IMPORTANŢA PARTENERIATULUI ŞCOALĂ-FAMILIE

Prof.ȋnv.preşcolar: Norocea Gina

Grădiniţa cu P.N. Slobozia Bradului, jud. Vrancea

Parteneriatul şcoală–familie reprezintă o problemă actuală importantă, reliefată de diferite

documente de politică educaţională la nivel naţional şi internaţional şi de cercetările în domeniul
educaţiei. În România, conform Legii educaţiei naţionale nr. 1/2011, părinţii sunt consideraţi
parteneri principali şi beneficiari ai procesului de învăţământ.
Implicarea părinţilor în dezvoltarea şi educaţia copiilor are diferite efecte pozitive: note
mai mari la limba maternă şi matematică, abilităţi îmbunătăţite de scriere şi citire, rată de
prezenţă la şcoală mai bună, mai puţine probleme comportamentale. Din acest motiv, implicarea
părinţilor reprezintă o modalitate de a ajuta copiii în tranziţia acestora prin adolescenţă, cu efecte
pozitive semnificative. Pe de altă parte, există şi autori care şi-au manifestat dubiile referitor la
fezabilitatea unor astfel de parteneriate. Cercetătorii, mai ales sociologii care se ocupă cu
definirea relaţiilor de putere, sunt reticenţi în a înţelege parteneriatul ca atare, considerându-l
drept o iluzie. În aceste situaţii, cadrul teoretic este definit de următoarele aspecte: diferenţierea
participării părinţilor după diferite criterii: părinţii cu venituri mici participă mai puţin la
activităţi în şcoli decât cei cu venituri mai mari. Barierele pe care le întâmpină părinţii cu
venituri mici sugerează că şcolile trebuie să dezvolte o nouă abordare pentru implicarea acestor
părinţi ȋn împărţirea tradiţională a rolurilor, taţii sunt mai implicaţi în deciziile de politică ale
şcolii, iar mamele se implică mai mult în comunicarea cu profesorii; alţi teoreticieni susţin că
istoria parteneriatului nu este doar o istorie evolutivă a lărgirii participării; parteneriatele implică
o dublă relaţie de punere în legătură a modelelor de guvernare ale statului şi societăţii civile cu
principiile acţiunii individuale
Se consideră că dezvoltarea armonioasă a unui copil nu este numai preocuparea
părinţilor,ci şi a societăţii în ansamblu, prevăzută în sistemele legislativ, financiar şi de protecţie
socială. Instituţionalizarea educaţională a copiilor în ţările nordice este clar reglementată,
responsabili pentru educaţia copiilor fiind deopotrivă familia şi statul. Graniţele între şcoală şi
familie sunt tot mai neclare, iar şcolile au fost nevoite să îşi redefinească obligaţiile şi să delege
mai multe responsabilităţi familiei. Parteneriatul familie-şcoală este dorit şi ȋnţeles aproape de la
sine, însă ȋn practică, nu sunt întotdeauna atât de clare responsabilităţile fiecărui actor.
Cercetările anterioare asupra părerilor despre relaţia familie-şcoală au investigat părinţi şi cadre
didactice, dar există puţine studii care au investigat opiniile copiilor. În general, copiii sunt
văzuţi ca având un rol pasiv şi doar pus în slujba intereselor adulţilor sau a instituţiilor, relaţiile
fiind asimetrice de tip: relaţii de putere instituţională (şcoala faţă de copil şi familie) şi relaţii de
putere generaţională (adulţi-părinţi şi profesori-faţă de copii).
Implicarea părinţilor sau a tutorilor în experienţele şcolare ale copiilor este esenţială
pentru succesul elevilor şi eficacitatea programelor de consiliere şcolară. Colaborarea părinţilor
cu şcoala are efecte pozitive pentru copii, indiferent de vârsta acestora. Din acest motiv,
implicarea părinţilor reprezintă o modalitate de a ajuta copiii în tranziţia acestora prin
adolescenţă, cu efecte pozitive semnificative.
Studiile și cercetările atestă importanța majoră a mediului familial în dezvoltarea și
evoluția personalității copilului (în adaptarea și integrarea școlară și socială).
Pe de altă parte, sistemul educativ școlar reprezintă agentul cel mai semnificativ în
pregătirea copilului pentru viața socială și în corectarea disfuncționalităților/ erorilor educative
parentale. Cu atât mai mult, cu cât misiunea școlii este aceea de a contribui la realizarea idealului
educativ impus de cerințele societăţii.
Concomitent cu activitățile didactice propriu-zise, cadrul didactic are menirea și
posibilitatea de a contribui la dezvoltarea personalității elevului, ținând seama de particularitățile
sale bio-psiho-individuale și sociale; ereditatea, ca factor unic explicativ al personalității și
comportamentului uman reprezintă o concepție limitată, întrucât aspectele sociale dobândesc, în
timp, pregnanță în cristalizarea și maturizarea personalității.
Contribuția și intervenția educativă din partea școlii asupra părinților, pentru a-i ajuta în
demersurile lor educative - precum dezvoltarea responsabilității parentale, a atitudinilor și
practicilor educative parentale optime - reprezintă un obiectiv deosebit de important în cadrul
relației/ parteneriatului școală – familie.
Calitatea educaţiei şi succesul şcolar necesită abordarea de strategii și practici variate
privind relaţiile de colaborare dintre şcoală şi familie. Unitatea școlară, centrată pe elevi trebuie
să aibă în vedere crearea unor astfel de parteneriate, pentru a ajuta elevii să aibă succes la şcoală
şi mai târziu, în viaţă. Atunci când părinţii, elevii şi cadrele didactice se consideră unii pe alţii
parteneri în educaţie, se creează în jurul elevilor o comunitate de suport care începe să
funcţioneze ȋntr-un mod pozitiv.
Familia contemporană este puternic influențată de schimbările din cadrul societății
actuale, cunoașterea și înțelegerea familiei în calitate de partener constant și autentic devenind o
prioritate. Cunoașterea familiei de către școală devine extrem de importantă și are în vedere
cunoașterea trăsăturilor, calităților, problemelor sale specifice, a valorilor  şi normelor pe care le
promovează, a avantajelor pe care le-ar putea avea.
După cum arată Agabrian (2005), din parteneriatele şcoală - familie cei câștigați sunt, în
esență, elevii. Acestea acţionează în următoarele direcţii:
          ajută profesorii în munca lor;
          generează și perfecționează competențele şcolare ale elevilor;
          îmbunătăţesc programele de studiu şi climatul şcolar;
          dezvoltă abilităţile educaţionale ale părinţilor, creează un mediu de siguranță sporit
în şcoli.
          Demersurile / acțiunile din partea școlii, pentru depășirea dificultăților existente la nivelul
relației școală – familie, vizează:
          creșterea inițiativei și implicării managerilor școlari în sensibilizarea și atragerea
familiei;
          elaborarea unor proiecte centrate pe parteneriatul cu părinții;
          transformarea comitetelor de părinți în structuri active și dinamice, cu rolul de
interfață în relația școală-familie;
          diseminarea unor informații clare cu privire la şcoală, la activitățile și problemele
sale;
          organizarea unor activități extrașcolare diverse în regim de parteneriat.
          Parteneriatul şcoală-familie este cel mai important deoarece părinţii sunt primii educatori
( familia fiind prima şcoală a copiilor) şi parteneri ai şcolii. Aceasta înseamnă că rolul părinţilor
este acela de a împărţi acest rol cu învăţătorul, iar mai târziu cu profesorii. Atunci când cele două
medii educaţionale ( şcoala şi familia) se completează şi se susţin, ele pot asigura într-o mare
măsură o bună integrare a copilului în activitatea şcolară, dar şi în viaţa socială.
Indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinţii sunt parteneri în
educaţia copiilor lor, rezultatele determină performanţa elevilor, o mai bună frecventare a şcolii,
scăderea fenomenului delincvenţei.
       Toţi părinţii doresc cea mai bună educaţie pentru copiii lor.
         Şcolile trebuie să încurajeze şi să promoveze implicarea părinţilor.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ:

Agabrian, M. & Milea V. (2005) -„Parteneriate şcoală-familie-comunitate” Iași, Institutul

European.
Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei -„Parteneriatul şcoală-familie-comunitate” Laboratorul
Consiliere şi management educaţional 2014

Stăiculescu Camelia -,,Managementul parteneriatului şcoală-familie”, Ed.ASE, Bucureşti, 2007

Constantin Cucoş -,,Pedagogia”- Ed.Polirom Iaşi, 1998