IPOSTAZE ALE FEMEII ÎN LITERATURA ROMÂNĂ

CARACTERIZAREA PERSONAJULUI LITERAR PERSIDA

din romanul MARA de IOAN SLAVICI

Iubirea este marea temă a literaturii din toate timpurile pentru că acest sentiment
este etern uman. Ea poate fi structurată în mai multe etape: iubirea ca iniţiere, iubirea-
pasiune, iubirea tragică.
Iubirea-pasiune se caracterizează prin: atracţie irezistibilă, existenţa unor bariere
în împlinirea sentimentului, încălcarea regulilor comunităţii.
Femeia, personaj literar, poate apărea în mai multe ipostaze: fiică, soră, tânără
îndrăgostită, soţie, mamă. Este cazul personajului Persida din romanul Mara de Ioan
Slavici.
Prima ipostază în care găsim acest personaj feminin este aceea de fiică. Mara,
mama Persidei, o văduvă puternică şi ambiţioasă, doreşte ca fiica ei să devină “ o
femeie minunată, şi dulce la fire, şi bogată, şi frumoasă… aidoma preotesei de la
Pecica”, pe care Mara o admira. Aceasta stătuse patru ani la călugăriţele din Lipova
şi era hotărât ca şi Persida să urmeze acelaşi drum pentru împlinirea visului Marei :
« Aşa are să fie Persida mea! »
Persida stârneşte în inima mamei atât mândria că are o fată frumoasă, cât şi
neliniştea : « Prea I se făcuse fata frumoasă, şi nu mai ştia ce să facă cu dânsa. »
Viaţa pe care o duce Persida la mănăstire o îndepărtează de mama ei, de casa în
care a crescut : “ se simţea nenorocită când venea la casa cea săracă.”
Relaţia mamă-fiică este contradictorie: când de apropiere şi înţelegere, când de
îndepărtare, dezaprobare a comportamentului Persidei: “ – Lasă , draga mamei! Să
nu te sperii, că au să treacă toate cu bine. Asta e soarta femeilor! Zise ea încet şi se
plecă asupra ei, ca să-i potrivească perinile la căpătâi şi să-i mângâie fruntea… Nu
e nimic: fii liniştită, draga mamei.”
“-Nu! Nu! răspunde Mara cu hotărâre îndârjită. Asta nu se poate! (…) Dacă te-aş
vedea pierdută toată bucuria vieţii mele, dar aş zice c-au mai păţit-o şi alte moartă,
ar fi mame şi m-aş mângâia în cele , mamă, mama mea cea dragă şi scumpă şi bună,
iartă-mă şi spune-mi tu ce să fac.”
Mara realizează maturizarea fiicei sale: “Am făcut ce am putut şi după cum mi-a
fost priceperea, acum însă mi-a venit rândul să mă uit în gura ta .”
Fiica este impresionată şi emoţionată de cuvintele mamei în care descoperă
iubirea ce aceasta i-o poartă: “ Era muma ei femeia aceasta, şi parcă abia acum
apucase a-şi da seama că nu-I este străină şi că nu din simţământ de datorie numai,
ci din iubire curată umblă în voiele ei.”
Atunci când este bătută şi umilită de bărbat se întoarce la mama ei.” Trecuse de
miezul nopţii, şi ele, deşi obosite moarte, nu puteau să doarmă în culcuşurile lor.”
În final , Persida îşi rezolvă problemele de familie tot cu ajutorul mamei . Mara va
reuni familiile: “Am să mă duc chiar eu să-I spun, s-o chem, s-o aduc: îi este nepot
tot atât de bine ca mie; are şi ea să se bucure.”
 Cele două ” nu sunt în opoziţie şi nici în conflict. Ele se subînţeleg una pe
cealaltă în existenţa prezentă, trecutul presupune o legătură de filiaţie, viitorul, una
de devenire. Căci Persida tinde să ajungă asemănătoare Marei, preluând probabil
de la ea acele trăsături care o pot face aptă pentru viaţă.” (Magdalena Popescu,
Ioan Slavici, Editura Cartea Românească, Bucureşti,1977.)
Ipostaza de fiică a Persidei se întrepătrunde de-a lungul operei cu cea de soră.
Persida este alături de Trică, fratele ei, “sărăcuţii mamei”. Deşi cei doi sunt
« zdrenţăroşi, şi desculţi, şi nepieptănaţi, şi; nespălaţi, şi obraznici » , ei sunt unici
”Tot n-are nimeni copii ca mine!”, afirmă Mara, mama celor doi .
Mara, pentru a nu-şi lăsa copii singuri, îi lua mereu după ea prin târguri. Destinul
celor doi copii este „scris” în paralel de către Mara, care repartiza banii strânşi în trei
ciorapi: unul pentru zile negre şi pentru înmormântare, altul pentru Persida şi încă
unul pentru Trică şi nu trecea o zi fără ca ea să pună în fiecare măcar câte un creiţar.
Dorea să-şi vadă fata preoteasă, iar pe Trică ajuns staroste în breasla cojocarilor.
O altă ipostază a Persidei este cea de tânără îndrăgostită. De altfel, în roman
sunt redate, gradat, stările sufleteşti ale Persidei, de la primele momente, în care-l
vede de la fereastra chiliei mănăstirii pe Naţl şi de când simte ” că nu mai poate să
fie ceea ce a fost “, la cele două întâlniri ale tinerilor, la căsătoria fără învoirea
părinţilor şi la fuga lor, la reîntoarcerea şi aşezarea în rândul colectivităţii, potrivit
tradiţiei.
Iubirea dintre protagonişti-Persida şi Naţl- se înfiripează prin coup de foudre, cu
puterea unei fatalităţi: ”într-una din zile, ferestrele fiind deschise şi izbind o dată
vântul în ele, una, tocmai cea de la iatacul din colţ unde stătea Aegidia cu Persida, s-
a sfărâmat.”
Reacţiile celor doi susţin atingerea lor de “săgeata lui Cupidon” : “ El rămase
uimit , cu inima încleştată şi cu ochii oarecum împăienjăniţi. Îi era parcă s-a rupt, s-
a frânt, s-a surpat deodată ceva şi o mare nenorocire a căzut pe capul lui.”
“ Obrajii ei se umplură de sânge , şi îi era parcă o săgetase ceva prin inimă. Atât a
fost, nu mai mult, şi ea nu mai putea să fie ceea ce fusese. “
Persida este o tânără orgolioasă, înzestrată cu un puternic simţ al datoriei: “Mai
întâi Dumnezeu, apoi părinţii tăi şi după aceştia ceilalţi binefăcători ai tăi.” Ea
încearcă iniţial să-şi reprime sentimentele pentru Naţl, dar fiorii iubirii sunt mult mai
puternici: “Puţin îi păsa dacă el o va vedea ori nu, ba voia ca el s-o vadă, ca să ştie
că puţin îi pasă de dânsul. Mergând însă şi apropiindu-se şi văzându-l mai de
aproape şi tot mai aproape, ea a început să se moaie, să se înduioşeze, să slăbească
şi mult ar fi dat să fie singură.”
Stările sale contradictorii, iubirea năvalnică pentru fiul măcelarului, apoi refuzul
de a-i acorda atenţie sunt, de fapt, reacţii motivate de neînţelegerea de către ea însăşi
a ceea ce i se întâmplă: “Se temea ea însăşi de sine, simţea c-o apucă din când în
când o pornire năvalnică şi-i vine să se ducă, ea singură nu ştia unde, şi să facă, ea
singură nu ştia ce”.
Când Naţl îşi loveşte tatăl, e alungat din casa părintească şi ajunge de batjocura
oraşului, Persida se arată devotată omului iubit şi hotărăşte să-şi asuma un destin
similar cu al lui: “ Nu se poate! Şopti ea.N-aş fi vrednică de lumina zilei, dacă l-aş
părăsi şi eu când toţi îl nedreptăţesc…”
 Magdalena Popescu apreciază că acesta “ e momentul în care Persida simte că
destinul ei s-a identificat cu al lui, iar iubirea, asumându-şi răspunderea morală, a
preluat conştient forma cea mai gravă, totală”.
Persida trece de la iubirea năvalnică la cea statornică, totală, conştientă că cea din
urmă a survenit “ după multă chibzuire, după ce m-am întărit cu desăvârşire în
gândul că aşa şi numai aşa pot să fac”, “ nu mai e lumea aceasta nimic ce m-ar
putea face să şovăi: orice s-ar întâmpla, tu îmi eşti mai presus de toţi.”
Maturizarea Persidei se produce din momentul în care devine soţie, mai ales odată
cu deschiderea unui birt la Sărărie : ” Cel mai de căpetenie lucru, sufletul care toate
le cârmuia, centrul împrejurul căruia toate se învârteau era, la urma urmelor,
birtăşiţa cea frumoasă şi sprintenă şi harnică, care atât de bine se pricepea la
toate.”
Din acest moment Naţl simte că devine “ bărbatul nevestei sale” şi
comportamentul său este pe măsură pentru că se simte aşezat într-o poziţie inferioară
Persidei. Viaţa familială a celor doi decade în vulgaritate. Persida cade pradă furiei
lui Naţl, este bătută, făcută de râs în faţa prietenilor şi a slugilor, iar ea nu se sfieşte
să-şi arate suferinţa în faţa tuturor: “Nu băgase de seamă că împrejurimile ochiului
stâng îi erau roşite, aproape sângerate, şi puţin i-ar fi păsat dac-ar fi băgat de
seamă; putea lumea să ştie de ce dânsa nu mai poate să stea cu el.” Remuşcările o
încearcă: “ Cununia se face nu pentru Dumnezeu, care toate le ştie, ci pentru lume
şi-n faţa lumii, stigă ea dispreţuită de sine, şi eu nu soţia lui am fost, ci femeia, care i
s-a dat cu ochii închişi!” Persida vede viaţa ca pe o succesiune de datorii, asceze şi
reprimări. Ea îşi acceptă soţul aşa cum este, cu toate defectele lui.
Procesul de maturizare a Persidei se încheie cu ipostaza de mamă. Odată cu
venirea pe lume a copilului, Naţl constată că “parcă nu mai e nevasta lui, ci numai
muma copilului său. Nu-l mai vedea pe el, nu-l mai băga în seamă de când avea
copil, şi pe nesimţite se schimbaseră lucrurile, încât ea, care-I fusese mai înainte ca
o slugă, şi-l făcuse slugă pe el.”
La botezul copilului său, în biserică, stând îngenuncheată, Persida se vede în
gândul ei pe sine “copilă răsfăţată, stând în fereastra cu geamul spart de o
întâmplătoare suflare de vânt, se vedea deschizând în neastâmpărul ei copilăresc
cealaltă fereastră, se vedea trecând prin faţa măcelăriei… una câte una întâmplările
care hotărâseră viaţa ei se reamintiră în sufletul ei parcă le visa şi le visase numai
după un drum planificat, de mai înainte croit ».
Persida reprezintă “centrul” acţiunii romanului, punctul central în care se întâlnesc
şi se întretaie toate liniile de relaţie dintre ea şi celelalte personaje care o înconjoară.
Însă pentru a accede la centru, personajul este supus unei consacrări, unei iniţieri,
unei existenţe profane şi iluzorii căreia îi va succede, neapărat, o nouă existenţă reală,
durabilă, eficace.