Sunteți pe pagina 1din 3

Incadrate in prima perioada a creatiei shakespeariene, cele 154 de sonete, structurate ca

forma in trei catrene si un distih, se constituie in cea mai profunda opera lirica a
Renasterii, concurand in eternitatea autorului cu marile sale tragedii. Prietenia si iubirea,
moartea si viata, timpul si arta sunt temele literare pe care se articuleaza lirica lui
Shakespeare.
Cat priveste specia, cultivata de marii autori ai secolului al XVI-lea cu eleganta si
rafinament, ea ii ofera poetului englez forma in care a intles sa topeasca un intreg univers
liric.

Inchinate prieteniei pentru un barbat blond, in care istoria literara l-a identificat pe nobilul
protector al lui Shakespeare, Southampton, si iubirii pentru o misterioasa doamna bruna,
“the dark lady”, sonetel acumuleaza idei poetice, motive si imagini, in care traditia
renascentista se decanteaza prin receptarea geniului shakespearian. Imaginea naturii in
grandioasa viziune a epocii elisabetane se configureaza in sonete, de la inaltimile astrale
la varianta lume vegetala, in succesiunea istorica a maririlor si decaderilor.
In mijlocul acestui décor, omul este expresia Universului, zamislit ca si acesta din
elementele primordiale si stapanit de pasiuni:

“O, dar ca nu-s gand imi spune gandul,


N-am cum sa sar peste noian de leghe,
Imi locuiesc pamant si apa trupul,
Mi-e dat s-astept, mi-e data numai veghe”
(Sonetul XLIV)

Fiinta, in toata frumusetea alcatuirii ei, resimte tragic timpul, ca pe un amestec de viata si
moarte, dar fara spiama, cu inalta intelepciune a ireversibilitatilor fenomenelor. Chiar
daca timpul transforma vara in “hidoasa iarna”, duhul frumusetii ramane nepieritor:

“Dar florile ce iernii-i infrang casna


Doar chipu-si pierd. Ramane-le mireasma”.
(Sonetul V)

Desi traieste drama trecerii, poetul nu doreste insa oprirea timpului, caci gaseste
modalitati de a depasi efectele lui devastatoare. Si una dintre ele ar fi convertirea
trecutului si a prezentului in viitor, prin perepetuare bilogica:

“Nu-i pavaza cand timpu-si suna coasa


Doar daca puuii-ti lumineaza casa”
(Sonetul XII)

sau

“Atunci fara de margini frumustei


Robite tie n-ar fi marginite
Cand iarasi sub lumini ai sa-ti rasfeti
Intr-un trup nou icoanele amurgite”.
(Sonetul XIII)

Contemplnd de-a lungul istoriei efectele devastatoare ale curgerii vremii care “sfarma
bogatul pret al varstelor tocite”, poetul resimte dureros necontenita lupta a bronzului cu
rugina, a oceanului cu “regatul tarmurilor”, a vietii cu moartea, dar gaseste principalul
remediu in imaginea grndioasa a naturii, unde ofilirea este urmata de o noua inflorire si
prabusirea de o noua inaltare:

“Natura, doamna peste sparte arce,


Inaintezi, ea indarat te intoarce,
Ea are mestesuguri felurime,
Sa stinga timpul, ora s-o suprime”.
(Sonetul CXXVI)

Transferand in propria existenta modelul exemplar al naturii, omul poate invinge timpul
prin iubire,caci:

“O struna-sot si o struna-soata, iata


Cum se-nteleg si fara grai si-a parca
Brbat, copil or mama ingrijata
Si-un singur cantec sa inalte-ncearca:

Vorbe intreite incercand s-anime:


'Esti singur? De ce esti singur nu esti nime...'”.
(Sonetul VIII)

Poetul insusi avand constiinta inalta a geniului sau, se ridica deasupra timpului prin arta.
Conditia efemera a omului, nefericirea in viata si in iubire, umila conditie in societate
sunt atenuate de conditia superioara a poetului care poate, prin stihuri, sa sfideze Timpul:

“Tot ce-i vigoare Timpul incovoaie,


Fruntea ti-o taie cu incretituri
Cu-averi se-ndoapa, viata o despoaie,
Iar coasa lunga n-ai cum sa i-o furi

Doar versul meu prin vremi se mai aude


Slavinsu-se in ciuda mainii crude”.
(Sonetul LX)
Frumosul, Adevarul si Iubirea scapa de amenintarea timpului. Iubirea, care “nu-i al
vremii mascarici”, devine la Shakespeare o cale catre etrenitate, cai poetul ii
constientizeaza adevaratele intelesuri:

“Nu-s altele virtutile iubirii:


Ignora pulberea, nedreptul gand,
Si nu se lasa prada risipirii
Si din trecut isi face paj pe rand.

Asa-i si-ntaia iubire


Intreaga pururi peste naruire”.
(Sonetul CVIII)

Chiar daca in trairea clipei iubita poate dezamagi sau rani, iubirea, pura si sttornica, sta
mai presus de slabiciunile omenesti, hranind cu frumusetea si adevarul ei etern sufletul
intristat al geniului.

Pentru traducatorii poetului, endecasilabul iambic si rima tiranica a originalelor constituie


o piatra de incercare, la care se adauga si complexitatea textului pe care orice traducere,
inevitabil, o tradeaza.