Iubiți credincioși, 2 Februarie 2021

Astăzi, 2 februarie, la trecerea a 40 de zile de la sărbătorirea Naşterii Domnului Iisus Hristos, prăznuim Întâmpinarea
Domnului de către Simeon, la Templul din Ierusalim. Încercat de ani, dar plin de Duhul Sfânt, bătrânul cel drept Îl
primeşte în braţe cu negrăită bucurie pe Dumnezeu-Omul, arătându-ne că nu orice aşteptare aduce mântuire şi bucurie,
ci doar aşteptarea cu pregătire.

După trecerea a 40 de zile de la naşterea primului copil, Legea mozaică prevedea prezentarea la Cortul Sfânt (mai târziu
la Templul din Ierusalim) cu o ofrandă, care să răscumpere pe întâiul născut care aparţinea, de fapt, lui Dumnezeu.
Ofranda era un miel şi un porumbel. Cei săraci, care nu aveau miel, puteau aduce doi pui de porumbel, dintre care unul
simboliza ofranda prin care se aducea mulţumire lui Dumnezeu pentru darul primit, iar celălalt era preţul de
răscumpărare pentru copil, care ar fi trebuit să-şi dedice viaţa slujirii lui Dumnezeu. În acest fel, oamenii mulţumeau
pentru darul naşterii de prunci şi mergeau cu pruncul acasă, lăsând la Templu, în locul lui, jertfa adusă.

Sărbătoarea aducerii la Templu a Domului Hristos era iniţial, la Ierusalim, încheierea sărbătorilor Teofaniei, a Arătării
lui Dumnezeu în Trup. Mai târziu, mai ales după Sinodul de la Calcedon, care a condamnat monofizisimul, această
sărbătoare a fost cinstită separat, ca unul din marile praznice, închinate Domnului Hristos şi Maicii Domnului.
Sărbătoarea s-a îndătinat în Apus în secolul 5, iar în Răsărit în secolul 6.

Deoarece personajele principale ale sărbătorii sunt Mântuitorul şi Maica Domnului, dreptul Simeon reprezentând
simbolic omenirea care îşi vede şi primeşte salvarea, praznicul are o rânduială asemănătoare celor închinate Maicii
Domnului. Dreptul Simeon era un vieţuitor al Ierusalimului, înaintat în vârstă, care sosise la Templul de la Ierusalim
atunci când a fost adus Pruncul acolo. Tradiţia ne spune că el a fost unul dintre traducătorii în limba greacă ai cărţilor
Vechiului Testament şi că a primit cuvânt de sus că nu va gusta moartea până când nu va vedea pe Izbăvitorul lumii. El
era om cu viaţă sfântă, proroc şi văzător cu duhul. De aceea, atunci când primeşte în braţe pe Pruncul Iisus, el se umple
de Duh Sfânt şi proroceşte despre ce va săvârşi acest Prunc şi cum va suferi Maica Domnului, tot de dragul omenirii
care are nevoie de ajutor. Tot acolo, la templu, trăia o văduvă înaintată în vârstă, Ana, cu viaţă sfântă, care a prorocit şi a
vestit venirea pe pământ a lui Mesia.

Dreptul Simeon a trebuit să trăiască mult şi, printr-o minune, să înţeleagă felul smerit în care avea să fie schimbată
omenitatea, în care avea să se întrupeze Logosul cel care a creat toate.Într-o interpretare a simbolismului icoanei
Întâmpinării Domnului Hristos, Vladimir Losski spune că „personalitatea dreptului Simeon are o deosebită importanţă.
Prorocia sa, care este acum una din cele trei „cântări ale Noului Testament“, se cântă la fiecare slujbă a Vecerniei, pe
parcursul întregului an bisericesc. Într-un stih de la Cântarea a 9-a a Canonului Utreniei acestui praznic se spune: „Nu
Mă ţine pe mine bătrânul, ci Eu îl ţin pe dânsul, fiindcă acesta cere liberare de la Mine“. „În persoana dreptului Simeon
întreg Vechiul Testament, omenirea nerăscumpărată, se retrage cu pace în veşnicie, lăsând loc creştinismului“, spune
Sfântul Teofan Zăvorâtul.

Ceea ce nu puteau înţelege filosofii, mai ales alexandrinii, dar trebuia crezut în taină, era că Cel care a creat toate,
Logosul lui Dumnezeu, Cel mai înainte de veci şi proniator, S-a născut prunc de om, fără apărare, la îndemâna oricărei
stihii sau răutăţi omeneşti. Acest lucru este una din tainele credinţei noastre şi Sfinţii Părinţi de la cel de-al patrulea
Sinod Ecumenic l-au subliniat întocmai. Fiul lui Dumnezeu se face Fiul Omului, cu toate consecinţele acestui fapt. El a
plâns, a simţit durerea atunci când S-a lovit. A fost om pe de-a-ntregul, aşa cum a rămas şi Dumnezeu adevărat.

Asemenea dreptului Simeon, numele căruia în limba ebraică înseamnă „ascultare“, care a fost receptiv la cuvântul lui
Dumnezeu, ascultând de acesta şi aşteptând Mângâierea lui Israel, şi noi suntem chemaţi să ascultăm chemarea, atunci
când Îl întâlnim pe Domnul. Cum Îl putem întâlni? Aici este partea cea mai grea. Şi nu pentru că Dumnezeu nu ar vrea
să ne întâlnească, ci pentru că noi avem cu totul alte treburi şi gânduri, probleme, urgenţe, încât întâlnirea cu El o
amânăm tot timpul „pentru altă dată“. Întâmpinarea Domnului de către Simeon, adică de către omenitatea dispusă să
primească Mângâierea, este acea întâlnire despre care vorbim aici. Întâlnirea cu o persoană pe care Dumnezeu ne-a
scos-o în faţă şi „petrecerea“ cu aceasta înseamnă ascultarea de voia şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu. De câte ori nu
ni s-a întâmplat (mai demult, când oamenii nu avea atâtea maşini) să stăm în acelaşi compartiment cu persoane, preţ de
câteva ore, şi să simţim că am trăit o viaţă întreagă alături de ele. Astfel este şi întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Ea nu
are sfârşit, chiar dacă are început. Într-un oarecare sens, Întâmpinarea Domnului e sărbătoarea care este totdeauna
împreună cu noi. Întâlnirea cu Dumnezeu a fiecăruia dintre noi are loc în fiecare minut, chiar şi atunci când nu ne dăm
seama de acest lucru. Amin
PILDĂ

Un argintar avea bunul obicei ca la fiecare vorbă să spună: ,,Mare este Dumnezeu!”. Vorba
lui frumoasă o ştiau toţi prietenii lui şi toţi clienţii lui. Fiind meşter renumit, îi lucra
împăratului argintăria. Dar auzind împăratul vorba lui frumoasă, fiind un necredincios, a
vrut să-i facă un rău. La chemat la el şi i-a spus să-i lipească o piatră scumpă pe inel în 3 zile.
Argintarul zise: „Mare este Dumnezeu!”, împărate. Când a venit acasă şi a desfăcut
pacheţelul, a constatat că piatra cea preţioasă nu era acolo. Îngrozit de acest lucru, a
exclamat: „Mare este Dumnezeu.” În aceeaşi zi, soţia lui, cumpărând peşte din piaţă, a găsit
într-unul dintre ei o piatră preţioasă. Arătându-i-o soţului, acesta exclamă: „Mare este
Dumnezeu!” De fapt, era chiar piatra preţioasă a împăratului, pentru că împăratul a
aruncat piatra în mare cu scopul de a-l pedepsi pe argintar. După 3 zile, argintarul se
prezentă la împărat zicând: „Am îndeplinit porunca ta, împărate!” „Cum ai făcut?”, întrebă
mirat împăratul. „Mare este
Dumnezeu, împărate!” Şi povestindu-i cum a găsit piatra preţioasă, împăratul a înţeles că
Dumnezeul nostru al creştinilor, într-adevăr este mare.

Mântuirea este de fapt scopul vieţii. Este fericirea

noastră. Şi nu o fericire scurtă şi mică. O fericire veşnică,
totală. Dar cum putem dobândi această mântuire?
Simplu: prin Har, Credinţă şi Fapte bune în biserică.
Harul este administrat de preoţi prin puterea dată nouă
de Dumnezeu, noi preoții dăruim: trupul şi sângele lui Hristos,
taina iertării păcatelor, celelalte Sfinte Taine, sfinţirea
caselor noastre, aghiazma, si multe altele, dar credinţa este personală,
subiectivă. Fiecare creştin trebuie să fie drept, să creadă în
Dumnezeul: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Amin