nume colectiv nu
are dreptul să fie comanditat în cadrul societăţii în comandită.
Comanditari sînt persoanele care finanţează societatea în comandită. Ei nu
participă la desfăşurarea activităţii de întreprinzător. În cazul în care societatea în
comandită are multe datorii, comanditarii vor răspunde numai în limita
participaţiunii la capitalul social.
Statutul juridic al comanditarului este asemănător cu cel al asociatului din
cadrul societăţii cu răspundere limitată189. Ambii suportă riscurile doar în
mărimea aportului pe care l-au depus în capitalul social.
Denumirea de firmă. Ca şi în cazul societăţii în nume colectiv, denumirea
societăţii în comandită trebuie să includă sintagma în limba de stat „Societate în
Comandită‖ sau abrevierea „S.C.‖. Alături trebuie să fie prezent numele de
familie al unui dintre asociaţi. De exemplu, Societatea în Comandită
„Munteanu” (pe scurt, S.C. „Munteanu”).
Dacă asociaţi sînt mai mulţi, se folosesc cuvintele - „şi compania‖ sau „şi
Co‖. De exemplu, Societatea în Comandită „Munteanu şi compania” (mai pe
scurt, S.C. „Munteanu şi Co”).
Capitalul social. Pentru societatea în comandită nu este stabilită o mărime a
capitalului social, astfel încît acesta poate fi oricît de mic, dar şi foarte mare.
Capitalul social se formează din aporturile făcute de către comanditari.
Aceste aporturi pot fi depuse în bani sau în bunuri (autovehicule, mobilă,
computere etc.).
În schimb comanditaţii nu depun nimic în capitalul social. Ei contribuie la
funcţionarea societăţii în comandită prin munca (fizică şi intelectuală), serviciile
şi cunoştinele pe care le au, dar acestea, aşa cum se ştie, nu pot fi depuse ca
aport la capitalul social.

189
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op.cit., p.316.
207
 Pînă în momentul înregistrării societăţii, comanditarul este obligat să verse
cel puţin 60% din aportul subscris (la care s-a obligat), urmînd ca diferenţa să fie
vărsată nu mai tîrziu de 6 luni de la data înregistrării (art.112 alin.(3) Cod civil).
2.3. Funcţionarea societăţii în comandită
Conducerea. Societatea în comandită este condusă de către comanditaţi.
Fiecare dintre ei poată să reprezinte societatea şi să semneze documentele
necesare pentru activitatea de zi cu zi, fără a avea nevoie de procură. Pentru a
demonstra că sînt comanditaţi, vor trebui să prezinte extrasul eliberat de Camera
Înregistrării de Stat în care este scris numele şi prenumele fiecăruia dintre ei.
În ce priveşte comanditarii, aceştea nu au dreptul să participe la conducerea
şi administrarea societăţii în comandită. Dacă totuşi doresc să reprezinte
interesele societăţii, o pot face, dar numai în bază de procură, la fel cum
procedează şi angajaţii de rînd ai întreprinderii.
Drepturile şi obligaţiile. În general, comanditaţii au drepturi şi obligaţii
asemănătoare cu cele ale asociaţilor în cadrul societăţii în nume colectiv. De
cealaltă parte, drepturile şi obligaţiile comanditarilor se aseamănă foarte mult cu
drepturile şi obligaţiile asociaţilor unei societăţi cu răspundere limitată.
Drepturile comanditaţilor. a) Principalul drept al comanditaţilor este de a
conduce societatea şi de a lua parte la activitatea ei (art.138 Cod civil). Ca şi în
alte societăţi comerciale, asociaţii participă la conducerea societăţii în comandită
prin intermediul adunării generale, avînd dreptul la un singur vot.
b) Dreptul la o parte din beneficiu. Aportul asociatului comanditat constînd
în muncă şi servicii, care nu se iau în considerare la formarea şi majorarea
capitalului social, asociatul trebuie să obţină o plată pentru efortul fizic şi
intelectual depus pentru societate. Această plată se face prin atribuirea unei părţi
din beneficiul obţinut de societate190.
Proporţia din beneficiu care urmează a fi repartizată comanditaţilor trebuie
prevăzută expres în actul de constituire.
Obligaţiile comanditaţilor. a) Principala obligaţie a comanditaţilor este de a
vărsa în capitalul social aportul promis. Dacă aportul se face în bani, aceştea se

190
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op.cit., p.318.
208
depun la o bancă comercială, pe un cont special, iar certificatul eliberat de bancă
se prezintă la Camera Înregistrării de Stat pentru a efectua menţiunea în registrul
persoanelor juridice.
Aportul poate fi depus şi în bunuri. În acest caz, un evaluator independent
va stabili care este valoarea bănească a bunurilor şi suma respectivă va fi
reflectată în capitalul social, cu menţiunea între paranteze, de exemplu: „aport în
mărime totală de 275.000 lei (bun mobil - autovehicul)‖.
b) Obligaţia de participare la pierderile societăţii. Pierderile societăţii în
comandită se repartizează între membrii ei proporţional participaţiunilor la
capitalul social, dacă actul de constituire sau acordul părţilor nu prevede altfel 191.
Dacă comanditaţii sînt mai mulţi la număr, aceştea pot să repartizeze între ei
funcţiile.
Drepturile comanditarilor. Comanditarii au următoarele drepturi:
a) Să participe la împărţirea beneficiilor. Comanditarul are dreptul să
primească partea ce i se cuvinte din veniturile societăţii proporţional
participaţiunii sale la capitalul social. Modalitatea de încasare a profitului se va
stabili la concret în actul de constituire.
c) Să supravegheze şi să controleze cum îşi desfăşoară activitatea societatea
în comandită; să ia cunoştinţă de dările de seamă, de bilanţurile anuale şi să le
verifice cu datele din registre şi din alte documente justificative.
d) Să se retragă din societate la sfîrşitul anului financiar şi să primească o
parte din activele ei proporţional participaţiunii sale la capitalul social (art.139
alin.(1) lit.c) Cod civil).
Obligaţiile comanditarilor. a) Principala obligaţie a comanditarului este de
a depune în capitalul social aportul la care s-a obligat. Depunerea aportului se
confirmă printr-un certificat eliberat de societate.
b) Comanditarul mai are obligaţia de a nu se implica în administrarea
societăţii. În acest sens, el nu va putea reprezenta societatea decît în bază de
procură specială dată de către comanditaţii administratori pentru o operaţiune

191
Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie, op.cit., p.103.
209
determinată192.
În afară de drepturile şi obligaţiile menţionate mai sus, actul constitutiv al
societăţii în comandită poate prevedea mai multe drepturi şi obligaţii pentru
comanditaţi şi comanditari.
Răspunderea. Comanditaţii răspund pentru obligaţiile societăţii cu averea
personală pe care o deţin. În schimb comanditarii răspund în limita contribuţiei
pe care au depus-o în capitalul social.
Deseori în doctrină se face referire la faptul că comanditaţii sînt nişte
administratori, care nu ar trebui să răspundă nelimitat şi solidar pentru obligaţiile
societăţii193. Or, în dreptul modern accentul este pus pe mărimea capitalului. De
aceia, mai potrivit ar fi fost ca comanditarii să răspundă pentru datoriile
societăţii, dar nu comanditaţii.
Iată de ce numeroase state au eliminat din legislaţia lor acest gen de
societate, care era actuală în Evul Mediu, dar a devenit anacronică în prezent.
2.4. Dizolvarea şi reorganizarea societăţii în comandită
Societatea în comandită se dizolvă ca şi orice altă persoană juridică, în
temeiul art.86 şi 87 din Codul civil. Dar spre deosebire de alte persoane juridice,
societatea în comandită se dizolvă dacă nu mai are nici un comanditat sau nici un
comanditar (art.143).
Dizolvarea nu se face imediat. Mai întîi se acordă un termen de 6 luni în
care societatea în comandită trebuie să suplinească asociatul care lipseşte. Dacă
nu o va face, societatea va trebui dizolvată.
Dizolvarea este urmată de procedura de lichidare. Lichidarea se face
conform regulilor generale. Din averea rămasă după stingerea datoriilor, se
restituie cotele-părţi ale comanditarilor, iar restul se împarte între asociaţi, aşa
cum s-a convenit în actul de constituire194.
Pentru a scăpa de dizolvare, o soluţie ar fi reorganizarea. Societatea în
comandită poate fi reorganizată în societate pe acţiuni, în societate cu răspundere
limitată sau în cooperativă. În cazul reorganizării, comanditaţii continuă, în

192
Mămăligă Sergiu, op.cit., p.267-268.
193
Mămăligă Sergiu, op.cit., p.258.
194
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op.cit., p.323.
210
termen de 3 ani, să răspundă solidar şi nelimitat pentru obligaţiile apărute pînă la
reorganizare.

CAPITOLUL 16. SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ

§1. Noţiunea de societate cu răspundere limitată

Definiţie, caracterele juridice. O societate cu răspundere limitată
(abreviata ca curent S.R.L. ori SRL) este o formă legală de companie, o anumită
persoană juridică, care are o răspundere limitată în faţa legii şi faţă de
proprietarii acesteia. Este o formă hibridă de business avînd caracteristici atît ale
unui parteneriat, cît şi ale unei corporaţii, fiind mai flexibilă decît alte forme ale
societăţii comerciale şi mai adecvată pentru un proprietar unic sau pentru un
195
număr mic de membri . Una dintre cele mai răspîndite societăţi comerciale
este societatea cu răspundere limitată. În Registrul de Stat al întreprinderilor, la
1 aprilie 2011, erau înregistrate 74 329 de societăţi cu răspundere limitată.
Un prim act normativ care reglementa statutul acestui tip de societate
comercială a fost pus în vigoare în Germania la 21 martie 1892, cînd
Reichstagul, la insistenţa deputatului Oheliheizer, a adoptat Legea cu privire la
societăţile cu răspundere limitata, fiind preluată în 1925 în Franţa, iar în
Republica Moldova şi-a găsit consacrarea pentru prima data prin Hotărîrea
Guvernului Republicii Moldova nr.500/1991, care a fost înlocuită parţial prin
dispoziţiile Codului civil din 2002 la art.106-116, cuprinzînd dispoziţii comune
cu privire la societăţile comerciale, şi la art.125-155, cuprinzînd dispoziţii
speciale cu privire la SRL, iar apoi integral prin Legea nr.135/2007 cu privire la

195
Angheni S., Volonciu M., Stoica C. Drept comercial.- Bucureşti, 2000, p.104
211
societăţile cu răspundere limitată196.
Doctrina juridică romînă defineşte societatea cu răspundere limitată ca o
societate constituită pe baza deplinei încrederi, de două sau mai multe persoane,
care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o activitate comercială, în
vederea împărţirii beneficiilor, şi care răspund pentru obligaţiile sociale în limita
aporturilor lor197.
Conform art.145 din Codul Civil al Republicii Moldova, societatea cu
răspundere limitată este societatea comercială al cărei capital social este divizat
în părţi sociale, conform actului de constituire şi ale cărei obligaţii sînt garantate
cu patrimoniul societăţii.
Reieşind din definiţie, putem evidenţia următoarele caractere ale SRL:
1. Asocierea se bazează pe încrederea asociaţilor, societatea are un
caracter intutio personae, ca şi societăţile de persoane;
2. Capitalul social nu poate fi mai mic de 5400 lei şi este divizat în
anumite fracţiuni, părţi sociale; partea socială nu este titlu de valoare şi este
transmisibil;
3. Asociaţii răspund pentru obligaţiile sociale în limita aportului lui;
4. Numărul asociaţilor poate fi între 2 şi 50 asociaţi; cu excepţie poate fi
constituită şi de o singură persoană;
5. Societatea dispune de o structură stabilă.
Constituirea SRL. Fondatorii, actul de constituire, înregistrarea SRL.
Societatea cu răspundere limitată se constituie printr-un singur document, numit
în Codul civil act de constituire, adică acel contract de constituire şi în cazul
constituirii de către un singur fondator numit statut. Conform Legii cu privire la
societatea cu răspundere limitata , nr.135/2007( art.12), actul de constituire se
semnează de toţi fondatorii şi se autentifică notarial. Semnarea actului de
constituire de către reprezentanţii fondatorilor se admite numai în baza procurii
autentificate notarial.
Actul de constituire se întocmeşte în limba de stat. Actul de constituire a
societăţii cu răspundere limitată trebuie să conţină următoarele clauze:
196
Roşca N., Băieşu S., Dreptul afacerilor. Vol.2,-Chişinău, 2006.p.36
197
Carpenaru, Stanciu D., Drept comercial român, ALL BACK, Bucureşti,2001, p.336
212
 numele, locul şi data naşterii, adresele asociaţilor;
 firma şi adresa societăţii;
 obiectul de activitate;
 participaţiunile asociaţilor, modul şi termenul lor de vărsare;
 valoarea bunurilor constituite ca participaţiune în natură şi modul de
evaluare , dacă au fost asemenea aporturi;
 sediul;
 structura, atribuţiile, modul de constituire şi de funcţionare a organelor
societăţii;
 modul de reprezentare;
 filialele şi reprezentanţele societăţii;
 mărimea capitalului social;
 mărimea părţii sociale a fiecărui asociat.
Societatea cu răspundere limitată poate fi constituită atît de persoane
fizice, cît şi persoane juridice cărora legea nu le impune vrio interdicţie, care
trebuie să aibă capacitate de exerciţiu. Numărul asociaţilor este limitat de la
minimum 2 la maximum 50 de persoane; conform prevederilor Codului civil, şi
anume ale art.145, ea poate fi constituită şi de către o singură persoană. Soţii pot
fi asociaţi într-o societate cu răspundere limitată. Ei nu se pot constitui prin
aporturi decît cu bunuri proprii, nu şi cu bunuri comune.
Firma societăţii conform art.3 al Legii nr.135/2007, se compune dintr-o
denumire în limba de stat, care va include , în mod obligatoriu, cuvintele
―societate cu răspundere limitată ―, iar denumirea prescurtată va conţine
abrevierea „SRL.”
Societatea poate utiliza denumirea numai în formula în care este indicată
în actul de constituire în Registrul de Stat al Întreprinderilor şi Organizaţiilor.
Denumirea este stabilită de fondatori în actul de constituire, fiind principalul
atribut faţă de care se exprimă atitudinea şi recunoştinţa terţilor.
Obiectul de activitate al societăţii trebuie să fie licit şi moral, obiect al
societăţii poate fi orice activitate economică.
Înregistrarea de stat a societăţii este importantă în procesul constituirii
213
societăţii comerciale, deoarece odată cu înregistrarea societăţii se dobîndeşte
personalitatea juridică şi devine subiect de drept. Conform Legii nr.135/2007,
societatea se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat, în modul şi în
termenul stabilit de lege. Procedura înregistrării poate fi iniţiată de oricare dintre
fondatori sau de un terţ împuternicit de către fondatori prin procura autentificată.
Organul de înregistrare verifică legalitatea actelor recepţionate pentru
înregistrare şi, în termen de 15 zile, emite decizia de înregistrare sau decizia
privind refuzul de a înregistra întreprinderea sau organizaţia. În caz că organul
de înregistrare refuză să înregistreze societatea, atunci decizia privind refuzul
înregistrării de stat trebuie să conţină motive întemeiate de refuz şi referinţe
obligatorii la actele legislative şi alte acte normative care au fost încălcate în
documentele de constituire sau în alte acte prezentate pentru înregistrare .
Înregistrarea de stat a persoanei juridice nu se admite în cazurile:
a) nedepunerii tuturor documentelor necesare pentru înregistrare;
b) necorespunderii actelor de constituire sau altor documente depuse pentru
înregistrare cerinţelor prevăzute de lege;
c) încălcării procedurii legale de constituire, reorganizare, lichidare,
suspendare sau reluare a activităţii persoanei juridice, de modificare a actelor de
constituire al persoanei juridice;
d) constituirii unei noi persoane de către fondatorul persoanei juridice radiată
din Registrul de stat ca rezultat al aplicării art.1741 din Codul fiscal în decursul
a 3 ani;
e) încălcării, din motive neîntemeiate, a termenului de depunere a
documentelor pentru înregistrarea modificărilor operate în actele de constituire
sau în datele înscrise în Registrul de stat.198
Înregistrarea de stat este o condiţie care oferă societăţii dreptul de a activa,
societatea dobîndeşte capacitate juridică şi personalitate. Este în interesul
fondatorilor să înregistreze societatea cît mai rapid.
Capitalul social. Aporturile la capitalul social. Modul de evaluare a
aporturilor. Modificarea capitalului social. Partea socială. Capitalul de
198
art. 13 al Legii nr. 220-XVI din 19.10.2007 privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a întreprinzătorilor
individuali
214
rezervă. Capitalul social poate fi definit ca expresia valorică a totalităţilor
aporturilor în numerar şi în natură cu care fondatorii societăţii comerciale
contribuie la constituirea patrimoniului ei, spre a asigura mijloace materiale
necesare activităţii, atingerii scopurilor propuse. Conform prevederilor legale, şi
anume art.21 al Legii nr.135/2007, capitalul social al societăţii se constituie din
aporturile asociaţilor şi reprezintă minima activelor, exprimată în lei, pe care
trebuie să le deţină societatea, al cărei capital social nu poate fi mai mic de 5400
lei (300 de salarii minime) şi care urmează a fi vărsat în sumă de cel puţin 40%
pînă la înregistrarea societăţii, iar restul în termen de jumătate de an după
înregistrarea acesteia sau cum prevede actul de constituire.
Capitalul de rezervă. Conform prevederilor legale, societatea este
obligată să-şi formeze un capital de rezervă de cel puţin 10% din cuantumul
capitalului social. Capitalul de rezervă al SRL poate fi utilizat doar în scopul
acoperirii pierderilor sau la majorarea capitalului ei social, fiind ca o garanţie
suplimentară pentru creditori. Pentru formarea capitalului de rezervă, se alocă nu
mai puţin de 5% din beneficiul anual, pînă se atinge valoarea fixata în actul de
constituire.
Aporturile asociaţilor. Obligaţia principală asumată de către fondatori
prin actul de constituire este aceea de a vărsa aportul la capitalul social.
Capitalul social se constituie din aporturile asociaţilor în numerar (aporturi
monetare, adică, sume de bani) şi aporturi în natură (bunuri corporale,
incorporale). Legea nu permite drept aport la capitalul social prestarea
serviciilor de către asociaţi.
Partea socială al asociaţilor societăţii cu răspundere limitată reprezintă o
fracţiune din capitalul ei social stabilit în funcţie de mărimea aportului la acest
capital. Asociatul deţine o parte socială. Conform Codului civil,( art.149), părţile
sociale pot avea mărimi diferite şi sînt indivizibile, dacă actul de constituire nu
prevede altfel. Mărimea părţii sociale depinde de valoarea aportului vărsat de
asociat la constituirea societăţii şi la majorarea capitalului social. Asociatul
poate dobîndi una sau mai multe părţi sociale de la alţi asociaţi, iar valoarea
propriei părţi se va majora proporţional valorilor părţilor dobîndite; cazul unui
215
singur asociat acesta deţine o parte socială egală cu mărimea capitalului social.
Dreptul asociaţilor asupra părţilor sociale se constată printr-un certificat care se
eliberează la cererea asociaţilor de către administratorul societăţii.
Transmiterea sau înstrăinarea părţilor sociale. În Codul civil, ( art.152)
şi în Legea nr.135/2007( art.25), se utilizează cuvintele înstrăinare şi vînzare a
părţii sociale. Înstrăinării i se potrivesc mau multe acte juridice, inclusiv
donaţia, schimbul, aportul la capitalul social199. Părţile sociale se pot transmite
în mod liber soţului, rudelor şi afinilor, în linie dreaptă, fără limită, şi în linie
colaterală, pînă la gradul doi inclusiv, de asemenea între asociaţi şi societăţi,
dacă în actul de constituire nu este prevăzut altfel. În cazul înstrăinării părţii
sociale terţelor persoane asociaţii au dreptul de preemţiune. Înstrăinarea părţii
sociale se efectuează printr-o ofertă scrisă administratorului care, la rîndul său,
urmează să informeze pe toţi asociaţii în termen de 15 zile de la data
transmiterii. Acceptarea ofertei, se efectuează de asemenea, în formă scrisă şi se
transmite administratorului. În termen de 15 zile de la data primirii ofertei,
asociatul este obligat să indice mărimea fracţiunii din partea socială, pe care
intenţionează s-o dobîndească. În cazul în care există mai mulţi solicitanţi,
fiecare dobîndeşte o fracţiune a părţii sociale în mărimea solicitată. În cazul
dezacordului dintre ei, partea socială va fi distribuită proporţional părţii deţinute
de fiecare asociat. Asociatul nu poate înstrăina partea socială pînă la vărsarea
integrală a aportului subscris, cu excepţia cazului de succesiune. Actul juridic
de înstrăinare a părţii sociale se autentifică notarial.
Modificarea capitalului social în conformitate cu prevederile legale se
face prin majorare sau reducere. Modificarea reprezintă o operaţiune de
schimbare a actului de constituire, deoarece, conform( art.107) alin.(2), art.146
din Codul civil,( art.13) din Legea nr.135/2007, mărimea capitalului social
trebuie să fie indicată în actul de constituire; conform (art.33) din Legea
nr.220/2007, mărimea capitalului social se indică şi în Registrul de Stat.
După cum am menţionat mai sus, capitalul social se poate modifica prin
majorare. În urma majorării activele cresc şi, respectiv, garanţiile creditorilor

199
Comentariu teoretico-practic la Legea nr.135/2007 privind societăţile cu răspundere limitată
216
chirografari se consolidează. Capitalul social poate fi majorat doar în acel caz,
dacă fondatorii au vărsat integral aporturile la care s-au obligat prin actul de
constituire.
Un alt mod de modificare a capitalului social este reducerea lui.
Reducerea reprezintă o operaţiune care prezintă un pericol pentru creditorii
societăţii, de aceea legislaţia stabileşte norme ce obligă informarea personală a
fiecărui creditor şi publicarea unui aviz în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova cu privire la o eventuală reducere a capitalului social. Societatea nu
poate reduce capitalul social sub minimul de 5400 lei stabilit în lege7.
Drepturile şi obligaţiile asociaţilor. Răspunderea asociaţilor. După cum
am menţionat mai sus, numărul de asociaţi nu poate fi mai mare de 50.
Participînd la constituirea societăţii cu răspundere limitată sau prin
dobîndire, ulterior constituirii a unei părţi sociale se dobîndeşte calitatea de
asociat, în momentul autentificării actului de constituire, care se consolidează
prin înregistrarea de stat a societăţii. De asemenea, persoana poate deveni
asociat şi prin succesiune, moştenind partea socială a asociatului decedat, iar în
cazul persoanelor juridice, asociaţii de asemenea pot dobîndi părţi sociale în
urma succesiunii drepturilor şi obligaţiilor persoanei juridice reorganizate.
Principalele drepturi ale asociaţilor sînt următoarele:
- dreptul de vot, oricare asociat poate să intervină în viaţa societăţii, prin
exercitarea dreptului la vot în cadrul adunării generale a asociaţilor. Fiecare
parte sociala dă dreptul la un vot;
- dreptul de a participa la conducerea societăţii în conformitate cu prevederile
legii şi ale actului de constituire, include dreptul de a participa la adunările
generale ordinare şi extraordinare ale societăţii, dreptul de a include chestiuni în
ordinea de zi a adunării şi de a-şi expune opinia asupra acestor chestiuni în
cadrul adunării, dreptul de a desemna şi de a fi desemnat în organul executiv, în
consiliul societăţii şi în organul de supraveghere;
- dreptul de a exercita controlul asupra modului de gestionare a societăţii,
constă în controlul operaţiunilor efectuate de administratorul societăţii sau de
persoanele cărora acesta le-a delegat împuternicirea;
217
- dreptul de a fi informat despre activitatea societăţii, fiecare asociat are dreptul
de a cunoaşte întreaga informaţie despre activitatea societăţii, precum şi de a lua
cunoştinţă de actul constitutiv şi de modificările lui, de procesele-verbale ale
adunării generale, ale consiliului, de a consulta registrele, documentele
contabile, bilanţul contabil şi alte acte;
- dreptul de a participa la repartizarea beneficiului, fiecare asociat are dreptul la
încasarea beneficiului atît în timpul funcţionării societăţii, cît şi în cazul
dizolvării şi lichidării acesteia; repartizarea beneficiului este interesul pe care l-
au urmărit în comun, unindu-şi aporturile. Partea din profitul net care se plăteşte
fiecărui asociat se numeşte dividend. Distincţia dintre dividend şi beneficiu
constă în aceea că beneficiul aparţine societăţii, iar dividendele sînt ale
asociaţilor. Dividendele se acordă numai în măsura în care, la nivelul societăţii,
se obţin venituri reale, constatate prin bilanţul contabil.
Dividendele se atribuie în funcţie de părţile sociale deţinute, fiecare
asociat primind o sumă de bani proporţional cu numărul de titluri pe care le
deţine, adică sub forma unui procent din capitalul social. Chiar şi în cazul
dizolvării şi lichidării societăţii, fiecare asociat primeşte din activul
patrimoniului societăţii ce a aportat la capitalul social după plata tuturor
datoriilor pe care le are societatea faţă de terţele persoane. În actul de constituire
poate fi prevăzută o distribuire inegală a rezultatelor obţinute cu ocazia
lichidării;
- dreptul de a înstrăina şi a dobîndi , în condiţiile legii, partea socială, asociatul
poate înstrăina oricînd, prin act juridic autentificat notarial, partea socială pe
care o deţine sau o fracţiune din ea, daca a vărsat integral aportul la care s-a
obligat prin actul de constituire;
- dreptul de a cere dizolvarea societăţii, fiecare asociat e în drept să ceară
dizolvarea societăţii, adică încetarea acesteia, ca efect - deschiderea procedurii
de lichidare şi, în final, încetarea societăţii ca subiect de drept, radierea din
Registrul de Stat. Dizolvarea poate fi atît voluntară, cît şi forţată, prin hotărîre
judecătorească;
- dreptul de a cere excluderea asociatului, oricare dintre asociaţi, dacă constată
218
că un alt asociat al societăţii a săvîrşit fapte prejudiciabile, are dreptul de a cere
instanţei de judecată excluderea acestuia din societate200.
La rîndul său, asociatul, pe lîngă drepturi, mai are şi obligaţii, acestea
fiind următoarele:
- să verse aportul la capitalul social în mărime, în modul şi în termenele
stabilite în actul de constituire, este obligaţia de bază a asociatului. La data
înregistrării de stat asociatul este obligat să verse în numerar cel puţin 40% din
aportul subscris, dacă în act sau lege nu este prevăzută o proporţie mai mare şi
apoi restul sumei urmează a fi transmis în termen de 6 luni de la data
înregistrării societăţii, iar aporturile naturale urmează a fi transmise de către
asociaţi în termenul prevăzut de actul de constituire.
- să nu divulge informaţia confidenţială a societăţii, asociatului îi este interzis să
divulge informaţia confidenţială despre activitatea societăţii. Divulgarea ei poate
să aducă atingerea intereselor societăţii. La informaţie confidenţială poate fi
atribuită informaţia ce ţine de producţie, tehnologie, activitatea financiară şi de
altă activitate a agentului economic. De a păstră secretul comercial este în
interesul asociaţilor. Administratorul urmează să decidă, în conformitate cu
prevederile Legii cu privire la secretul comercial, nr.171/1994 ce informaţii
sînt confidenţiale şi să le aducă la cunoştinţă asociaţilor contra semnătură;
- să comunice societăţii imediat despre schimbarea domiciliului sau a sediului, a
numelui sau a denumirii, altă informaţie necesară exercitării drepturilor şi
îndeplinirii obligaţiilor de către societate şi asociatul ei201;
Asociaţii pot stipula şi alte obligaţii, avînd aceeaşi forţă obligatorie ca şi cele
prevăzute de lege.
Răspunderea asociatului - asociatul răspunde faţă de societate pentru
prejudiciile cauzate acesteia prin întîrzierea vărsării aportului, precum şi prin
neexecutarea obligaţiilor stabilite prin actul de constituire şi de legea
nr.135/2007.
Excluderea asociatului din societate este posibilă la cererea adunării
generale, a administratorului sau a unor asociaţi. Drept temei pot servi
200
Legea nr.135/2007 cu privire la societatea cu răspundere limitată
201
Comentariu teoretico-practic la Legea nr.135/2007 privind societăţile cu răspundere limitată
219
următoarele condiţii: nevărsarea în termen a aportului subscris în actul de
constituire, precum şi folosirea în scopuri proprii a bunurilor societăţii de către
administrator sau comiterea unor fraude de către acesta. Excluderea asociatului
se face de către instanţa de judecată printr-o hotărîre judecătorească. Asociatului
exclus i se restituie în termen de 6 luni aportul vărsat, dar numai dacă a fost
reparat prejudiciul cauzat.

§2. Organizarea şi funcţionarea societăţii cu răspundere limitată.

Dispoziţii generale. Organizarea şi funcţionarea SRL constituie o altă
particularitate a societăţii. Aceasta formă de societate cuprinde reguli de
organizare şi funcţionare ce vizează societăţile de persoane, cît şi societăţile de
capital. Organele societăţii cu răspundere limitată sînt: adunarea generală a
asociaţilor - organul suprem al societăţii, administratorul - organul executiv,
cenzorii - organul de control al societăţii.
Adunarea generală a asociaţilor. Conform art.48 al Legii nr.135/2007,
organul suprem al societăţii cu răspundere limitată este adunarea generală a
asociaţilor. Legiuitorul califică adunarea generală a asociaţilor ca fiind organul
suprem, fiindcă de competenţa acestui organ ţin cele mai importante probleme
ale vieţii societăţii, reorganizarea, dizolvarea şi lichidarea ei. Fiind cel mai
important organ de conducere al societăţii, care este constituit din totalitatea
asociaţilor, are plenitudinea de competenţe şi atribuţii, cum ar fi:
- modificarea şi completarea actului de constituire, inclusiv adoptarea lui într-o
nouă redacţie;
- desemnarea membrilor consiliului societăţii şi a cenzorului, eliberarea înainte
de termen a acestora;
- urmărirea pe cale judiciară a membrilor consiliului societăţii şi a cenzorului
pentru prejudiciile cauzate societăţii;
- modificarea cuantumului capitalului social;
- aprobarea dării de seama anuale şi a bilanţului anual, repartizarea beneficiilor;
- alegerea şi revocarea revizorului;
- adoptarea hotărîrii cu privire la reorganizarea, lichidarea societăţii , precum şi
220
aprobarea planului de reorganizare, numirea lichidatorului şi aprobarea
bilanţului de lichidare;
- înfiinţarea filialelor şi reprezentanţelor societăţii şi alte atribuţii, enumerate în
art.49 al Legii nr.135/2007;
Adunarea generală se convoacă la sediul societăţii ori de cîte ori este
nevoie, dar cel puţin o dată pe an. Periodicitatea convocării adunării generale se
stabileşte în actul de constituire. Ea se poate convoca în şedinţe extraordinare ori
de cîte ori este nevoie, la cererea asociaţilor care deţin de la 10% în sus din
capitalul social sau cînd balanţa societăţii arată că valoarea activelor nete ale
societăţii constituie jumătate din mărimea capitalului social.
Adunarea generală ordinară se convoacă la sfîrşitul fiecărui an financiar
pentru a fi aprobate dările de seama şi bilanţul anual, de asemenea pentru
repartizarea beneficiilor obţinute şi aprobarea planului de perspectivă pe anul
următor.
Convocarea se face de către administratorul societăţii nemijlocit sau la
cererea asociaţilor, care împreună reprezintă, cel puţin, 10 la sută din voturile
societăţii. Asociaţii sînt informaţi în formă scrisă despre timpul, locul şi ordinea
de zi, cel tîrziu cu 15 zile pînă la convocarea adunării generale. Fiecare asociat
are dreptul să propună chestiuni pentru a fi incluse în ordinea de zi a adunării
generale, cu condiţia că ele sa fie aduse la cunoştinţă tuturor asociaţilor cu cel
puţin 3 zile înainte de adunare, iar acele chestiuni care nu au fost incluse sau
care nu au fost aduse la cunoştinţa asociaţilor nu pot fi examinate.
Adunarea generală a asociaţilor este deliberativă, dacă la ea vor fi prezenţi
cel puţin ¾ din numărul total de asociaţi, iar în cazul în care nu este întrunit
numărul necesar de asociaţi, atunci administratorul va convoca o nouă adunare
generală, cu aceeaşi ordine de zi, într-un termen de 2 săptămîni de la ultima
adunare generală, care va fi deliberativă indiferent de numărul prezenţi a
asociaţilor.
Fiecare asociat din cadrul adunării generale, în dependenţă de mărimea
cotei de participare la capitalul social a societăţii cu răspundere limitată, are
dreptul la vot.
221
 Adunarea generală adoptă hotărîri cu simpla majoritate de voturi în
diferite probleme, iar asupra acelor chestiuni ce ţin de modificarea statutului,
aproborea dării de seamă anuale, excluderea unui asociat din societate, precum
şi de reorganizarea şi lichidarea societăţii, e nevoie de o majoritate de voturi
pentru adoptarea hotărîrilor. Hotărîrile care sînt luate în cadrul adunării generale
urmează a fi semnate de cel puţin doi participanţi la adunarea generală şi se trec
în registrul de decizii, care este ţinut de administratorul SRL.
Hotărîrile adunării generale a asociaţilor sînt obligatorii pentru toţi
asociaţii, inclusiv pentru cei care nu au luat parte la adunare sau au votat contra.
Administratorii societăţii cu răspundere limitată. SRL. este administrată
de către organul executiv, care, la rîndul lui, poate fi atît colegial (directive,
comitete de conducere, consiliu de administrare), cît şi unipersonal (director,
administrator, preşedinte).
Administratorul este ales de către adunarea generală a asociaţilor şi se
subordonează acesteia. Acele persoane care sînt declarate incapabile sau
persoanele condamnate sau acelea care nu şi-au ispăşit pedeapsa nu pot fi
administratori. Administratorul este acel organ care face toate operaţiile pentru
a fi adus la îndeplinirea obiectivului societăţii, în afară de restricţiile stabilite
prin actul de constituire. În competenţa organului executiv intră următoarele
atribuţii: organizarea activităţii societăţii, ţinerea lucrărilor de secretariat şi a
evidenţei contabile, angajarea lucrătorilor şi eliberarea lor, încheierea
tranzacţiilor în numele societăţii, ţinerea registrului asociaţilor societăţii,
întocmirea dării de seama anuale şi a bilanţului anual şi prezentarea lor la
adunarea generală. Administratorul răspunde pentru prejudiciile cauzate
societăţii sau chiar terţilor persoane, indiferent dacă sunt asociate sau
neasociate. Răspunderea civilă intervine atunci cînd administratorul cauzează
prin actele pe care le îndeplineşte un prejudiciu. În situaţia în care organul este
colegial, ei răspund solidar, oricare din membri poate fi obligat pentru
acoperirea pagubei. Administratorul răspunde penal în cazul unor fapte
considerate infracţiuni, prevăzute de Codul penal al Republicii Moldova.
Organul de control este comisia de cenzori, iar în societate cu un număr
222
mic de asociaţi – revizorul (cenzorul). Cenzorii se aleg de către adunarea
generală pe o perioadă de cel puţin de 5 ani, cu posibilitatea de a fi realeşi.
Membri ai comisiei de cenzori pot fi atît asociaţii, cît şi alte persoane; cel puţin
unul dintre membrii comisiei de cenzori trebuie să fie contabil autorizat în
condiţiile legii sau contabil expert. Nu pot fi membri ai comisiei de cenzori
administratorul societăţii, contabilul societăţii, precum şi rudele acestora,
persoanele declarate incapabile sau cele condamnate pentru diferite infracţiuni.
Comisia de cenzori exercită controlul asupra activităţii economico-
financiare a societăţii. Controlul se face periodic, din proprie iniţiativă sau la
cererea asociaţilor. Legiuitorul obligă cenzorul să efectueze un control după
expirarea exerciţiului financiar, verificînd rapoartele financiare pregătite de
administrator. Persoanele cu funcţie de răspundere ale societăţii sînt obligate să
prezinte comisiei de cenzori toate actele necesare pentru efectuarea controlului,
inclusiv dacă e nevoie şi de unele explicaţii scrise sau orale. În baza acestor date,
în urma controlului, comisia de cenzori va întocmi un raport semnat de toţi
membrii comisiei de cenzori care au participat la control, pe care îl va prezenta
adunării generale. În caz dacă unul dintre membrii comisiei nu este de acord cu
concluziile raportului, atunci el are tot dreptul de a-şi expune opinia sa în mod
separat, care va fi anexată la raport.
În cazul depistării unor încălcări grave în activitatea societăţii, comisia de
cenzori poate cere convocarea adunării generale şi poate participa cu vot
consultativ la şedinţele acesteia.
Atribuţiile comisiei de cenzori a societăţii cu răspundere limitată pot fi
delegate unei companii de audit, în baza hotărîrii adunării generale.

§3. Încetarea societăţii cu răspundere limitată

Reorganizarea este o operaţiune juridică complexă de transmitere a
drepturilor şi obligaţiilor prin succesiune de la o persoană juridică existentă la o
persoană juridică succesoare, care există sau care ia naştere prin reorganizare202.
În conformitate cu prevederile Codului civil (art.69-85) şi( art.80) al legii

202
Roşca N., Baieş S., Dreptul afacerilor, Vol.1.Chişinau,2004, p.312-313
223
nr.135/2007, societatea se poate reorganiza prin fuziune (contopire şi absorbţie),
dezmembrare (divizare şi separare) sau transformare.
Ca efect al reorganizării, are loc dizolvarea unor persoane juridice
(absorbţia), constituirea unor alte persoane juridice (separarea), fie dizolvarea şi
constituirea care se produc concomitent (contopirea şi divizarea). Procesul de
reorganizare cuprinde cel puţin două persoane juridice şi produce efecte
creatoare, modificatoare ori de încetare a lor.
Dizolvarea este o operaţiune juridică prin care societatea pune capăt
activităţii sale de întreprinzător, fiind privată de dreptul încheierii a noi acte
juridice ce ţin de obiectul activităţii203. Societatea se dizolvă în temeiurile
stabilite de Codul civil (art.86-87). De la data înregistrării hotărîrii de dizolvare
şi pînă la data radierii sale din Registrul de Stat, societatea se află în proces de
lichidare, care se desfăşoară cu respectarea dispoziţiilor (art.89-96),(art. 89-99)
din Codul Civil. Principalul efect, obligatoriu şi direct, al dizolvării este
lichidarea.

203
Ibidem

224
 CAPITOLUL 17. SOCIETATEA PE ACŢIUNI

§1. Definiţia şi particularităţile societăţii pe acţiuni

Definiţia. Codul civil al R.M. defineşte societatea pe acţiuni ca fiind acea
societate comercială al cărei capital social este divizat în acţiuni şi ale cărei
obligaţii sînt garantate cu patrimoniul societăţii (art.156 alin.(1)).
Societatea pe acţiuni este o persoană juridică cu scop comercial al cărei
capital este împărţit în acţiuni. Cu alte cuvinte, la alcătuirea ei participă mai
multe persoane şi fiecare depune o cotă de participare exprimată în bani.
Ulterior, aceşti bani adunaţi în capitalul societăţii pe acţiuni se preschimbă în
nişte titluri, numite acţiuni. De aici vine şi denumirea organizaţiei, de societate
pe acţiuni, adică societate bazată pe acţiuni. Fiecare membru al organizaţiei are
la îndemînă una sau mai multe acţiuni, care îi dau posibilitatea să ceară de la
societate partea care i se cuvine din cîştiguri.
Societăţile pe acţiuni sînt considerate de doctrină cele mai moderne, mai
evoluate şi mai complexe forme de societăţi comerciale. Importanţa lor în orice
economie de piaţă este deosebită204. De aceia, societăţile pe acţiuni mai sînt
numite societăţi de capital.
În legislaţia naţională, societatea pe acţiuni este reglementată de Codul civil
(art.156-170) şi Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997.
Din definiţia societăţii pe acţiuni rezultă următoarele particularităţi ale
acesteia:
1. Societatea pe acţiuni este o persoană juridică. Ca şi în cazul altor
persoane juridice, societatea pe acţiuni se înregistrează la Camera Înregistrării de

204
Mămăligă Sergiu. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul I (coordonator Mihai Buruiană), Chişinău:
Î.S.F.E.-P „Tipografia Centrală‖, 2006, p.282.
225
Stat.
2. Societatea pe acţiuni este întotdeauna comercială, deoarece îşi pune
scopul să obţină cît mai multe venituri;
3. Poate fi constituită şi de o singură persoană, deoarece legea permite să
existe societate pe acţiuni cu un singur fondator;
4. De regulă, societăţile pe acţiuni sînt întreprinderi bine cunoscute, cu
venituri mari, cum ar fi băncile comerciale (Moldindconbank S.A., Victoriabank
S.A. ş.a.), companiile de asigurări (Asito S.A., Sigur-Asigur S.A. ş.a.), alte
întreprinderi (Apă-Canal S.A., Moldova-Gaz S.A., Moldtelecom S.A.,
Franzeluţa S.A., Carmez S.A. etc.).
5. Capitalul social este împărţit în nişte fracţiuni (cote-părţi), numite
acţiuni. Fiecare acţiune costă o sumă de bani, de aceea ele mai sînt numite titluri
de valoare şi pot fi uşor cumpărate, vîndute, puse în gaj etc.;
6. Poate să desfăşoare orice activităţi neinterzise de lege. În anumite situaţii,
cînd legea cere, este nevoie şi de licenţă.
7. Fondatorii societăţii nu răspund pentru datoriile acesteia. Toate
obligaţiile societăţii pe acţiuni sînt achitate din patrimoniul ei. Dacă se întîmplă
ca societatea pe acţiuni să aibă multe datorii, ea va intra în procesul de
insolvabilitate, iar în cele din urmă, poate fi şi lichidată.
8) În practică, societatea pe acţiuni prezintă numeroase dezavantaje205. În
primul rînd, se numără cheltuielile mari pentru înregistrarea acesteia. Plafonul
minim al capitalului social de 20.000 lei şi faptul că acesta trebuia împărţit în
acţiuni206, face ca puţini întreprinzători să dorească fondarea unei societăţi pe
acţiuni. Mai avantajos este crearea unei societăţi cu răspundere limitată.

§2. Constituirea societăţii pe acţiuni

Documentele principale de constituire a societăţii pe acţiuni sînt două,
contractul de societate şi statutul societăţii. Pînă la înregistrarea de stat,
contractul de societate are prioritate faţă de statutul societăţii. În contractul de
societate se stabileşte contribuţia fiecărui fondator la înfiinţarea societăţii. Pe
205
Pentru mai multe detalii a se vedea Bugaian Larisa, Catanoi Valentina, Cotelnic Ala şi al. Antreprenoriat: iniţierea
afacerii. Chişinău: „Elena-V.I.‖ SRL, 2010, p.84.
206
Acţiunile trebuie înregistrate la Comisia Naţională a Pieţei Financiare.
226
lîngă aceasta, în contractul de societate sînt prevăzute: numele, prenumele şi alte
date de identificare ale fondatorilor; b) denumirea societăţii pe acţiuni care
urmează a fi constituită; c) scopul şi obiectul de activitate al societăţii; d)
mărimea capitalului social; e) termenul de înfiinţare a societăţii, obligaţiile
fondatorilor şi răspunderea acestora. Contractul de societate poate cuprinde şi
alte date. Un moment important este că contractul de societate trebuie întocmit
în limba de stat, semnat de către toţi fondatorii şi apoi autentificat notarial.
Cu privire la statutul societăţii, subliniem că el trebuie să conţină aceleaşi
date cuprinse în contractul de societate. Statutul societăţii are un rol important şi
serveşte ca regulament de lucru pentru întreprindere.
Înregistrarea de stat. Orice persoană juridică ia naştere numai din
momentul înregistrării sale. În Republica Moldova toate persoanele juridice,
inclusiv societăţile pe acţiuni, se înregistrează la Camera Înregistrării de Stat 207,
într-un catalog special, numit Registrul de stat al persoanelor juridice. La
momentul înregistrării, societăţii pe acţiuni i se atribuie şi un număr de
identificare.
Denumirea societăţii. Societatea pe acţiuni are o denumire a sa, stabilită în
actul de constituire şi înscrisă în Registrul de stat al persoanelor juridice.
Denumirea trebuie să fie unicală şi să nu se confunde cu denumirile altor
persoane juridice. Denumirea poate fi scrisă deplin sau prescurtat şi în mod
obligatoriu trebuie să includă sintagma „Societatea pe Acţiuni‖ sau prescurtat -
„S.A.‖. De pildă: Societatea pe Acţiuni „Franzeluţa‖ ori prescurtat - S.A.
„Franzeluţa‖.
Societăţile pe acţiuni care desfăşoară activităţi bancare trebuie să includă în
denumire şi cuvîntul „Bancă‖208; cele cu activităţi de bursă trebuie să includă şi
cuvîntul „Bursă‖209; activităţi de lombard, trebuie să includă şi cuvîntul
„Lombard‖210 etc. Dacă la fondarea societăţii pe acţiuni participă şi persoane
străine, în denumire se va înscrie - „întreprinderea mixtă‖211, iar dacă toţi

207
În fiecare centrul raional din republică există un oficiu teritorial al Camerei Înregistrării de Stat, unde doritorii de a-şi
fonda o întreprindere se pot adresa.
208
Banca Comercială „Victoriabank‖ S.A.; Banca Comercială „Moldova-Agroindbank‖ S.A. etc.
209
De exemplu: „Bursa Universală de Mărfuri‖ S.A.
210
Aşa cum este: „Aureola & Lombard‖ S.A.
211
Întreprinderea mixtă „Orange-Moldova‖ S.A.; Întreprinderea mixtă „Sudzucker Moldova‖ S.A. etc.
227
fondatorii sînt persoane străine, se va indica - „întreprinderea cu investiţii
străine‖212.
Organele de conducere ale societăţii pe acţiuni sînt: a) adunarea generală a
acţionarilor; b) consiliul societăţii; c) organul executiv; d) comisia de cenzori.
Dacă societatea pe acţiuni are mai puţin de 50 de membri, prezenţa consiliului
societăţii nu este necesară, atribuţiile sale fiind preluate de adunarea generală.
Filiala şi reprezentanţa. Societatea pe acţiuni este în drept să fondeze
filiale şi reprezentanţe. Prin filială se înţelege o componentă a societăţii pe
acţiuni, amplasată în altă localitate. De exemplu, sediul întreprinderii S.A.
„Corcodel‖ se află în mun.Chişinău, dar întreprinderea are înregistrate filiale la
Cahul, Rezina şi Orhei.
Filiala nu este persoană juridică. De asemenea, filiala nu are patrimoniu
propriu, nu are răspundere proprie, iar în denumire trebuie să figureze denumirea
persoanei juridice. Cu alte cuvinte, filiala depinde întru totul de persoana
juridică care a creat această filială.
În schimb reprezentanţa are mai puţine prerogative decît filiala. Deosebirea
dintre filială şi reprezentanţă constă în faptul că prima poate efectua acte şi
operaţiuni ca şi persoana juridică (încheie contracte, transferă sume de bani etc.),
pe cînd reprezentanţa numai reprezintă interesele persoanei juridice în altă
localitate (de exemplu, găseşte partenerii de afacere, face publicitate etc.).
Este important să ştim că acţiunile pe care le deţine societatea trebuie
înregistrate la Comisia Naţională a Pieţei Financiare, într-un registru special.
Fondatorii societăţii se numesc acţionari. Fiecare acţionar deţine una sau
mai multe acţiuni, pe care le poate vinde dacă doreşte. În calitate de acţionar
poate fi o persoană fizică, o persoană juridică ori chiar şi statul. De exemplu, la
Societatea pe Acţiuni „Moldtelecom‖, cele mai multe acţiuni le deţine statul.
Drepturile acţionarilor sînt următoarele:
- să participe la adunările generale ale acţionarilor, să aleagă şi să fie ales în
organele de conducere ale societăţii;
- să primească cîştigurile (mai corect, dividendele) lunar ori la sfîrşitul

212
Întreprinderea cu capital străin „Petrom Moldova‖ S.A.; Întreprinderea cu capital străin „Red Union Fenosa‖ S.A. etc.
228
anului;
- să vîndă acţiunile care îi aparţin, să le pună în gaj ori să le doneze cuiva;
- să primească o parte din bunurile societăţii în cazul lichidării ei;
- să ia cunoştinţă şi să facă copii de pe documentele societăţii;
Acţiunile. Atunci cînd vorbim de acţiune, înţelegem un document care
valorează o anumită sumă de bani. Cel care deţine acţiunea se consideră
proprietar la o mică parte din averea societăţii. Cu cît mai multe acţiuni deţine,
cu atît are o putere de decizie mai mare. Printr-o înţelegere, acţionarii decid cît
va costa o acţiune. Cel mai ieftin, o acţiune poate valora 1 leu, iar cel mai scump
legea nu prevede, adică poate fi orice sumă.
Un moment important este că la aceiaşi societate pe acţiuni, toate acţiunile
trebuie să valoreze la fel. De exemplu, dacă acţionarii stabilesc că o acţiune va
costa 15 de lei, atunci toate acţiunile trebuie să coste 15 de lei. Reieşind din
faptul că cele mai mari întreprinderi din republică sînt societăţi pe acţiuni (în
majoritate acestea sînt băncile, companiile de construcţie, cele de asigurări etc.),
capitalul lor este de milioane, prin urmare şi valoarea unei acţiuni este foarte
mare.

§3. Organele de conducere şi control ale societăţii pe acţiuni

Conform Legii cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997, organele de
conducere ale societăţii pe acţiuni sînt:
1. Adunarea generală a acţionarilor;
2. Consiliul societăţii;
3. Organul executiv;
4. Organul de control (Comisia de cenzori sau cenzorul).
1. Adunarea generală a acţionarilor
Adunarea generală a acţionarilor reprezintă organul suprem de decizie al
societăţii. Ea se întruneşte cel puţin o dată pe an şi este compusă din totalitatea
acţionarilor care participă formarea capitalului social. Toate hotărîrile adunării
generale se adoptă în mod colegial, pe baza principiului majoritar, şi sînt
obligatorii pentru persoanele cu funcţii de răspundere şi acţionarii societăţii.

229
 Este important să cunoaştem că nu pot fi fondatori (acţionari) ai societăţii
pe acţiuni persoanele declarate incapabile, persoanele condamnate pentru
escrocherie, sustragerea de bunuri din avutul proprietarilor, abuz de serviciu,
înşelăciune, abuz de încredere, fals, mărturii mincinoase, dare sau luare de mită,
precum şi pentru alte infracţiuni prevăzute de legislaţia penală a Republicii
Moldova.
În calitate de organ deliberativ (care ia decizii), adunarea generală este
chemată să decidă, atît asupra unor probleme obişnuite pentru viaţa societăţii, cît
şi asupra unor probleme deosebite, care vizează chestiuni urgente, ce nu suportă
amînare213. Avînd în vedere această situaţie, legea reglementează două feluri de
adunări generale: a) adunarea generală ordinară şi b) adunarea generală
extraordinară.
Atribuţiile adunării generale. Potrivit art.50 alin.(3) şi (4) din Legea privind
societăţile pe acţiuni nr.1134/1997, adunarea generală a acţionarilor are
următoarele atribuţii exclusive:
- aprobă direcţiile prioritare ale activităţii societăţii;
- hotărăşte cu privire la modificarea capitalului social;
- aprobă statutul societăţii în redacţie nouă sau modificările şi completările
aduse în statut;
- aprobă regulamentul consiliului societăţii şi regulamentul comisiei de
cenzori;
- alege membrii care vor face parte din consiliul societăţii şi comisia de
cenzori, le stabileşte mărimea salariului, hotărăşte cu privire la tragerea la
răspundere sau eliberarea de răspundere a acestor membri;
- hotărăşte cu privire la încheierea tranzacţiilor de proporţii;
- hotărăşte cu privire la modul de repartizare a profitului anual, inclusiv
plata dividendelor şi acoperirea pierderilor;
- confirmă organizaţia care va efectua auditul în cadrul societăţii;
- examinează şi aprobă darea de seamă financiară anuală a societăţii, darea
de seamă a consiliului societăţii, a organului executiv şi a comisiei de cenzori;
213
Mămăligă Sergiu. Societăţile pe acţiuni. Comentariu la Legea nr.1134-XIII/1997. Editura Museum, Chişinău, 2001,
p.284.
230
 - hotărăşte cu privire la reorganizarea sau dizolvarea societăţii;
- hotărăşte în privinţa deschiderii de noi filialele şi reprezentanţe, precum şi
numirea sau eliberarea din funcţie a conducătorilor lor;
Adunarea generală îşi poate asuma şi orice alte atribuţii, dacă acestea au
fost prevăzute în statutul societăţii. De asemenea, adunarea generală poate
transmite o parte din atribuţiile sus-menţionate către consiliul societăţii.
Decizia cu privire la convocarea adunării generale (ordinare şi
extraordinare) este luată de consiliul societăţii, iar toate chestiunile
organizatorice sînt pe seama organului executiv. În decizia cu privire la
convocare se va indica: organul de conducere care a decis convocarea; data,
locul şi ora ţinerii adunării generale; ordinea de zi; modul de înştiinţare a
acţionarilor despre ţinerea adunării generale; sub ce formă se va ţine adunarea
generală; textul buletinului de vot, dacă votarea se va face cu întrebuinţarea
buletinelor de vot. De asemenea, se va indica cine este secretarul şedinţei,
numele şi prenumele acestuia. Mai apoi, decizia de convocare a adunării
generale trebuie adusă la cunoştinţa acţionarilor, prin poştă sau prin publicarea
unui anunţ în presă.
Informarea acţionarilor despre materialele de pe ordinea de zi. Informaţiile
referitoare la fiecare problemă, în legătură cu care se va lua o hotărîre, trebuie
puse la dispoziţia acţionarilor. Acestea trebuie să fie exacte, oportune şi
complete, astfel încît acţionarii să-şi poată exprima votul în deplină cunoştinţă
de cauză214. Ei trebuie să aibă timp pentru a se informa şi a se pregăti. În acest
scop, legea prevede materialele ce urmează a fi prezentate acţionarilor (art.56
alin.(2) Legea privind societăţile pe acţiuni nr.1134/1997).
Materialele vor fi trimise prin poştă acţionarilor sau, dacă în decizia de
convocare s-a prevăzut astfel, vor fi numai afişate pe un panou sau la intrarea în
sediul organizaţiei. Despre locul afişării informaţiei acţionarii trebuie înştiinţaţi
prin telefon, fax, e-mail etc., pentru a o citi215.
Desfăşurarea adunării generale. Lucrările adunării generale sînt conduse

214
Mămăligă Sergiu. Societăţile pe acţiuni. Comentariu la Legea nr.1134-XIII/1997. Editura Museum, Chişinău, 2001,
p.301.
215
Printre documentele ce urmează a fi afişate se află şi lista acţionarilor. Ea trebuie să fie întocmită în ordine alfabetică.
231
de preşedintele consiliului societăţii. Dacă acţionarii doresc, prin vot ei pot alege
o altă persoană care să dirijeze lucrările adunării generale.
Modalitatea de manifestare a dreptului de vot va fi aleasă de adunare
(deschis sau secret), cu o singură excepţie - la adunările generale ţinute prin
corespondenţă sau sub formă mixtă, votul va fi numai deschis216.
Acţionarii au două posibilităţi de alegere: „pentru‖ sau „împotrivă‖. După
votare, buletinele de vot se numără de către o comisie specială, iar rezultatele se
consemnează într-un proces-verbal şi se fac publice.
2. Consiliul societăţii
Consiliul societăţii reprezintă interesele acţionarilor în perioada dintre
adunările generale şi, în limitele atribuţiilor sale, exercită conducerea şi controlul
asupra activităţii societăţii. În activitatea sa, consiliul societăţii se subordonează
întru totul adunării generale a acţionarilor.
Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134/1997 stabileşte mai multe
atribuţii pentru consiliul societăţii, şi anume:
- decide cu privire la convocarea adunării generale a acţionarilor;
- decide cu privire la încheierea tranzacţiilor de proporţii;
- decide cu privire la repartizarea profitului;
- face, la adunarea generală a acţionarilor, propuneri cu privire la plata
dividendelor;
- aprobă fondul de salarizare pentru angajaţii societăţii;
- decide cu privire la aderarea societăţii la diferite uniuni şi asociaţii de
lucru etc.
Alegerea consiliului societăţii. Membrii consiliului societăţii se aleg de
adunarea generală a acţionarilor, din rîndul acţionarilor, cît şi a persoanelor
străine de societate. Cerinţa legii în acest sens este ca acţionarii să reprezinte
majoritatea. Durata mandatului de membru al consiliului este de 4 ani, iar
aceleaşi persoane pot fi realese un număr nelimitat de ori.
Funcţionarea consiliului societăţii. Conducerea consiliului societăţii este
efectuată de către preşedintele acestuia, ales de adunarea generală. Preşedintele
216
Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Chişinău: „Bons Offices‖ S.R.L., 2007,
p.125.
232
consiliului are următoarele atribuţii:
- convoacă şedinţele consiliului societăţii;
- încheie diferite acorduri cu membrii consiliului şi conducătorul organului
executiv;
- îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de regulamentul consiliului societăţii.
Şedinţele consiliului societăţii pot fi ordinare (se ţin cel puţin o dată pe
trimestru) şi extraordinare (se ţin ori de cîte ori este nevoie). În cadrul
consiliului, fiecare membru deţine un vot. Decizia se ia cu votul majorităţii
membrilor consiliului prezenţi la şedinţă. Transmiterea votului de la un membru
al consiliului la altul nu se admite. În caz de paritate de voturi, votul
preşedintelui consiliului este decisiv.
3. Organul executiv al societăţii
Organul executiv al societăţii se ocupă cu toate chestiunile de zi cu zi a
societăţii. El este responsabil de îndeplinirea hotărîrilor luate de adunarea
generală şi de consiliul societăţii. În acelaşi timp, organul executiv se
subordonează acestor două organe, adunarea generală şi consiliul societăţii.
Societatea pe acţiuni poate avea un organ executiv colegial (alcătuit din mai
multe persoane) sau unipersonal (dintr-o singură persoană, numită în mod
diferit: administrator, director ori manager).
Şedinţele organului executiv colegial se convoacă de conducătorul acestuia.
Legea îi permite conducătorului să acţioneze în numele societăţii fără a avea
nevoie de procură. El poate să încheie diferite contracte, să aprobe statutul de
personal, să emită ordine şi dispoziţii etc.
4. Organul de control (comisia de cenzori)
Organul de control al societăţii pe acţiuni poartă denumirea de comisie de
cenzori. Aceasta exercită controlul activităţii economico-financiare a
întreprinderii şi se subordonează numai adunării generale a acţionarilor.
Membrii comisiei de cenzori se numesc cenzori, iar numărul lor trebuie să fie
impar.
În calitate de cenzori pot fi atît acţionarii, cît şi alte persoane. Una din
cerinţe pentru persoanele care îşi doresc să devină cenzori se referă la studii, şi
233
anume: să aibă studii în domeniul contabilităţii, economiei sau finanţelor. Nu
pot fi aleşi cenzori în cadrul aceleiaşi societate pe acţiuni: membrii consiliului
societăţii, membrii organului executiv şi lucrătorii din contabilitatea societăţii.
Rolul comisiei de cenzori este de a efectua controlul activităţii-economico
financiare a societăţii pe parcursul unui an de zile. În baza rezultatelor
controlului, comisia de cenzori întocmeşte un raport, în care se semnează toţi
membrii comisiei care au participat la control. Dacă cineva dintre membrii
comisiei nu este de acord cu raportul, îşi va expune în scris opinia sa separată şi
o va anexa la raport.
Raportul comisiei de cenzori se prezintă în faţa adunării generale a
acţionarilor. Dacă adunarea generală consideră necesar, ea poate delega
împuternicirile comisiei de cenzori către o organizaţie de audit, încheind cu
aceasta din urmă contract de audit. Cu alte cuvinte, rămîne la discreţia adunării
generale a acţionarilor să decidă dacă societatea pe acţiuni are nevoie de comisie
de cenzori sau ar fi mai bine să apelează la o companie de audit, care ar înlocui
comisia de cenzori.

§4. Funcţionarea societăţii pe acţiuni

Prin funcţionarea societăţii pe acţiuni se înţeleg raporturile juridice care au
loc interiorul ei. De regulă, aceste raporturi apar între acţionari, sau între
acţionari şi societate. Ca urmare, este important să cunoaştem care sînt drepturile
şi obligaţiile acţionarilor.
1. Drepturile şi obligaţiile acţionarilor
a) Dreptul la dividende. Prin dividend se înţelege profitul care îi revine
acţionarului. Mărimea dividendelor se stabileşte la adunarea generală a
acţionarilor. Dividendele se plătesc, de regulă, anual, însă la adunarea generală
se poate decide ca achitarea dividendelor să se facă trimestrial sau chiar lunar.
Cel mai frecvent, dividendele se plătesc cu mijloace financiare, dar legea nu
interzice ca plata să se facă cu acţiuni, bunuri sau alte drepturi patrimoniale.
b) Dreptul la o cotă-parte din bunurile societăţii în cazul lichidării ei. Dacă
societatea se lichidează, bunurile rămase după satisfacerea creanţelor se

234
repartizează între acţionari proporţional numărului şi valorii acţiunilor
deţinute217.
c) Dreptul de a-şi vinde acţiunile. De fapt, acţionarul poate şi dona acţiunile
sale. Acest lucru îl poate face liber, oricînd şi oricui.
d) Dreptul de a participa la adunarea generală. Acest drept îl au toţi
acţionarii, indiferent de numărul de acţiuni pe care le deţin.
e) Dreptul la vot. La adunarea generală a acţionarilor, votarea se face după
principiul „o acţiune cu drept de vot - un vot‖ (art.61 din Legea cu privire la
societăţile pe acţiuni). Votul poate fi deschis sau secret.
f) Dreptul de a fi informat. Acţionarii au dreptul să fie informaţi asupra
desfăşurării activităţii societăţii. Dreptul de a fi informat este unul dintre cele
mai importante drepturi ale acţionarilor.
g) Dreptul de a fi ales în organele de conducere ale societăţii. Orice
acţionar are dreptul de a fi ales în organele de conducere ale societăţii (consiliul
societăţii, organul executiv sau comisia de cenzori).
h) Obligaţia de a depune cota de participare în capitalul societăţii.
Principala obligaţie a acţionarului este de a efectua plata vărsămintelor. Dacă
fondatorul nu-şi execută de bunăvoie obligaţia sa de aport, ceilalţi fondatori îl
pot constrînge pe cale judecătorească, cerînd executarea obligaţiei asumate prin
contractul de societate.
e) Obligaţia de a comunica societăţii informaţiile cerute de lege, pentru a fi
introduse în registrul acţionarilor.

§5. Încetarea activităţii societăţii pe acţiuni

Societatea pe acţiuni îşi poate înceta activitatea prin reorganizare sau
dizolvare.
Reorganizarea societăţii se efectuează prin fuziune, dezmembrare şi
transformare. Fuziunea înseamnă „alipirea‖ persoanelor juridice şi apariţia
altora, mai noi. Fuziunea se face prin contopire ori absorbţie.
Procesul invers celui de fuziunea se numeşte dezmembrare. Aceasta constă

217
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Ediţia a III-a. Chişinău: Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală‖, 2011, p.374.
235
în „dezlipirea‖ unor persoane juridice de la alte persoane juridice şi în
consecinţă, apar altele noi. Dezmembrarea se face prin divizare şi separare.
În toate cazurile, hotărîrea de reorganizare se ia de adunarea generală a
acţionarilor ori de instanţa judecătorească. În scurt timp de la luarea hotărîrii
privind reorganizarea, societatea va înştiinţa în scris creditorii săi despre acest
fapt şi va publica o comunicare în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Scopul este ca creditorii să afle şi să pretindă întoarcerea datoriilor de la
societate.
Prin dizolvare înţelegem o fază de pregătire a persoanei juridice pentru
lichidare, adică pentru a fi desfiinţată pînă la urmă. Societatea poate fi dizolvată
numai prin hotărîre a adunării generale a acţionarilor sau prin hotărîrea
instanţei judecătoreşti. O cerinţă prevăzută de lege este ca hotărîrea privind
dizolvarea societăţii să fie publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Dizolvarea nu trebuie înţeleasă ca o desfiinţare imediată a persoanei
juridice. Persoana juridică va continua să existe, deoarece ea trebuie să
îndeplinească operaţiile de lichidarea a patrimoniului dobîndit în timpul
existenţei sale218. Momentul cel mai important pentru faza dizolvării este că
persoana juridică nu poate să încheie noi contracte ce vizează obiectul său de
activitate, însă ea trebuie să continue şi să finalizeze operaţiunile deja începute.
Dizolvarea persoanei juridice este urmată de procedura de lichidare219.
Imediat după publicarea hotărîrii de dizolvare, asupra societăţii începe procesul
de lichidare. Cu această ocazie se creează o comisie specială sau se numeşte o
singură persoană, lichidatorul, care îngrijeşte de lichidarea societăţii şi radierea
ei din registrul de stat.
Procesul de lichidarea începe cu împărţirea bunurilor societăţii. Mai întîi,
bunurile sînt folosite pentru acoperirea datoriilor societăţii faţă de creditori, iar
din bunurile rămase, se sting datoriile faţă de acţionari.
Deşi mai rar, societatea poate fi supusă dizolvării forţate, prin hotărîre a
instanţei de judecată. În acest caz, instanţa de judecată numeşte o persoană

218
Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Chişinău: „Bons Offices‖ S.R.L., 2007, p.86.
219
Roşca Nicolae. Comentariul Codului civil al Republicii Moldova. Volumul I (coordonator Mihai Buruiană), Chişinău:
Î.S.F.E.-P „Tipografia Centrală‖, 2006, p.146.
236
responsabilă - administrator fiduciar, care se ocupă de dizolvarea forţată a
societăţii.

CAPITOLUL 18. SOCIETĂŢILE COOPERATISTE

(cooperative de întreprinzător, de producţie şi de consum)

§1. Noţiunea şi caracteristica cooperativelor

Noţiunea. Cooperativa este o formă de asociere liberă în care mai multe
persoane organizează activităţi de producţie, de distribuţie şi prestări de servicii,
bazată pe principiul întrajutorării.
În viaţa de zi cu zi şi în literatura de specialitate cooperativele adeseori sînt
numite „societăţi cooperatiste‖ deoarece se aseamănă cu nişte societăţi, fiind
alcătuite din cel puţin 5 membri.
Această formă de asociere s-a născut încă în secolul trecut. Prima
cooperativă a fost înfiinţată în anul 1844, în Anglia, după care s-au creat şi
altele. În Franţa s-au fondat cooperative de producţie care îşi propuneau să
efectueze în comun lucrări de construcţie sau să realizeze diferite produse pe
care să le vîndă, iar beneficiile rezultate să fie împărţite între asociaţi220.
Prin cooperativă înţelegem o organizaţie de comerţ formată prin
asocierea liberă a unui grup de persoane (mici producători, meseriaşi,
întreprinderi), pentru producerea, cumpărarea, vînzarea în comun a unor
produse, pentru acordarea de credite sau pentru prestarea unor servicii221.
Cu alte cuvinte, cooperativa reprezintă o asociere (unire) a mai multor
persoane fizice şi/sau juridice care practică activitate de întreprinzător, pentru ca
împreună fiind să poată stabili mai uşor legături economice.

220
Vonica Romul Petru. Dreptul societăţilor comerciale. Bucureşti: Lumina Lex, 2000, p.483.
221
Potrivit statisticii furnizate de Camera Înregistrării de Stat, la 01 ianuarie 2012 în Republica Moldova erau înregistrate
4021 de cooperative (cooperative de producţie, cooperative de consum şi cooperative de întreprinzător), ceea ce constitui 3%
din numărul total de persoane juridice cu scop comercial existente în prezent în republică.
237
 Aşadar, la apariţia cooperativelor un rol important l-a avut munca în comun.
În trecut, în ţările sistemului socialist erau răspîndite cooperativele agricole, în
care ţăranii îşi aduceau în cooperativă pămîntul, munca o prestau în comun, iar
cîştigurile (recoltele de cereale, fructe, legume etc.) le împărţeau între ei. În acest
context, este posibil a face o analogie între colhozurile din trecut şi cooperativele
din prezent. Am putea considera cooperativele ca o formă mai evoluată a
colhozurilor care au existat în perioada U.R.S.S.
Modul de constituire şi funcţionare a cooperativelor este prevăzut prin lege.
În prezent, există mai multe legi care se referă într-o măsură mai mare sau mai
mică la cooperative: Codul civil la art.171-178, Legea privind cooperativele de
producţie222, Legea privind cooperativele de întreprinzător223 etc.
Caracteristica cooperativelor. 1) Scopul persoanelor (fizice şi/sau
juridice) care au fondat o cooperativă este acordarea unui ajutor reciproc la
desfăşurarea activităţii de întreprinzător. Cu alte cuvinte, toţi membrii fondatori
ai cooperativei doresc să efectueze o afacere împreună. Însă pentru aceasta, ei
trebuie să se înregistreze la Camera Înregistrării de Stat în calitate de persoană
juridică, cu denumire proprie224.
2) Este important să cunoaştem că cooperativele pot activa în toate
ramurile economiei naţionale şi sînt în drept să practice orice gen de activitate,
cu excepţia celor care sînt interzise de lege. În dependenţă de genul de activitate
pe care-l desfăşoară, se cunosc următoarele tipuri de cooperative: a) de
prelucrare; b) de prestări servicii, inclusiv cele de consultanţă (contabilă,
juridică, marketing, management etc.); c) de economii şi împrumut (au ca scop
acordarea de împrumuturi cu dobîndă, aşa cum o fac şi băncile comerciale).
3) Cooperativa trebuie să aibă nu mai puţin de 5 membri. Această cerinţa
este prevăzută de Codul civil şi este obligatorie pentru toate cooperativele din
Republica Moldova. Dacă se întîmplă ca numărul membrilor să scadă, atunci
cooperativa trebuie cît mai urgent să găsească alţi membri sau să se lichideze.

222
Legea nr.1007 din 25.04.2002 privind cooperativele de producţie, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.71-73 din 06.06.2002.
223
Legea nr.73 din 12.04.2001 privind cooperativele de întreprinzător, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.49-50 din 03.05.2001.
224
Legea mai cere ca în denumire să figureze cuvântul „cooperativă‖ şi să fie scris în limba română scopul principal al
activităţii sale.
238
 4) Pot fi membri de cooperativă persoanele juridice, dar şi persoanele
fizice. Pentru persoanele juridice este necesar ca scopul lor să fie unul comercial,
adică să urmărească obţinerea de venituri. În ce priveşte domeniul de activitate,
poate fi diferit, de exemplu: asigurări, transport, financiar-bancar, agricultură,
turism etc. Cu privire la persoanele fizice, legea cere vîrsta minimă de 16 ani225.
5) Orice cooperativă trebuie să aibă un patrimoniu, care poate fi alcătuit din
mijloace băneşte, bunuri transmise de membrii fondatori (terenuri, case,
autovehicule, unelte de muncă etc.), din venituri (cîştigurile acumulate de
cooperativă), donaţii, credite, împrumuturi şi alte valori materiale.
Cooperativa se deosebeşte de alte persoane juridice cu scop lucrativ prin
faptul că nu urmăreşte obţinerea profitului imediat, ci obţinerea unor avantaje
reciproce, pe termen lung, pentru ca membrii cooperativei să vîndă mai uşor
producţia, la un preţ mai înalt să acorde serviciile, să procure materii prime şi
piese de rezervă la un preţ mai mic, să găsească investitori, piaţa de desfacere a
mărfurilor, să efectueze lucrări la un preţ avantajos etc.
Practica ne arată că cooperativa este preferată de persoanele care dispun de
anumite calificări pentru a desfăşura activitatea în comun226. În caz contrar, se
poate ajunge la falimentarea afacerii.

§2. Organele de conducere ale cooperativei

Organul principal de conducere al cooperativei este Adunarea generală.
Din componenţa ei fac parte membrii cooperativei (persoanele care au fondat
cooperativa) care prin vot soluţionează toate problemele importante ce ţin de
funcţionarea cooperativei.
Adunarea generală poate fi ordinară şi extraordinară. Adunarea generală
ordinară se întruneşte de 2-3 ori pe an, conform unui grafic stabilit din timp, pe
cînd adunarea generală extraordinară poate fi convocată oricînd, pentru
soluţionarea unor probleme urgente.
Printre cele mai importante atribuţii ale adunării generale, se numără: a)
decide cum să fie repartizat profitul; b) alege preşedintele cooperativei; c)
225
Vârsta de 16 ani a fost introdusă deoarece la această vârstă persoana obţine buletinul de identitate.
226
Bugaian Larisa, Catanoi Valentina, Cotelnic Ala şi al. Antreprenoriat: iniţierea afacerii. Chişinău: „Elena-V.I.‖ SRL,
2010, p.87.
239
adoptă hotărîri cu privire la primirea noilor membri în cooperativă sau
excluderea din cooperativă; d) decide înfiinţarea de filiale şi reprezentanţe ale
cooperativei în alte localităţi; aderarea cooperativei la uniuni de cooperative,
retragerea din acestea etc.
Deoarece adunarea generală se întruneşte rar, atunci cînd numărul
membrilor cooperativei depăşeşte 50 de persoane, legea prevede că în
cooperativă trebuie să fie creat obligatoriu un organ de lucru, numit Consiliul
cooperativei227. Acest organ conduce activitatea întreprinderii pe parcursul
întregului an, iar la sfîrşit, face o dare de seamă în faţa adunării generale.
Un alt organ de conducere al cooperativei este Preşedintele. Ca şi ceilalţi
muncitori, preşedintele este angajat în baza contractului de muncă şi primeşte
salariu. Preşedintele este considerat organ executiv şi se alege de către adunarea
generală, pe un termen de 4 ani. El are următoarele competenţe: a) să asigure
îndeplinirea hotărîrilor adunării generale b) încheie şi desface contractele de
muncă cu salariaţii cooperativei c) reprezintă cooperativa în relaţiile cu alte
persoane.
Pe lîngă organele de conducere sus-menţionate, cooperativa mai dispune şi
de Comisia de revizie, care efectuează controale ordinare (anuale), cît şi
extraordinare (ori de cîte ori este necesar), privind starea economico-financiară
a cooperativei, şi anume: cîştigurile, cheltuielile, posibilităţile financiare de
viitor etc. Controalele ordinare se efectuează o singură dată în an, pe cînd
controalele extraordinare pot fi efectuate din iniţiativa proprie a comisiei, din
iniţiativa adunării generale sau la cererea a cel puţin 10% din numărul total de
membri. În urma controlului efectuat, comisia de revizie întocmeşte un raport pe
care îl prezintă adunării generale228.
Legea permite ca în anumite situaţii, funcţiile comisiei de cenzori să fie
transmise unei companii de audit, care în schimbul unor sume băneşti, va
efectua controlul economico-financiar al cooperativei.

227
Consiliul cooperativei se alege de către adunarea generală pe un termen de până la 3 ani, fiind format din cel puţin 3
persoane.
228
Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs universitar. Editura „Bons Offices‖, Chişinău, 2007,
p.148.
240
§3. Constituirea cooperativelor. Tipurile de cooperative
Societatea cooperatistă nu poate avea mai puţin de cinci membri. Calitatea
de membru al societăţii cooperatiste o poate avea persoana fizică care a atins
vîrsta de 16 ani şi persoana juridică229.
Este important să cunoaştem că principalul document al cooperativei de
producţie, în care sînt stabilite drepturile şi obligaţiile membrilor este statutul
cooperativei.
Statutul cooperativei este alcătuit din clauze generale şi speciale. Clauzele
generale din statut se referă la: a) denumirea, b) obiectul de activitate şi scopul,
c) sediul, d) contribuţia membrilor la capitalul social, e) structura şi modul de
funcţionare a organelor de conducere, f) filialele şi reprezentanţele cooperativei.
Clauze speciale din statut sînt: a) modul de exercitare a dreptului la vot în cadrul
cooperativei, b) răspunderea individuală a membrilor, c) cota în limita căreia
unii membri pot să ia parte la fondarea cooperativei, d) felul în care se face
intrare noilor membri în cooperativă, retragerea şi excluderea vechilor membri
de cooperativă. În statut pot fi prevăzute şi alte clauze, care nu contravin
legislaţiei în vigoare.
Pornind de la dispoziţiile legilor pe care le avem, şi anume: Codul civil în
vigoare, Legea cu privire la cooperativele de întreprinzător nr.73/2001, Legea cu
privire la cooperativele de producţie nr.1007/2002 şi Legea cooperaţiei de
consum nr.1252/2000, putem evidenţia următoarele tipuri de cooperative:
- cooperative de producţie;
- cooperative de întreprinzător;
- cooperative de consum.
Indiferent de tipul cooperativei, ceea ce le caracterizează mai mult este
scopul obţinerii de venituri. În caz contrar, dacă membrii fondatori ai
cooperativelor nu ar avea nici un cîştig, ei nu ar avea interes să continue
afacerea.
Cooperativele aproape că nu se deosebesc de societăţile comerciale. În
legătură cu aceasta, este întîlnită şi opinia potrivit căreia adevăratele cooperative

229
Macovei Lidia. Codul civil în 1624 de tabele. Editura „Cartea‖ S.A., Chişinău, 2002, p.47.
241
sînt numai cele de întreprinzător, pe cînd celelalte cooperative (de producţie, de
consum) nu se deosebesc cu nimic de societăţile comerciale, fiindcă la fel
urmăresc obţinerea de profit şi împărţirea lui între membri230. În realitate,
oricare dintre cooperative urmăreşte obţinerea de profituri.

§4. Cooperativa de producţie

Definiţia. Cooperativa de producţie este o întreprindere înfiinţată de către
5 sau mai multe persoane fizice în scopul desfăşurării în comun a activităţii de
producţie şi a altei activităţi economice, bazate preponderent pe munca
personală a membrilor ei şi pe cooperarea cotelor de participare la capitalul
acesteia, denumite în continuare cote de participare (art.1 al Legii privind
cooperativele de producţie nr.1007/2002).
Cu alte cuvinte, cooperativa de producţie este o întreprindere alcătuită din
cel puţin 5 persoane fizice, care sînt de acord să înceapă un mic business
împreună prin a produce ceva, se bazează pe munca personală a lor şi pe
contribuţia (în bani sau în alte bunuri) adusă de ei înşişi la fondarea cooperativei.
Din însăşi denumirea cooperativei, rezultă că ea este fondată, în primul
rînd, cu scop de producere, şi nu în alte scopuri comerciale, acest gen de
activitate fiind caracteristic mai mult pentru întreprinderile bazate pe munca
colectivă din sectorul agroindustrial231.
Francezii au fost cei care au fondat cooperative de producţie, cu scopul de a
efectua împreună lucrări de construcţie şi de a confecţiona diferite produse pe
care mai apoi să le vîndă, iar beneficiile obţinute să le împartă între asociaţi. Mai
tîrziu, cooperative de producţie au apărut în toate statele lumii.
Avantajele de bază ale cooperativei de producţie se manifestă prin:
- administrarea pe principii democratice a activităţii;
- lipsa unei prevederi legale privind mărimea minimă a capitalului social;
- unitatea intereselor de muncă, contribuţia economică şi ajutorul reciproc al
membrilor cooperativei;
- răspunderea membrilor pentru datoriile cooperativei se face în limita

230
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Ediţia a III-a. Chişinău: Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală‖, 2011, p.436.
231
Каленик Александр. Коммерческое право. Кишинев: Business-Elita, 2004, p.204.
242
cotelor pe care aceştia le deţin în capitalul social.
Dezavantajele cooperativei de producţie constau în faptul că:
- pot apărea discuţii interminabile şi fără rezultat din cauza modului
democratic de luare a deciziilor;
- pot apărea neînţelegeri între membri referitor la contribuţia fiecăruia şi
distribuirea veniturilor, care pot conduce la lichidarea cooperativei232.
Aspecte ce ţin de fondarea cooperativei. O condiţie obligatorie la crearea
cooperativei de producţie ţine de formarea capitalului social. Acesta se formează
din aporturile aduse de către membrii cooperativei. În calitate de aport pot servi
mijloacele băneşti şi bunurile. Bunurile pot fi transmise cooperativei cu drept de
proprietate sau cu drept de folosinţă.
Încă o particularitate a cooperativei de producţie, se referă la mărimea cotei
de participare deţinute de un membru al cooperativei şi care nu trebuie să
depăşească 20% din capitalul social al cooperativei.
Actul constitutiv al cooperativei de producţie se numeşte statut. Acesta va
trebuie să cuprindă:
- denumirea şi sediul cooperativei;
- scopul şi obiectul cooperativei;
- condiţiile şi modul de primire în cooperativă şi de excludere din
cooperativă;
- modul de participare prin muncă personală a membrilor cooperativei la
activitatea acesteia;
- modul de retribuire a muncii membrilor cooperativei;
- mărimea minimă a cotei de participare, condiţiile şi termenele de
depunere a aporturilor în contul acesteia, responsabilitatea pentru încălcarea
obligaţiilor privind depunerea aporturilor, precum şi modul de evaluare a
aporturilor depuse în natură;
- aporturile membrilor cooperativei la capitalul social, modul şi termenul de
depunere a acestora;
- modul de reprezentare a cooperativei;
232
Bugaian Larisa, Catanoi Valentina, Cotelnic Ala şi al. Antreprenoriat: iniţierea afacerii. Chişinău: „Elena-V.I.‖ SRL,
2010, p.87.
243
 - modul de înstrăinare a cotei de participare;
- competenţa adunării generale şi modul de convocare a acesteia, cvorumul
şi alte condiţii de validitate a hotărîrilor adunării;
- competenţa, componenţa, modul de alegere (desemnare) şi funcţionare a
consiliului cooperativei, comisiei de revizie, preşedintelui cooperativei şi a altor
organe de conducere ale cooperativei;
- modul de formare a capitalului social şi a rezervelor (fondurilor)
cooperativei;
- modul de distribuire a profitului net între membrii cooperativei;
- modul de acoperire a pierderilor de bilanţ ale cooperativei;
- lista întreprinderilor afiliate, filialelor şi a reprezentanţelor cooperativei;
- modul de reorganizare şi lichidare a cooperativei.
Obţinerea calităţii de membru al cooperativei de producţie. Cooperativa
poate primi oricînd noi membri. Persoana care solicită calitatea de membru
depune o cerere de intrare în cooperativă. În cerere indică faptul că este de acord
să respecte prevederile legislaţiei, statutul cooperativei, precum şi să execute
hotărîrile organelor de conducere ale acesteia. Decizia de primire în cooperativă
sau de refuz o adoptă adunarea generală. Refuzul de primire în cooperativă
trebuie se fie comunicat solicitantului în scris.
Membrii cooperativei de producţie dispun de următoarele drepturi:
 să participe la conducerea societăţii, la adunările generale, să aleagă şi să
fie aleşi în organele cooperativei;
 să participe cu munca proprie la activitatea cooperativei;
 să facă propuneri pentru îmbunătăţirea activităţii cooperativei;
 să ceară convocarea adunării generale extraordinare sau a şedinţei
consiliului cooperativei;
 să beneficieze de plăţi din profitul net al cooperativei;
 să beneficieze de facilităţi şi avantaje prevăzute pentru membrii
cooperativei;
 să înstrăineze, să gajeze, să lase prin testament cota sa de participare;
 să aibă acces la orice informaţie privind activitatea cooperativei;
244
  să se retragă liber din cooperativă;
 să primească valoarea de participare, precum şi alte plăţi prevăzute de
statut;
 să primească, în caz de lichidare a cooperativei, o parte din patrimoniul
rămas după satisfacerea pretenţiilor creditorilor;
În afară de acestea, membrii cooperativei de producţie pot dispune şi de alte
drepturi, care nu contravin legislaţiei în vigoare, dar sînt prevăzute în statutul
cooperativei.
Paralel cu drepturile indicate mai sus, membrii cooperativei de producţie
dispun de un şir de obligaţii:
 să depună taxa de intrare şi cota de participare în termenele şi mărimile
prevăzute de statut;
 să informeze cooperativa despre orice modificare a datelor personale,
introduse în statutul cooperativei;
 să poarte răspundere materială în conformitate cu legislaţia muncii;
 să respecte alte prevederi ale legislaţiei, statutului şi regulamentelor
cooperativei, precum şi să execute hotărîrile organelor ei. În statutul cooperativei
pot fi prevăzute şi alte obligaţii ale membrilor cooperativei de producţie.
Încetarea calităţii de membru al cooperativei. Calitatea de membru al
cooperativei de producţie încetează în caz de: a) retragere din cooperativă; b)
înstrăinare a cotei de participare; c) excludere din cooperativă; d) deces; e)
reorganizare sau lichidare a cooperativei.
Cooperativa agricolă de producţie. O variantă a cooperativelor de
producţie în mediul rural sînt cooperativele agricole de producţie, care se
caracterizează prin faptul că cel puţin 50% din volumul anual de vînzări
constituie producţia agricolă obţinută de cooperativă233.
Membrii cooperativei agricole de producţie transmit cooperativei pe un
termen de cel puţin un an terenurile agricole care le aparţin cu titlu de
proprietate.
Dacă cooperativa dispune de surse financiare, ea are dreptul să cumpere

233
Bugaian Larisa, Catanoi Valentina, Cotelnic Ala şi al., op.cit., p.86.
245
terenuri agricole de la alţi proprietari. Terenurile cumpărate vor deveni
proprietate comună a membrilor cooperativei.

§5. Cooperativa de întreprinzător

Cooperativa de întreprinzător este o întreprindere alcătuită din cel puţin 5
membri persoane fizice sau juridice, în scopul de a contribui la obţinerea
profitului de către membrii ei. De exemplu, la momentul actual piaţa Uniunii
Europene şi cea din Federaţia Rusă sînt dominate de marii producători. Pentru a
putea ajunge acolo, producătorii moldoveni se unesc, fondează cooperative de
întreprinzător şi exportă producţia sub un singur nume234, iar profitul obţinut îl
împart între ei.
Scopul cooperativei de întreprinzător este de a contribui la obţinerea
profitului de către membrii săi. În acest sens se disting cooperative de prelucrare,
cooperative de prestări servicii, inclusiv agricole şi de consultanţă, cooperative
de economii şi împrumut etc.235
Pot avea calitatea de fondator al unei cooperative de întreprinzător numai
întreprinzătorii236. Cooperativele de întreprinzător se pot fonda şi activa în toate
ramurile economiei naţionale. Ele pot să practice orice gen de activitate, cu
excepţia celor interzise de lege. Dacă, pentru desfăşurarea unui gen de activitate
este necesară licenţa, cooperativa o va obţine pînă la începutul activităţii237.
Cele mai multe cooperative de întreprinzător se axează pe domeniul
agriculturii. În cadrul cooperativei, unii membri se ocupă cu fructe, legume,
cereale, alţii prestează servicii de mecanizare, de reparaţie a tehnicii, de transport
etc. Împreună este mai uşor de lucrat şi veniturile sînt mai mari.
Specific pentru cooperativa de întreprinzător este faptul că membrii
cooperativei trebuie să participe la relaţiile economice dintre ei şi cooperativă.
Potrivit Legii privind cooperativa de întreprinzător nr.73/2001, cooperativa este

234
Cele mai mari dificultăţi, producătorii le au cu vânzarea producţiei. Economia Republicii Moldova fiind o economie de
piaţă, producătorul este nevoit să lupte pentru un loc pe piaţă, la care pretind zeci de concurenţi, inclusiv din alte ţări.
Neavînd altă soluţie, pentru a reuşi în faţa concurenţei, cooperativele de întreprinzător par să fie soluţia cea mai bună pentru
extinderea accesului pe pieţele externe. Or, producătorul de unul singur nu are suficiente posibilităţi de a reuşi.
235
Bugaian Larisa, Catanoi Valentina, Cotelnic Ala şi al., op.cit., p.87.
236
Acestea sînt: a) deţinătorul patentei de întreprinzător; b) întreprinzătorul individual; c) fondatorii gospodăriei ţărăneşti; d)
fondatorii societăţilor comerciale (societatea pe acţiuni, societatea cu răspundere limitată, societatea în nume colectiv,
societatea în comandită); e) fondatorii întreprinderile de stat şi municipale.
237
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op.cit., p.437.
246
obligată să livreze (presteze) cel puţin 50 la sută din volumul total al producţiei
(serviciilor) proprii membrilor săi şi/sau să procure (să beneficieze) de la
membrii săi în volum de cel puţin 50 la sută din totalul producţiei procurate
(serviciilor primite) de către cooperativă (art.6).
Cooperativa de întreprinzător se înregistrează la Camera Înregistrării de
Stat, în baza statutului. Acesta este un document care se prezintă la organul de
înregistrare şi în care se menţionează cum va funcţiona cooperativa pe viitor.
Pentru înregistrarea cooperativei de întreprinzător, este necesar să existe cel
puţin 5 membri, persoane fizice sau juridice. Modul de constituire, de
funcţionare şi de lichidare a cooperativei de întreprinzător este reglementat prin
Legea privind cooperativele de întreprinzător nr.73/2001.
Un moment important este că denumirea cooperativei de întreprinzător
trebuie să conţină abrevierea „C.Î‖ (adică „cooperativa de întreprinzător‖). De
exemplu, deplin se scrie Cooperativa de Întreprinzător „AgroProiect‖, iar pe
scurt - C.Î. „AgroProiect‖.
Răspunderea. Cooperativa de întreprinzător răspunde pentru datoriile sale
cu bunurile pe care le are, adică cu întreg patrimoniul ei. Membrii cooperativei
nu răspund pentru obligaţiile asumate de cooperativă.

§6. Cooperativa de consum

Cooperativa de consum este o organizaţie necomercială, formată din cel
puţin 7 persoane fizice, care convin să desfăşoare împreună activitatea de
întreprinzător pentru satisfacerea intereselor şi nevoilor lor de consum. Modul
de constituire, de funcţionare şi de lichidare a cooperativei de consum se
reglementează prin Legea cooperaţiei de consum nr.1252 din 2000.
Spre deosebire de cooperativele de producţie şi cele de întreprinzător, care
au ca scop principal obţinerea profitului, în cazul cooperativei de consum legea
indică că scopul ei este unul necomercial. În realitate, se întîmplă că cooperativa
de consum la fel urmăreşte obţinerea unor cîştiguri, altfel membrii ei nici nu ar
avea interes să o fondeze.
În prezent, majoritatea tinerilor nu prea cunosc despre existenţa
247
cooperativei de consum. Se susţine că cooperativa de consum din Republica
Moldova este una din cele mai nerentabile structuri economice, o moştenire a
fostului sistem sovietic. Cea mai răspîndită cooperativă de consum rămîne a fi
„MOLDCOOP‖. Ea se ocupă cu colectarea şi vînzarea produselor agricole, iar
veniturile sînt mici.
Orice cooperativă de consum, trebuie să-şi pună în faţă anumite reguli de
lucru, pe care să le respecte, şi anume:
a) să satisfacă interesele membrilor cooperativei. Cooperativa trebuie să
lucreze în aşa mod, ca să obţină venituri, iar membrii cooperativei să fie
mulţumiţi. În caz contrar, membrii cooperativei nu ar avea nici un interes de a
mai continua lucrul în cooperativă şi ea s-ar destrăma.
b) să aibă la bază libera asociere. Membrii săi asociaţi pot intra şi ieşi
benevol în/din cooperativă, fără a fi influenţaţi de cineva.
c) să respecte principiul colaborării. În cooperativa de consum, deciziile se
iau în mod colegial, prin vot. Membrii cooperativei se susţin reciproc şi
colaborează între ei, cu partenerii economici din ţară şi de peste hotare. În aşa
mod se realizează o dezvoltare continuă.
d) activitatea cooperativei să fie una publică. Orice membru al cooperativei
are dreptul să obţină informaţia de care are nevoie în legătură cu activitatea
cooperativei. Totuşi în anumite situaţii, organul de conducere poate hotărî ca
unele şedinţe ale cooperativei să se desfăşoare „cu uşile închise‖, iar deciziile să
fie ţinute în secret.
Cine poate fi membru al cooperativei de consum. Membru poate fi
numai persoana fizică, cu capacitate de exerciţiu deplină, care a împlinit vîrsta
de 16 ani. Pentru aceasta, persoana trebuie să depună o cerere, în care să indice
numele şi prenumele, domiciliul, locul de muncă şi bunurile pe care le depune ca
cotă de participare în capitalul social al cooperativei.
La înfiinţarea cooperativei de consum trebuie să participe cel puţin 7
persoane. Înregistrarea se face la Ministerul Justiţiei. Cooperativele dintr-o
anumită localitate se pot asocia şi forma uniuni teritoriale. Dacă numărul
cooperativelor dornice de asociere este mai mare şi fac parte din localităţi
248
diferite, atunci legea permite asocierea lor în uniuni centrale.
Se interzice amestecul statului în activitatea cooperativei de consum. În
acelaşi timp, organele de stat sînt obligate să efectueze regulat controale, pentru
a verifica dacă cooperativele de consum respectă prevederile legii.
Cooperativa de consum se ocupă, în principal, cu următoarele genuri de
activitate: a) comerţul cu amănuntul; b) alimentaţia publică; c) achiziţionarea
produselor agricole şi de altă natură; d) producerea mărfurilor de larg consum; e)
activitatea de asigurare, hotelieră, turismul intern şi extern, prestarea de alte
servicii; f) activitatea investiţională; g) înfiinţarea de instituţii medicale, balneo-
climaterice; h) acţiuni cultural-educative, sportive, ştiinţifice, tehnice etc.; i)
promovarea relaţiilor economice cu cooperativele din alte state; j) exportul şi
importul de mărfuri, produse şi servicii ş.a.

249
CAPITOLUL 19. ÎNTREPRINDEREA DE STAT ŞI ÎNTREPRINDEREA
MUNICIPALĂ

§1. Întreprinderea de stat

Dispoziţii generale. Reieşind din prevederile Legii nr.845/1992 cu
privire la antreprenoriat şi întreprinderi, art.2, statul şi autorităţile administraţiei
publice locale sunt antreprenori speciali.
Activitatea de întreprinzător a statului este o novaţie şi reprezintă un
fenomen social-economic complex.238
Întreprinderile de stat şi întreprinderile municipale care au capitalul
format din bunurile transmise de fondatori la constituire sau în timpul
funcţionării, fac parte din categoria persoanelor juridice de drept privat cu scop
lucrativ.
Un autor rus, A.Businin menţionează în lucrarea sa,
“Предпринимательство‖, că activitatea de întreprinzător a statului este acea
formă activităţii de întreprinzător care se desfăşoară prin intermediul
întreprinderilor constituite de:
- organele de stat, conform legislaţiei sunt împuternicite de a gestiona
proprietatea statului, adică ne referim la întreprinderile de stat;
- organele administraţiei publice locale, ne referim la întreprinderile
municipale.239
Atît statul, cît şi unitatea administrativ-teritorială, că persoana juridică de
drept public, poate fonda de sine stătător o persoană juridică pe care o dotează

238
Doinikov I.V. Predprinimateliscoe Pravo.-Moscva: ―PRIOR‖, 2002,pag.282
239
Businin A. Predprinimatelistvo.-Moscva, 1997.-pag.52-53
250
cu bunuri şi care, prin înregistrare la organul competent, dobîndeşte dreptul de a
desfăşura independent activitatea de întreprinzător cu scopul de a obţine profit.
Principala deosebire a acestor întreprinderi de alte persoane juridice constă în
aceea că, la crearea lor, bunurile nu se transmit în proprietate, ci în “gestiune
operative‖ - întreprinderii de stat sau în “gestiune economică‖- întreprinderii
municipale.
Referitor la întreprinderea de stat şi municipală, în doctrină rusă se
menţionează că, din punct de vedere al circuitului economic, aceste instituţii nu
sunt perfecte, deoarece participanţii acestui circuit trebuie să fie proprietari care
de sine stătător dispun de bunurile lor. În cazul întreprinderilor de stat şi
întreprinderilor municipale, însă, la circuitul economic participă subiecţi care nu
au toate împuternicirile unui proprietar privind dispunerea de aceste bunuri, iar
împuternicirile proprietarului acestor bunuri sunt limitate de legislaţie.240
Definiţia şi caracterele întreprinderii de stat. Statutul juridic al
întreprinderilor de stat, modul de constituire şi de funcţionare sunt reglementate
de Codul Civil art.179, de Legea nr.845/1992 cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi art.20, de Legea nr.451/1994 cu privire la întreprinderea de stat şi
de Hotărîrea Guvernului nr.770/1994 prin care a fost aprobat statutul – model al
întreprinderii de stat.
Întreprinderea de stat este o întreprindere al cărei capital social aparţine în
întregime statului.
Întreprinderea de stat este agent economic independent cu drepturi de persoană
juridică, care, pe baza proprietăţii de stat transmise ei în gestiune, desfăşoară
activitate de întreprinzător şi poartă răspundere pentru obligaţiile sale cu toate
bunurile de care dispune.241
Reieşind din noţiune, putem evidenţia următoarele caractere ale
întreprinderii de stat:
 este o persoană juridică care este constituită de Guvern sau de autorităţile
publice, împuternicită de a gestiona bunurile statului;

240
Kommercescoe pravo: ceasti 1. Popondopulo V.F.-Moscva : Iurist, 2004.-pag.196
241
Art.1, Legea nr.451/1994 cu privire la întreprinderea de stat, Monitorul Oficial nr.2/9 din 25.08.1994
251
  capitalul social aparţine statului în întregime, adică patrimoniul ei se
formează din bunuri de proprietate de stat, inclusiv proprietate publica;
 are dreptul de gestiune operativă asupra bunurilor calificate ca fonduri
fixe primite de la fondator, adică le posedă, le foloseşte la destinaţie, fără
dreptul de a dispune de ele doar cu autorizaţia expresă a fondatorului,
poate să dea în arendă, să le gajeze, să le transmită ca aport la capitalul
social al altor persoane juridice, să facă investiţii în alte state;
 este constituită pentru desfăşurarea, de regulă, activităţii de întreprinzător
considerată monopol de stat, poate desfăşura şi alte activităţi neinterzise
de lege;
 poartă răspundere pentru obligaţiile sale în limita acestui patrimoniu.
Întreprinderile, în general, precum şi cele de stat, în particular sunt
considerate complexe patrimoniale, adică obiecte şi nu subiecte ale dreptului
civil.242
Constituirea întreprinderii de stat. Din momentul înregistrării de stat,
întreprinderea capătă drepturi de persoană juridică. În denumirea sa trebuie să
fie inclusă sintagma în limba de stat ―Întreprinderea de stat‖ sau abreviat “Î.S.”.
Principalul gen de activitate şi obligatoriu cuvintele “ Republica Moldova‖.
Înregistrarea întreprinderii de stat se efectuează în modul stabilit de Legea
nr.220-XVI din 19.10.2007 cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor
juridice şi a întreprinzătorilor individuali, publicată în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.184-187 din 30.11.2007.
Întreprinderea de stat are dreptul să deschidă filiale şi reprezentanţe, cu
acordul fondatorului şi a organului care exercită controlul asupra respectării
legislaţiei antimonopol, întreprinderea de stat are dreptul să între în componenţa
asociaţiilor, concernelor şi altor asociaţi de stat ale întreprinderilor, în baza
contractelor încheiate cu alţi agenţi economici.
Ca fondatori ai întreprinderii de stat pot fi: Guvernul sau autorităţile
publice centrale.
Actele constitutive ale întreprinderii de stat sunt decizia fondatorului cu

242
Rusu V., Focşa Gh., Curs de drept comercial, curs universitar, Chişinău 2007, pag.158-159
252
privire la înfiinţarea întreprinderii de stat şi statutul acesteia, aprobat de
fondator. Statutul –model al întreprinderii de stat este aprobat de către Guvern.
Conform art.2(alin.3), Legea nr.451/1994, statutul întreprinderii de stat se
aprobă de către fondator şi conţine următoarele date:
1. Firma(denumirea ), inclusiv abreviată, şi sediul întreprinderii;
2. Data şi numărul deciziei fondatorului privind înfiinţarea întreprinderii,
sediul fondatorului;
3. Genurile de activitate;
4. Durata întreprinderii (dacă nu e indicată durata, întreprinderea se
consideră înfiinţată pe o durată nelimitată);
5. Componenţa bunurilor transmise în gestiune întreprinderii şi mărimea
capitalului social;
6. Planul şi mărimea terenului ocupat de întreprindere;
7. Răspunderea întreprinderii pentru obligaţiile sale;
8. Organele de gestiune şi control, competenta lor, modul de constituire şi
de desfăşurare a activităţii;
9. Modul de reorganizare şi lichidare a întreprinderii (vezi Anexa nr.2).
Statutul poate prevedea şi alte clauze, care nu contravin legislaţiei.
Funcţionarea întreprinderii de stat. Organele de conducere ale
întreprinderii de stat sunt: fondatorul, managerul şi consiliul de administraţie.
Fondatorul îşi exercită drepturile de gestionar al întreprinderii prin
intermediul managerului-şef de întreprindere, numit prin concurs sau al
consiliului de administraţie, prin dispoziţii exprese se stabilesc atribuţiile
minime ale fondatorului, ale consiliului de administraţie şi ale managerului.
Calitatea de fondator al întreprinderii de stat o are statul, reprezentat de
Guvern sau de o altă autoritate publica centrală. Fondatorul, fiind proprietar al
bunurilor transmise întreprinderii de stat, îşi realizează prerogativele, în limitele
stabilite de lege, prin organul pe care îl reprezintă. Fondatorul are următoarele
atribuţii: aprobă statutul întreprinderii, modificările şi completările acestuia;
stabileşte indicii economici ai întreprinderii; desemnează membrii consiliului de
administraţie şi managerul şi îi eliberează din funcţie; transmite bunurile şi
253
atribuţiile sale în ceea ce priveşte desfăşurarea activităţii de întreprinzător
managerului, în baza contractului.
Legiuitorul prevede că fondatorul transmite bunurile sale în gestiune,
adică în drept de administrare economică, care se deosebeşte de dreptul de
proprietate prin limitarea dreptului de dispoziţie. Managerul întreprinderii de
stat nu poate decide soarta bunurilor corporale şi incorporale ale întreprinderii,
bunuri calificate de lege ca mijloace fixe, decît cu acordul scris al fondatorului,
adică, dreptul de administrare economică are un conţinut identic dreptului de
uzufruct, care, de asemenea, are prerogative identice dreptului de proprietate, cu
excepţia dreptului de înstrăinare. Sub incidenţa acestei dispoziţii nu cad banii şi
alte bunuri calificate drept mijloace circulante, de care întreprinderea de stat
poate să dispună ca şi proprietarul243.
Consiliul de administraţie este un organ colegial de administrare al
întreprinderii de stat, care este compus din: managerul întreprinderii,
reprezentanţi ai fondatorului şi ai colectivului de muncă, de asemenea pot fi
incluşi şi reprezentanţi ai ministerelor, organizaţiilor, specialişti în domeniul de
activitate a întreprinderii, în economie şi drept. În componenţa consiliului de
administrare intră de la 3 la 9 membri, care sunt desemnaţi pe o durată de 3-5
ani. Managerul întreprinderii de stat este din oficiu membru al consiliului de
administraţie.
Consiliul de administraţie are următoarele atribuţii:
1. aprobă programul de perspectivă al dezvoltării şi planurile anuale ale
întreprinderii;
2. soluţionează, de comun acord cu fondatorul, problemele ce se referă la
intrarea întreprinderii în asociaţii şi alte uniuni şi ieşirea din ele;
3. ia măsuri ce vor asigura integritatea şi folosirea eficientă a bunurilor
întreprinderii;
4. aprobă darea de seama şi bilanţul anual al întreprinderii;
5. adoptă decizii cu privire la obţinerea, acordarea şi folosirea creditelor
în mărimea stabilită de fondator;

243
Roşca N.,Baieş S., Dreptul afacerilor, Vol.2, Chişinău 2006, pag.238-239.
254
 6. prezintă fondatorului propuneri privind modificarea şi completarea
statutului întreprinderii, reorganizarea şi lichidarea întreprinderii.
Consiliul nu are dreptul să intervină în activitatea desfăşurată de manager
conform contractului.
Răspunderea membrilor consiliului de administraţie este solidară faţă de
întreprindere pentru prejudiciile rezultate din îndeplinirea hotărîrilor adoptate de
ei cu abateri de la legislaţie, statutul întreprinderii şi Regulamentului consiliului
de administraţie. Acei membri ai consiliului, care au votat împotriva unei astfel
de hotărîri sunt scutiţi de repararea prejudiciului, daca în procesul –verbal al
şedinţei a fost fixat protestul lor. Dacă în decursul a 7 zile după ce a aflat sau
trebuia să afle despre o asemenea hotărîre, a înmînat preşedintelui consiliului de
administraţie un protest în scris, atunci este absolvit de răspundere membrul
consiliului de administraţie care nu a participat la şedinţă. Demisia sau
destituirea membrului consiliului de administraţie nu-l scuteşte de obligaţia de
reparare a prejudiciilor cauzate din vina lui.
Managerul întreprinderii de stat este numit prin contract (acord) de către
fondator. Managerul reprezintă organul executiv al întreprinderii de stat.
Conform art.2 alin.(1) din Legea nr.845/1992, atribuţiile de antreprenor al
întreprinderii de stat (municipale) le execută managerul-şef de întreprindere pe
baza contractului încheiat cu acesta. Tot ce face managerul desemnat de
fondator este în numele şi pe seama întreprinderii de stat şi nu în nume propriu,
aşa cum sugerează norma citată mai sus. Contractul respectiv reglementează:
1. relaţiile dintre fondator şi manager;
2. stabileşte drepturile şi obligaţiile părţilor;
3. condiţiile de reziliere a contractului;
4. restricţiile la drepturi de folosinţă şi dispunere de patrimoniul
întreprinderii;
5. răspunderea materială a părţilor.
Potrivit art.8 al Legii nr.451/1992 cu privire la întreprinderea de stat,
managerul întreprinderii de stat are următoarele atribuţii:
1. să conducă activitatea întreprinderii şi să asigure funcţionarea ei eficientă;
255
 2. să asigure executarea deciziilor fondatorului şi consiliului de administraţie;
3. să reprezinte interesele întreprinderii în relaţiile cu persoanele fizice şi
juridice, precum şi organele de justiţie;
4. să încheie contracte , elibereze procure, şi să deschidă conturi în bancă;
5. să prezinte fondatorului propuneri coordonate cu consiliul de administraţie
privind schimbarea componenţei, reconstrucţiei, lărgirea, reutilarea tehnică a
bunurilor transmise în gestiune operativă a întreprinderii;
6. să asigure folosirea eficientă şi reproducerea bunurilor primite în gestiune
operativă;
7. să poarte răspundere materială pentru neexecutarea sau executarea
necalitativă a obligaţiunilor stabilite.
Contractul poate prevedea şi alte clauze, care nu contravin legislaţiei în
vigoare.
Patrimoniul întreprinderii de stat este format din bunurile transmise
întreprinderii în gestiune de către fondator ( terenul, fondurile fixe şi mijloacele
circulante, alte valori, al căror cost este indicat în bilanţul autonom al
întreprinderii). Întreprinderea este obligată să păstreze, utilizeze raţional şi să
sporească bunurile de care dispune şi să le asigure , fără autorizaţia fondatorului
nu poate sa dea în arendă proprietatea transmisă ei în gestiune operativă.
Întreprinderea nu poate participa cu bunurile sale la activitatea structurilor
nestatale, şi de asemenea, să investească mijloace în alte state.
Patrimoniul întreprinderii de stat este format din :
 depunerile materiale ale fondatorului;
 bunurile transmise în mod gratuit;
 investiţiile capital din contul subvenţiilor şi beneficiului;
 credite şi alte surse legale.
Mărimea capitalului social şi procedura lui de modificare se stabileşte în
statutul întreprinderii.
Reorganizarea şi lichidarea întreprinderii de stat. Activitatea
întreprinderii încetează, în conformitate cu statutul sau şi la decizia fondatorului
prin reorganizare sau lichidarea ei. Întreprinderea de stat poate fi reorganizată în
256
o altă formă de întreprindere. Întreprinderea poate fi lichidată de către instanţa
judecătorească economică competentă în conformitate cu legislaţia.

§2. Întreprinderea municipală.

Definiţie. Un alt subiect al dreptului afacerilor este întreprinderea
municipală, care în conformitate cu Regulamentul-model al întreprinderii
municipale, adoptat prin Hotărîrea Guvernului nr.387/1994 este considerată un
agent economic cu personalitate juridică, constituită în exclusivitate pe baza
proprietăţii municipale, care, prin utilizarea ei judicioasă, produce anumite
bunuri de mărfuri (producţie), execută lucrări şi prestează servicii, necesare
pentru satisfacerea cerinţelor fondatorului sau pentru realizarea intereselor
sociale şi economice ale colectivului de muncă. Ea este în drept să practice
orice gen de activitate neiterzise de lege. Ca orice persoană juridică,
întreprinderea municipală poate crea filiale şi reprezentanţe.
Întreprinderea municipală are următoarele caractere:
 este persoană juridică, înfiinţată de autorităţile administraţiei publice
locale, adică prin decizia Consiliului local;
 se constituie în baza proprietăţii municipale transmise ei în gestiune;
 are drept de gestiune economică asupra bunurilor calificate ca fonduri
fixe, primite de la fondator, adică le posedă şi le foloseşte la destinaţie,
fără dreptul de a dispune de ele; poate să le dea în arendă sau să dispună
în alt mod de bunurile sale numai în temeiul hotărîrii fondatorului;
 se constituie cu scopul de a desfăşura , de regulă, activităţi de
întreprinzător de interes public pentru unitatea administrativ-teritorială, ca
persoană juridică însă, poate desfăşura şi alte activităţi neinterzise de lege;
 poartă răspundere proprie cu întreg patrimoniul.
Constituirea întreprinderii municipale. Conform prevederilor Codului
Civil, şi anume art.179, întreprinderea municipală se fondează şi se dotează de
către autoritatea administraţiei publice locale. Atît unităţile administrativ-
teritoriale de nivelul întîi (sate, comune, oraşe), cît şi de nivelul doi –(raioane),

257
au dreptul de a constitui întreprinderi municipale.244
Întreprinderea municipală se consideră constituită din momentul
înregistrării de stat, în baza legislaţiei în vigoare, pentru înregistrare e nevoie de
următoarele acte: hotărîrea fondatorului privind înfiinţarea întreprinderii şi
statutul întreprinderii aprobat de fondator. Conform Regulamentului model al
întreprinderii municipale, statutul întreprinderii se aprobă de către fondator,
adică unitatea administrativ-teritorială. Nici un act normativ nu prevede expres
care dintre organele unităţii administrativ-teritoriale este competent să aprobe
statutul: consiliul sau primarul (preşedintele raionului).
Autorii: Roşca N, şi Băieşu S., consideră ca hotărîrea consiliului privind
înfiinţarea întreprinderii municipale este una de principiu, adică se decide însuşi
faptul constituirii, bunurile care urmează a fi transmise şi se desemnează
conducătorul ei.245
Statutul întreprinderii municipale conţine următoarele clauze:
 Denumirea hotărîrii fondatorului privind aprobarea statutului
întreprinderii, numărul şi data adoptării;
 Denumirea (firma) întreprinderii şi sediul întreprinderii (în firmă se
foloseşte cuvîntul ―municipal(ă)‖);
 Scopurile şi genurile de activitate ale întreprinderii;
 Mărimea şi componenţa patrimoniului, trecut din proprietatea
municipiului respectiv la balanţa întreprinderii nou-create;
 Modul de posesiune, folosinţă şi dispunere de fondul statutar, precum şi
schimbarea lui, sursele de formare a patrimoniului întreprinderii, forma de
repartizare a venitului şi de acoperire a pierderilor;
 Modul de reorganizare şi lichidare a întreprinderii246.
Funcţionarea întreprinderii municipale. Întreprinderea municipală are
aceeaşi structură organizatorică ca şi întreprinderea de stat, adică are fondator şi
conducător. Fondatorul întreprinderii municipale este organul autoadministrării
locale, care o înzestrează cu bunuri. Dacă pentru crearea şi activitatea
244
Legea nr.123/2003 privind administraţia publică locală.
245
Roşca N., Băieşu S., Dreptul afacerilor, Vol.2,Chişinău,2006, pag.247
246
Regulamentul-model al întreprinderii municipale, adoptat prin hotărîrea de Guvern nr.387 din 06.06.1994, Monitorul
Oficial al R. Moldova nr.2/16 din 02.09.1994
258
întreprinderii sunt necesare terenuri sau alte resurse naturale, hotărîrea privind
crearea întreprinderii poate fi adoptată numai dacă fondatorul prezintă avizul
pozitiv al organului teritorial de expertiză ecologică.
Conducătorul întreprinderii municipale (managerul) este numit şi
revocat de către fondator. Între fondator şi conducător se încheie un contract, ca
şi în cazul întreprinderii de stat. Conducătorul poartă răspundere materială
pentru obligaţiile întreprinderii conduse de el. Nimeni nu are dreptul să se
amestece în activitatea conducătorului, cu excepţia cazului în care clauzele
contractuale sau prevederile legale prevăd altfel. Conducătorul poate fi eliberat
din funcţie înainte de expirarea termenului contractual, potrivit temeiurilor
prevăzute în contract sau lege.
Dacă e necesar, în structura administrativă a întreprinderii poate fi inclus
consiliul de directori. El este desemnat numai în cazul în care statutul stipulează
funcţiile, competenţa, condiţiile de desemnare şi modul de funcţionare.
Patrimoniul întreprinderii municipale se constituie din fonduri fixe şi
mijloace circulante, precum şi din alte valori, costul cărora este reflectat în
balanţă autonomă a întreprinderii. Bunurile municipale transmise de fondator
aparţin doar întreprinderii în limitele dreptului de gestiune economică.
Întreprinderea îşi poate înstrăina bunurile, numai în baza deciziei fondatorului.
Din momentul fondării, întreprinderea poartă răspundere, pentru
obligaţiile sale cu întregul patrimoniu al său.
Reorganizarea şi lichidarea întreprinderii municipale are loc în modul
stabilit de legislaţia în vigoare, în temeiul deciziei fondatorului.

259
 CAPITOLUL 20. REORGANIZAREA ŞI LICHIDAREA
PERSOANELOR JURIDICE CU SCOP LUCRATIV

§1. Noţiunea de reorganizare a persoanei juridice

Societăţile comerciale se fondează datorită voinţei celor ce participă la
fondarea acestora. Odată cu trecerea timpului, pot interveni noi evenimente şi
cerinţe, care ar spori sau reduce capacitatea şi potenţialul societăţii fondate. În
astfel de circumstanţe, se recurge la procedura de reorganizare a societăţii
comerciale.
Reorganizarea este o operaţiune juridică complexă de transmitere a
drepturilor şi obligaţiilor prin succesiune de la o persoană juridică existentă la
o persoană juridică succesoare, care există sau care ia naştere prin
reorganizare.247
Procedura de reorganizare este reglementată de mai multe acte normative,
cum ar fi:
- Codul civil nr. 1107/2002, art. 69-85, 135, 144, 178;
- Legea cu privire la societăţile pe acţiuni, nr. 1134/1997, art. 93-96;
- Legea privind societăţile cu răspundere limitată, nr. 135/2007, art. 80, 81;
- Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi, nr. 845/1992, art. 32,
33;
- Legea privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a
întreprinzătorilor individuali, nr. 220/2007, art. 20-22.
Reorganizarea poate fi:
1. benevolă;
2. forţată.
247
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu: ―Dreptul Afacerilor‖, Volumul 1, Editura Tipografiei Centrale, Chişinău – 2004, pag. 312
260
 Reorganizarea benevolă are loc avînd ca temei hotărîrea organului
suprem al societăţii, adoptată cu votul majorităţii asociaţilor.
Reorganizarea forţată poate fi efectuată avînd ca temei hotărîrea instanţei
de judecată sau organului administrativ competent.
În procesul de reorganizare participă cel puţin două persoane juridice.
Potrivit prevederilor alin. (1) art. 69 al Codului civil, persoana juridică se
reorganizează prin fuziune (contopire şi absorbţie), dezmembrare (divizare şi
separare) sau transformare.
În continuare ne vom referi la fiecare caz de reorganizare în parte.

§2. Reorganizarea prin fuziune

Fuziunea este o operaţiune tehnico-juridică de reorganizare prin care
două sau mai multe societăţi comerciale sau persoane juridice cu scop lucrativ
îşi unesc patrimoniile într-o singură persoană juridică pentru concentrarea
capitalului şi sporirea rentabilităţii.248
Din prevederile alin. (1) art. 73 al Codului civil, rezultă că fuziunea are
loc prin două modalităţi:
- contopire;
- absorbţie.
Prin contopire înţelegem acel procedeu juridic prin care două sau mai
multe societăţi comerciale se unesc pentru a forma o nouă persoană juridică (un
nou subiect de drept).
Ca rezultat al contopirii, societăţile comerciale care participă la acest
procedeu de reorganizare îşi încetează existenţa, iar drepturile şi obligaţiile
acestor societăţi trec integral la subiectul de drept nou format.
Prin absorbţie înţelegem acel procedeu juridic care are ca efect încetarea
existenţei persoanelor juridice absorbite şi trecerea integrală a drepturilor şi
obligaţiilor acestora la persoana juridică absorbantă.
Spre deosebire de contopire, în rezultatul absorbţiei, una sau mai multe
persoane juridice care dispar ca subiecte de drept (persoane juridice absorbite),

248
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op. cit. pag. 314
261
se alipesc la o alta (persoana juridică absorbantă), ultima păstrîndu-şi
personalitatea juridică şi devenind cu un potenţial mai mare pe piaţă, drepturile
şi obligaţiile ale persoanelor juridice absorbite trec integral la cea absorbantă.
Procedura de reorganizare prin fuziune (contopire sau absorbţie) parcurge
mai multe etape:
- Pregătirea contractului de fuziune. Din conţinutul prevederilor art. 74 al
Codului civil, rezultă că societăţile participante la procedura de reorganizare prin
contopire sau absorbţie sunt obligate să elaboreze un proiect al contractului de
fuziune. Acesta va conţine
- Forma (felul) fuziunii;
- Denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice participante la fuziune;
- Fundamentarea şi condiţiile fuziunii;
- Patrimoniul care se transmite persoanei juridice beneficiare;
- Raportul valoric al participanţilor;
- Data actului de transmitere, care este aceeaşi pentru toate persoanele
juridice implicate în fuziune.
Dacă persoanele juridice fuzionează prin contopire, în proiectul contractului
de fuziune trebuie să se indice şi denumirea, sediul şi organul executiv al
persoanei juridice ce se constituie. La proiectul contractului de fuziune se
anexează proiectul actului de constituire al persoanei juridice care se constituie.
Proiectul contractului de fuziune se întocmeşte în scris.
În proiectul contractului de fuziune urmează să se indice datele de
identitate ale noii societăţi comerciale, numele candidatului în funcţia de
administrator şi în alte organe.
- Informarea Camerei Înregistrării de Stat cu privire la demararea
reorganizării. Avînd în vedere faptul că Camera Înregistrării de Stat este organul
care înregistrează persoanele juridice cu scop lucrativ, orice modificare în
Registrul de Stat al Persoanelor Juridice urmează a fi adusă la cunoştinţa
organului respectiv.
Potrivit art. 22 al Legii privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice
şi a întreprinzătorilor individuali, nr. 220/2007, persoana juridică supusă
262
reorganizării este obligată să înştiinţeze în scris organul înregistrării de stat
despre reorganizare în termen de 30 de zile de la data adoptării hotărîrii
respective. Înştiinţarea implică consemnarea în Registrul de stat a începerii
procedurii de reorganizare, iar în Registrul de Stat se înscrie menţiunea ―în
reorganizare‖.
Pentru înscrierea în Registrul de stat a începerii procedurii de
reorganizare, la organul înregistrării de stat se prezintă hotărîrea de reorganizare,
adoptată de organul competent al persoanei juridice sau de instanţa de judecată.
- Informarea creditorilor. Potrivit art. 72 al Codului civil, în termen de 15
zile de la adoptarea hotărîrii de reorganizare, organul executiv al persoanei
juridice participante la reorganizare este obligat să informeze în scris toţi
creditorii cunoscuţi şi să publice un aviz privind reorganizarea în 2 ediţii
consecutive ale ―Monitorului Oficial al Republicii Moldova‖.
Ulterior, de la publicarea ultimului aviz, în decursul a 2 luni, creditorii pot să
ceară persoanei juridice care se reorganizează garanţii în măsura în care nu pot
cere satisfacerea creanţelor. La aceste garanţii creditorii pot recurge doar dacă se
va demonstra că în urma reorganizării drepturile acestor creditori la satisfacerea
creanţelor va fi pusă în pericol. Persoanele juridice participante la reorganizare
răspund solidar pentru obligaţiile apărute pînă la reorganizarea acestora dacă din
actul de transmitere şi din bilanţul de repartiţie nu este posibilă determinarea
succesorului.
- Inventarierea. O importanţă deosebită în procesul de fuziune constituie
procedura de transmitere a patrimoniului persoanei juridice ce urmează să fie
radiată către persoana juridică succesor în drepturi. Transmiterea patrimoniului
se efectuează în baza unui act de predare-primire în care sunt reflectate activele
şi pasivele societăţii. Pentru constatarea activelor şi pasivelor ce se transmit,
iniţial urmează a fi desfăşurată inventarierea în conformitate cu prevederile
normelor contabile.
Actul de predare-primire, după cum şi contractul fuziune, se confirmă de
fondatorii persoanelor juridice care sunt implicate în fuziune şi necesită a fi
semnat de către toţi reprezentanţii societăţilor comerciale participante la fuziune.
263
 - Înregistrarea fuziunii. După expirarea a 3 luni de la ultima publicaţie a
avizului în Monitorul Oficial al Republicii Moldova privind fuziunea, organul
executiv al persoanei juridice absorbite sau al persoanei juridice participante la
contopire depune, la organul care a efectuat înregistrarea ei de stat, o cerere prin
care solicită înregistrarea fuziunii.
La cerere se anexează:
a) copia autentificată de pe contractul de fuziune;
b) hotărîrea de fuziune a fiecărei persoane juridice participante;
c) dovada oferirii garanţiilor acceptate de creditori sau a plăţii datoriilor;
d) autorizaţia de fuziune, după caz.
După înregistrarea reorganizării de către organul de înregistrare,
persoanele juridice absorbite sau cele contopite se consideră dizolvate şi se
radiază din registrul de stat al persoanelor juridice.

§3. Reorganizarea prin dezmembrare

Dezmembrarea este o operaţiune tehnico-juridică de reorganizare, prin
care o societate comercială se împarte in două sau mai multe societăţi
comerciale independente sau în care dintr-o societate comercială se separă o
parte, formînd o societate comercială independentă.249
Dezmembrarea persoanei juridice poate avea loc prin:
1. divizare;
2. separare.
Divizarea este acea procedură de reorganizare, prin care societatea
comercială se divizează în două sau mai multe societăţi comerciale, creînd astfel
noi societăţi subiecte de drept. Divizarea persoanei juridice are ca efect încetarea
existenţei acesteia şi trecerea drepturilor şi obligaţiilor ei la două sau mai multe
persoane juridice care iau fiinţă.
Separarea are ca efect desprinderea unei părţi din patrimoniul unei
persoane juridice care nu-şi încetează existenţă şi transmiterea ei către una sau
mai multe persoane juridice existente sau care iau fiinţă.

249
Roşca N., Baieş S., op. cit. pag. 326
264
 Spre deosebire de divizare, care are ca efect dispariţia subiectului de drept
care se dezmembrează, în cazul separării societatea comercială supusă
dezmembrării nu se dizolvă, respectiv nu îşi pierde personalitatea juridică, ci
doar din componenţa ei se desprind şi iau fiinţă una sau mai multe persoane
juridice, prima rămînînd şi după dezmembrare să existe.
Procedura de reorganizare prin dezmembrare trece prin următoarele etape:
- Negocierea şi elaborarea planului de dezmembrare. Dezmembrarea
societăţii comerciale se produce în baza unui plan aprobat de adunarea generală.
Potrivit art. 81 al Codului civil, dezmembrarea, indiferent de forma ei,
urmează a fi efectuată în conformitate cu proiectul de dezmembrare, elaborat de
organul executiv.
Proiectul dezmembrării trebuie să includă:
a) forma (felul) dezmembrării: prin divizare sau separare;
b) denumirea şi sediul persoanei juridice care se dezmembrează;
c) denumirea şi sediul fiecărei persoane juridice care se constituie în urma
dezmembrării sau cărora li se dă o parte din patrimoniu;
d) partea de patrimoniu care se transmite;
e) numărul de participanţi care trec la persoana juridică ce se constituie;
f) raportul valoric al participaţiunilor;
g) modul şi termenul de predare a participaţiunilor persoanelor juridice cu
scop lucrativ care se dezmembrează şi de primire a participaţiunilor de către
persoanele juridice cu scop lucrativ care se constituie sau care există, data la care
aceste participaţiuni dau dreptul la dividende;
h) data întocmirii bilanţului de repartiţie;
i) consecinţele dezmembrării pentru salariaţi.
Proiectul dezmembrării se întocmeşte în scris. La proiectul dezmembrării
se anexează proiectul actului de constituire al noii persoane juridice, după caz.
- Aprobarea proiectului dezmembrării de către organul suprem al
societăţii. Potrivit art. 81 al Codului civil proiectul dezmembrării se aprobă de
adunarea generală a participanţilor cu 2/3 din numărul total de voturi, dacă actul
de constituire nu prevede o majoritate mai mare. Concomitent cu aprobarea
265
proiectului dezmembrării, adunarea generală a participanţilor, cu aceeaşi
majoritate, aprobă actul de constituire al noii persoane juridice şi desemnează
organul ei executiv.
- Informarea Camerei Înregistrării de Stat. Indiferent de forma de
reorganizare, inclusiv şi în cazul dezmembrării, persoana juridică supusă
reorganizării este obligată să înştiinţeze în scris organul înregistrării de stat
despre reorganizare în termen de 30 de zile de la data adoptării hotărîrii
respective. Înştiinţarea implică consemnarea în Registrul de stat a începerii
procedurii de reorganizare, iar în Registrul de Stat se înscrie menţiunea ―în
reorganizare‖.
Pentru înscrierea în Registrul de stat a începerii procedurii de
reorganizare, la organul înregistrării de stat se prezintă hotărîrea de reorganizare,
adoptată de organul competent al persoanei juridice sau de instanţa de judecată.
- Informarea creditorilor. Fiind o formă a reorganizării, şi în cazul
dezmembrării creditorii persoanei juridice supuse reorganizării prin
dezmembrare, urmează a fi înştiinţaţi despre această hotărîre. Ca şi în cazul
reorganizării prin fuziune, procedura de informare a creditorilor despre decizia
de reorganizare prin dezmembrare este reglementată de art. 72 al Codului civil.
În termen de 15 zile de la adoptarea hotărîrii de reorganizare prin
dezmembrare, organul executiv al persoanei juridice participante la reorganizare
urmează să informeze în scris toţi creditorii cunoscuţi şi să publice un aviz
privind reorganizarea în 2 ediţii consecutive ale ―Monitorului Oficial al
Republicii Moldova‖.
În decursul a 2 luni de la publicarea ultimului aviz, creditorii sunt în drept
să solicite persoanei juridice care se reorganizează garanţii în măsura în care nu
pot cere satisfacerea creanţelor. Dreptul la garanţii aparţine creditorilor doar
dacă vor dovedi că prin reorganizare se va periclita satisfacerea creanţelor lor.
Creditorii sunt în drept să informeze organul înregistrării de stat cu privire
la creanţele faţă de debitorul care se reorganizează.
Persoanele juridice participante la reorganizare răspund solidar pentru
obligaţiile apărute pînă la reorganizarea acestora dacă din actul de transmitere şi
266
din bilanţul de repartiţie nu este posibilă determinarea succesorului. Membrii
organului executiv al persoanei juridice participante la reorganizare răspund
solidar, pe parcursul a 3 ani de la data reorganizării, pentru prejudiciul cauzat
prin reorganizare participanţilor sau creditorilor persoanelor juridice
reorganizate.
- Inventarierea. Ca şi în cazul fuziunii, procedura de reorganizare prin
dezmembrare presupune necesitatea efectuării inventarierii şi întocmirii actului
de predare-primire a patrimoniului de la o societate la alta.
- Înregistrarea dezmembrării. Această etapă este expres reglementată de
art. 82, 83 ale Codului civil. Astfel, organul executiv al persoanei juridice care
se dezmembrează depune, după expirarea a 3 luni de la ultima publicare privind
dezmembrarea, o cerere de înregistrare a dezmembrării la organul care a efectuat
înregistrarea ei de stat şi o alta la organul care va efectua înregistrarea de stat a
persoanei juridice care se constituie sau unde este înregistrată persoana juridică
la care trece o parte din patrimoniu. La cerere se anexează proiectul
dezmembrării, semnat de reprezentanţii persoanelor juridice participante, şi
dovada oferirii garanţiilor, acceptate de creditori, sau a plăţii datoriilor.
La cererea depusă organului care va efectua înregistrarea de stat a
persoanei juridice care se constituie se anexează, de asemenea, actele necesare
înregistrării persoanei juridice de tipul respectiv.
După prezentarea actelor respective, Camera Înregistrării de Stat le
verifică şi dacă corespund cerinţelor legale, se face înregistrarea divizării.
Iniţial se înregistrează societăţile constituite prin divizare şi mai apoi se
radiază societăţile dizolvate (în cazul dezmembrării prin divizare), în cazul
dezmembrării prin separare - mai întîi se înregistrează noua societate, care preia
bunurile şi documentele de la societate reorganizată, după care registratorul
înscrie modificările din actele de constituire ale societăţii care s-a reorganizat.
După înregistrarea efectuată, persoana juridică divizată se consideră
dizolvată şi se radiază din registrul de stat.
Ca efecte ale dezmembrării se menţionează că de la data înregistrării
dezmembrării, patrimoniul persoanei juridice dezmembrate sau o parte din el
267
trece la persoanele juridice constituite sau existente. Noua persoană juridică sau
cea existentă primeşte prin act de transmitere şi include în bilanţul său
patrimoniul primit şi, după caz, înregistrează bunurile supuse înregistrării.

§4. Transformarea
Transformarea societăţii comerciale este o formă de organizare prin
care aceasta îşi schimbă forma juridică de organizare a activităţii sale prin
modificarea actelor de constituire în condiţiile legii.
Procedura de transformare succede următoarelor etape:
- Adoptarea hotărîrii privind transformarea şi elaborarea actului de
constituire al societăţii în care se transformă;
- Informarea creditorilor;
- Inventarierea patrimoniului;
- Înregistrarea transformării la organul abilitat.
Hotărîrea privind reorganizarea societăţii comerciale prin transformare din
o formă juridică de organizare în alta se ia de către adunarea generală a societăţii
care urmează a fi supusă transformării. Hotărîrea de transformare se adoptă cu
majoritatea necesară pentru modificarea actului de constituire, în dependenţă de
forma juridică de organizare a societăţii comerciale supuse transformării. După
adoptarea hotărîrii privind transformarea, în termen de 30 zile se notifică
Camera Înregistrării de Stat despre iniţierea procedurii de reorganizare prin
transformare, care va consemna la rubrica respectivă din Registrul de Stat al
Persoanelor Juridice menţiunea „în reorganizare‖.
Potrivit art. 72 al Codului civil în termen de 15 zile de la adoptarea
hotărîrii de reorganizare organul executiv al persoanei juridice participante la
reorganizare este obligat să informeze în scris toţi creditorii cunoscuţi şi să
publice un aviz privind reorganizarea în două ediţii consecutive ale Monitorului
Oficial al Republicii Moldova.
Ulterior, de la publicarea ultimului aviz, în decursul a 2 luni, creditorii pot
să ceară persoanei juridice care se reorganizează prin transformare garanţii în
măsura în care nu pot cere satisfacerea creanţelor. La aceste garanţii creditorii
268
pot recurge doar dacă se va demonstra că în urma reorganizării drepturile acestor
creditori la satisfacerea creanţelor va fi pusă în pericol.
Inventarierea este o etapă obligatore care culminează cu întocmirea
actului de predare-primire a activelor şi pasivelor. Persoana juridică transformată
devine successor al drepturilor şi obligaţiilor persoanei juridice care s-a
transformat.
La înregistrarea transformării la Camera Înregistrării de Stat, prevederile
art. 82, 83 ale Codului civil se aplică corespunzător.
După ce Camera Înregistrării de Stat a recepţionat actele în termenul
prevăzut de art. 82 al Codului civil, după verificarea acestora registratorul de stat
adoptă decizia de înregistrare a transformării sau de respingere a cererii.
Înregistrarea transformării în Registrul de Stat al Persoanelor Juridice
serveşte temei pentru modificarea ştampilei, denumirii, licenţelor, etc.

§5. Procedura de lichidare a persoanelor juridice

Societatea comercială se constituie pentru a desfăşura o activitate
comercială pe durata stabilită în actul constitutiv. Uneori durata societăţii se
prelungeşte chiar şi după decesul asociaţilor care au constituit societatea. Dar
orice societate comercială va sfîrşi prin a dispărea, deoarece ea urmează acelaşi
destin implacabil ca şi o persoană fizică: se naşte, trăieşte şi moare.250
Dizolvarea este acea operaţiune juridică prin care persoana juridică cu
scop lucrativ pune capăt activităţii sale de întreprinzător, cu lipsirea acesteia de
dreptul de a încheia acte juridice legate de activitatea de întreprinzător.
De fapt, existenţa persoanei juridice nu încetează, ea continuă să existe
pentru a exercita operaţiunile legate de lichidarea patrimoniului agonisit în
timpul activităţii. În acest caz, rezultă că societatea comercială dispune de o
capacitate juridică restrînsă, restrîngerea capacităţii survenind imediat demarării
dizolvării.
Potrivit alin. (1) art. 86 al Codului civil, Persoana juridică se dizolvă în
temeiul:

250
Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie, ―Curs de drept comercial‖, Departamentul Editorial Poligrafic al ASEM, Chişinău,
2007, pag.85
269
 a) expirării termenului stabilit pentru durata ei;
b) atingerii scopului pentru care a fost constituită sau imposibilităţii
atingerii lui;
c) hotărîrii organului ei competent;
d) hotărîrii judecătoreşti în cazurile prevăzute la art. 87;
e) insolvabilităţii sau încetării procesului de insolvabilitate în legătură cu
insuficienţa masei debitoare;
f) faptului că persoana juridică cu scop nelucrativ sau cooperativa nu mai
are nici un participant;
g) altor cauze prevăzute de lege sau de actul de constituire.
Din conţinutul normei sus citate, rezultă că dizolvarea persoanei juridice
poate fi de două feluri:
1.dizolvare voluntară (benevolă);
2.dizolvare forţată (în baza hotărîrii instanţei de judecată).
Dizolvarea voluntară survine în următoarele cazuri:
a) expirării termenului stabilit în actul de constituire (lit. a) alin. (1)
art. 86 Cod civil).
De regulă, la fondarea societăţilor comerciale, fondatorii nu prevăd un
termen limită de activitate a societăţii, aceasta fiind constituită pentru o activitate
pe o perioadă nedeterminată. Fiind expresia voinţei fondatorilor, totuşi, legislaţia
nu interzice constituirea societăţii comerciale pentru activitatea acesteia pe o
perioadă limitată.
Potrivit alin. (2) art. 65 al Codului civil, la expirarea termenului stabilit
pentru existenţa persoanei juridice, aceasta se dizolvă dacă pînă la acel moment
actele de constituire nu se modifică.
Din data constituirii persoanei juridice pe perioadă determinată pînă la
dizolvare, organul suprem poate modifica actele de constituire, transformînd-o
cu un termen perpetuu de existenţă.
b) atingerii scopului propus pentru care a fost constituită societatea
(lit. b) alin. (1) art. 86 Cod civil).

270
 Fondatorii constituie societatea comercială, avînd ca scop obţinerea de
profit din activitatea de întreprinzător şi împărţirea acestuia între asociaţi. Acest
scop nu se atinge imediat la data constituirii societăţii, ci necesită o perioadă de
timp. La atingerea scopului, societatea urmează să îşi înceteze.
c) imposibilitatea atingerii scopului propus pentru care a fost
constituită societatea (lit. b) alin. (1) art. 86 Cod civil).
Avînd ca scop obţinerea de profit şi împărţirea acestuia între asociaţi, în
cazul imposibilităţii atingerii scopului propus la constituirea societăţii, cum ar fi
suportarea unor pierderi neaşteptate, aceasta urmează a fi dizolvată, în caz
contrar societatea riscă să intre în stare de insolvabilitate.
d) adoptarea hotărîrii de dizolvare de către organul competent al
persoanei juridice respective (lit. c) alin. (1) art. 86 Cod civil).
Societatea comercială se dizolvă în baza hotărîrii organului suprem
competent, întrucît constituirea societăţii comerciale se bazează pe voinţa
asociaţilor manifestată prin actul de constituire.
Respectiv, tot ei pot decide şi în privinţa dizolvării societăţii. Voinţa
asociaţilor privind dizolvarea societăţii se manifestă în cadrul adunării
asociaţilor care exprimă voinţa socială.
Organul competent suprem va adopta hotărîrea privind dizolvarea în toate
cazurile impuse de lege şi de interesele asociaţilor, şi anume:
- numărul de asociaţi scade sub numărul stabilit de lege;
- numărul total al asociaţilor depăşeşte numărul stabilit de lege;
- valoarea activelor societăţii comerciale se reduce sub nivelul capitalului
social minim stabilit de lege;
- în societatea în comandită au rămas mai mulţi asociaţi, însă aceştia sunt
numai asociaţi comanditaţi sau numai asociaţi comanditari, iar în decursul a 6
luni societatea nu s-a reorganizat şi nici nu şi-a suplimentat componenţa cu
categoria de asociaţi care lipsea.
Dizolvarea forţată are loc în temeiul hotărîrii instanţei de judecată.
Dizolvarea forţată va surveni:

271
 a) în cazul insolvabilităţii sau încetării procesului de insolvabilitate în
legătură cu insuficienţa masei debitoare (lit. e) alin. (1) art. 86 Cod civil)
Procedura de insolvabilitate, precum şi încetarea procesului de
insolvabilitate, inclusiv în legătură cu insuficienţa masei debitoare, este
reglementată de Legea insolvabilităţii nr. 632/2001. Potrivit alin. (1) art. 154 al
Legii insolvabilităţii, dacă, după intentarea procesului de insolvabilitate, se
stabileşte că masa debitoare nu este suficientă pentru a acoperi cheltuielile
procesului, instanţa de judecată trebuie să înceteze procesul, cu dizolvarea
debitorului.
b) în cazurile prevăzute de art. 87 al Codului civil.
Potrivit alin. (1) art. 87 al Codului civil, instanţa de judecată dizolvă
persoana juridică dacă:
- constituirea ei este viciată. Se consideră viciată constituirea persoanei
juridice dacă la data constituirii s-au încălcat condiţiile de formă sau de fond ale
actului de constituire. Dacă încălcarea condiţiilor de fond sau de formă a urmat
după constituirea persoanei juridice, la data constituirii actul de constituire
respectînd exigenţele legii, atunci acest caz nu serveşte temei de dizolvare.
- actul de constituire nu corespunde prevederilor legii. În acest caz
neconcordanţele actului de constituire cu exigenţele legii pot genera din
modificările operate în el de către organul suprem al persoanei juridice după
constituirea acesteia. Dacă după constituire în legislaţie survin careva modificări
referitoare la exigenţele actului de constituire, acesta urmează a fi racordat
acestor prevederi, în caz contrar societatea riscă să fie dizolvată.
- nu se încadrează în prevederile legale referitoare la forma ei juridică de
organizare. Exemplu pot servi Întreprinderile de Arendă, care odată cu adoptarea
Codului civil, o astfel de formă juridică de organizare nu se prevede. În acest
caz, întreprinderile de arendă care activau la data intrării în vigoare a Codului
civil, urmau să-şi modifice forma juridică de organizare. În caz contrar acestea
riscau să fie dizolvate.

272
 - activitatea ei contravine ordinii publice. Societatea comercială care
practică un gen de activitate interzis de lege sau un gen de activitate monopol de
stat activează contrar ordinii publice.
- există alte situaţii prevăzute de lege. Aici putem remarca prevederile
alin. (6) art. 26 al Legii privind înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a
întreprinzătorilor individuali, nr. 220/2007, potrivit cărora Inspectoratul Fiscal
Principal de Stat va prezenta trimestrial organului înregistrării de stat informaţie
despre persoanele juridice care, în decurs de 12 luni de la data înregistrării, nu au
prezentat dările de seamă fiscale prevăzute de legislaţie şi nu au efectuat operaţii
pe nici un cont bancar, indicînd existenţa sau lipsa datoriilor la bugetul public
naţional, pentru a decide asupra radierii acestora din Registrul de stat.
Potrivit alin. (2) art. 86 al Codului civil, dizolvarea persoanei juridice are
ca efect deschiderea procedurii lichidării, cu excepţia cazurilor de fuziune şi
dezmembrare ce au ca efect dizolvarea, fără lichidare, a persoanei juridice care
îşi încetează existenţa şi transmiterea universală a patrimoniului ei, în starea în
care se găsea la data fuziunii sau a dezmembrării, către persoanele juridice
beneficiare.
Potrivit alin. (2) art. 23 al Legii privind înregistrarea de stat a persoanelor
juridice şi a întreprinzătorilor individuali, nr. 220/2007, registratorul adoptă
decizia cu privire la înregistrarea dizolvării persoanei juridice şi consemnează în
Registrul de stat informaţia respectivă. La înregistrarea dizolvării persoanei
juridice, organul înregistrării de stat înscrie în Registrul de stat menţiunea ―în
lichidare‖. Din acest moment se interzice participarea persoanei juridice în
lichidare în calitate de fondator (asociat) al altei persoane juridice.
Lichidarea societăţilor comerciale constituie un ansamblu de operaţiuni,
avînd ca scop încheierea afacerilor aflate în curs de desfăşurare, la data
dizolvării societăţii, transformarea activului şi împărţirea între asociaţi a sumelor
de bani rămase după efectuarea plăţilor.251
Prin lichidare se înţeleg toate operaţiunile, care au drept scop terminarea
afacerilor în curs în momentul declarării dizolvării, astfel încît să se poată obţine

251
Romul Petru Vonică. Dreptul societăţilor comerciale. - Ed. II, rev. şi adaug. - Bucureşti, 2000. -pag. 153
273
realizarea activă, plata pasivului şi repartizarea activului patrimonial net între
asociaţi.
Procedura de lichidare trece prin mai multe etape:
- desemnarea lichidatorului şi intrarea acestuia în funcţie cu transmiterea
către el a patrimoniului societăţii;
- notificarea creditorilor şi publicarea avizului în „Monitorul Oficial al
Republicii Moldova‖;
- înaintarea creanţelor către societatea care se dizolvă;
- întocmirea bilanţului de lichidare;
- satisfacerea (stingerea, achitarea) creanţelor;
- repartizarea între asociaţi a activelor rămase după satisfacerea
creanţelor;
- înaintarea actelor Camerei Înregistrării de Stat;
- adoptarea de Camera Înregistrării de Stat a deciziei de radiere a
societăţii din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.
Principiile caracteristice procedurii de lichidare sunt următoarele:
1. Personalitatea juridică a societăţii comerciale subzistă pentru nevoile
lichidării252.
Potrivit alin. (3) art. 86 al Codului civil persoana juridică continuă să
existe şi după dizolvare în măsura în care este necesar pentru lichidarea
patrimoniului. Din conţinutul acestui articol, rezultă că continuarea existenţei
personalităţii juridice se referă la toate elementele persoanei juridice: structura
organizatorică, patrimoniul, scopul.
Astfel, organul suprem al societăţii continuă să îşi exercite atribuţiile.
Administratorul devine lichidator, dacă organul supreme sau instanţa de judecată
nu desemnează o altă persoană.
Patrimoniul există, nu dispare. Scopul societăţii comerciale se modifică
în sensul că, din data demarării procedurii de lichidare, scopul este cel de a
satisface creanţele creditorilor, împărţirea patrimoniului între asociaţi şi radierea
societăţii.

252
Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, op. cit., pag. 355.
274
Persoana juridică dispune de capacitatea juridică restrînsă. Personalitatea
juridică dispare doar după finalizarea procedurii de lichidare, odată cu radierea
societăţii din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.
2. Lichidarea este prevăzută în favoarea asociaţilor.
De regulă, lichidarea nu poate interveni la cererea creditorilor societăţii,
cu excepţia cazului de lichidare conform prevederilor Legii insolvabilităţii, nr.
632/2001.
Mai întîi, urmează ca creditorii să îşi înainteze creanţele faţă de societatea
aflată în procedură de lichidare, şi doar după achitarea integrală a acestora,
patrimoniul rămas va fi împărţit între asociaţi proporţional participaţiunii în
capitalul social.
3.Lichidarea societăţii este obligatorie.
Odată cu dizolvarea persoanei juridice, lichidarea este obligatorie.
Lichidarea nu survine în cazul demarării procedurii de reorganizare.
Odată cu deschiderea procedurii de lichidare, se modifică obiectul şi
scopul persoanei juridice, Administratorul devine lichidator, dacă organul
suprem al societăţii sau instanţa de judecată nu desemnează o altă persoană,
dreptul de reprezentare a intereselor societăţii şi de gestiune a patrimoniului
societăţii trece de la Administrator la lichidator.
Procedura de lichidare a persoanelor juridice parcurge următoarele
etape:
1. Desemnarea lichidatorului;
Prin hotărîrea organului suprem al persoanei juridice sau prin hotărîrea
instanţei de judecată se desemnează lichidatorul. Dacă prin hotărîre nu se
desemnează lichidatorul, atunci administratorul devine din oficiu lichidator.
Acesta urmează să notifice imediat Camera Înregistrării de Stat, să
prezinte hotărîrea de desemnare a sa în această funcţie, iar organul de
înregistrare va opera menţiunile despre lichidator în rubrica respectivă în
Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.
2. Informarea creditorilor;

275
 Potrivit art. 91 al Codului civil, după înregistrarea desemnării sale,
lichidatorul publică în ―Monitorul Oficial al Republicii Moldova‖, în două ediţii
consecutive, un aviz despre lichidarea persoanei juridice şi, în termen de 15 zile,
îl informează pe fiecare creditor cunoscut despre lichidare şi despre termenul de
înaintare a creanţelor.
3. Înaintarea creanţelor;
Conform art. 92 al Codului civil, termenul de înaintare a creanţelor este de
6 luni de la data ultimei publicaţii a avizului în ―Monitorul Oficial al Republicii
Moldova‖. Prin hotărîrea de lichidare se poate prevedea un termen mai
lung. Dacă lichidatorul respinge creanţa, creditorul are dreptul, ca în termen de
30 de zile de la data cînd a fost informat despre respingerea creanţei, să înainteze
o acţiune în instanţă de judecată privind încasarea datoriilor.
4. Elaborarea proiectului bilanţului de lichidare;
Lichidatorul, în termen de 15 zile de la data expirării termenului de
înaintare a creanţelor, este obligat să întocmească un proiect al bilanţului de
lichidare, care să reflecte valoarea de bilanţ şi valoarea de piaţă a activelor,
inclusiv creanţele, datoriile persoanei juridice recunoscute de lichidator şi
datoriile care se află în curs de examinare în instanţa de judecată.
Proiectul bilanţului de lichidare se prezintă spre aprobare organului sau
instanţei de judecată care a desemnat lichidatorul. Dacă din proiectul de
lichidare rezultă un excedent al pasivelor faţă de active, lichidatorul este obligat
să declare starea de insolvabilitate. Această obligaţie este expres prevăzută şi de
lit. b) alin. (2) art. 26 al Legii insolvabilităţii, nr. 632/2001, conform căruia
debitorul este obligat să depună cerere introductivă şi dacă în cadrul lichidării,
care se efectuează conform altor legi, devine evident că debitorul nu poate
satisface integral creanţele creditorilor.
5. Lichidarea activului şi pasivului societăţii;
Prin lichidare a activului societăţii se înţelege:
- transformarea bunurilor societăţii în bani;
- încasarea creanţelor de la debitorii societăţii.

276
 Ca bunuri ce urmează a fi supuse procedurii de transformare în bani (de
vînzare), sunt bunurile mobile, imobile, corporale, incorporale, bunurile aduse ca
aport în natură la momentul constituirii societăţii, bunurile dobîndite pe
parcursul activităţii societăţii.
Încasarea creanţelor de la debitorii societăţii, de asemenea este o
procedură de durată în timp. Dacă debitorii nu sunt de acord să restituie
datoriile, atunci lichidatorul are obligaţia de a solicita încasarea forţată a acestora
prin intermediul instanţei de judecată.
Prin lichidare a pasivului societăţii se înţelege însăşi achitarea datoriilor
creditoare pe care le are societatea aflată în procedură de lichidare. Această
procedură urmează imediat finalizării procedurii de lichidare a activului,
deoarece mijloacele băneşti sunt obţinute în urma vînzării patrimoniului
societăţii şi încasării datoriilor debitoare.
Potrivit art. 96 al Codului civil activele persoanei juridice cu scop lucrativ
dizolvate care au rămas după satisfacerea pretenţiilor creditorilor sunt transmise
de lichidator participanţilor proporţional participaţiunii lor la capitalul social.
Lichidatorul efectuează calculele şi întocmeşte raportul privind lichidarea,
care reflectă mărimea şi componenţa activelor rămase. Dacă 2 sau mai mulţi
participanţi au dreptul la activele persoanei juridice, lichidatorul întocmeşte un
proiect de repartizare a activelor, în care stabileşte principiile de repartizare.
Lichidatorul persoanei juridice dizolvate, cu consimţămîntul participanţilor,
poate să nu înstrăineze bunurile ei dacă nu este necesar pentru satisfacerea
creanţelor creditorilor.
Proiectul de împărţire a activelor, calculele şi raportul privind lichidarea
se prezintă spre aprobare organului sau instanţei de judecată care a desemnat
lichidatorul. Organul sau instanţa care a desemnat lichidatorul poate introduce
modificări în proiectul de împărţire, luînd în considerare voinţa participanţilor.
Potrivit art. 98 al Codului civil, activele persoanei juridice dizolvate nu
pot fi repartizate persoanelor îndreptăţite decît după 12 luni de la data ultimei
publicări privind dizolvarea şi după 2 luni din momentul aprobării bilanţului
lichidării şi a planului repartizării activelor dacă aceste documente nu au fost
277
contestate în instanţă de judecată sau dacă cererea de contestare a fost respinsă
printr-o hotărîre judecătorească irevocabilă.
6. Radierea persoanei juridice;
După repartizarea activelor nete între asociaţii societăţii în proces de
lichidare în termen de 2 luni din momentul aprobării bilanţului de lichidare,
lichidatorul va depune la Camera Înregistrării de Stat o cerere prin care va
solicita radierea persoanei juridice din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.
Potrivit art. 24 al Legii nr. 220/2007, pentru radierea persoanelor juridice
din Registrul de stat se depun următoarele documente:
a) cererea de radiere, conform modelului aprobat de organul înregistrării
de stat;
b) bilanţul de lichidare şi planul de repartizare a activelor, aprobate de
organul sau instanţa de judecată care a desemnat lichidatorul;
c) documentul ce confirmă lipsa datoriilor la bugetul public naţional,
depus în conformitate cu procedura prevăzută;
d) copiile avizelor de reorganizare sau lichidare a persoanei juridice,
publicate conform art. 72 sau 91 din Codul civil.
Pînă la depunerea documentelor privind radierea din Registrul de stat,
persoana juridică în lichidare este obligată, pe propria răspundere, să închidă
contul (conturile) bancar şi să predea ştampila pentru distrugere organului
abilitat.
În cazul în care este în vigoare hotărîrea instanţei de judecată privind
lichidarea şi radierea persoanei juridice din Registrul de stat, depunerea
documentelor prevăzute la alin.(1) nu este necesară.
Registratorul Camerei Înregistrării de Stat adoptă decizia de radiere în
termen de 3 zile lucrătoare de la data primirii cererii de radiere, care poate fi
atacată în instanţa de judecată de către persoana care se consider lezată în
drepturi.
Potrivit art. 100 al Codului civil, dacă, după radierea persoanei juridice,
mai apare un creditor sau un îndreptăţit să obţină soldul ori dacă se atestă
existenţa unor active, instanţa de judecată poate, la cererea oricărei persoane
278
interesate, să redeschidă procedura lichidării şi, dacă este necesar, să desemneze
un lichidator. În acest caz, persoana juridică este considerată ca fiind existentă,
dar în exclusivitate în scopul desfăşurării lichidării redeschise. În acest caz,
organul înregistrării de stat adoptă, din oficiu, decizia de restabilire a datelor din
Registrul de stat potrivit situaţiei de pînă la radierea persoanei juridice. Dacă
instanţa de judecată desemnează un nou lichidator, în Registrul de stat se vor
înscrie datele lichidatorului desemnat.
Lichidatorul este împuternicit să ceară persoanelor îndreptăţite restituirea
a ceea ce au primit peste partea din active la care aveau dreptul.

§6. Lichidatorul persoanei juridice

Odată cu derularea procedurii de lichidare, organul suprem al persoanei
juridice sau instanţa de judecată prin hotărîrea de derulare a procedurii de
lichidare, desemnează un lichidator.
Conform prevederilor alin. (1) art. 90 al Codului civil poate fi lichidator
orice persoană fizică majoră cu capacitate deplină de exerciţiu care are cetăţenia
Republicii Moldova şi domiciliază pe teritoriul ei. Prin lege, pot fi stabilite
condiţii suplimentare pentru persoana lichidatorului.
Potrivit alin. (2) art. 35 al Legii cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi,
nr. 845/1992, sunt impuse unele condiţii speciale pentru lichidatori, şi anume,
trebuie să dispună de studii superioare, să posede cunoştinţe şi experienţă în
domeniu şi să fie înregistrată ca întreprinzător individual. Aceste cerinţe
suplimentare nu sunt aplicabile, la moment, deoarece activitatea de lichidator al
societăţilor comerciale nu poate fi calificată ca activitate de întreprinzător, ceea
ce ar submina interesele asociaţilor.
Conţinutul prevederilor art. 90 al Codului civil prevede posibilitatea
desemnării la aceeaşi societate a mai multor lichidator. În acest sens alin. (5) al
normei sus citate, în cazul desemnării mai multor lichidatori, aceştia reprezintă
persoana juridică în comun dacă actul de constituire sau hotărîrea prin care sunt
desemnaţi nu prevede altfel.

279
 Din momentul desemnării sale, acesta notifică Camera Înregistrării de Stat
despre desemnarea sa în această funcţie, prezentînd hotărîrea organului suprem
al societăţii sau hotărîrea instanţei de judecată şi comunicînd datele de identitate,
cu prezentarea specimentului semnăturii.
În exercitarea atribuţiilor sale, lichidatorul dispune de următoarele
împuterniciri:
- Valorifică (stinge, achită) creanţele faţă de creditori;
- Transformă în bani bunurile societăţi;
- Execută şi finalizează operaţiunile rezultate din contractele încheiate de
societatea aflată în procedură de lichidare;
- Întocmeşte inventarul şi elaborează proiectul bilanţului de lichidare;
- Păstrează patrimoniul societăţii, registrele ce li s-au încredinţat de
administratori;
- Întocmeşte şi ţine un registru şnuruit al tuturor operaţiunile lichidării în
ordinea lor cronologică şi al tranzacţiilor cu patrimoniul societăţii.
Potrivit alin. (9) art. 90 al Codului civil, lichidatorul poate fi revocat
oricînd de organul sau de instanţa de judecată care l-a desemnat. Prin aceeaşi
hotărîre se desemnează un alt lichidator. Lichidatorul revocat prezintă
lichidatorului succesor un raport cu privire la activitatea pe care a desfăşurat-o.
Dacă succesorul este desemnat de instanţa de judecată, raportul se prezintă
instanţei de judecată.
Remunerarea lichidatorului este stabilită de organul sau de instanţa de judecată
care l-a desemnat, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.

280
 CAPITOLUL 21. INSOLVABILITATEA
ÎNTREPRINZĂTORILOR

§1. Noţiunea de insolvabilitate şi proces de insolvabilitate

Societatea care activează într-un mediu economic ce se caracterizează
printr-o instabilitate majoră, trebuie să posede un grad înalt de flexibilitate, în
special luînd în considerare că în Republica Moldova, pe lîngă influenţa
negativă a factorilor economici (cerere scăzută, nivel jos al puterii de cumpărare
etc.), influenţează negativ şi factorii juridici (elaborarea legilor legate de
activitatea economică fără să se respecte interesele agenţilor economici,
modificarea frecventă a actelor normative etc.), creînd astfel obstacole
adiţionale.
Ajunse în situaţii dificile întreprinderile se ciocnesc de o majoră
problemă: cum să gestioneze patrimoniul ca în final să se poată salva de la
lichidare definitivă. Toate speranţele sunt puse în managementul financiar, în
sarcina căruia ar trebui să intre gestionarea corectă a masei debitoare şi luarea
deciziilor oportune pentru a salva situaţia. Deoarece la un management eficient
se apelează prea tîrziu, întreprinderile aflîndu-se deja în proces de
insolvabilitate, acestora le vine foarte greu să modifice cursul derulării
evenimentelor.
Intentarea, derularea şi încetarea proceselor de insolvabilitate al
debitorilor aflaţi în incapacitate de plată este prevăzută de Legea insolvabilităţii
nr.632-XV din 14.11.2001. Odată cu intrarea în vigoare a Legii insolvabilităţii, a
fost abrogată Legea cu privire la faliment nr.786-XIII din 26.02.1996, iar
termenul de ―faliment‖ a fost înlocuit cu cel de ―insolvabilitate‖.
Termenul de faliment are două accepţiuni: în sens economic şi în sens
juridic.
În sens economic, falimentul desemnează starea financiară a unei persoane
care nu poate să satisfacă cerinţele creditorilor săi.
În sens juridic, falimentul are două sensuri: în sens larg prin faliment este
desemnată o instituţie juridică, un ansamblu de norme juridice ce reglementează
relaţiile în legătură cu urmărirea bunurilor debitorului insolvabil, indiferent de
281
faptul dacă debitorul este supus lichidării sau îşi restabileşte capacitatea de plată.
În sens restrîns, falimentul reprezintă un ansamblu de norme juridice, conform
cărora bunurile debitorului sunt expuse vînzării, banii se împart între creditori,
iar debitorul insolvabil persoană fizică este privat de statutul de întreprinzător,
iar cel persoană juridică se lichidează.253
Prin termenul “insolvabilitate” se înţelege o stare deficitară a
patrimoniului debitorului, concretizată în depăşirea valorică a elementelor
active de către elementele pasive, avînd drept consecinţă imposibilitatea,
pentru creditorii acestuia, de a obţine prin executare silită plata datoriilor
ajunse la scadenţă.254
Conform art.2 al Legii insolvabilităţii, insolvabilitatea este definită ca
situaţie financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea de a-şi onora
obligaţiile de plată.
Incapacitatea de plată reprezintă o insuficienţă a lichidităţilor, o absenţă a
fondurilor băneşti şi altor bunuri necesare pentru plata obligaţiilor scadente, o
stare în care debitorul nu poate într-un ritm satisfăcător să mobilizeze resursele
financiare necesare acoperirii datoriilor sale comerciale.
Imposibilitatea de a-şi achita creanţele poate fi consecinţa insuficienţei de
numerar (insolvenţă sau insolvabilitate relativă) sau insuficienţă de active
(insolvabilitate absolută).
Insolvenţa este o împrejurare ce declanşează procesul de insolvabilitate şi
nu presupune în mod necesar ca activul patrimoniului debitorului să fie mai mic
decît pasivul acestuia; ea poate surveni chiar atunci cînd activul depăşeşte
pasivul, dacă elementele active nu pot satisface, în ritm constant nevoile de
acoperire a pasivului (cum sunt cazurile în care elementele active nu sunt
lichide, sau fiind investite în operaţii de lungă durată nu pot fi afectate plăţilor
datoriilor). În aceste situaţii, debitorul ar putea transforma activele sale în
mijloace financiare, care ar soluţiona situaţia dificilă în care a intrat debitorul.
Insolvabilitatea absolută prezintă situaţia debitorului în care valoarea

253
Dr. Nicolae Roşca, Dr. Sergiu Baieş ―Dreptul afacerilor‖, Volumul I, Chişinău – 2004, pag.375.
254
―Dicţionar de drept privat‖, Profesor universitar, dr. Mircea Duţu, ediţia a II-a, Editura ―Mondan‖, Bucureşti, 2002,
pag.422.
282
pasivelor depăşeşte valoarea activelor, adică mărimea creanţelor creditoare este
mai mare decît posibilităţile de achitare din partea debitorului, iar mărimea
totală a creanţelor va fi achitată parţial.
Rolul managementului financiar la întreprinderile aflate în dificultate
joacă un rol primordial, de el şi de abilităţile conducerii întreprinzătorilor
depinde succesul în activitatea economică.
Procesul de insolvabilitate este un proces intentat de şi aflat sub
supravegherea instanţei de judecată prin care debitorul, în scopul satisfacerii
într-o mărime cît mai mare a creanţelor creditorilor, este supus unui regim
juridic special, avînd ca consecinţă determinarea, distribuirea masei debitoare şi
valorificarea acesteia între creditori, finalizată cu radierea debitorului din
Registrul de Stat al Întreprinderilor şi Organizaţiilor, dacă nu este posibilă
restabilirea capacităţii de plată ori satisfacerea cerinţelor creditorilor într-un alt
mod.
Din definiţia dată, rezultă următoarele trăsături caracteristice (caractere
juridice) ale procesului de insolvabilitate:
a) judiciar – procesul de insolvabilitate este intentat de către instanţa
de judecată (Curtea de Apel Economică), se derulează sub supravegherea
instanţei de judecată, participanţii la acest proces fiind obligaţi să sesizeze
instanţa de judecată neîntîrziat despre orice circumstanţe relevante procesului de
insolvabilitate;
b) unitar - procesul de insolvabilitate presupune că tuturor debitorilor
se aplică aceleaşi principii de derulare a procesului de insolvabilitate, iar toate
bunurile debitorului la data intentării procesului de insolvabilitate, precum şi
cele pe care el le dobîndeşte pe parcursul procesului fac parte din masa debitoare
(activă) şi se folosesc exclusiv întru derularea procesului de insolvabilitate.
c) public – după intentarea procesului de insolvabilitate, instanţa de
judecată este investită prin lege de a supraveghea procedura publică a
insolvabilităţii, iar în conformitate cu prevederile alin.(1) art.223 al Legii
insolvabilităţii instanţele de judecată ţin un registru public al cauzelor de
insolvabilitate, în care se fac menţiuni despre fiecare cauză de insolvabilitate
283
examinată sau în curs de examinare. La registru are acces orice persoană, iar
instanţa de judecată eliberează persoanelor interesate extrase din registrul
cauzelor de insolvabilitate;
d) colectiv – conform Legii insolvabilităţii creanţele se execută
conform rangului validat de instanţa de judecată în tabelul creanţelor. Achitarea
începe doar după validarea creanţelor la şedinţa Adunării creditorilor de
validare. Dacă activele repartizate vor fi insuficiente pentru întreaga categorie de
creditori, repartizarea masei debitoare va fi efectuată proporţional ponderii
creanţelor;
e) concursual - presupune că această procedură urmăreşte satisfacerea
creanţelor tuturor creditorilor care vin în concurs la executarea impusă a
debitorilor.

§2. Participanţii la procesul de insolvabilitate

În cadrul procesului de insolvabilitate sunt implicaţi următorii participanţi:
1. debitorul insolvabil;
2. administratorul insolvabilităţii;
3. organele creditorilor;
4. instanţa de judecată.
Debitorul insolvabil. Art.2 al Legii insolvabilităţii prevede că debitor
poate fi orice persoană care are datorii la plata creanţelor scadente, inclusiv a
creanţelor fiscale, şi împotriva căreia a fost depusă în instanţa de judecată o
cerere de intentare a unui proces de insolvabilitate.
Din definiţia legală, putem deduce că pentru a deveni debitor, persoana
trebuie să întrunească, concomitent, două condiţii:
1. să aibă datorii la plata creanţelor scadente, inclusiv a creanţelor fiscale.
Scadenţă este creanţa, ajunsă la o anumită dată cînd se împlineşte termenul care
afectează obligaţia de plată;
2. existenţa cererii de intentare a procesului de insolvabilitate, depusă în
instanţa de judecată.

284
 Procesului de insolvabilitate poate fi supus atît persoanele juridice, cît şi
persoanele fizice care practică activitate economică.
Persoanele juridice în privinţa cărora poate fi intentat un proces de
insolvabilitate pot fi:
a) societăţi comerciale:
- societăţi în nume colectiv;
- societăţi în comandită;
- societăţi cu răspundere limitată;
- societăţi pe acţiuni;
b) cooperative;
c) întreprinderi de stat şi întreprinderi municipale;
d) organizaţii necomerciale:
- asociaţii;
- fundaţii;
- instituţii.
Nu poate fi intentat procesul de insolvabilitate persoanelor juridice de
drept public, inclusiv Statului, Parlamentului, Preşedinţiei, Guvernului
(ministerelor, agenţiilor, inspectoratelor), instanţelor de judecată, Curţii de
Conturi, Curţii Constituţionale, Procuraturii, Centrului pentru Combaterea
Crimelor Economice şi Corupţiei, Băncii Naţionale a Moldovei, Comisiei
Naţionale a Pieţei Financiare, Camerei de Comerţ şi Industrie, unităţilor
administrativ-teritoriale (consiliilor municipale şi locale, primăriilor, preturilor).
Persoanele fizice în privinţa cărora poate fi intentat proces de
insolvabilitate sunt acelea care desfăşoară activitate economică, şi anume:
a) fondatori de Întreprinderi Individuale;
b) fondatori de Gospodării Ţărăneşti;
c) titulari de patente de întreprinzător.
Nu pot avea statut de debitor şi nu poate fi intentat proces de
insolvabilitate în privinţa persoanelor fizice care nu practică activitate
economică (consumatorii).

285
 Pentru a intenta un proces de insolvabilitate în privinţa unei persoane, este
necesar ca viitorul debitor să întrunească unele condiţii obligatorii:
- să fie înregistrat pe teritoriul Republicii Moldova. Organele abilitate cu
împuternici de înregistrare sunt Camera Înregistrării de Stat; Primăriile
localităţilor de domiciliu al persoanelor fizice viitori fondatori ai Gospodăriilor
Ţărăneşti; Inspectoratele fiscale teritoriale ale raioanelor localităţilor de
domiciliu al persoanelor fizice viitori titulari de patente de întreprinzători;
Ministerul Justiţiei al Republicii Moldova pentru organizaţii necomerciale; etc.
- să desfăşoare activitate de întreprinzător. Activitatea de întreprinzător
presupune punerea în circuitul civil a bunurilor întreprinzătorilor, a încheierii
contractelor, a prestării serviciilor, a executării lucrărilor, a vînzării bunurilor,
avînd ca scop bine determinat obţinerea de beneficii, din care urmează a fi
achitate impozitele şi taxele în mărimea şi termenele stabilite de legislaţia
fiscală. Anume din activitatea economică se formează creanţele faţă de creditori,
care ca ultima speranţă de recuperare a datoriilor depun cereri de intentare a
procesului de insolvabilitate.
- să se afle în stare de insolvabilitate. Starea de insolvabilitate prezumă
situaţia deficitară a patrimoniului debitorului, concretizată în depăşirea valorică
a elementelor active de către elementele pasive, avînd drept consecinţă
imposibilitatea, pentru creditorii acestuia, de a obţine prin executare silită plata
datoriilor ajunse la scadenţă.
Debitorul are următoarele drepturi:
a) să depună cerere introductivă în instanţa de judecată prin care să
solicite intentarea în privinţa sa a procesului de insolvabilitate;
b) în cazul în care nu este de acord cu hotărîrea judecătorească privind
intentarea procesului de insolvabilitate în privinţa sa sau cu alte acte
judecătoreşti de procedură, să conteste legalitatea actelor judecătoreşti;
c) să participe la şedinţele instanţelor de judecată, la şedinţele Adunării
creditorilor sau a Comitetului creditorilor;
d) să depună Planul de redresare a solvabilităţii debitorului şi să solicite
aplicarea procedurii planului;
286
 e) în cazul în care Planul de redresare a solvabilităţii a fost propus de
administratorul insolvabilităţii, debitorul are dreptul de a se expune printr-o
referinţă referitor la conţinutul lui;
f) să reintre în dreptul de administrare a masei debitoare în condiţiile alin.
(1) art. 192 al Legii insolvabilităţii;
g) să ia cunoştinţă cu toate măsurile întreprinse de către ceilalţi
participanţi la procesul de insolvabilitate, cu conţinutul dosarului judiciar al
insolvabilităţii, să propună administratorului insolvabilităţii soluţii pentru unele
circumstanţe apărute pe parcursul procesului de insolvabilitate.
Debitorul are următoarele obligaţii:
a) să depună cerere introductivă în instanţa de judecată, solicitînd
intentarea procesului de insolvabilitate (art.26). Conform acestei norme
debitorul este obligat să depună cerere introductivă dacă există temeiul general
(incapacitatea de plată a debitorului) şi temeiul special (supraîndatorarea
debitorului persoană juridică).
b) să prezinte informaţii şi explicaţiile necesare, potrivit art. 92 al Legii nr.
632/2001. Pentru a asigura veridicitatea informaţiilor şi explicaţiilor date de
debitor, conform alin.(2) art. 94 al Legii insolvabilităţii instanţa de judecată cere
debitorului să semneze, înainte de prima adunare a creditorilor, următoarea
declaraţie: „Declar, pe onoarea şi răspunderea mea, că orice informaţie, orală sau
scrisă, pe care voi prezenta în instanţa de judecată despre patrimoniul şi
activitatea de întreprinzător ale debitorului sau despre orice alt fapt pe care îl
cunosc este adevărată şi completă‖.
c) de a nu fi membru al unui organ de conducere sau de supraveghere a
unei persoane juridice, lichidator al unei persoane juridice, manager al unei
întreprinderi individuale ori administrator într-un proces de insolvabilitate (art.
95).
d) de a participa la şedinţele instanţei de judecată, la adunările creditorilor
şi/sau la şedinţele comitetului creditorilor (alin.(2) art.92).
Conform art. 93 al Legii nr. 632/2001, după intentarea procesului de
insolvabilitate, instanţa de judecată poate obliga debitorul ca acesta să nu
287
părăsească teritoriul Republicii Moldova fără permisiunea expresă a instanţei de
judecată în cazul în care există dovezi că el ar putea să se ascundă sau să se
eschiveze de la participare la proces.
Administratorul insolvabilităţii. Conform art. 2 al Legii nr. 632/2001
administrator este persoana desemnată de instanţa de judecată pentru
supravegherea şi/sau administrarea patrimoniului debitorului în cadrul
procesului de insolvabilitate în modul şi în conformitate cu competenţele
stabilite de Lege.
În sensul Legii nr. 632/2001, prin termenul „administrator‖ se înţelege:
1. administrator provizoriu;
2. administrator al procesului de insolvabilitate;
3. administrator al procedurii planului.
Administratorul provizoriu este desemnat din data emiterii, de către
instanţa de judecată, a încheierii privind admiterea spre examinare a cererii
introductive şi activează şi îşi păstrează acest statut pînă la data intentării
procesului de insolvabilitate.
Condiţiile necesare pentru desemnarea în funcţia de administrator
provizoriu sunt aceleaşi ca şi la administratorul insolvabilităţii.
Întru executarea atribuţiilor sale, administratorul provizoriu este în drept
să intre în spaţiile de serviciu ale debitorului şi să studieze documentele aflate
acolo. Debitorul este obligat să pună la dispoziţia administratorului provizoriu
documentele activităţii economice şi documentele de evidenţă contabilă.
Funcţiile administratorului provizoriu încetează la data pronunţării
hotărîrii de intentare a procesului de insolvabilitate, din această dată în rol
intrînd administratorul insolvabilităţii.
Administratorul procesului de insolvabilitate îşi exercită atribuţiile
începînd cu data intentării procesului de insolvabilitate şi pînă la intrarea în
vigoare a hotărîrii privind încetarea procesului de insolvabilitate cu radierea
debitorului din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice.
Examinînd raportul administratorului provizoriu, instanţa de judecată
hotărăşte în privinţa intentării procesului de insolvabilitate sau al respingerii
288
cererii introductive. În caz de intentare a procesului de insolvabilitate, instanţa
de judecată în aceeaşi hotărîre, desemnează administratorul insolvabilităţii care
va reprezenta interesele debitorului pe parcursul întregului proces.
Administratorul procedurii planului îşi exercită atribuţiile din data intrării
în vigoare a hotărîrii judecătoreşti privind confirmarea Planului de redresare a
solvabilităţii şi încetării procesului de insolvabilitate.
În funcţia de administrator al insolvabilităţii provizoriu, administrator al
insolvabilităţii sau de administrator al procedurii planului se desemnează
persoană fizică înregistrată în calitate de întreprinzător individual, independentă
faţă de creditori şi debitor.
Conform alin. (2) art. 73 al Legii nr. 632/2001 pentru a putea fi desemnat
în calitate de administrator al insolvabilităţii, persoana fizică trebuie să
corespundă următoarelor criterii:
a) să fie cetăţean al Republicii Moldova, cu domiciliu permanent pe
teritoriul ei;
b) să aibă studii superioare în unul din următoarele domenii:
administrativ, juridic, economico-financiar sau tehnic;
c) să aibă o experienţă de cel puţin 5 ani de activitate în unul din
următoarele domenii: administrativ, juridic, economico-financiar sau tehnic;
d) să dispună de certificat de instruire profesională în vederea desfăşurării
activităţii de administrator;
e) să nu aibă antecedente penale.
Legiuitorul, prin alin. (3) art. 73 al Legii nr. 632/2001 stabileşte şi unele
cerinţe speciale pentru administratorul insolvabilităţii al unei companii de
asigurări sau al unui participant profesionist la piaţa valorilor mobiliare în proces
de insolvabilitate va corespunde criteriilor stabilite de Comisia Naţională a
Pieţei Financiare.
Funcţia de administrator al insolvabilităţii este o funcţie de răspundere, iar
persoana ce urmează a fi desemnată în această postură trebuie să conştientizeze
faptul că în dependenţă de gestionarea acesteia, depinde viitorul debitorului
insolvabil şi achitarea creanţelor creditorilor.
289
 Legislaţia prevede şi anumite incompatibilităţi pentru desemnarea în
funcţia de administrator al insolvabilităţii. Alin. (4) art. 73 al Legii nr.632/XV
prevede că nu pot fi desemnaţi în calitate de administrator:
a) membrii organelor de conducere ale debitorului, persoanele care au
deţinut funcţii în organele de conducere ale debitorului sau persoanele care deţin
cote de participaţie ori acţiuni în capitalul social al debitorului;
b) persoanele care au deţinut funcţii de conducere sau care au fost asociaţi
ai unui alt debitor declarat insolvabil în ultimele 24 de luni;
c) asociaţii cu răspundere nelimitată în societăţile în nume colectiv şi în
comandită;
d) persoanele cu antecedente penale;
e) persoanele lipsite, în temeiul unei hotărîri judecătoreşti, de dreptul de a
administra întreprinderi şi alte persoane juridice;
f) persoanele apropiate sau dependente de judecătorul care examinează
cazul de insolvabilitate.
Aceste interdicţii au fost stabilite de legiuitor avînd scopul de a curma
abuzurile şi incompetenţa conducătorilor întreprinderilor care au dus la
insolvabilitatea acestora.
Din data desemnării sale, instanţa de judecată eliberează administratorului
un certificat, pe care acesta îl restituie la încheierea exercitării funcţiei. În baza
acestui certificat, administratorul este înscris în Registrul de Stat al Persoanelor
Juridice la rubrica respectivă a debitorului.
Una şi aceeaşi persoană nu poate fi desemnată în funcţia de administrator
decît al unei singure întreprinderi insolvabile. În cazuri excepţionale, instanţa de
judecată, cu acordul comitetului creditorilor, poate desemna una şi aceeaşi
persoană în funcţia de administrator a nu mai mult decît două astfel de
întreprinderi. Restricţia în cauză se referă doar la administratorii procedurii
planului, desemnaţi la întreprinderile la care se va aplica planul ce prevede
redresarea (restabilirea solvabilităţii) şi continuarea activităţii debitorului.
Una şi aceeaşi persoană, cu excepţia persoanelor desemnate ca
administratori ai insolvabilităţii la întreprinderile la care se va aplica planul de
290
redresare a solvabilităţii acesteia, poate fi desemnată în funcţia de administrator
la maximum 4 întreprinderi la care se va aplica planul ce prevede lichidarea
patrimoniului întreprinderii sau transmiterea întreprinderii ori a unei părţi din
aceasta către un alt titular.
Aceste restricţii au fost stabilite de către legiuitor cu scopul de a evita
majorarea volumului mare de lucru al administratorilor desemnaţi pentru ca
procesele de insolvabilitate să nu se deruleze perioade îndelungate de timp.
La prima adunare a creditorilor, convocată după desemnarea
administratorului, creditorii pot propune un alt administrator.
Conform art.76 al Legii nr.632/XV administratorul insolvabilităţii are
următoarele atribuţii principale:
a) inventarierea patrimoniului debitorului;
b) colectarea datoriilor faţă de debitor şi recuperarea bunurilor debitorului
aflate în posesiunea unor terţi;
c) administrarea într-o bancă (care, de regulă, nu este creditor al
debitorului) a unui cont bancar special pentru acumularea sumelor de bani
obţinute în procesul de insolvabilitate;
d) executarea măsurilor de asigurare aplicate de instanţa de judecată în
cazurile prevăzute expres de ea;
e) îndeplinirea hotărîrilor instanţei de judecată, ale adunării şi ale
comitetului creditorilor, adoptate în limitele competenţei lor;
f) elaborarea proiectului de plan la solicitarea adunării sau a comitetului
creditorilor;
g) prezentarea către instanţa de judecată, adunarea creditorilor sau
comitetul creditorilor şi ministerul de ramură de rapoarte lunare despre starea
masei debitoare şi îndeplinirea atribuţiilor sale;
h) ţinerea registrelor de evidenţă a datoriilor creditoare şi a datoriilor
debitoare ale debitorului;
i) administrarea masei debitoare;
j) asigurarea integrităţii masei debitoare, asigurarea prin contract a
bunurilor;
291
 k) elaborarea criteriilor de angajare şi angajarea specialiştilor sau
experţilor;
l) disponibilizarea angajaţilor debitorului;
m) contestarea în instanţa de judecată, în modul stabilit de lege, a
creanţelor creditorilor şi a oricăror tranzacţii sau transferuri;
n) sesizarea instanţei de judecată despre orice alte probleme care apar pe
parcursul exercitării atribuţiilor sale;
o) distribuirea către creditori a sumelor de bani rezultate din valorificarea
masei debitoare.
p) ţinerea unui registru şnuruit, sigilat de instanţa de judecată, în care
consemnează toate operaţiunile efectuate cu bunurile masei debitoare,
coordonate cu creditorii, precum şi operaţiunile de recuperare a bunurilor
debitorului;
r) efectuează pe bază de concurs orice cumpărare, transmitere în gestiune
a bunurilor din masa debitoare sau orice angajare de specialişti sau experţi, cu
excepţia cazurilor în care, la solicitarea administratorului, adunarea sau
comitetul creditorilor stabilesc altfel.
Suplimentar la atribuţiile prevăzute de art. 76 al Legii nr.632/2001
Administratorul în cadrul procedurii planului mai dispune atribuţiile privind:
a) supravegherea realizării Planului privind redresarea solvabilităţii
debitorului;
b) darea acordului la încheierea de contracte;
Administratorul insolvabilităţii îşi exercită atribuţiile sub supravegherea
instanţei de judecată. Instanţa poate solicita oricînd explicaţii sau un raport
despre starea de lucruri şi administrarea masei debitoare. În cazul cînd
Administratorul insolvabilităţii nu îşi îndeplineşte obligaţiile sau cînd
Administratorul destituit nu prezintă raport pentru perioada activităţii sale, nu
restituie bunurile şi documentele pe care le deţine în legătură cu procesul de
insolvabilitate, instanţa de judecată poate, după un avertisment, să-i aplice o
amendă judecătorească, al cărei cuantum nu poate depăşi 30000 lei.
Administratorul insolvabilităţii îşi exercită atribuţiile cu diligenţa unui
292
bun profesionist, acţionînd pe propria răspundere.
Pentru îndeplinirea funcţiilor, administratorul insolvabilităţii are dreptul la
remuneraţie şi la restituirea cheltuielilor aferente. La calcularea remuneraţiei
administratorului sunt luate în considerare volumul şi complexitatea
administrării. Cuantumul remuneraţiei şi al cheltuielilor ce urmează a fi restituite
administratorului se stabileşte de Comitetul.
Remuneraţia administratorului se calculează în cuantum de cel mult 3%
din sumele distribuite creditorilor în contul executării creanţelor. În cazul în care
statul este creditor majoritar, remunerarea administratorului se stabileşte în baza
grilei aprobate în baza Regulamentului privind remunerarea administratorului
procesului de insolvabilitate, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.1717 din
27.12.2002.
Legea nr.632/2001 distinge două modalităţi de încetare a atribuţiilor
Administratorului: destituirea şi demisia. Diferenţierea dintre aceste modalităţi
de încetare a atribuţiilor constă în faptul existenţei sau inexistenţei voinţei
Administratorului. În cazul destituirii, iniţiativa destituirii parvine de la
Comitetului creditorilor, Adunarea creditorilor sau a instanţei de judecată.
Alin. (1) art. 80 al Legii nr.632/2001 prevede că la cererea Comitetului
creditorilor, a Adunării creditorilor, a organelor centrale de specialitate ale
administraţiei publice sau autorităţilor administraţiei publice locale (în cazul
intentării procesului de insolvabilitate în privinţa întreprinderii de stat care a
fost fondată de către organul central de specialitate sau întreprinderii municipale
care a fost fondată de către autoritatea administraţiei publice locale, sau
întreprinderii în capitalul statutar al căreia statul deţine mai mult de 35% din
pachetul de acţiuni) sau din oficiu, instanţa de judecată poate destitui
administratorul din motive întemeiate, inclusiv dacă acesta:
a) nu îndeplineşte condiţiile privind indicatorii de performanţă;
b) nu este suficient de calificat pentru cazul respectiv;
c) depăşeşte sau nu respectă atribuţiile ce îi revin prin lege, încalcă
legislaţia;
d) se află în conflict de interese cu oricare dintre părţile în proces;
293
 e) cade sub incidenţa prevederilor de incompatibilitate. Cazurile de
incompatibilitate sunt expres stabilite de alin. (4) art. 73 al Legii nr.632/2001.
În temeiul alin. (5) art. 80 al Legii nr.632/2001 Administratorul
insolvabilităţii poate demisiona dintr-un motiv întemeiat, adresînd o cerere
instanţei de judecată. În acest caz, administratorul îşi continuă exercitarea
atribuţiilor pînă la desemnarea de către instanţă a unui nou administrator.
Conform alin.(8) art.80 al Legii nr.632/2001 în cazul în care
Administratorul nu-şi poate exercita temporar atribuţiile, la cererea acestuia, a
adunării creditorilor sau a comitetului creditorilor, instanţa de judecată
desemnează un locţiitor al lui. Locţiitorul administratorului insolvabilităţii va
avea aceleaşi atribuţii, dar care urmează a fi specificate în încheierea
judecătorească privind desemnarea lui.
Conform art. 82 al Legii nr.632/2001 Administratorul este obligat să
despăgubească pe toţi participanţii la procesul de insolvabilitate prejudiciaţi prin
încălcarea obligaţiilor ce îi revin.
Pentru comiterea de acţiuni ilegale în procesul exercitării atribuţiilor,
administratorul poartă răspundere administrativă sau penală conform legii.
Aceste cazuri vor fi judecate de către instanţele de drept comun în baza codurilor
respective, dar nu de către instanţa de insolvabilitate.
Dacă o creanţă a masei debitoare generată printr-o acţiune a
administratorului nu poate fi executată pe deplin, Administratorul este obligat la
despăgubiri faţă de creditorii masei. Răspunderea este exclusă doar în cazul
cînd, la naşterea creanţei, Administratorul nu putea să prevadă că masa debitoare
va fi insuficientă pentru executarea acelei creanţe.
Organele creditorilor. Conform Legii nr.632/2001 calitatea de creditor
este recunoscută persoanelor care dispun de creanţe faţă de debitorul insolvabil
şi în privinţa căruia a fost intentat procesul de insolvabilitate.
Creditorii debitorului pot fi persanele juridice sau fizice care au creanţe
comerciale sau bugetare certe, lichide şi exigibile asupra patrimoniului
debitorului. După adoptarea hotărîrii de intentare a procesului de insolvabilitate
în baza cererii introductive a unui sau a mai multor creditori, ceilalţi creditori ai
294
debitorului împotriva căruia a fost intentat procesul de insolvabilitate îşi
înaintează creanţele în instanţa de insolvabilitate în modul stabilit de lege.
Conform prevederilor Legii nr.632/2001 creditorii se împart în:
a) creditori garantaţi;
b) creditori chirografari;
c) creditori ai masei.
Creditorii garantaţi sunt o clasă de creditori ale căror creanţe faţă de
debitor au apărut înainte de intentarea procesului de insolvabilitate şi sunt
asigurate cu garanţii reale în conformitate cu legea.
Asiguraţii cu garanţii reale se consideră creditorii care deţin un gaj
convenţional sau legal.
Dacă creditorii garantaţi renunţă la dreptul lor de executare prioritară a
creanţei sau în cazul în care creanţa garantată nu este executată integral din
valoarea bunului gajat, aceştia devin creditori chirografari pentru creanţa care nu
mai este prioritară sau pentru partea creanţei neacoperită în mod prioritar.
Creditorii chirografari sunt o clasă de creditori ale căror creanţe faţă de
debitor au apărut înainte de intentarea procesului de insolvabilitate şi nu sunt
asigurate prin garanţii. Din conţinutul legal rezultă că această clasă de creditori
sunt creditori negarantaţi care au, la momentul intentării procesului de
insolvabilitate, o creanţă patrimonială faţă de debitor.
Din conţinutul prevederilor art.54 al Legii nr.632/2001 conchidem că
creditorii chirografari pot fi clasificaţi în creditori chirografari cu creanţe de rang
prioritar şi creditori chirografari cu creanţe de rang inferior.
Creanţele chirografare de rang prioritar se împart în următoarele clase:
a) creanţe din dăunarea sănătăţii sau cauzarea morţii. Capitalizarea acestor
creanţe se face conform prevederilor Legii nr.123-XIV din 30.07.1998 cu privire
la capitalizarea plăţilor periodice;
b) creanţele salariale faţă de angajaţi şi remuneraţia datorată conform
drepturilor de autor;
c) creanţele pentru creditele acordate de Ministerul Finanţelor (suma
principală, dobînda, comisionul de angajament, fondul de risc), creditele interne
295
şi externe acordate cu garanţie de stat, impozitele şi alte obligaţiuni de plată la
bugetul public naţional;
d) creanţele de restituire (achitare) a datoriilor faţă de rezervele materiale
ale statului;
e) alte creanţe chirografare care nu sunt de rang inferior.
Creanţele chirografare de rang inferior au următoarele clase:
a) dobînda la creanţele creditorilor chirografari calculată după intentarea
procesului;
b) cheltuielile unor creditori chirografari suportate în procesul de
insolvabilitate;
c) amenzile, penalităţile şi recuperarea prejudiciilor, inclusiv a celor
cauzate din neexecutarea obligaţiilor sau din executarea lor necorespunzătoare;
d) creanţele din prestaţiile gratuite ale debitorului;
e) creanţele legate de rambursarea creditelor de capitalizare ale unui
asociat şi alte asemenea creanţe.
Creditori ai masei sunt clasa de creditori ale căror creanţe faţă de debitor
au apărut după intentarea procesului de insolvabilitate şi se execută în prealabil
în mod curent pe măsura apariţiei lor.
Din masa debitoare urmează a fi acoperite în prealabil cheltuielile
procesului de insolvabilitate şi obligaţiile masei debitoare. Din dispoziţiile legale
putem distinge 2 componente a cheltuielilor masei debitoare:
1. cheltuielile procesului de insolvabilitate;
2. obligaţiile masei debitoare.
Conform prevederilor alin.(1) art.64 al Legii nr.632/2001 cheltuielile
procesului de insolvabilitate includ: cheltuielile de judecată; remuneraţia şi
cheltuielile administratorului provizoriu şi ale administratorului, dacă au fost
prevăzute; obligaţiile care rezultă din acţiunile de administrare, valorificare şi
distribuire a masei debitoare ale Administratorului, inclusiv impozitele, taxele şi
alte obligaţii de plată care nu ţin de cheltuielile procesului; obligaţiile din
contractele bilaterale în măsura în care executarea lor trebuie făcută în interesul
masei debitoare sau a căror executare urmează să fie efectuată după intentarea
296
procesului de insolvabilitate; obligaţiile din îmbogăţirea fără just temei a masei
debitoare.
Pînă la intentarea procesului de insolvabilitate, debitorul este condus de
organele prevăzute de Codul civil, Legea cu privire la antreprenoriat şi
întreprinderi, Legea cu privire la societăţile pe acţiuni, Legea cu privire la
societăţile cu răspundere limitată, alte acte normative. Din data admiterii cererii
introductive spre examinare, locul conducătorului (directorului,
administratorului, managerului) este preluat de Administratorul provizoriu, iar
din data intentării procesului de insolvabilitate, activitatea organelor de
conducere constituite de asociaţii fondatori se suspendă, în rol intrînd organele
formate din creditorii debitorului insolvabil: Adunarea creditorilor şi comitetul
creditorilor.
Adunarea creditorilor este alcătuită din totalitatea creditorilor cunoscuţi
ale căror creanţe au fost validate şi incluse în tabelul creanţelor. Adunarea
creditorilor constituie organul suprem decizional al întreprinderii aflată în proces
de insolvabilitate sau în procedura planului, constituită din creditorii garantaţi,
creditorii chirografari cărora li s-a validat creanţa şi au fost incluşi în tabelul
creanţelor, prin hotărîrile căreia contribuie la derularea procesului de
insolvabilitate sau a procedurii planului.
Adunarea creditorilor are următoarele atribuţii:
a) alege şi dizolvă Comitetul creditorilor, stabileşte componenţa lui
numerică şi nominal;
b) solicită instanţei de judecată aplicarea faţă de debitor a procedurii
planului;
c) prezintă instanţei de judecată propuneri referitoare la instituirea de
restricţii în activitatea şi în gestiunea de către debitor a patrimoniului său;
d) supraveghează activitatea administratorului examinînd rapoartele lui,
solicită instanţei de judecată destituirea şi înlocuirea acestuia în cazurile stabilite
de lege;
e) decide în privinţa termenelor şi a formei de vînzare a bunurilor
debitorului, precum şi în privinţa preţului iniţial de vînzare al acestor;
297
 f) decide în alte probleme ale desfăşurării procesului de insolvabilitate, în
conformitate cu legea.
Creditorii sunt convocaţi în Adunare de către Administratorul
insolvabilităţii. La Adunare participă creditorii garantaţi, creditorii masei
debitoare şi debitorul.
În prima lor adunare creditorii se convoacă în cel mult 45 de zile din data
publicării în Monitorul Oficial al Republicii Moldova a dispozitivului hotărîrii
de intentare a procesului de insolvabilitate. În prima lor Adunare, creditorii
decid, de regulă, în baza unui raport al Administratorului insolvabilităţii,
desfăşurarea de mai departe a procesului de insolvabilitate (adunarea de
raportare).
În Adunările ulterioare, creditorii se convoacă la cererea
Administratorului insolvabilităţii, a Comitetului creditorilor sau a creditorilor ale
căror creanţe constituie cel puţin 10% din suma totală a creanţelor înregistrate.
Despre data, ora, locul şi ordinea de zi a adunării creditorilor se va publica
un aviz în modul stabilit la art.19, conform căruia se publică în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova.
Dacă legea nu prevede altfel, hotărîrile adunării creditorilor se adoptă cu
votul majorităţii simple a creditorilor cu drept de vot prezenţi la şedinţă, cu
condiţia ca aceştia să deţină cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor cu
drept de vot validate pe care le reprezintă.
În conformitate cu prevederile art. 70 al Legii nr.632/2001, la cererea unui
creditor chirografar, a unui creditor garantat sau a Administratorului
insolvabilităţii, făcută cunoscută la Adunarea creditorilor şi menţionată în
procesul-verbal, instanţa de judecată poate decide anularea hotărîrii Adunării
creditorilor care contravine intereselor creditorilor chirografari sau respingerea
cererii de anulare.
Anularea hotărîrii Adunării creditorilor trebuie adusă la cunoştinţa tuturor
creditorilor.
Dacă Adunarea creditorilor fiind un organ suprem al creditorilor
debitorului insolvabil, atunci Comitetul creditorilor este un organ executiv al
298
creditorilor, fiind subordonat ierarhic Adunării creditorilor. În conformitate cu
alin. (4) art.71 al Legii nr.632/2001 în componenţa Comitetului creditorilor intră
reprezentanţi ai tuturor claselor de creditori, un reprezentant al angajaţilor dacă
aceştia sunt creditori chirografari ai debitorului.
Adunarea poate alege noi membri ai Comitetului atît pentru înlocuirea
celor numiţi, cît şi pentru suplimentarea numărului lor. Adunarea creditorilor
poate decide asupra instituirii Comitetului creditorilor, modificării componenţei
sau dizolvării lui la orice etapă a procesului de insolvabilitate.
La fiecare şedinţă a Comitetului creditorilor, pentru a conduce şedinţa, se
alege un preşedinte al şedinţei din rîndul membrilor Comitetului creditorilor.
Membrul Comitetului creditorilor poate fi demis de instanţa de
judecată din motive întemeiate. Membrii Comitetului creditorilor acordă sprijin
Administratorului insolvabilităţii şi supraveghează activitatea acestuia. Membrii
Comitetului creditorilor trebuie să se informeze cu privire la mersul afacerilor şi
să verifice documentele de evidenţă contabile, soldul şi rulajul banilor în contul
de acumulare.
Conform alin.(3) art.72 al Legii nr.632/2001 hotărîrea Comitetului
creditorilor este valabilă dacă se adoptă cu votul majorităţii simple a membrilor,
cu condiţia ca aceştia să deţină cel puţin 50% din valoarea totală a creanţelor
validate.
În cazul în care îşi încalcă obligaţiile atribuite prin legislaţie, membrii
Comitetului creditorilor poartă răspundere pentru prejudiciul adus creditorilor
garantaţi şi chirografari.
Instanţa de judecată. Instanţa de judecată joacă unul din rolurile
principale, fiind un diriguitor al participanţilor la procesul de insolvabilitate,
intermediar între interesele creditorilor, Administratorului insolvabilităţii şi al
debitorului insolvabil. Instanţa de judecată are menirea să verifice legalitatea
acţiunilor tuturor acestor participanţi, inclusiv şi a Administratorului
insolvabilităţii care acţionează din numele statului, avînd atribuţii similare
executorului judecătoresc.

299
 Conform literaturii de specialitate255 şi din conţinutul Legii nr.632/2001
putem distinge pentru instanţa de judecată atribuţii jurisdicţionale şi atribuţii de
administrare.
Atribuţiile jurisdicţionale se exprimă prin dreptul instanţei de judecată de
a se expune pe circumstanţele relevante pentru procesul de insolvabilitate, prin
adoptarea de acte judecătoreşti.
În conformitate cu prevederile art.19 al Legii nr.632/2001 dispozitivul
hotărîrilor şi încheierilor instanţei de judecată urmează, conform Legii, să fie
publicate de ea în Monitorul Oficial al Republicii Moldova.
Atribuţiile de administrare nu necesită adoptarea unor acte judecătoreşti,
dar, luînd în considerare complexitatea şi durata procesului de insolvabilitate,
ele trebuie exercitate în faţa instanţei de judecată sau instanţa ia act de anumite
acţiuni, anexînd la materialele dosarului actele necesare efectuării unor acţiuni
sau actele despre acţiunile săvîrşite. La categoria atribuţiilor de administrare se
atribuie:
- conducerea adunării de validare a creanţelor;
- verificarea din oficiu a legalităţii hotărîrii adunării creditorilor;
- primirea rapoartelor de la administrator;
- consultarea registrului în care administratorul consemnează
operaţiunile efectuate;
- ţinerea registrului cauzelor de insolvabilitate;
- îndosarierea registrului creditorilor şi inventarului masei debitoare;
- primirea executării creanţelor de la debitor;
- primirea listei de distribuire a masei debitoare;
- depunerea sumelor rezervate pe contul de depozit al instanţei.

§3. Intentarea procesului de insolvabilitate

Procesul judiciar de insolvabilitate parcurge mai multe etape: depunerea
cererii introductive, admiterea cererii introductive, dispunerea unor măsuri de
asigurare, realizarea măsurilor de asigurare şi întreprinderea unor măsuri

255
Dr. Nicolae Roşca, Dr. Sergiu Baieş ―Dreptul afacerilor‖, Vol.1, Chişinău – 2004, pag.386
300
preliminare intentării procesului, examinarea cererii introductive şi adoptarea
unui act judiciar sau adoptarea hotărîrii de intentare a procesului de
insolvabilitate şi încheierea de respingere a cererii introductive.
Intentarea unui proces de insolvabilitate presupune existenţa temeiului
general şi special.
Temeiul general de intentare a unui proces de insolvabilitate este incapacitatea
de plată a debitorului. În literatura juridică s-a arătat că încetarea plăţilor este
împrejurarea care declanşează procedura de insolvabilitate şi care constă în
imposibilitatea manifestării a debitorului de a-şi plăti datoriile sale comerciale.
Temeiul special de intentare a unui proces de insolvabilitate este
supraîndatorarea debitorului, în cazul în care debitorul reclamat este o persoană
juridică responsabilă de creanţele creditorilor în limita patrimoniului ei. În acest
caz, la baza evaluării patrimoniului debitorului trebuie pusă continuarea
activităţii lui dacă este posibil aşa ceva conform circumstanţelor.
Pentru determinarea existenţei temeiului de intentare a procesului de
insolvabilitate se iau în considerare: mărimea obligaţiilor contractuale ale
debitorului, inclusiv a datoriilor pentru credite plus dobînda (penalităţile pentru
neexecutarea acestor obligaţii nu se iau în calcul la determinarea valorii lor);
mărimea obligaţiilor la bugetul public naţional prevăzute de lege, fără penalităţi şi
alte sancţiuni financiare. Creanţele creditorilor se consideră validate conform
prevederilor legii.256
Procesul de insolvabilitate se intentează doar în baza cererii de intentare a
procesului de insolvabilitate (denumită cerere introductivă ). Dreptul de a depune
cererea introductivă potrivit art.24 al Legii insolvabilităţii îl au doar debitorul,
creditorii şi alte persoane indicate în lege, şi anume: Banca Naţională a
Moldovei, Inspectoratul de Stat pentru Supravegherea Asigurărilor şi Fondurilor
Nestatale de Pensii şi Comisia Naţională a Pieţei Financiare.
Debitorul este în drept să depună cerere introductivă în situaţia în care
există pericolul intrării lui în incapacitate de plată cînd, în mod previzibil, nu-şi
va putea executa obligaţiile pecuniare la scadenţă. În cazul în care debitorul nu

256
G.Margineanu, L.Margineanu.‖ Dreptul afacerilor‖ . Editura ―Elena V.I‖. Chişinau 2004 p.534
301
este persoană fizică dreptul de a depune cerere introductivă în numele acestuia îl
are organul executiv, persoana care are dreptul de reprezentare a debitorului,
asociaţii cu răspundere nelimitată şi lichidatorii debitorului.
Debitorul este obligat să depună cerere introductivă şi dacă: este în
incapacitate de plată; se află într-o stare de supraîndatorare ; executarea integrală
a creanţelor scadente ale unuia sau ale mai multor creditori poate cauza
imposibilitatea satisfacerii integrale la scadenţă a creanţelor celorlalţi creditori;
în cadrul lichidării, care se efectuează conform altor legi, devine evident că
debitorul nu poate satisface integral creanţele creditorilor.
În cererea introductivă a debitorului trebuie să fie indicate: codul fiscal şi
numerele tuturor conturilor bancare ale debitorului; valoarea creanţelor
creditorilor, mărimea dobînzilor şi penalităţilor aferente; temeiul creanţelor şi
termenele de executare a acestora, cu specificarea sumei creanţelor decurgînd
din daunele cauzate vieţii şi sănătăţii, precum şi a creanţelor salariale faţă de
angajaţii debitorului; suma datoriilor la bugetul public naţional; motivarea
temeiului insolvabilităţii; date despre cererile de chemare în judecată a
debitorului, primite spre examinare de instanţele de judecată, precum şi despre
titlurile executorii asupra bunurilor debitorului; date despre bunurile
debitorului, inclusiv despre mijloacele băneşti şi creanţele lui.
În cerere, debitorul poate solicita şi motiva aplicarea procedurii planului.
La cererea introductivă a debitorului se anexează: copia de pe statutul
debitorului (sau de pe contractul lui de asociere); lista participanţilor
(membrilor) debitorului; bilanţul contabil la data ultimului raport financiar;
documentele care atestă componenţa şi valoarea bunurilor debitorului persoană
fizică (întreprinzător individual); datele din registrele publice despre bunurile
debitorului, inclusiv despre bunurile lui gajate; ultimul raport de audit şi/sau al
cenzorului cu privire la rezultatele controlului activităţii financiare a debitorului;
lista creditorilor şi debitorilor, cu specificarea datoriilor creditoare şi debitoare, a
adreselor şi datelor de identificare ale creditorilor şi debitorilor; alte probe ce
confirmă informaţiile menţionate în cererea introductivă.
Creditorul poate depune cerere introductivă dacă are un interes legitim în
302
intentarea procesului de insolvabilitate şi îşi poate argumenta creanţele şi
temeiurile de intentare a procesului de insolvabilitate.
Creditorul depune cerere introductivă numai după notificarea prealabilă a
debitorului.
În cererea introductivă a creditorului trebuie să fie indicate: denumirea
(numele şi prenumele) creditorului şi a debitorului, sediul, (adresa) şi alte date
de identificare ale acestora; suma creanţelor creditorului, mărimea dobînzilor şi
penalităţilor aferente; temeiul creanţelor şi termenul executării lor; menţiuni
despre alte probe ce confirmă creanţa creditorului; alte date, considerate de
creditor ca fiind necesare pentru examinarea cererii.
Persoana care depune în mod intenţionat, fără existenţa unui temei de
insolvabilitate, o cerere de intentare a procesului de insolvabilitate contra
debitorului pentru a-i aduce prejudicii reputaţiei lui comerciale este obligată la
plata despăgubirilor conform legii.
Cererea introductivă poate fi retrasă, de către cel care a depus-o, pînă la
adoptarea hotărîrii privind intentarea procesului de insolvabilitate sau de
respingere a cererii.
În conformitate cu art. 35 al Legii nr. 632/2001 instanţa de judecata
aplică următoarelor masuri de asigurare a acţiunii: numeşte un administrator
provizoriu; dispune înlăturarea debitorului de la gestionarea patrimoniului sau
emite prescripţia ca deciziile privind gestionarea patrimoniului să fie luate doar
cu acordul prealabil al administratorului provizoriu; pune sub sechestru
corespondenţa comercială a debitorului; suspendă executarea silită asupra
bunurilor debitorului; pune sub interdicţie înstrăinarea de către debitor a
bunurilor sale sau decide ca acestea să poată fi înstrăinate doar cu învoirea
expresă a administratorului provizoriu; aplica sechestrul pe toate bunurile
debitorului, inclusiv pe cele care se află la alte persoane.
Instanţa de judecată notifică imediat despre aplicarea măsurilor de asigurare
Registrul de stat al întreprinderilor şi Registrul de stat al Persoanelor Juridice,
Registrul bunurilor imobile şi alte registre în care se înregistrează gajul, băncile,
organele cadastrale teritoriale, autorităţile vamale, oficiile poştale, staţiile de
303
cale ferată etc.
Cererea introductivă se examinează, de regulă, în şedinţă, la care sunt
invitaţi: debitorul, creditorii cunoscuţi instanţei, administratorul provizoriu, alte
persoane interesate.
Hotărîrea de intentare a procesului de insolvabilitate va include:
denumirea (numele şi prenumele), sediul (adresa), domeniul de activitate al
debitorului; numele, prenumele şi adresa administratorului; locul, data şi ora
primei adunări a creditorilor pentru audiere a raportului administratorului
(adunarea de raportare) şi a adunării de validare a mărimii creanţelor (adunarea
de validare); ora intentării procesului de insolvabilitate.
Prin hotărîrea de intentare a procesului de insolvabilitate se desemnează
administratorul insolvabilităţii.
Dispozitivul hotărîrii de intentare a procesului de insolvabilitate se publică
în termen de 10 zile din data adoptării acesteia, în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova. Instanţa de judecată poate dispune publicarea dispozitivului
hotărîrilor şi în ziarele locale din zonele unde debitorul îşi are sediul sau sunt
concentrate sediile celor mai mulţi creditori.
Hotărîrea produce efecte juridice care privesc atît drepturile şi obligaţiile
debitorului insolvabil, cît şi ale creditorilor debitorului insolvabil.
Potrivit art. 84 al Legii nr. 632/2001 din momentul intentării procesului de
insolvabilitate:
a) activitatea organelor de conducere ale debitorului se suspendă;
b) achitările cu debitorul se fac numai printr-un cont bancar gestionat de
administrator;
c) orice garanţie de executare a obligaţiilor poate fi acordată numai de
administrator, cu autorizarea adunării sau comitetului creditorilor;
d) calcularea dobînzilor la obligaţiile băncii aflate în proces de
insolvabilitate se întrerupe;
e) calcularea plăţilor aferente (dobînda, comisionul de angajament, fondul
de risc şi penalitatea) creditelor acordate debitorului de către Ministerul
Finanţelor, precum şi a plăţilor aferente sumelor dezafectate din bugetul de stat
304
întru onorarea garanţiilor de stat, se suspend;
f) calcularea penalităţilor aferente datoriilor creditoare ale debitorului se
întrerupe.
Administratorul poate interzice în scris persoanelor care închiriază, iau cu
împrumut, păstrează sau folosesc în orice alt mod bunurile debitorului să
efectueze operaţiuni cu aceste bunuri.
În literatura de specialitate se analizează şi o clasificare teoretică a
efectelor intentării procesului de insolvabilitate.
Efectele juridice ce privesc drepturile şi obligaţiile debitorului insolvabil:
debitorul pierde dreptul de folosinţă, de dispunere şi de administrare a
patrimoniului, drepturile şi obligaţiile lui trecînd la administratorul
insolvabilităţii desemnat de instanţa de judecată; decontările cu debitorul
insolvabil se efectuează numai printr-un cont special, deschis de administratorul
insolvabilităţi; debitorul insolvabil nu este în drept să acorde garanţii de
executare a obligaţiilor (să depună bunuri în gaj sau ipotecă); orice garanţie de
executare a obligaţiilor poate fi acordată numai de administrator, cu
autorizarea adunării sau comitetului creditorilor; procesele judiciare aflate în
curs de judecare în care debitorul are calitatea de reclamant vor fi preluate de
administrator; orice garanţie de executare a obligaţiilor poate fi acordată numai
de administrator, cu autorizarea adunării sau comitetului creditorilor; debitorul
este obligat să prezinte explicaţiile şi informaţiile necesare pentru adoptarea unei
decizii privind examinarea cererii; debitorul are dreptul şi obligaţia de a
participa la şedinţele instanţei de insolvabilitate, la adunarea creditorilor şi/sau la
şedinţele comitetului creditorilor; debitorul este obligat să dea informaţii şi
lămuriri instanţei de judecată, administratorului, comitetului creditorilor şi
adunării creditorilor asupra raporturilor relevante pentru procesul de
insolvabilitate, să le aducă la cunoştinţă faptele de natură să atragă răspundere
pentru o infracţiune sau contravenţie; în caz de eschivare a debitorului de la
îndeplinirea obligaţiilor instanţa de judecată, la cererea administratorului, a
adunării sau a comitetului creditorilor ori din oficiu, poate ridica debitorului
dreptul de administrare a patrimoniului, dacă acesta dispune de el, îi poate
305
interzice să părăsească localitatea de reşedinţă fără permisiunea expresă a
instanţei sau poate aplica alte măsuri de asigurare; pe perioada derulării
procesului de insolvabilitate intentat la cererea creditorilor, debitorul nu poate fi
membru al unui organ de conducere sau de supraveghere a unei persoane
juridice, lichidator al unei persoane juridice, manager al unei întreprinderi
individuale ori administrator într-un proces de insolvabilitate; corespondenţa
adresată debitorului va fi recepţionată de administrator, care este în drept să
reţină corespondenţa referitoare la activitatea comercială a debitorului.
Efectele juridice care privesc drepturile şi obligaţiile creditorilor
debitorului insolvabil: creanţele de natură contractuală pe care le au creditorii
faţă de debitor se consideră ajunse la scadenţă la data intentării procesului de
insolvabilitate; se interzice executarea silită faţă de debitor şi bunurile acestuia;
executarea se face numai în procesul de insolvabilitate conform clasei şi
rangului de creditor; examinarea tuturor acţiunilor judiciare şi extrajudiciare
pentru realizarea creanţelor asupra debitorului şi bunurilor acestuia se suspendă;
cerinţele patrimoniale împotriva debitorului insolvabil pot fi înaintate numai
în instanţa judecătorească care duce procesul de insolvabilitate; înaintarea
creanţelor de către creditori are loc în strictă conformitate cu reglementările
privind procesul de insolvabilitate.

§4. Procesul de insolvabilitate cu lichidarea masei debitoare

Procesul de insolvabilitate, din momentul din care a fost pornit, se
desfăşoară în două direcţii:
1. lichidarea patrimoniului debitorului şi repartizarea între creditori a banilor
obţinuţi;
2. redresarea (restabilirea) insolvabilităţii debitorului, numindu-se procedura
planului.
Aplicarea uneia din aceste proceduri depinde de hotărîrea instanţei de
judecată, rezultînd din circumstanţele cunoscute la examinarea cazului.
Dacă nu există temei de redresare a debitorului, precum şi atunci cînd
procedura planului a fost aplicată şi nu s-a atins scopul, se aplică procedura de
306
lichidare a patrimoniului debitorului. Lichidarea averii debitorului este acea
etapă a procesului de insolvabilitate în cadrul căreia bunurile din averea
debitorului se transformă in valoare economică, într-o sumă de bani, care este
distribuită creditorilor pentru stingerea masei pasive.
Procesul de lichidare parcurge mai multe etape:
1. Ridicarea dreptului debitorului de a-şi administra averea.
Prin Hotărîrea instanţei de judecată privind intentarea procesului de
insolvabilitate, instanţa decide de a înlătura conducerea debitorului de la
gestionarea averii întreprinderii insolvabile, acest drept fiind transmis
Administratorului insolvabilităţii.
2. sigilarea şi inventarierea bunurilor care fac parte din averea lui.
La această măsură recurge Administratorul insolvabilităţii cu scopul de a
asigura integritatea masei debitoare.
După intentarea procesului de insolvabilitate instanţa de judecată va
dispune punerea sub sechestru a bunurilor care fac parte din averea debitorului.
Vor fi puse sub sigilii: spaţiile în care se află bunurile din averea
debitorului (magazinele, magaziile, depozitele, unităţi de producţie); spaţiile în
care se află registrele (cu excepţia celor contabile) şi documentele societăţii
(birourile administraţiei); corespondenţa comercială (corespondenţa deţinută de
oficiile poştale, staţiile de cale ferată, antrepozite, depozite portuare şi alte locuri
de înmagazinare).
Nu vor fi puse sub sigilii: bunurile care trebuie vîndute de urgenţă, spre a
se evita deteriorarea lor materială sau pierderea de valoare; registrele de
contabilitate, care trebuie să fie verificate; cambiile şi alte titluri de valoare
scadente sau cu scadenţa apropiată; numerarul, care va fi depus la bancă, în
contul averii debitorului.
Potrivit art. 117 al Legii nr. 632/2001 Administratorul trebuie să
întocmească un inventar al tuturor bunurilor (corporale şi incorporale) care
aparţin masei debitoare. Inventarul este întocmit de administrator în prezenţa
debitorului, dacă nu se cauzează o întîrziere dezavantajoasă, a persoanei care a

307
aplicat sigiliul şi este semnat de administrator, de persoana care a aplicat sigiliul
şi, după caz, de către debitor.
Valoarea indicată în inventar a fiecărui bun este cea de la data
inventarierii. În cazul cînd valoarea bunului depinde de faptul dacă
întreprinderea va fi menţinută în funcţiune sau va fi oprită, se vor indica ambele
valori ale bunului. Pentru evaluările complexe ale bunurilor pot fi angajaţi
experţi.
Conform alin.(1) al art.50 al Legii insolvabilităţii masa debitoare cuprinde
toate bunurile debitorului la data intentării procesului de insolvabilitate, precum
şi cele pe care el le dobîndeşte şi le recuperează pe parcursul procesului.
Conform Standardului Naţional de Contabilitate, sunt incluse în bilanţul
contabil: active nemateriale (imobilizări necorporale); active materiale (mijloace
fixe) (imobilizări corporale); active financiare; stocuri de mărfuri şi materiale;
conturile debitorilor privind operaţiile de comerţ şi alte operaţii; investiţii
financiare; mijloace băneşti; capital propriu; datorii financiare; conturile
creditorilor privind operaţiile comerciale şi alte operaţii.
Alin.1 al art.51 al Legii insolvabilităţii stabileşte că nu se includ în masa
debitoare bunurile scoase din circuitul civil, bunurile, care conform Codului de
executare, nu sunt pasibile de executare silită şi drepturile patrimoniale
inalienabile ale debitorului.
Art. 113, 114 ale Legii nr. 632/2001 prevăd posibilitatea completării
masei debitoare ca rezultat a anulării actelor juridice, încheiate de debitor pînă la
intentarea procesului de insolvabilitate.
3. Înaintarea şi validarea creanţelor.
Conform alin.(1) art.131 al Legii insolvabilităţii dacă creditorul are o
creanţă faţă de debitor la data intentării procesului de insolvabilitate, îşi
înaintează în scris creanţa, indiferent de tipul ei, instanţei de judecată. La cerere
se anexează copiile de pe documentele din care izvorăşte creanţa.
Alin.(2) al aceluiaşi articol prevede că creanţele pot fi înaintate în instanţa
de judecată cel tîrziu la data aprobării de către instanţă a tabelului creanţelor, iar
alin.(3) stabileşte expres că creditorii care îşi înaintează creanţa după expirarea
308
termenului prevăzut de alin.(2), dar în toate cazurile nu mai tîrziu de data
încetării procesului de insolvabilitate, pot pretinde la satisfacerea creanţelor doar
conform art.141 al Legii insolvabilităţii.
Cererea de validare a creanţelor trebuie să conţină:
- numele/denumirea creditorului şi domiciliul/sediul acestuia;
- suma datorată;
- temeiurile de fapt şi de drept ale creanţei;
- drepturile de preferinţă sau garanţiile reale de care se bucură creanţa.
La cerere se vor anexa documentele justificative cu privire la creanţă şi cu
privire la garanţii.
Art.133 al Legii insolvabilităţii prevede că administratorul înregistrează
într-un tabel special fiecare creanţă înaintată, indicînd temeiul, valoarea şi rangul
ei. Tabelul, la care se anexează documentele probatorii, se depun la dosar.
Debitorul şi orice creditor au drept de acces la tabel pentru informare.
Examinînd cererile creditorilor, instanţa de judecată verifică legalitatea şi
temeinicia actelor anexate la cerere, verifică legalitatea efectuării calculelor
mărimii cerinţelor, ia în considerare contestaţiile, dacă acestea au parvenit, şi în
baza acestora stabileşte creanţa şi dispune în ce ordine va fi înregistrată şi
achitată ulterior, conform art.54 al Legii insolvabilităţii.
Cererile de înaintate a creanţelor vor fi examinate la şedinţa de validare.
Art.134 prevede că în şedinţa de validare se examinează creanţele
conform cuantumului şi rangului lor. Creanţele contestate de administrator, de
debitor sau de un creditor chirografar se examinează în mod special.
Conform alin.(1) art.135 al Legii insolvabilităţii o creanţă se consideră
validată dacă la şedinţa de validare nu a fost contestată de administrator sau de
un creditor chirografar ori dacă contestaţia ridicată a fost înlăturată. Contestaţia
debitorului nu se poate opune validării creanţei.
Înregistrarea în tabel are pentru creanţele validate, conform valorii şi
rangului lor, efectul unei hotărîri definitive pentru administrator şi pentru toţi
creditorii.
4. Evaluarea patrimoniului.
309
 Evaluarea patrimoniului debitorului se efectuează luînd în considerare
valoarea lui la momentul efectuării estimării. Art.117 alin. (2) al Legii
insolvabilităţii stabileşte că valoarea indicată în inventar a fiecărui bun este cea
de la data inventarierii. În cazul în care valoarea bunului depinde de faptul dacă
întreprinderea va fi menţinută în funcţiune sau va fi oprită, se vor indica ambele
valori ale bunului. Pentru evaluările complexe ale bunurilor pot fi angajaţi
experţi.
Chestiunea privind atragerii unor experţi în lucrările de evaluare este pe
seama administratorului insolvabilităţii şi a adunării creditorilor. Din momentul
inventarierii administratorul devine responsabil de bunurile incluse în acest act
şi el trebuie să ia toate măsurile care se impun pentru conservarea bunurilor.
5. Vînzarea masei debitoare.
Vînzarea bunurilor masei debitoare începe imediat după finisarea
procesului de inventariere şi evaluare a masei debitoare, de pe urma cărora ar
putea fi posibil de stabilit preţul de lichidare al bunurilor expuse comercializării,
inclusiv depunerile băneşti şi activele nemateriale şi, totodată, să se stabilească
suma financiară la care vînzătorul ar putea conta într-o conjunctură optimă.
Vînzarea masei debitoare o efectuează nemijlocit administratorul
procesului de insolvabilitate prin intermediul licitaţiilor publice sau negocierilor
directe, după caz.
Vînzarea bunurilor masei debitoare se realizează de administrator, în
sarcina lui fiind pusă obligaţia de a vinde bunurile incluse în masa debitoare,
astfel încît să asigure satisfacerea maximală a creanţelor creditorilor. Unele
reguli de vînzare a bunurilor din masa debitoare sunt stabilite de Legea nr.
632/2001 care prevede că vînzarea bunurilor se face la licitaţii publice în modul
stabilit de legislaţia în vigoare.
Bunurile masei debitoare pot fi vîndute fracţionat (părţi a patrimoniului),
sau ca complex patrimonial unic.
Prin termenul de „parte a patrimoniului debitorului‖ se înţeleg diverse
obiecte, aflate la balanţa debitorului. Filialele şi alte structuri organizatorice ale
societăţii nu pot fi atribuite la părţi a patrimoniului debitorului. Vînzarea
310
filialelor sau reprezentanţelor prezintă varietăţi de vînzare a întreprinderii, de
aceea modalitatea vînzării loc cade sub incidenţa prevederilor art.126 al Legii
insolvabilităţii.
Dacă în masa debitoare sunt bunuri perisabile, cum ar fi fructele, legumele
sau alte produse ale căror păstrare este imposibilă, administratorul va purcede
urgent la vînzarea lor pentru a obţine preţul maxim.
Art.124 al Legii nr. 632/2001 prevede că după adunarea de raportare,
administratorul insolvabilităţii valorifică şi/sau lichidează, în mod neîntîrziat, în
condiţii cît mai avantajoase şi în timpul cel mai potrivit masa debitoare, în
măsura în care Adunarea creditorilor nu a hotărît altfel. Termenul de valorificare
şi/sau lichidare a masei debitoare nu poate depăşi 5 ani.
Vînzarea sau înstrăinarea bunurilor din masa debitoare se face prin
licitaţie publică sau prin concurs. Bunurile nevîndute la prima licitaţie sau
concurs se scot repetat la licitaţie sau concurs. În cazurile în care bunurile nu se
vînd la cel puţin 3 licitaţii sau concursuri desfăşurate în modul stabilit, la decizia
Adunării sau Comitetului creditorilor, ele pot fi vîndute de către administrator
prin negocieri directe, în baza contractului de vînzare-cumpărare.
Dacă în masă debitoare există bunuri afectate unor garanţii reale,
constituite în favoarea creditorilor garantaţi cum ar fi bunuri grevate prin gaj,
ipotecă sau alte privilegii speciale asupra unor bunuri mobile sau imobile, create
în condiţiile dreptului comun, administratorul trebuie să informeze creditorul
garantat despre intenţia sa de a vinde bunul.
Creditorului i se permite să se pronunţe în termen de o săptămînă sau în
alt timp util stabilit înainte de înstrăinare asupra posibilităţii de valorificare a
bunului cît mai avantajoasă. Dacă creditorul garantat consideră că poate
valorifica mai avantajos bunul, instanţa de judecată, după audierea creditorului
şi administratorului, decide asupra transmiterii în posesie a bunului către
creditor, stabilindu-i concomitent şi termenul de valorificare a bunului.
Dacă în timpul acordat de instanţă creditorul n-a valorificat bunul, ultimul
se restituie administratorului, care îl şi valorifică.
Potrivit alin. (11) art. 124 al Legii nr. 632/2001 în cazul în care
311
administratorul insolvabilităţii valorifică şi/sau lichidează masa debitoare fără
acordul expres al adunării creditorilor sau al comitetului creditorilor,
administratorul răspunde, în conformitate cu legislaţia, pentru prejudiciul cauzat
în legătură cu înstrăinarea necoordonată a masei debitoare
Art.126 al Legii insolvabilităţii stabileşte că în cadrul procesului de
insolvabilitate, întreprinderea (afacerea) debitorului poate fi înstrăinată ca un
complex patrimonial unic. Această posibilitate de vînzare a masei debitoare este
stabilită reieşind din interesul de a fi menţinut un subiect de drept al cărui
menire ar fi participarea în continuare în circuitul comercial.
În cadrul vînzării întreprinderii, se înstrăinează toate tipurile de bunuri
destinate activităţii de întreprinzător, inclusiv terenurile, clădirile şi alte
construcţii, utilajele, inventarul, materiile prime, producţia, lucrările şi serviciile
(denumirea de firmă, mărcile comerciale şi mărcile de serviciu înregistrate), alte
drepturi exclusive care aparţin debitorului, cu excepţia drepturilor şi obligaţiilor
intransmisibile, precum şi creanţele creditorilor faţă de debitor la data intentării
procesului de insolvabilitate, dacă legea nu stabileşte altfel.
În cazul vînzării întreprinderii, toate contractele de muncă valabile la
momentul vînzării îşi păstrează valabilitatea, iar cumpărătorul devine succesor al
drepturilor şi obligaţiilor patronului.
Vînzarea întreprinderii are loc prin licitaţie sau concurs dacă adunarea sau
comitetul creditorilor nu stabileşte altfel.
Conform alin. (9) al art.126 al Legii nr. 632/2001 prevede expres că
administratorul publică avizul privind vînzarea întreprinderii debitorului prin
licitaţie sau concurs conform prevederilor art.19.
Persoana care a cîştigat licitaţia şi organizatorul vînzării semnează în ziua
licitaţiei un proces-verbal cu valoare de contract.
6. Repartizarea masei debitoare între creditori
După transformarea în bani a bunurilor din masa debitoare procedura
judiciară a insolvabilităţii intră în faza finală - distribuirea sumelor între
creditori, atingîndu-se astfel scopul principal al procesului de insolvabilitate.
Alin. (1) art.139 al Legii nr. 632/2001 prevede că executarea creanţelor
312
creditorilor chirografari poate începe după şedinţa generală de validare.
Distribuirea către creditorii chirografari se face în dependenţă de existenţa
mijloacelor băneşti în masa debitoare. Creditorii de rang inferior nu vor fi luaţi
în considerare la distribuirile intermediare.
Înaintea fiecărei distribuiri, administratorul procesului de insolvabilitate
depune în instanţa de judecată lista creanţelor care vor fi satisfăcute, indicînd
sumele care urmează să fie plătite. Creditorii au acces nelimitat la această listă.
Art.54 al Legii insolvabilităţii prevede expres ordinea de executare a creanţelor
chirografare.
Creanţele chirografare se execută conform rangului acestora. Creanţele
următorului rang se execută numai după executarea în totalitate a creanţelor
rangului precedent, în caz de insuficienţă a masei debitoare, distribuirea
bunurilor în cadrul aceluiaşi rang se efectuează proporţional.
Prevederile respective se aplică în modul corespunzător şi pentru clasele
de creditori de rang inferior.
La distribuirea intermediară, comitetul creditorilor stabileşte cota de
distribuire la propunerea administratorului. Dacă nu este constituit un comitet al
creditorilor, cota de distribuire o stabileşte administratorul.
Administratorul informează creditorii despre cota care urmează să le fie
distribuită.
Dacă, la distribuirea finală, creanţele tuturor creditorilor au fost satisfăcute
în volum total, administratorul transmite surplusul către debitor. Dacă debitorul
este persoană juridică, administratorul transmite fiecărui participant partea din
surplus care i-ar fi revenit în cazul lichidării în afara procesului de
insolvabilitate.
7.Încetarea procesului de insolvabilitate.
Potrivit art. 150 al Legii nr. 632/2001 după terminarea distribuirii finale,
instanţa de judecată hotărăşte încetarea procesului de insolvabilitate.
Hotărîrea de încetare şi motivaţia acesteia vor fi publicate conform art.19.
În două săptămîni de la data publicării, administratorul prezintă Registrului de
Stat al Persoanelor Juridice hotărîrea instanţei de judecată care serveşte drept
313
temei pentru radierea debitorului din aceste registru. Din momentul radierii sale
din Registrul de Stat al Persoanelor Juridice, debitorul este considerat lichidat.
În cazul cînd procesul de insolvabilitate a încetat, iar după adunarea de
distribuire finală anumite sume rezervate au devenit libere, anumite sume plătite
din masa debitoare au fost restituite din diverse motive ori au fost descoperite
bunuri care aparţin masei debitoare, instanţa de judecată hotărăşte o distribuire
suplimentară după încetarea procesului de insolvabilitate la cererea
administratorului, a unui creditor chirografar sau din oficiu.
După dispunerea distribuirii ulterioare, administratorul distribuie, conform
listei finale, produsul din realizarea bunului descoperit. Administratorul prezintă
instanţei de judecată raportul cu privire la distribuirea masei debitoare.

§5. Procedura planului

Prin procedura planului se urmăreşte plata pasivului debitorului aflat
în încetarea de plăţi, fie prin redresarea şi continuarea activităţii debitorului,
fie prin lichidarea unor bunuri din averea lui.
Legea Insolvabilităţii nr. 632/2001 defineşte procedura planului ca o
procedură aplicabilă debitorului în cadrul procesului de insolvabilitate,
reprezentînd modalitatea de satisfacere a creanţelor creditorilor prin realizarea
unui plan complex de măsuri de remediere financiară şi economică a
debitorului şi/sau de valorificare a masei debitoare.
De asemenea în articolul 163 al acestei legi legiuitorul stabileşte că
satisfacerea creanţelor creditorilor garantaţi şi chirografari, valorificarea şi
distribuirea masei debitoare între participanţii la procesul de insolvabilitate,
responsabilitatea debitorului după încheierea procesului de insolvabilitate pot fi
reglementate printr-un plan, ale cărui principii pot să difere de dispoziţiile legii
insolvabilităţii.
În opinia autorului N. Roşca, procedura planului are cel puţin două
justificări: pe de o parte, este păstrat întreprinzătorul ca subiect de drept,
acordîndu-i-se şansa unui nou început, iar, pe de altă parte, procedura permite
creditorilor să recupereze mai multe procente din creanţe decît ar fi obţinut
314
printr-o simplă lichidare.257
Structura planului, în conformitate cu Legea nr. 632/2001 trebuie să fie
constituit din 2 părţi:
- partea descriptivă.
- partea organizatorică.
În partea descriptivă se indică măsurile întreprinse după intentarea
procesului de insolvabilitate sau care urmează a fi aplicate în scopul instituirii,
prin procedura planului, a unei modalităţi de realizare a drepturilor
participanţilor. Această parte poate cuprinde şi date despre temeiurile,
oportunitatea şi consecinţele aplicării planului, necesare şi importante pentru ca
creditorii să decidă asupra planului şi ca instanţa de judecată să confirme planul.
În partea organizatorică se stabileşte modalitatea de modificare, prin
intermediul planului, a statutului juridic al participanţilor la procesul de
insolvabilitate. Tot aici planul poate reglementa supravegherea realizării sale.
În cazul în care se propune redresarea şi continuarea activităţii debitorului,
planul cuprinde elementele necesare realizării acestui scop.
Elementele de conţinut ale planului se împart în două categorii, şi anume
elemente de ordin general ,ce trebuie prevăzute de orice plan şi elemente
specifice, care trebuie avute în vedere numai în anumite cazuri.
Printre elemente de ordin general sunt: mărimea creanţelor ce urmează a fi
achitate; termenul de achitare a creanţelor; modul de lichidare a pasivului; o
analiză comparativă in care să se arate prioritatea realizării planului faţă de
repartiţia masei active între creditori prin lichidarea debitorului; ce garanţii de
plată vor putea fi acordate fiecărei clase de creditori; indicarea claselor de
creditori ale căror creanţe vor fi plătite în întregime sau nu vor fi defavorizate în
alt mod prin plan; despăgubirile ce urmează a fi oferite tuturor claselor de
creditori în comparaţie cu ceea ce ar primi prin distribuire în cazul lichidării;
posibilitatea de a elibera debitorul de unele datorii şi mărimea lor; măsurile care
vor fi luate pentru restabilirea solvabilităţii debitorului şi pe care de fapt se
întemeiază proiectul planului.

257
Dr. Roşca Nicolae, Dr.Baieş Sergiu.‖ Dreptul afacerilor‖ vol.1 Chişinău 2004 p.419
315
 Pe lîngă informaţiile menţionată planul trebuie să includă şi alte atribute
specifice oricărui act juridic, precum ar fi denumirea actului, data cînd a fost
propus, identitatea persoanelor care îl propun şi semnătura acestora, alte date
necesare.
Conform art. 168 din Legea nr. 632/2001, dreptul de a propune planul în
instanţa de judecată îl au administratorul şi/sau debitorul.
Debitorul este îndreptăţit să propună proiectul planului elaborat de el
împreună cu cererea de intentare a procedurii de insolvabilitate. Astfel debitorul
dovedeşte tuturor creditorilor intenţia sa şi buna-credinţă de a preveni păgubirea
lor şi propune soluţiile care le consideră utile pentru depăşirea crizei. Face
aceasta într-un stil civilizat şi este dispus să continue activitatea.258
Administratorul elaborează un plan, la cererea adunării creditorilor, şi îl
prezintă spre aprobare în instanţa de judecată.
Planul trebuie prezentat instanţei de judecată în termen de 90 de zile, în
caz contrar instanţa poate decide lichidarea debitorului. Termenul de prezentare
a planului poate fi prelungit de către instanţa de judecată, la cererea
administratorului sau debitorului, cu cel mult 30 de zile.
Durata procedurii planului se stabileşte în baza hotărîrii adunării
creditorilor şi nu poate depăşi 3 ani. În cazul cînd debitorul este de importanţă
vitală pentru economia naţională, prin decizie de Guvern, durata procedurii
planului poate fi stabilită pe un termen de pînă la 5 ani.
În cazul în care termenul de 5 ani nu a fost suficient pentru finalizarea
procedurii planului, iar lichidarea debitorului ar putea avea un impact negativ
asupra economiei naţionale, acest termen se poate prelungi, prin hotărîre de
Guvern, pînă la 3 ani.
Planul cu toate anexele, documentele şi opiniile asupra lui se păstrează în
instanţa de judecată, unde participanţii la proces pot lua cunoştinţă de el.
Instanţa de judecată nu va admite aplicarea procedurii planului dacă:
a) este evident că planul propus de către debitor nu va fi aprobat de creditori sau
nu va putea fi confirmat de instanţa de judecată;

258
Dr.Nicolae Roşca. „Instituţia falimentului în legislaţia R.M‖. Chişinău 2001. Tipografia Centrala. Pag. 110
316
b) este evident că creanţele creditorilor, conform părţii organizatorice a planului
depus de către debitor, nu pot fi executate;
c) nu au fost respectate prevederile ce ţin de dreptul de a depune planul şi
cerinţele faţă de conţinutul unui plan şi persoana care a depus planul nu le poate
înlătura sau nu le înlătură în termenul rezonabil stabilit de instanţa de judecată.
Pînă a fi pus în aplicare, planul de redresare a solvabilităţii urmează două
proceduri distincte: una de admitere (de votare), alta de confirmare.
Într-un termen de cel mult 30 de zile din data depunerii planului, instanţa
de judecată convoacă adunarea creditorilor pentru examinarea planului,
determinarea dreptului de vot al creditorilor şi votarea planului.
După ce a fost admis de creditori cu votul majorităţii cerute, planul se
confirmă de către instanţa de judecată. Confirmarea constă în emiterea unei
hotărîri judecătoreşti în care planul se confirmă şi se dispune începerea
realizării lui
Potrivit alin. (1) art. 191 al Legii nr. 632/2001 după ce hotărîrea de
confirmare a planului devine definitivă, instanţa de judecată dispune, printr-o
hotărîre, încetarea procesului de insolvabilitate şi continuă procedura planului.
Din data aplicării procedurii planului, în denumirea oficială a debitorului se
foloseşte sintagma "în procedura planului" sau "care se află în procedura
planului".
În cazul pronunţării hotărîrii de confirmare a planului, art.189 şi 192 din
Legea insolvabilităţii prevăd următoarele efecte specifice hotărîrii de confirmare
a planului:
1) creanţele şi drepturile creditorilor sunt modificate aşa cum este prevăzut
în plan (acoperirea parţială a creanţelor, sub anumite condiţii şi diferite
modalităţi etc.);
2) în cazul unei executări silite planul confirmat va fi considerat ca o
hotărîre definitivă împotriva debitorului, inclusiv şi împotriva unui terţ care şi-a
asumat obligaţia de executare a planului de rînd cu debitorul;

317
 3) debitorul reintră în dreptul de administrare a masei debitoare.
Administratorul îşi exercită atribuţiile în conformitate cu prevederile art.193 şi
194.
În partea organizatorică, planul poate reglementa supravegherea realizării
sale. Supravegherea în acest caz este unul din principalele instrumente care va
putea duce la redresarea debitorului. Supravegherea se limitează la executarea de
către debitor a obligaţiilor specificate prin plan.
Dacă realizarea planului este supravegheată, instanţa de judecată notifică
acest fapt o dată cu publicarea dispozitivului hotărîrii privind încetarea
procesului de insolvabilitate în Monitorul Oficial al Republicii Moldova sau în
ziarele locale din zonele unde debitorul îşi are sediul sau sunt concentrate sediile
celor mai mulţi creditori.
Atribuţiile de supraveghere ţin de competenţa administratorului. În
legătură cu aceasta, atribuţiile administratorului şi ale membrilor comitetului
creditorilor, precum şi supravegherea din partea instanţei judecătoreşti continuă.
Dacă se constată că debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile a căror
executare este supravegheată sau se constată că executarea lor este imposibilă,
administratorul informează imediat despre aceasta comitetul creditorilor şi
instanţa judecătorească. În cazul în care comitetul creditorilor nu a fost
desemnat, administratorul informează creditorii menţionaţi în plan.
Potrivit art. 197 al Legii nr. 632/2001 instanţa de judecată dispune
încetarea supravegherii în cazul:
a) executării sau asigurării executării creanţelor supravegheate;
b) expirării termenului procedurii planului.
Dacă, pe parcursul derulării procedurii planului nu sunt realizate
prevederile acestuia fiecare creditor poate înainta o nouă cerere introductivă,
care va avea ca efect lichidarea patrimoniului debitorului fără a mai fi necesară
dovada insolvabilităţii lui.

318
 CAPITOLUL 22. CONTRACTE COMERCIALE

§ 1. Noţiuni generale privind contractele comerciale

Contractul este un acord de voinţă intervenit între două sau mai multe
persoane fizice sau juridice cu scopul de a da naştere, modifica ori stinge un
raport juridic.
Definiţia legală a contractului este prevăzut exhaustiv în legislaţia civilă,
contract este acordul de voinţă realizat între două sau mai multe persoane prin
care se stabilesc, se modifică sau se sting raporturi juridice259.
Din aceste definiţii rezultă că contractul este un act volitiv, îndreptat spre
naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi cu alte persoane, prin urmare,
este un act juridic. Ceea ce este esenţial în contract este acordul de voinţă, fapt ce
denotă că contractul este un act juridic bi- sau multilateral, adică reprezintă
rezultatul voinţei concordate a două sau mai multe părţi260.
Trasăm particularităţile specifice ale contractului care îl deosebesc de alte
izvoare de obligaţii civile:
1. existenţa acordului de voinţă care, dacă a fost realizat în limitele
prevăzute de lege, este suficient pentru a da naştere la obligaţii, a căror executare
se poate obţine, la nevoie, chiar prin constrîngere. Astfel contractul fiind legea

259
Vezi art.666 alin.1 al Codului civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.1107 din 06.06.2002, publicat în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.82-86 din 22.06.2002
260
S.Baieș, V.Volcinschi, A.Băieșu, V.Cebotari, I.Crețu, Drept civil, drepturi reale, teoria generală a obligațiilor, Chişinău:
Tipografia Centrală, 2005, p.274

319
părţilor care l-au încheiat;
2. principiul autonomiei de voinţă, în limitele prevăzute de lege. Conform
acestui principiu, părţile contractante au libertatea de a hotărî singure felul şi
conţinutul contractului pe care vor să-l încheie;
3. contractul nu dă naştere numai unei obligaţii civile, ci prin contract se
stabileşte şi conduita reciprocă a părţilor în legătură cu obligaţia care a luat
fiinţă, pe toată durata existenţei ei. Părţile stabilesc prin acordul lor de voinţă
cum şi cînd trebuie să fie executate prestaţiile, consecinţele care decurg din
neexecutarea lor etc. Legalitatea comportării părţilor din contract se apreciază,
deci, în raport cu prevederile contractului.
Principiul libertăţii contractuale permite participanţilor la circuitul civil să
încheie o mare varietate de contracte. Unele din ele sînt prevăzute expres de
Codul civil, însă diversificarea vieţii economice. Însă diversificarea vieţii din
domeniul afacerilor duce la apariţia unor noi forme juridice, care nu sînt
reglementate în mod special. Acest fapt a determinat clasificarea contractelor, iar
clasificarea oferă posibilitatea de a determina trăsăturile caracteristice ale
diferitelor categorii de contracte, ce ar permite aplicării lor corecte în activitatea
de antreprenoriat.
Vom analiza cele mai importante clasificări a contractelor comerciale în
baza mai multor criterii principale261:
I. Clasificarea contractelor după conţinutul lor, cunoaştem:
a) contracte bilaterale (sinalagmatice) – se caracterizează prin reciprocitatea
obligaţiilor ce izvorăsc în sarcina ambelor părţi, astfel încît obligaţia fiecăreia din
ele să fie corelativă celelalte (art.704 Cod civil). Ca exemplu de contract ar fi
contractul de vînzare-cumpărare.
b) contracte unilaterale – sînt acele contracte care generează obligaţii doar
pentru una din părţi (art.666, alin.3 Cod civil). În aceste contracte o parte este
numai creditor, iar cealaltă numai debitor. Astfel de contracte sînt: comodatul,
depozitul, mandatul, fidejusiunea gratuită etc.
II. Clasificarea contractelor după scopul urmărit de părţi, cunoaştem:
261
S.Baieș, V.Volcinschi, A.Băieșu, V.Cebotari, I.Crețu, Drept civil, drepturi reale, teoria generală a obligațiilor, Chişinău:
Tipografia Centrală, 2005, p.282
320
 a) contracte cu titlu oneros – sînt acele contracte în care avantajul patrimonial
pe care o parte îl procură celeilalte părţi sau unui terţ îi corespunde un avantaj
patrimonial corelativ. Adică, fiecare din părţi urmăreşte un interes material,
stipulînd obţinerea unei anumite prestaţii în schimbul acelei pe care o face,
urmărind realizarea unui folos patrimonial.
b) contracte cu titlu gratuit (de binefacere) – sînt acele contracte în care
avantajul (folosul) patrimonial conferit uneia dintre părţi nu are drept scop
obţinerea avantajului corelativ. Contracte cu titlu gratuit sînt: donaţia (art.827
Cod Civil), comodatul (art. 859 Cod civil), depozitul (art.1088 Cod civil).
III. Clasificarea contractelor după modul de formare, cunoaştem:
a) contractele consensuale – sînt acele contacte care se încheie prin simplul
acord de voinţă a părţilor, fără a fi nevoie de vreo formă specială de manifestare
a voinţei lor. Majoritatea contractelor comerciale sînt consensuale.
b) contractele solemne – sînt acele contracte pentru a căror validitate, pe lîngă
acordul de voinţă, mai este necesară îndeplinirea unor formalităţi, impuse de lege
sau convenite de părţi, pentru însăşi validitatea contractului. Textul legii expres
indică că, dacă pentru valabilitatea contractului legea stabileşte o anumită formă
sau dacă părţile au prevăzut o anumită formă, contractul se consideră încheiat în
momentul îndeplinirii condiţiei de formă (art. 680 Cod civil). Forma solemnă se
împarte în formă scrisă şi formă autentică (notarială). Nerespectare formei
contractului are drept consecinţă nulitatea acestuia numai atunci cînd această
formă este cerută ca o condiţie de validitate.
c) contractele înregistrate – sînt acele contracte care, pentru a fi valabile, în
unele cazuri, trebuie să fie înregistrate în modul stabilit de lege. Înregistrarea
acestor contracte are menirea să asigure publicitatea unor asemenea acte. De
exemplu, conform art. 818 Cod civil, contractul de vînzare-cumpărare a
întreprinderii ca complex patrimonial unic, se înregistrează la Camera
Înregistrării de Stat, etc.
d) contractele reale – sînt contractele pentru a căror formare, pe lîngă acordul
de voinţă, mai este necesară remiterea unui bun de către una dintre părţi către
cealaltă. Aceste contracte se consideră încheiate numai din momentul predării
321
materiale a bunului care este obiectul prestaţiei uneia dintre părţi.
IV. Clasificarea contractelor după modul de executare, cunoaştem:
a) contractele cu executare imediată – sînt acele contracte care au ca obiect
una sau mai multe prestaţii care se execută dintr-o dată, instantaneu, imediat.
b) contractele cu executare succesivă – sînt acele contracte a căror executare
se desfăşoară în timp, fie ca o prestaţie continuă (exemplu este contractul de
locaţiune), fie ca o succesiune de prestaţii (exemplu contractul de vînzare-
cumpărare cu plata în rate).
V. Clasificarea contractelor după corelaţia dintre ele, cunoaştem:
a) contractele principale – sînt acele contracte care au o existenţă de sine
stătător şi a căror soartă nu depinde de alte contracte. Marea majoritate a
contractelor comerciale fac parte din această categorie.
b) contractele accesorii – reprezintă acele contracte care însoţesc unele
contracte principale, de a căror soartă depind. Ca exemplu, contractul de gaj şi
contractul de fidejusiune sînt contracte accesorii menite să asigure executarea
unor contracte principale: un contract de împrumut sau un contract de credit
bancar.
Pentru existenţa şi validitatea contractului sînt necesare următoarele
condiţii:
- consimţămîntul părţilor;
- forma cerută de lege;
- capacitatea de exerciţiu a părţilor;
- obiectul contractului.
Consimţămîntul este acordul de voinţă al părţilor, el implică două
manifestări de voinţă, şi anume o ofertă urmată de acceptarea ei. În cazul în care
părţile sînt prezente, contractul se formează în momentul în care ambele
manifestări de voinţă s-au întîlnit.
Forma contractului este un element esenţial al contractului. Contractul
poate fi încheiat în formă scrisă şi verbală. Lipsa formei cerute de lege duce la
nulitatea absolută a contractului.
Capacitatea părţilor contractante este de asemenea o condiţie de validitate
322
a contractului. Potrivit principiului general posedă capacitatea de a contracta
orice persoană, cu excepţia acelor ce nu au împlinit vîrsta ce duce la apariţia
capacităţii de exerciţiu (de regulă 18 ani) sau declarate în mod expres incapabile
prin lege. În ceea ce priveşte persoanele juridice, limitele capacităţii lor
contractuale sînt reflectate de principiul specializării capacităţii de folosinţă şi
exerciţiu a acestor persoane, în virtutea cărora persoanele juridice nu pot încheia
contracte decît în limita scopului pentru care fiecare a fost înfiinţată.
Obiectul contractului îl constituie chiar prestaţia la care părţile se obligă.
Obiectul trebuie să existe prezentînd interes pentru părţi, să fie şi sigur şi
determinat sau măcar determinabil, posibil şi licit. Obiectul este sigur cît este
determinat cel puţin în specia şi cantitatea sa.
La încheierea contractului trebuie să fie exprimată voinţa liberă a părţilor
contractante, adică voinţa lor să nu fie afectată de vreun viciu cum sînt: eroarea,
violenţa, dolul şi leziunea262.
Eroarea – este credinţă falsă, neconformă cu realitatea, în care s-a aflat
partea cînd şi-a dat consimţămîntul. Consecinţele pe care eroarea le are asupra
contractului variază după intensitatea ei. Cînd eroarea se referă la natura
contractului (de exemplu, o persoană a înţeles să vîndă un bun, iar cealaltă crede
că este vorba de o donaţie) sau la identitatea obiectului lui, consimţămîntul nu se
poate forma; o astfel de eroare, numită obstacol, împiedică formarea
contractului. Eroarea, fără a împiedica formarea contractului, este lovit de
nulitate.
Violenţa - contractul încheiat în urma constrîngerii prin violenţă fizică sau
psihică poate fi declarat nul de instanţa de judecată chiar şi în cazurile cînd
violenţa a fost exercitată de un terţ. Violenţa este temei de anulare a contractului
numai în cazul în care se demonstrează că este de natură să determine o persoană
să creadă că ea, soţul, o rudă sau o altă persoană apropiată ori patrimoniul lor
sînt expuşi unui pericol iminent.
Dolul - contractul a cărui încheiere a fost determinată de comportamentul
dolosiv sau viclean al uneia din părţi poate fi declarat nul de instanţa de judecată
262
A se vedea art.227-230 al Codului civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.1107 din 06.06.2002, publicat în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.82-86 din 22.06.2002
323
chiar şi în cazul în care autorul dolului estima că contractul este avantajos pentru
cealaltă parte. Dacă una dintre părţi trece sub tăcere anumite împrejurări la a
căror dezvăluire cealaltă parte nu ar mai fi încheiat contractul, anularea
contractului poate fi cerută numai în cazul în care, în baza principiului bunei-
credinţe, se putea aştepta ca cealaltă parte să dezvăluie aceste împrejurări. În
cazul în care dolul este comis de un terţ, contractul poate fi anulat numai dacă se
demonstrează că cealaltă parte a ştiut sau trebuia să ştie despre dol.
Leziunea - contractul pe care o persoană l-a încheiat din cauza unui
concurs de împrejurări grele de care a profitat cealaltă parte, în condiţii extrem
de nefavorabile, poate fi declarat nul de instanţa de judecată. Instanţa de judecată
poate menţine contractul dacă pîrîtul oferă o reducere a creanţei sale sau o
despăgubire pecuniară echitabilă.

§ 2. Noţiuni generale privind contractele comerciale

Economia de piaţă, în perioade de crize economice, a inventat o modalitate
de soluţionare a asigurării întreprinderilor cu echipament nou – leasingul,
conform căreia orice întreprindere poate utiliza echipamentul cel mai modern
fără a fi nevoită să plătească integral costul la momentul încheierii contractului.
Leasingul este o metodă de finanţare a întreprinderilor care doresc să-şi
achiziţioneze utilaje şi echipamente, dar care nu au posibilităţi financiare.
Această permite finanţarea integrală a unei investiţii cu mijloace exterioare
pentru întreprinderile care nu pot obţine credite de la bănci ori nu doresc să
greveze bunurile sale. Leasingul asigură finanţarea integrală a unei investiţii fără
ca beneficiarul să fie nevoit să constituie măsuri asigurătorii263.
Prin contractul de leasing, o parte (locator) se obligă, la cererea unei alte
părţi (locatar), să asigure posesiunea şi folosinţa temporară a unui bun, cumpărat
sau produs de locator, contra unei plăţi periodice (rate de leasing)264.
În literatura de specialitate nu există unanimitate de păreri cu privire la
caracterul bilateral sau tripartit (din punct de al voinţelor pe care le întruneşte) al

263
Bloșenco Andrei, Drept civil, parte specială, Chișinău, Cartdidact, 2003, p.77
264
A se vedea: art.923 al Codului civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.1107 din 06.06.2002, publicat în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.82-86 din 22.06.2002
324
contractului de leasing. Unii autori consideră că contractul de leasing este
tripartit, deoarece la el participă vînzătorul, locatorul şi locatarul265. Potrivit unei
alte opinii, la care ne alăturăm, contractul de leasing este un act juridic bilateral
care se încheie între locator şi locatar266. În cazul admiterii caracterului tripartit
al contractului de leasing, considerăm că acesta este vremelnic, deoarece se
epuizează prin furnizarea bunului de către vînzător.
Odată cu furnizarea bunului contractul de vînzare-cumpărare încetează, iar
operaţiunea de leasing se transformă într-un contract bilateral. Această formare
este o consecinţă a diferenţei de natură dintre cele două contracte şi vînzarea-
cumpărarea este un contract cu executare imediată, pe cînd actul de leasing este
un contract cu executare succesivă (segmentar pe viitor). Chiar şi în timpul
desfăşurării fazei iniţiale de negocieri nu există o veritabilă participare tripartită,
ci în realitate sînt două contracte. Între aceste contracte există o conexitate,
deoarece torul nu va procura bunul decît dacă va avea certitudinea că-1 va da în
leasing locatarului şi, invers, contractul de leasing va fi încheiat numai după
finalizarea tratativelor de procurare a bunului între vînzător şi locator.
Leasingul este un contract complex, deoarece conţine trăsăturile unor
contracte de drept civil tradiţionale: de vînzare-cumpărare, de locaţiune, de
împrumut, de garanţie267. Din aceste considerente el pune multe întrebări relative
la natura sa juridică. Multe încercări au eşuat tocmai datorită tendinţei de a
încadra, chiar în mod forţat şi nefiresc, operaţiunile de leasing în unul din
modelele de contracte tradiţionale.
Ţinînd cont de faptul că locatarul primeşte bunul în posesie şi folosinţă
temporară, leasingul este examinat ca o varietate a contractului de locaţiune, care
dispune de trăsăturile sale specifice.
Cu toate acestea contractul de leasing se deosebeşte de locaţiune prin
trăsăturile sale specifice, şi anume:
a) obiectul contractului este un bun mobil ce urmează a fi utilizat în
activitatea de întreprinzător;

265
Решетник И. А. Гражданско-правовое регулирование лизинга в РФ. Автореф. канд. дисс.,Пермь, 1998, с. 7
266
Clocotici D., Gheorghiu Gh.. Operaţiunile de leasing. - LUMINA LEX, 1998, p. 58
267
Miasnicov S., Natura juridică a contractului de leasing //Revista naţională de drept, 2001, nr. 6, p.27.
325
 b) bunurile sînt cumpărate sau produse de locator cu scopul de a fi
transmise în leasing;
c) bunul se procură de la vînzătorul indicat de locatar şi se furnizează
direct acestuia;
d) contractul se încheie pe o perioadă determinată, ce trebuie să
corespundă duratei economice de utilizare a bunului, în care nici una din părţi nu
are dreptul să rezilieze contractul;
e) ratele chiriei sînt stabilite astfel, încît permit locatorului recuperarea
investiţiilor făcute şi obţinerea unui beneficiu pe termenul acţiunii contractului;
f) include opţiunea locatarului de a cumpăra bunul la sfîrşitul contractului;
g) drepturile cumpărătorului ce reies din contractul de vînzare-cumpărare
încheiat între vînzător şi locator le exercită locatarul.
Leasingul, în forma sa clasică, se aseamănă cu un credit de investiţii. Spre
deosebire de credit, care necesită garanţia rambursării lui, în cazul leasingului
garanţia este chiar dreptul de proprietate asupra bunului procurat. În cazul
creditului clientul primeşte o sumă de bani de la împrumutător, pe cînd în cazul
leasingului locatorul nu acordă mijloace băneşti, ci finanţează procurarea unui
bun pe care ulterior îl dă în posesie şi folosinţă temporară locatarului.
Leasingul se deosebeşte de vînzarea cu plata preţului în rate. În cazul
vînzării cu plata preţului în rate transmiterea dreptului de proprietate şi a
riscurilor se face de la momentul încheierii contractului, cu unele restricţii ce pot
reveni cumpărătorului de a nu înstrăina bunul. În cazul leasingului locatorul
păstrează proprietatea asupra bunului, iar toate celelalte obligaţii, inclusiv
riscurile, revin locatarului.
Plăţile de leasing nu constituie rate de plată a preţului, însă vor fi deduse în
cazul în care locatarul îşi manifestă opţiunea de a cumpăra bunul folosit.
Contractul de leasing se caracterizează prin elementele sale specifice: a)
părţile contractului; b) obiectul contractului; c) forma contractului; d) preţul
contractului.

326
 Părţile contractului de leasing sînt locatorul şi locatarul. Locatorul este
persoana care practică activitate de întreprinzător şi care procură în proprietate
un bun de la un anumit vînzător pentru a-1 da în leasing.
În calitate de locator poate apărea:
a) instituţia financiară (banca) care dispune de licenţă pentru finanţarea
operaţiunilor de leasing;
b) societatea financiară de leasing, creată pentru efectuarea operaţiunilor
de leasing, funcţia cărei este finanţarea operaţiunii de leasing;
c) societatea de leasing specializată. Aceste societăţi asigură şi întregul
complex de servicii nefinanciare, precum: întreţinerea şi reparaţia bunului
închiriat, asigurarea lui, furnizarea informaţiei cu privire la exploatare;
d) orice altă persoană care practică activitate de întreprinzător.
Locatar este persoana care primeşte în posesie şi folosinţă temporară bunul
comandat la alegerea sa de la vînzătorul indicat de el. În calitate de subiect al
operaţiunii de leasing apare şi vînzătorul bunului. Vînzătorul este întreprinderea
producătoare sau un alt comerciant care vinde locatorului în proprietate un bun
pentru ca acesta să-1 dea în posesie şi folosinţă temporară unui terţ.
Obiectul contractului de leasing constituie bunurile mobile
neconsumptibile. Obiectul leasingului are următoarele particularităţi:
a) trebuie să fie un bun mobil neconsumptibil;
c) trebuie să fie identificat.
Forma. Contractul de leasing trebuie încheiat în scris (alin. 1, art. 924 Cod
civil al RM).
Preţul, denumit plăţile de leasing, cuprinde următoarele părţi componente:
a) suma care recuperează integral sau aproximativ valoarea bunului la
momentul procurării lui. în contract neapărat trebuie de indicat costul bunului;
b) suma plătită locatorului pentru rambursarea creditului şi plata dobînzii,
dacă acesta nu a folosit mijloace proprii pentru finanţarea investiţiei;
c) comisionul plătit locatorului;
d) alte cheltuieli efectuate de locator şi prevăzute de contractul de leasing
precum: cheltuieli de asigurare a bunului, de reparaţie şi întreţinere a acestuia.
327
 Plăţile de leasing se stabilesc de părţi în expresie bănească, naturală sau
mixtă sub forma unor rate periodice. Dacă contractul de leasing nu prevede
scadenţa ratelor periodice, suma anuală totală se împarte în 12 rate egale, fiecare
urmînd a fi plătită în prima decadă a lunii.
Plăţile de leasing pot fi stabilite sub formă de:
a) plăţi periodice uniforme pe întreaga perioadă a contractului;
b) plăţi descrescătoare, această formă se aplică frecvent în situaţia în care
locatorul a finanţat procurarea bunului din contul mijloacelor împrumutate.
Astfel, în prima perioadă a contractului plăţile de leasing sînt mari, deoarece
suma creditului perfectat de locator este mare şi, respectiv, dobînda inclusă în
aceste plăţi este mare. Odată cu rambursarea creditului, se micşorează şi
dobînda, fapt ce determină descreşterea cuantumului plăţilor de leasing;
c) plăţi progresive, în acest caz, iniţial se achită cotaţii mici, care treptat se
măresc odată cu creşterea intensităţii valorificării bunului şi lărgirii volumului de
producţie. Această modalitate este convenabilă pentru antreprenorii începători cu
un capital limitat.
Deosebirea dintre plăţile de leasing şi chirie (în contractul de locaţiune)
constă în faptul că ele nu constituie plăţi pentru dreptul de folosinţă a obiectului
contractului, ci reprezintă suma integrală a cheltuielilor făcute de locator, a
mijloacelor investite în operaţiunea de leasing, plus un beneficiu.
Termenul contractului de leasing se stabileşte de părţi şi corespunde cu
termenul de amortizare a bunului sau este aproximativ acestui. Spre deosebire de
contractul de locaţiune, care poate fi încheiat şi pentru o perioadă nedeterminată,
contractul de leasing trebuie încheiat pe un termen determinat.
În procesul stabilirii termenului de amortizare părţile trebuie să ia în
consideraţie şi perioada fiscală de amortizare, adică un interval de timp fixat de
lege în care proprietarii pot deduce la cheltuieli o cotă de amortizare
neimpozitabilă .
Doctrina juridică a clasificat leasingul după mai multe criterii268:

268
Bloșenco Andrei, Drept civil, parte specială, Chișinău, Cartdidact, 2003, p.82
328
 a) Potrivit plăţilor achitate societăţii de leasing, distingem leasing
financiar şi leasing operaţional sau funcţional.
Leasingul operaţional presupune că în cadrul termenului contractului
locatorul primeşte numai o parte din costul bunului închiriat. Bunul se transmite
locatarului în posesie şi folosinţă pe un termen mai mic decît termenul de
amortizare. In virtutea acestui fapt, locatorul trebuie să dea bunul în leasing de
mai multe ori. Riscînd să nu primească valoarea reziduală a acestuia în cazul
lipsei cererii. De aceea şi plăţile de leasing sînt mai ridicate decît în cazul
leasingului financiar.
În cadrul leasingului operaţional nu se asigură compensarea tuturor
cheltuielilor suportate de locator în legătură cu procurarea şi întreţinerea bunului.
Locatorul îşi asumă, de obicei, riscurile uzurii morale şi obligaţiile de întreţinere
şi reparaţie a bunului. După încetarea contractului bunul se restituie, de regulă,
locatorului.
Leasingul financiar presupune că în perioada contractului se recuperează
locatorului costul bunului şi alte cheltuieli suportate. în acest caz termenul
contractului coincide cu termenul de amortizare a bunului. Totodată, riscurile
economico-financiare, precum şi obligaţia de asigurare, întreţinere şi reparaţie
sînt puse în sarcina locatarului. În cadrul leasingului financiar este implicat şi
vînzătorul, care este ales locatar; locatarul alege şi bunul. La expirarea
termenului contractului bunul trece în proprietatea locatarului sau este
răscumpărat de acesta.
b) În dependenţă de poziţia furnizorului în contractul de leasing, distingem
leasing direct şi leasing indirect.
Leasingul direct se realizează prin încheierea contractului între
producătorul bunului şi locatar, finanţarea bunului asigurîndu-se de producător.
Leasingul indirect este realizat de societăţi specializate de leasing, care
preiau funcţia de finanţare.
c) După tipul de service asigurat, deosebim leasing brut şi leasing net.

329
 În cazul leasingului brut locatorul se obligă să întreţină bunul, să-1
asigure, să achite impozitele şi alte plăţi obligatorii aferente bunului, să repare
bunul, să instruiască personalul locatarului în probleme ce ţin de exploatarea lui.
În cadrul leasingului net aceste obligaţii revin locatarului, locatorul
prestînd servicii pur financiare.
d) După tipul de finanţare a contractului, distingem:
- leasing cu autofinanţarea locatorului, în acest caz locatorul dispune de
întreaga sumă necesară procurării bunului;
- leasing multiplicativ, în acest caz locatorul împrumută o parte din banii
necesari procurării bunului sau chiar toată suma, folosind contractul de leasing
ca o garanţie pentru rambursarea creditului.
e) În funcţie de tehnicile de realizare, distingem:
- lease-back (vinde şi reînchiriază) cuprinde operaţiunea prin care proprietarul
unui bun, avînd dificultăţi financiare, vinde bunul unei societăţi de leasing şi îl
închiriază. În acest caz calitatea de furnizor şi locatar o întruneşte aceeaşi
persoană. Această operaţiune are ca scop transformarea fondurilor fixe în fonduri
circulante (mijloace băneşti) disponibile.
- lease time-sharing, în acest caz un bun este închiriat, în acelaşi timp, mai
multor locatari care folosesc bunul în anumite perioade de timp, fără a avea
obligaţia de plată a chiriei pentru timpul în care nu-1 utilizează. În contract sînt
prevăzute perioadele distincte de folosire a bunului de către fiecare locator, în
scopul utilizării integrale a capacităţii de funcţionare a bunului. Această
operaţiune permite locatarului de a folosi un bun, de regulă care are o uzură
morală sporită (computatoare), plătind o chirie mai mică decît cea normală.

§3. Noţiunea franchisingului şi a contractului de franchising

După Codul deontologic european al francizei, intrat în vigoare la 1
ianuarie 1991, franchisingul constituie una dintre cele mai moderne şi recente
forme ale distribuţiei de mărfuri şi servicii. Franchisingul este un sistem de
comercializare a produselor şi/sau serviciilor şi/sau tehnologiilor, bazat pe o
colaborare strînsă şi continuă între două întreprinderi distincte şi independente
330
juridic şi financiar, prin care unul din subiecţi francizorul acordă altui subiect
francizatului dreptul şi impune obligaţia de a exploata o întreprindere în
conformitate cu conceptul francizorului.
În literatura de specialitate găsim că franchisingul este o licenţă prin care
proprietarul unei mărci comerciale sau al unui nume comercial concesionează
altuia dreptul de a vinde un produs sau un serviciu sub acel nume sau marcă269.
În raporturile de antreprenoriat aplicarea franchisingului prezintă avantaje
pentru ambele părţi. Prin funcţia sa economică, franchisingul face posibil pentru
francizor rezolvarea problemei comercializării produselor şi/sau serviciilor sale,
în timp ce francizatul are posibilitatea exercitării unei activităţi comerciale cu
riscuri limitate.
Într-adevăr, francizorul poate să-şi dezvolte întreprinderea sa, făcîndu-şi
marca mai cunoscută. El îşi extinde businessul său, fiind scutit de necesitatea de
a finanţa investiţiile corespunzătoare, de a deschide un număr imens de filiale şi
întreprinderi în alte ţări sau localităţi.
Francizatul, la rîndul său, evită incertitudinile lansării unei afaceri şi poate
să devină distribuitor al unei mărci cu renume fără a avea o experienţă
comercială prealabilă. El se străduieşte să convingă clienţii săi că ei procură
mărfuri sau beneficiază de servicii identice cu cele ale francizorului.
Există mai multe tipuri şi forme de franchising:
1. Franchisingul poate fi comercial. Franchisingul comercial presupune
comercializarea mărfurilor sau prestarea serviciilor francizorului de către
francizat pe un teritoriu determinat, folosind marca comercială a primului.
2. Franchisingul poate fi corporativ. Franchisingul corporativ include
participarea francizatului la întregul ciclu de producţie al francizorului.
În doctrina juridică sînt evidenţiate următoarele tipuri de franchising:
a) franchising industrial, acest tip de franchising este o operaţiune
complexă
unde francizatul fabrică el însuşi, respectînd indicaţiile francizorului, anumite
mărfuri, pe care le vinde sub marca acestuia. Această operaţiune presupune

269
Costin M.C., Contractul de franchising //Revista de drept comercial, 1998, nr. 11, p. 132
331
transfer de informaţie comercială secretă, de marcă şi licenţe, de asistenţă şi
chiar livrare de tehnologii, de ingrediente şi materii prime;
b) franchising de distribuţie, acesta presupune dreptul francizatului de a
comercializa pe un anumit teritoriu mărfurile francizorului sub numele şi cu
marca acestuia;
c) franchising de servicii, în acest caz francizatul prestează servicii sub
marca comercială al francizorului.
Prin contract de franchising, care este unul cu executare succesivă în
timp, o parte (franchiser) şi cealaltă parte (franchisee) întreprinderi autonome se
obligă reciproc să promoveze comercializarea de bunuri şi servicii prin
efectuarea, de către fiecare din ele, a unor prestaţii specifice (art. 1171 Cod
civil).
În literatura de specialitate găsim mai multe definiţii date contractului de
franchising pe care noi le găsim mult mai reuşite decît cea legală menţionată mai
sus.
Potrivit unei opinii, franchisingul este un contract prin francizorul acordă
dreptul de a vinde anumite bunuri sau de a presta servicii şi beneficia de un
sistem de relaţii, care cuprinde marca, renumele, know-how-ul şi asistenţa
francizatului, în schimbul unui preţ270.
În opinia a altora, franchisingul este un contract sinalagmatic, consensual,
cu titlu oneros şi cu executare succesivă. El este un contract mixt sui generis,
care integrează caracterele unor operaţiuni de vînzare-cumpărare, licenţă,
reprezentare, leasing, şi totodată are o configuraţie particulară. În calitate de
contract complex, el include elemente specifice contractului de licenţă (prevede
transmiterea folosinţei drerpturilor exclusive), prestări de servicii (asistenţă
tehnică şi consultaţii), de vînzare-cumpărare şi leasing.
Contractul de franchising trebuie deosebit de contractul de concesiune
exclusivă (denumit şi vînzare sau distribuţie exclusivă). Contractul de
concesiune exclusivă este contractul prin care concedentul se obligă ca, într-o
zonă anumită, să vîndă mărfurile sale numai concesionarului, care le cumpără

270
Bloșenco Andrei, Drept civil, parte specială, Chișinău, Cartdidact, 2003, p.163
332
spre a le revinde ulterior clienţilor săi în nume şi pe cont propriu. Spre deosebire
de concesionar, francizatul vinde bunuri sau prestează servicii folosind numele şi
marca francizorului.
Părţile contractului de franchising sînt francizorul şi francizatul. Francizor
este întreprinderea producătoare, reputată pe o anumită piaţă, care dispune de
marcă proprie.
Potrivit Codului de deontologie al Federaţiei franceze de francizei (1988),
francizorul este un antreprenor independent care trebuie: să fie titular al
drepturilor, printre acestea aflîndu-se în mod necesar o marcă protejată, să ofere
un ansamblu de produse şi/sau servicii şi/sau tehnologii francizatului, căruia îi
asigură o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii respective, utilizînd
personal şi mijloace financiare proprii în vederea promovării şi inovării
produsului.
Francizorul trebuie să fie, în primul rînd, titularul dreptului asupra unei
mărci înregistrate, drept pe care trebuie să-1 menţină cel puţin pe durata
contractului de franchising.
Francizatul, denumit şi beneficiar, este persoana fizică sau juridică,
comerciant independent din punct de vedere juridic şi financiar, care primeşte
posibilitatea de a utiliza drepturile exclusive ale francizorului.
Obiectul contractului de franchising constituie, în primul rînd, un complex
de drepturi exclusive ce individualizează francizorul, mărfurile şi serviciile
acestuia. Obiectul franchisingului constă în concesiunea mărcii împreună cu
asistenţa tehnică şi comercială, precum şi comunicarea către francizat a know-
how-ului (cunoştinţe tehnice, practică, secretul producţiei şi altă informaţie
comercială secretă) în vederea desfăşurării activităţii potrivit modelului conceput
de francizor. Se poate observa lesne, că obiectul contractului de franchising
include atît obiecte protejate juridic, cît şi obiecte neprotejate (de exemplu,
know-how-ul).
Forma contractului: contractul de franchising trebuie încheiat în scris.
Nerespectarea formei duce la nulitatea contractului (art. 1172 Cod civil). Acest

333
contract trebuie înregistrat la Agenţia de Stat pentru Protecţia Proprietăţii271.
Contractul de franchising se încheie pe o anumită durată de timp stabilită
de părţi sau pentru o perioadă nedeterminată, cu luarea în consideraţie a
cerinţelor desfacerii bunurilor şi a serviciilor asupra cărora s-a convenit (art.
1176 Cod civil). Franchisingul se încheie, de regulă, pe un termen îndelungat
astfel încît să permită francizatului restituirea cheltuielilor suportate (pentru
procurarea de imobil, inventar şi alte bunuri) pînă la începutul desfăşurării
activităţii.
Preţul, reprezintă redevenţa prevăzută de contract, care se acordă
francizorului ca plată pentru utilizarea drepturilor exclusive acordate. Redevenţa
se stabileşte în contract în expresie bănească sau naturală şi include 2 părţi
componente:
- plata iniţială unică, se achită pentru dreptul de folosire a mărcii pe teritoriul
determinat, precum şi pentru compensarea cheltuielilor efectuate de francizor,
inclusiv pentru instruirea personalului şi acordarea de consultaţii;
- royalty, constituie plăţi periodice, proporţionale cu venitul obţinut de
francizat sau cu volumul de mărfuri sau servicii distribuite (art. 11 al Legii cu
privire la franchising).
Drepturile şi obligaţiile părţilor pot fi examinate în funcţie de etapele aşa
numitelor ‖porturilor contractuale‖ şi anume: etapa precontractuală, contractuală
şi postcontractuală.
Faza precontractuală permite fiecăreia dintre părţi să se decidă cu privire
la colaborare. La această fază părţile au obligaţia de a se informa în mod deschis
şi complet despre circumstanţele care vizează franchisingul şi de a pune la
dispoziţia celeilalte părţi informaţia necesară (art. 1175 Cod civil). În particular,
francizorul îi remite francizatului informaţia cu privire la: experienţa dobîndită şi
transferabilă, condiţiile financiare ale contractului (redevenţele iniţiale,
redevenţele proporţionale, determinarea tarifelor la mărfurile şi serviciile
distribuite), obiectele şi întinderile exclusivităţilor, durata contractului, condiţiile
de reînnoire, de reziliere şi de cesiune etc.

271
A se vedea: alin. 4 art. 7 al Legii cu privire la franchising
334
 Părţile, de asemenea, sînt obligate să păstreze secretul asupra datelor
confidenţiale chiar dacă contractul nu se mai încheie.
Faza contractuală, în care francizorul este obligat să pună la dispoziţia
francizatului o totalitate de bunuri incorporate, de drepturi, de mărci de
producţie, de modele, de concepte asupra aprovizionării, desfacerii şi organizării,
precum şi alte date sau cunoştinţe utile promovării vînzărilor. El este obligat să
protejeze programul comun de prestare a franchizei împotriva intervenţiilor unor
terţi, să-l perfecţioneze pe parcurs şi să sprijine francizatul în activitatea acestuia
prin îndrumare, informare şi perfecţionare profesională (art. 1173 Cod civil).
Astfel, principala obligaţie a francizorului constă în asigurarea posibilităţii
francizatului de a utiliza drepturile exclusive ale primului sau un proces existent
de fabricaţie şi distribuţie. Această obligaţie implică îndatorirea francizorului de
a transmite francizatului documentaţia tehnică şi comercială, de a-i acorda
asistenţă (tehnică, juridică, financiară) în domeniul pregătirii profesionale, de a-l
instrui în probleme legate de realizarea drepturilor exclusive primite.
O altă obligaţie a francizorului constă în furnizarea informaţiei şi practicii
comerciale, instruirea personalului francizatului pe tot termenul contractului în
ce priveşte organizarea activităţii, administrarea întreprinderii, deservirea
clientelei, exploatarea echipamentului etc.
Francizorul are dreptul să supravegheze şi să verifice, în scopul asigurării
calităţii, procesul de producţie şi de desfacere a mărfurilor, de prestare a
serviciilor.
Francizatul, la rîndul său, are următoarele obligaţii:
- să utilizeze drepturile exclusive în conformitate cu contractul şi indicaţiile
francizorului;
- să nu divulge terţelor persoane informaţia comercială secretă furnizată de
francizor (secretele procesului de producere şi de prestare a serviciilor etc.);
- să utilizeze în mod activ programul de prestare a francizei şi cu diligenţa unui
bun întreprinzător, precum şi să procure bunuri şi servicii prin interm3diul
francizorului sau a unei persoane desemnate de acesta etc.
Dacă durata contractului nu este determinată sau depăşeşte 10 ani, fiecare
335
parte are dreptul să rezilieze contractul cu respectarea unui termen de preaviz de
1 an. Dacă nici una din părţi nu exercită dreptul sus-numit, contractul se
prelungeşte de fiecare dată pentru 2 ani (art.1176 Cod civil al RM).
Faza postcontractuală, după încetarea contractului, relaţiile
postcontractuale sînt fondate pe regulile unei concurenţe loiale. Francizorul
poate impune vechiului francizat orice obligaţie care să permită:
a) protejarea caracterului confidenţial al know-how-ului, în special
neutilizarea acestuia de o reţea concurentă;
b) deschiderea unui nou punct de vînzare pe teritoriul vechiului francizat.
El poate impune francizatului pe plan local interdicţia de concurenţă care
nu poate depăşi un an (art.1177 Cod civil al R.M.). Dacă această interdicţie
periclitează activitatea profesională a francizatului, francizorul trebuie să-i
plătească o compensaţie financiară corespunzătoare.

§4. Contractul de credit bancar

Prin contractul de credit bancar, o bancă (creditor) se obligă să pună la
dispoziţia unei persoane (debitor) o sumă de bani (credit), iar debitorul se obligă
să restituie suma primită şi să plătească dobînda şi alte sume aferente prevăzute
de contract (art. 1236 Cod civil al R.M.).
Creditul bancar este un contract consensual, sinalagmatic şi cu titlu
oneros. El se deosebeşte de contractul de împrumut după mai multe criterii, şi
anume: este cu titlu oneros, are ca obiect mijloace băneşti. În afară de aceasta,
banca împrumută banii deponenţilor sau cei împrumutaţi de la alte bănci, iar
împrumutătorul împrumută banii săi proprii.
Părţile contractului sînt banca şi debitorul, în scopul creditării unor
proiecte care necesită cheltuieli mari, băncile îşi pot asocia resursele creditoare şi
acorda credite de consorţiu. În asemenea caz persoana care doreşte să obţină un
credit mare determină independent banca care îşi asumă responsabilitatea pentru
organizarea consorţiului bancar şi exercită funcţiile de conducere în afacerea de
credit (banca coordonatoare).

336
 Banca coordonatoare efectuează analiza eficienţei acordării creditului de
consorţiu şi selectează celelalte bănci participante. Pentru prestarea serviciilor de
organizare a consorţiului bancar, banca coordonatoare încasează o remuneraţie
deosebită.
Creditul de consorţiu se perfectează printr-un acord de credit între banca
coordonatoare şi băncile participante la creditul de consorţiu şi contract de credit
încheiat între client şi fiecare bancă participantă272.
Obiectul contractului îl constituie mijloacele băneşti acordate debitorului,
potrivit regulii generale, creditele se acordă în valută naţională. Băncile pot
acorda credite în valută străină, în condiţiile şi pentru scopurile stabilite de lege.
Se interzice acordarea creditelor în valută străină persoanelor fizice ce nu
practică activitate de întreprinzător
Forma. Contractul de credit se încheie în formă scrisă (alin.2, art. 1236
Cod civil al R.M.). Temei pentru încheierea contractului constituie instituie
decizia comitetului de credit împuternicit să decidă asupra acordării creditului.
Pentru acordarea creditelor „mari" se cere aprobarea preliminară a membrilor
consiliului de administraţie. Creditul mare constituie datoria netă a unei persoane
sau a unui grup de persoane acţionînd în comun (expuse aceluiaşi risc datorită
faptului că una din ele o controlează pe alta), alcătuind 10% şi mai mult din
capitalul normativ total al băncii.
Preţul, constituie dobînda pe care clientul o plăteşte băncii pentru
mijloacele băneşti acordate. Dobînda pentru fiecare tip de credit este stabilită de
comitetul de credit sau de organul de administrare al băncii. In afară de dobîndă,
părţile pot conveni asupra unui comision pentru serviciile prestate în legătură cu
utilizarea creditului.
Părţile contractului pot stabili o dobîndă fixă sau flotantă, în acest ultim
caz dobînda poate fi modificată prin acordul părţilor. Dobînda poate fi
modificată unilateral de către bancă, în cazurile prevăzute de contract, în funcţie
de rata de refinanţare a BNM, de rata inflaţiei şi de evoluţia pieţei. Banca trebuie

272
Bloșenco Andrei, Drept civil, parte specială, Chișinău, Cartdidact, 2003, p.175
337
să anunţe în scris clientul despre modificarea ratei dobînzii cu cel puţin 10 zile
înainte de modificare (art. 1237 Cod civil al RM).
Efectele contractului de credit. Banca este obligată să pună la dispoziţia
clientului mijloacele băneşti. În cazul neexecutării acestei obligaţii, clientul
poate pretinde plata unor penalităţi de întîrziere în modul şi în mărimea
prevăzute de contract, precum şi despăgubirea prejudiciului cauzat. Clientul nu
poate cere executarea silită a acestei obligaţii (art. 868 Cod civil).
Banca are dreptul să refuze executarea obligaţiei de a pune la dispoziţia
clientului creditul dacă, după încheierea contractului de credit:
a) au apărut circumstanţe care indică cu certitudine incapacitatea viitoare a
debitorului de a rambursa creditul;
b) debitorul sau terţul încalcă obligaţia de a acorda garanţii;
c) debitorul nu îndeplineşte condiţiile contractului referitoare la tranşa sau
tranşele precedente, atunci cînd contractul prevede acordarea creditului în tranşe
(art. 1241 Cod civil).
Clientul este obligat să plătească în termen dobîndă, în cazul creditului
acordat prin punere la dispoziţia clientului a unei sume de bani (linie de credit),
acesta va plăti dobîndă în funcţie de suma creditului utilizată efectiv într-o
anumită perioadă.
Dacă contractul prevede acest fapt, clientul trebuie să ofere garanţii de
rambursare a creditului. în cazul prezentării unor garanţii insuficiente, banca are
dreptul să ceară constituirea unor garanţii suplimentare. Neexecutarea acestei
obligaţii de către client îi acordă băncii dreptul de a reduce suma creditului
proporţional reducerii garanţiei sau de a rezilia contractul (art. 1240 Cod civil al
RM).
Dacă creditul este acordat potrivit unei destinaţii, clientul este obligat să
acorde băncii posibilitatea de a verifica utilizarea mijloacelor potrivit
destinaţiei273. Clientul este obligat să ramburseze creditul la scadenţă. în caz de
neexecutare a acestei obligaţii, precum şi a celei de plată a dobînzii, banca poate
pretinde plata unor penalităţi de întîrziere în modul şi mărimea prevăzute de lege

273
Захарова H., Кредитный договор. Гражданско-правовые аспекты, Москва, 1997, р. 35.
338
sau contract. în lipsa unei clauze contractuale în acest sens, pentru suma datorată
se încasează o dobîndă cu 5% mai mare decît rata dobînzii prevăzute în contract
(art. 1243 Cod civil al RM).
Clientul nu are dreptul să ramburseze creditul înainte de termen. Dacă,
totuşi, rambursează creditul înainte de scadenţă, el este obligat să repare
prejudiciul cauzat băncii, cu deducerea sumelor economisite, luîndu-se în
consideraţie creditul ce s-ar fi putut acorda din contul acestor mijloace (art. 1245
Cod civil al RM).
Debitorul are dreptul să refuze creditul parţial sau total, fiind obligat să
plătească băncii o remuneraţie pentru punerea la dispoziţie a creditului şi s-o
notifice într-un termen rezonabil.
Rezilierea contractului. Banca poate rezilia contractul şi cere restituirea
creditului şi a sumelor aferente dacă debitorul:
a) a devenit insolvabil;
b) nu a oferit garanţiile cerute sau a redus garanţiile oferite;
c) nu plăteşte dobînda la scadenţă;
d) nu a executat obligaţia de restituire a cel puţin 2 tranşe ale creditului,
atunci cînd contractul prevede restituirea creditului în rate, precum şi în alte
cazuri prevăzute de lege sau contract.
Rezilierea contractului suspendă imediat utilizarea creditului, însă banca
va acorda clientului un termen de cel puţin 15 zile pentru restituirea sumelor
utilizate şi a sumelor aferente (art. 1242 Cod civil al RM).
Debitorul poate rezilia în orice moment contractul care prevede o dobîndă
flotantă, notificînd banca în termen de 7 zile de la primirea notificării despre
modificarea dobînzii. Contractul încheiat pe un anumit termen cu dobîndă fixă
poate fi reziliat, cu un termen de preaviz de 15 zile, numai dacă obligaţia de plată
a dobînzii încetează înaintea termenului stabilit pentru restituirea creditului şi nu
se convine asupra unei alte dobînzi.

339
CAPITOLUL 23. REGLEMENTAREA JURIDICĂ A IMPOZITELOR ŞI
TAXELOR

§ 1. Introducere în dreptul fiscal şi legislaţia fiscală.

a) Elementele definitorii ale dreptului fiscal
Termenul „fiscal‖ provine de la latinescul „fiscus” care însemna „coş‖,
utilizîndu-se în Roma Antică pentru desemnarea „casei militare‖ unde se păstrau
banii ce urmau a fi plătiţi militarilor274.
Dreptul fiscal, ca ramură a dreptului public, reglementează raporturile
juridice care se nasc în procesul colectării impozitelor şi taxelor de la
persoanele fizice sau juridice care obţin venituri sau deţin bunuri impozabile
sau taxabile275.s
Ca obiect de reglementare, dreptul fiscal, are relaţiile ce ţin de executarea
obligaţiilor fiscale în ce priveşte impozitele şi taxele generale de stat, stabilind,
de asemenea, principiile generale de determinare şi percepere a impozitelor şi
taxelor locale.
Metoda de reglementare a dreptului fiscal este metoda imperativă,
normele dreptului fiscal fiind obligatorii iar părţile în relaţiile fiscale respectiv
fiind pe poziţii de subordonare.
Normele dreptului fiscal sunt, la fel ca şi celelalte norme juridice, reguli de

274
Brâzgalin A., Naloghi i nalogovoe pravo, Izdatelistvo „Analitica Press‖, Moscva, 1997, str. 60.
275
Dan Drosu Şaguna, Dan Şova, Drept fiscal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, pag. 1.
340
conduită instituite de stat, a căror aplicare este asigurată prin conştiinţa juridică,
iar la nevoie, prin forţa de constrîngere a statului.
Normele dreptului fiscal au un caracter general, impersonal şi, deci, la fel
ca şi majoritatea normelor juridice, se referă la un număr nedeterminat de
subiecţi de drept, aplicîndu-se repetat în timp, ori de cîte ori sunt întrunite
condiţiile necesare276.
Din punct de vedere al structurii logico-juridice, normele dreptului fiscal
cuprind cele trei elemente specifice normelor juridice: ipoteza, dispoziţia şi
sancţiunea.
Principiile de bază ale fiscalităţii unei economii libere, principii ce
reprezintă corectitudinea raportului de impunere atît din punct de vedere al
relaţiei stat – contribuabil cît şi din punct de vedere al contribuabililor care
compară diferitele reglementări concrete aplicabile fiecăruia în parte sunt:
a) neutralitatea impunerii - asigurarea prin legislaţia fiscală a condiţiilor
egale investitorilor, capitalului autohton şi străin;
b) certitudinea impunerii - elaborarea de norme juridice clare, care să nu
conducă la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea şi sumele de plată
să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată
determina influenţa deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor
fiscale;
c) echitatea fiscală - tratarea egală a persoanelor fizice şi juridice, care
activează în condiţii similare, în vederea asigurării unei sarcini fiscale egale;
d) stabilitatea fiscală – modificarea şi completarea legislaţiei fiscale exclusiv
prin modificarea şi completarea Codului Fiscal;
e) randamentul impozitelor – perceperea impozitelor şi taxelor cu minimum
de cheltuieli, cu cheltuieli cît mai acceptabile pentru contribuabili277;
f) eficienţa impunerii - prin asigurarea stabilităţii pe termen lung a
prevederilor Codului Fiscal, astfel încît aceste prevederi să nu conducă la
efecte retroactive defavorabile pentru persoanele fizice şi juridice, în raport cu

276
Armeanic A., Volcinschi V., Drept fiscal, Editura Museum, Chişinău, 2001, p.16.
277
Codul Fiscal al R. Moldova nr. 1163-XIII din 24.04.1997 // republicat în M. Of. al R. Moldova din 25.03.2005, ediţie
specială, art.6, al.8.
341
 impozitarea în vigoare la data adoptării de către aceştea a deciziilor
investiţionale majore;
g) egalitatea prin impunere - avînd în vedere contribuţia fiecăruia la sistemul
fiscal proporţional cu capacitatea sa contributivă. Cetăţeanul care are o avere
mai mare trebuie să contribuie într-o măsură superioară la formarea bugetului
de stat decît cel care are o capacitate contributivă inferioară 278.
Izvoarele dreptului fiscal, conform practicii legislative actuale, sunt: legile,
actele subordonate legilor, acordurile internaţionale.
a) Legile, actul normativ superior fiind Constituţia care pune fundamentului
fiscalităţii la general şi a obligaţiei fiscale a persoanelor fizice şi juridice în
special.
Legile sunt cele mai importante acte normative emise de către Prlament ce
au ca obiect de bază, printre altele, şi reglementarea relaţiilor fiscale;
reglementarea relaţiilor ce apar între stat şi contribuabil în legătură cu achitarea
impozitelor, taxelor şi a altor contribuţii de stat.
b) Actele subordonate legilor adoptate în scopul executării legilor sunt:
Hotărîrile Guvernului, Instrucţiunile Ministerului Finanţelor, Instrucţiunile,
Ordinele Inspectoratului Fiscal Principal de Stat şi Deciziile Administraţiilor
Publice Locale.
Hotărîrile Guvernului se emit pentru organizarea executării legilor şi, deci,
sunt acte normative prin care se instituie norme juridice necesare pentru
executarea dispoziţiilor generale ale Codului Fiscal şi ale altor acte normative
din domeniu.
Instrucţiunile Ministerului Finanţelor, Instrucţiunile, Ordinele
Inspectoratului Fiscal Principal de Stat sunt acte normative prin care se instituie
norme juridice care dezvoltă şi detaliază cuprinsul dispoziţiilor generale ale
Codului Fiscal şi ale altor acte normative din domeniu.
Deciziile Administraţiilor Publice locale sunt izvoare ale dreptului fiscal în
măsura în care ele instituie impozite şi taxe locale, stabilesc cotele acestora,
modalitatea de gestionare etc.

278
Dan Drosu Şaguna etc., Opera citată, pag. 2.
342
 c) Acordurile(convenţiile) internaţionale sunt izvoare ale dreptului fiscal în
situaţiile cînd reglementează relaţii fiscale(ex. acordurile de evitare a dublei
impuneri). Republica Moldova este semnatară a acestor acorduri internaţionale
şi sunt ratificate de către Parlament. Dacă un tratat internaţional care
reglementează relaţii fiscale, la care Republica Moldova este parte stipulează
alte reguli şi prevederi decît cele prevăzute de legislaţia fiscală naţională, se
aplică stipulaţiile tratatului internaţional.
Raporturile juridice fiscale sunt reglementate în temeiul normelor juridice
referitoare la colectarea veniturilor fiscale ale statului. Aceste categorii de
raporturi juridice se particularizează prin specificul conţinutului lor, adică a
drepturilor şi obligaţiilor subiectelor participante279.
Raporturile juridice fiscale sunt formate din relaţii de impunere care iau
naştere în procesul redistribuirii unor venituri ale persoanelor fizice şi ale celor
juridice în scopul formării bugetului de stat.
Raporturile juridice fiscale au trei elemente fundamentale:
a) subiectele participante;
b) conţinutul;
c) obiectul.
Subiectele raporturilor juridice fiscale sunt, pe de o parte, statul, prin
organele fiscale învestite cu atribuţii de administrare fiscală, iar pe de altă parte,
persoanele fizice sau cele juridice obligate să plătească impozitele, taxele şi alte
plăţi la bugetul de stat.
Statul este reprezentat la nivel central de Inspectoratul Fiscal Principal de
Stat, iar la nivel local de Inspectoratele Fiscale teritoriale.
Subiecţii raporturilor juridice fiscale au o poziţie diferită, organele fiscale
fiind pe o poziţie superioară faţă de persoanele fizice sau juridice contribuabili,
chiar şi organe ale statului care respectiv se află pe poziţia de subordonare în
relaţiile legate de impozitare. Aceste organe au o poziţie juridică de reprezentant
al intereselor fiscale ale statului, deci au competenţa de a pretinde
contribuabililor achitarea completă şi la termen a tuturor impozitelor, taxelor,

279
Dan Drosu Şaguna etc., Opera citată, pag. 3.
343
penalităţilor, amenzilor etc. cît şi pot cere acestora respectarea legislaţiei fiscale.
Conţinutul raporturilor juridice fiscale îl constituie drepturile şi obligaţiile
privind achitarea completă şi la termen a impozitelor şi taxelor în bugetele de
toate nivelele, aceste drepturi şi îndatoriri fiind reglementate în art. 8 al Codului
Fiscal.
Obiectul raporturilor juridice fiscale se stabileşte în temeiul şi în aplicarea
normelor dreptului fiscal. Obiectul majorităţii raporturilor juridice fiscale sunt
mijloacele băneşti care se încasează în calitate de impozite sau taxe, cît şi
acţiunile sau operaţiunile de executare silită a obligaţiei fiscale.

B) Contribuţii fiscale principale.

Impozitele sunt cunoscute din perioada antică presupunîndu-se că au apărut
încă în cadrul primelor formaţiuni statale, ulterior dezvoltîndu-se concomitent cu
evoluţia societăţii umane. Apariţia acestora a fost determinată de necesităţile
întreţinerii materiale a celor ce exercitau puterea în stat, îndeplinind atribuţiile
de conducere statală280.

De la apariţia lor impozitele au fost concepute şi aplicate diferit, în funcţie

de dezvoltarea social-economică a statelor şi de cheltuielile publice efectuate în
fiecare stat. Date despre impozitele şi cheltuielile publice din antichitate se
cunosc mai ales din istoria statelor grec şi roman281.
În statul antic atenian principalul impozit era cel funciar, fiind urmat de
impozitul pe veniturile meseriaşilor, taxa pentru vînzarea în piaţă a produselor
agricole şi impozitul extraordinar pe veniturile cetăţenilor bogaţi, impozit
perceput în timp de război şi calificat ca o îndatorire de onoare a acestora.
În statul roman antic, principalul impozit era „tributum”, perceput la
început numai de la locuitorii provinciilor cucerite, în dependenţă de valoarea
pămîntului deţinut sau de veniturile dobîndite în urma prelucrării acestuia, iar
mai tîrziu fiind transformat în impozit cetăţenesc permanent plătit de către toţi
cetăţenii statului roman care aveau bunuri imobiliare, iar ulterior şi mobiliare.
Concomitent cu tributum se percepea şi impozitul pe succesiuni, impozitul
280
Armeanic A. etc., Opera citată, p.11.
281
Gliga I., Drept financiar public, Editura ALL Bucureşti, 1994, p.111-112.
344
perceput la vînzarea mărfurilor, impozitul perceput de la meşteşugari, impozitul
pe numărul de sclavi şi impozitul plătit de persoanele celibatare.
În perioada evului mediu ca şi în perioada anterioară, impozitele erau
diferite de la un stat la altul, în funcţie de dezvoltarea social-economică a
statelor, tradiţii etc.
În Anglia, o perioadă îndelungată impozitul de bază era cel funciar, achitat
la început în dependenţă de întinderi, iar ulterior, din venitul obţinut în urma
exploatării lui sau acordării în arendă.
În jurul anilor 1200 a fost introdus, în Anglia, impozitul pe venit diferenţiat
pentru nobili, preoţime şi ţărani, iar în secolele următoare au fost introduse
impozite pe clădiri, pe veniturile meşteşugarilor cît şi un şir de alte impozite ca:
cel inclus în preţul de vînzare a sării, cărbunelui, pieilor şi altor bunuri.
În Republica Florenţa în sec.XII-XV se aplica impozitul pe veniturile
cetăţenilor bogaţi ce se percepea în baza unei scări crescătoare; impozitul pe
succesiuni cît şi taxele vamale la intrarea mărfurilor în republică. Se aplica un
impozit aşa numit „estimo‖, fiind impozitate toate bunurile cetăţeneşti înscrise
într-un registru special.
Spre finele evului mediu, în condiţiile dezvoltării meşteşugurilor,
manufacturilor şi a comerţului, cît şi în general a diversificării veniturilor
cetăţenilor s-au creat condiţiile instituirii unor noi impozite.
Astfel, în Franţa, exista impozitul „la taille‖ datorat de proprietarii de
terenuri; capitaţia - datorată de către cetăţeni în dependenţă de rangul social;
impozitul perceput la vînzarea sării, tutunului, băuturilor, la tranzacţiile cu
bunuri, impozitele de timbru şi de înregistrare. Impozitul personal datorat de
către toţi cetăţenii din veniturile lor se majora de la a douăzecea parte din venit
la a zecea.
În urma Revoluţiei Franceze din anul 1789, a avut loc şi o revoluţie fiscală,
şi anume, bugetul a început a se completa nu din noi impozite, ci din anularea
unor privilegii avute de nobili şi preoţime. Mai mult ca atît s-au înlăturat chiar şi
unele impozite ca, de exemplu, cel pe vînzări ale bunurilor de consum.
Impozitele. Principalele contribuţii fiscale în Republica Moldova la etapa
345
actuală sunt impozitele şi taxele. Referindu-ne la definirea impozitelor, doctrina
română reprezentată de renumitul savant Dan Drosu Şaguna menţionează că
impozitele reprezintă o contribuţie bănească obligatorie, cu titlu nerambursabil
datorată conform legii în bugetul de stat de către persoanele fizice şi juridice
pentru veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le posedă282.
Legislaţia Republicii Moldova şi anume Codul Fiscal în art. 6 defineşte
impozitul ca ―o plată obligatorie cu titlu gratuit, care nu ţine de efectuarea unor
acţiuni determinate şi concrete de către organul împuternicit sau de către
persoana cu funcţii de răspundere a acestuia pentru, sau, în raport cu
contribuabilul care a achitat această plată‖283.
Făcînd o sinteză a tuturor definirilor date impozitului concluzionăm că
impozitul este o plată obligatorie, în formă pecuniară, fără vrio contraprestaţie
directă şi imediată, achitată după o procedură prestabilită de persoanele fizice
sau juridice pentru veniturile pe care le obţin sau bunurile pe care le posedă.
Din definirile date impozitului rezultă caracterele juridice ale acestuia şi
anume:
a) Forma pecuniară de percepere.
b) Caracterul obligatoriu.
c) Plata fără vrio contraprestaţie anumită.
d) Caracterul procedural de percepere.
Forma pecuniară de percepere este forma cea mai frecvent întîlnită, însă nu
unica, alături de impozitele plătite în bani aplicîndu-se şi impozitele achitate în
natură. Un exemplu elocvent aici ar fi achitarea impozitului în produse agricole în
timp de război etc. Astfel de impozite se aplică în cazuri excepţionale, statul în
aceste cazuri avînd diferite scopuri, printre care ţinerea sub control a preţurilor la
produsele alimentare în stat prin injectarea produselor ieftine pe piaţă;
aprovizionarea pieţelor cu produse deficitare etc.
Impozitul este o contribuţie obligatorie, stabilită în art. 58 al Legii
fundamentale. Astfel, toate persoanele fizice sau juridice care obţin venituri sau
deţin bunuri impozabile sau taxabile pe teritoriul Republicii Moldova sunt
282
Dan Drosu Şaguna etc., Opera citată, pag. 79.
283
Codul Fiscal al R.M., art.6.
346
obligaţi ca prin intermediul impozitelor achitate să contribuie la formarea
bugetului de stat. Legislatorul sau după caz autorităţile publice locale stabilesc
nu numai felurile impozitelor ci şi cotele acestora, contribuabililor rămînîndu-le
doar să se conforme cu acestea.
Aceasta obligaţie derivă din însăşi faptul că cheltuielile bugetare sunt folosite
tot pentru finanţarea obiectivelor sau acţiunilor de care în mod direct sau indirect
beneficiază şi contribuabilul dat.
Plata fără vrio contraprestaţie imediată din partea statului în folosul
contribuabilului sau fără vre-un echivalent este un element esenţial, care şi
deosebeşte impozitele de taxe.
Particularitatea impozitelor de a fi datorate fără un echivalent direct şi
imediat al plătitorilor de impozite se explică prin rolul lor de principale venituri
publice, de mijloc financiar primordial de formare a fondurilor băneşti necesare
statului.
Reversibilitatea impozitelor este exprimată de condiţiile generale -
economice, sociale şi culturale create de stat, în beneficiul cetăţenilor, din
utilizarea acestor impozite. De fapt, reversibilitatea impozitelor este generală,
deoarece beneficiarii ei sunt toţi cetăţenii unui stat, fără a se recunoaşte vrio
vocaţie deosebită a plătitorilor de impozite în ceea ce priveşte accesul la
învăţămîntul de stat, la acţiunile de sănătate publică, protecţie socială etc.
Caracterul procedural de percepere presupune perceperea impozitului atît
benevolă cît şi silită după o anumită procedură prestabilită reglementată de
actele normative în domeniu.
Clasificarea legală a impozitelor în Republica Moldova este prevăzută în
art. 6 al Codului Fiscal şi anume:
Impozite generale de stat (impozite ce formează bugetul de stat):
a) impozitul pe venit;
b) accizele;
c) impozitul privat.
Impozite locale (impozite ce formează bugetul unităţilor administrativ-
teritoriale):
347
 a) impozitul pe bunurile imobiliare284.
O altă clasificare a impozitelor este cea doctrinară:
- după forma plăţii impozitele se clasifică în:
 Impozite în bani, unica formă de percepere la etapa actuală în Republica
Moldova. Deci impozitele se achită în formă pecuniară, în lei moldoveneşti
indiferent de faptul dacă legea îi prevede în lei moldoveneşti sau valută
străină. (De ex. accizele);
 Impozite în natură la etapa actuală în Republica Moldova neexistînd, însă în
timpul celui de-al II-lea război mondial se percepea în produse cerealiere,
animaliere etc., produse ce se foloseau pentru întreţinerea armatei.
- din punct de vedere al obiectului impozitul se clasifică în:
 Impozite pe venituri - impozitele pe veniturile obţinute de persoanele fizice
sau juridice, rezidente şi nerezidente pe parcursul unei perioade fiscale;
 Impozite pe avere – impozite pe averea persoanelor fizice sau juridice şi
anume impozitul pe bunurile imobiliare: case, apartamente, terenuri etc.;
 Impozitele pe faptele de consum sau aşa numitele impozite pe consumaţie,
acestea fiind acele impozite indirecte care se includ în preţul produsului, de
ex. T.V.A., accizele etc.
- după modul de percepere impozitele se împart:
 Impozitele directe – impozite ce se achită direct de contribuabil ca, de Ex:
impozitul pe venit, impozitul pe bunurile imobiliare etc.
 Impozitele indirecte – impozite ce se includ în preţul produsului sau taxe de
consumaţie cum am menţionat anterior. (de ex. T.V.A., accizele etc.)285.
Taxele reprezintă, alături de impozite, cea de a doua categorie principală de
venituri ale bugetului de stat, fiind o plată efectuată de persoanele fizice sau
juridice pentru anumite servicii prestate acestora de către organele de stat sau
instituţiile publice286.
Deci taxele sunt plăţi pecuniare, reglementate ca venituri ale bugetului de
stat sau ale altor colectivităţi publice datorate de cei ce beneficiază de anumite

284
Codul Fiscal al R.M., art.6.
285
Armeanic A., Opera citată, pag.29.
286
Dan Drosu Şaguna etc., Opera citată, pag. 93.
348
servicii, prestări ori alte acte sau activităţi ale unor organe sau instituţii publice.
Particularităţile specifice taxelor sunt:
a) este o plată pecuniară;
b) se achită pentru serviciile prestate, deci au un contra echivalent;
c) acest contra echivalent nu este echivalent cu costul real al serviciului prestat;
d) subiectul plătitor este determinat odată cu cererea de prestare a serviciului;
e) reprezintă o contribuţie de acoperire a cheltuielilor necesare pentru serviciile
solicitate.
Clasificarea legală a taxelor în Republica Moldova este prevăzută în art.
6 al Codului Fiscal şi anume:
Taxe generale de stat (taxe ce formează bugetul de stat):
a) taxa pe valoarea adăugată; b) taxa vamală; c) taxele rutiere.
Taxe locale (taxe ce formează bugetul unităţilor administrative-teritoriale):
a) taxele pentru resursele naturale; b) taxa pentru amenajarea teritoriului;
c)taxa de organizare a licitaţiilor şi loteriilor; d) taxa de plasare (amplasare) a
publicităţii; e) taxa de aplicare a simbolicii locale; f) taxa pentru unităţile
comerciale şi/sau de prestări servicii de deservire socială; g) taxa de piaţă;
h)taxa pentru cazare; i) taxa balneară; j) taxa pentru prestarea serviciilor de
transport auto de călători pe rutele municipale, orăşeneşti şi săteşti (comunale);
k) taxa pentru parcare;l) taxa de la posesorii de cîini; m) taxa de la posesorii
unităţilor de transport; n) taxa pentru parcaj; o) taxa pentru unităţile stradale de
comerţ şi/sau de prestare a serviciilor; p) taxa pentru evacuarea deşeurilor;
r)taxa pentru dispozitivele publicitare287.
Principala deosebire între impozite şi taxe este că impozitele sunt plăţi cu
titlu gratuit, fără echivalent din partea statului pentru contribuţiile achitate; pe
cînd taxele sunt obligatorii în cazul cînd ceri perceperea serviciului şi pentru
achitarea lor ţi se prestează un serviciu sau ţi se eliberează un act.
Taxele, tipic, sunt plăţi obligatorii cu contra echivalent direct şi imediat însă
avem un şir de excepţii cînd taxele sunt fără vreun echivalent - taxa pe valoarea
adăugată, aceasta avînd trăsăturile specifice impozitelor.

287
Codul Fiscal al R. Moldova, art.6.
349
 În prezenţa unor taxe atît cu contra echivalent direct şi imediat, cît şi a unor
taxe cu contra echivalent parţial ori fără vreun contra echivalent se poate
concluziona că deosebirea dintre impozite şi taxe este relativă, deoarece în
exercitarea atribuţiei de reglementare a veniturilor publice, organele legislative
au atitudinea de a institui impozite şi taxe pentru a acoperi cheltuielile bugetare,
neţinîndu-se cont de elementele specifice ale acestora şi teoriile doctrinare în
domeniu288.
C) Organele cu atribuţii de administrare fiscală.
Organele care exercită atribuţii de administrare fiscală în Republica
Moldova sunt:
a) Organul Fiscal.
b) Serviciul Vamal al Republicii Moldova.
c) Serviciile de colectare a impozitelor şi taxelor locale din cadrul
primăriilor289.
Organul fiscal al Republicii Moldova este Inspectoratul Fiscal Principal
de Stat de pe lîngă Ministerul Finanţelor care are în subordinea sa Inspectoratele
Fiscale de Stat Teritoriale.
Sarcina de bază a organului fiscal constă în exercitarea controlului asupra
respectării legislaţiei fiscale, asupra calculării corecte, achitării depline şi la timp
a obligaţiilor fiscale290.
Serviciul Fiscal de Stat î-şi desfăşoară activitatea în baza următoarelor
principii:
a) Devotamentul faţă de stat, contribuabil şi cetăţeni;
b) Respectarea strictă a legilor şi a altor acte juridice;
c) Respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale contribuabililor şi
autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale;
d) Onestitatea şi obiectivitatea;
e) Competenţa profesională;

288
Armeanic A. etc., Opera citată, p.27.
289
Codul Fiscal al R. Moldova, art.131, al.1.
290
Codul Fiscal al R. Moldova, art.131, al.1.
350
 f) Confidenţialitatea291.
Inspectoratul Fiscal Principal de Stat şi Inspectoratele Fiscale de Stat
Teritoriale au statut de persoană juridică şi sînt finanţate de la bugetul de stat292.
Atribuţiile de bază ale Inspectoratului Fiscal Principal de Stat sunt
prevăzute în art.133 al.1 Cod Fiscal, iar ale Inspectoratelor Fiscale Teritoriale la
acelaşi articol în aliniatul 2.
Drepturile organului fiscal şi ale funcţionarului fiscal sunt prevăzute în art.
134 al. 1 al Codului Fiscal, iar
obligaţiile în art. 136.
Serviciul Vamal exercită atribuţii de administrare fiscală potrivit Codului
Fiscal şi Codului vamal293.
Organele vamale exercită drepturi ce ţin de asigurarea stingerii obligaţiilor
fiscale aferente trecerii frontierei vamale şi/sau plasării mărfurilor în regim
vamal.
Obligaţiile Organului Vamal şi atribuţiile acestuia sunt prevăzute în art. 155
al Codului Fiscal şi în art.11 Cod Vamal.
Serviciul de colectare a impozitelor şi taxelor din cadrul primăriilor au
atribuţii de administrare a impozitelor şi taxelor.
Serviciul de colectare a impozitelor şi taxelor locale exercită atribuţiile
referitor la evidenţa contribuabililor din acest teritoriu şi a obligațiilor fiscale ale
acestora etc. Atribuţiile privind compensarea sau restituirea sumelor plătite în
plus şi a sumelor care urmează a fi restituite, executarea silită a obligaţiilor
fiscale şi tragerea la răspundere pentru încălcări fiscale sînt exercitate, conform
Codului fiscal, în comun cu organul fiscal294.
Drepturile şi obligaţiile Serviciul de colectare a impozitelor şi taxelor
locale sunt prevăzute în art. 157, 158 Cod Fiscal şi pt.14-16 a Hotărîrii
Guvernului cu privire la activitatea serviciului de colectare a impozitelor şi

291
Codul etic al funcţionarului fiscal aprobat prin Ordinul Inspectoratului Fiscal Principal de Stat nr. 400 din 10 noiembrie
2008, p.3.
292
Codul Fiscal al R. Moldova, art.132, al.2.
293
Codul Vamal al R. Moldova nr.1149-XIV din 20.07.2000 // republicat în M. Of. al R. Moldova din 01.01.2007, ediţie
specială.
294
Codul Fiscal al R. Moldova, art.156, al.2.
351
taxelor295.
D) Executarea obligaţiei fiscale
Stingerea obligaţiei fiscale se efectuează prin mai multe modalităţi:
a) prin anulare296 – anulare prin intermediul actelor cu caracter general sau
individual adoptate de Parlamentul Republica Moldova etc.. De ex. anularea
obligaţiilor fiscale ca urmare a amnistierii fiscale;
b) prin trecerea termenului de prescripţie297 – termenul de identificare a
obligaţiei fiscale este de 4 ani, calculat din ultima zi în care trebuia să fie achitată
obligaţia fiscal, iar termenul de achitare a obligaţiei fiscale, inclusiv în formă
silită, este de 6 ani calculaţi din momentul identificării obligaţiei fiscale, după
expirarea unuia din termeni obligaţia fiscală este stinsă deoarece a trecut
termenul de prescripţie;
c) prin scădere298 – stingerea obligaţiei fiscale a contribuabilului persoană
juridică prin scădere are loc în urma încetării activităţii lui prin lichidare,
inclusiv pe cale judiciară, sau prin reorganizare;
d) prin compensare299 – stingerea obligaţiei fiscale prin compensare se
efectuează prin trecerea în contul restanţei a sumei plătite în plus sau a sumei
care, conform legislaţiei fiscale, urmează a fi restituită;
e) prin executare silită300 – stingerea obligaţiei fiscale prin executare silită are
loc atunci cînd contribuabilul nu achită obligaţia fiscală benevol.
În situaţia cînd contribuabilul nu este apt de a achita obligaţia fiscală el
poate cere amînarea sau eşalonarea acesteia în conformitate cu art.180 al
Codului Fiscal.
Dacă contribuabilul nu achită benevol obligaţia fiscală atunci Organul
Fiscal aplică modalităţi de asigurare a stingerii obligaţiei fiscale, adică se asigură
că ulterior acesta va achita impozitul. Aceste modalităţi sunt: majorarea de
întîrziere – art. 228 Cod Fiscal; suspendarea operaţiunilor la conturile bancare
ale contribuabililor – art. 229 Cod Fiscal şi sechestrarea bunurilor – art. 230 şi
295
Hotărârea Guvernului nr.998 din 20.08.2003 cu privire la activitatea serviciului de colectare a impozitelor şi taxelor locale
din cadrul primăriei // M. Of. al R. Moldova Nr.191-195 din 05.09.2003.
296
Codul Fiscal al R. Moldova, art.172.
297
Codul Fiscal al R. Moldova, art.173, 274, 275.
298
Codul Fiscal al R. Moldova, art.174.
299
Codul Fiscal al R. Moldova, art.175.
300
Codul Fiscal al R. Moldova, art.177, Titlul V, Capitolul IX.
352
Capitolul IX Cod Fiscal.
E) Executarea silită a obligaţiei fiscale
În situaţia cînd contribuabilul nu achită benevol impozitele, taxele,
penalităţile, amenzile etc. atunci organul fiscal purcede la executarea silită a
obligaţiei fiscale.
Executarea silită a obligaţiei fiscale se face de Organul Fiscal, pentru
obligaţia fiscală calculată de Organul Fiscal şi Organul Vamal iar cea calculată
de Serviciul de colectare a impozitelor şi taxelor de acesta împreună cu organul
fiscal301.
Pentru a declanşa executarea silită a obligaţiei fiscale sunt necesare
întrunirea cumulativă a unor condiţii şi anume existenţa restanţei; neexpirarea
termenelor de prescripţie; necontestarea faptului de existenţă a restanţei şi
mărimii ei; contribuabilul nu se află în proces de lichidare (dizolvare) sau de
aplicare a procedurilor de depăşire a insolvabilităţii.
Organul fiscal are la dispoziţia sa un şir de modalităţi de executare silită a
obligaţiilor fiscale şi anume:
a) încasarea mijloacelor băneşti de pe conturile bancare ale contribuabilului;
b) ridicarea de la contribuabil a mijloacelor băneşti în numerar;
c) urmărirea bunurilor contribuabilului;
d) urmărirea datoriilor debitoare ale contribuabililor.
Executarea silită se face de regulă în zilele lucrătoare în intervalul 6.00–
22.00, însă în cazul cînd contribuabilul se eschivează atunci se permite
executarea silită şi în afara orelor menţionate, sau în zile de odihnă. Dacă
bunurile contribuabilului se află în diferite unităţi administrativ-teritoriale
executarea silită o face organul fiscal de la locul de evidenţă - cu participarea
funcţionarului fiscal de la locul aflării bunurilor. Cheltuielile pentru executarea
silită sunt suportate de bugetul de stat urmînd a fi recuperate de la contribuabil.
Perceperea din conturile bancare al contribuabililor se face în felul
următor: începînd cu ziua următoare celei în care a apărut restanţa, organul
fiscal înaintează băncii ordinul incaso – document executoriu. Instituţia bancară

301
Codul Fiscal al R. Moldova, art.195.
353
este obligată să-l execute în ziua lucrătoare în care la primit, dacă pe conturile
bancare ale contribuabilului sunt mijloace băneşti. În cazul existenţei şi altor
documente executorii banca e obligată să remită documentele executorii
primului executor judecătoresc emitent, acesta urmînd a executa obligaţia fiscală
în mod prioritar. În cazul insuficienţei mijloacelor băneşti, în aceeași zi, banca,
face inscripţia dată pe ordinul incaso şi-l restituie organului fiscal302.
Perceperea restanţelor din contul altor bunuri ale contribuabililor se
efectuează prin:
a) ridicarea de la contribuabil a mijloacelor băneşti în conformitate cu art.
198 Cod Fiscal;
b) sechestrarea bunurilor după regulile stipulate în art.199 Cod Fiscal;
c) sechestrarea bunurilor contribuabililor care se află la alte persoane în
conformitate cu art.201 Cod Fiscal;
d) executarea silită a produselor agricole nerecoltate, în conformitate cu
art.201(1) Cod Fiscal;
Bunurile sechestrate se comercializează, cele ce depăşesc suma de 10000
lei la licitaţii, cele pînă la această sumă - în magazinele ce au fost împuternicite
de organul fiscal303. Înainte de a fi comercializate la licitaţie bunurile urmează a
fi evaluate de către organul fiscal sau de către persoanele împuternicite de
acesta304. Pentru organizarea licitaţiei se formează o comisie de licitaţie alcătuită
din reprezentanţii organului fiscal, a contribuabilului a cărui bun a fost scos la
licitaţie, experţi etc.305. Licitaţiile se organizează în creşterea sau descreşterea
preţului. După ce sa organizat o licitaţie şi nu a fost nici un cumpărător preţul
bunului la licitaţia ulterioară va fi scăzut. Bunul care nu poate fi comercializat la
licitaţia cu preţul în creştere se poate comercializa la licitaţia cu preţul în
descreştere, preţul acestuia urmînd a cădea pînă la zero sau pînă la un anumit
plafon stabilit anterior306.
Cumpărătorul care a acordat cel mai înalt preţ se consideră că a cîştigat

302
Codul Fiscal al R. Moldova, art.197.
303
Instrucţiunea I.F.P.S. nr.11 din 19.12.2005 cu privire la modul de ridicare, predare şi comercializare a bunurilor
sechestrate a căror valoare nu depăşeşte 10000 lei // M. Of. al R. Moldova Nr. 21-24 din 03.02.2006.
304
Codul Fiscal al R. Moldova, art.208.
305
Codul Fiscal al R. Moldova, art.210.
306
Codul Fiscal al R. Moldova, art.209-212.
354
licitaţia şi urmează a achita preţul bunului şi a încheia contractual de vînzare-
cumpărare307 după care împreună cu organul fiscal ridică bunul de la locul
păstrării lui308.
Contribuabilul asupra căruia s-a efectuat executarea silită a obligaţiei
fiscale, în termen de 10 zile lucrătoare de la data emiterii deciziei de executare
silită sau săvîrşirii acţiunilor considerate de el ilegale le poate contesta309 la
organul fiscal emitent a deciziei sau al cărei funcţionar a întreprins acţiunea,310
pe seama contribuabilului căzînd povara de a demonstra incorectitudinea
deciziei emise de organul fiscal sau ilegalitatea acţiunilor funcţionarului
fiscal311. Decizia pe care organul fiscal a emis-o pe marginea contestaţiei poate
fi contestată la I.F.P.S. prin intermediul I.F.T. sau atacată în instanţa de judecată
competentă312. Depunerea contestaţiei la organul fiscal nu sistează executarea
silită a obligaţiei fiscale cu excepţia comercializării bunurilor sechestrate313.
F) Controlul fiscal
Controlul fiscal presupune verificarea corectitudinii cu care contribuabilul
execută obligaţia fiscală şi alte obligaţii prevăzute de legislaţia fiscală, inclusiv
verificarea altor persoane sub aspectul legăturii lor cu activitatea
contribuabilului prin metode, forme şi operaţiuni prevăzute de legislaţia fiscală.
Prin control fiscal înţelegem totalitatea formelor şi metodelor prin care
organele cu atribuţii de efectuare a controlului fiscal verifică respectarea
legislaţiei fiscale de către contribuabil, achitarea completă şi la termen a
obligaţiilor în bugetul de stat.
Controlul fiscal se efectuează pentru o perioadă ce nu depăşeşte termenul
de prescripţie,314 în timpul orelor de program ale organului fiscal şi/sau cele ale
contribuabilului315. Se interzice efectuarea repetată a controalelor fiscale la faţa
locului asupra unora şi aceloraşi impozite şi taxe pe o perioadă fiscală care
anterior a fost supusă controlului, excepţie fiind persoanele juridice ce se află în
307
Codul Fiscal al R. Moldova, art.213.
308
Codul Fiscal al R. Moldova, art.204.
309
Codul Fiscal al R. Moldova, art.273.
310
Codul Fiscal al R. Moldova, art.269.
311
Codul Fiscal al R. Moldova, art.267.
312
Codul Fiscal al R. Moldova, art.269.
313
Codul Fiscal al R. Moldova, art.273.
314
Codul Fiscal al R. Moldova, art.214, al.4.
315
Codul Fiscal al R. Moldova, art.214, al.9.
355
proces de lichidare, reorganizare etc316.
Controlul fiscal se poate efectua în două forme:
 Control fiscal la faţa locului – se face în baza unei decizii scrise a conducerii
organului care exercită controlul fiscal la finalizarea acestuia întocmindu-se
actul de control fiscal317. Dacă în procesul controlului fiscal s-a descoperit că
contribuabilul a săvîrșit o contravenţie atunci la finele controlului se întocmește
procesul verbal cu privire la constatarea contravenției. Dacă în procesul
controalelor s-a descoperit că contribuabilul a încălcat legislația și este
componența unei infracțiuni atunci IFT ea decizia de a transmite materialele
CCCEC pentru începerea urmăririi penale.
 Control fiscal la sediul organului cu atribuţii de efectuare a controlului
fiscal constă în verificarea corectitudinii întocmirii dărilor de seamă fiscale, a
altor documente prezentate de contribuabil, care servesc drept temei pentru
calcularea şi achitarea impozitelor şi taxelor. Controlul fiscal cameral se
efectuează de către funcţionarii fiscali sau persoanele cu funcţie de răspundere
ale altor organe cu atribuţii de administrare fiscală, fără adoptarea unei decizii
scrise asupra obiectivului vizat în termen de cel mult 3 luni din ziua prezentării
de către contribuabil a dării de seamă fiscale318.
În cadrul acestor controale se folosesc mai multe metode de efectuare a
controlului fiscal:
 verificarea faptică - se aplică în cazul controlului fiscal la faţa locului şi
constă în observarea directă a activităţii agentului economic şi are drept scop
constatarea situaţiilor care nu sunt reflectate în documente319;
 verificarea documentară - se aplică atît în cazul controlului fiscal cameral, cît
şi al celui la faţa locului şi constă în confruntarea dărilor de seamă fiscale,
documentelor de evidenţă etc. cu documentele şi cu informaţiile referitoare la
acesta de care dispune organul care exercită controlul fiscal320;
 verificarea totală – presupune controlul la faţa locului asupra totutor

316
Codul Fiscal al R. Moldova, art.214, al.8.
317
Codul Fiscal al R. Moldova, art.214, al. 8.
318
Codul Fiscal al R. Moldova, art.215, al.1,2.
319
Codul Fiscal al R. Moldova, art.217.
320
Codul Fiscal al R. Moldova, art.218.
356
obligaţiilor fiscale ale contribuabilului calculate de la ultimul control fiscal321;
 verificarea parţială – presupune controlul atît la sediul organului fiscal cît şi
la faţa locului asupra achitării de către contribuabil pe o perioadă determinată a
unei categorii de impozite ca de ex. impozite în bugetul local322;
 verificarea tematică - se aplică atît în cazul controlului fiscal cameral, cît şi al
celui la faţa locului şi constă în controlul asupra stingerii unui anumit tip de
obligaţie fiscală verificîndu-se documentele sau activitatea contribuabilului. De
ex. controlul tematic asupra achitării impozitului pe venit de către persoanele ce
practică activitatea de antreprenoriat323;
 verificarea operativă – se face inopinat, de obicei prin verificare faptică
asupra urmăririi proceselor economice ale agentului economic, urmărirea
eliberării facturilor fiscale, urmărirea folosirii aparatului de casă la
comercializare etc.324. În procesul verificării operative etc., funcţionarul fiscal
poate face cumpărătura de control.
 verificarea prin contrapunere - se aplică atît în cazul controlului fiscal
cameral, cît şi al celui la faţa locului şi constă în controlul concomitent al
contribuabilului şi al persoanelor cu care acesta are sau a avut raporturi
economice, financiare etc., pentru a se constata autenticitatea acestor raporturi şi
a operaţiunilor efectuate325.
Contribuabilul asupra căruia s-a efectuat controlul fiscal, în termen de 30 de
zile de la data primirii deciziei sau a întreprinderii acţiunii considerate de el
ilegale le poate contesta326 la organul fiscal emitent a deciziei sau al cărei
funcţionar a întreprins acţiunea,327 pe seama contribuabilului ca şi în cazul
executării silite căzînd povara de a demonstra incorectitudinea deciziei emise de
organul fiscal sau ilegalitatea acţiunilor funcţionarului fiscal328. Organul fiscal
are la dispoziţia sa 30 de zile pentru examinarea contestaţiei, termen ce poate fi

321
Codul Fiscal al R. Moldova, art.219.
322
Codul Fiscal al R. Moldova, art.220.
323
Codul Fiscal al R. Moldova, art.221.
324
Codul Fiscal al R. Moldova, art.222.
325
Codul Fiscal al R. Moldova, art.223.
326
Codul Fiscal al R. Moldova, art.268.
327
Codul Fiscal al R. Moldova, art.269.
328
Codul Fiscal al R. Moldova, art.267.
357
prelungit încă cu maxim 30 de zile329. Decizia pe care organul fiscal a emis-o pe
marginea contestaţiei poate fi contestată similar contestării deciziei asupra
contestaţiei de executare silită la I.F.P.S. prin intermediul I.F.T. sau atacată în
instanţa de judecată competentă330.
G) Răspunderea juridică pentru încălcarea legislaţiei fiscale
Încălcarea legislaţiei fiscale serveşte drept temei pentru tragerea la
răspundere juridică a contribuabilului. Legiuitorul a adoptat un şir de acte
normative printre care Codul Fiscal, Codul Contravenţional331, Codul Penal332,
Codul muncii333 etc. care stau la baza respectării legislaţiei fiscale.
Cea mai frecventă încălcare din domeniul fiscal este evaziunea fiscală,
încălcare ce se pedepseşte contravenţional sau penal în cazul persoanelor fizice
şi doar penal în cazul persoanelor juridice.
Persoanelor fizice nu li se va aplica sancţiuni dacă suma impozitului ce
urmează a fi achitată va fi mai mică de 2000 lei. Dacă impozitul pe venit ce
urma a fi achitat variază între 2000 şi 50 mii lei se va aplica pedeapsă
contravenţională, însă, dacă suma impozitului va trece de 50 mii lei persoana va
fi trasă la răspundere penală.
Se pedepseşte contravenţional, în conformitate cu art. 301 Cod
Contravenţional, evaziunea fiscală a persoanelor fizice care nu practică
activitate de întreprinzător prin eschivarea de la prezentarea declaraţiei cu
privire la impozitul pe venit sau prin includerea în declaraţie a unor date
denaturate, dacă suma impozitului pe venit care trebuia să fie achitat nu
depăşeşte 50 mii lei şi se sancţionează cu amendă de la 2000 la 3000 lei.
Se pedepseşte penal, în conformitate cu art. 241(1) Cod Penal, evaziunea
fiscală a persoanelor fizice care nu practică activitate de întreprinzător prin
eschivarea de la prezentarea declaraţiei cu privire la impozitul pe venit sau prin
includerea în declaraţie a unor date denaturate, dacă suma impozitului pe venit
care trebuia să fie achitat depăşeşte 50 mii lei şi se pedepseşte cu amendă în

329
Codul Fiscal al R. Moldova, art.268.
330
Codul Fiscal al R. Moldova, art.269.
331
Codul Contravenţional al R. Moldova nr.218 din 24.10.2008 // M. Of. al R. Moldova Nr.3-6 din 16.01.2009.
332
Codul Penal al R. Moldova nr.985 din 18.04.2002 // M. Of. al R. Moldova Nr.128-129 din 13.09.2002.
333
Codul Muncii al R.Moldova nr.154 din 28.03.2003 // M. Of. al R. Moldova Nr.159-162 din 29.07.2003.
358
mărime de la 20 mii la 40 mii lei sau cu muncă neremunerată în folosul
comunităţii de la 180 la 240 de ore, sau cu închisoare de pînă la 1 an.
Aceeaşi acţiune care a condus la neachitarea impozitului în proporţii
deosebit de mari(mai mare de 100 mii lei) se pedepseşte cu amendă în mărime
de la 40 mii la 60 mii lei sau cu închisoare de pînă la 3 ani.
Persoanele ce practică activitatea de antreprenoriat şi admit evaziunea
fiscală vor fi pedepsite conform art. 244 Cod Penal, normă ce prevede evaziunea
fiscală a întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor prin includerea în
documentele contabile, fiscale sau financiare a unor date denaturate privind
veniturile sau cheltuielile, a unor cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale ori
care au la bază operaţiuni ce nu au existat, fie prin tăinuirea unor obiecte
impozabile, dacă suma impozitului care trebuia să fie plătit depăşeşte 30 mii lei
şi prevede pedepse pecuniare de la 40 mii la 60 mii lei sau închisoare de pînă la
3 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de
a exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la 5 ani pentru persoana
fizică, şi amendă în mărime de la 40 mii la 100 mii lei cu privarea de dreptul de
a exercita o anumită activitate pentru persoana juridică.
Aceeaşi acţiune dacă a dus la neachitarea impozitului în proporţii deosebit
de mari se pedepseşte cu amendă în mărime de la 60 mii la 100 mii lei sau cu
închisoare de pînă la 6 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5
ani pentru persoanele fizice şi amendă în mărime de la 60 mii la 120 mii lei cu
privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate sau cu lichidarea persoanei
juridice.
În afară de evaziunea fiscală în Republica Moldova mai sunt frecvente şi un
şir de alte contravenţii sau infracţiuni care prejudiciază bugetul de stat, printre
care:
a) răspunderea penală:
- Practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător – art. 241 Cod Penal;
- Eschivarea de la achitarea plăţilor vamale – art.249 Cod Penal;

359
- Comercializarea mărfurilor supuse accizelor, fără marcarea lor cu timbre de
acciz - art.250 Cod Penal.
b) răspunderea contravenţională:
- Desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător - art.263 Cod
Contravenţional;
- Încălcarea modului de procurare, de desfacere a timbrelor de acciz - art.272
Cod Contravenţional;
- Comercializarea fără achitarea taxei de piaţă, a taxei pentru amplasarea
unităţilor comerciale - art.274, al.1 Cod Contravenţional;
- Încălcarea regulilor privind operaţiunile valutare - art.291 Cod
Contravenţional;
- Încălcarea regulilor de exploatare a maşinilor de casă şi control - art. 2931
Cod Contravenţional.
d) Răspunderea juridică prevăzută de Codul Fiscal –
- Împiedicarea activităţii organului fiscal – art. 253 Cod Fiscal;
- Neutilizarea maşinilor de casă şi de control, neeliberarea biletelor de
călătorie – art. 254 Cod Fiscal;
- Neprezentarea informaţiei despre sediu – art. 255 Cod Fiscal;
- Nerespectarea regulilor de evidenţă a contribuabililor - art. 256 Cod Fiscal;
- Încălcarea regulilor de ţinere a evidenţei contabile şi a evidenţei în scopuri
fiscale - art. 257 Cod Fiscal;
- Neeliberarea facturii fiscale în cazul bunurilor gajate – art. 2571 Cod Fiscal;
- Încălcarea de către instituţiile financiare a modului de decontare - art. 259
Cod Fiscal;
- Nerespectarea modului de întocmire şi de prezentare a dării de seamă fiscale
şi a facturii fiscale, precum şi neînregistrarea facturii fiscale în Registrul
general electronic al facturilor fiscale - art. 260 Cod Fiscal;
- Încălcarea regulilor de calculare şi de plată a impozitelor şi taxelor - art. 261
Cod Fiscal;
- Lipsa timbrelor de acciz - art. 262 Cod Fiscal;

360
- Nerespectarea regulilor de comercializare a ţigaretelor cu filtru – art. 2621
Cod Fiscal;
- Nerespectarea regulilor de executare silită a obligaţiei fiscale - art. 263 Cod
Fiscal.
e) Răspunderea disciplinară.
În Republica Moldova răspunderea disciplinară a funcţionarilor fiscali
este reglementată de Legea cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului
public, sancţiunile aplicîndu-se în cazul neexecutării sau executării
necorespunzătoare a funcţiei deţinute. Deci, în conformitate cu art.58, a acestei
legi, funcţionarului fiscal i se pot aplica următoarele sancţiuni: avertisment;
mustrare; mustrare aspră; suspendarea dreptului de a fi promovat în funcţie în
decursul unui an; suspendarea dreptului de a fi avansat în trepte de salarizare pe
o perioadă de la unu la doi ani sau destituirea din funcţia publică334.

§ 2. Impozitul pe venit.
Impozitul pe venit este acea plată în formă pecuniară care se achită de
către persoanele fizice sau juridice pentru veniturile pe care acestea le obţin.
Reglementarea normativă a acestui impozit este în Titlu II al Codului
Fiscal; în Hotărîrea Guvernului nr.1498 din 29.12.2008 privind Declaraţia
persoanei juridice cu privire la impozitul pe venit335; în Regulamentul cu privire
la determinarea obligaţiilor fiscale aferente impozitului pe venit336;
Regulamentul cu privire la determinarea obligaţiilor fiscale aferente impozitului
pe venit al persoanelor fizice care nu practică activitatea de întreprinzător337;
Regulamentul cu privire la reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată din
alte plăţi decît salariul338; Regulamentul cu privire la reţinerea impozitului pe
venit din salariu şi din alte plăţi efectuate de către patron în folosul angajatului şi
334
Legea nr. 158 din 04.07.2008 cu privire la funcţia publică şi statutul funcţionarului public// M. Of. al R. Moldova nr. 230-
232 din 23.12.2008.
335
Hotărârea Guvernului nr.1498 din 29.12.2008 privind Declaraţia persoanei juridice cu privire la impozitul pe venit// M. Of.
al R. Moldova Nr.7-9 din 20.01.2009.
336
Regulamentul cu privire la determinarea obligaţiilor fiscale aferente impozitului pe venit, aprobat prin Hotărârea
Guvernului nr.77 din 30.01.2008 // M. Of. al R. Moldova Nr.32-33 din 15.02.2008.
337
Regulamentul cu privire la determinarea obligaţiilor fiscale aferente impozitului pe venit al persoanelor fizice care nu
practică activitate de întreprinzător, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.77 din 30.01.2008 // M. Of. al R. Moldova Nr.32-33
din 15.02.2008.
338
Regulamentul cu privire la reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată din alte plăţi decât salariul, aprobat prin
Hotărârea Guvernului nr.77 din 30.01.2008 // M. Of. al R. Moldova Nr.32-33 din 15.02.2008.
361
a formularelor ce atestă reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată339;
Regulamentul cu privire la procedura de încheiere, acţiune şi reziliere a Acordului
privind scutirea de plata impozitului pe venit a agenţilor micului business şi a
gospodăriilor ţărăneşti (de fermier)340; Instrucţiunea cu privire la reţinerea
impozitului pe venit la sursa de plată341 etc.
Subiecţii impozitului pe venit în conformitate cu art. 13 al Codului Fiscal
sunt persoanele fizice şi juridice, rezidente şi nerezidente care obţin venituri pe
teritoriul Republica Moldova.
Referindu-ne la persoanele fizice putem menţiona că acestea sunt subiecţi
ai impunerii cu impozitul pe venit în Republica Moldova în situaţia cînd ei obţin
venit pe teritoriul Republicii Moldova cît şi în afara Republicii Moldova dacă
sunt cetăţeni ai Republica Moldova şi între statul unde se obţine venitul şi
Republica Moldova nu există un acord de evitare a dublei impuneri. Deci,
cetăţenii Republicii Moldova achită impozitul pe venit în Republica Moldova
indiferent în ce ţară obţin venitul cu excepţia statelor cu care Republica Moldova
are încheiate acorduri de editare a dublei impuneri.
Cetăţenii străini achită impozitul pe venit în bugetul Republicii Moldova
doar în situaţia cînd obţin venituri pe teritoriul Republicii Moldova sau din
activitatea din Republica Moldova.
Obiectul impunerii conform art.14 al Codului Fiscal sunt veniturile obținute
de către subiecţii impunerii şi anume: veniturile obţinute din orice surse aflate în
R.M. precum şi din orice alte surse aflate în afara R.M. cu excepţia deducerilor
şi scutirilor permise de lege; veniturile din orice surse obţinute în afara
Republica Moldova pentru activitatea în Republica Moldova; venitul din
investiţii şi financiar etc.
Cotele impozitului pe venit, conform art. 15 al Codului Fiscal, sunt: pentru
persoanele fizice ce obțin venituri pînă la 25200 lei anual - 7%, pentru venitul ce

339
Regulamentul cu privire la reţinerea impozitului pe venit din salariu şi din alte plăţi efectuate de către patron în folosul
angajatului şi a formularelor ce atestă reţinerea impozitului pe venit la sursa de plată, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr.
10 din 19.01.2010 // M. Of. al R. Moldova Nr.11-12 din 26.01.2010.
340
Regulamentul Ministerului Finanţelor nr.4 din 03.09.2002 cu privire la procedura de încheiere, acţiune şi reziliere a Acordului
privind scutirea de plata impozitului pe venit a agenţilor micului business şi a gospodăriilor ţărăneşti (de fermier) // M. Of. al R.
Moldova Nr.149 din 07.11.2002.
341
Instrucţiunea Inspectoratului Fiscal Principal de Stat nr.14 din 19.12.2001 cu privire la reţinerea impozitului pe venit la sursa
de plată // M. Of. al R. Moldova Nr.005 din 10.01.2002.
362
depăşeşte suma de 25.200 lei cota constituie 18%. Deci, dacă cetăţeanul X are
un venit de 50000 lei anual, el va achita pentru 25200 lei – 7%, iar pentru
diferenţa de 24800 lei – 18%.
Cotele impozitului pe venit pentru persoanele juridice constituie 12% din
venitul impozabil; pentru gospodăriile ţărăneşti (de fermier) 7% din venitul
impozabil,342 iar pentru întreprinderile mici şi mijlocii 3%343.
În conformitate cu art. 20 al Codului Fiscal nu se supun impozitării cu
impozitul pe venit orice plăţi din bugetul asigurărilor sociale (pensiile de
invaliditate, pensiile de vîrstă etc.), bursele studenţilor, elevilor, indemnizaţiile
de concediere, veniturile misiunilor diplomatice etc.
Fiecare contribuabil (persoană fizică rezidentă) are dreptul la o scutire
personală în sumă de 8640 lei anual, iar dacă acesta s-a îmbolnăvit şi a suferit de
boala provocată de consecinţele avariei de la C.A.E. Cernobîl; este invalid şi s-a
stabilit că invaliditatea sa este în legătură cauzală cu avaria de la C.A.E.
Cernobîl; este părintele sau soţia (soţul) unui participant căzut sau dat dispărut în
acţiunile de luptă din stînga Nistrului, Republica Afghanistan; este invalid ca
urmare a participării la acţiunile de luptă din stînga Nistrului, precum şi din
Republica Afghanistan; este invalid de război, invalid din copilărie, invalid de
gradul I şi II; este pensionar-victimă a represiunilor politice, ulterior reabilitată,
scutirea personală va constitui – 12840 lei344.
Persoana fizică rezidentă aflată în relaţii de căsătorie are dreptul la o scutire
suplimentară în sumă de 8640 lei anual, dacă soţul (soţia) nu beneficiază de
scutire personală. Persoana fizică rezidentă aflată în relaţii de căsătorie cu orice
persoană specificată anterior, la care suma scutirii personale constituie 12840 lei
are dreptul la o scutire suplimentară în sumă de 12840 lei anual, cu condiţia că
soţia (soţul) nu beneficiază de scutire personală345. Deci, dacă contribuabilul este
căsătorit, iar soţia nu munceşte sau nu beneficiază de scutire la locul de muncă
atunci soţul are dreptul să folosească atît scutirea sa cît şi cea a soţiei.
De asemenea, în conformitate cu art.35 al Codului Fiscal, contribuabilul
342
Codul Fiscal al R.M., art. 15.
343
Codul Fiscal al R.M., art. 543.
344
Codul Fiscal al R.M., art. 33.
345
Codul Fiscal al R.M., art. 34.
363
mai are dreptul şi la o scutire suplimentară în sumă de 1920 lei anual pentru
fiecare persoană întreţinută, cu excepţia invalizilor din copilărie pentru care
scutirea constituie 8640 lei anual.
Aşadar, dacă cetăţeanul Y are un salariu de 100000 lei, este căsătorit, însă
soţia nu munceşte şi are la întreţinere 1 copil atunci el va beneficia de scutirea sa
personală, scutirea pentru soţie şi respectiv scutirea pentru persoana aflată la
întreţinere.
Fiecare persoană fizică în situaţia cînd obţine venituri extra salariale sau
munceşte în două sau mai multe locuri este obligată pînă la 31 martie să depună
declaraţia pe venit şi să achite impozitul.
Referindu-ne la achitarea impozitului de către persoanele fizice salariaţi
putem menţiona că acestora li se reţine impozitul pe venit la sursa de plată,
angajatorul, înainte de a elibera salariul reţinînd impozitul pe venit etc. şi virînd
pe contul bugetului de stat346.

§ 3. Taxa pe valoarea adăugată.

Taxa pe valoarea adăugată este impozit general de stat care reprezintă o
formă de colectare la buget a unei părţi a valorii mărfurilor livrate, serviciilor
prestate care sînt supuse impozitării pe teritoriul Republicii Moldova, precum şi
a unei părţi din valoarea mărfurilor, serviciilor impozabile importate în
Republica Moldova.
Reglementarea normativă a acestui impozit este în Titlu III al Codului
Fiscal; Regulamentul cu privire la aplicarea T.V.A.347; Regulamentul privind
restituirea T.V.A.348; Instrucţiunea privind restituirea sumelor T.V.A. 349
,
Regulamentul privind modul de aplicare a cotei zero a T.V.A. la livrarea pe
teritoriul ţării a mărfurilor şi serviciilor destinate proiectelor de asistenţă tehnică

346
Codul Fiscal al R.M., art. 88.
347
Regulamentul Ministerului Finanţelor nr.586 din 01.11.1999 cu privire la aplicarea T.V.A. // M. Of. al R. Moldova Nr.073
din 23.06.2000.
348
Regulamentul privind restituirea taxei pe valoarea adăugată, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1024 din 01 noiembrie
2010 // M. Of. al R. Moldova Nr. 214-220 din 05.11.2010.
349
Instrucţiunea privind restituirea sumelor T.V.A., aprobată prin Ordinul I.F.P.S. nr.188 din 17.11.2005 // M. Of. al R. Moldova
Nr.001 din 06.01.2006.
364
şi proiectelor de asistenţă investiţională etc.350.
Subiecţii impozabili, în conformitate cu art. 94 al Codului Fiscal, sunt acele
persoane juridice care comercializează sau importă mărfuri sau servicii şi sunt
plătitori de T.V.A., cu excepția persoanelor fizice care importă mărfuri pentru
consum personal. Este plătitor de T.V.A. în mod obligatoriu agentul economic
care pe parcursul a 12 luni consecutive a livrat mărfuri sau servicii în sumă ce
depăşeşte 600.000 lei. Acel agent economic care pe parcursul acestor luni
consecutive a efectuat livrări de mărfuri sau servicii în sumă ce depăşeşte 100
mii lei poate fi înregistrat la cerere ca plătitor de T.V.A.351
Obiectele impozabile constituie, în conformitate cu art.95 al Codului Fiscal,
livrarea mărfurilor, serviciilor de către subiecţii impozabili, reprezentînd
rezultatul activităţii lor de întreprinzător în Republica Moldova; importul
mărfurilor, în Republica Moldova, cu excepţia mărfurilor de uz sau consum
personal importate de persoane fizice, a căror valoare nu depăşeşte limita
stabilită de legislaţia în vigoare, importate de către persoanele fizice; importul
serviciilor în Republica Moldova. Nu constituie obiecte impozabile şi nu se
aplică T.V.A. la livrarea mărfurilor, serviciilor efectuate în interiorul zonei
economice libere; transmiterea proprietăţii în cadrul reorganizării agentului
economic etc.
Cotele taxei pe valoare adăugată, conform art. 96 al Codului Fiscal, sunt -
20% cota standard, şi cote reduse - 8% la pîine şi produse de panificaţie, lapte şi
produse lactate, unele medicamente, zahărul din sfecla de zahăr şi 6% la gazele
naturale şi cele lichefiate. De asemenea, se aplică şi cota 0% la unele produse şi
servicii ca, de ex: energia electrică, energia termică şi apa caldă pentru bunurile
imobiliare cu destinaţie locativă; mărfurile livrate în magazinele duty-free;
importul şi/sau livrarea pe teritoriul republicii a mărfurilor, serviciilor destinate
folosinţei oficiale de către misiunile diplomatice în Republica Moldova etc. 352
Agentul economic, în cazul comercializării produsului, serviciilor la preţul

350
Regulamentul privind modul de aplicare a cotei zero a TVA la livrarea pe teritoriul ţării a mărfurilor şi serviciilor
destinate proiectelor de asistenţă tehnică şi proiectelor de asistenţă investiţională aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 246
din 8 aprilie 2010// M. Of. al R. Moldova Nr.52-53 din 14.04.2010.
351
Codul Fiscal al R. Moldova, art.112.
352
Codul Fiscal al R. Moldova, art.104.
365
acestora, trebuie să adauge taxa pe valoarea adăugată şi respectiv să efectueze
vînzarea. Taxa pe valoarea adăugată achitată de către agentul economic se
constituie din T.V.A. calculate de acesta, minus T.V.A. inclus în preţul materiei
prime procurate anterior.
Sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată, în conformitate cu art. 103 al
Codului Fiscal, locuinţa, pămîntul şi arenda acestora, proprietatea de stat
răscumpărată în procesul privatizării, mărfurile şi serviciile instituțiilor de
învăţămînt, serviciile de pregătire şi perfecţionare a cadrelor, serviciile poștale,
serviciile legate de jocurile de noroc, serviciile legate de transportarea
pasagerilor pe teritoriul ţării etc.
Se restituie taxa pe valoarea adăugată în cazul exportului de mărfuri şi
servicii, investiţiilor de capital etc.

§ 4. Accizele.
Accizul este un impozit general de stat stabilit pentru unele mărfuri de
consum specificate în anexa la Cap.IV al Codului Fiscal. Responsabili de
colectarea accizelor este Organul Fiscal, iar în cazul importului Organul Vamal.
Reglementarea normativă a acestui impozit este în Titlu IV al Codului
Fiscal; în Regulamentul privind modul de solicitare a certificatului de acciz, de
completare a declaraţiei privind accizele şi modul de evidenţă a mărfurilor
supuse accizelor expediate (transportate) din încăperea de acciz353;
Regulamentul privind modalitatea de marcare cu „Timbru de acciz. Marcă
comercială de stat‖ a producţiei alcoolice supuse accizelor354; Regulamentul
privind instituire sistemului de marcare cu timbre de acciz a mărfurilor din ţară
(indigene) şi de import pasibile accizelor355; Regulamentul cu privire la restituirea
accizelor356; Regulamentul cu privire la ordinea perfectării actelor şi perceperii
plăţilor vamale la importul în Republica Moldova a mărfurilor supuse
353
Regulamentului privind modul de solicitare a certificatului de acciz, de completare a declaraţiei privind accizele şi
modul de evidenţă a mărfurilor supuse accizelor expediate (transportate) din încăperea de acciz, aprobat prin Hotărîrea
Guvernului nr. 843 din 18.12.2009 // M. Of. al R. Moldova Nr.193-196 din 29.12.2009.
354
Regulamentul privind modalitatea de marcare cu „Timbru de acciz. Marcă comercială de stat‖ a producţiei alcoolice supuse
accizelor aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 1481 din 26.12.2008 // M. Of. al R. Moldova Nr.199-202 din 29.12.2006.
355
Regulamentul Ministerului Finanţelor nr.6 din 19.03.2001 privind instituire sistemului de marcare cu timbre de acciz a
mărfurilor din ţară (indigene) şi de import pasibile accizelor // M. Of. al R. Moldova Nr.044 din 19.04.2001.
356
Regulamentul privind restituirea acizelor, aprobat prin Hotărîrea Guvernului nr. 1123 din 28.09.2006 // M. Of. al R.
Moldova Nr.157 din 02.10.2006.
366
accizelor357; Instrucţiunea cu privire la modul de calculare şi achitare a
accizelor358 etc.
Accizele preced taxa pe valoarea adăugată, fiind incluse în baza de
impozitare pentru calcularea taxei pe valoarea adăugată, acestea fiind percepute
o singură dată şi datorată într-o singură rată a circuitului economic359.
Subiecţii impunerii cu accize, în conformitate cu art. 120 Cod Fiscal, sunt
persoanele juridice şi persoanele fizice care prelucrează şi/sau fabrică mărfuri
supuse accizelor pe teritoriul Republicii Moldova cît şi persoanele juridice şi
persoanele fizice care importă mărfuri supuse accizelor. Deci, agenţii economici
sunt obligaţi să achite accizul în cazul cînd aceștia prelucrează şi/sau fabrică
mărfuri supuse accizelor pe teritoriul Republicii Moldova cît şi în cazul
importării mărfurilor supuse accizelor360.
Aceștia achită accizul, cum am mai menţionat, în cazul prelucrării,
fabricării, importării berii, vinurilor, ţigărilor, parfumurilor şi apelor de toaletă,
îmbrăcămintei din blană, motorinei, gazului natural, articolelor din metale
preţioase, articolelor de giuvaere, camere de televiziune, camere web,
autoturisme etc.361
Cotele accizelor se stabilesc în sumă absolută la unitatea de măsură şi ad-
valorem în procente de la valoarea mărfurilor.
Sumă absolută la unitatea de măsură a mărfii se are în vedere o sumă fixă
calculată pe unitatea de măsură specificată de lege. De ex: accizul la motorină
este 1125 lei pe fiecare tonă de motorină importată sau accizul la camere de
televiziune este 34 euro bucata etc..
Ad-valorem în procente de la valoarea mărfurilor se înţelege un procent
anumit din valoarea mărfii. De ex: accizul la îmbrăcămintea din blană este 25 %
din costul acestora sau accizul la parfumuri şi ape de toaletă este 30 % etc.
Conform art.124 al Codului Fiscal la achitarea accizelor sunt prevăzute de
un şir de înlesniri, printre care importul mărfurilor de uz sau consum personal a
357
Regulamentul Ministerului Finanţelor nr.282 din 25.05.1998 cu privire la ordinea perfectării actelor şi perceperii plăţilor
vamale la importul în R. Moldova a mărfurilor supuse accizelor // M. Of. al R. Moldova Nr.097 din 29.10.1998.
358
Instrucţiunea Ministerului Finanţelor nr.03 din 16.08.2002 cu privire la modul de calculare şi achitare a accizelor // M. Of. al
R. Moldova Nr.144 din 24.10.2002.
359
Armeanic A., etc. Op. cit., p.135.
360
Codul Fiscal al R.Moldova, art.120.
361
Codul Fiscal al R.Moldova, anexa la Cap.IV.
367
căror valoare sau cantitate nu depăşeşte limita stabilită în legislaţia în vigoare;
importarea ajutoarelor umanitare; în cazul în care subiectul impunerii exportă
mărfuri supuse accizelor; plasarea, livrarea de pe teritoriul vamal în magazinele
duty-free şi comercializarea de către aceste magazine a mărfurilor supuse
accizelor; plasarea acestora sub regimurile vamale de tranzit, transformare sub
control vamal; mărfurile supuse accizelor, importate de către persoane juridice
în scopuri necomerciale, dacă valoarea în vamă a acestor mărfuri nu depăşeşte
suma de 50 de euro etc.

§ 5. Impozitul privat.
Impozitul privat este acea plată în formă pecuniară achitată de către toate
persoanele fizice şi juridice atît rezidente cît şi nerezidente în cazul efectuării
tranzacţiilor cu bunurile publice, deci în cazul privatizării acestora. Impozitul
privat se achită în cazul privatizării bunurilor proprietate de stat, inclusiv acţiuni.
Impozitul privat este reglementat anual în legea bugetară şi constituie 1%
din valoarea de achiziţie a bunurilor proprietate publică supuse privatizării,
inclusiv din valoarea acţiunilor. Se achită pînă la semnarea contractului de
vînzare-cumpărare şi se varsă în bugetul de stat sau în bugetul unităţii
administrativ-teritoriale în a cărei proprietate era bunul privatizat. În cazul
rezilierii sau rezoluţiunii contractului de vînzare-cumpărare, determinată de
neexecutarea sau de executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate de
cumpărător, impozitul privat nu se restituie.362

§ 6. Taxele vamale.
Taxele Vamale sunt plăţi obligatorii care se percep în cazul importului sau
exportului de mărfuri sau servicii de pe teritoriul Republicii Moldova. Taxa
vamală este reglementată de Codul Vamal363, Legea cu privire la tariful vamal364
care în anexa nr. 1 prevede tariful vamal al Republica Moldova adică cota

362
Legea bugetului de stat pe anul 2012, nr.282 din 27.12.2011// Monitorul Oficial al R.Moldova nr.19-20 din 25.01.2012,
art.11.
363
Codul Vamal al R. Moldova nr.1149-XIV din 20.07.2000 // republicat în M. Of. al R. Moldova din 01.01.2007, ediţie
specială.
364
Legea cu privire la tariful vamal nr. 1380 din 20.0111997 // M. Of. al R. Moldova din 01.01.2007, ediţie specială.
368
tarifară, denumirea produsului şi taxa vamală pentru importul mărfurilor, iar în
anexa nr. 2 prevede taxele pentru procedurile vamale.
În conformitate cu art. 3 al Legii cu privire la tariful vamal, taxele vamale
se clasifică în:
1) ad-valorem, calculată în procente faţă de valoarea în vamă a mărfii;
2) specifică, calculată în baza tarifului stabilit la o unitate de marfă;
3) combinată, care îmbină tipurile de taxe vamale specificate la punctele
1) şi 2);
4) excepţională, care, la rîndul ei, se divizează în:
a) taxă specială, aplicată în scopul protejării mărfurilor de origine indigenă
la introducerea pe teritoriul vamal a mărfurilor de producţie străină în cantităţi şi
în condiţii care cauzează sau pot cauza prejudicii materiale considerabile
producătorilor de mărfuri autohtoni;
b) taxă antidumping, percepută în cazul introducerii pe teritoriul vamal a
unor mărfuri la preţuri mai mici decît valoarea lor în ţara exportatoare la
momentul importului, dacă sînt lezate interesele sau apare pericolul cauzării
prejudiciilor materiale producătorilor autohtoni de mărfuri identice sau similare
ori apar piedici pentru organizarea sau extinderea în ţară a producţiei de mărfuri
identice sau similare;
c) taxă compensatorie, aplicată în cazul introducerii pe teritoriul vamal a
mărfurilor, la producerea sau la exportul cărora, direct sau indirect, au fost
utilizate subvenţii, dacă sînt lezate interesele sau apare pericolul cauzării
prejudiciilor materiale producătorilor autohtoni de mărfuri identice sau similare
ori apar piedici pentru organizarea sau extinderea în ţară a producţiei de mărfuri
identice sau similare.
Subiecţii impunerii sunt persoanele fizice şi persoanele juridice care
importă sau exportă mărfuri sau servicii în Republica Moldova cu excepţia celor
ce importă sau exportă în limitele prevăzute de lege pentru consum personal.
De ex: Pentru a importa în Republica Moldova iaurt, chefir etc. (poziţia
tarifară 0403) importatorul S.R.L. „Alba‖ e obligat să achite taxa vamală în

369
sumă de 15 % din cost365.
În afară de taxa vamală, importatorii mai achită şi taxa pentru procedurile
vamale, adică taxa pentru vămuirea mărfurilor; păstrarea bunurilor în depozitele
ce aparţin organelor vamale; aplicarea sigiliului vamal; prelucrarea declaraţiei
vamale primare; eliberarea certificatului de origine a mărfii etc., evident dacă s-
au folosit de aceste servicii.
De ex: pentru păstrarea bunurilor în depozitele ce aparţin organelor vamale
se achită de fiecare kilogram, pentru fiecare zi de păstrare - 0,01 euro pentru
primele 30 zile; - 0,02 euro pentru următoarele 30 zile şi 0,05 euro pentru zilele
ulterioare366.

§ 7. Taxele percepute în fondul rutier.

Taxele rutiere sunt taxe generale de stat care se percep de la persoanele
fizice sau juridice care folosesc drumurile sau zonele de protecţie a drumurilor
din afara perimetrului localităţilor.
Reglementarea normativă a acestor taxe este în Titlu IX al Codului Fiscal;
în Legea fondului rutier367, şi Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea
fondului rutier368.
În conformitate cu art.335 al Codului Fiscal, sistemul taxelor rutiere în
Republica Moldova este constituit din:
a) taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehiculele înmatriculate în
Republica Moldova;
b) taxa pentru folosirea drumurilor Republicii Moldova de către
autovehiculele neînmatriculate în Republica Moldova;
c) taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehicule a căror masă
totală, sarcină maximă pe osie sau ale căror gabarite depăşesc limitele admise;
d) taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din afara
perimetrului localităţilor pentru efectuarea lucrărilor de construcţie şi montaj;

365
Anexa nr.1 la Legea cu privire la tariful vamal, poziţia tarifară 0403.
366
Anexa nr.2 la Legea cu privire la tariful vamal, p.9.
367
Legea fondului rutier nr. 720-XIII din 02.02.1996 // M. Of. al R. Moldova Nr.14-15 din 07.03.1996.
368
Regulamentului cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier, aprobat prin Hotarârea Parlamentului Republicii
Moldova Nr.893 din 26.06.1996 // M. Of. al R. Moldova Nr.57 din 30.08.1996.
370
 e) taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din afara
perimetrului localităţilor pentru amplasarea publicităţii exterioare;
f) taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din afara
perimetrului localităţilor pentru amplasarea obiectivelor de prestare a serviciilor
rutiere.
Taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehiculele înmatriculate în
Republica Moldova este taxa care urmează a fi achitată de către posesorii
unităţilor de transport înmatriculate în Republica Moldova şi anume:
motociclete, autoturisme, camioane, autovehicule cu destinaţie specială,
tractoare, remorci, autobuse etc., cu excepţia tractoarelor şi remorcilor folosite în
agricultură şi troleibuzelor369.
Cotele acestei taxe sunt prevăzute în anexa nr.1 la titlul IX al Codului
Fiscal şi constituie cotă fixă /capacitatea cilindrică a motorului autovehiculului.
Plătitorii calculează taxa de sine stătător şi o varsă o dată pe an în Contul
Unic Trezorerial al Ministerului Finanţelor, anterior efectuării reviziei tehnice
sau testării tehnice asupra vehiculelor370. În cazul primei înmatriculări ea se
achită pînă, sau, în momentul înmatriculării371.
Schimbarea posesorului vehiculului şi reînmatricularea lui în legătură cu
aceasta la organele poliţiei rutiere, după efectuarea reviziei tehnice sau testării
tehnice, nu atrag plata unei noi taxe în anul în curs. Sînt scutiţi de plata acestei
taxe invalizii care posedă autoturisme cu acţionare manuală372.
Ex: Cetăţeanul X are un automobil, înmatriculat în Republica Moldova, cu
capacitatea cilindrică de 3200 cm3. Care va fi taxa pentru folosirea drumurilor
de către autovehiculele înmatriculate în Republica Moldova?
3200 * 0,40 lei/cm3373 - 1280 lei
Taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehicule neînmatriculate
în Republica Moldova se achită de către persoanele fizice şi juridice beneficiare
de autovehicule neînmatriculate în Republica Moldova, care nu au relaţii fiscale

369
Codul Fiscal al R. Moldova, art.337, 338.
370
Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier adoptat prin Hotărârea Parlamentului nr.893 din
26.06.1996 // M. Of. al R. Moldova nr.57 din 30.08.1996, p.16.
371
Codul Fiscal al R. Moldova, art.340.
372
Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier, p.17, 19.
373
Cota este stabilită în anexa nr.1 la Capitolul IV Cod Fiscal.
371
cu bugetul republicii şi, care, folosesc teritoriul ei pentru trecerea cu
autovehicule, transportul de încărcături şi de pasageri etc.
Taxa se calculează de sine stătător de contribuabil şi virează direct
la Contul Unic Trezorerial al Ministerului Finanţelor.
Cotele taxei sunt prevăzute în anexa nr.2 la titlul 9 al Codului Fiscal şi
constituie sumă fixă, în euro, pe categorii de transport. Acestea depind de tipul
vehiculului, capacitatea (numărul de locuri) sau capacitatea de încărcare a
acestuia, de categoria încărcăturilor transportate şi de distanţa (în kilometri)
parcursă într-o direcţie pe teritoriul Republicii Moldova. Cotele se stabilesc
pornind de la condiţia că un autocamion se află pe teritoriul republicii timp de
24 de ore. În cazul în care autocamioanele ce tranzitează teritoriul Republicii
Moldova depăşesc termenul de 24 de ore de şedere pe teritoriul Republica
Moldova, subiectul impunerii va achita, pentru fiecare 24 de ore următoare de
şedere, o taxă de 24 de euro. Nu se calculează această taxă în situaţia în care
reţinerea a avut motive întemeiate şi sunt documentate, ca de ex: calamităţi
naturale, accidente rutiere, îmbolnăvirea şoferului etc. Transportatorii care
efectuează rute internaţionale pot achita taxa anticipativ, prezentîndu-i organului
vamal documentul de plată. Pentru transportarea încărcăturilor periculoase taxa
se majorează cu 200%374.
Ex: Autocarele ―Mercedes‖ de 45 locuri, a Companiei ―Romania Service
S.R.L.‖, doresc să tranziteze teritoriul Republica Moldova pentru a transporta
pasageri în Federaţia Rusă. Calculaţi taxa pentru folosirea drumurilor de către
autovehicule neînmatriculate în Republica Moldova ?
2 autocare * 80 euro/autocar375 - 160 euro

Taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehicule a căror masă

totală, sarcină maximă pe osie sau ale căror gabarite depăşesc limitele admise
sau cum i se mai spune taxa pentru folosirea drumurilor de către autovehicule cu
gabarite excesive este achitată de către persoanele posesoare de autovehicule a
căror sarcină a masei pe osie sau a căror gabarite depăşesc limitele admise.
374
Codul Fiscal al R.Moldova, art. 346, 347; Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier, p.8, 10.
375
Cota este stabilită în anexa nr.2 la Capitolul IV Cod Fiscal.
372
 Subiecţi ai impunerii, în conformitate cu art. 349 al Codului Fiscal, sunt
persoanele fizice sau juridice care posedă astfel de autovehicule.
Obiect al impunerii sunt autovehiculele înmatriculate, precum şi cele
neînmatriculate în Republica Moldova, a căror masă totală, sarcină maximă pe
osie sau ale căror gabarite depăşesc limitele admise şi care folosesc drumurile
Republicii Moldova376.
Cotele taxei date sunt prevăzute expres în Anexa nr.3 la capitolul Taxele
rutiere a Codului Fiscal şi constituie sumă concretă pentru fiecare km parcurs de
autovehiculul care depăşeşte limita admisă ca lungime, lăţime, înălţime,
greutate.
Calcularea taxei se efectuează la stabilirea rutei vehiculului de către organul
de administrare a gospodăriei rutiere. Subiecţii impunerii achită taxa, în mărime
deplină, pînă la obţinerea actelor ce permit transportul rutier cu autovehicule, a
căror masă totală, sarcină maximă pe osie, sau, ale căror gabarite, depăşesc
limitele admise377.
Taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din afara
perimetrului localităţilor pentru efectuarea lucrărilor de construcţie şi montaj
este acea taxă care este achitată de către persoanele fizice şi persoanele juridice
care solicită autorizaţie pentru efectuarea, în zona de protecţie a drumurilor din
afara perimetrului localităţilor, a lucrărilor subterane şi/sau supraterane de
montare a comunicaţiilor inginereşti, a lucrărilor de construcţie a căilor de acces
la drumuri, a parcărilor, a clădirilor şi amenajărilor, cu excepţia obiectivelor de
prestare a serviciilor rutiere378.
Obiectul acestei taxe, în conformitate cu art. 354 al Codului fiscal, sunt
proiectele de lucrări de construcţie şi montaj etc.
Cotele taxei sunt stabilite conform anexei nr.5 la titlu IX a Codului Fiscal şi
constituie de ex. – 18 lei m pentru eliberarea de autorizaţii pentru efectuarea
lucrărilor supraterane de montare a comunicaţiilor inginereşti pe piloni de-a
lungul drumurilor; eliberarea de autorizaţii pentru efectuarea lucrărilor subterane

376
Codul Fiscal al R.Moldova, art. 350.
377
Codul Fiscal al R.Moldova, art. 352.
378
Codul Fiscal al R.Moldova, art. 353.
373
de montare a comunicaţiilor inginereşti sub trotuare – 27 lei m; eliberarea de
autorizaţii pentru construcţia de clădiri şi amenajări – 54 lei/m2 etc.
Taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din afara perimetrului
localităţilor pentru efectuarea lucrărilor de construcţie şi montaj se calculează de
către Organul Fiscal la data depunerii proiectelor sau pînă la obţinerea
autorizaţiei pentru efectuarea lucrărilor. Organul abilitat al administraţiei publice
centrale eliberează actele necesare pentru efectuarea lucrărilor doar la
prezentarea copiei documentului de plată ce confirmă achitarea taxei.
Taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din afara
perimetrului localităţilor pentru amplasarea publicităţii exterioare este taxa
achitată de către persoanele fizice şi persoanele juridice care solicită autorizaţie
pentru amplasarea publicităţii în zonele date.
Obiectul acestei taxe, în conformitate cu art.358 Cod Fiscal, sînt proiectele
de amplasare în zona de protecţie a drumurilor din afara perimetrului
localităţilor a obiectivelor de publicitate exterioară, obiectivele de publicitate
exterioară amplasate în zona de protecţie a drumurilor din afara perimetrului
localităţilor, inclusiv pe terenuri proprietate a subiectului impunerii: afişe,
panouri, standuri, instalaţii şi construcţii (situate separat sau pe pereţii şi pe
acoperişurile clădirilor), firme tridimensionale, firme luminoase, tablouri
suspendate electromecanice şi electronice, alte mijloace tehnice publicitare.
Cotele taxei date sunt stabilite în anexa nr.6 la Capitolul IX Cod Fiscal şi
constituie 500 lei/m2 pe an, pentru obiectivele de publicitate exterioară
amplasate în zona de protecţie a drumurilor din afara perimetrului localităţilor.
Se calculează ambele feţe ale panoului publicitar dacă acesta le are.
Taxa se achită pînă la eliberarea autorizaţiei pentru amplasarea obiectivelor
specificate publicitare. Prima dată această taxă o calculează autoritatea
administrativă locală care anunţă organul fiscal despre subiecţii impunerii,
obiectul, sumele acumulate etc. Pentru perioadele fiscale următoare, subiectul
impunerii calculează taxa de sine stătător şi o achită, printr-o plată unică, pînă la
data de 1 martie a perioadei fiscale curente. În acest caz, subiectul impunerii
prezintă pînă la data de 31 martie a perioadei fiscale curente, inspectoratului
374
fiscal de stat teritorial de la sediul său o dare de seamă privind taxa calculată.
Dacă obiectivul de publicitate exterioară a fost amplasat sau a fost retras pe
parcursul perioadei fiscale, taxa se calculează din ziua în care a fost obţinută
autorizaţia sau, respectiv, pînă în ziua în care obiectivul a fost retras în modul
stabilit de organul abilitat al administraţiei publice centrale.
Taxa pentru folosirea zonei de protecţie a drumurilor din afara
perimetrului localităţilor pentru amplasarea obiectivelor de prestare a
serviciilor rutiere este acea taxă care este achitată de către persoanele fizice şi
persoanele juridice care solicită autorizaţie pentru amplasarea obiectivelor de
prestare a serviciilor rutiere în zona de protecţie a drumurilor din afara
perimetrului localităţilor, şi anume, staţii de alimentare cu combustibil, staţii de
deservire tehnică, puncte de vulcanizare, tarabe, unităţi de comerţ cu amănuntul,
întreprinderi de alimentaţie publică, structuri de primire turistică cu funcţii de
cazare şi de servire a mesei.
Cotele taxei date sunt stabilite în anexa nr.6 la Capitolul IX Cod Fiscal şi
constituie, de ex: 900 lei anual pentru un post de deservire la o staţie de
deservire tehnică şi tot 900 pentru un contor de la o staţie de alimentare cu
combustibil; 3600 lei pe an pentru o unitate de comerţ cu amănuntul,
întreprindere de alimentaţie publică, structură de primire turistică cu funcţii de
cazare şi de servire a mesei etc.
Taxa se achită pînă la eliberarea autorizaţiei pentru amplasarea obiectivelor
specificate anterior. Contribuabilii care deja activează în domeniu achită taxa
pentru amplasarea acestora anual pînă la 1 martie379.
În afară de taxele rutiere, legea fondului rutier, în art.3,380 prevede şi alte
venituri ale fondului rutier şi anume:
a) 80% din volumul total al accizelor la produsele petroliere. Acestea se
achită la vămuire de către persoanele fizice şi persoanele juridice care importă
benzină sau motorină.
b) taxele pentru eliberarea autorizaţiilor pentru transporturi auto
internaţionale de mărfuri şi ocazionale de călători; de Ex: autorizaţia pentru
379
Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier, p.26.
380
Legea fondului rutier nr.720 din 02.02.1996 // M. Of. al R. Moldova nr.247-251 din 17.12.2010.
375
transportul auto internaţional constituie – 10 euro anual pentru produsele uşor
alterabile pentru Ucraina; - 30 euro – autorizaţie pentru Ungaria; - 150 euro
pentru transportatorii străini care transport mărfuri în/din Republica Moldova381.
c) amenzile aplicate pentru nerespectarea regulilor transportului de călători,
deteriorarea drumurilor, construcţiilor şi utilajelor rutiere, a plantaţiilor aferente
drumurilor şi
d) taxa pentru comercializarea gazelor naturale destinate utilizării în
calitate de carburanţi pentru unităţile de transport auto, taxă ce constituie 0,40 lei
per m3382. Aceasta se achită de către importatori la vămuire383.
Cu părere de rău, veniturile acumulate din aplicarea taxelor rutiere, în
comparaţie cu cheltuielile reale necesare pentru repararea capitală şi întreţinerea
curentă a drumurilor sunt cu mult mai mici.
În scopul acumulării resurselor financiare suplimentare Legiuitorul a
instituit taxa de la posesorii unităţilor de transport, taxă ce se va achita de către
toţi posesorii unităţilor de transport din unitatea administrativ–teritorială în
cauză384, pentru întreţinerea şi repararea drumurilor locale.
Salutabil este faptul instituirii taxei de la posesorii unităţilor de transport,
însă, şi aceasta ca şi taxele rutiere nu reflectă realitatea deteriorării drumurilor de
către fiecare mijloc de transport în parte. În scopul soluţionării acestei probleme
şi în scopul achitării fiecăruia în dependenţă de cît de frecvent se foloseşte de
drumurile publice se propune, după modelul multor state europene ca taxa dată
să fie inclusă în preţul de comercializare a carburanţilor; doar o astfel de
abordare a problemei ar duce la un echilibru în domeniu, fiecare ar achita taxa
pentru repararea drumurilor în dependenţă de frecvenţa utilizării acestora; cel ce
foloseşte drumurile intensiv, va procura mai mult combustibil, deci va achita şi o
taxă mai mare, şi viceversa. Autoturismele cu capacitatea motorului mai mare,
cu o greutate mai mare vor deteriora mai mult drumurile dar în schimb vor
procura mai mult combustibil şi respectiv vor achita o taxă pentru folosirea
drumurilor mai înaltă.
381
Anexa nr.3 la Legea fondului rutier.
382
Anexa nr.2 la Legea fondului rutier.
383
Regulamentul cu privire la constituirea şi utilizarea fondului rutier, p.1.
384
Anexa la Titlu VII, Codul Fiscal al R.Moldova, punctul m)
376
§ 8. Impozitul pe bunurile imobiliare.
Impozitul pe bunurile imobiliare este o plată obligatorie, în formă
pecuniară achitată în bugetul local de către persoanele fizice sau juridice care au
în proprietate sau posesie bunuri imobiliare şi anume terenuri, clădiri,
construcţii, apartamente, case etc.
Subiecţii impunerii, în conformitate cu art. 277 al Codului Fiscal, sunt
persoanele fizice şi persoanele juridice ce au în proprietate sau posesie bunuri
imobiliare.
Obiect al impunerii sunt bunurile imobiliare menţionate anterior inclusiv
terenurile, indiferent de locaţia şi destinaţia acestora cît şi acele bunuri care se
află în construcţie mai mult de 50%, rămase nefinisate timp de 3 ani după
începutul lucrărilor de construcţie385.
Cotele concrete ale impozitului pe bunurile imobiliare într-o unitate
administrativ-teritorială concretă sunt adoptate anual prin decizia Administraţiei
Publice Locale. APL stabileşte cotele în conformitate cu art. 280 al Codului
Fiscal, şi anume, pentru bunurile imobiliare cu destinaţie locativă cota stabilită
trebuie să fie între 0,05 % şi 0,3% din valoarea bunurilor imobiliare.
Responsabil de calcularea impozitului pe bunurile imobiliare este în cazul
persoanei fizice Organul Fiscal, care calculează suma impozitului şi trimite
contribuabilului avizul de plată; în cazul persoanei juridice responsabil de
calcularea impozitului este însuşi persoana juridică care trebuie să-l calculeze şi
să-l vireze în contul bugetului de stat.
Impozitul dat se achită de subiecţii impunerii în rate egale pînă la 15 august
şi 15 octombrie, însă, acei contribuabili ce vor achita impozitul pînă la 30 iunie
vor avea o reducere de 15 % din suma acestuia386.
Evaluarea bunurilor imobiliare în scopul impozitării o face Organul
Cadastral care, odată la 3 ani reevaluează bunurile imobile.
Sunt scutiţi total de plata impozitului pe bunurile imobiliare, în
conformitate cu art. 283 al Codului Fiscal, autorităţile publice finanţate din
385
Codul Fiscal al R. Moldova, art.278.
386
Codul Fiscal al R. Moldova, art.282.
377
buget, societatea orbilor, surzilor, invalizilor, instituţiile penitenciare,
organizaţiile religioase, misiunile diplomatice etc. De asemenea au scutiri
parţiale la achitarea impozitului pe bunurile imobiliare, în conformitate cu anexa
la titlul VI al Codului Fiscal, persoanele invalide, familiile celor decedaţi în
război, celor ce au participat la lichidarea avariei de la Cernobîl în dependenţă
de preţul imobilului şi amplasarea acestuia etc.

§ 9. Taxele pentru folosirea resurselor naturale.

Taxele pentru folosirea resurselor naturale sunt acele taxe ce se achită
de persoanele fizice înregistrate în calitate de întreprinzători sau persoanele
juridice care folosesc resursele naturale şi anume extrag apa, efectuează
explorări geologice, prospecţiuni geologice, extrag minereuri utile, folosesc
spaţiul subteran în scopul construcţiilor obiectivelor subterane etc.
Sistemul taxelor pentru folosirea resurselor naturale în Republica Moldova
este alcătuit din următoarele taxe:
Taxa pentru apă este acea taxă ce se achită de persoanele juridice şi fizice
înregistrate în calitate de întreprinzători, care extrag apă din fondul apelor sau
utilizează apa la hidrocentrale. Aceștia calculează taxa pentru apă de sine
stătător şi o virează în bugetul local. Cota acestei taxe constituie 30 bani pentru
1 m³ de apă extrasă din fondul apelor, 16 lei pentru 1 m³ pentru cei ce o
îmbuteliază şi 16 bani pentru fiecare 10 m³ de apă folosită de către
hidrocentrale. Taxa nu se achită pentru apa extrasă din subsol concomitent cu
minereurile utile sau extrasă pentru prevenirea acţiunii dăunătoare a acestor ape;
apa extrasă şi livrată populaţiei, autorităţilor publice şi instituţiilor finanţate de la
bugetele de toate nivelurile; apa extrasă pentru stingerea incendiilor sau livrată
pentru aceste scopuri; apa extrasă de întreprinderile societăţilor orbilor, surzilor,
invalizilor şi instituţiile medico-sanitare publice sau livrată acestora; apa extrasă
de întreprinderile din cadrul sistemului penitenciar sau livrată acestora387.
Taxa pentru efectuarea prospecţiunilor geologice este taxa ce se achită de
către persoanele fizice sau juridice, care efectuează cercetări, pe teren şi în

387
Codul Fiscal al R. Moldova, art.302-306, Anexa nr.1.
378
laborator pentru a descoperi şi a localiza zăcămintele de minerale utile dintr-o
regiune, şi nu sunt finanţate din buget. Aceștia calculează taxa de sine stătător,
din valoarea contractuală a lucrărilor, şi o virează pe contul bugetului unităţii
administrative-teritoriale pînă la începerea lucrărilor de prospecţiuni
geologice388. Cota constituie 2% din suma contractului de efectuare a
prospecţiunilor geologice.
Taxa pentru efectuarea exploarărilor geologice este acea taxă care se
achită de către persoanele fizice sau juridice, care fac cercetări geologice şi
geofizice pentru a afla adîncimea zăcămintelor minerale, a preciza structura
acestora, cantitatea, calitatea lor etc., cu excepţia instituţiilor finanţate din buget.
Taxa se calculează de către plătitor de sine stătător, din valoarea contractuală a
lucrărilor şi se achită integral la bugetul unităţii administrativ-teritoriale pînă la
începerea lucrărilor de explorări geologice. Cota taxei pentru efectuarea
explorărilor geologice se stabileşte în mărime de 5% din valoarea contractuală
(de deviz) a lucrărilor389.
Taxa pentru extragerea mineralelor utile este acea taxă care se achită de
către persoanele juridice şi fizice, indiferent de tipul de proprietate şi forma
juridică de organizare, înregistrate în calitate de întreprinzător, care efectuează
extragerea mineralelor utile şi anume a nisipului, argilei, gipsului, petrolului,
gazului, calcarului etc. Taxa se calculează de sine stătător de plătitor, din costul
mineralelor utile extrase şi se achită la bugetul unităţii administrativ-teritoriale
pentru fiecare trimestru separat. Cotele sunt prevăzute în anexa nr.2 al Codului
Fiscal şi constituie de ex: 20% pentru petrol şi gaz, 10% pentru ghips şi gresie,
7% pentru piatră, nisip, argilă, calcar etc. Nu achită această taxă întreprinderile
din sistemul penitenciar390.
Taxa pentru folosirea spaţiilor subterane în scopul construcţiilor
obiectivelor subterane este acea taxă achitată de către persoanele juridice şi
fizice, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare,
înregistrate în calitate de întreprinzător care folosesc spaţiile subterane în scopul

388
Codul Fiscal al R. Moldova, art.307-310.
389
Codul Fiscal al R. Moldova, art.311-314.
390
Codul Fiscal al R. Moldova, art.315-319.
379
construcţiei obiectivelor subterane, altele decît cele destinate extracţiei
mineralelor utile. Taxa se calculează de către plătitor de sine stătător, din
valoarea contractuală a lucrărilor de construcţie a obiectivului şi se achită
integral la bugetul unităţii administrativ-teritoriale pînă la începerea lucrărilor de
construcţie. Cota taxei constituie 3% din valoarea contractuală a lucrărilor de
construcţie a obiectivului. Se scutesc de taxă întreprinderile din cadrul
sistemului penitenciar şi întreprinderile ce reprezintă o valoare ştiinţifică,
culturală şi educaţională deosebită391.
Taxa pentru exploatarea construcţiilor subterane în scopul desfăşurării
activităţii de întreprinzător este acea taxă achitată de către persoanele juridice şi
fizice, indiferent de tipul de proprietate şi forma juridică de organizare,
înregistrate în calitate de întreprinzător care au în proprietate sau posesie
construcţii subterane altele decît cele destinate extracţiei mineralelor utile. Taxa
se calculează de sine stătător de către contribuabil, din valoarea de bilanţ a
construcţiilor şi se achită la bugetul unităţii administrativ-teritoriale pentru
fiecare trimestru separat, pe parcursul întregii perioade de exploatare a
construcţiilor. Cota taxei constituie 0,2 % din valoarea de bilanţ a construcţiei
subterane. Se scutesc de taxă întreprinderile din cadrul sistemului penitenciar şi
întreprinderile ce reprezintă o valoare ştiinţifică, culturală şi educaţională
deosebită392.
Taxa pentru lemnul eliberat pe picior este acea taxă care se achită de către
beneficiarii forestieri persoane juridice şi fizice, indiferent de tipul de proprietate
şi forma juridică de organizare. Obiect al impunerii este volumul lemnului
eliberat pe picior la tăierile din pădurile fondului forestier şi din vegetaţia
forestieră din afara acestuia. Cotele taxei se stabilesc în funcţie de specia
forestieră, grupa materialului lemnos şi destinaţia lemnului eliberat pe picior,
potrivit anexei nr.3 la titlul VIII Cod Fiscal şi constituie, de ex: 25 lei m3 de
lemn mare de special salcîm; 16 lei m3 pin; 14 lei m3 molid etc393.
Taxa pentru lemnul eliberat pe picior nu se aplică în cazul în care acesta a

391
Codul Fiscal al R. Moldova, art.320-324.
392
Codul Fiscal al R. Moldova, art.325-329.
393
Codul Fiscal al R. Moldova, art.330-333.
380
fost recoltat de către întreprinderile silvice la efectuarea tăierilor de reconstrucţie
ecologică, a celor de conservare şi a celor de produse secundare, la efectuarea
amenajamentului silvic, a lucrărilor de cercetare şi de proiectare pentru
necesităţile gospodăriei silvice, de lichidare a efectelor calamităţilor naturale,
precum şi a altor lucrări silvice legate de îngrijirea pădurilor etc394.

§ 10. Taxele locale.

Taxele locale sunt acele taxe specificate la Capitolul VII a Codului Fiscal
care pe lîngă impozitul pe bunurile imobiliare, taxele pentru folosirea resurselor
naturale formează bugetele locale. Reglementarea normativă a taxelor locale
este Legea privind finanţele publice locale395; Hotărîrea Guvernului cu privire la
activitatea serviciului de colectare a impozitelor şi taxelor locale396; Instrucţiunea
Ministerului Finanţelor privind modul de percepere de la populaţie şi transferare
în buget a impozitelor şi taxelor locale de către primării397.
Instituirea taxelor locale şi cotele concrete ale acestora este de competenţa
consiliilor locale. Acestea nu pot aplica alte taxe decît cele prevăzute de Codul
Fiscal. La aplicarea acestora autoritatea locală trebuie să ia în consideraţie
necesităţile unităţii administrative-teritoriale cît şi cotele maxime ale acestora398.
Pe parcursul efectuării studiului am analizat taxele locale aplicate în anul 2011
pe teritoriul mai multor unităţi administrative-teritoriale, deciziile pe anul 2012
în majoritatea localităţilor nu erau adoptate.
Sistemul taxelor locale în Republica Moldova este alcătuit din
următoarele taxe:
a) taxa pentru amenajarea teritoriului;
b) taxa de organizare a licitaţiilor şi loteriilor pe teritoriul unităţii
administrativ-teritoriale;
c) taxa de plasare (amplasare) a publicităţii (reclamei);
d) taxa de aplicare a simbolicii locale;
394
Codul Fiscal al R. Moldova, art.334.
395
Legea privind finanţele publice locale nr. 397-XV din 16.10.2003 // M. Of. al R. Moldova Nr. 248 din 19.12.2003.
396
Hotărârea Guvernului cu privire la activitatea serviciului de colectare a impozitelor şi taxelor locale din cadrul primăriei //
M. Of. al R. Moldova Nr.191-195 din 05.09.2003.
397
Instrucţiunea Ministerului Finanţelor nr.4 din 07.12.1999 privind modul de percepere de la populaţie şi transferare în buget a
impozitelor şi taxelor locale de către primării // M. Of. al R. Moldova Nr.12 din 03.02.2000.
398
Codul Fiscal al R.Moldova, art.297.
381
 e) taxa pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări servicii de deservire
socială;
f) taxa de piaţă;
g) taxa pentru cazare;
h) taxa balneară;
i) taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto de călători pe teritoriul
municipiilor, oraşelor şi satelor (comunelor);
j) taxa pentru parcare;
k) taxa de la posesorii de cîini;
m) taxa de la posesorii unităţilor de transport;
n) taxa pentru parcaj;
o) taxa pentru unităţile stradale de comerţ şi/sau de prestare a serviciilor;
p) taxa pentru evacuarea deşeurilor;
q) taxa pentru dispozitivele publicitare.
Se scutesc de plata taxelor locale:
a) tuturor taxelor locale
- autorităţile publice şi instituţiile finanţate de la bugetele de toate
nivelurile;
- misiunile diplomatice, organizaţiile internaţionale, în conformitate cu
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte;
- Banca Naţională a Moldovei;
b) taxei de organizare a licitaţiilor şi loteriilor pe teritoriul unităţii
administrativ-teritoriale - organizatorii licitaţiilor desfăşurate în scopul achitării
datoriilor la buget, vînzării patrimoniului de stat şi patrimoniului unităţilor
administrativ- teritoriale;
c) taxei de plasare (amplasare) a publicităţii (reclamei) - producătorii şi
difuzorii de publicitate socială şi de publicitate plasată pe trimiterile poştale;
d) taxei pentru amenajarea teritoriului - fondatorii gospodăriilor ţărăneşti
(de fermier) care au atins vîrsta de pensionare;
e) taxei pentru unităţile comerciale şi/sau de prestări servicii de deservire
socială - persoanele care practică activităţi de pompe funebre şi acordă servicii
382
similare, inclusiv care confecţionează sicrie, coroane, flori false, ghirlande399.
Taxa pentru amenajarea teritoriului este acea plată în bugetul local
achitată de persoanele juridice sau fizice, înregistrate în calitate de
întreprinzător, care dispun de bază impozabilă(salariaţi, fondatori), pentru
amenajarea localităţii. Această taxă se achită în dependenţă de numărul
salariaţilor şi fondatorilor pînă la ultima zi a lunii următoare trimestrului
gestionat400.
Cota concretă a taxei pentru amenajarea teritoriului este stabilită prin
deciziile consiliilor locale. De ex. în Chişinău, Cantemir, Orhei, Edineţ, Cahul,
Briceni, Nisporeni, Basarabeasca, Leova, Criuleni, Cimişlia etc. cota este de 80
de lei; în Bălţi, Teleneşti, Şoldăneşti - 60 lei. Gospodăriile ţărăneşti în unele
unităţi administrativ-teritoriale au un şir de facilităţi, ca de exemplu, în Ialoveni
– 40 lei; Teleneşti – 1 cotă – 20 lei; 0,5 cote – 10 lei; pînă la 0,5 cote – 5 lei, iar
la Edineţ gospodăriile ţărăneşti sunt scutite de taxa pentru amenajarea
teritoriului.
Taxa pentru organizarea licitaţiilor, loteriilor este acea taxă care se achită
de persoanele juridice sau fizice înregistrate în calitate de întreprinzător-
organizator al licitaţiilor şi loteriilor din valoarea bunurilor declarate la licitaţie
sau biletele de loterie emise. Baza impozabilă a acestei taxe o constituie
veniturile din vînzarea bunurilor declarate la licitaţie sau a biletelor de loterie
comercializate401.
Cota, de asemenea, este stabilită prin deciziile Consiliilor Locale şi
constituie 0,1% în Chişinău, Ialoveni, Cantemir, Soroca, Hîncești, Cimişlia,
Criuleni, Şoldăneşti, Basarabeasca, Nisporeni, Briceni, Cahul, Orhei, Teleneşti
etc.
Taxa pentru amplasarea publicităţii este acea plată achitată de persoanele
juridice sau persoanele fizice înregistrate în calitate de întreprinzător care
plasează şi/sau difuzează informaţii publicitare (cu excepţia publicităţii
exterioare) prin intermediul mijloacelor cinematografice, reţelelor telefonice,

399
Codul Fiscal al R.Moldova, art.295.
400
Codul Fiscal al R. Moldova, art.290, al. 1, p.a); art.291, al. 1, p.a); Anexa la Cap. VII, p. a).
401
Codul Fiscal al R. Moldova, art. 290, al. 1, p.b); art.291, al. 1, p.b); Anexa la Cap. VII, p. b).
383
telegrafice, telex, mijloacelor de transport, altor mijloace (cu excepţia TV,
internetului, radioului, presei periodice, tipăriturilor). Obiectul impozabil
constituie serviciile de plasare şi/sau difuzare a anunţurilor publicitare prin
intermediul serviciilor cinematografice, video, prin reţelele telefonice,
telegrafice, telex, prin mijloacele de transport, prin alte mijloace cu excepţia TV,
internetului, radioului, presei periodice, tipăriturilor), precum şi afişele,
pancartele, panourile şi alte mijloace tehnice prin intermediul cărora se
amplasează publicitatea exterioară. Baza impozabilă o constituie veniturile din
vînzări ale serviciilor de plasare sau difuzare a publicităţii prin intermediul
mijloacelor specificate402.
Cota, de asemenea, este stabilită prin deciziile Consiliilor Locale şi
constituie 5% la Chişinău, Soroca, Cantemir, Hînceşti, Cimişlia, Nisporeni,
Basarabeasca, Leova, Şoldăneşti, Edineţ etc.
Taxa pentru folosirea simbolicii locale este acea taxă achitată de
persoanele juridice sau fizice, înregistrate în calitate de întreprinzător, care
aplică simbolica locală pe produsele fabricate. Obiectul impunerii cu taxa dată
sunt produsele fabricate cărora li se aplică simbolica locală. Baza impozabilă
este venitul din vînzări a produselor fabricate cărora li se aplică simbolica
locală403.
Cota, de asemenea, este stabilită prin deciziile Consiliilor Locale şi
constituie 0,1% în Chişinău, Bălţi, Edineţ, Orhei, Ialoveni, Cahul, Basarabeasca,
Soroca, Cantemir, Hînceşti, Cimişlia etc. Taxa pentru folosirea simbolicii locale
se poate aplica şi către un agent economic concret ca, de ex: la Nisporeni: -
pentru SRL ―Nis Struguraş‖, SRL ―Pascua‖ – pentru alţi agenţi economici nu e
prevăzută taxa.
Taxa pentru unităţile comerciale este acea taxă achitată de persoanele
juridice sau fizice, înregistrate în calitate de întreprinzător, care dispun de unităţi
comerciale şi/sau de prestări servicii de deservire socială. Obiectul impunerii
sunt unităţile de comerţ şi/sau de prestări servicii de deservire socială. Baza
impozabilă este suprafaţa ocupată de unităţile de comerţ şi/sau de prestări
402
Codul Fiscal al R. Moldova, art. 290, al. 1, p.c); art.291, al. 1, p.c); Anexa la Cap. VII, p. c).
403
Codul Fiscal al R. Moldova, art. 290, al. 1, p.d); art.291, al. 1, p.d); Anexa la Cap. VII, p. d).
384
servicii de deservire socială, amplasarea lor, tipul mărfurilor desfăcute şi
serviciilor prestate404.
Cota de asemenea este stabilită prin deciziile Consiliilor Locale şi
constituie de ex. la municipiul Bălţi selectiv:
I. Magazine cu asortiment universal de mărfuri
1. Centru comercial, magazin universal, hipermagazin, supermagazin - 10800 lei
II. Magazine specializate, inclusiv cu sortiment combinat de mărfuri
1. Magazine cu suprafaţa pînă la 25 m - 2 550 lei
mai mare de 25 şi pînă la 50 m2 - 1080 lei
mai mare de 50 şi pînă la 100 m2 - 1600 lei
mai mare de 100 şi pînă la 200 m2 - 3100 lei
mai mare de 200 şi pînă la 300 m2 - 4700 lei
mai mare de 300 m2 - 6300 lei
2. Depozit angro şi depozite cu suprafaţa pînă la 100 m2 – 6100 lei
mai mare de 100 şi pînă la 300 m2 - 8100 lei
mai mare de 300 m2 - 10800 lei
III. Diverse unităţi comerciale cu amănuntul
1. Staţiile de alimentare cu petrol şi/sau gaz – 10800 lei
2. Farmaciile - 7200 lei
3. Pieţele (inclusiv hala):
pieţele cu suprafaţa pînă la 0,05 ha - 3600 lei
mai mare de 0,05 ha pînă la 1,0 ha - 10800 lei
mai mare de 1,0 ha – 10800 lei
IV Unităţi ale comerţului ambulant
1. Chioşcuri – 360 lei
V. Unităţile de prestate a serviciilor sociale
1. Spălătoriile -1080 lei;
2. Curăţătoriile şi vopsirea chimică -1080 lei;
VI Obiectele, activitatea căror este legată cu jocurile de noroc şi jocurile pe
bani:

404
Codul Fiscal al R. Moldova, art. 290, al. 1, p.e); art.291, al. 1, p.e); Anexa la Cap. VII, p. e).
385
1. Cazinou - 45000 lei;
VII. Obiectele, de întreţinere şi repararea autovechiculelor:
1. Centrele şi staţiile de întreţinere şi repararea autovechiculelor – 10800 lei;
2. Puncte de vulcanizare – 1800 lei
Taxa de piaţă este acea taxă achitată de persoanele juridice sau fizice
înregistrate în calitate de întreprinzător-administrator al pieţei din venitul din
vînzări a serviciilor de piaţă prestate de administratorul pieţei la acordarea de
locuri pentru comerţ. Obiectul impozabil sunt serviciile de piaţă prestate de
administratorul pieţei la acordarea de locuri pentru comerţ405.
Cota este stabilită prin deciziile Consiliilor Locale şi constituie de ex: în
Chişinău, Cahul, Criuleni, Orhei, Edineţ, Teleneşti, Şoldăneşti, Briceni, Leova,
Cimişlia, Hînceşti, Cantemir, Soroca, Bălţi etc. – 20 %, la Ialoveni – 10 %.
Taxa pentru cazare este acea taxă achitată de persoanele juridice sau fizice,
înregistrate în calitate de întreprinzător, care prestează servicii de cazare din
venitul din vînzări a serviciilor prestate de structurile cu funcţii de cazare.
Obiectul impozabil sunt serviciile prestate de structurile cu funcţii de cazare406.
Cota de asemenea este stabilită prin deciziile Consiliilor Locale şi
constituie de ex. în Chişinău, Nisporeni, Soroca, Cantemir, Hînceşti, Cimişlia,
Leova, Criuleni, Cahul, Briceni, Edineţ, Orhei – 5%, la Bălţi – 1,5 %.
Taxa balneară este taxa achitată de persoanele juridice sau fizice,
înregistrate în calitate de întreprinzător, care prestează servicii de odihnă şi
tratament din venitul din vînzări a biletelor de odihnă şi tratament. Obiectul
impozabil sunt biletele de odihnă şi tratament407.
Cota este stabilită prin deciziile Consiliilor Locale şi constituie de ex. la
Edineţ, Cahul – 1%.
Taxa pentru prestarea serviciilor de transport auto este taxa achitată de
persoanele juridice sau fizice, înregistrate în calitate de întreprinzător, care
prestează servicii de transport auto de călători pe teritoriul municipiilor, oraşelor
şi satelor (comunelor) în dependenţă de numărul de locuri în unitatea de

405
Codul Fiscal al R. Moldova, art. art. 290, al. 1, p.f); art.291, al. 1, p.f); Anexa la Cap. VII, p. f).
406
Codul Fiscal al R. Moldova, art. art. 290, al. 1, p.g); art.291, al. 1, p.g); Anexa la Cap. VII, p. g).
407
Codul Fiscal al R. Moldova, art. art. 290, al. 1, p.h); art.291, al. 1, p.h); Anexa la Cap. VII, p. h).
386
transport. Obiectul impozabil îl constituie unitatea de transport, în funcţie de
numărul de locuri408.
Cota este stabilită prin deciziile Consiliilor Locale şi constituie de ex. în
Orhei, lunar 250 lei pentru fiecare autoturism cu capacitate de pînă la 8 locuri
inclusiv; 550 lei pentru fiecare autovehicul (microbuz) cu capacitatea de la 9
pînă la 16 locuri inclusiv; 650 lei pentru fiecare autobuz cu capacitatea de la 17
pînă la 24 de locuri inclusiv; şi 800 lei pentru fiecare autobuz cu capacitatea de
la 25-35 de locuri inclusiv.
Taxa de parcare este acea taxă achitată de către persoanele juridice sau
fizice, înregistrate în calitate de întreprinzător, care prestează servicii de parcare
şi se achită în dependenţă de suprafaţa parcării. Obiectul impozabil este însăşi
parcarea. Baza impozabilă este suprafaţa parcării calculată în m2409.
Cota de asemenea este stabilită prin deciziile Consiliilor Locale şi
constituie de ex. în Chişinău, Cahul, Bălţi, Orhei, Briceni, Leova, Cimişlia,
Hînceşti, Cantemir, Ialoveni – 6 lei per m2; la Nisporeni, Soroca – 4 lei per m2;
la Teleneşti – 2 lei per m2.
Taxa de la posesorii de cîini este acea taxă achitată de către persoanele
fizice care locuiesc în blocuri locative - locuinţe de stat, cooperatiste şi obşteşti,
precum şi în apartamente privatizate. Obiectul impozabil sunt cîinii aflaţi în
posesiune pe parcursul unui an. Baza impozabilă este numărul de cîini aflaţi în
posesiune pe parcursul unui an410.
Cota, de asemenea, este stabilită prin deciziile Consiliilor Locale şi
constituie de ex. în Chişinău – 0 %; Hînceşti – 9 lei pentru 1 cîine; 27 lei pentru
2 cîini şi 90 de lei pentru fiecare cîine dacă sunt în posesiune mai mult de 2 cîini.
Taxa de la posesorii unităţilor de transport este acea taxă achitată de
persoanele juridice sau fizice posesoare de unităţi de transport înmatriculate în
autoritatea publică locală respectivă în dependenţă de capacitatea cilindrică a
motorului, masa totală, numărul de unităţi de transport aflate în posesie, sarcina

408
Codul Fiscal al R. Moldova, art. art. 290, al. 1, p.i); art.291, al. 1, p.i); Anexa la Cap. VII, p. i).
409
Codul Fiscal al R. Moldova, art. art. 290, al. 1, p.j); art.291, al. 1, p.j); Anexa la Cap. VII, p. j).
410
Codul Fiscal al R. Moldova, art. art. 290, al. 1, p.k); art.291, al. 1, p.k); Anexa la Cap. VII, p. k).
387
maximă pe osie a unităţii de transport aflate în posesie pe parcursul unui an411.
Taxa pentru parcaj este taxa achitată de persoanele juridice sau fizice
posesoare de autovehicule, care utilizează parcajul, adică locul de parcaj special
amenajat, utilizat pentru staţionarea unităţii de transport pe un anumit termen 412.
Taxa pentru unităţile stradale de comerţ şi/sau de prestare a serviciilor
este acea taxă achitată de persoanele juridice sau fizice care dispun de unităţi
stradale pentru comercializarea produselor şi/sau prestarea serviciilor, şi anume,
chioşcurile, gheretele, frigiderele, tonetele, tarabele, unităţile de transport
specializate şi altele, amplasate în afara pieţelor autorizate413.
Taxa pentru unităţile stradale de comerţ şi/sau de prestare a serviciilor se
achită trimestrial, pînă în ultima zi a lunii imediat următoare trimestrului
gestionar, în dependenţă de suprafaţa ocupată de unităţile stradale de comerţ
şi/sau de prestare a serviciilor, amplasarea lor, tipul produselor comercializate
şi/sau serviciilor prestate414.
Taxa pentru evacuarea deşeurilor este taxa achitată de persoanele fizice
înscrise la adresa declarată ca domiciliu. Această taxă se achită lunar pînă în
ultima zi a lunii imediat următoare lunii gestionare, în dependenţă de numărul de
persoane fizice înscrise la adresa declarată ca domiciliu415.
Taxa pentru dispozitivele publicitare este taxa achitată de persoanele
juridice sau persoanele fizice înregistrate în calitate de întreprinzător care sînt
proprietari de afişe, pancarte, panouri şi alte mijloace tehnice pentru amplasarea
publicităţii exterioare. Ea se achită trimestrial, pînă în ultima zi a lunii imediat
următoare trimestrului gestionar în dependenţă de suprafaţa feţei (feţelor)
dispozitivului publicitar416.

411
Codul Fiscal al R. Moldova, art. art. 290, al. 1, p.m); art.291, al. 1, p.m); Anexa la Cap. VII, p. m).
412
Codul Fiscal al R. Moldova, art. art. 290, al. 1, p.n); art.291, al. 1, p.n); Anexa la Cap. VII, p. n).
413
Codul Fiscal al R. Moldova, art. art. 290, al. 1, p.o); art.291, al. 1, p.o);
414
Codul Fiscal al R. Moldova, Anexa la Cap. VII, p. o).
415
Codul Fiscal al R. Moldova, art. art. 290, al. 1, p.p); art.291, al. 1, p.p); Anexa la Cap. VII, p. p).
416
Codul Fiscal al R. Moldova, art. art. 290, al. 1, p.q); art.291, al. 1, p.q); Anexa la Cap. VII, p. q).
388
 BIBLIOGRAFIE
Manuale, monografii:
1. Avornic Gheorghe. Tratat de Teoria Generală a Statului şi Dreptului.
Volumul I. Editura Cartier, Chişinău, 2009.
2. Avornic Gheorghe. Tratat de Teoria Generală a Statului şi Dreptului.
Volumul II. Editura Cartier, Chişinău, 2010.
3. Baltag Dumitru, Guţu Alexei. Teoria generală a dreptului: curs teoretic.
Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare‖, Chişinău, 2002.
4. Chiriac Andrei. Aspecte istorico-teoretice a persoanei juridice în legislaţia
Republicii Moldova. Editura Cartdidact, Chişinău, 2001.
5. Cojocari Eugenia. Drept civil. Răspunderea juridică civilă (studiu teoretic,
legislativ şi comparativ de drept). Chişinău: ULIM, 2002.
6. Cojocari Eugenia. Dreptul economic (partea generală). Suport de curs la
specialitatea „Drept economic‖. Chişinău: „Business-Elita‖, 2006.
7. Mărgineanu Gabriel, Mărgineanu Lilia. Dreptul afacerilor. Editura „Elena -
V.I.‖. Chişinău, 2004.
389
8. Negru Boris, Negru Alina. Teoria generală a dreptului şi statului. Chişinău:
„Bons Offices‖, 2006.
9. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu, Cojocaru Olga. Comentariu teoretico-practic
la Legea nr.135/2007 privind societăţile cu răspundere limitată. Chişinău:
Î.S.F.E.-P. „Tipografia Centrală‖, 2009.
10. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul I. F.E.-P.
„Tipografia Centrală‖, Chişinău, 2004.
11. Roşca Nicolae, Baieş Sergiu. Dreptul afacerilor. Volumul II. Î.S.F.E.-P.
„Tipografia Centrală‖, Chişinău, 2006.
12. Roşca Nicolae. Instituţia falimentului în legislaţia Republicii Moldova.
Chişinău: „Tipografia Centrală‖, 2001.
13. Rusu Vladislav, Focşa Ghenadie. Curs de drept comercial. Curs
universitar. Editura „Bons Offices‖, Chişinău, 2007.
14. Каленик Александр. Коммерческое право. Кишинев: „Business-Elita‖,
2006.

Acte normative:
1. Codul civil al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.1107 din
06.06.2002, publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.82-86 din
22.06.2002.
2. Codul contravenţional al Republicii Moldova nr.218 din 24.10.2008,
publicat în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.3-6 din 16.01.2009.
3. Legea comunicaţiilor electronice nr.241-XVI din 15.11.2007, publicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.51-54/155 din 14.03.2008.
4. Legea cu privire la activitatea de evaluare, nr. 989-XV din 18.04.2002, publicată
în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 102 din 16.07.2002.
5. Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845-XII din 03.01.92,
publicată în Monitorul Oficial nr.2/33 din 28.02.1994.
6. Legea cu privire la asociaţiile obşteşti nr.837/1996, republicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.153-156 din 02.10.2007.
7. Legea cu privire la avocatură nr.1260 din 19.07.2002, republicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.159/582 din 04.09.2010.
8. Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei nr.548 din 21.07.95,
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.56-57 din 12.10.1995.
9. Legea cu privire la energetică nr.1525-XIII din 19.02.98, publicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.50-51/366 din 19.02.1998.
10. Legea cu privire la înregistrarea de stat a persoanelor juridice şi a
întreprinzătorilor individuali nr.220-XVI din 19.10.2007, publicată în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr.184-187 din 30.11.2007;
11. Legea cu privire la întreprinderea de stat nr.146-XIII din 16.06.94,
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.2/9 din 25.08.1994.
12. Legea cu privire la patenta de întreprinzător nr.93-XIV din 15.07.98,
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.72-73/485 din
06.08.1998.

390
13. Legea cu privire la societăţile cu răspundere limitată nr.135-XVI din
14.06.2007, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.127-
130/548 din 17.08.2007.
14. Legea cu privire la societăţile pe acţiuni nr.1134-XIII din 02.04.97,
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1-4/1 din 01.01.2008.
15. Legea insolvabilităţii, nr. 632-XV din 14.11.2001, publicată în Monitorul
Oficial al Republicii Moldova nr. 139-140 din 15.11.2001.
16. Legea învăţămîntului nr.547/1995, publicată în Monitorul Oficial al
Republicii Moldova nr.62-63 din 09.11.1995.
17. Legea privind administraţia publică locală nr.436-XVI din 28.12.2006,
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 32-35 din 09.03.2007;
18. Legea privind Comisia Naţională a Pieţei Financiare nr.192 din
12.11.1998, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.22-23/91
din 04.03.1999.
19. Legea privind cooperativele de întreprinzător nr.73-XV din 12.04.2001,
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.49-50/237 din
03.05.2001.
20. Legea privind cooperativele de producţie nr.1007-XV din 25.04.2002,
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.71-73/575 din
06.06.2002.
21. Legea privind dreptul de autor şi drepturile conexe nr.139 din 02.07.2010,
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.191-193/630 din
01.10.2010.
22. Legea privind gospodăriile ţărăneşti (de fermier) nr.1353 din 03.11.2000,
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.14-15 din 08.02.2001.
23. Legea privind protecţia consumatorilor nr.105-XV din 13.03.2003,
publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.126-131/507 din
27.06.2003:
24. Legea privind protecţia desenelor şi modelelor industriale nr. 161-XVI din
12.07.2007, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 136-140
din 31.08.2007;
25. Legea privind protecţia invenţiilor nr. 50-XVI din 07.03.2008, MO al RM
nr. 117-119 din 04.07.2008.
26. Legea privind protecţia mărcilor nr. 38-XVI din 29.02.2008, publicată în
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr. 99-101 din 06.06.2008;
27. Legea privind reglementarea prin licenţiere a activităţii de întreprinzător
nr.451 din 30.07.2001, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova
nr.26-28 din 18.02.2005.
28. Hotărîrea Guvernului nr.582 din 17.08.95 cu privire la reglementarea
monopolurilor, publicată în Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.59-60
din 26.10.1995.
29. Regulamentul privind inventarierea, aprobat prin Ordinul Ministerului
Finanţelor nr.27 din 28.04.2004, publicat în Monitorul Oficial al Republicii
Moldova nr.123-124 din 27.07.2004.
30. Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la aplicarea
Legii insolvabilităţii de către instanţele judecătoreşti economice”, nr.34 din
391
22.11.2004, publicată în Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii
Moldova, 2004, nr.11, pag.6, republicată în Buletinul Curţii Supreme de Justiţie
a Republicii Moldova, 2008, nr.6, pag.4.

392