Sunteți pe pagina 1din 37

O soluţie a practicii.

Operaţiunile de menţinere a păcii

„Războiul rece”, neîncrederea şi tensiuinile dintre statele Unite şi


URSS, precum şi dintre cele două „blocuri” de state create în jurul acestora,
au paralizat mecanismul de decizie din Consiliul de Securitate prin „veto-ul”
opus de unele sau de celelalte.
Acesta a făcut ca sistemul de securitate colectivă prevăzut în Capitolul
VII al Cartei să nu funcţioneze, în general, în perioada dintre 1950-1990.
Faţă de acest blocaj, în practică şi-au făcut treptat loc o serie de măsuri
dispuse mai ales de Consiliul de Securitate, prin care ONU a încercat să
intervină în anumite situaţii sau diferende care ameninţau pacea sau
securitatea unei regiuni ori a ansamblului comunităţii internaţionale,
cunoscute, aşa cum s-a arătat, sub denumirea de „operaţiuni de menţinere a
păcii”.
Iniţial, acestea au fost identificate ca operaţiuni pentru restabilirea
păcii, cu posibilitatea de a utiliza personal militar, dar fără puterea de a
recurge la mijloacele de constrângere prevăzute de Capitolul VII al Cartei.
În lipsa unui regulament de procedură unanim acceptat, practica
acestor operaţiuni a impus o serie de particularităţi privind constituirea şi
desfăşurarea lor: fiecare din aceste misiuni ONU sunt rezultatul unei
iniţiative a Consiliului de Securitate sau Adunării Generale; ele se compun
din contingente militare, puse la dispoziţie de statele membre, şi/sau după
caz, din misiuni de observatori civili; mandatul şi durata desfăşurării lor sunt
definite de ONU prin rezoluţiile individuale care decid desfăşurarea lor, cu
luarea în considerare a particularităţilor fiecărei situaţii; desfăşurarea
diferitelor misiuni trebuie să aibă acordul statelor pe teritoriul cărora se
desfăşoară; sunt plasate totdeauna sub autoritatea Secretarului general al
ONU.
După ce s-a pus capăt războiului rece şi a fost deblocat procesul
decizional din cadrul Consiliului de Securitate, organizarea şi dezvoltarea
modalităţilor de desfăşurare a Operaţiunilor ONU de menţinere a păcii
(OMP) înregistrează noi trăsături.
În primul rând, după 1990 asistăm la multiplicarea fără precedent a
numărului misiunilor ONU în zonele de coflict. Dacă în perioada 1948-1978
au fost iniţiate 13 asemenea misiuni, numai în perioada 1988-1993 numărul
acestora se ridica la 20.
În al doilea rând, se poate observa tendinţa de diversificare a acţiunilor
şi a mandatului fiecărei misiuni.
Aceasă tendinţă a impus revizuirea conceptului tradiţional privind
implicarea organizaţiei mondiale în OMP. Prin Declaraţia din 31 ianuarie
1992, adoptată la şedinţa Consiliului de Securitate reunit la nivelul şefilor de
stat sau de guvern, se solicită Secretarului General „o analiză a capacităţii
ONU în domeniul diplomaţiei preventive şi operaţiunilor de restabilire şi
menţinere a păcii”, în vederea întăririi şi creşterii eficienţei acestora. Ca
urmare, în documentul cunoscut sub denumirea de „Agenda pentru pace”1,
Secretarul General identifică următoarele patru categorii de activităţi,
respectiv tot atâtea tipuri de operaţiuni de menţinere a păcii:
a) diplomaţia preventivă, vizând evitarea apariţiei unor diferende prin
măsuri care se află sub incidenţa Capitolului VI din Cartă;
b) restabilirea păcii (pace-making), care intervine după declanşarea
unui conflict şi urmăreşte folosirea procedurilor de reglementare paşnică a
diferendelor prevăzute, de asemenea, în Capitolul VI (mai ales în art. 33);
c) menţinerea păcii (peace keeping), care presupune, pe lângă
iniţiative din domeniul reglementării paşnice, şi acţiuni coercitive, constând
în măsuri fără recurgerea la forţă ori măsuri militare dintre cele menţionate
în Capitolul VII al Cartei;
d) consolidarea păcii (peace-building), care constă în acţiuni ulterioare
încetării ostilităţilor şi urmăreşte cu precădere edificarea unor structuri
interne în măsură să asigure menţinerea soluţiei politice a conflictului.
În cursul desfăşurării unora dintre aceste operaţiuni, s-a constatat însă
că hotarul dintre măsurile dispuse în temeiul Capitolului VI (mijloace
paşnice de soluţionare a diferndelor) şi măsurile corcitive de impunere a
păcii, dispuse în temeiul Capitolului VII, devine din ce în ce mai greu de
sesizat. Astfel, în desfăsurarea unei anumite misiuni, măsurile din cele două
categorii se întrepătrund şi se completează reciproc, existând tendinţa
multiplicării cazurilor în care Consiliul de Securitate recurge cu precădere la
măsuri coercitive cu sau fără folosirea forţei armate.
În contextul intensificării la sfârşitul anilor ’90 şi începutului noului
mileniu, a preocupărilor pentru reformarea ONU 2, un interes aparte a fost
acordat imperativelor unei reforme majore a OMP, respectiv a rolului care
trebuie să revină acestora în perioada următoare, pentru a contribui cât mai
eficient la menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
O analiză şi o serie de propuneri în acest scop au fost cuprinse într-un
important document, cunoscut sub denumirea de Raportul Brahimi, după
numele expertului însărcinat cu elaborarea lui, care a fost prezentat Adunării
Generale a ONU din anul 2000 (Reuniunea Mileniului).
Raportul conţine o serie de propuneri semnificative, dintre care cea
mai importantă se referă la sporirea substanţială a resurselor de care să
1
Doc. A/47-277, din 17 iunie 1992;
2
R. Miga-Beşteliu, op. cit., vol.II, p. 162;
dispună Departamentul OMP din structura secretariatului ONU, astfel încăt
să se poată răspunde împerativelor, tot mai numeroase, de desfăşurare a unor
misiuni tot mai complexe.
Raportul propune chiar ca inainte de adoptarea, de către Consiliul de
Securitate, a rezoluţiei referitoare la constituirea unei noi OMP, să se obţină
angajamentul unor state membre de a participa cu trupe sau alte efective la
respectiva operaţiune. Cu privire la mandatul încredinţat diverselor misiuni,
s-a evidenţiat necesiatateA formulării acestuia cu cât mai mare claritate în
ceea ce priveşte tipul de operaţiuni ce urmează să fie îndeplinite în cadrul
unei anumite misiuni, coordonarea între aceste operaţiuni şi, mai ales,
modalitatea de exercitare a controlului în desfăşurarea acestora. S-a
subliniat, în această direcţie, importanţa creării unui cât mai bun echilibru de
putere între Consiliul de Securitate şi statele care contribuie cu trupe sau alte
efective la anumite misiuni, pornind de la premiza că, pentru reuşita
acestora, controlul trebuie să poată fi efectiv exercitat de către Consiliul de
Securitate întrucât acestuia îi revine, potrivit Cartei, răspunderea principală
pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale3.
În acelaşi context, s-a propus şi o anumită „schimbare de doctrină” în
direcţia organizării unor OMP mai complexe, în sensul unei mai largi
implicări în misiunile de tipul reconstrucţie a păcii, a unor forţe civile de
poliţie, ca şi a unor experţi care, în perioada post-conflict, să sprijine în
teritoriu consolidarea structurilor statului de drept şi respectarea drepturilor
omului.

CAPITOLUL III
OPERAŢIUNILE ONU DE MENŢINERE A PĂCII

3.1. Politica Naţiunilor Unite de menţinere a păcii


3
C. Grey, International Law and the Use of Force, Oxford, 2004, p. 239-240;
Operaţiunile ONU de menţinere a păcii au fost înfiinţate în timpul
Războiului Rece ca o modalitate de rezolvare a conflictelor dintre state prin
trimiterea de personal neînarmat sau purtând numai arme uşoare. Trupele se
aflau sub comanda ONU şi interveneau între cele două forţe armate aflate în
conflict.
Trupele erau chemate atunci când puterile internaţionale mandatau
Naţiunile Unite să intervină pentru încetarea conflictului (aşa numitul proxi-
război) care ameninţa stabilitatea regională şi pacea şi securitatea
internaţională.
Trupele de menţinere a păcii nu trebuiau să răspundă la foc cu foc. Ca
regulă generală, rolul lor era acela de a interveni atunci când se înceta focul
şi când cele două părţi implicate consimţeau asupra prezenţei lor. Acestea
evaluau situaţia din teren şi raportau cu imparţialitate dacă s-a încheiat
acordul de încetare a focului, daca insurgenţii şi-au retras trupele şi dacă au
fost îndeplinite şi alte elemente ale acordului de pace. Toate aceste eforturi
ofereau răgazul necesar pentru ca diplomaţii să îndepărteze cauzele
conflictului.
Încheierea Războiului Rece a precipitat o reorientare a rolului
operaţiunilor ONU de menţinere a păcii. În noul spirit, de cooperare,
Consiliul de Securitate a înfiinţat misiuni mai ample şi mai complexe,
adesea având mandatul de a aplica acordurile de pace între protagoniştii
conflictelor din interiorul unor ţări. Mai mult, noţiunea de „menţinere a
păcii” a început să includă tot mai multe elemente ne-militare tocmai pentru
a se asigura durabilitatea păcii. Departamentul operaţiunilor ONU de
menţinere a păcii a fost creat în 1992 tocmai pentru a sprijini cererea
crescândă de operaţiuni complexe.
Operaţiunile ONU de menţinere a păcii se situează în spaţiul
neacoperit de Cartă dintre folosirea mijloacelor de reglementare paşnică a
diferendelor şi folosirea forţei colective, împrumutând, practic, elemente din
ambele părţi ale acestor concepte, dar formând o categorie aparte de oprire a
escaladării şi o aplanare a conflictelor. De altfel, ele au şi apărut ca urmare a
eşuării în folosirea mijloacelor de reglementare pe cale paşnică a
diferendelor şi imposibilităţii trecerii la acţiuni de securitate colectivă cu
folosirea forţei militare, sau în urma aprecierii că nu este cazul să se treacă,
decât în mod parţial, adiacent, complementar, la acţiuni de forţă, în scopul
nu atât de reprimare, cât de inducere a părţilor să ia loc la masa tratativelor şi
să îndeplinească recomandările ONU de rezolvare a conflictului prin
mijloace paşnice.
Operaţiunile de menţinere a păcii pot fi, pe bună dreptate, considerate
o invenţie a Naţiunilor Unite. Ele au apărut ca replică la situaţiile când
diferendele dintre state nu şi-au putut găsi soluţia prin mijloace de
regelmentare paşnică prevăzute în Capitolul VI din Cartă şi au degenerat în
războaie, iar Consiliul de Securitate, blocat de dreptul de veto, nu a fost în
măsură să apeleze la folosirea forţei colective, prevăzută în Capitolul VII. În
primele cinci decenii de la crearea ONU, în 1945, în lume, după un studiu al
Naţiunilor Unite, s-au înregistrat peste o sută de conflicte majore, cu peste
20 de milioane de victime, fără ca ONU să fi putut interveni cu forţa
colectivă, din cauza dreptului de veto, care a fost folosit de 179 de ori în
această perioadă.
Operaţiunile de menţinere a păcii sunt iniţiate şi aprobate de către
Consiliul de Securitate şi rareori de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite,
Carta conferind Consiliului de Securitate „răspunderea principală pentru
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale”4. Şi, în contextul dreptului
internaţional, orice acţiune întreprinsă de Naţiunile Unite, care este în
concordanţă cu prefaţa Cartei şi este dirijată de Consiliul de Securitate, este
„legală”. Cu alte cuvinte, în contextul operaţiunilor internaţionale de pace,
Carta ONU devine relevantă. Ea oferă, pe de-o parte, baze „constituţionale”
pentru întreprinderea şi susţinerea forţei de pace cu o puternică autoritate
legală. Pe de altă parte, oferă forţei de pace un statut internaţional, reguli de
bază şi principii de responsabilitate care ghidează acţiunile forţei
internaţionale de pace şi componentele acesteia.
Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite crează şi defineste
mandatul unei operaţiuni de menţinere a păcii. Mandatul este de fapt
descrierea obiectivelor şi misiunilor de îndeplinit. Pentru a înfiinţa o nouă
operaţiune sau pentru a modifica mandatul unei operaţiuni existente, nouă
dintre cei 15 membri ai Consiliului de Securitate trebuie să voteze în
favoarea propunerii. Totuşi, dacă unul dintre cei cinci membri permanenţi ai
Consiliului (China, Rusia, Franţa, Marea Britanie şi Statele Unite ale
Americii) votează împotriva propunerii, aceasta este respinsă.
Secretarul general ONU administrează şi coordonează misiunile şi
răspunde în faţa Consiliului pentru îndeplinirea mandatelor acestora. De
obicei, operaţiunile de amploare sunt conduse de un Reprezentant Special al
secretarului General, iar Departamentul ONU pentru operaţiunile de
menţinere a păcii (DPKO) îl asistă pe secretarul general în formularea
politicilor şi procedurilor, facând recomandări asupra oportunităţii înfiinţării
unei noi misiuni sau administrarea celor aflate în derulare. De asemenea,

4
Carta Naţiunilor Unite, Capitolul V, art. 24, alin (1);
DPKO acordă sprijinul necesar şi unui număr mic de misiuni politice, cum
ar fi cea din Afganistan.
Oficialităţile militare de rang înalt, militarii angajaţi şi obervatorii
militari aflaţi sub mandatul unei misiuni ONU sunt angajaţi direct de către
Naţiunile Unite (de obicei, sunt detaşati de la forţele armate naţionale).
Trupele de menţinere a păcii, cunoscute sub denumirea de „căşti albastre”,
participă la operaţiuni în condiţii strict stabilite cu guvernele ţărilor pe care
le reprezintă şi îsi desfăşoară activitatea sub autoritatea acestor guverne. Atât
trupele, cât şi comandanţii acestora, se deplasează în teatrul de operaţiuni ca
şi contingente naţionale, raportând din punct de vedere operaţional
Comandantului Forţelor şi, prin acesta, Reprezentantului Special al
Secretarului General ONU. Guvernele deţin autoritatea de a trimite sau a
retrage trupele de menţinere a păcii cu care s-au angajat în operaţiune, având
în plus responsabilitatea de a le plăti salariile şi răspunderea în aspecte
disciplinare sau de personal.
Ofiţerii de poliţie civilă sunt tot o contribuţie a statelor membre şi îsi
desfăşoară activitatea după principiile observatorilor militari – experţi în
misiune, plătiţi de Naţiunile Unite.
Consiliul de Securitate poate decide ca operaţiunile de menţinere a
păcii să fie administrate şi de alte organisme, însă trupele respective nu se
află sub mandat ONU. În 1999, de exemplu, atunci când s-au încheiat
campania de bombardamente a NATO, Consiliul de Securitate a autorizat
NATO să menţină pacea în Kosovo. În acelaşi timp, Consiliul a înfiinţat
Misiunea Interimara de Administrare a provinciei Kosovo (UNMIK) – o
operaţiune de menţinere a păcii -, mandatând-o să administreze teritoriul
respectiv, să asigure respectarea legii şi a ordinii publice şi să creeze
instiţutii democratice pentru auto-guvernare, inclusiv o poliţie civilă
eficientă. În acelaşi an, Consiliul de Securitate autoriza o forţă internaţională
(sub comanda Australiei) să restaureze pacea în Timorul de Est, cunoscut
astazi ca şi Timor Leste. Forţa internaţională a fost înlocuită un an mai târziu
de o operaţiune ONU de menţinere a păcii. În 2001, Consiliul autoriza o
coaliţie internaţională să menţină prezenţa militară în Afganistan, dar în
acelaşi timp înfiinţa o misiune politică menită să sprijine guvernul de
tranziţie.

3.2 Misiunile de observatori ai ONU

Misiunile de menţinere a păcii şi de observare sub egida Naţiunilor


Unite au făcut posibilă iniţierea de negocieri, evitându-se astfel creşterea
numărului victimelor conflictelor armate. În prezent, ONU coordonează 16
misiuni de menţinere a păcii pe glob.
Menirea acestor operaţiuni este astfel de supraveghere şi chiar
impunere a opririi ostilităţilor militare, facilitarea negocierilor şi gestionarea
situaţiilor postconflictuale, la început în forme destul de limitate şi simple,
iar apoi cu dimensiuni şi funcţii tot mai ample şi mai complexe.
Forma cea mai simplă a fost şi este cea a observatorilor. Astfel, până
în anul 1991 ONU a desfăşurat următoarele misiuni de observatori:
 Organizaţia Naţiunilor Unite pentru supravegherea armistiţiului –
UNTSO (United Nations Truce Supervision Organisation)
Primul caz, mai important, s-a înregistrat în legătură cu războiul
arabo-israelian din 1948, când, pe baza unei hotărâri a Consiliului de
Securitate, în zona conflictului a fost instalat un număr redus de observatori
ai ONU cu sediul la Ierusalim cu acordul părţilor în conflict pentru
monitorizarea încetării focului dintre Israel şi vecinii săi arabi. În continuare,
în 1949 a fost creată UNTSO pentru supravegherea acordurilor de armistiţiu
dintre Israel şi respectiv Egipt, Iordania şi Liban, în perimetrul Beirut –
Sinai, cu sediul la Ierusalim. În perioada de vârf a dispus de 572 de oameni,
iar după aceea s-a stabilizat la 224 de oameni.
 Grupul ONU deobservatori militari în India şi Pakistan – UNMOGIP
(United Nations Military Observer Group in India and Pakistan)            
Înfiinţată în 1949, UNMOGIP a fost mandatată să supravegheze
acordul de încetare a focului din Jammu şi Kashmir, acord încheiat de India
şi Pakistan. De la reînceperea ostilităţilor, în 1971, UNMOGIP şi-a reluat
misiunea conform mandatului Consiliului de Securitate al ONU. În august
1947, India şi Pakistan au devenit state independente. Conform schemei de
împărţire stipulate în Documentul de Independenţă al Indiei din 1947,
provincia Kashmir avea libertatea de a se alătura fie Indiei, fie Pakistanului.
Integrarea sa în teritoriul Indian însă a devenit motiv de dispută între cele
două ţări şi a condus la un conflict armat care a şi izbucnit de altfel la finele
acelui an. În ianuarie 1948, Consiliul de Securitate ONU a adoptat rezoluţia
nr. 39 prin care era înfiinţată Comisia ONU pentru India si Pakistan
(UNCIP), care urma să medieze disputele teritoriale. În aprilie 1948, printr-o
nouă rezoluţie (nr. 47), Consiliul decidea lărgirea componenţei UNCIP şi
recomanda luarea unor măsuri, inclusiv utilizarea unor observatori care să
contribuie la încetarea focului. Un an mai târziu, mai precis în iulie 1949,
cele două ţări au semnat Acordul de la Karachi. La 30 martie 1951, după ce
UNCIP şi-a încheiat mandatul, Consiliul de Securitate (rezolutia 91) a
hotărât ca UNMOGIP să continue să monitorizeze încetarea focului din
Kashmir prin misiuni de observare, prin investigarea plângerilor care
semnalau violări ale acordului de încetare a focului şi elaborarea de rapoarte
care erau înmânate fiecărei părţi implicate şi Secretarului General al ONU.
La data de 31 martie 2007 dispunea de 44 de observatori militari, carora li se
adăugau 21 de angajaţi civili internaţionali şi 49 de angajaţi locali.
 Grupul de observatori ai Comitetului special al ONU în Balcani –
UNSCOB ( United Nations Special Comittee on the Balcans)
UNSCOB a fost creat în 1947 în urma unui conflict între Grecia şi
Bulgaria. El a avut o echipă restrânsă de observatori (până la 36 de oameni)
de-a lungul frontierei greceşti pentru monitorizarea violărilor de frontieră din
partea „lagărului socialist” care alimenta rebeliunea comunistă din Grecia,
îndeosebi prin Bulgaria. A funcţionat până în 1952.
 Grupul Naţiunilor Unite de observatori în Liban – UNOGIL (United
Nations Observation Group in Libanon), creat în iunie 1958, în urma
ostilităţilor dintre Siria şi Liban, pentru supravegherea graniţelor dintre cele
două ţări şi a zonelor învecinate. El a avut sediul la Beirut şi a funcţionat cu
aproape 600 de oameni.
 Observatori militari asociaţi Comisiei ONU pentru Indonezia – UNCI
(UN Comission for Indonesia). Pe lângă UNCI şi predecesorul acesteia,
Comitetul de Bune Oficii creat de Consiliul de Securitate în 1947, în urma
începerii războiului de independenţă a poporului indonezian împotriva
colonialiştilor olandezi, Consiliul a ataşat un grup de 63 de observatori care
să supravegheze reatrierea forţelor olandeze, prevăzută în acordul dintre
Olanda şi noile autorităţi.
 Misiunea Naţiunilor Unite de observatori în Yemen – UNOYM
(United Nations Yemen Observation Mission) a fost înfiinţată în iunie 1963,
în urma războiului civil din Yemen şi a intervenţiei în acest război, alături de
părţile în conflict, din partea Egiptului şi Arabiei Saudite. Mandatul său era
de a supraveghea respectarea acordului de dezangajare militară intervenit
între părţile în conflict. Misiunea, cu un efectiv de aproape 200 de oameni, a
avut sediul la Sanaa (Yemen), şi a fost retrasă în septembrie 1964.
 Misiunea Naţiunilor Unite de supraveghere India – Pakistan –
UNIPOM (United Nations India – Pakistan Observation Mission) a fost
creată în septembrie 1965, în urma războiului indo-pakistanez, pentru
supravegherea respectării acordului de încetare a focului între cele două
părţi, cu un efectiv de aproape 100 de oameni. Ea a fost desfiinţată la
încheierea mandatului său, în martie 1966.
 Misiunea reprezentantului Secretarului General în Republica
Dominicană – DOMREP (Mission of the Representative of the Secretary-
General in the Dominican Republic) a fost creată în mai 1965 în urma
războiului civil din această republică, cu sediul la Santo Domingo, pentru
supravegherea încetării focului între cele două facţiuni rivale. N-a avut în
niciun moment mai mult de doi observatori şi a durat până în octombrie
1966.
 Misiunea Naţiunilor Unite de bune oficii în Afganistan şi Pakistan –
UNGOMAP (United Nations Good Offices Mission în Afganistan and
Pakistan) a fost înfiinţată în mai 1988 în urma războiului civil din
Afganistan şi intervenţiei sovietice în această ţară care a atras şi implicarea
Pakistanului. Cu un efectiv de 50 de oameni, misiunea a avut sediul la Kabul
şi Islamabad, cu sarcina de a facilita aplicarea acordurilor încheiate de
încetarea focului şi a oricărui sprijin pentru facţiunile în luptă, retragerea
trupelor sovietice, investigare şi raportare asupra eventualelor încălcări ale
acestor acorduri.
 Grupul Naţiunilor Unite de observatori militari Iran – Irak –
UNIIMOG (United Nations Iran – Irak Military Observer Group) a fost creat
în august 1988, în urma războiului dintre cele două ţări şi a acordurilor
intervenite de încetare a focului. Cu un efectiv de 400 de oameni, a avut
baza la Teheran şi Bagdad. Mandatul său a fost de a supraveghea încetarea
focului şi retragerea părţilor în conflict în „interiorul graniţelor recunoscute
internaţional”.
 Misiunea ONU de verificare în Angola I – UNAVEM (United Nations
Angola Verifications Mission I) a fost creată în ianuarie 1989 în urma
războiului civil din această ţară şi participării de partea guvernamentală a
unor „voluntari” cubanezi. Cu un efectiv de 70 de oameni, misiunea a avut
sediul la Luanda. Mandatul său a fost de a verifica retragerea totală a
trupelor cubaneze de pe teritoriul Angolei, conform acordului dintre Cuba şi
Angola. A funcţionat până în iunie 1991.
 Misiunea ONU de verificare Angola II – UNAVEM II (United
Nations Angola Verification Mission II) a fost creată în 1991, cu un efectiv
de 476 de oameni, cu sediul la Luanda în urma acordului intervenit între
Guvern şi UNITA de încetarea focului. Are mandatul de a supraveghea
respectarea încetării focului între facţiunile angoleze ca şi a desfăşurării
alegerilor. În ciuda verificării de către UNAVEM II a procesului electoral
(29-30 septembrie 1992) şi a constatării că alegerile au fost libere şi corecte,
UNITA nu a acceptat rezultatele alegerilor şi a reânceput ostilităţile
militare.
 Grupul Naţiunilor Unite de observatori în America Centrală –
ONUCA (United Nations Observer Group in Central America) a fost creat în
decembrie 1989, în urma războiului civil din Nicaragua şi implicării în acest
război a ţărilor vecine. Are sediul la Tegucigalpa, în Honduras, un efectiv de
1.100 de oameni şi misiunea de a supraveghea respectarea înţelegerilor de
pace de către statele din zonă (Costa Rica, El Salvador, Guatemala,
Honduras şi Nicaragua) şi demobilizarea rezistenţei în Nicaragua.
 Misiunea Naţiunilor Unite de observatori Irak-Kuweit – UNICOM
(United Nations Irak-Kuweit Observations Mission) a fost creată în aprilie
1991, în urma agresiunii Irakului împotriva Kuweitului şi acordurilor
încheiate de retragere a Irakului din Kuweit. Are sediul la Umm Quasr, în
Sudul Irakului. Mandatul său este o combinare de supraveghere şi patrulare
în zona demilitarizată stabilită dintre cele două ţări în baza acordurilor
menţionate. Efectivul său a avut în perioada de vârf 1.440 de oameni după
care s-a stabilizat la 500 de oameni.
 Misiunea Naţiunilor Unite de observatori în El Salvador – ONUSAL
(United Nations Observer Mission in El Salvador) a fost stabilită în iulie
1991, în urma confruntărilor armate dintre Frontul Farabundo Marti de
eliberare naţională şi trupele guvernamentale şi a acordului de pace de la San
Jose, intervenit între cele două părţi. Efectivul său a fost în perioada de vârf
de 1000 de oameni, după care s-a stabilizat la 670 de oameni. Are sediul la
San Salvador iar misiunea iniţială a fost accea de a verifica respectarea
înţelegerii de pace de la San Jose. Deteriorarea situaţiei a impus extinderea
mandatului care include şi prevederi în domeniul drepturilor omului.
 Operaţiunea Naţiunilor Unite de supraveghere a alegerilor în
Nicaragua – ONUVEN ( United Nations Observation Elections in
Nicaragua) a funcţionat, în baza unei rezoluţii a Consiliului de Securitate, în
anii 1989-1990 pentru supravegherea alegerilor în Nicaragua. A avut un
efectiv de 120 de oameni.
 Operaţiunea Naţiunilor Unite de supraveghere a alegerilor în Haiti –
ONUVEH (United Nations Observation Elections in Haiti) a funcţionat, pe
baza unei rezoluţii a Consiliului de Securitate, în anii 1990-1991, pentru
supravegherea alegerilor în Haiti. A avut un efectiv de 260 de oameni.
Toate aceste misiuni de observatori ai ONU au fost create pe baza
unor rezoluţii ale Consiliului de Securitate. Ele au fost finanţate din bugetul
ONU prin crearea în acest buget a unui capitol aparte. Totodată, pentru unele
dintre ele s-au primit şi contribuţii voluntare.
Excepţie de la acest sistem a făcut UNOYOM, care a fost finanţată
exclusiv de Arabia Saudită şi Egipt, în părţi egale.
De asemenea, cu observatori au participat diverse state. De regulă, n-
au participat statele membre permanente ale Consiliului de Securitate.
Excepţie sunt: UNTSO, la care participă China, Rusia, Franţa şi SUA, şi
UNMOGIP, la care participă SUA.
Caracteristica principală a acestor misiuni este aceea că ele nu dispun
de forţă militară de interpunere şi prevenire a războiului, pe această cale.
3.3. Particularităţi privind constituirea şi desfăşurarea
operaţiunilor de menţinere a păcii

Adevărata inovaţie a ONU în privinţa manţinerii păcii şi securităţii


internaţionale este constituită de crearea de Forţe ale ONU pentru realizarea
acestui obiectiv.
Forţa de urgenţă a Naţiunilor Unite – UNEF (United Nations
Emergency Force) care a operat în Orientul Mijlociu, în conflictul arabo-
israelian.
Istoria acestor forţe de menţinere a păcii a început în noiembrie 1956,
când intervenţia ONU nu s-a mai limitat la simpla amplasare de observatori
neînarmati, chiar dacă cei din UNMOGYP erau militari, ci a creat adevărate
forţe militare de inter-putere între părţile aflate în conflict în Orientul
Mijlociu, Israel şi ţările arabe. Sunt forţele cele mai reprezentative pentru
această formă de acţiune a ONU.
Neîncrederea, confruntarea şi ostilităţile armate au caracterizat
raporturile dintre israelieni şi arabi din 1947, anul dinaintea proclmării
Statului Israel. Primul război dintre Israel şi vecinii săi s-a terminat prin
încheierea în 1949 a unui armistiţiu. Acesta s-a dovedit însă a fi destul de
fragil, cu încălcări permanente şi de-o parte şi de alta, cu plângeri numeroase
adresate Consiliului de Securitate. În iulie 1956, Egiptul a anunţat
naţionalizarea Canalului Suez. Imediat au interveni Franţa şi Marea Britanie
care au refuzat acceptarea naţionalizării, cerând ca Egiptul să revină asupra
măsurii luate. Între cele două părţi, Franţa şi Marea Britanie, pe de-o parte, şi
Egiptul, de cealaltă parte, au început tratative cu perspective de a se ajunge
la un acord reciproc favorabil. A intervenit însă un atac din partea
Israelului, care s-a îndreptat cu trupele spre canal. Prompt, la 30 octombrie
1956, s-a întrunit Consiliul de Securitate, dar Franţa şi Marea Britanie,
temându-se de întreruperea traficului maritim au adresat un ultimatum atât
Israelului cât şi Egiptului pentru a-şi retrage forţele de la canal, altfel urmând
„să sufere riposta militara a celor două state”5. Propunerile făcute în
Consiliu, ca numai trupele israeliene să se retragă imediat au fost respinse de
Franţa şi Marea Britanie, care au folosit dreptul lor de veto. A fost însă
adoptată o rezoluţie propusă de Iugoslavia de convocare a Adunării Generale
în sesiune extraordinară de urgenţă pe baza rezoluţiei „Uniţi pentru pace”,
din 1950. La 31 octombrie, forţele aeriene franceze şi britanice, în înţelegere
cu Israelul, au început bombardarea zonei egiptene de la canal, după care

5
Adrian Năstase, op. cit., p. 240;
cele două ţări au trecut la debarcarea în zonă de trupe terestre. Ca urmare
Egiptul a scufundat mai multe vase, blocând astfel trecerea prin canal.
La 1 noiembrie 1956, s-a deschis sesiunea extraordinară de urgenţă a
Adunării cu un singur punct la ordinea de zi: Criza Suezului. A doua zi, a
fost adoptată o Rezoluţie care cerea încetarea focului, retragerea trupelor şi
luarea de măsuri urgente pentru redeschiderea traficului de vase prin canal.
Franţa şi Marea Britanie au arătat că sunt gata să accepte cele prevăzute de
rezoluţie, cu condiţia ca în zonă să fie amplasate „forţe ale ONU”, care să
asigure punerea în aplicare a armistiţiului şi redeschiderea canalului.
La 4 noiembrie, Adunarea Generală a adoptat un proiect de rezoluţie
propus de ministrul de externe canadian, Lester Pearson, privind crearea
UNEF şi însărcinarea Secretarului General, de atunci, suedezul D.
Hammarskyold, cu ducerea la îndeplinire a acestei hotărâri. Proiectele de
alcătuire a forţelor pregătite de Dag Hammarskyold, au fost aprobate la 5 şi
7 noiembrie iar la 15 noiembrie primele contingente ale forţelor
multinaţionale astfel alcătuite au sosit în Egipt care a acceptat amplasarea lor
pe teritoriul său. La alcătuirea forţelor multinaţionale s-a oferit să contribuie
24 de state, dar numai 10 au fost selectate, printre acestea nefiind nici un stat
membru permanent al Consiliului de Securitate. Aceste forţe, în final de
circa 6.000 de oameni, au patrulat la frontiera Egiptului cu Israelul în
regiunile Gaza şi Sinai timp de mai bine de zece ani. Ele au fost finanţate din
bugetul ONU.
Prezenţa UNEF în zonele amintite a asigurat reducerea la minimum a
tensiunii, deşi părţile în dispută, Egiptul şi Israelul, au adresat permanent
plângeri privind încălcarea armistiţiului de către cealaltă parte.
Curând au apărut însă noi semne de război. În mai 1961, Secretarul
General al ONU a prezentat un raport Consiliului de Securitate prin care
atrăgea atenţia asupra creşterii tensiunii la graniţa dintre Siria şi Israel, unde,
la 7 aprilie 1961, avusese loc o puternică ciocnire armată.
Între timp s-a schimbat situaţia şi la ONU, Dag Hammorskzold fiind
tot mai mult suspectat de orientare pro-americană, în special ca urmare a
intervenţiei sale prompte în criza din Congo, care opunea pe preşedintele
Lumumba secesiunii lui Moise Chombe din provincia Katanga, sprijinit de
trupele belgiene. Invocând pentru prima oară Articolul 99 din Cartă potrivit
căruia „Secretarul General poate aduce în atenţia Consiliului de Securitate
orice problemă care, în opinia sa, poate periclita menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale”, el a dat curs unei cereri a preşedintelui Lumumba
de trimitere în Congo a unor forţe ONU pentru menţinerea păcii, împotriva
intervenţiei militare belgiene. Astfel, a convocat Consiliul de Securitate şi a
obţinut trimiterea forţelor solicitate de preşedintele congolez, numind în
fruntea lor pe adjunctul său Ralph Bunche.
La mijlocul lunii mai 1967, trupele egiptene au început să înainteze
spre Golful Aqaba, cerând ca UNEF să se retragă de pe o serie de poziţii
cheie, pentru a fi ocupate de egipteni.
La 5 iunie 1967 a început ceea ce se cunoaşte sub numele de „războiul
de şase zile”, în cursul căruia trupele israeliene au ocupat întreaga peninsulă
Sinai, au ajuns la Canalul Suez, au ocupat malul vestic al râului Iordan,
precum şi înălţimile Golan din Siria. La 10 iunie, toate statele implicate au
acceptat încetarea focului propusă de Consiliul de Securitate. A fost
convocată o nouă sesiune extraordinară de urgenţă a Adunării Generale, fără
vreun rezultat pe teren. Dar printr-o rezoluţie adoptată de Consiliul de
Securitate, au fost stabilite principiile de bază al rezolvării conflictului. Este
vorba despre rezoluţia 242/1967 a Consiliului de Securitate. De asemenea, a
fost numit un reprezentant special al Naţiunilor Unite. Au continuat să fie
prezenţi la diferite fronturi grupuri modeste de observatori ai ONU
(UNTSO). Forţele UNEF n-au putu fi însă refăcute decât peste mai mulţi ani
prin alte rezoluţii ale Consiliului de Securitate, în 1973 şi 1974, sub forma
unei forţe similare, desigur în alte condiţii şi cu un alt impact. De data
aceasta, noul UNEF s-a bucurat de sprijinul tuturor părţilor. A funcţionat
până în 1979, cu sediul la Ismailia, pentru a superviza încetarea focului între
Israel şi Egipt. Finanţarea s-a făcut din bugetul ONU. Au contribuit cu trupe
numai ţări nemembre permanente ale Consiliului de Securitate.
UNEF-ul de până în anul 1967, cu tot cu eşecul final, a demonstrat
evident două dezvoltări imporatnte. Prima, că această formă reprezintă
acţiunea cea mai eficientă pe care Naţiunile Unite o pot întreprinde, în
condiţiile determinate de confruntarea Est-Vest şi blocajul cu dreptul de veto
în Consiliul de Securitate. Cu toată acuitatea situaţiei şi tensiunea adânc
implantată în zonă, UNEF a reuşit, totuşi, să păstreze dezangajarea părţilor
timp de mai bine de zece ani. Mai mult decât atât, după o perioadă de noi
confruntări, care au dus la deteriorarea şi mai mult a situaţiei, dar şi de noi
căutări, până la urmă s-a ajuns tot la formula UNEF, recreată în urma
acordurilor israelo-egiptene de la Camp David, prin care, împreună cu
reglementarea raporturilor dintre Israel şi Egipt, Israelul a consimţit să-şi
retragă trupele din Sinai. Rolul UNEF II a fost acela de a supraveghea
realizarea acestor acorduri. Ea a avut un efectiv de aproape 7.000 de oameni.
La finalul operaţiunilor de retargere a trupelor israeliene, în 1979, mandatul
UNEF II n-a mai fost reînnoit.
Operaţiunea Naţiunilor Unite în Congo – ONUC (United Nations
Operation in the Congo).
Formula UNEF a fost folosită şi în alte crize. Notorie, din acest punct
de vedere, este experienţa din Congo, care a fost cea mai controversată, cea
mai amplă şi cea mai costisitoare.
Fostă colonie belgiană, Congo, (Leopoldville), devenită ulterior Zair,
şi, din nou, Republica Dominicană, Congo, este a treia ţară ca teritoriu şi a
cincea ca populaţie în Africa, situată în centrul continentului, cu o ieşire
minusculă la ocean, dar cu mari resurse naturale, îndeosebi bogăţii minerale.
Cu toate acestea, la eliberare, în 1960, în Congo erau numai 14 congolezi
care aveau o diplomă universitară şi practic toate posturile de rang mijlociu,
atât în viaţa civilă, cât şi în forţele armate, erau ocupate de belgieni sau alţi
europeni. La cinci zile de la proclamarea independenţei, trupele s-au răsculat
împotriva ofiţerilor şi răscoala s-a extins în toată ţara. Belgia a intervenit în
forţă, ajutată şi de autorităţile din provincia Brazaville sub „preşedintele”
Moise Chombe. Preşedintele J. Kasavubu şi primul ministru Patrice
Lumumba s-au adresat Consiliului de Securitate pentru sprijin şi pe baza
unei rezoluţii a Consiuliului din 14 iulie 1960 a fost creată ONUC. Condiţia
secretarului general al ONU privind prezenţa Naţiunilor Unite în Congo a
fost accea de a se exclude participarea statelor membre permanente ale
Consiliului de Securitate, precum şi cele care aveau interese în Congo şi de
favoriza participarea statelor africane. A doua zi, 15 iulie aveau deja să
sosească 1.350 de soldaţi din Ghana şi Tunisia, iar într-o lună forţele s-au
extins la 14.000 de oameni, numărul acestora crescând la aproape 20.000 de
persoane.
Obiectivele operaţiunii au fost stabilite prin mai multe rezoluţii ale
Consiliului de Securitate, precum şi printr-o rezoluţie a Adunării Generale,
întrunită în seiune extraordinară de urgenţă în septembrie 1960. Astfel, se
avea în vedere restabilirea legii şi ordinii, protejarea vieţii şi proprietăţii pe
întreg teritoriu, transformarea armatei congoleze într-un instrument de
nădejde al ordinii interne, restabilirea şi menţinerea integrităţii teritoriale a
Republicii Congo, prevenirea războiului civil şi pacificarea conflictelor
tribale, precum şi protejarea Republicii Congo faţă de amestecul din afară în
treburile sale interne, în special prin alungarea mercenarilor angajaţi de
provincia secesionistă Katanga.
Aplicarea celor convenite a fost însă extrem de dificilă, dacă nu
aproape imposibilă, din cauza faptului că ţara nu era pregătită şi în măsură să
se administreze cu numai 14 licenţiaţi şi fără un număr cât de mic de cadre
medii de specialitate, la care s-au adăugat şi luptele interne secesioniste.
La 24 noiembrie 1961, Consiliul de Securitate a adoptat o rezoluţie
fără precedent, împuternicind pe proaspătul Secretar general U Thant „să
întreprindă o acţiune viguroasă, inclusiv cu folosirea în măsura cuvenită a
forţei, în caz de necesitate, pentru prinderea imediată, punerea în detenţie
până la procesul legal şi/sau deportare a personalului militar şi paramilitar,
precum şi a consilierilor străini, care nu se află sub comanda Naţiunilor
Unite, a mercenarilor...”.
În urma evoluţie în raportul de forţe interne şi a prevalenţei în aceste
confruntări a forţelor conduse de preşedintele J. Kasavubu şi primul ministru
Mobutu Seseseko în Leopoldville, precum şi a rolului de reţinere şi
stabilizator jucat de ONUC, în ianuarie 1963, în Congo s-a ajuns la o
anumită înţelegere de încetare a secesiunilor şi recunoaştere a guvernului
central.
În acelaşi timp, ONUC a început să aibă probleme financiare. Ca
urmare a acestor probleme, precum şi a faptului că mandatul primit fusese în
mare parte îndeplinit, ONUC a fost retras din Congo în iunie 1964. A
continuat însă sprijinul din partea ONU, prin asistenţă tehnică şi programe
de ajutor economic, cu antrenare largă a instituiilor specializate, ceea ce a
permis consolidarea în continuare a noului stat independent.
ONUC a fost de departe cea mai amplă şi complexă operaţiune a
forţelor ONU de menţinere a păcii. Ea a fost şi cea mai costisitoare, peste
400 milioane de dolari în perioada celor patru ani cât a funcţionat (exclusiv
cheltuielile suportate de state care au avut trupe, salariile şi echipamentul).
A fost o aproape o „misiune imposibilă”, tocmai din cauza condiţiilor
extrem de complexe în care a acţionat, lovită şi criticată din toate părţile. 6.
Cu toate acestea, din punctul de vedere al mandatului său, ea a fost un
succes, a asigurat pecea şi securitatea în Congo, iar prin aceasta a contribuit
substanţial şi la pacea şi securitatea în regiune şi în lume, având în vedere că,
printre altele, conflictul avea şi o largă dimensiune de confruntare est-vest,
printr-o posibilă implicare profundă a URSS.
UNEF şi ONUC au trasat, prin experienţa lor novatoare, un făgaş ce a
devenit o coordonată generală a ONU în deceniile următoare, găsindu-şi
aplicarea în practic toate regiunile lumii. Eficienţa acestei abordări a devenit
cu deosebire relevantă după depăşirea confruntării ideologice şi a Războiului
Rece.
Pe calapodul UNEF şi ONUC, dar potrivit specificului fiecărei
situaţii, pe parcurs au mai fost întreprinse mai multe asemenea operaţiuni ale
ONU de menţinere a păcii, dar de mai mică amploare:
 Forţa de Securitate a Naţiunilor Unite în noua Guinee de Vest –
UNSF (United Nations Security Force in West New Guineea) a fost creată,
printr-o rezoluţie a Adunării Generale, în octombrie 1962 şi a durat până în
aprilie 1963, cu sediul la Hollandia (Jayaphara), în urma conflictului dintre
6
Adrian Năstase, op. cit., p. 245;
Indonezia şi Olanda privind Noua Guinee de Vest, pe baza acordului dintre
cele două state. Sarcina sa a fost aceea de a asigura menţinerea păcii în zonă
sub o autoritate temporară a ONU. La componenţa acestei autorităţi au
contribuit Canada Pakistan şi SUA. Efectivul maxim a fost de 1.576 de
oameni. Finanţarea a fost asigurată din contribuţii egale ale Olandei şi
Indoneziei.
 Grupul Naţiunilor Unite pentru Asistenţă în Tranziţie – UNTAG
(United Nations Transition Assistance Group) a funcţionat pe baza unei
rezoluţii a Consiliului de Securitate, în perioada aprilie 1989 – martie 1990,
cu sediul la Windhoek, în urma accesului la independenţă al Namibiei.
Misiunea sa a fost aceea de a stabiliza situaţia în ţară şi a supraveghea
desfăşurarea unor alegeri libere şi corecte. La alcătuirea misiunii au
participat numeroase state, inclusiv mari puteri (China, Franţa, Marea
Britanie şi URSS). Amploarea lor maximă a fost de 4.493 de oameni, iar
finanţarea s-a făcut din bugetul ONU.
 Forţa Naţiunilor Unite de Menţinere a Păcii in Cipru – UNFICYP
(United Nations Peace-Keeping Force in Cyprus) cu sediul la Nicosia a fost
stabilită prin rezoluţii ale Consiliului de Securitate în martie 1964 şi este
încă în funcţiune. În urma invadării Ciprului de Nord de către armata turcă şi
scindării insulei în două părţi, cipriotă-greacă şi cipriotă-turcă, cu ajutorul
ONU s-a ajuns la un acord de încetare a focului şi reglementarea pe cale
paşnică a conflictului. Sarcina UNFICYP este de a supraveghea situaţia şi de
a constitui un tampon pe linia de demarcaţie, pentru împiedicarea reluării
ostilităţilor. La componenţa forţelor participă mai multe state, inclusiv
Marea Britanie, care avea şi are o prezenţă militară în Cipru. Amploarea lor
maximă a fost de 6.411 de oameni, dar ulterior s-a stabilizat la 2.138 de
oameni. Finanţarea se face din bugetul ONU şi din contribuţii voluntare.
 Forţa Naţiunilor Unite de observatori pentru dezangajare –
UNDOF (United Nations Disengagement Observer Force). În urma
războiului din 1973 între Israel, pe de-o parte, Egipt şi Siria pe de altă parte,
o dată cu UNEF II pe partea egipteană s-a hotărât şi stabilirea UNDOF cu
aproximativ 1.450 de oameni pentru supravegherea dezangajării militare şi
patrularea graniţei Siriei cu Israelul. Sediul acesteia este la Damasc. La
forţele respective participă cu unităţi armate cinci ţări (Austria, Canada,
Finlanda, Iran şi Polonia). Finanţarea se face din bugetul ONU, dar pentru
prima dată după o grilă cu procente reduse de cotizaţii pentru ţările în curs
de dezvoltare.
 Forţa Interimară a Naţiunilor Unite în Liban – UNIFIL (United
Nations Interim Force in Libanon) a fost amplasată de Consiliul de
Securitate în sudul Libanului, cu sediul la Naqoura, ca răspuns la invadarea
Libanului de către Israel în 1978. misiunea este de a supraveghea retragerea
Israelului din zona ocupată şi de a sprijini guvernul libanez în restaurarea
autorităţii sale în zonă. La aceste forţe de aproximativ 7.000 de oameni,
participă cu trupe mai multe state, inclusiv Franţa, dintre membrii
permanenţi ai Consiliului de Securitate. UNIFIL s-a stabilizat la 5.300 de
oameni. Finanţarea se face din bugetul ONU şi din contribuţii voluntare
(Australia, Germania, Japonia, Marea Britanie, SUA). Şi-a încetat activitatea
la începutul anului 2000, în urma retragerii unilaterale a Israelului din sudul
Libanului, fiind înlocuită cu o misiune de observatori.
 Misiunea Naţiunilor Unite pentru Referendum în Sahara de Vest –
MINURSO (Mission des Nations Unies por Referendum en Sahare
Occidentale) a fost stabilită în 1991, în urma conflictului dintre Maroc, care
a anexat zona, considerând-o parte a teritoriului său naţional, şi Frontul
Polisario (sprijinit de Algeria), care a cerut crearea unui stat independent.
Sarcina misiunii, care cuprinde 3.785 de militari, cu sediul la Laayounde,
este de a supraveghea încetarea focului şi a ajuta reprezentantul special al
secretarului general al ONU în teritoriu de a organiza un referndum. La
forţele respective participă mai multe state, inclusiv Franţa, Rusia, Marea
Britanie şi SUA, dintre statele membre permanente ale Consiliului de
Securitate. Efectivul lor este de cca. 350 de oameni, finanţarea făcându-se
din bugetul ONU.
 Operaţiunea Naţiunilor Unite în Somalia – UNOSOM (United
Nations Operations in Somalia) a fost creată pe baza unei rezoluţii a
Consiliului de Securitate din aprilie 1992, în urma izbucnirii războiului civil
şi ajungerii la un acord de încetare a focului între părţile rivale. Mandatul
stabilit prin rezoluţia menţionată prevede supravegherea încetării focului şi
acordarea de asistenţă umanitară, la nevoie putând să folosească şi forţa
militară. Cu componenţa ei modestă de numai 550 de oameni, ea nu a putut
face faţă situaţiei, nereuşind în acţiunea lor de forţă nici Statele Unite, care
au reuşit să se retragă. La această operaţiune au participat mai multe state,
inclusiv România. Dintre marile puteri contribuie cu forţe Franţa. Sediul este
la Mogadishu. Finanţarea se face din bugetul ONU.
 Operaţiunea Naţiunilor Unite în Mozambic – UNOMOZ (United
Nations Operation in Mozambic) a fost stabilită printr-o rezoluţie a
Consiliului de Securitate din decembrie 1992 cu o forţă de 7.500 de oameni,
în urma unui acord intervenit între facţiunile rivale de încetare a focului şi de
organizare de alegeri libere. Mandatul este de supraveghere a încetării
focului, dezarmarea combatanţilor, înfiinţarea unei armate nonpartizane,
organizarea de alegeri naţionale, realizarea unui program de asistenţă
umanitară. La operaţiune participă mai multe state, inclusiv – dintre marile
puteri – China şi Rusia.
Declinul puterii sovietice, destrămarea URSS, depăşirea confruntării
ideologice şi a războiului rece au eliminat unul din factorii de creare a
tensiunii şi sprijinire a subversiunii, deschizând posibilităţi sporite de
abordare a soluţionării conflictelor.
Pe primul plan s-a situat sporirea posibilităţilor ONU de a interveni
eficient, prin consensul celor cinci puteri membre permanente ale
Consiliului de Securitate, de fapt a intregului Consiliu, cu sprijin larg din
partea Adunării Generale. De remarcat că, din 1990, în Consiliul de
Securitate s-a mai înregistrat o singură dată exercitarea dreptului de veto
(China, vizavi de prelungirea mandatului prezenţei ONU în Macedonia ca
urmare a recunoaşterii Taiwanului de către guvernul de la Skoplje) deşi
Consiliul a fost practic permanent în sesiune şi confruntat cu crize dintre
cele mai diverse şi mai acute.
Apoi căderea comunismului şi trecerea în istorie a colonismului au
permis, pentru prima oară în istoria omenirii, împărtăşirea, pe fond, a
aceloraşi valori şi principii de dezvoltare economică şi socială: democraţie,
îndeosebi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,
pluralitate politiă, alegeri libere, stat de drept, etc., pe de-o parte, şi
economie de piaţă, pe de altă parte. Pe această bază a devenit posibilă, iarăşi,
pentru prima oară în istorie, conlucrarea efectivă în elaborarea soluţiilor
pentru conflicte, marcată de revenirea la consens în Consiliul de Securitate şi
iniţierea de operaţiuni complexe ale ONU pentru menţinerea păcii, care să
cuprindă şi aspecte ale construcţiei interne, fără de care, practic, nu pot
exista reglementări durabile. La vechile şi timidele acorduri de încetare a
focului sau armistiţiu între părţile combatante, state sau facţiuni interne,
forţe ale ONU de monitaorizare sau chiar de impunere a acestor acorduri, s-
au adăugat asemenea abordări novatoare ca: respectarea drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului, alegeri libere, dezarmarea
combatanţilor, îmfiinţarea unei armate nonpartizane, organizarea de alegeri
naţionale, realizarea unui program de asistenţă umanitară.
Astfel, noile operaţiuni au început să devină deosebit de complexe,
cuprinzând toate cele trei părţi ale unui conflict: oprirea conflictului,
rezolvarea diferendului şi construcţia paşnică (peace-keeping, peace-making
şi post-conflict peace-building).
Autoritatea Naţiunilor Unite în Tranziţie în Cambodgia – UNTAC
(United Nations Transitional Authority in Cambodgia) este, din acest punct
de vedere, una dintre cele mai ample şi complexe operaţiuni ale ONU de
menţinere a păcii.
Soluţie complexă la o situaţie complicată, cu probleme diverse de
rezolvat: un război civil între patru facţiuni rivale, care au fost la putere,
fiecare, într-o perioadă sau alta; invazia vietnameză; implicarea altor puteri
străine, inclusiv mari puteri de partea uneia sau alteia din cele patru facţiuni;
violări grave ale drepturilor omului care, au mers până la un adevărat
genocid, prezenţa de mase de refugiaţi; infestarea de largi teritorii cu
milioane de mine terestre şi o economie înapoiată în ruine. Pentru a răspunde
la această situaţie fără precedent de complicată a trebuit să se elaboreze şi o
operaţiune fără precedent de complexă, combinând sarcini prezente în
operaţiuni anterioare, precum şi o serie de răspunderi inedite, care au depăşit
atât ca amploare, cât şi ca obiective orice operaţiune anterioară.
Colonie franceză din 1863. alături de Vietnam şi Laos, Cambodgia a
avut în frunte pe Norodom Sihanouk din 1941, când acesta avea numai 18
ani, până în 1970, sub francezi, japonezi, iar din 1953 ca stat independent. În
martie 1970, acesta a fost răsturnat de la putere de un grup de generali şi
civilli, în frunte cu generalul Lon Nol, de orientare americană. Împotriva
acestuia s-a dezvoltat, sub influenţa Vietnamului de Nord, aflat în război cu
SUA, o puternică mişcare condusă de Partidul Comunist – a aşa numiţilor
Khmeri Roşii, în alianţă cu Sihanouk, care a preluat puterea în aprilie 1975
proclamând Kampuchea Democratică în frunte cu Pol Pot şi Ieng Sary.
Aceştia au introdus un regim de teroare şi un adevărat genocid. Dintr-o
populaţie de 7 milioane de oameni, au dispărut aproape un milion. Regimul
era numit antidemocratic, dar şi împotriva Vietnamului, care, în ianuarie
1979, a ocupat ţara, insaturând la cârmă un regim marionetă, format din
Khmeri roşii refugiaţi din Vietnam. Mase de oameni s-au refugiat în
Thailanda vecină. A fost proclamată Republica Populară Kampuchea.
O rezoluţie în Consiliul de Securitate de condamnare a invaziei
vietnameze a primit veto-ul sovietic şi problema a fost mutată în Adunarea
Generală, unde textul a fost aprobat cu majoritate covârşitoare, întreaga
lume a treia insistând pentru independenţă şi suveranitate naţională,
împotriva ocupaţiei străine. S-a cerut retragerea imediată a a forţelor străine.
Asemenea rezoluţii au fost adoptate şi în urmatorul deceniu. În acest timp,
însă, s-au înteţit luptele între opoziţia Khmerilor roşii, alimentaţi de China şi
de regimul marionetă alimentat de Vietnam şi URSS, la care s-au adăugat
încă două facţiuni de orientare occidentală.
După mai multe încercări de mediere, în special din partea ASEAN, în
1989, a fost convocată la Paris, o conferinţă internaţională asupra
Cambodgiei, cu participarea tuturor facţiunilor interne, precum şi a unei serii
de state „interesate”, inclusiv cele cinci mari puteri, care a dus la instalarea
unei autorităţi cvadripartite, sub conducerea prinţului Norodom Sihanouk,
ţara căpătând o nouă denumire – Statul Cambodgia, sprijinit de URSS.
În urma unor negocieri intense în Consiliul de Securitate, în special
între cele cinci mari puteri, dar cu participarea şi a altor state, în august
1990, Consiliul a adoptat un program complex cunoscut sub numele de
„Document-cadru”. După mai bine de un an de negocieri, îndeosebi cu cele
patru facţiuni, s-a ajuns la un „Acord privind reglementarea politică
cuprinzătoare a conflictului cambodgian”, semnat la 23 octombrie 1991, la o
nouă conferinţă la Paris, de către cele 19 state participante, în prezenţa
secretarului general al ONU. Acordul prevedea, în esenţă trecerea întregii
puteri în competenţa ONU şi măsurile de bază care să fie întreprinse sub
noua Autoritate a Naţiunilor Unite de tranziţie în Cambodgia (UNTAC),
realizarea acestor măsuri într-o perioadă de tranziţie, care să se încheie cu
întrunirea unei Adunări Constituante, în urma unor alegeri libere şi corecte,
organizate şi certificate de Naţiunile Unite, aprobarea constituţiei şi
transformarea constituantei în Adunare legislativă, urmată de crearea unui
nou guvern. Documentul avea nouă părţi, cu aceste măsuri şi mai multe
anexe, inclusiv una în care era prezentat „Mandatul UNTAC”.
UNTAC era un fel de stat în stat şi chiar mai mult, o administraţie
generală supranaţională cu două componente de bază: una la New York, în
frunte cu Secretarul General al ONU, cu Departamentul pentru operaţiunile
de menţinere a păcii şi alta pe teren, în frunte cu reprezentantul secretarului
general (japonezul Yasushi Akashi), cu un adjunct, un cabinet şi şapte
departamente pentru drepturile omului, alegeri, probleme militare,
administraţie civilă, poliţie, repatriere şi refacere, fiecare, la rândul său, cu
structurile respective. Operaţiunea a cuprins 21.000 de angajaţi străini, dintre
care aproape 16.000 de militari, poliţie, precum şi o mulţime de angajaţi
locali, numărul acestora în timpul alegerilor ajungând la 60.000.
Reprezentantul secretarului general avea puteri aproape discreţionare,
el consulta Consiliul Naţional Suprem, în frunte cu prinţul Norodom
Sihanouk, dar în caz de discordanţă lua singur hotărârea. Aşa cum se preciza
în mandatul UNTAC, „reprezentantul special (al Secretarului General al
ONU) va lua hotărârea finală, ţinând seama în întregime de opiniile
exprimate de CNS”.
Toate instituţiile administrative în domeniile relaţiilor externe, apărării
naţionale, finanţelor, securităţii publice şi informaţiei, precum şi alte
instituţii ce pot prezenta importanţă pentru organizarea de alegeri au fost
puse sub controlul direct al UNTAC. De asemenea, acesta hotărăşte şi
asupra funcţionării instituţiilor care asigură buna desfăşurare a „vieţii de zi
cu zi” în Cambodgia, inclusiv a forţelor de poliţie, dacă este necesar. În toate
departamentele şi oficiile administraţiei de stat erau prevăzuţi funcţionari ai
UNTAC care să asigure supravegherea şi îndrumarea activităţii, cu dreptul
reprezentantului Secretarului General al ONU de a dispune concedierea sau
mutarea personalului cambodgian. Întreaga poliţie funcţionează sub directa
conducere a UNTAC.
În domeniul militar, mandatul UNTAC era de a verifica retragerea din
Cambodgia a tuturor trupelor străine, ţinea legătura cu vechile vecine în
toate problemele legate de îndeplinirea Acordului, de a monitoriza încetarea
oricărui ajutor din afară pentru facţiunile interne, de a detecta şi confisca
orice depozit ilegal de arme, sprijinea denumirea teritoriului. De asemenea,
forţele militare ale UNTAC aveau sarcina de a monitoriza retragerea tuturor
trupelor facţiunilor în cazărmi şi realizarea reducerii acestor trupe, prevăzute
de Acord, sprijinea Comitetul Internaţional al Crucii Roşii în ce priveşte
eliberarea prizonierilor de război şi a deţinuţilor politici.
UNTAC avea prerogative şi sarcini largi în ceea ce priveşte
organizarea de alegeri libere, de la elaborarea şi adoptarea legislaţiei
corespunzătoare, până la realizarea acestor alegeri.
În septembrie 1993, constituanta a adoptat noua Constituţie. Potrivit
Constituţiei, Cambodgia a devenit din nou regat cu Norodom Sihanouk rege.
La 24 septembrie a fost instalat noul guvern. UNTAC a acordat sprijinul la
instalarea noilor autorităţi şi în acelaşi timp a început retragerea.
Retragerea totală a Autorităţii de tranziţie din Cambodgia s-a încheiat
după crearea guvernului, în noiembrie 1993. ONU a continuat însă să fie
prezentă prin activitatea unor organizaţii şi instituţii ale sale. La Pnom Penh
a fost deschis un Oficiu al ONU pentru coordonarea diverselor activităţi de
sprijin, servicii şi asistenţă din partea Naţiunilor Unite. A fost numit un
reprezentant special al Secretarului General al ONU pentru drepturile omului
în Cambodgia. La 1 octombrie 1993, la Pnom Penh, a fost deschis un Centru
al ONU pentru drepturile omului. La cererea noului guvern, Consiliul de
Securitate a trimis o misiune de 20 de observatori militari, pentru o perioadă
de şase luni pentru „sprijinirea creşterii încrederii în provincie”, respectiv a
eforturilor de dezangajare cu trupele khmerilor roşii care atacau forţele
guvernamentale. De asemenea, s-a creat un centru de deminare. Toate
acestea însă cu rezultate modeste, din cauza lipsei de fonduri pentru
redresarea situaţiei economice şi sociale foarte grele după anii de război
civil.
Nu a fost pierdută din vedere nici componenta reconstrucţiei
(edificarea păcii – peace-building). Încă din iunie 1992, Japonia a convocat o
Conferinţă la nivel ministerial privind refacerea şi reconstrucţia Cambodgiei,
la care au participat 33 de ţări, Comunitatea Europeană şi 12 organizaţii
internaţionale care au oferit un ajutor total de 880 milioane de dolari.
Pe termen scurt, UNTAC a fost o reuşită, deoarece a putut să asigure
pacea şi conlucrarea între principalele forţe politice, restabilirea
administraţiei de stat, a legii şi ordinii, în măsura posibilului într-o ţară
devastată, sărăcită şi fără cadre. În mare parte s-a pus capăt războiului civil,
iar khmerii roşii lipsiţi de sprijinul din afară, s-au dezintegrat în mare parte.
Pe de altă parte, în perspectivă, după plecarea forţelor ONU de
menţinere a păcii, situaţia a rămas instabilă, în special sub raport militar.
UNTAC a avut un mandat larg şi cuprinzător în ce priveşte aspectele
de reconciliere politică şi chiar reconstrucţie de stat, dar n-a dispus nici de
mandat şi nici de forţe militare necesare pentru a impune pacea iar
dezarmarea forţelor antrenate în războiul civil, una din misiunile sale
principale, a rămas pe hârtie.

3.4. Realizări şi limite ale operaţiunilor de menţinere a păcii

Un resort al acestei abordări este tendinţa de osificare a diferendelor la


care au dus, de regulă, operaţiunile de interpunere de observatori între părţile
aflate în conflict. Este adevărat că dezangajarea militară a părţilor şi
separarea acestor de-a lungul unei fâşii demilitarizate şi sub supravegherea
forţelor de menţinere a păcii a evitat continuarea ostilităţilor, dar aceasta n-a
atacat rădăcina confruntării. Ba mai mult, aprecierea generală este că, în
aceste cazuri divizarea s-a adâncit. Ca urmare, a apărut firească preocuparea
că, concomitent cu acţiunea de „menţinere a păcii”, să se caute şi rezolvarea
cauzelor conflictelor respective, în condiţii de pluripartitism, eficientă
guvernare democratică, stat de drept, pregătirea de cadre şi edificarea de
instituţii democratice, economie de piaţă, cu folosirea, la nevoie, a forţei
colective a ONU pentru impunerea păcii şi aranjamentelor convenite pe plan
economic şi social.
Astfel, şi componenţa operaţiunilor ONU de menţinere a păcii a
evoluat de la simpli observatori (militari), la formaţiuni care, pe lângă forţe
armate ale ONU, cuprind şi experţi în asemenea probleme cum sunt
organizarea şi supravegherea alegerilor, respectarea drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului, administraţia publică, crearea de organizaţii
neguvernamentale, încurajarea economiei de piaţă, asistenţă unitară, etc.
Astfel de elemente se regăsesc, ca unicat sau mai multe împreună, în mai
toate operaţiunile ONU de menţinere a păcii stabilite după 1988 – 1990. De
exemplu, operaţiunea ONU în Namibia a avut ca scop principal
supravegherea alegerilor, cea din Noua Guinee de Vest – asigurarea unei
administraţii publice temporare, cea din Sahara Occidentală – organizarea
unui referendum, cea din Haiti – monitorizarea respectării drepturilor
omului, etc. Pe de altă parte, o serie de operaţiuni au îmbinat mai multe
asemenea ingrediente. De exemplu, operaţiunea Naţiunilor Unite în
Mozambic a îmbinat asemenea obiective de natură să aducă pacea şi
stabilitatea în această ţară şi să creeze baza materială pentru un program
realist de dezvoltare economică şi socială.

3.5. Operaţiuni ONU de impunere a păcii

În urma exerienţei acumulate, s-a constatat că succesul operaţiunilor


ONU de „menţinere a păcii” întreprinse în spaţiul dintre reprimare a
agresiunii cu forţa7 şi soluţionarea pe cale paşnică a diferendelor8 depinde în
mare măsură de asigurarea îndeplinirii acordurilor convenite prin încetarea
focului şi redresarea situaţiei. După cum se evidenţiază în „Agenda pentru
Pace”, pregătită de Secretarul General al ONU la cererea Consiliului de
Securitate, cu ajutorul unui grup de eminenţi experţi internaţionali şi
prezentat sub formă de raport atât Consiliului de Securitate cât şi Adunării
Generale, acordurile de încetare a focului realizate sub egida ONU au fost de
regulă şi permanent încălcate şi de multe ori Naţiunile Unite au fost chemate
să trimită forţe pentru restabilirea şi menţinerea încetării focului. „Această
sarcină, se reliefează în document, poate, uneori, să depăşească misiunea
forţelor de menţinere a păcii şi aşteptările celor cu contribuţii la alcătuirea
acestor forţe, care, de regulă nu doresc antrenarea unităţilor lor militare la
ostilităţile în urma cărora ar putea rezulta morţi şi răniţi”. Aceste unităţi
armate, continuă raportul Secretarului General, „trebuie să fie dotate cu arme
mai grele decât cele ale forţelor de menţinere a păcii şi trebuie să treacă
printr-un program de pregătire intensă în cadrul forţelor naţionale”. În
document, se atrage atenţia că aceste forţe nu trebuie să fie confundate cu
forţele ce trebuiau să fie create şi n-au luat încă fiinţă potrivit articolului 43
al Cartei, respectiv forţe multinaţionale sub comanda Comitetului de Stat
Major al ONU.
Pe baza experienţei ONUC şi a altor operaţiuni ale Naţiunilor Unite
de menţinere a păcii, s-a trecut astfel la o nouă fază în care se combină
prerogativele de supraveghere a încetării focului, precum şi a îndeplinirii
celorlalte aspecte ale înţelegerilor de restabilirea păcii, inclusiv apărarea
statului de drept, respectarea drepturilor omului, alegeri libere, etc., cu

7
Carta Naţiunilor Unite, Capitolul VII, art. 1, alin (3);
8
Idem, Capitolul I, art. 1, alin. (1);
folosirea forţei pentru impunerea respectării angajamentelor asumate, în
cazul în care aceste angajamente nu sunt respectate.
Elemente ale acestei noi dimensiuni se găsesc în operaţiunea din
Somalia, dar expresia ei cea mai elocventă este cea din fosta Iugoslavie.
Forţa Naţiunilor Unite de protecţie – UNPROFOR (United Nations
Protection Force)
Dezmembrarea Iugoslaviei, ca de altfel, şi cea a fostei Uniuni
Sovietice, a Cehoslovaciei, constituie ultimul val al cursului istoric de creare
a statelor naţionale, început cu războiul de 30 de ani şi de pacea de la
Westfalia şi atingând punctul culminant în timpul primului război mondial şi
Pacea de la Versailles. Aceste dezmembrări au avut loc ca rezultat al
năzuinţelor naturale ale naţiunilor respective de a se constitui în state
independente, de sine stătătoare, deşi în fostul spaţiu sovietic ca rezultat al
acţiunilor forţelor nostalgice imperiale, are loc un recul, pentru ca probabil
în viitor aceste năzuinţe fireşti să erupă din nou, iar conflictele deschise din
Caucaz, mişcările din Moldova, unele tendinţe în Ucraina, Belarus,
constituie mărturii în acest sens.
Pe lăngă aceste năzuinţe fireşti, în Iugoslavia s-au manifestat şi
interese străine. De exemplu, sprijinind republicile în tendinţa de a se rupe
de RSFI, se recunoaşte că Germania, într-un mod cu totul neobişnuit de a-şi
dovedi iniţiativa diplomatică şi puterea, a fost interesată ca şi ceilalţi 11
membri ai Comunităţii Europene s-o urmeze în iniţiativa de a recunoaşte
Slovenia şi Croaţia. Se mai menţionează şi situaţia Vaticanului care a
procedat la această recunoaştere, înainte ca s-o facă comunitatea
internaţională. SUA a urmat iniţiativa europeană.
Toate acestea au fost interpretate, îndeosebi la Belgrad, dar şi la
Moscova, ca o încercare a Germaniei şi a aliaţilor săi din primul şi cel de-al
doilea război mondial de „pedepsire a sârbilor” şi ca o expresie a
confruntării istorice germano-slave. Mai puţine explicaţii se găsesc la
fenomenul paradoxal al sprijinului pe care, de la început, musulmanii
bosniaci l-au primit din partea catolicilor europeni, al Chinei şi al
Vaticanului. Au fost oferite unele explicaţii pentru ajutorul pe care SUA l-a
acordat acestor musulmai, în sensul că s-a dorit o contracarare a tezei lui
Sadam Hussein că războiul din Golf nu a fost împotriva agresiunii sale în
Kuweit ci împotriva Islamului. Cu alte cuvinte, prin sprijinul oferit
musulmanilor, din Bosnia, s-ar fi dorit întărirea poziţiilor ţărilor arabe aflate
de partea SUA şi a celorlalte statea occidentale participante la războiul din
Golf, probându-se ca Vestul nu are o atitudine anti-islamică, sprijinind
totodată şi pe musulmanii din Kuweit ca şi pe cei din Bosnia.
De altfel, lumea islamică a privit războiul dus de musulmani în Bosnia
ca un „război sfânt” (Jihad). În 1993 s-a anunţat că până la 4.000 de
mercenari din peste zece ţări musulmane luptau în Bosnia. Se afirmă că
Arabia Saudită a contribuit în mod deosebit cu fonduri.
UNPROFOR a fost creat pe baza unor rezoluţii ale Consiliului de
Securitate, prima (743) adoptată în martie 1992. Ea este, dintre toate forţele
ONU de menţinere a păcii, de departe cea mai amplă şi una dintre cele mai
costisitoare – circa 1,5 milioane de dolari pe zi. Această operaţiune a fost
întreprinsă în urma destrămării fostei Iugoslavii şi a războiului civil apărut în
urma hotărârii republicilor componente de a-şi declara separarea de Belgrad.
Forma iniţială a UNPROFOR a luat fiinţă în Croaţia, cu o forţă de 14.000 de
oameni, militari, unităţi de poliţie, observatori, pentru supravegherea
încetării focului dintre croaţii şi sârbii din Croaţia, ultimii fiind sprijiniţi de
armata iugoslavă, dominată de sârbi. Când ostilităţile au erupt şi în Bosnia-
Herţegovina, Consiliul de Securitate s-a reţinut de la crearea unei alte forţe
largi de menţinere a păcii, dar au fost de acord să extindă aceste forţe la
aproape 22.000 de oameni, cu înţelegerea că ţările cu trupe în UNPROFOR
(în primul rând ţările europene – Franţa, Marea Britanie, Italia, precum şi
Canada) vor suporta costurile suplimentare. Un detaşament american a fost
amplasat preventiv în Macedonia. Au participat cu trupe 35 de state, în
principal euroatlantice şi musulmane, printre care şi România.

3.6. Reforma operaţiunilor de menţinere a păcii

Iniţiate încă de la începutul Naţiunilor Unite, operaţiunile ONU de


menţinere a păcii au cunoscut în ultimul deceniu, după depăşirea războiului
rece, evoluţii semnificative, care le diferenţiază substanţial de operaţiunile
anterioare, însăşi conflictele care le reclamă cunoscând modificări
substanţiale. Spre deosebire de conflictele din trecut, care erau între state,
cele actuale sunt, în cea mai mare parte, de ordin intern, apărute cu
precădere în urma dezmembrării unor state federale. Astfel, dacă în 1988,
din cele cinci operaţiuni ale ONU de menţinere a păcii, patru (20 la sută)
erau implicate în conflicte dintre state, în cele 21 de operaţiuni create de
atunci, opt s-au referit la conflicte între state şi 13 (62 la sută) la conflicte
interne, iar toate cele 11 operaţiuni stabilite din ianuarie 1992 până în
ianuarie 1994 s-au referit la conflicte interne.
În acest context, a crescut atât numărul cât şi complexitatea acestor
operaţiuni. Dacă în primele patru decenii au fost create 13 operaţiuni, în
ultimii 10 ani au funcţionat 21 de asemenea operaţiuni: 8 moştenite din
trecut şi 13 create în mai putin de 7 ani, din care UNPROFOR şi KFOR de
dimensiuni fără precedent. Saltul a fost imens în special imediat după
războiul rece, de la cinci cu 9.600 de militari în 1988 la 17 cu 73.400 în
1994. Diferenţa calitativă este şi mai mare, dacă se ţinea seama de faptul că
în 1988 toate cele cinci operaţiuni erau aşa numite clasice, la care s-a
adăugat un singur caz de sancţiuni iar din cele 17 operaţiuni în 1994, 8 erau
multifuncţionale, la care s-au adăugat 7 cazuri de sancţiuni. În mod
corepunzător a crescut şi bugetul respectiv al ONU, de peste 14 ori în
intervalul 1986 – 1992.
A doua caracteristică rezultă din rolul crescut al sancţiunilor
economice. În general, acestea sunt măsuri dure, ele afectând nu numai
conducerile politice şi militare împotriva cărora sunt luate, ci întreaga
populaţie a zonei, precum şi terţe părţi. Ele pot complica activităţile
umanitare prin interzicerea unor importuri şi impunerea unor proceduri
greoaie pentru obţinerea de aprobări speciale pentru exceptarea de la
sancţiuni.
Ele pot afecta serios dezvoltarea economică şi nivelul de viaţă în ţările
în cauză, ca şi din ţările învecinate care nu au altă „vină” decât aşezarea
geografică.
A existat şi riscul ca astfel de sancţiuni să se poată întoarce împotriva
obiectivelor urmărite, provocând o reacţie de solidaritate împotriva
comunităţii intenaţionale, simbolizată de Naţiunile Unite ca şi unirea
cetăţenilor în jurul conducătorilor a căror conduită a determinat adoptarea de
sancţiuni. A fost cazul atât al Irakului, sub conducerea lui Saddam Hussein,
cât şi în parte al R.F. Iugoslavia, sub conducerea lui Slobodan Miloşevici.
În aplicarea acestor sancţiuni au apărut şi o serie de dificultăţi legate
în special de obiectivele urmărite, monitorizarea, aplicarea, impactul şi
repercursiunile pentru terţi.
În situaţiile fluide de criză, de multe ori nu s-a putut specifica clar
obiectivul concret, sau acest obiectiv a fost modificat pe parcurs. Ca urmare,
Consiliul de Securitate nu a fost totdeauna în măsură să constate clar când
obiectivul este atins şi când sancţiunile pot fi ridicate, iar prelungirea lor
poate da impresia că se urmăreşte pedepsirea unui popor şi nu modificarea
comportării conducătorilor săi. Pentru evitarea unor asemenea percepţii este
necesar ca, încă de la stabilirea sancţiunilor să se stabilească şi criteriile
obiective, verificabile de ridicare a lor.
În plus, la adoptarea sancţiunilor trebuie să se prevadă căi de facilitare
a activităţilor umanitare îndreptate spre ameliorarea situaţiei grupurilor cele
mai vulnerabile, absolvirea de la sancţiuni a importurilor pentru industria de
medicamente şi stabilirea de căi care să permită acordarea operativă de
exceptare de la embargo.
În acelaşi timp, trebuie să se răspundă de urgenţă la necesitatea
aplicării art. 50 din Cartă care prevede ca eventualele consecinţe negative să
fie suportate de ansamblul comunităţii internaţionale, ca o expresie a
solidarităţii acesteia. Este incorect şi lipsit de moralitate ca costurile acestor
măsuri colective de securitate să fie suportate exclusiv de ţările care au
neşansa să fie legate geografic şi economic de ţara supusă sancţiunilor.
Aceste costuri trebuie să fie suportate, în mod echitabil de întreaga
comunitate internaţională. În acest sens, s-a propus ca ţările afectate să fie
consultate de Consiliul de Securitate, iar Consiliul să examineze problemele
cu care aceste state sunt confruntate ca urmare a aplicării regimului de
sancţiuni. De asemenea, Consiliul urma să adopte măsuri de angajare a
instituţiilor financiare internaţionale, în plata unor compensaţii. Din păcate
art. 50 al Cartei nu a putut fi aplicat nici în litera şi nici în spiritul său.
Regimul de sancţiuni economice nu a condus întotdeauna la rezultate
ci, dimpotrivă, în parte a ajutat conducerile blamate să apară mai mult ca
apărând interesele naţionale, decât să le submineze poziţiile, cu deteriorări
însemnate pentru nivelul de viaţă al popoarelor ţărilor respective9.
Un caz special îl constituie sancţiunile declarate unilateral de SUA.
Uneori state aliate ale SUA şi în special companiile afectate, nu numai că nu
au contribuit la respectarea lor ci au criticat şi chiar au luat măsuri contrare
spiritului acestora, cum a fost cazul sancţiunilor SUA împotriva Cubei, sau
împotriva Iranului şi Libiei. Când, în august 1996, Congresul American a
adoptat „amendamentul D’Amato” (după numele senatorului republican
Alfonso D’Amato) împotriva investiţiilor mai mari de 40 milioane de dolari
pe an în Iran şi Libia, iar preşedintele Clinton a semnat Legea de aplicare de
măsuri împotriva companiilor străine care fac anumite investiţii în aceste
ţări, ca sancţiuni împotriva terorismului internaţional de către acestea, multe
companii petroliere europene, cât şi guverne de pe continent, inclusiv
Uniunea Europeană, s-au opus public şi chiar au trecut de la contramăsuri la
adresa Statelor Unite. Într-un interviu acordat publicaţiei International
Herald Tribune, preşedintele companiei franceze, „Total S.A” Thierry
Desmarest, a apreciat că „politica de embargo, blocadă, izolare economică
nu constituie soluţii la problemele politice ale ţărilor în curs de dezvoltare şi
pentru ridicarea maturităţii lor politice este mai bine să fie sprijinită de
dezvoltarea economiilor lor. Franţa şi alte ţări vest-europene au considerat
astfel de acţiuni ca reprezentând „ măsuri extrateritoriale”, nepermise de
dreptul internaţional.
O evoluţie substanţială a avut loc pe planul împuternicirii pentru
folosirea forţei, potrivit Capitolului VII din Cartă, pentru protecţia
9
James Mayall, Politica mondială. Evoluţia şi limitele ei, Ed. Antet, Bucureşti, 2004, p. 98;
operaţiunilor umanitare şi a civililor în „zone de securitate” şi exercitarea de
presiuni asupra combatanţilor pentru încetarea ostilităţilor şi ajungerea la un
acord. Din acest punct de vedere, operaţiunile pot fi considerate o
manifestare a conceptului de securitate colectivă. În toate celelalte aspecte
însă, aceste operaţiuni nu pot fi asemănate cu acţiunile de securitate
colectivă în primul rând pentru că nu există o agresiune, ca atare, şi deci nu
se urmăreşte înfrângerea unui agresor. Apoi, pe fond şi în esenţă prin
operaţiunile de menţinere a păcii se urmăreşte respectarea încetării focului,
prevenirea luptelor, prin intercalarea ca un tampon, a forţelor ONU între
părţile ostile, menţinerea ordinii. În general, în operaţiunile de menţinere a
păcii, unităţile armate componente au, de regulă, dreptul de a folosi armele
din dotare numai pentru autoapărare. Dar chiar şi atunci, când anumite
acţiuni de reprimare cu forţa militară prin aceste operaţiuni sunt autorizate
de Consiliul de Securiate, în cadrul Cap. VII „ONU rămâne neutru şi
imparţial între părţile în război”. Chiar şi în cazul mandatului de folosire a
forţei pentru protejarea „zonelor de securitate” din Bosnia-Herţegovina,
„scopul a fost limitat şi local, nu pentru ducerea războiului până la capăt”.
Astfel, forţele militare din cadrul operaţiunilor de menţinere a păcii au
mai mult funcţie de poliţie decât cea militară. Ele nu sunt îndreptate
împotriva vreunei părţi, ci – dimpotrivă – trebuie să menţină neutralitatea
faţă de părţile în conflict şi să manifeste imparţialitatea în reglarea
problemelor. De asemenea, forţele ONU de menţinere a păcii sunt amplasate
cu acordul părţilor în conflict, sau, cel puţin, cu acordul uneia din părţi şi
acceptul celeilalte părţi. Folosirea forţei armate a NATO în cadrul
UNPROFOR s-a efectuat pe baza unei hotărâri speciale a Consiliului de
Seuritate pentru misiuni limiate.
Spre deosebire de forţele militare pentru acţiuni de securitate colectivă
prevăzute de Cartă a fi formate în măsură preponderentă din contribuţii ale
marilor puteri, forţele armate din cadrul operaţiunilor de menţinere a păcii
sunt formate, cu precădere, din unităţi ale unor state mici şi mijlocii, a căror
neutralitate nu este pusă în cauză de părţile în conflict.
O altă evoluţie importantă este legată de faptul că acţiunile iniţiale de
menţinere a păcii au avut un caracter preponderent militar, de supraveghere
a focului între beligeranţi, ca o precondiţie pentru o soluţie negociată a
conflictului. Noul tip de operaţiuni se caractreizează prin accea că ele sunt
create după încheierea negocierilor pentru asigurarea îndeplinirii acordurilor
convenite. Tocmai acesta a fost caracterul operaţiunilor din Namibia,
Angola, El Salvador, Cambodgia, Mozambic şi apoi în Bosnia-Herţegovina,
după Dayton.
Prin amplasarea lor, ONU şi-a asumat un evantai larg şi fără precedent
de funcţii, cum sunt: supravegherea respectării încetării focurilor; regruparea
şi demobilizarea forţelor armate; reintegrarea militarilor demobilizaţi în
viaţa civilă; distrugerea stocurilor de armament; elaborarea şi realizarea unor
programe de deminare; reîntoarcerea refugiaţilor la căminele lor, ca şi a
persoanelor deplasate; acordarea de asistenţă umanitară; sprijinirea şi chiar
subordonarea structurilor administrative; crearea de noi forţe de poliţie;
asigurarea respectării drepturilor omului; elaborarea şi supravegherea
înfăptuirii de reforme constituţionale, judiciare şi electorale; coordonarea
sprijinului pentru refacere şi construcţie economică.
În cea mai mare parte, aceste operaţiuni au fost reuşite. În principal,
componenta preponderentă a fost formată din civili, militari având, de
regulă, rol ajutativ, inclusiv de protecţie a componentei civile.
În operaţiunile de menţinere a păcii sunt implicate trei oragne
principale ale ONU: Consiliul de Securitate, Adunarea Generală şi
Secretarul General al ONU. Din toate operaţiunile ONU, marea majoritate
au fost autorizate de Consiliu şi numai două de Adunare. Multe operaţiuni
iniţiate de Consiliu au fost supuse şi dezbaterii Adunării.
În condiţiile creşterii complexităţii operaţiunilor de menţinere a păcii
şi diversificării surselor de contribuţii la organizarea şi desfăşurarea acestor
operaţiuni, se pune tot mai mult problema unei mai bune coordonări între
toţi acesti participanţi şi, în primul rând, în cadrul Secretariatului ONU,
astfel încât, departamentele de resort să aibă o eficienţă cât mai mare.
Acestea sunt departamentele pentru afaceri politice, operaţiuni de menţinere
a păcii, afaceri umanitare, administraţie si management şi altele, care se află
sub directa conducere a Secretarului General. În mod deosebit, trebuie evitat
ca aceste departamente să nu trimită instrucţiuni contradictorii şefului
misiunii pe teren. Pentru această coordonare, pe lângă cabinetul Secretarului
General al ONU a fost creat un Grup special (Task force) al ONU pentru
operaţiunile de menţinere a păcii. De asemenea, la nivel de lucru
funcţionează grupuri interdepartamentale pentru fiecare operaţiune mai
importantă.
Mai dificilă este coordonarea cu diversele instituţii specializate şi
programe autonome de asistenţă ale ONU, la nivelul şefilor acestor
organizaţii, deşi există un Comitet administrativ de coordonare. Datorită
autonomiei lor, cu organisme inter-guvernamentale sau de altă natură
independentă care le stabileşe programele de activităţi, aceste instituţii şi
programe desfăşoară activităţi autonome şi nu acceptă uşor coordonarea de
către Secretariatul ONU.
În ultimul timp, însă, s-a acceptat autoritatea reprezentantului
Secretarului General pe teren de a asigura coordonarea tuturor activităţilor
legate de operaţiunea respectivă de menţinere a păcii. Aceasta a ieşit, în mod
deosebit, în evidenţă în Cambodgia, El Salvador şi Mozambic.
Pornind de la simplu la complex, operaţiunile ONU de menţinere şi
impunere a păcii cunosc o extindere şi o diversificare deosebită, oferind noi
abordări pentru menţinerea şi dezvoltarea ordinii internaţionale. Dacă în
perioada primelor patru decenii şi mai bine de existenţă a ONU, au fost fost
puse în funcţiune 3 asemenea operaţiuni pe deceniu, în ultimii mai puţin de
10 ani au fost necesare 14 asemenea operaţiuni, capacităţile acestora din
urmă fiind cu mult mai ample decât a celor dinainte.
Operaţiunile ONU de menţinere a păcii, în special cele întreprinse
după depăşirea războiului rece, evidenţiază mari disponibilităţi de viitor şi o
arie relativ extinsă, îndeosebi în ţările în curs de dezvoltare ca şi în cele care
au apărut după dezmembrarea unor state.
O primă necesitate este aceea a asigurării unor mandate cât mai
precise, în special în ceea ce priveşte circumstanţele în care trebuie folosită
forţa, pentru ca la această folosire să se treacă ferm, fără ezitare, dacă se
doreşte ca acţiunea să poată fi eficientă10.
Aceste precizări au valoare nu numai de eficienţă, dar şi de reţinere.
Ştiind clar, dinainte, care sunt repercursiunile în cazul încălcării obligaţiilor
asumate, combatanţii se vor abţine de la acţiuni ce pot atrage o retorsiune
inacceptabilă.
A doua necesitate importantă este asigurarea din timp a unei rezerve
care să poată fi folosită imediat în caz de urgenţă. Încă din 1990, statele
membre au fost chemate să pregătească unităţi speciale care să poată fi
incluse în forţe ale ONU de menţinere a păcii pe termen scurt, pe baza
completării unor chestionare – acorduri stand-by cu Secretariatul ONU. În
septembrie 1992, România a răspuns la un asemenea chestionar, informând
că a înfiinţat un batalion românesc, destinat unor misiuni speciale în
domeniu, care a devenit operaţional în 1994.
O altă coordonată care se cere urmărită şi îmbunătăţită este cooperarea
cu organizaţiile regionale. Carta rezervă un întreg capitol (Cap. VII)
conlucrării ONU cu instituţiile şi aranjamentele regionale în ce priveşte
menţionarea păcii şi securităţii internaţionale. Din cauza războiului rece,
acesta a răms însă un capitol neaplicat al Cartei. El însă este pe cale de
afirmare, iar conlucrările cu NATO, Uniunea Europeană şi OSCE pentru
sprijinirea UNPROFOR şi KFOR în fosta Iugoslavie şi altele sunt evidente
în acest sens.
10
Nicolae Purdă, op. cit., p.172;
„Eforturile întreprinse de către Comunitatea Europeană şi statele sale
membre, cu sprijinul statelor participante la Organizaţia pentru Securitate şi
Cooperare în Europa, este de importanţă crucială în reglementarea crizei din
Balcani şi zonele învecinate”, remarca Secretarul General al ONU.
Pentru uşurarea situaţiei finaniciare, în vederea demarării unor
operaţiuni de menţinere a păcii, din bugetul ONU s-a creat un Fond de
rulment pentru acţiuni umanitare în sumă de 50 de milioane de dolari.
De asemenea, pentru obţinerea de resurse adiţionale, s-au propus mai
multe formule, printre care încasarea de dobânzi pentru sumele restante la
plata cotizaţiilor, creşterea bugetului ONU pentru operaţiunile de urgenţă,
înfiinţarea unui Fond temporar pentru menţinerea păcii, crearea unei
Fundaţii pentru finanţarea operaţiunilor ONU de menţinere a păcii, prin
cotizaţii ale statelor membre şi contribuţii voluntare, taxe ale ONU pe livrări
de armamente, bilete de avion pe rute internaţionale (care depind de
menţinerea păcii), împrumuturi de le BIRD şi F.M.I., exceptarea de la
impozitele naţionale a sumelor depuse în fonduri ale ONU pentru
menţinerea păcii.
O problemă nerezolvată ramâne acordarea de compensaţii ţărilor
afectate de sancţiuni. Ea îşi poate găsi rezolvarea, „numai dacă statele
membre (ale ONU) mai bogate recunosc atât argumentul moral că nu numai
aceste ţări trebuie să suporte costurile rezultate din acţiunile decise în mod
colectiv de către comunitatea internaţională, cât şi argumentul practic că
asemenea compensaţii sunt necesare pentru încurajarea acestor state de a
coopera în aplicarea deciziilor luate de Consiliul de Securitate”11.
În general, problema esenţială ce rămâne de rezolvat este aceea a
finanţătii acestor operaţiuni, având în vedere cheltuielile pe care acestea le
reclamă. Aceste costuri au crescut permanent, ajungând de la 233 milioane
în 1987, la mai multe miliarde de dolari în 2000. Secretarul general sublinia,
în raportul „Agenda pentru Pace”, că în comparaţie cu bugetele militare ale
statelor care se cifrează la circa 1 trilion de dolari SUA pe an, sumele
destinate operaţiunilor de menţinere a păcii sunt infime (1 la sută din
bugetele militare ale statelor), dar comparaţia este eufemistică, deoarece
naţiunile nu-şi pot neglija în nici un fel securitatea naţională, iar cotizaţiile
pentru ONU vin în plus faţă de bugetele de apărare. Tocmai de aceea,
începând cu 1992, plata cotizaţiilor statelor la bugetul ONU, atât cel ordinar,
cât şi cel special pentru operaţiunile de menţinere a păcii, sunt puternic
rămase în urmă, declanşânde-se o adevărată „criză financiară” a ONU. În
fruntea listei datornicilor se găseşte SUA din raţiuni politice care ţin de
Congresul american. S-a propus ca în viitor cotizaţiile statelor la fondurile
11
Suplimentul la Agenda pentru Pace, Ianuarie, 1995;
pentru operaţiunile ONU de menţinere a păcii să fie alocate din bugetul de
apărare ale acestora, iar Secretarul General al ONU a sprijinit astfel de
propuneri. Sunt însă puţine şanse ca ele să prindă viaţă.
Pentru evaluarea generală a operaţiunilor de menţinere a păcii şi
prezentarea de concluzii şi propuneri pentru creşterea eficienţei acestora, în
1965 Adunarea Generală a creat Comitetul Special al ONU pentr operaţiuni
de menţinere a păcii, deschis participării tuturor statelor membre. El îşi
desfăşoară lucrările în sesiuni anuale (de câte aproximativ şase săptămâni).
Creşterea semnificativă a numărului şi dimensiunilor operaţiunilor de
menţinere a păcii în ultimul deceniu al secolului trecut a determinat ca
acestea să constituie una din direcţiile principale de acţiune concretă a ONU.
Experienţa acumulată până în prezent este de natură să ofere o bază solidă
pentru viitoarele eforturi de „codificare” a acţiunilor ONU în acest domeniu,
ceea ce ar putea constitui o dimensiune inedită a dreptului internaţional şi a
practicii relaţiilor dintre state, pusă în slujba păcii, securităţii stabilităţii şi
colaborării dintre state.
În esenţă se poate conclude că operaţiunile de menţinere a păcii, sub
toate formele lor, desfăşurate de către ONU sau în cooperare cu organizaţii
regionale (NATO, Uniunea Europeană, OSCE, pentru continentul european)
constituie elemente cheie ale noii organizări internaţionale şi prefigurează un
model articulat de acţiune şi solidaritate al comunităţii internaţionale, într-o
lume în care vor prevala valorile democratice, în contextul globalizării
accentuate a vieţii internaţionale.

Bibliografie
I. Lucrări de autor
 Balaban Constantin Gheorghe, Securitatea şi dreptul internaţional,
Bucureşti, Ed. C.H. Beck, 2006.
 Brownlie Ian, International law and the use of force by states,
Oxford, 1963.
 Buşe Constantin, Diplomaţia în vreme de război. De la Carta
Atlanticului la Carta ONU, Ed. Universităţii Bucureşti, 2000.
 C. Grey, International Law and the Use of Force, Oxford, 2004.
 Cloşcă Ionel, Suceavă Ion, Dreptul internaţional umanitar, Casa de
editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1992.
 Cloşcă Ionel, Le droit international humanitaire à l’aube du
troisième millenaire, Bucureşti, 1998.
 Cloşcă Ionel, Dreptul internaţional şi interzicerea arnelor de
nimicire în masă, Ed. Militară, Bucureşti, 1998.
 Cloşcă Ionel, Conflictele armate şi căile soluţionării lor, Ed.
Militară, Bucureşti, 1982.
 Cloşcă Ionel, Dreptul umanitar şi noua ordine internaţională, Ed.
Militară, Bucureşti, 1978.
 Constantin Valentin, Drept internaţional public, Ed. Universitatea de
Vest, Timişoara, 2004.
 Constantinescu N. C., Drept internaţional, SSR, Bucureşti, 1991.
 Creţu Vasile, Nerecurgerea la forţă în relaţiile internaţionale, Ed.
Politică, Bucureşti, 1978.
 Creţu Vasile, Drept internaţional public, Ed. Fundaţiei „România de
Mâine”, Bucureşti, 1999.
 Creţu Vasile, Drept penal internaţional, Ed. Societăţii Tempus,
România, Bucureşti, 1996.
 Daşiovici Nicolae, Războiul, neutralitatea şi mijloacele de
constrângere dintre state, Institutul de Arte grafice „N. V. Ştefăniu”,
Bucureşti, 1934.
 Daşiovici N., Ghelmegeanu M., Bolintineanu Al., ONU – organizare
şi funcţionare, Bucureşti, 1961.
 David Eric, Principes de droit des conflicts armes, Bruylant,
Bruxelles, 1994.
 Dragoman Ion, Drept internaţional aplicabil în conflictele armate,
Ed. A.I.S.M., Bucureşti, 1993.
 Dragoman Ion, Drept internaţional aplicabil în operaţiunile de
menţinere a păcii, Ed. A.I.S.M., Bucureşti, 1996.
 Dragoman Ion, Drept internaţional umanitar, Ed. Funaţiei „Andrei
Şaguna”, Constanţa, 1999.
 Dumitru Mazilu, Dreptul păcii – Tratat, Ed. All Beck, Bucureşti,
1998.
 Dumitru Toma, Drept internaţional umanitar, Ed. Fundaţiei „Andrei
Şaguna”, Constanţa, 2002.
 Gali B. Boutros, Agenda Pour la Paix, Nations Unies, 1992
 Gandolfi Alain, Le rôle du Conseil de Sécurité de l’ ONU dans le
règlement des conflits internationaux, Bucureşti, 1964.
 Geamănu Grigore, Drept internaţional public, Vol. I, Ed. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1981.
 Geamănu Grigore, Drept internaţional public, Vol. II, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1983.
 Gheorghescu Vasile, Cloşcă Ionel, Reguli de drept internaţional
privind starea de pace şi starea de război, Ed. Militară, Bucureşti,
1972.
 Grigore Carmen, Ionel Cloşcă, Drept internaţional public. Note de
curs şi documente, Vol. II, Ed. Dacia Europa Nova, Lugoj, 1997.
 Hoffman V. Micael, Război, pace şi conflict armat intervenţional:
rezolvarea paradoxului păcii impuse, Bucureşti, 1998.
 Hugo Grotius, Despre dreptul războiului şi al păcii, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968.
 J. P. Cot, A. Pellet, La Carte des Nations Unies. Commentaire article
par article, Ed. Economica, Paris, 2006.
 Kapelmans L., L’organisation de Nations Unies, Vol. I, Paris, 1947.
 Kapelmans L., Les sources constitutionelles de l’ONU, Paris, 1949.
 Luard Evan, The United Nations, London, 1979.
 Maliţa M., Mecanisme de reglementare paşnică a diferendelor,
Bucureşti, 1982.
 Maxim Ioan, Organizaţia Naţiunilor Unite. Patru decenii de
activitate, Ed. Politică, Bucureşti, 1986.
 Mayall James, Politica mondială. Evoluţia şi limitele ei, Ed. Antet,
2004.
 Meigs Cornelia, The great design. Men and Events in the United
Nations, Little Brown, Boston, 1964.
 Meitani George, Curs de drept internaţional public, Ed. Alt
Doicescu, Bucureşti, 1931.
 Miga-Beşteliu Raluca, Drept internaţional. Introducere în dreptul
internaţional public, Ed. All, Bucureşti, 1997.
 Miga-Beşteliu Raluca, Drept internaţional public, Vol. I, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2005.
 Miga-Beşteliu Raluca, Drept internaţional public, Vol. II, Ed. C.H.
Beck, Bucureşti, 2005.
 Miga-Beşteliu Raluca,Organizaţii internaţionale
interguvernamentale, Ed. All Beck, Bucureşti, 2007.
 Năstase Adrian, Organizarea internaţională, Ed. Universitatea
Valahia, Târgovişte, 2001.
 Neagu Romulus, Organizaţia Naţiunilor Unite şi instituţiile sale
specializate. Documente fundamentale. Ed. Politică, Bucureşti, 1970.
 Neagu Romulus, Organizaţia Naţiunilor Unite, Ed. Politică,
Bucureşti, 1983.
 Pancarci Veli, De la Charte des Nations Unies a une meilleure
organisation du monde, Paris, 1962.
 Petru Dumitru, Participarea la operaţiunile de menţinere a păcii.
Aspecte conceptuale şi de motivaţie, Ed. Militară, Bucureşti, 1997.
 Popescu Dumitrea, Năstase Adrian, Coman Florian, Drept
internaţional public, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL,
Bucureşti, 1994.
 Popescu A., Dinu A., Jinga I., Organizaţii europene şi euroatlantice,
Ed. Economică, Bucureşti, 2005.
 Pordea G., Organisme de securitate internaţională. De la Societatea
Naţiunilor la Naţiunile Unite, Cluj, 1946.
 Purdă Nicolae, Drept internaţional umanitar, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2004.
 Rousseau Charles, Le droit des conflicts armes, Edition A. Pedone,
Paris, 1983.
 Russell R. B. Muther, A history of the United Natins Charter. The
role of the United States, Washington, 1958.
 Savage K. The story of the United Nations, London, 1964.
 Scott William A., The United States and the United Nations. The
public wiew. Manhattan Publ., New York, 1958.
 Scăunaş Stelian, Drept internaţional umanitar, Ed. „BURG”, Sibiu,
2001.
 Sommaruga Corneliu, Acţiune militară şi acţiune umanitară,
Bucureşti, 1997.
 Titulescu Nicolae, Discursuri, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
 Wheeler-Bennet, J. Nichols A., The Semblance of Peace. The
Political Settlement after the Second World War, London, 1972.
 Wilcox F. O., Marcy C. M., Proposals for Changes in the Unted
Nations, Washington, 1955.
 Zourek J., L’interdiction de l’emploi de la force en droit
international, A.W. Sijthoff, Leiden, Institut Henry – Dunant,
Geneve, 1974.

II. Dicţionare
 Dicţionar de drept internaţional public (coordonator Ionel Cloşcă),
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982.
 Basdevant Jules, Dictionaire de la terminologie du droit
international, Sirey, 1960.
 Florin Coman, Florin Sandu, Nicolae Purdă, Eliza Floarea, Ioana
Dărângă, Dicţionar de drept internaţional, Ed. Media, 2002.

III. Documente
 Basic Documents of the United Nations, edited by L. B. Sohn,
London, 1956.
 Carta Naţiunilor Unite.
 Doc. A/47-277, din 17 iunie 1992.
 Documents of the United Nations Conference on International
Organization, Canberra, 1945.
 Pactul Societăţii Naţiunilo.r
 Repertoire de la pratique suivie par les organes des Nations Unies,
vol. V, New York, 1956.
 Rezoluţia nr. 1514 (XV) din 1960.
 Rez. A.G., nr 1815 (XVII) din 18 decembrie 1962;
 Rez. A.G., nr 2625 (XXV) din 24 octombrie 1970;
 Statultul Curţii Internaţionale de Justiţie.
 Suplimentul la Agenda pentru Pace, Ianuarie, 1995.

IV. Surse de informare on-line


 www.cpcs.ro
 www.onuinfo.ro
 www.onu.ro
 www.un.org