CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.

CUVÂNT ROMÂNESC
Revistă de literatură Director: Ovidiu Constantin Cornilă

Anul III, nr. 5, semestrul II, 2021

Fondată la Madrid în 2019

Editor: Uniunea „Lucian Blaga”

a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania și
Editura Ego Liberum
1
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

2
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

CUVÂNT ROMÂNESC

Revistă de literatură
Anul III, nr. 5

Noiembrie 2021

3
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

CUVÂNT ROMÂNESC
Revistă semestrială de literatură
Fondată la Madrid în anul 2019

Fondator:
Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania.

Editor:
Uniunea „Lucian Blaga” a Scriitorilor și Artiștilor Români din Spania.
Editura Ego Liberum

Director:
Ovidiu Constantin Cornilă

Redactori:
Eugeniu Nistor
Costinel Lungu
Cezar C. Viziniuck

Secretar de redacție:
Mariana Vlad

Machetare, tehnoredactare și design:

Cornel Drinovan

Corector:
Ana Maria Cornilă

Coperta: Cornel Drinovan

Corespondență:
cuvantulromanesclb@yahoo.com

Depozitul legal:
M-24473-2019

ISSN:
2659-9929

4
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
Directorul revistei
CUVÂNT ROMÂNESC
Ovidiu Constantin Cornilă
Kazuo Ishiguro – un ronin al depărtărilor
De-a lungul timpului, cei mai valoroși scrii-
tori au creat un număr important de opere lite-
rare memorabile care, fără îndoială, s-au impus
în conștiința afectivă a celor mai pasionați și in-
teligenți cititori. George Orwell, Ernest Hemin-
gway, Gabriel García Márquez, printre mulți
alții, au inițiat un stil creativ diferit și original,
care a transformat complet orizontul literar de
așteptare.
Kazuo Ishiguro, unul dintre creatorii de acest
gen, a reușit să rămână un simbol al minții și al
sufletului amestecate într-o expresie unică. Năs-
cut la 8 noiembrie 1954, în Nagasaki, Japonia,
și ajuns în Marea Britanie în 1960, la vârsta de
șase ani, este cunoscut mai ales ca romancier,
scenarist, muzician și povestitor.
Romanele sale: Amintirea palidă a munți-
lor (1982), Un artist al lumii trecătoare (1986),
Rămășițele zilei (1989), Nemângâiații (1995),
Pe când eram orfani (2000), Să nu mă părăsești
(2005), Uriașul îngropat (2015) și Klara și soa-
rele (2021) au produs un impact emoțional și
moral intens, la o scară mai mare decât se an-
ticipase inițial.
Kazuo Ishiguro a fost premiat cu distincții
importante precum Premiul Booker, locul 32 pe
lista The Times cu „Cei mai mari 50 de scriitori
britanici din 1945 încoace” (2008), Premiul No-
bel pentru Literatură (2017). Capodoperele sale
au perpetuat o tradiție începută de doi dintre
predecesorii săi în domeniu, și anume Yasunari
Kawabata și Kenzaburo Oe, ambii laureați ai ce-
lei mai prestigioase distincții literare.
Scrierile lui Ishiguro își au rădăcinile în tre-
cut, sunt narate în cea mai mare parte la per-
soana întâi singular și acoperă un spectru larg
de cadre și tehnici narative. El își plasează intri-
ga în momente și locuri aleatorii, începând cu
o Japonie postbelică, în Nagasaki (primele două
romane). Următorul pas este să se întoarcă și
mai mult la o perioadă interbelică, într-un loc
undeva în Marea Britanie (Rămășițele zilei).
Apoi, atinge epoca modernă cu un salt într-un
oraș fără nume din mijlocul Europei (Nemân-
gâiații) sau interschimbând secvențele de loc
între Asia și Europa (Pe când eram orfani). Con-
tinuându-și narațiunea, Kazuo Ishiguro trasează
o traiectorie imaginară dreaptă pentru a se în-
tâlni cu viitorul într-o Mare Britanie nedefinită.
Ishiguro inventează un mod original de a sări în
timp, astfel că ultimele sale romane, Uriașul în-
gropat și Klara și soarele, amplasează cititorul
într-o epocă medievală, într-un sat înconjurat
de mituri, în cazul primului, și într-o Americă a
viitorului, populată de roboți și inteligență arti-
ficială, în cazul celui de-al doilea.
5
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
Personajele lui Ishiguro se confruntă cu o in-
tensă controversă emoțională și spirituală, su-
ferind o obsesie perpetuată de un atroce simț
al datoriei și al onoarei. Ele se străduiesc să-și
ascundă regretele din trecut, devin victimele
propriilor decizii și par să fie dominate de un
destin implacabil, care le copleșește fără milă și
cu viclenie. Cu toate acestea, autorul mișcă fi-
rele invizibile ale narațiunii pentru a rememora
legături puternice cu o nostalgie pierdută a lo-
curilor îndepărtate, a oamenilor, a sentimente-
lor confuze și a momentelor de viață. Naratorul
însuși pare să rătăcească de-a lungul romanelor
sale ca un spirit victimizat sub forma unui ronin,
adică a unui samurai fără stăpân. În consecință,
proza abundă în realism oniric, fantezie, jurnal
inversat, parodie istorică și diluează adevăra-
tele intenții ale scriitorului: amânarea traumei
și estomparea ei dincolo de orice sensibilita-
te și înțelegere a realității. Problemele cu care
se confruntă personajele sale sunt îngropate
în trecut și rămân nerezolvate. Elanul fiecărui
roman pe care autorul îl propune ca o ofertă
compensatorie se vede ținut sub control strict
și este aproape întotdeauna eliberat pe neaș-
teptate pe parcursul întregii linii narative. Ast-
fel, Kazuo Ishiguro își încheie toate scrierile pe
o notă de resemnare melancolică. Personajele
sale își acceptă în cele din urmă soarta și ceea
ce au devenit, descoperind în mod obișnuit că
această realizare aduce alinare și un final al
angoasei psihice. Acest fapt trebuie văzut ca o
reflecție literară asupra conceptului japonez de
mono no aware (sensibilitatea sentimentului,
văzută în sakura, florile albe de cireș), mai mult,
un concept manifestat în opera lui Dostoievski și
Proust. Atmosfera sumbră și nostalgică din toa-
te creațiile lui Ishiguro reprezintă o reflectare
a unui ego autoral bine mascat. Scriitorul vrea
să scoată la iveală confuzia oferită de lipsa de
apropiere, de căutarea continuă ca imigrant și,
în general, să se identifice cu cineva care ar pu-
tea avea o altă viață.
Pe măsură ce se adâncește în lectură, citi-
torul își propune să exploreze transpunerea li-
terară a viziunii autorului asupra minții umane
și a încărcăturii sale emoționale în mai multe
contexte ale intrigii, interacțiunea cauză-efect
6
în situații date și strategiile narative pe care Is-
higuro le folosește în romanele sale. El va anti-
cipa drama/trauma personajelor, întrucât alter
ego-ul (presupus) al autorului le face să afișeze
o tulburare interioară remarcabilă în momente
cheie ale acțiunii.
Un accent deosebit în acest sens poate fi pus
pe reconcilierea personajelor cu/între ele înse-
le, trăsătură cerută și exersată în mijlocul unei
continue dileme morale impuse de o societate
văzută ca trezitoare de conștiință, dar și ca o tul-
burătoare a acesteia.
Unul dintre scopurile narative ale lui Ishigu-
ro este să demonstreze cum timpul, puterea de
evadare a visului și fantezia reușesc să modifice
starea de spirit a personajelor de a-și trăi sau nu
legăturile afective în baza relațiilor personaj-so-
cietate, individual-general, normă-libertate, cu
consecințe relevante asupra psihicului uman.
Pe de altă parte, interpretate dintr-o per-
spectivă holistică și a impactului social asupra
destinului personajelor din punct de vedere
moral, psihologic și afectiv, romanele scriito-
rului britanic de origine japoneză evidențiază
câteva aspecte-reper în descifrarea unei opere
de peste patruzeci de ani și anume o receptare
sincronică și diacronică a timpului și a faptelor în
intriga romanelor, sentimentul de izolare, dispe-
rare și pierdere al personajelor ca exponenți vii
ai unei societăți conflictuale, controversa emo-
țională furnizată de angajamentul sacrificiului în
relație cu alegerea perfectă, portretizarea au-
toanalitică și moralizatoare a personajelor prin
intermediul alter ego-ului autorului, elanul ver-
sus deznodământul conflictului spiritual ca solu-
ție ultimă de salvare personală, legătura dintre
descrierea naturală și zona interioară a persona-
jelor ca abilitate narativă a autorului, reconcilie-
rea finală a personajelor cu mediul înconjurător
și destinul inevitabil, datorat legăturii contro-
versate cu elementele etnice și etice, sentimen-
tul de apropiere și tandrețea ca o compensație
morală și spirituală a dramei personale.
Nu mai puțin importantă este analiza teh-
nicilor narative ale lui Kazuo Ishiguro, a viziunii
sale interioare asupra oniricului, realismului is-
toric, parodiei și instrumentelor introspective
utilizate pentru a prezenta societatea, indivizii
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
săi, interferențele lor perpetue și mentalitatea
comportamentală singulară în contrast cu cea
generică.
Toate aceste isme scriitoricești pot fi obser-
vate clar printr-o serie de lentile de observare
psihologică și comportamentală, cum ar fi cea
a post-structuralismului, care ne va permi-
te să analizăm sensuri ascunse/modificări ale
subconștientului textual care pot fi inițial con-
trare formei de suprafață a scrierii, dar și pentru
a identifica teme, tendințe, atitudini, elemente
intertextuale tipice literaturii secolelor XX și XXI,
cu scopul de a descoperi amestecul genurilor
literare precum thriller, roman polițist, saga
mitică, roman realist/psihologic. La fel de bine,
utilizarea metodelor psihanalitice și de decon-
strucție într-o interpretare literară, în ansamblul
ei, ajută cititorul să descopere distincția dintre
trăsăturile conștiente și inconștiente ale minții,
originea fațetelor atitudinale ale personajelor;
în consecință, dezvăluind motive și simptome
ANOMALII
Sculptura: Mihai Jitaru
ale efectului de scenă-oglindă al textului. Nu
poate lipsi din peisaj nici marxismul, deoarece
prin el se pot dovedi aspectele vădite și ascunse
ale individului ca parte neechivocă a societății și
consecințele acesteia asupra existenței sale. Nu
în ultimul rând, stilismul poate oferi o înțelegere
completă a textului literar, a trăsăturilor lingvis-
tice și semantice ale acestuia, descriind o per-
spectivă-traiectorie asupra operei lui Ishiguro.
Puterea expresivității scrisului ishigurian
merge până acolo unde cititorul este copleșit
nu numai de factorul faptic exterior, ci și de in-
tensitatea trăirilor personajelor în pielea căro-
ra ajungem facil, asemenea unui destin care nu
este al nostru, dar pe care îl simțim a fi plauzibil
și cu care ne-am putea identifica. Romanele lui
Kazuo Ishiguro creează multiple scenarii epi-
co-dramatice în conștiința afectivă, asemenea
unor filme în care între înstrăinare și poveste
este doar un pas...
7
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
Acad. Liviu Pendefunda
Tatuaj interior
– cronicar de necesitate –
O apariție editorială de excepție1 , nu numai
prin tema fierbinte, aș spune de foc, a situației
tensionate, bulversantă pentru întreaga plane-
tă, cât și prin minunata creație jurnalistică plină
de fragmente lirice, epistolare și proză de mare
valoare, ceea ce caracterizează orice scriere a
Veronicăi Balaj, de fapt așa cum ne-a obișnuit
de-a lungul prodigioasei sale cariere2 .
Textul reprezintă viziunea din adâncul spi-
ritual și sufletesc al scriitoarei, printr-un filtru
psihologic, emoțional, asigurând rețeta jurna-
lului structurat pe date calendaristice, legate
de întâmplări și impresii marcante, încercate în
perioada stării de urgență din 2020 și, în lunile
următoare, prin continuarea acesteia cu prelun-
gita stare de alertă. Un cititor avizat realizează
însă că, precum multor autori de proză, roma-
1 Tatuaj interior. Jurnal, colecția Corindon, editurtura Castrum
de Thymes, Timișoara, 2021
2 Veronica Balaj, jurnalistă Radio-Tv, prozatoare de marcă, dar și
poetă talentată, membră a USR, și a mai multor Asociații cultu-
rale internaționale, menționăm doar că este membru fondator
al ASRAN (Asociația Scriitorilor Români din America de Nord),
Montreal, Canada, din 2019 – deținătoarea unui număr remar-
cabil de distincții naționale și internaționale se împart în alte zeci de categorii comportamen-
8
ne ori nuvele, datele jurnaliere sunt un pretext
pentru realizarea unui volum ușor de lecturat,
chiar dacă tema în jurul căreia se desfășoară tră-
irile autoarei este una parșivă și absurdă în pla-
nul civilizației umane. De altfel, nu este la prima
experiență de acest fel, adică de a îmbina expre-
sivitatea prozei cu notațiile specifice unui jurnal.
Pot face trimitere la volumul Iarna revederii,
Jurnal canadian, apărut în două ediții, 2012 și
2019, și Jurnal de Timișoara, editat în 1990,
și reprezentând evenimentele din Decembrie
1989, petrecute în orașul său, oraș erou, într-o
manieră jurnalistică dar, de asemenea, cu inser-
ții epice demne de paginile unui roman. Filtra-
rea interioară a cotidianului cu toate accentele
sale, așa cum sunt ele percepute de autoare, în
perioada pandemiei, redau în final un puzzle al-
cătuit din teamă, uluire, precauție, suspiciune,
care privesc existența noastră în condiții limi-
tă, tulburarea unei ordini practicate de secole
și acum răsturnată. Totul pare absurd și totuși
real. Întâmplările dau năvală peste fiecare om,
Globul pământesc se arată neajutorat. Oamenii
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
tale, experimentând cele mai bulversante trăiri,
multe amestecate între ele: de la disperare sau
milă, empatie, ajutorare, egoism, la drame și,
curios, alții căutând aranjamente pentru afaceri
nu tocmai curate. Astfel că afirmația „absurdi-
tatea trebuie luată drept normalitate” devine
ordinea zilei.
Derularea evenimentelor socio-medicale,
plus nedumeririle politice, sunt partea de susți-
nere informațională a volumului. Din realitatea
învolburată, care se zvântură pe mapamond,
sunt alese momente care au caracter de unici-
tate prin dramatismul prezentării: „Ne atacă, ne
bușește la pământ, icnim, înjurăm, ea tot ne dă
cu tifla când e vorba de planurile noastre prea
nepotrivite cu mersul dumneaei și, totuși, conti-
nuăm s-o iubim. Noi toți, cei cu mintea întreagă,
ne supunem. N-avem încotro. N-a putut nimeni
urni realitatea în direcția pe care o vrea el, ca
persoană, decât puțin, puțin de tot... Doar cât
durata iluziei cum că ne este hărăzit liberul ar-
bitru”.
Chiar dacă naratoarea reprezintă perso-
najul al cărui suflet se zbate în corul suferinței
globale (iată de unde începe adevărata globa-
lizare!), firul roșu, realul prim-plan îl reprezintă
Virusul încoronat/ încornorat. Și câtă tandrețe
lirică, un Pessoa, un Sadoveanu în unele părți
ale textului: părea că un potop de nouri trecea
peste vârful frasinului din curtea laterală a ca-
sei bunicului și se prefăcea în îngeri; drame și
chiar tragedii sociale ne transferă în domeniul
psihologiei: povestea de iubire între doi tineri
care s-au întors din străinătate , acum nemaia-
vând locuri de muncă, nu este lipsită de piedici și
emoții neimaginate în alte perioade. Pandemia
schimbă cu repeziciune rotirea sentimentelor, a
preferințelor, a normelor știute. Epoca restricți-
ilor de tot felul impuse pe întreaga planetă dau
obligatoriu alt sens vieții. Toată lumea își do-
rește o reîntoarcere la normalitatea cu care era
obișnuită. Poate doar teoriile conspiraționiste și
Noua Ordine Mondială iau în calcul acest lucru
ca pe ceva benefic.
Greu de închipuit cum se poate interpreta și
descrie acest jurnal de război în care educația,
serviciile, chiar medicina se desfășoară on-line,
îndepărtând oamenii, izolându-i, ucigându-le
speranțele și dorul unei îmbrățișări. Nimic nu
lipsește din panoplia acestei călătorii în infern
cu ajutorul cuvintelor. Și totuși: în varianta on-li-
ne, sufletul nu poate fi reperat...
Talentul de reporter al autoarei trezește
imaginația cititorului sugerându-i un itinerar
din trăirile amintirilor și ale povestirilor unor
personaje episodic întâlnite în această călătorie
prin spațiu și timp. Pe mapamond, s-a extins ca
o pecingine starea de zbor la ceruri. Fără prea
multe formalități. Din starea de urgență, direct,
rapid, se poate experimenta starea lui Icar. Dru-
mul spre ceruri e liber. Cum n-a mai fost de mult.
Drama unui nou început cu tentă apocalipti-
că, dramă pe care am trăit-o și pe care, obsesiv,
o recunoaștem prezentă în jurul nostru, se deru-
lează pagină cu pagină în acest document al unei
scriitoare puternice în ochiul său de vultur, cu
aripi ce bat în ferestrele celebrității, care acor-
dă evenimentelor o altă șansă decât uitarea și
trecerea într-o statistică scrisă cu litere înnegu-
rate, transformându-le, de cele mai multe ori, în
pagini epice în care este, pe rând, spectator sau
actant implicat. În cele aproape 200 de pagini
sunt diferite titluri atractiv-sugestive și care se
rotunjesc în adevărate povestiri precum: Ochea-
de în spectacolul repatrierii, Falșii talanți ai pri-
măverii, Complicități la speranță, Singurătatea
cu dublu sens, Răzmeriță și nuntă pe jumătate,
Iubire și sfinți în pandemie, Arta se va dezlega
în luna mai, Semnul focului nemeritat, Realitate
franjurată, Erori, precauții, dispute, Pași furișați
prin pandemie, Festin teatral, Viața on-line... De
fapt, autoarea resimte că împăcarea cu sine și
rugăciunea adresată Creatorului este un gest
stângaci pentru a-și face simțită prezența în uni-
vers, un univers în care rolul lui Isus este esen-
țial și azi pentru omenire. Existența unei lecturi
din Evanghelie în timpul Sărbătorilor Pascale și
a Săptămânii Luminate ne determină să înțele-
gem complexitatea naturii spirituale a doamnei
Balaj.
Eludând mass-media (aparent copleșită de
evenimente în derularea evoluției în expansiu-
ne geometrică a pandemiei, apoi cumpărată să
reprezinte interesele unor organizații oculte),
Veronica Balaj rămâne obiectivă în descrierea
pragmatică a vârtejului ce a cuprins mapamon-
9
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
dul, imposibil de desprins de trăirea subiectivă a
evenimentelor. Realitatea schimbă perspectiva
jurnalistului în raport psihologic. Antropologia
socială resimte, cum singură afirmă, intrarea
dantescă în infern: Alerta produsă de instinc-
tul de apărare ne duce spre nenumărate cărări,
toate întortocheate. Unele de-a dreptul șubre-
de. Unde, odată ajuns, te uiți cu disperare în
zare, căutând speranța vindecării de acest virus
care ne pune la colț. Ori ne aruncă pe întinderea
debusolării.
Fluviul gândurilor induse de ceea ce ne în-
conjoară e o declarație pe proprie răspundere...
Seara, lumea-i topită în tăcere. Nu circulă decât
rar câte o mașină și numai dacă are drept desti-
nație aprovizionarea urgentă. În rest, cale libe-
ră ambulanțelor. Sunetul lor se înfige în carnea
nopții și în temerile noastre./ Timpul se zbate
de parcă l-am ține ostatec în ființa noastră. Și
realitatea unui apocalips armaghedonic încleș-
tează cuvintele presărate de figuri de stil care
trădează poesia din gândurile care vor să stingă
metaforele intelectualului răvășit de absurdul
și oprobriul paradigmei nedorite. Și lirica su-
fletului se adâncește în text, revărsând trăirile
autoarei: Salcia pletoasă, nu-i zic plângătoare,
a înfrunzit. O văd de pe terasa dinspre vest. Mlă-
dioasă, într-un gest de cuviincioasă plecăciune
către pământ, își lasă pletele într-o rostire ver-
de. Șoptită. Exemple de rafinament intelectual
întâlnim la tot pasul, ca o gură de aer fără mas-
că între rândurile înfricoșate: Noaptea izvodește
ornamente fantaste pe pereții luminați doar de
becul din stradă. Ca urmare, gândurile se prind
și ele în desenul aiuristic, abracadabrant și cu li-
mite imprevizibile, pentru că, scrie prozatoarea:
corsetul fricii are și țepi. Alteori nostalgia ascun-
de o frântură de depresie mascată de natura în-
conjurătoare: uneori e un verde tulburat de ploi
sau negură. Alteori, un verde greu, dens. Alte
crengi sunt purtătoare de verdele unei peceți.
Alt copac are un verde diafan. Altul, dimpotrivă,
e un verde sălbatic, ascuțit... Dar niciunul nu va
semăna vreodată cu verdele nucului de care se
sprijină umbra bunicului meu. Verdele nostalgic
al unui arhipelag personal.
Scrisori și întâmplări relatate de pretutindeni
se întipăresc adânc în mintea scriitoarei și în cu-
10
prinsul hârtiei ori on-line, această variată insti-
tuită spre disperarea evoluției societății umane.
Dacă mă uit în urmă, nu văd începutul. Sunt po-
sesoarea unei nemăsurate istorii trăite. Într-o
derulare iluzorie./ Ziua își descântă minutele./
Mă pomenesc făcând diferența între ascuțișul
fricii și lentoarea șerpească a temerii. Aș putea
să citez, comentând cu plăcere fiecare pagină,
trăind la intensitate maximă vremile, dar bucu-
rându-mă de acest document scris cu patimă și
savoare totodată, relevând tocmai sufletul din
adâncul acestui scriitor remarcabil. Însingurarea
e o maladie consecutivă pandemiei. Azi singură-
tatea mea este voioasă, se lăfăie prin casă, prin
privirile mele, prin suflet. Dă cu măturoiul peste
orice încercare de-a mă asocia cu cineva. Intem-
pestivă, are forța unui jet de apă desprins din
vreo cascadă./ Alteori, se preface în animal fan-
tast, are gheare, colți colorați care mai de care.
Ascuțiți, de-mi dă sângele când mă încumet să
mă iau la bătaie cu ea. Îi mai strig una, alta, dar
nu se sinchisește.
Vise, viziuni bulversează naratoarea care
suferă pentru întreaga lume, jurnalista care nu
mai are decât o parte din bărbăția unui om de-
dicat mass-mediei. Adesea deschid mesajele
aiuritoare doar să mă minunez cum poate lu-
mea s-o ia razna și mi-e teamă să nu pățesc și
eu la fel., afirmă și nu o dată în paginile cărții,
reflectând plenar nu numai tatuajul său interior.
Pacostea ivită de aiurea e un motiv de analiză
politică și socială. Orașul s-a retras în propriile
noastre amintiri și imagini pe care le-am achizi-
ționat până mai ieri.
Chiar titlul volumului extrapolează o semni-
ficație valabilă pentru întreaga umanitate. Astfel
el este jurnalul din interior pe care nu-l putem
trăda, nici vinde, dar în care rămânem marcați
pentru totdeauna: Oare cei plecați dincolo, de-
veniți spirit, rămân neschimbați până la trâm-
bița de apoi? Se spune că sunt atrași de lumina
divină, vor să fie în preajma ei. Oare-i vom mai
recunoaște când va fi să fie revederea? Iubirea
noastră pământească nu le este nici apă. Nici
drum. Nici foc. Nici ardere, căldură sau extaz.
Nimic. Trăim într-o permanentă stare de alertă.
Ne apărăm într-o tranșee imaginară construită
de fiecare dintre noi...
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Pagini de o frumusețe extraordinară pentru Deși am trăit cu toții frustrările ce parcă nu

un cataclism de neînchipuit fac din acest volum
o insistentă recomandare la lectură, deși au-
toarea descrie că hățișul creat de frică se poate
zbengui în afara casei mele, în afara ființei mele.
Frica este vineție, grețoasă și ne poate vlăgui, ea
rămâne un cetățean loaial cetății în care a visat,
scrie și creează. Razele lunii nu au sens. Dizol-
vate în coloritul umbrelelor, fac din nopțile ora-
șului intrări într-o cronică întunecată. Și creația
scriitoarei este răsplătită pe tot mapamondul
prin publicații, premii și prezențe virtuale.
au sfârșit, deși realitatea deformată tinde să ia
locul normalității civilizației pe care ne-am stră-
duit s-o construim în milenii de luptă pentru
mai bine, deși ne-am săturat să vedem ceea ce
nu am fi dorit să fie o nouă rețetă de viețuire
umană, am citit și recitit acest volum, oglindă
a luminii întunecate, apreciind jurnalul fidel al
ființării sufletului parcă obligat să se îndepărte-
ze de spiritualitatea ancestrală și chiar de Dum-
nezeu. Ceea ce cronicarul Veronica Balaj ne de-
monstrează că nu se poate!

Academician Liviu PENDEFUNDA (10 martie 1952, Iaşi, România). Medic şi scriitor.
Medic primar neurolog, doctor în Știinţe medicale, profesor univ. UMF Iaşi, academician,
membru în peste 20 societăţi medicale din străinătate, membru titular al Academiei Ame-
ricane de Neurologie (1994), membru de onoare al Academiei de Medicină din Terrytown,
New York (1993), membru al Academiei de Știinţe Medicale, al Academiei Oamenilor de
Știinţă, al Academiei Ecologice, Deputy Director General International Biographical Center
Cambridge, England, (2001), Membru în Research Bord of Advisors, al American Biographi-
cal Institute, ( 2001), Membru de Onoare al Forumului Inventatorilor Români (2005), Mem-
bru fondator Centrul Academic de Studii Hermeneutice (2007), Membru al Academiei de
Ştiinţe din New York, (2003), Vice Chancelor al World Academy of Letters, (2004), Membru
al comisiei de Antropologie a Academiei Române, (2007), Secretar General United Cultural
Convention (2009), Academician ABI (2010), Doctor Honoris Causa în Literatură (2019),
fondator al revistei Acta Neurologica Moldavica, director al Casei de presă şi editură Con-
tact international şi, împreună cu soţia, Julieta Carmen, al revistei Contact international,
din 1990. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, onorat cu zeci de premii de pe întreg
mapamondul.
Mare Maestru Rosicrucian, Locotenent Mare Comandor al Ritului Scoțian Antic și Ac-
ceptat, membru al Ordinului Cavalerilor Templieri și al Cavalerilor de Malta
A publicat poezii, eseuri, proză scurtă în reviste din întreaga lume și este autor a peste
120 de cărți (medicină, filosofie, beletristică etc.). Cercetările, eseurile, proza, poemele
sunt traduse în engleză, franceză, italiană, greacă, arabă, germană, macedoneană, hindi,
marathi, spaniolă şi chineză.

11
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
Claudia Motea
BRÂNCUȘI, MON AMOUR!
Din Monoloagele Iubirii
Mademoiselle Pogany Stați! Attendez!
Mă recunoașteți? Sunt eu, Pogany! Mademoi-
selle Pogany. Cea cu ochii exoftalmici. Vedeți
cum sunt?! Mi-au ieșit ochii ca la un melcușor,
pentru că îl caut, îl caut, îl caut pe Brâncuși. Vic-
torie! Victorie! Constantin, mon amour, am în-
vins! Am învins, aici, la New York! America e la
picioarele noastre! Succes răsunător la marea
expoziție din New York… Anul 1913. M-ai cioplit,
șlefuit, și acum sunt prima ta capodoperă. Pri-
ma ta iubire celebră. Domnișoara Pogany! Din
1909 până acum… patru ani… doar patru ani…
și între noi s-au întâmplat minuni. Șampanie. Și
ceapă! Da, și ceapă! Bem șampanie și mâncăm
ceapă, oameni buni!!! Pentru că așa vrea Brân-
cuși. Și pentru că așa vrea Brâncuși, așa vreau
și eu, Pogany. Noroc! A notre bonne chance! A
votre bonne chance! Et à votre santé!
Constantin… Voi pleca, știi… acolo, peste
ocean, dar uite, ține asta… Ți-am pictat ceva…
Mesajul îl știi deja… Seretlek... e în maghiară…
Și aici, în franțuzește, uite, ți-am scris ceva. Și
încă ceva, și încă ceva! Mai bine, uite, ia-le pe
toate, acum. Îți voi scrie din nou, altele… și al-
tele… pentru că acum eu știu… moi, je connais
12
que toute ma vie… toată viața mea va fi o epis-
tolă de iubire pentru tine. Adieu! De fapt, e doar
un „Au revoir!”, pentru că acolo, adânc în sufle-
tul meu, e scris deja: Margit Pogany, Ibovnica
ta statornică. Nemuritoare. Pour toute la vie!
Și acum, încă o gură de șampanie. Mă înalț și
zbor. Australia, nou pământ al Făgăduinței, at-
tends-moi!!! Brâncuși… Pour toute la vie!
Maria Tănase Neică Costache? Bună
ziua, oameni buni! Neica Costache e cumva pe-
aici? Îl văzurăți? Nu-l văzurăți? Uite că-i adusăi
un vin ghiurghiuliu. Doar puțin, așa, de gust, că
știu că are încă mult de lucru. Ăștia, ia uitați-vă
aici, sunt struguri de ăia de altoi, stropiți cu apă
vie de pe Jii. Știu eu... Neica, de cum ia o-nghiți-
tură, cum îi trece dorul de-acasă. Dar unde-o fi,
Doamne?! Neică! Neică Costache! Ia uite, mă,
bată-te norocu’ să te bată! Te cocoțași iară, toc-
mai acolo sus, pe Coloană. Mare ți-e puterea,
Doamne! Omul ăsta nu-i degeaba Brâncuși… Cât
e ziulica de mare stă la sfat cu Dumnezeu, mân-
gâie Infinitul și bate-n Piatră. Iar fumezi, Neică?
Stai, mă, că scrumezi pe noi! Haide, coboară jos,
că uite, venii! Sunt eu, Maria matale! Da’ ce ți se
zburli părul așa? Hai, că nu-ți cer nimic. Din con-
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
tră, ți-adusăi și vin, pursânge oltenesc, și o țâră
de caș, uite ceapă de-aia roșie, și aici e pâine
frământată de mânuțele mele. Ei, se cam arse
pâinea asta în vatră, da’ mă ierți matale! Și să
știi că eu nu mai fumez. Zău, uite zic zău... Pe
sfânta cruce, dacă te mint! Așa că nu mai mor
de tânără, de cancer la plămâni, cum îmi tot
zice doctorul ăla și, în ultimul timp, cum îmi zici
și matale. Așa că am o grămadă de ani buni să
te tot iubesc. Vezi unde țin țigara acum? Aici, la
ureche. Când am poftă, doar o iau, îi fac așa – o
miros, ptiu, că bună e! – și o pun la loc. Scot de-
aici... În sân, am busuioc. Îl scot și-l rumeg, mer-
ge neam, ca focul. Cântă „Mi-am pus busuioc în
sân, măi, / să pot avea pe vino-ncoa, / să mă iu-
bească și să mă dorească băieții”. De Dragobete
mi-am pus busuioc sub pernă, și ce cruci mari
am mai făcut la gândul că-l visez pe Neica… Ei,
nici de dormit n-am dormit, nici vis n-am avut.
Doar am sughițat, pesemne că toată noaptea a
vorbit de mine. Ah, dacă Brâncuși ăsta m-ar iubi
tot așa cu ardoare ca la Paris, sau cu patos de
ăla orb, fără rațiune, ca la New York!... Doamne,
ce frumos ne-am iubit noi românește pe-aco-
lo! Dacă el m-ar mai iubi, nu m-aș mai uita la
nici unul dintre voi, bărbații. Dragostea asta ol-
tenească… Dumnezeu să te ferească de ea, te
scoate la primăvară galben ca turta de ceară.
După Neica, de cum l-am văzut acolo, la Expozi-
ția Populară din Paris, mi s-au aprins și inima, și
călcâiele. Două zile și două nopți n-am mai ieșit
din atelierul lui. S-a dus pe apa Senei recitalul
meu de la restaurantul parizian. Totul pentru
mon amour, Brâncuși! Iar bietul domn Dimitrie
Gusti era numai foc și pară. Uite-așa își rodea
unghiile... Neică, neică, ce tânără eram! Aveam
25... Și matale, parcă 62. Mda… Ei, asta nu con-
ta. Erai cocoș! Ș-apoi New Yorkul...! Am cântat și
am dansat sus, cocoțată pe mese, „Ține, Leano,
cu Roosevelt!” Fiecare a-nțeles ce-a vrut și cum
a putut. Ce succes fulminant, tocmai în fața lui
Roosevelt, președintele Americii. Tare te mai sti-
ma omul ăsta, Neică Costache! Și lui Rockefeller,
marele Rockefeller, cum i-ai dat matale mătura
să-ți măture atelierul, atunci când te-a-ntre-
bat ce să facă el pentru Domnia ta… Și șampa-
nia curgea, curgea în valuri. Beam șampanie și
mâncam ceapă, ca la noi acasă. Așa e, Neică?
Hai, spune și matale ceva! Înainte nu-ți mai tă-
cea gurița. Erai ca o meliță. „Mărie, aș fi în stare
să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru
câte o Pasăre Măiastră!” Apoi, după un timp, de
ce oare te-oi fi schimbat?! M-ai făcut „Casandră
antică, plângătoare profesionistă, ajunsă bună
pentru zaiafeturi de trântori”. Oameni buni, cică
eu nu cânt, eu bocesc! Da, așa a zis Neica. Mă,
Neică, păi când o să te duci pe ultimul drum,
cine-o să te plângă oare mai mult ca mine, cu
lacrimi fierbinți și bocete adevărate? Hai, că iar
mă necăjii, chiar dacă-mi propusăi, înainte de-a
veni la matale, să nu mă mai necăjesc. Numai
eu știu cât de dragi îmi sunt Cântecele mele!
Neică, tu chiar nu te dai jos?! Haide, uite, vino
aici, la Masă! Promit că stau mută, pun lacăt la
guriță, medităm amândoi la Masa Tăcerii. Vii?
Hai, vino, că nu mai pot de dorul tău! Vino să te
strâng o țâră-n brațe! Auzi, vrei să-ți arunc aco-
lo, sus, inima mea? Ia stai, că uite, am ceva poa-
te mai bun! Uite-aici, ce piatră frumoasă ți-adu-
săi. Ți-o arunc? Și asta e tot de pe Jii. Dă-i viață,
păsărește-o cu măiestrie și las-o să zboare acolo
sus-sus, lângă toți îngerii ăia ai tăi! Și poate mai
încolo îți faci timp și pentru mine. Pentru marea
și neșlefuita ta Pasăre Măiastră care te iubește.
Mă auzi, Neică? Te iubesc, și pentru tot restul
vieții am să te iubesc! Hai, mă Neică Costache,
coboară odată! Coboară, că dacă nu, mă sui eu
acolo la matale! Olelică, văleleu, da-naltă mai e
Coloana asta! Chiar că nu te lași până n-o faci In-
finită. Păi, să știi că și soarele o să se odihnească
pe ea când o fi obosit. Neică! Ia auzi! Ăsta e un
cântec de-al meu. Cânt să mă înalț, să vin și eu
acolo, sus... Neică Costache! Nu-i așa... că nu-i
departe Cerul atunci când iubești?
Eileen Lane Constantin, Constantin! Psss…
Come! Come here! Hai, spune-mi… spune-mi:
ce-au zis rudele tale? Tu chiar le-ai spus că sunt
fiica ta?! Și ei… ce-au zis? Chiar te-au crezut? Pe
bune? Ok, bine, bine. N-o să mai am nicio pre-
judecată. Uite, scot toate gândurile negre din
căpșor, le fac așa, ghem, le arunc și calc pe ele.
Tot pe loc, pe loc, pe loc, / Să răsară busuioc!
Kiss me! Încă o dată! Sărută-mă! Hai, alintă-mă
cu nemuritorul tău Sărut. Doamne… Sunt atât
de fericită că sunt cu tine aici! Camera asta, în
care te-ai născut tu, e atât de mică, dar e așa de
13
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
mare! Și patul… nu scârțâie. Miroase a tine peste
tot. Aaaa… Ce cămașă frumoasă ai… beautiful,
beautiful! Dar și eu, nu? Cum îi spui? IE?! I-E. IE!
Și astea? What are these? Ca-trin-țe? Ale ma-
mei tale? Your mama? Stai, nu te mișca, don’t
move! Lasă-mă să mă uit în ochii tăi. În inima
ta. În viața ta. Mi-e inima ca un prunc nou-năs-
cut. Dacă nu o iubești, plânge... Ia, sunt urâtă?…
Frumoasă?! Beautiful! Vezi… Joc cum m-ai învă-
țat. Hora gorjenească. Seamănă cu Irish dance…
Constantine, hai să facem o nuntă aici să răsu-
ne village-ul! Tot satul ăsta. Ho-bi-tza! Hobitza!
Brâncuși, o iei de nevastă pe Eileen Lane? Da!
Eileen Lane, îl iei de bărbat pe Brâncuși? YES!
DA! Yes, yes, yes! Ia-mă de nevastă, Constantin!
Nu-mi lua doar esența și chipul pentru STATUIE!
Ia-mă de nevastă! Ia-mă de nevastă!
Peggy Guggenheim Jurnalul meu de
board spre America!... O la la la la la la! My big
and crazy love from Paris! BRANCUSI! Citește:
Peggyuță! Peggyuță! Așa m-a alintat mereu,
până în ultima clipă, când mi-a adus Pasărea la
mașină. Da! Și lacrimile îi curgeau pe obraji. Eu
chiar nu știam de ce plânge… Plângea pentru
că nu mă mai vedea niciodată, sau pentru că se
despărțea de minunata lui sculptură?! M-am ui-
tat adânc în ochii lui și purtam aceeași întrebare
în suflet… Omul ăsta este un țăran viclean, sau
14
un zeu adevărat?... Apoi, acel flashback cu toa-
tă povestea noastră de iubire... De cum am pus
piciorul la el în atelier, am încercat să-l seduc…
să-mi lase din preț la Pasăre. Îmi ceruse 4.000
de dolari! 4.000 de dolari la sfârșitul anilor ”30
erau bani, nu glumă. Bineînțeles că nu i-am dat…
El încă nu știa că sunt progenitura unui mare ne-
gustor evreu… Marele Guggenheim! Dar eram
fascinată de Pasăre. Acele aripi ale ei nu erau
aripi. Erau însuși Zborul! Am pus capul pe piep-
tul ei și i-am ascultat inima. Ce tare mai bătea!!!
Bum! Bum! Practic, a dat viață inimii mele, care
în acel moment era încă sfâșiată de pierderea
tatălui meu odată cu scufundarea Titanicului. Și
atunci, El, Brâncuși, at first sight, a devenit iubi-
tul meu, amantul meu, prietenul… și confident.
Era unul dintre sutele de amanți iubiți care au
trecut prin budoarul meu. Ah… Dar ce pasiune!
Ce clipe de iubire! Îmi satisfăcea toată extra-
vaganța ființei mele. În 1940, a trebuit să plec.
Războiul venea și am hotărât să mă întorc acasă,
în America. Un singur regret, totuși… Cu toată
iubirea asta, n-am reușit să-i scot din minte nici
complexul persecuției, care-l însoțea pretutin-
deni, și nici marea obsesie că oamenii îl spio-
nează. În schimb, i-am oferit cei 4.000 de dolari
pentru Pasăre… Dar mai întâi i-am schimbat în
franci și am câștigat și eu 400 de dolari!
FAMILIE
Sculptura: Mihai Jitaru
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Claudia Motea este o actriță româno-canadiană cu o personalitate artistică atipică

pentru că pe lângă profesia de actriță, ea reușește să se impună pe scena vieții culturale
românești și internaționale și ca poetă, scriitoare, dramaturg, scenaristă, traducătoare și
profesoară de artă dramatică. Astfel, ea apare sub lumina reflectoarelor cu mult succes, de
la București până în Los Angeles, deținând numeroase distincții în țară și în străinătate, în
primul rând, ca actriță-one woman show și ca dramaturg. În prezent este director artistic
al Teatrului Nostrum, teatru afiliat Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, profesor de
artă dramatică la Centrul Cultural UNESCO Mihai Eminescu din București și reprezentant
Editura Creator, care face parte din grupul de firme Libris, pentru evenimentele de lansare
de carte București.

La Gaudeamus 2019, noua sa carte, MUCH LOVE – Decalog Teatral / Libris Editorial, a
fost aleasă pentru o campanie a Radiodifuziunii Române, fiind promovată și recomandată ca
una dintre cele mai îndrăgite cărți ale acestui târg. Piesa BRÂNCUȘI, mon AMOUR!, inclusă
în acest volum teatral, o coproducție româno-suedeză, recent a avut premiera în Suedia, la
Karlskrona, și urmează să fie tradusă și publicată în nouă limbi, având ca destinație semnifi-
cative reprezentații teatrale printr-un turneu european și în America.

Printre premiile de referință naționale și internaționale ale Claudiei Motea, amintim:

Magna cum Laudae oferit de Uniunea Autorilor și Realizatorilor de Film România – U.A.R.F.;
Premiul de Excelență în cadrul Galei Celebrităților 2016; Femeia Anului la Gala Femei de
Succes 2018; Premiul Cartea Anului 2019 în Israel pentru cartea sa Shalom, Israel!, iar re-
cent, în luna iunie a acestui an, a fost premiată la Academia Română cu Premiul Cronica
Timpului, acordat de Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR).

Toate cărțile ei se bucură și de formatul ebook și pot fi găsite pe www.libris.ro.

15
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Marin Dumitrescu

Lângă București

Mureau pe rând de
foame zeii
Pe când fierbea
Doină oceanul fără pești
Și cerului albastru îi
cădeau cerceii
Tocmai lângă București.
Limba mea a coborât din limba dacă,
Îi strig timpului să treacă Nu erau atunci orașe
Și-mi trag visul ascuțit din teacă. mari și roșii
Și nici oameni un erau,
Moartea am s-o tai la beregată albaștri,
Și-am să-i las vâna tăiată Dar se răceau încet
Și-am să cânt Hora Stacată. fricoșii
De din cer veniții aștri.
Vino dragă să mă vezi călare
Pe un cal universal de sare M-am încumetat atunci
Galopând în zori pe mare. să fiu de piatră,
Întâi încet, apoi din ce
Flutură cămașa mea pe spete, în ce mai tare
Stelele rămân încete, Și auzeam cum râul
Calul meu paște planete. peste mine latră
Până m-am ridicat
Unde-i moartea?, s-o omor, puternic în picioare.
Să-i fac rană grea la zbor,
Ah!, pe moarte s-o omor.

16
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Vârsta

Vârsta e o măsură a
oaselor,
Este trecerea pe
pământ
Și amintirea Și îngenunchez în fața
frumoaselor dumneavoastră,
Clipe din ceea ce sunt. Și mă ridic la ceruri
gânditor.
Vârsta este chiar timpul
sedimentat Și de aici, tot ceea ce
În ceea ce eu numesc simt e greu
arhitectură, De explicat însă încerc,
Construită din convins
întâmplări și imediat Că vârsta m-a cronometrat
Strigată de gură. mereu
Și că timpul nu mă vrea
Abia după aceea vine ucis.
istoria,
Neuitând nimic și Și cine ar putea să mă
neascunzând, ucidă
Ci dimpotrivă, având Dacă însăși moartea nu
memoria e de acord,
A tot ceea ce am fost și Într-o libertate vrea să
sunt. mă închidă
Undeva, la Polul Nord.
După care vin eu, ca o
fereastră, Sunt mai albastru decât
Ca o deschidere, înspre steaua
viitor Și mai precis ca o
secundă
Și când îmi beau
cafeaua
Timpul merge să se
tundă.

17
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Temă pentru acasă

Logica metamorfozei
Cu tristețe mă
surprinde în zilele
Până și moartea mă iubea
noastre,
când eram tânăr.
Asemănarea dintre un
Beam cu ea seara, vise
accident cerebral și un
de aur și de rubine
accident
Și nu mă durea capul și
Cosmic, pentru că
nici boala din umăr
amândouă provoacă
Și uneori scriam versuri
dezastre
și scriam bine.
(nu contează și este
Istoriile care mi s-au
chiar indiferent
povestit sunt
acolo unde se
sângeroase,
întâmplă)
Religia este și ea plină
În îndepărtările reci și
de sânge și de durere
albastre
Și pe urmă, lipsește
Sau între ureche și
timp și o grămadă de
tâmplă.
oase,
Care să sprijine cu
adevărat realitatea
Dar mai ales mă
acestei ere.
surprinde asemănarea
Am înțeles cât se poate
între
înțelege despre lume,
Cosmos și un organism
Am elaborat propria
viu, pentru că
mea teorie despre
întâmplarea
univers
Poate fi explicată în
Am ridicat logica în
amândouă împrejurări
picioare și i-am dat
ca o luntre
nume,
Între doi munți de
Pentru că o găsisem
unde s-a retras demult
bolnavă și așezată
marea,
invers.
Lăsând în urma ei, ca
Însă acum nu mă
dovadă, piatra și sarea
aplaudă nimeni sau nu
Și pentru că împotriva
aud,
înțelesului sunt
Noaptea mă învelesc
întâmplările
cu o plapumă rece să
Care pot muta munții și
dorm
mările.
Și mă trezesc a doua zi
în grădină verde și ud,
Pregătit să înfloresc și
să mă transform.

18
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Planuri

Mi-am făcut planuri

pentru eternitate
Când eram copil și
răsfățat acasă
Și aveam mâinile curate
Și musteața de
adolescent nerasă. Copil cu aripi
Cerul însuși se uita la
mine
Mirându-se de Mi-a căzut în față un
existența mea, copil frumos și gol,
Certându-mă cu Avea în spate aripi
vânturi line învinse de nămol
Și... mai aprinzând o
stea. Cum se zbătuse în
ploaia lungită până
Îmi amintesc și mă acum,
cuprinde nostalgia, Iubita mea nu l-a văzut
Cât de naiv puteam să și nimenea din drum.
fiu crezând
Că dacă citesc filosofía L-am luat în brațe și
Pot să trăiesc râzând, acasă l-am adus,
De-atunci sunt două
Dar s-au deschis veacuri și încă doarme dus.
întruna orizonturi
În viața mea de Sub streașină își cântă
vagabond frumos fluturele zborul,
Și am agonisit idei în A început să-mi fie teamă,
multe conturi pun zăvorul.
Mergându-mi toate
zilele pe jos În patul meu de lemn și
vechi s-a ghemuit,
Și azi sunt vai de capul Acest copil cu aripi îmi
meu și trist, seamănă leit.
De-atâta mers m-am
rătăcit departe,
Nu mai am planuri și
scriind exist
Mai mult de jumătate
într-o carte.

19
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Cezar Viziniuck

MARIA

Dezbracă-te de clipele negre

Și urcă în trăsura viselor, Maria.
Și eu și tu am visat
Ne-am învelit într-un sărut de hârtie,
Am privit doar răsăritul
Iar apusul a fost îmbrăcat în sânge.

Acoperă-te cu marea în toamna asta.

Din înghețul iernii de mâine
Fă o eternă vară.

În nopțile mele luna urlă la lupii

Ce mișcă din mine,
Dar tu, Maria, ai farmecul de a schimba luna în soare.
În visul tău doar marea
El poate deveni un coșmar.
Iubește albastrul cum eu iubesc cerul ochilor tăi.

Iubirile uneori se pierd sau se recâștigă

Uneori mor alteori persistă
Știu că tu ai rămas în inima mea
Precum un războinic pe câmpul de luptă

Când te-am atins cu adevărat iubire

Am știut că veșnic mă vei stăpâni

20
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

***

era toamnă
și frunzele cădeau pe alei pustii fără noi
crezusem atunci că vom bea o cafea împreună
pe vreo terasă ruginită
doar noi doi
dar ai dispărut
și odată cu tine și vara
înghețul și o iarnă cumplită
mi-a amorțit speranța
într-un Crăciun fără brad

***

Diminețile cândva aveau gust de cafea proaspăt măcinată

De dragul unui nou început ieșeam pe betonul rece și priveam cerul
Lumina lui era lungă de pe pieptul tău până departe
Dincolo de castelul fantomă a unui Quijote renăscut
Cu aripile pline de rouă zâmbeam albastrului și trăiam
A face dragoste dimineața e ca și cum ai crea un poem
Răscolind valurile nervoase ale unei mări în mijlocul iernii
Apoi ca o furtună de vară când soarele se arată curcubeul e orgasmul suprem
A face sex dimineața e ca un world trade center de după 11 septembrie
Când totul pare suprem și devine cenușă

Sunt atâtea dimineți în care străzile sunt pavate

Cu iluziile unor zile pierdute
Nu mai regăsesc strălucirea zorilor
Nici nopțile nu mai au lună și stele
Doar un înger căzut mă înghiontește uneori
Îmi șoptește în urechi urgiile viitoare
Dar eu nu cred în mâine
Dacă viitor nu e nici pedeapsă nu-i

21
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

***

Măsor sub mine viitorul Jurnalul unui sinucigaș ratat

privindu-l aprig din trecut.
Mă calcă în picioare dorul
Nimic a fost, nimicul s-a pierdut. Tac...
dar nu-i decât
Mă simt ca Diogene-n piață o altă formă a rostirii.
Căutând cu lampa-n mână Dorm...
O iubire sau poate o speranță. stare secundă a vederii.
Dar timpul, ah, timpul mă sfărâmă. Zbor...
spaimă eternă a căderii.
Da, îmi cunosc menirea, locul Sunt...
Sunt precum o lumânare falsă oglindă a nemuririi.
Ce nu-și părăsește soclul. Râd...
Îmi pun foc, îmi dau târcoale mască de taină a durerii.
Apoi mă sting suflând spre mine. Cad...
Nu mă mai văd, nu îmi vorbesc veșnicul dans al înălțării.
Atunci când lor le este bine, Cânt...
Dar în obscuritate îi aștept aripă pură a tăcerii…
Topit de dori. Eu îi iubesc!

LACRIMA LUI GRIGORE

Sculptura: Mihai Jitaru

22
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
Violeta Mihai
BĂRĂGANUL
în tipologia spațială a lui Panait Istrati
Spaţiul istratian, conturat geografic, nu este
continuu, ci are configuraţia unei tabere, di-
vizate pe regiuni, fiecare dintre acestea având
propria calificare concretă şi distinctă: câmpia,
stepa, pădurea, balta, râul, fluviul, marea, mun-
tele, deşertul, golul etc.
Câmpia, fragment al stepei, care ţine din Bă-
răgan, nordul Mării Negre până la Munţii Ural,
formă majoră de relief, are cel mai mult spaţiu
consacrat în opera lui Panait Istrati, de aceasta
legându-se existenţa sa încă din primii ani de
viaţă şi până la întoarcerea în ţară sau la moar-
te, survenită în 1935.
Panait Istrati este cu certitudine unul dintre
cei pe care ni i-a dat spaţiul Bărăganului, „o re-
alitate psihică certă, el are misterele lui, lumea
lui, folclorul lui, după cum are animalele şi mai
ales plantele lui – el are ethosul lui moralo-cos-
mic”1 , replică şi complement al uneia dintre lu-
crările celebre din perioada interbelică, Spaţiul
mioritic, semnată de Lucian Blaga, un contem-
1 Vasile Băncilă, Spaţiul Bărăganului, Brăila, Editura Muzeul Lite-
raturii Române şi Editura Istros-Muzeul Brăilei, 2000, p. 9. în voie existenţa dură a celor de la poalele lumii
poran care-l va califica pe autorul cărţii dedica-
te Bărăganului drept „primul interpret serios al
operei sale”.
De la beletristică la filosofie, de la memoria-
lul de călătorie la eseu, de la cronică la reportaj,
în toate scrierile posibile se observă diferen-
ţa dintre cei care consideră muntele coloana
vertebrală a lumii, un spaţiu al eternei binecu-
vântări, a cărui sacralitate se manifestă la nivel
uman printr-o energie benefică, şi cei care văd
în câmpie un spaţiu al evaziunii, o scenă pe care
se pot considera în voie actori sau numai specta-
tori privilegiaţi, între un Lucian Blaga şi un Vasile
Băncilă, un Ion Creangă şi un Ştefan Bănulescu,
un Calistrat Hogaş şi un Panait Istrati, un Mihail
Sadoveanu şi un Fănuş Neagu.
Fiinţele umane nu pot fi comparate, pentru
că fiecare este unicat în ordine biologică şi in-
telectuală, un conglomerat de date dobândite
ereditar sau asumate la un moment dat prin
mediu şi educaţie. Oamenii muntelui se cred su-
periori celor de la câmpie, au putut contempla
23
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
lor, privindu-i de sus, adesea dispreţuindu-i pe
cei care trudesc cu palmele, lăsaţi de Dumnezeu
să se lupte singuri cu seceta sau cu puhoaiele,
cu lăcustele sau cu ţânţarii, cu lupii sau cu alte
dihănii coborâte de pe plaiul mioritic în ierni
năpraznice. În schimb, locuitorii de la şes cred
că nu există nimic pe lumea asta care să fie mai
credincios fiinţei umane decât pământul, câm-
pia, de o fidelitate în care nu reuşesc să încapă
bucuria devotamentului, generozitatea, înfiora-
rea în faţa măreţiei cerului şi a lumii.
Câmpia este spaţiul infinit pe orizontală şi a
făcut din locuitorii săi nişte sclavi, i-a redus la
stadiul de homo erectus doar pentru a-şi con-
strui bordeie săpate în pământ şi pentru a se
numi bordeieni, dacă ne amintim o clipă de tra-
gismul celor deportaţi în Bărăgan, condamnaţi
să scruteze veşnic depărtările monotone, să le
transforme în pământuri nesigure, dar în care
măreţia cosmică este la ea acasă, indiferentă la
eforturile unora de a o discredita.
Ciulinii Bărăganului (publicată în 1928) este
cu adevărat cartea în care descoperim farmecul
depărtărilor nesigure strâns legat de existenţa
rudimentară a fiinţelor condamnate să cadă sub
coasa unui destin potrivnic, la moarte timpurie,
fără nădejde de evadare. Este opera care înalţă
destinul unor oameni simpli, consideraţi analfa-
beţi, taraţi, nenorociţi, la înălţimea pribeagului
considerat de confraţi „un Gorki balcanic” (Ro-
main Rolland l-a numit astfel în Chira Chiralina),
este o secvenţă din marea epopee a lumii în
care pragurile de trecere dintre vârste, copilă-
ria, adolescenţa şi maturitatea, sunt privite din
acelaşi unghi de vedere din care privesc ţăranii
din Bărăgan, „cu ochii crunţi, cu acea istovire a
privirii pe care o recunoşti la cei care muncesc
greu sub pământ, sau pe pământ, neiubindu-şi
munca, în sfârşit, cu silnicia celor săraci din ta-
tă-n fiu, moştenind, odată cu blestemul trudei,
şi ura faţă de tot ce-i înconjoară, o ură fără re-
voltă, o ură mocnind în ei ca un foc de lumâ-
nare, o ură fără glas, fără mânie, dar cu mânie
adunată multă vreme şi cine ştie când izbucnită
pe neaşteptate”, cu duşmănie de moarte.
Lumina soarelui orbitor care-şi împrăştie ra-
zele pe tot cuprinsul împodobit cu diamantele
24
violacee ale ciulinilor ursuzi reprezintă dorinţa
de libertate, dragostea de viaţă care-i însufle-
ţeşte pe toţi dezmoşteniţii obligaţi de destin sau
de cei care se consideră semenii lor să meargă
cu privirile-n pământ, limitându-şi câmpul vi-
zual la elementele strict sugestive ale mizeriei
fizice care-i însoţeşte asemenea propriei um-
bre: pământul nisipos, pe care îngenunchea-
ză cu faţa spre răsărit, acolo de unde plecase
fără speranţă, doniţa cu păcură, mirosul ţarinei
umede, pământul nesigur.
Opera lui Panait Istrati poartă în ea farme-
cul depărtărilor, ceea ce face din el un pictor,
un artist deosebit, fantastic, ştiind să discearnă
între galopul ciulinilor în lumina incertă a înce-
putului zilei şi pacea înfiorată a amurgurilor: „În
Les Chardons du Baragan, de pildă, Istrati are
gesturi de vrăjitor. Îşi îmbată mai întâi cititorii
cu poezia ciulinilor şi a spaţiului infinit, apoi,
un imperceptibil semn al baghetei, şi naratorul
apare de nicăieri”2 .
Intensitatea gândului, plastică şi elegantă
ca text, simplifică trăsăturile esenţiale ale unui
fragment de peisaj lucrat în contraste decisive:
„când soseşte toamna, întinsele câmpii de ţe-
lină ale Munteniei dunărene încep să trăiască,
timp de o lună, existenţa lor milenară. Aceasta
începe chiar în ziua de Sf. Pantelimon. În ziua
aceea, vântul dinspre Rusia, pe care noi îl nu-
mim Muscalul sau Crivăţul, mătură cu suflarea
lui de gheaţă nesfârşitele întinderi; dar, cum
pământul arde încă, înfierbântat ca un cuptor,
Muscalul îşi cam rupe dinţii în el”3 .
Cine vede în Ciulinii Bărăganului aluviuni
orientale, înecate în împărăţia ciulinilor, ale că-
ror dimensiuni amplificate prin insistenţă trimit
la literatura fantastică, de tip eliadesc, rămâne
doar la suprafaţa lucrurilor, căci această imagi-
ne este făcută să persiste în durata unei singure
clipe. Registrul fantastic se caracterizează prin
fixarea unui univers supus de fapt şi în mod real
devenirii. El oferă cititorului o imagine corecta-
2 Gabriela-Maria Pintea, Op. cit., p. 65.
3 Panait Istrati, Ciulinii Bărăganului, vol. Neranţula, Bucureşti,
Editura Minerva, 1984, p. 461.
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
tă a lumii, pe când în Ciulinii Bărăganului ima-
ginea ne apare lipsită de înfrumuseţări sau de
corectări care s-ar opune afirmării principiului
devenirii.
Imaginea fixării spaţio-temporale este văzu-
tă din perspectiva unui narator care-şi asumă
participarea la acţiune ca martor al unor eveni-
mente cheie, cu putere de a schimba destinul
unui întreg neam hărăzit să suporte toate capri-
ciile Bărăganului singuratic: „Pe spinarea lui, ni-
ciun copac! Şi de la un puţ la altul, ai tot timpul
să mori de sete. Nici împotriva foamei nu prea e
treaba lui să te apere”4 .
O altă imagine, de astă dată simbolică, vine
să contureze o situaţie privilegiată: „O pasăre
care zboară între două lanţuri de munţi este
ceva demn de milă. Pe Bărăgan, aceeaşi pasăre
urcă, cu ea în zbor, pământul şi depărtatele lui
zări. Întins pe spate, simţi cum talerul pămân-
tesc se înalţă spre zenit. E cea mai frumoasă
ascensiune ce poate s-o facă nevoiaşul lipsit de
toate”5 .
Aceasta este imaginea ce stăruie în memoria
afectivă a celui plecat de la câmpie cu o mie de
ani în urmă, lăsând în spate podeaua cu pământ
pe jos şi având drept ţel major zgâriatul parche-
tului unei clădiri destul de impunătoare, însă
marcată de morbul unei morţi care se apropie
la fel de tăcută şi egalizatoare pretutindeni.
Pasărea care zboară între cele două lanţuri
de munţi este, fără urmă de îndoială, mesajul
cerului, eternitatea, eliberarea de greutatea
pământească, imaginea sufletului care s-a rupt
de trup, cunoaşterea spirituală, un crâmpei din
cântul genezei, căutarea iniţiatică. Zborul este
dorinţa de sublimare, de căutare a unei armo-
nii interioare, de putere de a depăşi conflictele,
sentimentul neputinţei de pe pământ, concreti-
zat în ideile de înălţime şi centru. Muntele are
în semnificaţia lui stabilitatea, ideea de imuabil,
uneori chiar de puritate, or aici nu este cazul,
şi, potrivit vechilor sumerieni, reprezintă masa
4 Panait Istrati, Ciulinii Bărăganului, Bucureşti, Editura Minerva,
1984, p. 462. cureşti, Editura Artemis, 2002, pp. 321-326.
5 Op. cit., p. 462. 7 Op. cit., pp. 333-334
primordială nediferenţiată, punctul de întâlnire
dintre cer şi pământ, sălaşul divinului, îndepăr-
tarea de starea primordială, sălaşurile sufletului
sau palatul lăuntric, calea care duce spre cer sau
măreţia şi trufia oamenilor care, în ciuda visuri-
lor obscure de grandoare, nu pot fugi de atotpu-
ternicia lui Dumnezeu. Muntele reprezintă aşa-
dar un capăt al evoluţiei umane, culmea, ultima
treaptă a ierarhiei evoluţiei spirituale6 .
Câmpia este, în schimb, simbolul evoluţiei
spaţiale, al nesfârşitului terestru, cu toate sem-
nificaţiile orizontalei, denumire specială a lumii
celeilalte, este ţara ideală a oamenilor, antiteza
infernului, simbolul paradisului7 în care intră
cei drepţi după moarte. La Panait Istrati, câmpia
este paradisul terestru în care-şi află sălaş atât
în timpul vieţii, cât mai ales după moarte, cei
drepţi – nume dat în ordine simbolică, deoare-
ce nevoiaşul este temelia neclintită care aşea-
ză fiecare lucru la locul său, instituind o ordine
după măsură. El este creatorul care îndeplineş-
te funcţia balanţei, realizând el însuşi unitatea.
Aparţine veşniciei, neluând în seamă fărâmiţa-
rea timpului, legată de eternele munci ale câm-
pului. Are rolul unei adevărate puteri cosmice,
punând ordine în sine însăşi şi apoi în cele din
jur. De aici şi funcţia de judecător al pământu-
lui şi al oamenilor. Fiinţă oarecum tăcută, chiar
dacă ştie să facă haz şi să spună glume când i
se oferă prilejul, locuitorul Bărăganului ascultă
cuviincios mai mult decât vorbeşte. Un motiv ar
fi existenţa lui grea şi speranţa că ar putea fi ci-
neva care i-ar putea arăta cum ar munci mai cu
folos pe îndărătnicul lui Bărăgan.
Pragmatic nu este, pentru că gravitatea celui
născut în Bărăgan este dată de visare, gânduri,
înălţare şi pântec gol, nu de darurile pe care i
le-ar putea oferi pustietatea care ascunde apa
în străfundurile ei şi unde nimic nu răsare de la
sine, în afară de ciulini, tot ce Bărăganul poate să
îndure pe spinarea lui. Buruiana dracului e ca şi
buruiana omenească: cu cât e mai lipsită de tre-
buinţă, cu atât ştie să se apere cu înverşunare.
6 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Bu-
25
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
Este în ordinea Universului ca răul să prolifereze
mai repede şi în dauna binelui, însă „ce siguran-
ţă avem noi despre ce este sau nu trebuincios
pe pământ?” Este interogaţia unui narator-mar-
tor care înregistrează cu fidelitate suita întâm-
plărilor exemplare, capabile să metamorfozeze
ascendent şi descendent, să răsplătească sau să
pedepsească o umanitate rătăcită, responsabilă
de faptele săvârşite.
Câmpia nu se opreşte aici, căci Bărăganul
are similitudini cu alte continente, cu alte spa-
ţii, într-o altă ordine a evenimentelor: drumul
Damascului cu Baptuma – păduricea care era
locul de plimbare al locuitorilor capitalei sirie-
ne – continuă cu o câmpie „cu drumurile ei glo-
duroase şi colibele beduinilor, îmi păru moartă,
asemenea simţurilor mele”, iar de pe dealul ni-
sipos, cu totul sterp şi pustiu „departe, în vale,
Damascul, presărat cu cupole şi minarete care
dominau nenumăratele terase, îmi apăru ca
un imens cimitir, îngropat în pulberea lui albă”,
în timp ce sus, pe cer: „la apus, cerul era roşu
ca sângele. Nori grei, ca de sânge închegat, se
târau aproape de pământ, luând întruchipări-
le cele mai fantastice, una mai grozavă ca cea-
laltă”. Sunt elemente care definesc un anume
spaţiu. La început este spaţiul posibilităţilor, al
tuturor iluziilor, însă, când se transformă într-un
spaţiu al realizărilor, începe să-şi piardă din cali-
tăţi, iar în final, când nicio bucurie nu pare să se
adăpostească aici, pare că se transformă totul
într-un imens cimitir, de dimensiunile întinderii
globului pământesc.
Panait Istrati evocă o anumită credinţă în
unitatea fundamentală a fiinţei, aparenţele
sensibile având doar o valoare iluzorie sau pa-
sageră. Schimbările de formă nu par să afecte-
ze personalitatea adâncă, aceasta păstrându-şi
numele şi psihismul. Această metamorfoză a
fost poate expresia dorinţei, cenzurii, idealului,
sancţiunii ivite din adâncimile subconştientului,
luând formă în imaginaţia creatoare. Este, aşa-
dar, un simbol de identificare, la o personalitate
pe cale să se individualizeze, care nu şi-a asumat
cu adevărat totalitatea eului său şi nici nu şi-a
actualizat toate puterile. Unele metamorfoze
26
presupun trecerea prin moarte şi privesc per-
sonaje predestinate, marcate pentru o misiune,
depozitare ale aspectelor multiple ale adevă-
rului. Acesta este locuitorul Bărăganului care
nu cunoaşte semnificaţia metamorfozei sau că
transformarea ar putea presupune moartea.
Copilul este la fel de visător ca şi maturul şi în-
cearcă să-şi îndeplinească visul de a întrece ciu-
linii în împărăţia lor, care „vin Dumnezeu ştie de
unde şi se duc Dumnezeu ştie unde”.
Despre bizara şi etern noua alcătuire a lumii
stă mărturie textul romanului Ciulinii Bărăganu-
lui, care nu intră în categoria romanelor sociale,
erotice sau exotice, care nu poate fi încadrat în-
tr-un model tip Balzac, Tolstoi, Proust, ci într-un
model de tip balcanic, fiind înrudit cu Alexis
Zorba, de Nikos Kazantzakis, romancierul grec şi
însoţitorul lui Panait Istrati o bună perioadă din
viaţa acestuia.
Ambientul primitiv pe care îl face stăpânul
propriului univers este rupt din viaţă. Nu este
vorba despre existenţa exaltată de Zorba, tră-
ind pe alte coordonate spaţiale populate de o
civilizaţie cu un specific aparte, ci de o viaţă de
suferinţă care nu are nimic frumos, poate doar
mirajul depărtărilor, de o viaţă de luptă, un ma-
ximum de viaţă, aşa cum este ea supusă legii
numite „lupta pentru existenţă” dusă de oame-
nii orientului, tiranizaţi de aşa-zişi intelectuali
care secătuiesc seva adevăratei vieţi pline de
frenezie.
Plebeul Istrati este un individ de extracţie
modestă cu aspiraţii lipsite de sfială – se răz-
vrăteşte, scoţând la iveală, fără ruşine, profesia
de om, de „cetăţean al universului”, oglindită
într-un episod simbolic în care părinţii lui Mata-
che, personajul narator din Ciulinii Bărăganului,
olteni amândoi, „săraci ca Iov”, au plecat în lu-
mea largă. După nesfârşite pribegii prin nenu-
mărate judeţe, îşi aruncară desagii în cătunul
Lăteni, care se oglindeşte în Borcea, „această
fiică a Dunării care cutează să se măsoare cu
ea”8 .
Pentru cel care trăieşte la modul concret pe
Bărăgan, câmpia este un spaţiu real, este calea
8 Panait Istrati, Op. cit., p. 466.
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
pe care o străbate fiinţa umană de la naştere
până la moarte, îndurând frigul, foamea, boa-
la, ura, torturile morale ale semenilor, conşti-
entă sau nu de efemeritatea scurgerii sale prin
lume. Pentru cel care citeşte Ciulinii Bărăganu-
lui, câmpia este spaţiul reprezentativ, apare cu
funcţie simbolică şi este responsabil de acţiune,
deoarece reprezentarea spaţială este o acţiune
interiorizată. Pentru cel care scrie Ciulinii Bără-
ganului, câmpia este un spaţiu subiectiv, este
prietenul care îl păstrează aşa cum este, el ţine
în inepuizabilele sale alveole numite memorie
un timp comprimat, el este o rezervă de veşni-
cie împotriva timpului, este un loc al realizărilor.
În prima parte a Ciulinilor Bărăganului, până
la goana ciulinilor, spaţiul este esenţial. Mişca-
rea desfăşurată în spaţiu e „condiţia unei promi-
siuni” reprezentate de goana ciulinilor, „traver-
sarea rapidă a celui mai întins spaţiu posibil”9.
Claustrofobia, topofobia sau dromomania ar
putea fi principalele motive pentru care Bără-
ganul nu-i ajunge lui Panait Istrati, ci încearcă şi
alte întinderi, călătorind spre răsărit, spre lumi-
na roşie, către care a plecat însoţit de prietenul
său Nikos Kazantzakis, spre stepa rusă, văzută
la începutul călătoriei ca un tărâm al luminii re-
născute şi biruitoare, iar la sfârşitul acesteia, ca
tărâm al morţii roşii. Spaţiul real se divide, ex-
teriorul care încadrează evenimentele dispare,
iar locul său este luat de interior. Intrarea este o
deschidere, iar aceasta îşi face locul atunci când
imaginea prea bogată, prea nuanţată din ima-
ginaţie devine fragmentată, schiţată, sărăcită.
Este momentul în care putem spune că Panait
Istrati se desparte de un spaţiu pentru a intra
în altul cu convingerea că este momentul unei
dezvăluiri care va produce răsturnări de propor-
ţii atât în conştiinţa sa, cât şi în conştiinţa con-
temporanilor săi.
Opinia lui Romain Rolland faţă de această
confesiune este prudentă, deoarece îl sfătuieşte
pe scriitor să-şi înghită cuvintele: „Cunosc fran-
cheţea dumitale şi nevoia de a vorbi... Zăvorăş-
te-te! Cât despre condeiul dumitale, ai destule
9 Gabriela-Maria Pintea, Op. cit., p. 79. Dacia, 1990, Cuvânt inainte de Alexandru Talex, p. 6.
cu ce să-l ocupi, fără să te afunzi în politică. Ai
văzut acolo şi realizări mari. Povesteşte asta”10 .
Răspunsul românului nu întârzie să apară,
deoarece cartea pe care trebuie să o scrie re-
flectă nevoia de a demonstra lumii că ideologia
comunistă este putredă din faşă şi reprezintă un
adevărat abces care trebuie să fie spart de cine-
va, cartea reprezentând, în opinia sa, „o petardă
teribilă, ce va răsuna în toată Europa, după cum
şi titlul o afirmă: Foc şi flacără 11.
La 1 octombrie 1929, Panait Istrati publica
în La Nouvelle Revue Française capitolul intitu-
lat Afacerea Rusakov sau U.R.S.S. de azi, ceea ce
l-a determinat pe Romain Rolland să-l sfătuiască
pe autor să-şi lege avânturile politice, deoarece
nu este „deloc făcut pentru politică”. Românul
este profund dezamăgit şi, în replică, îi răspun-
de: „Nu-ţi voi ascunde deloc mirarea mea de-a
te vedea devenit un sovietic, atât de oficial”12 .
Dar evenimentele se precipită şi, la 15 oc-
tombrie 1929, cartea apărea în librării, editată
de Rieder în colecţia Temoignages, urmată la
scurt timp de începerea atacurilor lui Henri Bar-
busse, menite să ducă la „asasinarea morală a
scriitorului nostru”13 .
Cartea s-a dovedit într-adevăr o lovitură ful-
gerătoare pentru toţi cei care credeau în „liber-
tate, egalitate, fraternitate” propovăduite prin
forţă de la Răsărit, iar Panait Istrati mărturisea
în paginile acesteia marea minciună pe care a
crezut-o până în clipa când a văzut că la ea aca-
să dictatura comunistă acţionează în slujba unei
caste – „nomenclatura” – care, asemenea bur-
gheziei blamate şi decimate, trăieşte într-un lux
sfidător în timp ce masele populare sunt exploa-
tate şi înfometate.
Acuzat de fascism, Panait Istrati ţine piept
mercenarilor conduşi de Henri Barbusse, răs-
10 Scrisoare din 24 februarie 1929 (n.t.).
11 Răspunsul lui Panait Istrati este din 29 aprilie 1929
(n.t.).
12 Scrisoare expediată de la Strasbourg, pe data de 28 octom-
brie 1929 ( n. t.).
13 Panait Istrati, Spovedanie pentru învinşi, Cluj-Napoca, Editura
27
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
punzându-le prin articolul Omul care nu aderă
la nimic 14, publicat de Les Nouvelles Littéraires,
în care îşi demonstrează dorinţa de a face din
artă un combatant pentru libertate şi dreptate
socială, iar din literatură – războiul spiritual al
unui popor: „Nu se poate vorbi despre Frumos
în mijlocul unei omeniri care se sfâşie. Nu mai
cred în niciun crez, în nicio idee, în niciun partid,
în niciun om. Eu nu mă uit la ce spun oamenii, ci
la ceea ce fac oamenii”15 .
Atacurile lui Henri Barbusse pun multe în-
trebări publicului francez, deoarece calomniile
autorului romanului Focul nu sunt considerate
doar arme cu care se luptă partizanii; acum sunt
căutate atât sursele şi cauzele atacurilor dirija-
te spre ţinta Panait Istrati, cât şi atacatorii aflaţi
în umbra acestora. Nu rare au fost cazurile în
care s-a exprimat solidaritatea cu Panait Istrati,
cu poziţia acestuia, ceea ce a avut ca rezultat o
amplă dezbatere publică în rândurile intelectu-
alităţii franceze.
În 1935, Panait Istrati murea, lăsând poste-
rităţii dovada unei existenţe marcate de dorinţa
de a dezvălui opiniei publice mondiale, printre
puţinii, falsitatea unui „crez” care a dus la deci-
marea unor popoare, oroarea în faţa nedreptă-
ţii, compasiunea pentru cel slab şi umilit, revol-
ta împotriva formulelor consacrate de doctrina
comunistă, care reprezentau pentru cel răzvrătit
din naştere gratiile unei închisori.
Pentru momentul în care a fost scrisă, Spove-
danie pentru învinşi reprezintă un gest de mare
curaj şi de totală sinceritate ieşit din graniţele
obişnuitului, un strigăt de sfidare şi de revoltă,
marcând ruptura definitivă de viaţa de până
atunci, de tovarăşii de luptă şi de clasă, de idea-
lurile sale cele mai preţuite, de toate speranţele
sale lipsite de orice suport. Ea a făcut din Panait
Istrati un om lipsit de apărare, un izolat care s-a
transformat uşor în ţinta răzbunării celor care se
socoteau trădaţi, printr-un act pe care-l socotea
14 Datat martie 1933, Témoignages sur la liberté – L’Homme qui
n’adhère à rien, martie 1933; versiunea românească în Caiete
critice, martie 1985. rele sovietice”16 pe sub care trece un tren roşu,
15 Ibidem, p. 6. 16 Panait Istrati, Op. cit., p. 41.
28
un denunţ al trădării şi o mărturie că este el în-
suşi un învins.
Spaţiul interior nu se poate confunda cu ex-
teriorul, iar distanţa de 20.000 de km parcursă
cu trenul, cu vaporul, cu automobilul, călare sau
cu căruţa, care a pornit de la Alexandrovsk, si-
tuat în golful Kola, mai sus de Murmansk, şi a
sfârşit la picioarele Acropolei, nu poate fi con-
siderată o călătorie de plăcere: de două ori la
Moscova şi în Caucaz, de trei ori în Ucraina, de
patru ori Moscova-Leningrad, Republica Moldo-
venească, Crimeea şi Volga, Transcaucazia etc.
Scriitorul nu a fost turist, a trăit, s-a dăruit oa-
menilor, primindu-i pe aceştia în schimb, mân-
când, bând, dormind împreună, cântând şi dan-
sând alături de aceştia. Fericiţi că s-au cunoscut
prin intermediul lui Panait Istrati, l-au invitat pe
acesta să revină sau să rămână, primind din par-
tea lui promisiunea că va reveni şi îşi va construi
o izbă alături de ale lor. Indiferent de statutul
operei – încadrarea ei riguroasă într-un gen li-
terar – putem considera că această literatură de
frontieră pune bazele unui gen care va face epo-
că în perioada actuală. Memorialul de călătorie,
jurnalul, memoriile sunt cele care transformă
spaţiul în timp, ele înmagazinează circumstanţe
şi evenimente halucinante care constituie măr-
turii demne de interes pentru cei care aparţin
altor generaţii, trăitoare în alte timpuri şi având
alte orizonturi de aşteptare.
Aşadar, spaţiul interior al Spovedaniei pen-
tru învinşi consemnează individualităţi: Mosco-
va, Sebesch, Sofiskaia Nabierejnaia, Transcau-
cazia, Atena, Odesa, Crimeea, Ucraina, Bekovo,
Murmansk, Kem, R.S.S.A.M., Volga, Nijni – Nov-
gorod, Kazan, Samara, Saratov- Pokrovsk, Astra-
han, Erevan, Akaltsik- Bardzia, Baku, Telav, Ba-
tum, Sukum, Novi-Afon, Gagri, Soci şi multe alte
nume care alcătuiesc un spaţiu situat în interio-
rul imperiului sovietelor, un delir al roşului: fai-
moasa arcadă roşie scrisă cu litere roşii de foc,
pictate „cu sângele generos al milioanelor de
inimi cu care s-au aprins aceste arcuri de mare
triumf şi aceste litere de flacără de pe frontie-
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

pe pământ roşu. destinul pe care şi l-a conturat Panait Istrati,

Stepa nu mai funcţionează ca peisaj, munte-
le nu-şi are nici pe departe rolul binecuvântat,
marea reprezintă doar un mijloc de transport,
fluviul – o sursă de hrană, însă omul îşi conservă
statutul de fiinţă care se deosebeşte de toate ce-
lelalte vieţuitoare prin cuvânt. Există în această
operă istratiană o dorinţă permanentă de con-
servare a spaţiului interior marcat de prezenţa
unui călător, tovarăş de drum, care încearcă să
lase posterităţii şi altceva decât memorialul de
călătorie .
Cretanul şi Chefalonitul au pornit într-o călă-
torie care avea să le marcheze pentru totdeau-
na existenţa, confirmându-ne încă o dată că
nedrept şi ingrat, poartă ura fără motiv a unor
semeni pentru care scriitorul român a avut ge-
nerozitatea de a lupta cu armele care i-au stat
pe atunci la îndemână.
Interesantă rămâne pădurea ca mod de
concretizare a acţiunii, ca spaţiu al posibilită-
ţilor care se transformă în spaţiu al realizărilor.
Spaţiul fictiv este reprezentativ pentru cei care
aparţin unei anumite categorii sociale, a celor
din afara legii, care-şi caută ocrotire şi adăpost
în pădure. Numele său este codrul, cuvânt
care desemnează o pădure mare, deasă, bă-
trână, care nu poate fi disociată de figura hai-
ducului, revoltat şi proscris, şi nici de noţiunea
de marginalitate.

Violeta Mihai, 1967, Brăila, absolventă a Facultății de Litere a Universității „Al. I. Cuza”
din Iași, promoția 1990, secția Română-Italiană.
Colaborează în 1995 cu revista Sinteze literare, din Ploiești, unde publică versuri; apoi cu
Ideea europeană, din București, unde publică articolul Tipuri și timpuri narative în romanul
Doctor Jivago, de Boris Paternak.
Este membră a cenaclului „Atitudini”, din Ploiești.

Apariții editoriale

Proză: în 2002 publică volumul Mircea Eliade-Proza fantastică, prima ediție, la Ed. Vii-
torul Românesc, apoi, în 2009, volumul Mircea Eliade-Proza fantastică, ediția a doua, la Ed.
Verus. Volumul Panait Istrati – Metamorfoze spațiale și temporale ale identității, scris în
2011, a fost publicat în 2017, la Ed. Sf. Ierarh Nicolae, din Brăila.

Poezie: volumul Mormintele se ridică din timp, 2021

29
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Gina Luca

Știu, mi-am căutat povestea prin hățiș de lumi străine...

Mamă, iartă-mi rătăcirea, gândul mi-e mereu la tine,
Și mi-e sufletul acasă!
Alergam prin timpul zilei, căutând prispa cu dorul,
Sângeram de nostalgie... Mamă, îmi lipsea pridvorul,
Mângâierea-ți de mătasă.

Drumurile rătăcite m-au purtat mereu departe...

De sub cnutul străinării, ți-am trimis povești și carte
Că mi-e bine, nu-s beteagă...
Dac-ai ști cum sângerau maci cusuți pe-altița pielii,
Și călcâiul scăpăra sub cordoanele obielii,
Să-mi sfârșesc viața pribeagă.

Tu m-ai așteptat cuminte și-ai întins chindeu la drum

Să-ți mai calc o dată pragul, vatra ce miroase a fum,
A cuptor și pâine coaptă.
Ai șters scâncetul albastru din opaiț și din icoane,
În covata de mesteacăn frământând dor și broboane,
Rugăciuni strigate-n șoaptă.

Chiar de-o fi să-mi pierd cărarea, simt în mine drumul mamei,

Un chindeu vărgat cu lacrimi ce-au trecut tivul năframei,
Înflorindu-i maci pe obraz.
Astăzi, mamă, m-aș întoarce, sărutându-ți lăcrimarea,
Și icoana și fereastra, fruntea, dorul, zbuciumarea
Și chindeul din pârleaz!

30
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

*
Vino și vezi, că azi s-a prăbușit dușmanul,
La ultima troiță în lacrimă de mamă!
Bocancii grei de plumb, ce-au nimicit umanul,
Sunt azvârliți din vatra acelor ce n-au teamă!

Vino și vezi, adună-ți memoria din dealuri,

Aici muriră tații și fiii deopotrivă,
Cu trupul ciuruit de gloanțele în valuri,
Și inima cuprinsă de-o dragoste masivă.

Ne judece soldații și jertfa lor ne spele

De-atâtea anotimpuri în care n-am fost noi,
Căci astăzi, de Ispas, țărânile ni-s grele,
Că ele poartă visul atâtor bravi eroi.

Vino și vezi durerea, nestăvilite patimi!

Au înfruntat pieirea cu pieptul dezvelit,
Iar mame-ndoliate, sub cruci cu ochii-n lacrimi,
Strângând pământu-n pumni: „Copile, n-ai murit!”

Vino și vezi sătucul, nu are veterani!

I-am îngropat demult sub vraful nepăsării...
Dar sângele lor strigă din moarte și prin ani:
„Noi am pus carnea noastră ca zid al apărării!”

Vino și vezi drapelul ce-a alungat vrăjmașul,

E sânge, grâu și cerul cu Dumnezeu în el!
„Deșteaptă-te române”, căci tu îmi ești urmașul,
Iar Patria străbună, nemuritorul țel!

**
Mi-au venit în zile, aripe albastre
Să-mi descalțe tâmpla de bocancii grei,
Talpa să nu-mi calce clipele sihastre
Să pot să ajung lângă dragii mei...

Moartea rupe firul ierbii de lumină,

Pe planeta asta strânsă-n chingi de robi.
Coasa nemiloasă taie-n rădăcină,
Cotoroanțe surde vor să-ți dea în bobi.

Lăcrimează geana puiului de om,

Că-i flămând de pace și-i sătul de ură.
Și postim de negru, cică-i de bonom...
Dar feștim de negru cerul nost din gură.

31
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Chiriași pe clipe, ne credem stăpâni

Și uităm că lumea nu este a noastră...
Batem apa-n piuă și lătrăm la câini...
Asta e viață? Spuneți, dumneavoastră!...

Dăm vina pe soartă, pe ziua de marți,

Ne-ndulcim cafeaua cu un strop de fiere,
Încuiem fereastra din pereții sparți,
Cârcotași ne vindem cerul pe-o părere...

Ne lăsăm cuprinși de idei nătânge,

Superstiții fade citim din horoscop...
Și nedumerit, sufletul ne plânge
Când la urma urmei, n-avem niciun scop.

Astăzi nu-i târziu să îți schimbi macazul

Să-ți fixezi gândirea către alte gări,
Unde se termină plânsul și necazul,
Unde veșnicia albăstrește zări.

Lasă-n zi de marți, ceasul să îți fie

O clepsidră-ntreagă de iubiri și pace!
Să ne revărsăm spre om cu omenie
Și să fim așa cum Domnului îi place!

***
Întoarce-te în timp, maestre Caragiale,
Să vezi ce îmbâcsite-s moravurile noi.
Un haos infernal, ți s-ar părea matale,
Atâția Dandanache ce sunt ciocoii noi.

Triunghiuri amoroase au devenit confuze.

Conița Zoe urlă și scoate lungi pumnale
Când Tipătescu cere pipițe călăuze
Și Trahanache-i plin de mofturi virginale.

„Norocu-i prea puțin și lumea e prea multă” –

Ne-anunță Cațavencii la știri și prin jurnale.
Și-atâția Farfuridi dreptatea o insultă...
Mânjit e parlamentul de cazuri criminale.

Suntem zidiți de vii în lupta lor atroce...

Lingușitori și hoți, virtuți ce par banale,
Le practică pe față, le strigă-n portavoce...
La Rahova nu-ncap dosarele penale.

Ți se părea un bâlci mizeria umană...

Întoarce-te, Maestre, poate găsești o cale,
32
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Să-i strângi pe toți de gât, de noi să-ți faci pomană,

Și să ne scapi poporul de-atâtea haimanale!...

Gina Luca, Iernut, Mureș, poetă

2016, primele creații au luat forma tiparului sub egida Editurii Codruța Cezara, din Târgu
Mureș. Publică poezii în cadrul unei Antologii Centenare a scriitorilor din Iernut.

ISPITA
Sculptura: Mihai Jitaru

33
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Vasile Dan Marchiș

Copilașul regăsit

Cade o ninsoare ca un lucru făcut de probă

precum experimentele în laborator
de parcă astfel
Dumnezeu își măsoară puterea
în ritmul cel mai grăbit posibil
în regim de experiment astronomic
Astfel pământul a devenit
un laborator de proporții nemăsurate
în care fiecare om este un Yeti (om al zăpezilor)
mai mult sau mai puțin evoluat.
Ninsoarea căzând prea abundentă și imprecisă
peste omenire
semnifică fără noimă, fără rând
o istorică nereușită migrare,
o imposibilă iubire
și o pedeapsă fără acoperire…
Și fuga acelui copilaș către nu se știe cine
semnifică drumul îndurărilor plin cu refugiați,
canonul istoriei zăpezilor veșnice…
Copilașul a căzut odată în zăpadă…
Apoi încă o dată și iar a treia oară
sub crucea de zăpezi veșnice,
strigând: „Mamă, nu-s prea multe jucăriile care
mi le-ai lăsat dar sunt toate de zăpadă…!”
Iar zăpada cădea prea abundentă ca o bizară fantezie
vrând a se situa prin asta la rang de parade

34
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

dar e o mascaradă
cum că nu se pot face oameni în toată firea
doar din zăpadă.
Când se credea despre copilaș
că saltă prin zăpadă de bucurie
și că e de cineva supravegheat sau așteptat
cumplit striga după cineva și se căznea
să nu-și dea tribut zăpezilor, inocența…
Atunci prin instinctul matern și antic
al omului modern neîmplinit
care amână ceasul judecății,
copilașul a fost luat în brațe de bunica lui…
„Dragul meu, ești teafăr?”
Copilașul, lăcrimând puțin, a spus:
„Nu-s prea multe jucăriile pe care mi le-a lăsat mama,
dar sunt toate de zăpadă”!

De restul sentimentelor

Când mă gândeam ce mai am de făcut

la ceas de seară târzie,
muza m-a interceptat astfel:
„Dacă pentru sentimentele pe care
i le-ai creat lui Dumnezeu
n-ai cerut nimic material
cum ceri cu bani marfă din magazin
ci ai cerut ceva pentru suflet
Domnul a fost de acord cu cererea ta
ca să-ți ofere aceste poezii....
Dar mi-a zis să te întreb
ce să-ți dea de restul sentimentelor?”
Mai neobișnuită ca oricând
precum o foaie de hârtie goală,
muza aștepta de la mine un răspuns
Atunci am grăit:
„Spune-i Tatălui Ceresc să-mi dea
dea de restul sentimentelor viață!

35
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Memoriu – picioarelor

Vai cât v-am umilit

mințindu-vă că prin fuga voastră
ce reprezintă canonul istoriei refugiaților
veți deveni ceva special-sistemul prin care
se poate finaliza drumul până în Paradis...
Vai mie că prin voi-picioarele mele
nu mă simt altceva în afară de om...
Dacă aș avea tăria de caracter să vă despart
aș face-o dăruind unul celui fără de picioare
știind că doar acest picior odată dăruit
mă va întâmpina
în adevăratul sens al cuvântului
pe drumul recunoștinței...

Fără garanție 2
Moartea nu mă mai atacă,
mă momește
M-a momit și sub pretextul
că ea este regizor
Mi-a arătat Golgota pe care
să urc cu crucea în spate
prefigurând rolul Mântuitorului nostru
Iisus Hristos.
Am refuzat nu pentru că
mi-ar fi fost frică de răstignire
ci deoarece n-am primit garanția
că după ce îmi voi da sufletul pe cruce
pot învia drept actor

Moartea mult m-a provocat

Astfel am devenit om
Moarte nu-ți vei putea încadra
imaginea în timp
eu sunt complementul altui destin

Moartea m-a momit și unde

nu ajunge lumina pentru toți ochii
Dau un ochi pe un fascicul de lumină
Cu ochiul ager ce-mi rămâne
pot lua în vedere exercițiul mântuirii
să-l perfecționez
să devină întregul care
ar fi acceptat în afară de viață
în schimbul acelui drum fără întoarcere.
36
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Regina mea

Cum Iisus Hristos strigând către Lazăr care a înviat,

în inima mea-noul cimitir de cuvinte
a intrat muza strigând:
„Poezie, vino afară!”
Acum scriu parcă inima grăbită
cronometrează cu pulsul ei
Înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos.
Mă opresc brusc din scris…
Gramatica dă muzei onorul în inima mea…
Scriu iar parcă duc muza cu o ricșă de cuvinte
în castelul ei de inspirații.
Văd gramatica destinului ca pe o festivitate completă
cu verbe postate pe toate planurile
Acum scriu parcă ridic muza prin toate aceste verbe
pe un tron de cuvinte de aur, lângă care
medici, juriști, clerici și economiști
așteaptă un verdict.
Simțindu-mă diferit față de aceștia
încerc să ies din plan
ca un substantiv neobișnuit exclus din gramatică
și pus pe lista de rezervă a acesteia
în așteptarea unei eventuale minuni,
nu înainte de a face în fața muzei
o reverență din creion:
„Regina mea!”
Muza m-a abordat astfel:
„Tu ești mesagerul meu!
Aceștia toți au fost chemați aici pentru
profesia care o au!
Prin faptul că m-ai ridicat unde îmi este locul,
vei avea întotdeauna pentru cine veni aici
și pentru cine ieși în lume!”

Confesiunea poetului nevăzător

Vei auzi Dumnezeule glasul națiunii

sechestrându-mi sufletul
plin de o arhivă de rugăciuni nerostite
Cum să mă impacientez la arătarea ta Doamne,
ca cei care văd,
când zi de zi mă mir de Tine
nu cu ochii, ci cu gândurile

37
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

În vreme ce îmi controlam cu un pix imaginar

poziția și fizionomia
adică îmi închipuiam că scriu
convins că doar acest fel de scriere continuă
este virgula credibilă între felul cum ești
și cum mi te imaginez,
atunci mai neobișnuită ca oricând
credeam că muza mă ia peste picior spunându-mi:
Trebuie să te fac să vezi cu ochii lucrurile.
I-am răspuns:
„Cum le-aș putea vedea altfel de cum mi le imaginez?
Muza a rostit mai fermă ca oricând:
„Trebuie să-mi achit datoria față de soare pentru lumină
deschizându-ți tie ochii.
Astfel va trebui să stai câteva momente
în locul lui Dumnezeu!”
Am tresărit astfel:
„Cum aș fi vrednic să stau în locul Tatălui Ceresc
doar prin simplul fapt
că îmi voi căpăta vederea?”
Muza a adăugat:
„Poți sta în locul lui Dumnezeu atâta timp
cât nu ți se cere să faci altceva decât să scrii...
Acum ai motiv pentru asta
să crezi mai mult în Dumnezeu!”
Am răspuns muzei:
„Am crezut și la fel cred și acum în Tatăl Ceresc,
nu pentru că văd
ci pentru că mi l-am închipuit
pe Domnul
și mi-l închipui și acum
că a fost și este mai presus de toate: nepipăibil!”

Nepotul

Toți care te-au urmat pe tine Doamne

l-au abandonat din fragedă pruncie
Ca răsplată pentru ei
și ca să nu plângă niciodată
te-ai dăruit Dumnezeule prin diferite lucruri
acestui copilaș ca jucărie.
Bunica văzându-și nepotul
că se joacă cu cărțile de religie
rosti doar atâta:

38
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

„E bine ce faci?”
Copilașul a răspuns:
„Ce fac eu nu-i un simplu joc,
ci e febra tinereții tuturora
adunată la un loc.
Prin inocența mea
ce să pun mai presus de Biblie
între mine și dumneata
dacă n-o am pe mama,
dacă nu-l am pe tata?
Prin asta se joacă Dumnezeu cu mine
omenește,
totodată învățându-mă cum să mă joc cu El
dumnezeiește!”

Vasile Dan Marchiș, 1966, Asuaju de Jos, Maramureș

Activitate literară
Familia, Convorbiri literare, Neuma, Vatra veche, Plumb, Alba Iulia Cultural, Surâsul Bu-
covinei, Leviahtan, Spații culturale, Alternanțe, Mărturii culturale, Litere, Banchetul, Caiete
silvane , Revista nouă, Meridianul Cultural Românesc etc.

Volume de poezie
Microepistolele tristeții, editura Ethnologica, Baia Mare 2005. Volum distins în manuscris
cu Premiul Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Ma-
ramureș la Festivalul Național de Literatură, Maramureș 2004
Verbe exilate, editura Scriptorium, Baia Mare, 2006
Zodii contrafăcute, editura Eurotip Baia Mare 2008. Volum distins cu Premiul cotidia-
nului Informația zilei de Maramureș, la Festivalul Național de Poezie, Vișeu de Sus, Mara-
mureș, 2009
Zodii de rezervă, editura Amanda Edit Verlag, București, 2015
Meditațiile bucuriei, editura Amanda Edit Varlag. București, 2018
Zodii de rezervă 2, editura Amanda Edit Verlag, București, 2019

Fondator al revistei Sintagme codrene

39
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
Eugeniu Nistor
Lecţia de estetică şi axiologie a lui Lucian Blaga
Ca gânditor şi metafizician al misterelor lu-
mii, dar şi al adâncurilor sufletului omenesc, Lu-
cian Blaga (1895-1961) a analizat în sistemul său
filosofic modul în care operează elementele de
bază ale unei culturi în cadrul diverselor colec-
tivităţi umane sau a unor inşi izolaţi (fie că este
vorba de comunităţi etnice, de popoare şi naţi-
uni, sau de personalităţi etc.). Luând lucrările în
ordinea cronologică a alcătuirii sistemului, prima
treaptă este „Trilogia cunoaşterii” (cuprinzând
volumele: Eonul dogmatic-1931, Cunoaşterea
luciferică-1933, Censura transcendentă-1934),
urmată de „Trilogia culturii” (cuprinzând: Ori-
zont şi stil-1935, Spaţiul mioritic-1936, Geneza
metaforei şi sensul culturii-1937) şi „Trilogia va-
lorilor” (cuprinzând: Artă şi valoare-1939, apoi
volumul Gândire magică şi religie, în care a to-
pit ulterior două „cărţi”: Despre gândirea magi-
că-1941 şi Religie şi spirit-1942), reprezentând
cea de-a treia treaptă a „construcţiei”. Să preci-
zăm însă că ultima treaptă a sistemului, cea de-a
patra, este „Trilogia cosmologică”, care a fost în-
cheiată mult mai târziu, abia după război (ea cu-
prinzând volumele: Diferenţialele divine-1939,
Aspecte antropologice-1947-1948 şi Fiinţa isto-
rică-1959).1
Gânditorul român şi-a consolidat pregătirea
filosofică şi şi-a conceput opera sub influenţa
40
gândirii occidentale. Sursele din care s-a „ali-
mentat” continuu spiritual şi care i-au catalizat
ideile sunt dintre cele mai diverse: ele încep cu
operele filosofilor greci clasici, creatori de mari
sisteme de gândire (Platon, Aristotel, Plotin ş.a.),
şi continuă cu gânditorii perceptivişti-senzualişti
britanici, cu predispoziţie pentru cercetarea
cauzalităţii şi a intelectului omenesc (George
Berkeley, John Locke, David Hume), cu unii fi-
losofi germani romantici (Goethe, Schelling),
cu mari gânditori europeni din epoca modernă
(Schopenhauer, Kant, Hegel) şi cu diverşi filosofi
din epoca contemporană (Nietzsche, Bergson,
Poincare, Spengler, Simmel, Freud, Keyserling,
Chamberlain ş.a.).
Încă din teza sa de doctorat, susţinută la Uni-
versitatea din Viena, în 1920, şi publicată la Cluj,
doi ani mai târziu, sub titlul Cultură şi cunoştinţă,
după ce aminteşte de variabilitatea funcţională
a ideilor, cuprinse adesea în „teorii unilaterale”,
cum ar fi teoria metafizică sau teoria pragmati-
că, Lucian Blaga îşi declină preferinţa pentru te-
oria culturală, din perspectiva căreia construieş-
te „Trilogia culturii” – cea mai rezistentă parte a
sistemului său de gândire – sincronă în epoca
interbelică cu concepţiile „paideumatice” sau
„faustice” ale unor filosofi europeni „la modă”
atunci (Riegl, Frobenius, Spengler, Worringer),
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
„trilogie” la care ne vom referi pe larg în studiul
nostru.
Arhitectura sistemului de gândire al lui Luci-
an Blaga continuă să reflecte o creaţie durabilă
şi singulară în cultura românească – aceasta deşi
au fost (şi încă mai sunt) ofensive critice îndrep-
tate împotriva măreţei construcţii, însă nimic nu
i-a afectat până în prezent temeliile conceptuale
şi alcătuirea măiastră de idei. Poate că chiar de
aici derivă şi marele interes pe care opera bla-
giană continuă să îl stârnească printre cunoscă-
torii de filosofie. Marele păcat este că încă nu
avem o traducere integrală a sistemului filoso-
fic blagian în limbi de circulaţie internaţională,
şi mai ales în germană şi engleză; e-adevărat că
au fost unele încercări temerare în acest sens –
între care şi traducerea în limba franceză a câ-
torva dintre volumele sistemului, întreprinsă de
George Dănescu Piscoci, la Paris, în urmă cu un
deceniu – dar difuzarea acestora a fost extrem
de restrânsă şi, astfel, aria lor culturală limitată.
În vederea realizării unei analize critice a va-
lorilor culturale, Lucian Blaga a recurs la aran-
jarea structurală a datelor cunoscute într-o
matrice stilistică cu caracter de maximă gene-
ralitate, în cadrul căreia categoriile spiritualită-
ţii pot fi cuantificate şi valorizate, reliefând prin
aceasta o viziune modernă asupra fenomenului
cultural-istoric, din orice timp şi loc. Şi mai inte-
resantă este aplicaţia pe care o face gânditorul
român, filtrând aspectele de fond, cu o colora-
tură atât de specifică, ale culturii române, prin
sita garniturilor categoriale ale matricii stilistice.
Acest aspect este apoi adâncit în analiza dedica-
tă de filosof fenomenului artistic, dar şi celui re-
ligios, iar în cazul celui din urmă recunoaştem o
atenţie sporită tocmai datorită delicateţii temei
abordate, de unde şi rezultă, probabil, în analiza
blagiană, şi un plus de obiectivitate în ceea ce
priveşte structurarea valorilor religioase.
Referindu-se la destinul creator al omului,
efect al unor „mutaţii ontologice”, care expli-
că existenţa lui întru mister şi revelare, în fapt
încercarea insului uman de a înlătura „frânele
transcendente” ale Marelui Anonim, filoso-
ful pune accentul pe impasurile la care poate
ajunge un creator, primul dintre acestea fiind
transcendentomania – în fapt deziluzia pricinu-
ită de imposibilitatea unei revelări absolute a
transcendentului, cu consecinţe nefaste în tim-
pul isoric, între care el aminteşte iconoclasmul şi
orientarea culturală unilaterală.
Dar impasurile creatorului sunt mai multe,
iar filosoful subliniază îndeosebi tirania imedia-
tului sau a imediatomaniei – adică dorinţa ire-
presibilă a unui creator de a-şi valorifica crea-
ţia (scriere literară, artă plastică, muzicală etc.),
fără a o lăsa o vreme la „dospit”, ceea ce poate
constitui o deficienţă majoră a acesteia.
Un alt impas la care poate ajunge un creator
este manierismul, adică stăruinţa sterilă a unui
poet, pictor etc. de a accesa matricea unui stil
cultural deja epuizat, plăsmuirile decurgând pe
această cale fiind de regulă neasimilate, pro-
venind din proliferarea imitaţiei. Exemplul cel
mai bun care ne vine la îndemână este acela al
condeierului liric de astăzi (din secolul XXI) care
imită poezia românească de acum un veac (sau
chiar de acum un veac şi jumătate) şi comite,
„pe bandă”, kilometri de versuri în manieră pa-
şoptistă şi sămănătoristă. Cui foloseşte această
maculatură?! Vorbim aici de o risipă zadarnică
de hârtie, mai ales că arborii pădurilor româ-
neşti s-au tot împuţinat!...
Apoi este interesantă, de asemenea, aşa-zisa
lege a nontransponibilităţii valorilor, în sensul în
care o valoare statornicită într-un domeniu nu
poate fi transferată şi recunoscută în alt dome-
niu, adică dacă un militar de carieră a dobândit
o anumită notorietate (un înalt grad în dome-
niul său profesional), acest lucru nu înseamnă
că, dacă face literatură, „valoarea” lui anterioa-
ră trebuie să fie recunoscută automat şi în noul
domeniu abordat, adică acesta devine „colonel”
în literatură sau, mă rog, după caz, „episcop” în
literatură (dacă anterior a avut această funcţie
în domeniul teologic). Şi exemplele pe această
speţă pot continua.
Arătând că morfologia culturii nu mai înţele-
ge spaţiul în spiritul raţiunii kantiene, deşi îl situ-
ează tot în conştiinţă, Lucian Blaga atrage aten-
ţia asupra rolului spaţiului ca potenţator variabil
de sensibilităţi în cadrul diverselor culturi. Aici
el vine cu o contribuţie proprie, remarcând exis-
tenţa în dublete categoriale a unui orizont spa-
ţial al sensibilităţii conştiente şi a unui orizont
41
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
spaţial al inconştientului, distincte unul de celă-
lalt. Dar, susţine el, dacă există un orizont spaţi-
al al inconştientului, atunci obligatoriu trebuie
să fie şi un orizont temporal al inconştientului.
Într-o manieră proprie, metaforică, dimensiuni-
lor timpului, ca manifestări ale inconştientului,
Blaga le dă denumiri sugestive; astfel, prezentul
este timpul-fluviu, trecutul – timpul-cascadă, iar
viitorul – timpul-havuz, acestea regăsindu-se în
proporţii mai mari sau mai mici, în chip nuan-
ţat, având valori caracterizante pentru profilul
cultural al fiecărui ins sau colectivităţi umane.
Însă – fapt foarte important – tocmai variabili-
tatea acestor dublete categoriale, ale sensibili-
tăţii conştiente şi ale inconştientului, constituie
factorii determinativi ai diverselor culturi. Aceşti
factori nu acţionează însă singuri!
Pasionat de construcţii teoretice, filosoful
român nu poate ignora reacţia spiritului uman,
prin care spaţiul şi timpul sunt investite cu va-
lori; el îi spune acestui proces accent axiologic,
care poate fi afirmativ (de recunoaştere a valo-
rilor) şi negativ (de respingere a nonvalorilor).
Tot aici, filosoful mai descrie o categorie plină
de semnificaţii a inconştientului – atitudinea
faţă de destin – prin care sufletul cultural optea-
ză pentru unul din cele trei sensuri / posibilităţi
fundamentale: anabasic (de înaintare, de ex-
pansiune, specific europeanului), catabasic (de
timorare şi retragere în sine, specific indianului
şi egipteanului) şi neutru (echivalent al stării pe
loc, specific etiopianului). În sfârşit, ultima cate-
gorie de forţă a matricii stilistice, legată nemijlo-
cit de nevoia omului de a întruchipa forme, este
năzuinţa formativă sau tendinţa de structura-
re a imaginii lucrurilor într-o variaţie formală,
în funcţie de un orizont cultural sau altul, de o
epocă sau alta, de o individualitate sau alta, şi
aici filosoful sesizează preferinţa pentru unele
manifestări dihotomice care „lucrează” adânc
în inconştient, şi anume: modul tipizat (din cul-
tura antichităţii greceşti, filosofia lui Platon, ar-
hitectura cu forme geometrice euclidiene etc.),
modul individualizant (din mitologia popoarelor
germanice, religia protestantă, metafizica mo-
nadologică a lui Leibniz etc.) şi modul stihial (din
arta egipteană, pictura şi metafizica bizantină
etc.). Toate aceste categorii, la care se adaugă
42
şi unii factori secundari, care însă exercită şi ei
unele influenţe, deloc neglijabile, constituie la-
olaltă o matrice stilistică. Componenţa acesteia
este eterogenă, iar elementele ei sunt relativ
autonome, manifestându-se distinct şi extrem
de variabil în spaţiu şi timp.
Toate acestea au fost doar un fundament
teoretic pentru aplicaţia consacrată definirii su-
fletului românesc. Aşa se face că spaţiul mioritic
blagian ne uluieşte, în primul rând, prin încerca-
rea temerară a filosofului de a ne oferi, dintr-un
unghi nu prea comod, o viziune stilistică origi-
nală asupra culturii române, dar şi modalitatea
ingenioasă a acestuia de a-şi pune în valoare
conceptele operaţionale ale matricii stilistice
printr-o demonstraţie „practică”. Deşi este lim-
pede, pentru oricine se încumetă să sondeze în
profunzime, că epistemologia blagiană a matri-
cii stilistice nu se suprapune cu prea mare fide-
litate peste categoriile mioritice, fapt ce ne în-
deamnă să ne întrebăm: Sunt acestea chiar atât
de atipice?!
Cu toate că spaţiul mioritic ne transpune
într-un orizont cam feeric şi sub o lumină cam
paradisiacă, totuşi, să recunoaştem, unele idei
se încheagă şi articulaţiile lor îşi vădesc adesea
valabilitatea funcţională. Plaiul mioritic ondulat,
succesiunea infinită de deal şi vale, prezent şi în
rezonanţele doinelor şi baladelor noastre, stre-
curat în decursul veacurilor şi mileniilor în in-
conştientul individual şi colectiv, ar fi prima din-
tre categoriile abisale ale sufletului românesc.
Acesteia i se mai adaugă sentimentul destinului
care, în terminologia lui Blaga ar fi reprezentat
de o înaintare în sens anabasic, dar cu o anume
specificitate: de veşnic suiş şi coborâş, păstrând
cu îndărătnicie, în adâncurile subconştientului,
relieful ondulat al plaiului şi al văii. Influenţat de
locul său de obârşie, inconştientul individual şi
colectiv al românului ajunge să transforme pe-
isajul într-o obsesivă nostalgie orizontică, care
se manifestă apoi cu întreaga ei încărcătură de
duioşie, oriunde s-ar afla pe globul terestru.
Această misterioasă comuniune cu plaiul şi cu
strămoşii lui care dorm sub plai, are semnificaţii
totemice, mai ales în asocierea pe care omul mi-
oritic o face între moarte şi extazul nunţial, re-
flectate de versurile din Mioriţa, impresionante
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
prin sentimentul complex al „fatumului.”2
Problema orizontului temporal este foar-
te vag amintită de Blaga: el susţine că sufletul
mioritic s-a încăpăţânat, vreme de secole, să
boicoteze istoria şi să trăiască retras, în cochi-
lia de scoică a unei vieţi anistorice, preferând o
existenţă de tip organic. Este aici o încărcătură
plină de mister a modului ontologic adoptat de
o întreagă etnie, pe timp neprecizat. Filosoful
numeşte acest mod „boicot” al istoriei, şi nu al-
tfel! Orice adaos sau orice minus în descrierea
acestui mod de existenţă, nuanţează în alt sens
(până la deformare) teoria blagiană. Şi aici pu-
tem arăta, ca exemplu de nuanţare, viziunea ni-
hilistă asupra destinului formulată, în umbra fi-
losofiei lui Nietzsche, de Emil Cioran, care critică
platitudinea insului comun, dominat de o „fata-
litate inexorabilă” şi de „spiritul de turmă.”3 Dar
în filosofia românească au mai existat concepţii
similare lui Blaga despre sufletul autohton: cea
a lui Mircea Vulcănescu, preocupată să rezume
destinul românesc la o însumare a „ispitelor”
sale, care nu sunt altceva decât tulburătoare-
le „latenţe” ale trecutului sau ale modului său
de viaţă, biologică şi spirituală.4 Dintr-o cu to-
tul altă perspectivă înţelege destinul C. Rădu-
lescu-Motru, care pune accentul pe „energiile
fecunde” ale unui neam ce, prin intervenţia lor,
pot zăgăzui sau înlătura manifestările pesimiste,
iraţionale, brutale şi demonice ale vieţii (nicio-
dată înţelese ca mişcări geometrice uniforme),
intervenind şi corectând astfel, din mers, viito-
rul unei colectivităţi umane.5
Gânditorul din Lancrăm a arătat cu claritate
că românul şi-a preţuit şi chiar divinizat orizon-
tul spaţial mioritic şi că a preferat, adesea, să
se retragă din istorie, adică s-o boicoteze – prin
urmare, nu ne este greu să constatăm accentul
axiologic pozitiv pus pe cadrul spaţial, şi cel ne-
gativ pus pe cadrul temporal, care l-a îndemnat
la o viaţă „anistorică”, de tip organic. Organicul
este, în concepţia lui Blaga, o categorie nouă a
spiritualităţii româneşti, vizibilă atât în stilul ar-
hitectural şi în modul de aşezare a caselor, cât şi
în metrica poeziei populare şi, mai ales, în mani-
festările spiritualităţii creştine ortodoxe.
Într-o analiză comparativă a spiritualităţi-
lor creştine (catolică, evanghelică şi ortodoxă),
filosoful insistă pe caracterul bipolar al acesto-
ra, orientarea lor fiind atât spre transcendent,
cât şi spre vremelnicie, cu notele de particula-
ritate ale fiecăreia, subliniind însă că diferenţi-
erile sunt mai curând de natură stilistică decât
ideatică. Astfel, la catolici, transcendenţa ră-
mâne inaccesibilă, iar categoriile vremelniciei
sunt marcate de instituţia bisericii, „ca stat al
lui Dumnezeu pe pământ”, şi năzuinţa de pute-
re cezarică; la protestanţi avem aceeaşi viziune
asupra transcendentului, dar plusează categori-
ile libertăţii individuale; în timp ce la ortodocşi
bipolaritatea este dată de pendularea continuă
a spiritului între transcendenţa inaccesibilă şi
categoriile vremelnice ale organicului, „văzute”
parcă prin lentilele ochelarilor purtaţi de mor-
fologişti. Exemplele oferite de Blaga sunt multi-
ple, deoarece el întrezăreşte aici un larg pervaz
deschis către întreaga spiritualitate ortodoxă
balcanică şi răsăriteană. Cele trei tipologii religi-
oase sunt diferenţiate între ele printr-un întreg
evantai de factori, precum: concepţiile despre
biserică, concepţiile despre naţiune, diferenţieri
datorate – formelor de graiuri, unghiului cultu-
ral, misionarismului, prozelitismului şi magiei,
conceptelor despre salvare, tipurilor umane şi
modurilor cum cele trei biserici îşi desfăşoară
ritualurile.
Însă transcendentul care coboară constituie,
în gândirea blagiană, al doilea pol al spiritualită-
ţii creştine, în raport cu care diferenţele de viziu-
ne sunt datorate unei categorii stilistice, ţinând,
de această dată, de arhitectura religioasă a Agi-
ei Sofia din Constantinopole; astfel este anun-
ţată cea mai importantă categorie a ortodoxis-
mului – orientarea sofianică – care, prin apel la
filosofia greacă (sophia = înţelepciune), capătă
sensul mai larg de înţelepciune divină, cu rol
intermediar între Dumnezeu şi lume (conform
concepţiilor lui Dionisie Areopagitul, Florenski
şi Bulgakov). În Mioriţa sofianicul transfigurează
natura care devine „biserică”, iar moartea mi-
oritică este asemănată cu un act sacramental,
fiind asociată cu a „lumii mireasă”. Pentru argu-
mentarea ideilor sale, filosoful recurge la unele
viziuni sofianice, depistate în mitologia noastră
autohtonă, între care: „pământul transparent”,
„grâul cristologic”, „slujba vântului”, „cerul me-
43
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
gieş” etc., specificând însă că acestea au fost
asimilate, în timp, din cultura altor popoare.6
Năzuinţa formativă a sufletului românesc
şi-a declinat demult – susţine Lucian Blaga –
preferinţa pentru motivele geometrice şi stihi-
ale, ce se vădesc mai ales în ornamentica artei
populare (costume, incizii pe unelte, porţi de
lemn şi pridvoare, pe vase de lut etc.), toate fi-
ind decorate cu motive geometrice, dintre care
unele sunt specifice şi altor popoare europene
sau balcanice. Dar matricea stilistică autohto-
nă nu ar fi completă dacă i-ar lipsi dragostea
pentru pitoresc şi podoabă iar – când se referă
la arhitectura religioasă – nu s-ar lămuri rostul
frescelor care contribuie la accentuarea impre-
siei de contopire a naturii cu zidurile bisericilor,
lăsând astfel ca revelaţia divină să se reverse
nestăvilită şi în afara acestora, peste grădini
şi câmpuri, peste crânguri şi peste păduri. Ca-
trinţa, broboada, pălăria, ţundra ciobănească,
pieptarul, şerparul, cămaşa, credinţele magice
(femeile spre a fi frumoase trebuie să se spele
în apele din care se adapă curcubeul, boabele
de mazăre vărsate pe jos văzute ca lacrimi ale
Maicii Domnului, lemnele arse care se „răzbu-
nă” şi îşi depun, noaptea, frunzele în geamuri,
Abel văzut în lună cu capul spart suspendat
peste un ciubăr etc.), sfătoşenia proverbelor –
toate sunt expresii ale pitorescului, izvorând din
adâncurile unui bogat substrat metafizic; lirica
populară românească – cu încărcătura ei, nici
prea grea, nici prea uşoară, a dorului neistovit,
analizat în diversele lui ipostaze, mergând de la
dragostea pentru fiinţa iubită până la exprima-
rea tristeţii şi urâtului în doine şi bocete de jale
– se alimentează şi ea din acelaşi fond misterios,
contribuind, fără îndoială, la nuanţarea stilistică.
Dar această tendinţă de a insufla tuturor deter-
minantelor active o anumită „surdinizare” este
o altă trăsătură reprezentativă a duhului româ-
nesc, şi anume: discreţia.
Legat de configuraţia spaţiului mioritic, se
pot face unele asocieri şi comparaţii cu elemen-
te şi manifestări semnificative, înregistrate în
decursul veacurilor în istoria culturală, în etno-
grafia şi folclorul nostru. Astfel, în ceea ce pri-
veşte reprezentarea „onduliformă”, nu este prea
greu să o sesizăm în scrierile lui Dimitrie Cante-
44
mir (ca fenomen de „creştere” sau „descreşte-
re”) şi Vasile Conta, la acesta din urmă ca teorie
argumentată a „ondulaţiunii universale”, în care
undele se desfăşoară ciclic, cu traseul marcat de
trei momente: „curbă suitoare”, „punct culmi-
nant” şi „curbă coborâtoare.” Interesantă este
la Conta şi concepţia sa privitoare la „înrâurirea
mediului” asupra energiei şi „generării sponta-
nee” a speciilor, ca şi soluţia de revigorare pen-
tru „fiinţele organice superioare”: încrucişarea
şi emigrarea, cu efecte atât mai vitale cu cât
rasele-mame contopite sunt mai aproape de
punctele culminante ale undelor lor. Părăsirea
greoaielor pietre ale tradiţiilor însemnând nu
doar înnoire biologică, ci şi spirituală. Iar la Va-
sile Pârvan ritmul istoric este echivalentul unui
ritm spiritual, iar undele ritmice pot fi „închise”,
„statice” (pentru artă, ştiinţă şi filosofie) şi „des-
chise” (când spectrul lor se revarsă în mediul
social, politic şi religios). Acelaşi savant susţine
că nu „fatalismul cosmic” i-a marcat destinul ţă-
ranului român, cât morala păgâno-creştină, prin
care s-a lăsat pătruns de credinţa că răutatea şi
nedreptăţile nu vor rămâne nepedepsite, astfel
încât acesta poate aştepta cu „resemnare filo-
sofică” până la ceasurile Judecăţii de Apoi.7 Dar
toate aceste aspecte nuanţate şi modul cum se
reflectă ele în structura categoriilor blagiene
ar necesita un studiu separat, care ar însemna,
automat, să ne abatem de la scurta noastră in-
cursiune în filosofia culturală a lui Lucian Blaga,
astfel încât ne oprim aici, amânând investigaţia
pe această direcţie pentru altădată.
Conceput în cicluri de creaţie (denumite „tri-
logii”), sistemul de gândire al filosofului român
are în centru ideea de mister. Revelarea miste-
relor lumii prin plăsmuiri teoretice este însă din-
colo de posibilităţile cunoaşterii obişnuite (de-
numită „paradisiacă”), ea constituind obiectul
unui tip special de cunoaştere – denumită „luci-
ferică” sau „minus-cunoaştere”; dar accesul in-
sului uman la acest ultim tip de cunoaştere este
limitat de „censura transcendentă” şi îngrădit
de Marele Anonim, tocmai pentru a evita pri-
mejdia unei anarhii cosmice. Aceste coordonate
ale gnoseologiei blagiene, iniţiate în „Trilogia cu-
noaşterii” vor suferi unele modificări în cea de-a
treia treaptă din arhitectura sistemului blagian
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
de gândire – „Trilogia valorilor” (care, desco-
perim, este de fapt o tetralogie, cuprinzând nu
trei, ci patru volume, după cum urmează: Artă
şi valoare, Despre gândirea magică, Religie şi
spirit şi Ştiinţă şi creaţie) – devenind „cunoaş-
tere de tip I”, respectiv „cunoaştere de tip II”.
Publicând cărţile amintite mai sus, iniţial ca lu-
crări individuale, filosoful recurge ulterior la un
artificiu, pentru a salva ideea de „trilogie”, edi-
tându-le într-un singur volum, sub titlul „Trilogia
valorilor”, la Fundaţia Regală pentru Literatură
şi Artă, Bucureşti, 1946, în cadrul căruia „to-
peşte” conţinutul din Despre gândirea magică
şi Religie şi spirit, într-o singură carte, cu titlul
Gândire magică şi religie. În conţinutul operei
sunt explicate, în detaliu, unele aspecte delicate
ale constituirii, de-a lungul istoriei, a diverselor
tipuri de valori umane.
Pentru o mai bună înţelegere a miezului pro-
blemei, aşa cum rezultă el din lucrările blagiene,
vom recurge la câteva schiţe rezumative. Astfel,
în volumul Artă şi valoare (1939) accentul cade
pe originea şi funcţiile artei, pe autonomia ra-
murilor culturale, pe diferenţa dintre talent şi
geniu, pe satisfacţia artistică, pe distincţia dintre
frumosul natural şi cel artistic (legea nontrans-
ponibilităţii), filosoful reliefând cinci categorii
de valori estetice de care ar trebui să se ţină
cont în orice evaluare axiologică corectă (va-
lori polare, constituite din termeni polari com-
puşi; valori vicariante, derivate din planul con-
ştiinţei, care determină gustul; valori terţiare,
aparţinând exclusiv sensibilităţii artistice; valori
flotante, ţinând de osmoza artelor şi genurilor;
şi valori accesorii, care ţin de cadrul exterior al
operelor de artă, precum rama, scena, coperta,
postamentul etc.).
În Gândirea magică filosoful se referă la
necesitatea efectuării unei distincţii teoretice
între mit şi magie, prin raportare atât la cele
două moduri de existenţă structurate în trilogi-
ile anterioare (orizontul lumii date şi orizontul
misterului), cât şi la centrul metafizic nevăzut,
guvernat de Marele Anonim Generatorul. În
această distincţie comparativă, creaţiile mitice
sunt încercări gândite de revelare a misterului,
antrenând metafora şi imaginarul în ansamblul
desfăşurat al travaliului artistic, în timp ce magi-
cul este mai mult trăit, configuraţia lui fiind total
inaccesibilă intelectului, simţurilor sau imagina-
ţiei. Filosoful apreciază că încărcătura iniţială
a magicului constituie „sarea oricărei culturi”,
constituind o „putere” deloc neglijabilă pentru
stimularea elanului creator al fiinţei umane, ea
având atât o natură simili-fizicală, prin capaci-
tatea de a acţiona la distanţă fără a avea inter-
mediar şi prin acţiunea ei nelimitată în spaţiu şi
timp, cât şi o natură psihoidă (prin posibilitatea
de a se transmite de la un corp la altul). Scăpând
de sub influenţa factorilor stilistici, ideea magi-
cului îndeplineşte, în viziunea lui Lucian Blaga,
nu mai puţin de şase funcţii, între care primează
funcţia ontologică, aceasta fiind o semireleva-
re stereotipă a misterului; dar el recunoaşte că
există totuşi şi o funcţie cognitivă, având în ve-
dere mentalitatea insului primitiv şi a ţăranului
care încearcă să-şi explice o serie de probleme
obscure; de asemenea, îi atribuie şi o funcţie vi-
tal sufletească; cea de-a patra funcţie fiind cea
pragmatică, de orientare în lumea experienţe-
lor naive; penultima funcţie este cea poetică,
fără de care poezia ar fi lipsită de valenţe me-
tafizice; iar ultima funcţie atribuită este cea re-
ligioasă, pe care gânditorul o aşează la izvoarele
sacralităţii, ca punct iniţial de pornire a oricărei
religii. De asemenea, ar trebui să precizăm că
elemente ale fondului religios şi valori ale spi-
ritualităţii religioase sunt prezente peste tot în
structura sistemului blagian de gândire, dar şi că
cele mai semnificative, în reflectarea aspectelor
culturale, sunt de găsit în Religie şi spirit, unde
sunt explicate, adesea, în detaliu, modalităţile
de constituire, de-a lungul istoriei, a diverselor
tipuri de valori umane. Rezumând, apreciem că
analiza întreprinsă de filosof în privinţa valorilor
religioase întruneşte toate exigenţele filosofiei,
fiind perspectiva preferată de acesta, deoarece
nu limitează demersul pornit la simpla conta-
bilizare a materialului documentar, aşa cum se
întâmplă în cadrele ştiinţei, şi nici nu „îngheaţă”
dezbaterea de idei, încremenind-o cu totul în-
tr-o structură dogmatică (oricare ar fi aceasta),
aşa cum se întâmplă în cadrele teologiei. În pri-
ma etapă a cercetării gânditorul cataloghează şi
comentează un foarte bogat şi divers material
specific, apoi defineşte religia şi limitele obiec-
45
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

tului ei de acţiune, pentru ca ulterior să sublini-
eze importanţa factorilor stilistici în configura-
rea valorilor religioase, dovedind, în demersul
său critic şi axiologic, că şi fenomenul religios,
„în aparenţă atât de straniu şi de excepţional, se
integrează în ordine umană ca şi alte fenomene
ale spiritului creator.”8
În finalul studiului nostru suntem datori să
subliniem faptul că sistemul de gândire al lui
Lucian Blaga a fost recunoscut de la început ca
fiind cel mai original şi mai amplu din întreaga
cultură română, fiind apreciat ca atare de susţi-
nători şi criticat cu asprime de denigratori (deşi
chiar şi aceştia au fost nevoiţi, în cele din urmă,
să-i recunoască originalitatea!). Intrat într-un
con de umbră după 1945, ca urmare a neade-
rării filosofului la rânduielile politice staliniste,
instalate în România pe tancurile sovietice, ope-
ra sa filosofică a fost exclusă vreme de câteva
decenii din circuitul cultural al epocii, abia prin
anii ’80 ai secolului XX captând din nou atenţia
unor cercetători autohtoni, majoritatea prove-
nind din mediul academic, aşa precum: Ion Mi-
hail Popescu, Gheorghe Vlăduţescu, Alexandru
Surdu, Al. Boboc, Mircea Flonta, Angela Botez
ş.a. După 1990 cercul celor interesaţi de filoso-
fia lui Blaga s-a lărgit continuu, cuprinzându-i şi
pe unii comentatori străini, care au depistat şi
au subliniat, în scrierile lor, ideile de rezistenţă şi
de profundă originalitate ale gândirii blagiene,
dintre aceştia amintindu-i pe: americanii Cal-
vin O. Schrag, Archie B. Bohm şi Michael Scott
Jones, britanicul R. T. Allen, israelianul Norman
Siemmens, germanul Klaus Heitmann, austriecii
Gerd-Klaus Kaltenbrunner şi Rainer Schubert,
italianul Antonio Banfi, mexicanul Hugo Guti-
errez Vega ş.a. Mai toţi comentatorii oneşti, din
ţară şi din străinătate, au reliefat în studiile lor
consacrate operei blagiene structura solidă a
conceptelor filosofice axate pe aspectele cultu-
rale şi valorice ale sistemului de gândire al lui
Lucian Blaga şi, în special, arhitectura măiastră
de idei a matricii stilistice, care-i conferă aces-
tuia o incontestabilă originalitate şi durabilitate
temporală.

NOTE ŞI BIBLIOGRAFIE:
1. Reproducem aici „sistemul” alcătuit de filosof în prima etapă, în ordinea cronologică a apa-
riţiei cărţilor lui componente, fără a ne referi la adaosurile stabilite ulterior, prin Testamentul edi-
torial din 25 august 1959. Configuraţia finală a sistemului poate fi considerată încheiată, conform
prevederilor stipulate în Testamentul editorial, în momentul în care Lucian Blaga afirma: „Dorinţa
mea este ca toate aceste lucrări să apară în patru tomuri împărţite astfel: „Trilogia cunoaşterii”: 1.
Despre conştiinţa filosofică (manuscris litografiat), I. Eonul dogmatic, II. Cunoaşterea luciferică, III.
Cenzura transcendentă, 2.Supliment: Experimentul şi spiritul matematic; „Trilogia culturii”: I. Ori-
zont şi stil, II. Spaţiul mioritic, III. Geneza metaforei şi sensul culturii; „Trilogia valorilor”: I. Ştiinţă şi
creaţie, II. Gândire magică şi religie: 1.Despre gândirea magică, 2. Religie şi spirit, III. Artă şi valoa-
re; „Trilogia cosmologică”: I. Diferenţialele divine, II. Aspecte antropologice (litografiat), III. Fiinţa
istorică (manuscris).” (Vezi Dorli Blaga – Tatăl meu, Lucian Blaga, Editura Apostrof, Cluj-Napoca,
2004, p. 46)
2. Lucian Blaga – Spaţiul mioritic, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 25
3. Emil Cioran – Omul fără destin, în revista Târnava, Târgu Mureş, anul III, nr. 12 (8) / 1993, p. 7
4. Mircea Vulcănescu – Dimensiunea românească a existenţei, ediţie de Marin Diaconu, Bucu-
reşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, l99l, p. 15
5. C. Rădulescu-Motru – Timp şi destin, cuvânt înainte de Nicolae Bagdasar, prefaţă de Ion Frun-
zetti, Bucureşti, Editura Saeculum I. O. şi Editura Vestala, 1996, p. 39
6. Lucian Blaga – Spaţiul mioritic, op. cit., pp. 99-101
7. Vasile Pârvan – Scrieri, text stabilit, studiu introductiv şi note de Alexandru Zub, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1981, p. 381
8. Lucian Blaga – Religie şi spirit, Editura „Dacia Traiană” SA, Sibiu, 1942, p. 9

46
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Cristian Andronic

Cercul poeților dispăruți

,,But poetry, beauty, romance, love,

these are what we stay alive for.”
Dead poets society

Trăiam să-ți scriu poeme și să le smulg din clipă,

Sondam în sentimente tot ce era ascuns,
Dar toate-acele vremuri au devenit risipă –
Oricum, o poezie nu este de ajuns.

Îi recitam pe Pușkin, pe Byron și pe Blok,

Ca într-o piesă tristă, pe-o scenă oarecare.
Apusul de jăratic, ca-n urma unui foc,
Ne conducea molatic pe ultima cărare.

Și-acum... Aproape tragic, valoarea lor dispare.

Ascult în întuneric concerte de pian.
Beau cu poeții lumii, recit din fiecare,
Și-apusul de jăratic, îl văd bacovian.

Acuma, nici Ovidiu nu-mi pare că-i poet,

Ci doar un vin din lacrimi pe care-l beau încet.

47
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Clișeu

Cu pieptul ca o rană din care curge timpul,

Încet, tăcut, coboară poetul, ca din cer,
În jur, singurătate, și biciuit de ger
Își poartă suferința, cum zeii duc Olimpul.

E imperfect poetul, că ți se face rău

Privind înfrigurarea în spate cum îi crește,
Îndepărtat de oameni, înstrăinat orbește,
Ca o fantasmă tristă trecând prin Chișinău.

Se recompune versul în el ca într-o casă,

Atomi se rup din dânsul, se prelungesc prin spate,
Din cupa de durere el bea eternitate
Și arta singulară prin lacrimă o varsă.

Dar ea e mai perfectă, așa cum stă și-așteaptă,

Detaliile joacă și înfloresc plăpând,
Dar pare-ndepărtată, distrasă de un gând,
Când toți le spun întruna c-alegerea nu-i dreaptă.

Că nu e legătură, nu seamănă de fel,

Ea – doar perfecțiune, și suferință – el.

Nocturnă

Lumini în amintire orbecăiesc pustii,

Falezele sunt pline cu razele de sânge,
Aud un om ce-nvață a râde și a plânge
În antiteza lumii de unde o să vii.

Șiroaiele de lacrimi acum îmi sunt secate,

Mi-e palpitant mănunchiul de sânge-n orizont,
Finalizând relații cu plată și decont,
Când inima, apatic, abia dacă mai bate.

Oricare implicare e un contract injust.

Să ard ca și în mituri – de-acum nu e salvare,
Mă regăsesc în ochii strălucitori, în care
Cobor, câteodată, din Nietzsche și din Proust.

Ce fel de compensare, o dragoste și-o artă,

Pentru o viață care nici nu știm cum se poartă.

48
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Spre toamnă

Auzi cum vine toamna? În fiecare frunză,

E un concert sangvinic, de Mozart, învechit.
În ploi – atâta pace, lumina e difuză,
Când merg pe străzi, deodată, încep să te recit.

Auzi cum vine toamna? Mă regăsesc aici,

Între Cassiopeia și lira unui mort,
Nici nu știu ce ți-aș spune, și nu știu ce-o să zici.
Ascult Sonata lunii, cu ultimul efort.

Se poate fără vorbe și lucruri aberante –

În note vezi imagini și totul e divers.
Pianul e o toamnă cu ciorile andante,
Care lovesc cu ciocul direct în univers.

Dar dacă vine toamna, așa cum se întâmplă,

Și pleci într-o secundă, și plec într-un minut.
Tu ești Cassiopeia, iar eu te port pe tâmplă,
Și toamna îmi pătrunde în orișice țesut.

DESTIN
Sculptura: Mihai Jitaru

Beau vin, citesc Khayyam

Când rătăceam în noapte, pe-o punte de tristețe,

Și-mi aminteam iubirea drept unic tratament,
Vedeam ca pe un nume, pe-o placă de ciment,
Naivitatea-n muguri de-a gata să înghețe.

Și-acum îmi storc destinul din ani pe care-i am

Și când mă-ntreabă moartea, ce fac întreaga viață?
Răspund cu vocea rece și ochii plini de ceață –
Beau vin tăcut și singur, citindu-l pe Khayyam!

Cristian Andronic, poet (2 ianuarie 1998, Ciulucani, raionul Telenești,

Republica Moldova) Absolvent al Facultatea de Drept din cadrul Universi-
tății din Craiova și al Școlii de Arte Plastice din Telenești. Dragostea și pasi-
unea pentru natură și cultură sunt temele întâlnite cel mai des în poeziile
sale, scrise într-un limbaj aproape simplificat.

49
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
Veronica Balaj
Iarna canadiană/jurnal
(fragment)
Decembrie înrudit cu plecările.
Cu depărtările
Pentru mine, deocamdată, aşa se potriveş-
te să fie. Mă pregătesc de încă un drum peste
ocean. Peste mări şi ţări, până pe tărâmul „pă-
sărilor de zăpadă”, „snow birds”, cum sunt de-
numiţi canadienii de către locuitorii din Florida,
unde, zgribuliţi de frig şi plini de bani, cei din
ţara zăpezilor venite intempestiv, pătimaş, aleg
să-şi petreacă lunile friguroase şi sărbătorile de
iarnă.
Mi-i închipui pe veselii beneficiari de timp li-
ber înotând prin zăpezi uriaşe, purtând straturi
albe de omăt pe umeri până ce, în sfârşit, ajung
pe tărâmuri însorite. Aşa să fie oare?
Iarna îşi are şi ea farmecul său, ca un animal
pufos, dezlănţuit, nedomesticit încă. Purtând o
veselie albă, cu luciu de gheaţă.
Aş dori să trăiesc emoţiile acestei călătorii în
stilul lui Karel Čapek. Desigur, nu se pot copia
simţămintele cuiva, ar fi o utopie. Nu e realizabil
aşa ceva... E clar. Eu sunt „eu”. Structura mea
50
dictează ritmul. Exact cum spun. Dictează. Mă
percep ca pe un vas în care fierbe, se amestecă
şi, uneori, se ordonează tot felul de trăiri care
ies la iveală trufaşe, timide, sau pur şi simplu cu-
rioase.
Mereu în luptă. Relaţionarea cu lumea e o
zbatere. Alteori, o frenezie debordantă când
realizăm ce important este să facem parte din
viaţă. Eu mă percep în trepte alcătuite din zile.
Fiecare stare este o treaptă şi zilele sunt trep-
te şi eu sunt o sumedenie de trepte. Le urc, le
cobor din mine în afară şi viceversa într-un joc
personal.
De pildă acum, la ora patru dimineaţa, în-
tr-un decembrie trecut de mijloc, am o agitaţie
interioară pentru simplul motiv că maşina fir-
mei specializate cu transportul la aeroportul din
Budapesta întârzie. În semn de autoliniştire zic:
decembrie e lună specială. Simbolizează un nou
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
început pentru lume, creştinismul s-a vestit în
decembrie. Totul va fi bine.
Decembrie înseamnă veste magică, legă-
mânt miraculos între pământ şi cer.
Fiecare dintre noi îşi poate lua partea de
mister. Depinde câtă putere are să-l înţeleagă şi
să şi-l apropie.
Mă străduiesc şi eu în fiecare an să fiu în
rând cu lumea, cu stările definitorii pentru mo-
mentul sărbătorii creştine.
În alţi ani, decembrie se asorta cu aniver-
sările. Apoi, sărbătorile s-au transformat în zile
şchiopătânde. Iremediabil. Emoţia specială a
Crăciunului pare să mă ocolească. Mă atinge
doar tangenţial, scurtând parcă înadins puterea
de-a mă bucura.
Sunt mai degrabă un spectator mirat şi zgri-
bulit. Iată, şi eu pot fi o pasăre zgribulită. Zgribu-
lită de o frică nedefinită.
Mi-a rămas întipărită, (ca o arsură), de când
scârba de moarte l-a trecut pe lista sa pe Doni.
Îndepărtez forțat imaginea bulversantă, mă
axez pe ideea călătoriei, voi traversa oceanul
care, brusc, îmi apare în minte așa cum l-am vă-
zut prima oară. Eram în Franța. La Rochelle. Noi
trei: Doni, Cristina şi eu.
Oceanul în trei simţăminte. Într-o fotografie
ne arătam a fi miraţi, plini de încântare, chiar
fericiţi. pretenţii de stil ales. Şi eu, ca şi concitadinii mei,
Întinderea imensă din faţa privirilor era cal-
mă, era senină şi misterioasă, unduind un far-
mec de neuitat.
M-am şi văzut într-o barcă plutind spre un
tărâm plin de păsări exotice şi flori cu tulpini din
raze de lună. De fapt, chiar am ajuns pe o insulă
din apropiere, Insula Aix, unde ar fi fost și Na-
poleon reţinut o vreme, aşa aflu de la Jean-Lou-
is, iar eu îl cred. Ne aflăm pe un mic petec de
pământ desprins dintr-un univers de liniște și
însingurare. Am contemplat sălciile tăcute și o
misterioasă atmosferă în care doar țânțarii erau
zglobii, jucând neobosiți scena iluzorie că timpul
nu trece, nu zboară, nu apasă pe umerii nimă-
nui.
Lumina se înnoda în micile valuri nepăsătoa-
re, apoi se elibera şi se agăţa de gâtul nostru cu
persuasiune.
Acum, în jurul meu, dimineața abia se iţeş-
te printre punctele translucide, artificiale, care
conturează becurile de pe stâlpii înșiruiți de-a
lungul străzii.
Pare că oblojesc întunericul în agonie.
Punctele acestea de lumină bolnavă…
Nu mă las şi nu mă las apăsată. Mă uit la te-
lefon ca la un colac de salvare în caz de nevoie.
Mut bagajele.
Două geamantane burduşite cu diverse lu-
cruri achiziționate pe parcursul a vreo două
luni. Mă revăd intrând în magazine mici, ticsite
de mărfuri.
Obosindu-mi ochii printre culori, preţuri,
mărimi de haine. Cele mai multe, din import.
La noi, de când cu tranziţia, nu se mai fabrică
aproape nimic.
Fără crâcnire am cumpărat ce am găsit. Nu
mai contează. Nici c-am plătit poate o parte din
transportul şi eticheta produsului. Nici că maga-
zinele sunt, de obicei, în clădiri cu zidurile scoro-
jite. Au fost cândva impunătoare.
Azi, atinse de igrasie, îngrămădite, cenuşii,
cu aer deplorabil. Nici gangurile prin care intri
ca să te pomeneşti în plin stil oriental nu sunt
mai grozave. Adunătură de mărfuri diverse, fără
am totuşi convingerea că locuiesc într-un oraş
de vază. De aici a pornit în istorie flacăra unei
schimbări din temelii a lumii noastre de până
atunci. Era decembrie, ...”89. A mai rămas ceva
în urbea noastră şi din amprenta „occidentală”.
Care-o fi aia, i-aş putea răspunde imediat
unui vizitator din… Strehaia, să spunem? O, da,
aş găsi diverse argumente.
Prin oraşul meu au trecut Franz Josef şi Ma-
ria Tereza. Onoruri în uniforme, paradă militară,
baluri de epocă, protipendadă şi nu putem tre-
ce cu vederea emblema Imperiului. Casele care
stau mărturie sunt, ce-i drept, uşor părăginite,
în urma luptei cu timpul. Nu s-au găsit încă bani
să fie zugrăvite, văruite măcar în vreo culoare
mai atrăgătoare, dar, nu ne agităm! Noi purtăm
cu mândrie tradiţia istorică imprimată în efigii,
diplome, cărţi. Suntem urmaşii unor vremuri cu
51
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
ştaif.
La „Mall”, în schimb, avem modernitate câtă
încape în cifra preţurilor. Spoiala automulţumirii
dă bine la orgoliu.
Şi firma de transport care mă va duce la ae-
roport îşi are orgoliul său. Am încredere. Va veni.
Atâta că la Budapesta aeroportul e în grevă par-
ţială şi sunt dereglări în program. Dacă nu ajung
la timp şi pierd în Frankfurt legătura cu Air Ca-
nada? A, nu! Aşa ceva nu! Refuz să mă gândesc.
Soluţii, alternative nu am... Ar fi un dezastru...
financiar... O mie de euro pierduţi, adică preţul
biletului nefolosit din pricina mea. Nu a compa-
niei. Decât asemenea prezumţii, mai bine hai
să-mi duc bagajele jos.
Stoop! Sună telefonul. Nu se putea ca de-
cembrie să fie înrudit cu ghinionul.
- Alo! Da, vă rog, bună dimineaţa! Aţi sosit?
Sunteţi în stradă?
- Nu, o să mai întârziem puţin, aud în recep-
tor vocea şoferului. Abia am putut s-o trezim pe
domnişoara care locuieşte în Calea Şagului. E şi
ea clientă. Ajungem, nu vă faceţi probleme!
- Ştiu, ştiu, dar… depinde câtă întârziere
avem. E grevă la aeroportul din Budapesta, mi
s-a spus să fiu acolo cu trei ore înaintea decolă-
rii… Sunt modificări în orarul zborurilor, adaug
eu dezolată.
- Nu-i nimic, mergem mai tare şi rezolvăm.
Fac drumul acesta de două-trei ori pe săptămâ-
nă. Fiţi liniştită!
Asigurările şoferului au darul să mă neliniş-
tească şi mai mult. Nu-l cunosc, nu ştiu ce fel de
om este, cât de bine șofează...
Pe de altă parte, îmi spun: suntem doar în-
tr-un oraş civilizat. În top. Oamenii aici se ţin de
cuvânt. Acceptând excepţiile, desigur. Mai sunt
şi şnapanii, înşelători de profesie, orgolioşi pes-
te măsură c-au reușit să eludeze vreo regulă de
circulaţie şi să iasă basma curată.
S-au văzut cazuri diverse, unii se laudă cum
au fentat legea, dar se plimbă o vreme liberi.
Astea sunt numai şi numai excepţii, îmi spun,
nu e bine să fiu prăpăstioasă.
Decembrie dezlânat în aşteptare
Mai am resurse de speranţă. În fond, e abia
52
patru şi douăzeci dimineaţa, marţi. Se zice
că nu-i tocmai norocos un drum făcut în zi de
marți. Îmi trece ca un ascuțiș prin minte mo-
mentul când au plecat fetele mele. Era tot în de-
cembrie, tot marţi. Acum trei ani. Spre aceeaşi
destinaţie. Ţara „păsărilor de zăpadă”.
Decembrie se consumase în disperare. De-
cembrie, înrudit cu despărţirea.
În marțea aceea mi se mutase în stomac în-
treaga greutate a globului terestru și nu mă mai
puteam mișca. Valurile tuturor râurilor și vuie-
tul munților sub o năprasnică furtună părea că
se învolburau în ființa mea derutată și bicisnică.
Durerea despărțirii nu era una previzibilă în des-
fășurarea ei. Habar nu aveam dacă mă mai pot
baza pe rațiune sau devenisem, fără voia mea, o
parte din cosmosul intrat într-o sarabandă ame-
țitoare. Niște iele nebune mă transportaseră pe
o planetă unde bântuia disperarea. Mă prefăcu-
seră într-un vertij pe care-l jucau neostoite pre-
cum voiau.
Am crezut că nu voi mai fi niciodată un lo-
cuitor pașnic, timid sau naiv de încrezător, cum
sunt mulți alții pe planeta Pământ.
M-am temut că e prea mult pentru puterile
mele și că nu voi rezista acelui atac sufletesc.
Se zdrențuia iubirea și tot ce clădisem în fi-
ința mea se zbuciuma fără leac. Fetele plecau
din perimetrul nostru înțesat cu trăiri. Așa cum
se petrece în toate familiile, acceptam cu greu
destrămarea.
Să fim mereu aproape ni se pare un lucru
atât de firesc și de simplu!...
Numai când se întâmplă să fie spulberat
micul univers personal, ielele disperării se nă-
pustesc și te atacă brutal dacă ai neșansa unei
structuri sentimentale.
I-am spus atunci lui Doni, spre ora patru di-
mineața, că nu pot să-mi calmez durerea din epi-
gastru, că nu voi putea să conduc mașina până
la aeroport să fiu lângă fete pentru bun rămas.
„Poate am ulcer perforat”, am spus, aiurită, deși
nu mă știam bolnavă, dar așa erau simptomele.
Ca medic, era sigur că nu port duel cu altă boală
instalată spontan decât cu... disperarea. Ruptu-
ra unei obișnuințe o percepeam în felul meu.
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
„În plexul solar sunt centrii nervoși... ești foarte
tensionată, încearcă să te calmezi… Trebuie să
le însoţeşti măcar tu. Eu, dacă vin, cu inima mea
bolnavă, la o emoţie aşa puternică pot face un
infarct, și cine știe ce-ar urma…”
Și am ajuns. Meda Patricia, la cei patru ani
și ceva, se strecura foarte ușor pe lângă ofițerii
de la ghișeul plecărilor, pe unde ea trecuse deja,
dar se întorcea să mă mai îmbrățișeze şi să mă
roage să urc și eu în avion. Argumentele mele
că nu am acte de plecare peste ocean nu aveau
puterea s-o convingă, așa că ofițerul responsabil
cu trecerea pasagerilor în perimetrul plecărilor
avea de lucru.
Mereu o întorcea înapoi pe fetița zulufată
care nu accepta cu ușurință nici ea despărțirea
de tot ce trăise până atunci.
Totuşi, avionul a decolat, ducând și tulbura-
rea ei.
Apoi distanţele s-au reglat. Le-am asimilat
traiului zilnic. Un reper nou, pe care nu-l mai
puteam ocoli.
ÎNCOTRO
Sculptura: Mihai Jitaru
53
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
Cornel Drinovan
Cititor de poezie
Poezia este culmea literaturii imaginative (...)
fiindcă este un mod profetic.
Harold Bloom
E aproape jumătate de veac de când băteam
străzile Clujului cu un coleg și prieten de-al meu,
sătui de atâtea șurubării, în căutarea evenimen-
telor literare, în căutarea poeziei, pe care o gă-
seam mai de fiecare dată. Nu demult mă reîntâl-
nesc cu el și, printre alte vorbării, mă întreabă,
cu un zâmbet subțire, dacă mai citesc poezie.
Întrebarea nu era ca să afle starea mea poeti-
că, de cititor, desigur, ci ca să-mi spună că după
binecunoscutele evenimente politice care au
schimbat societatea românească, prins în vârte-
jul acelor ani a lăsat deoparte poezia pentru o
vreme, revenind la ea după trecerea unor ani.
Cu nedumerire, și un pic de tristețe parcă, îmi
mărturisește că imediat și-a dat seama că era în
paralel cu poezia care se scria și se scrie până în
zilele noastre.
Se mai citește astăzi poezie? Sigur că se ci-
tește, există cititori de poezie, chiar dacă pe
alocuri s-a rupt lanțul care-l unea pe creator cu
cititorii săi și în ciuda faptului că „poezia este ac-
tul cel mai inutil al spiritului creator”, după cum
54
Poezia este ceva la fel de personal ca
dragostea.
Jaime Jaramillo Escobar
afirmă Jean-Paul Sartre. Se zice că se citesc doar
poeții între ei, poeți care se pare că circulă mai
mult decât cărțile lor. Se zice!
Când mă refer la cititorii de poezie, nu fac
aluzie nici la poeți, nici la criticii literari și nici
la persoanele de rând, „legume deghizate în oa-
meni”, după spusele scriitorului brazilian Deoní-
sio da Silva, care nu au citit o poezie în toată
viața lor, ci la aceia care au o brumă de cultură,
iubesc frumosul și creația și consideră că viața
nu valorează prea mult fără muzică și poezie.
Întrebarea pe care și-o pune fiecare cititor
de poezie, cred eu, este ce să aleagă din multi-
tudinea de cărți care apar pe piața literară fiind-
că, se pare, a scrie o poezie nu-i prea greu, mulți
încearcă, ba le mai și publică, grea fiind înțele-
gerea poemelor. Mai există și faptul că pe unii
poeți, după volumul de debut, îi apucă o febră a
scrierii și tipăririi, publicând nenumărate cărți cu
care se mândresc, deși majoritatea trec în uita-
re a doua zi după ce ies din tipografie, când din
toate astea s-ar putea face o singură carte bună
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
care merită să fie citită. Cu atâta scriere aproape
că nu le mai rămâne timp să mai și citească, dar
asta nu este o problemă, fiind suficient să și le
citească pe ale lor, după cum cred unii dintre ei.
Un cititor cât de cât avizat își dă seama des-
tul de repede dacă o carte de poeme merită
sau nu să fie citită, aprofundată, dar nu toți iu-
bitorii de poezie au această calitate. Aici poate
ar trebui să se aibă în vedere părerea criticilor,
care au un rol destul de important, sau ar trebui
să aibă, însă de multe ori critica este „confuză,
contradictorie, deformată pentru a servi anumi-
tor interese, haotică și imposibil de stabilit în ea
vreun adevăr”, după cum spune poetul și ese-
istul columbian Jaime Jaramillo Escobar, lucru
pe care îl poate constata oricine. În loc să aducă
lumină și claritate, critica aduce ceața. Poate că
ar fi mai bine să lăsăm deoparte criticii, aceș-
ti specialiști ai literaturii, „care urmează teorii
străine și nu-mi place să urmez pe nimeni, ci mai
degrabă să-mi fac concepte proprii pentru uzul
personal, nu pentru vânzare”, spune filosoful
Avram Noam Chomsky.
Dacă așa stau lucrurile, cum ar trebui să ne
apropiem de poezie? Cu siguranță cu „o minte
liberă de preconcepții”, după cum spune artistul
plastic și poet argentinian Hugo Padeletti. Astfel
putem descifra structura poeziei, structura so-
noră și structura imaginilor. O poezie conceptu-
ală ar trebui ca prin conceptele ei să ne ghideze
în lectura poeziei, cum imaginile bine organiza-
te, fără să se lovească între ele ori să se anuleze,
ne dau o imagine clară a viziunii poetului când
nu avem de-a face cu o acumulare excesivă de
imagini care ne bagă în ceață. Fără concept și
imagine nu există poezie. Dacă ar fi să ne refe-
rim la structura sonoră, ar trebui subliniat faptul
că sunetele ar trebui să aibă un sens, nu doar
jocuri de cuvinte.
De multe ori ne întâlnim cu o poezie erme-
tică în diferite forme, însă de și mai multe ori
întâlnim o poezie ermetică prin incoerența poe-
ților, unii dintre ei străduindu-se parcă a nu spu-
ne nimic. O bună poezie este o operă de artă,
un obiect al frumuseții sau, cum spune poeta
americană Marianne Moore, „Frumusețea este
eternă; praful, doar pentru un timp”.
Un lucru care îmi atrage atenția în poeziile
pe care le citesc este limbajul. O primă întrebare
ar fi dacă mai există un limbaj poetic, dacă se
mai face diferența în poezie între limbajul poe-
tic și cel prozaic, sau este suficient pentru crea-
ție doar acesta din urmă.
Într-o discuție prietenească cu un impor-
tant poet al zilelor noastre eu „mă plângeam”
de acest limbaj prozaic, vulgar, pornografic care,
din păcate, pare cheia succesului, iar el îmi răs-
punde că „așa se vorbește”, concluzionând că
poezia trebuie să fie la fel. Stând strâmb, dar ju-
decând drept, mă întreb și eu, ca tot omul, pen-
tru ce ar mai trebui să citesc poezie. Este sufici-
ent să mă duc la piață, pe stradă, pe un stadion
ca să aud atâta poezie cât să-mi ajungă pentru
două vieți. Și gratis!
Există vreo diferență între cele două lim-
baje? Sigur că există. Iată ce spune poetul Al-
Babtain Abdulaziz Saoud (Kuwait): „Diferența
dintre limbajul poetic și cel prozaic este că în
primul predomină muzicalitatea, ritmul, metri-
ca și rima”. Comunicarea cotidiană care transmi-
te mesaje simple, ușor de înțeles, este diferită
de comunicarea poetică, care este o specie de
magie a cuvântului ritmat, dominat de o mare
comunicare expresivă.
Nu spun că nu ar trebui să existe o poezie a
străzii, a pieței, a stadionului, fiindcă „toată po-
ezia este surprinderea unui moment al realității,
așa cum este ea, și o prelungire imaginară și/sau
spirituală”, spune poetul Stétié Salah (Liban/
Franța), ci că trebuie create imagini poetice care
condensează realitatea fiindcă „imaginile ajută
la sintetizarea și decantarea realității trăite, ară-
tând în același timp că se extinde dincolo de noi,
într-o zona imensă de ecouri și rezonanțe. Ima-
ginea servește pentru a vedea și a ilumina ceea
ce este ascuns sau nu a fost perceput”, spune
același poet. Un creator de poezie nu se poate
transforma într-un homo videns al lui Giovan-
ni Sartori și pune pe hârtie doar ce îi intră prin
ochi, ci trebuie trecut totul prin filtrul sensibili-
tății lui artistice și creative. Simbolurile utilizate
trebuie să fie universale și nu doar personale.
Altfel, nu este poezie.
Forma sub care se prezintă poezia nu are
nicio importanță, cred eu, deși au apărut studii
care analizează relația dintre formă și conținut.
55
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
Există poeme în proză, există proză poetică, care
de fapt este cam același lucru, amestecându-se
limbajul poetic cu limbajul prozei sau, poate,
dispărând amândouă. „Poezia caută bucuria
limbajului într-o nevoie intensă de a elabora
imagini, proza caută în schimb comunicarea ide-
ilor, faptelor, temerilor, surprizelor”, spune poe-
tul italian Luciano Morandini. De ce fel de limbaj
56
mai putem vorbi? Nu mai este nevoie. Singurul
lucru care ne mai rămâne este să putem face
distincție între poezie și formele care încearcă
să o înlocuiască.
„Dacă poezia a fost fidelă omului de la înce-
putul culturilor, acest lucru justifică fidelitatea
omului față de poezie”. (Jaime Jaramilla Esco-
bar)
BÂRFE
Sculptura: Mihai Jitaru
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Carina A. Ienășel

matematici

vine o vreme în care îți dai seama că totul este matematică.

începi să îți socotești timpul, vezi pe ici, pe colo niște greșeli
care, la final, știi bine, vor da eroare…
riști să pierzi jocul
și arunci încă o dată zarurile:
cine știe, poate de data aceasta va fi vorba de aritmetică simplă,
unde te mai descurci cumva,
dar regulile se schimbă în timpul jocului chiar și în matematici.
în ecuația ta apar atâtea necunoscute
cenușii, ca firele de păr pe care te faci că nu le vezi în șuvițele din scoarța pământului,
încât uiți de rezultat
și te apuci să le personalizezi,
colorându-le.
în curând, pe coala de hârtie apare un x verde absint,
un y albastru electric, un z…
un z așa de ciudat, încât nu i se potrivesc culorile,
dar tu nu îl poți lăsa de capul lui.
îți vine ideea să îl scrii cu alt font,
poate cu Book Antiqua…
i-ar plăcea de minune.
s-ar împăuna în fața lui omega, în fața lui tav,
considerându-se cel mai important din lume…
și uite-așa, luându-te cu tot felul de lucruri
care nu se pot amâna,
îți curge timpul printre bătăile inimii
și nu îți mai rămâne decât să rostești repede
1, ca să ai și tu un răspuns,
dar chiar în acel moment îți amintești definiția probabilităților
și pleci cu un surâs amar în colțul sufletului…
57
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

cântec

mă strecor în sufletul tău ca o apă freatică prin pământ,

neștiută de nimeni, liniștit, împânzind fiecare frântură din tine,
devenind izvor cu apă de băut pe inima goală,
numai bună de potolit setea zilei de vară…
vei fi plin de mine, fără să știi de când, de unde,
fără să știi măcar că sunt acolo,
descoperindu-mă accidental când îți voi țâșni dintr-o amintire
banală ca o ploaie de august...
îți voi apărea înainte, îndemnându-te să îți privești chipul
în undele mele, să îți speli ochii de ațipire,
să îți răcorești obrazul, buzele și sufletul,
sufletul cu toate cele 21 de grame ale sale, care fac cât lumea-ntreagă…
îți va fi ciudă pe tine, pe mine, vei dori să închizi ochii pentru o clipă,
atât cât să dispar, fată morgana, în deșertul sufletului tău,
dar, vai, acesta nu mai există de pe timpul în care mi-am întins pânzele dorului
până la hotarele cerului tău…

inspire me

dacă surâd când privesc norii, creând povești din formele lor ciudate,
e datorită ție.
dacă, plimbându-mă pe străzile pietruite ale cetății, îmi las privirile furate de
frânturi de frumusețe…
e datorită ție.
dacă în albastrul sângelui meu identific 111 nuanțe…
e datorită ție.
dacă în vara mea încape atâta toamnă și dacă în toamna mea încape atâta vară,
încât picătura de bitter strălucește molcom în paharul vieții, mai mult plin decât
gol…
e, desigur, datorită ție.
dacă detaliile zilei devin esențiale, ca și cum ar fi pietre de temelie,
ca și cum ar fi cele 21 de grame de suflet…
e, cu siguranță, datorită ție,
umbră și urmă de rai…

58
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
biblioteca soarelui
pe rafturile sufletului meu,
ca într-o bibliotecă alexandrină,
ard molcom pagini dobândite greu
și-mi pare, acum, că amiros a smirnă.
volume-ntregi de timp se risipesc –
cenușa le va lua tribut pe vină,
chemând, din patru zări, un vânt ceresc,
să mi le uite-n doruri fără tihnă...
am încercat să iau din raft o carte,
dar degetele mele de tiran
au prefăcut-o, ‚ncet, încet, în moarte,
și-acuma plâng, știind că e în van.
pe rafturile sufletului meu,
ca într-o bibliotecă alexandrină,
pun soarele, furat de Prometeu,
să-mi țină de urât și de lumină...
pândă
pentru tine... stau la pândă la porțile raiului:
poate te voi zări printre verdele cerului,
printre merii în floare, printre îngeri și sfinți,
mușcând din mirare cu albii tăi dinți…
să-ți țină de sete, de foame, de mine,
pândarul atent ce te știe mai bine
decât orișicare, fiindc-a stat spionând,
să te-nvețe cu totul, de la talpă la gând…
să îți afle culcușul, să te-ndemne să râzi,
să îți facă licori din uimire și spânz
și să nu ai habar că pe-aproape îți e,
că-ți adulmecă urma, făr’ să știe de ce…
pentru tine... stau de pază la porțile raiului,
poate îmi vei apărea în bătaia vântului,
înainte să dea merii-n rod și în pârg,
să te-adorm, să te fur, să te duc pe pământ...
ILUZII
Sculptura: Mihai Jitaru
59
 Colocviul de reviste mureșene
ANUL și
III,deNR.5,
științe umaniste
CUVÂNT de la Târgu Mureș din 2021.
ROMÂNESC

FOTOGRAFII:
IONICĂ MOLDOVAN

Prof. drd. Ovidiu Constantin Cornilă prezentând revista de literatură Cuvânt românesc. Lângă el, prof. univ. dr.
Eugeniu Nistor, organizatorul evenimentului, prof univ dr Iulian Boldea, redactor-șef al revistei Vatra, prof. univ.
dr. Cornel Sigmirean, scriitorul George Vulturescu, redactor-șef al revistei Poesis.

Prof. drd. Ovidiu Constantin Cornilă, prof. univ. dr. Eugeniu Nistor și conf. univ. dr. Marian Nencescu, redac-
tor-șef al revistei Detectiv literar

60
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
Adrian Grauenfels
Pontormo - Agenda unui pictor
Jacopo Carucci (1494-1557) s-a născut la
Pontormo, lângă Empoli. Vasari povesteşte
despre Jacopo Pontormo: un tânăr orfan, me-
lancolic şi singuratic care se învârtea prin toată
Florenţa căutând un mentor. Cineva îl trimite la
Leonardo da Vinci, trece pe la Piero di Cosimo,
apoi în 1512 face ucenicia la Andrea del Sarto
care nu-i aduce noroc, pleacă la Roma ca să vadă
operele lui Michelangelo, în final Carucci se în-
toarce cu numele de Pontormo înapoi la Flo-
renţa, unde va reuşi să capete diverse comenzi
de la casa Medici. O frescă specială (Vertumnus
şi Pomona) se află la vila Poggio a familiei Me-
dici, lucrare executată de Pontormo în 1520, în
stil pastoral, un gen total necunoscut florenti-
nilor. Ulterior capătă o comandă pentru scena
Vizitării, executată pentru mănăstirea din Car-
mignano, o face într-un stil aparte, figurile sunt
61
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
alungite şi contorsionate. Ca la Andrea del Sarto
personajele sunt aşezate la jumătatea înălţimii
tabloului, înghesuite la grămadă, cu mai mult
decât admitea clasicismul vremii.
O altă pânză celebră este Iosef în Egipt, care
ne arată stilul evolutiv, acum manierist al picto-
rului. În tablou apare chipul lui Bronzino, tână-
rul său ucenic în ale picturii. În anul 1522 ciuma
izbucneşte cu violenţă în Florenţa. Pictorul se
refugiază la o mănăstire Carthusiană, Certosa di
Galuzzo, unde călugării nu-şi vorbeau. Pictează
acolo fresce despre calvarul lui Iisus, din păcate,
lucrare serios deteriorată de vreme.
După molimă, întors la Florenţa, execută
o mare pânză instalată în Santa Felicita, în cape-
la Capponi (desenată de Brunelleschi) având su-
biectul Coborârea de pe Cruce (1528). Persona-
jele sunt pictate în culori strălucitoare, formele,
bine conturate, unite într-un complex enorm,
compoziţia fiind găzduită de un spaţiu care apa-
re gol şi plan. Un personaj cu barbă este bănuit
a fi autoportretul pictorului. După mulţi spe-
cialişti, acesta este capodopera de seamă a lui
Pontormo. Alte lucrări manieriste sunt expuse
azi la Galeria Uffizi, Galeria Naţională din Lon-
dra, Louvre, la muzee de artă din New York, San
Francisco, Palatul Pitti, Chicago, Ermitage etc.
62
Un pictor deosebit
Mai puţin cunoscut, Pontormo oferă o vi-
ziune specială scenelor biblice cu care împodo-
bea capelele şi bisericile Florenţei. Desenator
genial, schiţa mult concentrându-se pe trupul
uman şi relaţionarea sa cu mediul plastic. Multe
lucrări s-au pierdut sau au fost grav deteriorate,
dar în cele rămase descoperim tensiune şi halu-
cinaţie. Un bun exemplu este Ultima Judecata,
în care personaje confuze sunt înlănţuite într-o
atitudine turmentată şi complicată. Coaste şi
membre dislocate produc nelinişte privitorului.
Isus, în această pictură se răsuceşte sinuos ca
şi cum s-ar ondula spre cer într-un dans final.
Îngerii îl înconjoară într-o scenă parcă lipsită de
gravitaţie. Pictorul realizează un efect de elibe-
rare, personajele sunt purtate de spiritualitate
printr-un aer rarefiat cu atât avânt încât D-zeu
rămâne jos la picioarele crucificatului în totală
disonanţă cu dogmele teologice la modă. Vasari
critică scena, o erezie în ochii lui:
„Nu înţeleg această pictură, Jacopo este
destul de deştept, a citit şi văzut multe, cum de îl
pune pe Crist mai înalt, sub picioarele lui D-zeu
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Tatăl, cel care a creat pe Adam şi Eva. Iar în colţ, munca sa. Excentricitatea lui duce la rezultate
cei 4 Evanghelişti, nuzi, cu cărţile în mână, de spectaculoase, frizând expresionismul la care
parcă nu s-a gândit la compoziţie, ordine, măsu- nimeni nu visa în secolul XV.
rători, timp şi nici diversitate în culoarea pielii.
Într-un cuvânt, nu respectă regulile, proporţia
şi perspectiva, coloristica...pictura lui e o gloată
de nuduri făcute după gustul lui, pictate cu me-
lancolie şi atât de puţină satisfacţie pentru el,
care e stăpânul picturii, dar şi pentru mine care,
deşi sunt pictor, nu o înţeleg”. Vasari este atât
de decepţionat, încât declară că s-ar îngropa de
viu dacă ar fi irosit 11 ani în a produce o astfel
de pictură fără valoare. Ce nu a înţeles Vasari
este că avea în faţă prima pictură modernistă,
Pontormo îndrăznise să rupă normele clasicis-
mului, cu mult timp înaintea altora. Azi se ştie
că la vremea sa Vasari era într-o strânsă compe-
tiţie cu atelierul Pontormo-Bronzino. Pontormo,
obsesiv şi paranoic, ascundea de curioşi Ultima
Judecată , ambii pictori râvnind la sprijinul pe-
cuniar al casei Medici. Ni se pare explicabilă cri-
tica neloaială aplicată de Vasari rivalului său, de
fapt tot ce dorea Vasari era să capete favorurile
Medicilor, distrugând voit imaginea oponentu-
lui său.

Agenda unui pictor

Între ianuarie 1554 şi octombrie 1556 Pon-

Defăimarea lansată de Vasari în cartea sa
Vieţile Pictorilor, dar şi capriciile gustului estetic
general l-au plasat pe Pontormo la marginea ar-
tei, timp de secole. Neglijată total a fost şi ope-
ra lui, care s-a pierdut sau a fost grav deteriorată
din lipsa de atenţie a contemporanilor. În seco-
lul XX Pontormo este redescoperit şi reevaluat.
Azi înţelegem cât de originală şi puternică este
tormo reuşeşte să umple 23 de pagini de dese-
ne, schiţe şi notiţe legate de execuţia frescelor
în biserica San Lorenzo din Florenţa, ultima sa
comandă de mari proporţii.
Agenda a supravieţuit timp de 500 de
ani ca să fie descoperită la Librăria Naţională
a oraşului Florenţa. După ce povestea cu amă-
nunţime ce a mâncat, pictorul descrie ce perso-
naj a început să picteze, adăugând schiţe despre
poziţia acestuia în ansamblul frescei. Frescele
sale, provocative, pline de viziuni şi frămân-
tări, au fost distruse în secolul XVIII, cu ocazia
63
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
reconstrucţiei bisericii. Agenda cu pricina este
o colecţie neobişnuită de scurte remarci asupra
hranei avute, simptome de boală, starea vremii,
starea ieşirilor sale, în contrast cu orice agendă
trivială. De asemenea, pictorul pomenea cum
se ascundea de amicii veniţi la atelier, curioşi şi
atraşi de flecăreli. Şi mai remarcabile sunt co-
mentariile legate de starea sa psihică: menţiona
că este deprimat, fără speranţă, iritat şi într-o
ocazie în care asistentul său Naldini lipseşte o
noapte întreagă, se declară disperat de singură-
tate. Agenda sa descrie un om obsedat de dietă,
trup, emoţii, un melancolic care preferă singu-
rătatea, evitând interacţiile sociale. Ciudăţeniile
sale psihice se reflectă în ultimele sale picturi.
Textul notat de Pontormo în agenda sa confirma
ipotezele lansate la începutul secolului XX, care
afirmau că dezechilibrul psihic al individului este
o garanţie a creativităţii şi a geniului.
În acest spirit, Pontormo a fost clasificat
ca fiind un dereglat, dar totodată un artist talen-
tat. O diferită citire a agendei sale este necesară
în lumina altor scrieri legate de evenimentele
din Florenţa timpului, ca de exemplu: cărţile
de bucate, sfaturi şi diete medicale, prognozele
vremii, evenimente religioase sau laice la care
64
pictorul era expus. Se pare că nu o extravagan-
ţă personală radiază Agenda cu pricina, ci avem
demonstraţia că Pontormo era profund ameste-
cat în cultura populară a vremii sale. O întărire
a acestei ipoteze o găsim în scrierile filosofului
renascentist Marsilio Ficino, care pledează pen-
tru controlul melancoliei în scopul optimizării
inspiraţiei. Pontormo a folosit stările sale su-
fleteşti adresând pictura ca fiind o sarcină no-
bilă, în care trupul trebuie să se afle în cea mai
sensibilă stare a interacţiei cu divinitatea. Astfel
citită, agenda lui Pontormo devine o încercare
vie şi dureroasă de a imortaliza prozaicul zilelor
unui meşteşugar simplu, dar inovator, plin de
har artistic.
Agenda lui Pontormo (fragmente)
7 ianuarie, duminică seara, am căzut de pe
schele şi mi-am lovit braţul şi umărul... ce du-
reri… Am stat în casa lui Bronzino (*) şase zile,
apoi m-am întors acasă şi m-am simţit rău până
de Mardi Gras 6 februarie.
_______________________________
(*) Agnolo Bronzino (1503–1572) este pri-
mul elev al lui Pontormo, mai târziu artist de
curte la casa Medici.
11 martie. Duminică dimineaţă am mâncat
cu Bronzino, găină şi viţel, şi m-am simţit mai
bine. Recunosc că zăceam în pat când a venit
la mine acasă. Era deja târziu când am coborât
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
după masă, m-am simţit balonat şi plin. Afară
este o zi foarte frumoasă. Seara am mâncat pu-
ţină carne friptă, care mi-a făcut sete.
A doua zi seara am mâncat varză şi o omle-
tă. Marţi seara am mâncat jumătate cap de
oaie şi o supă. Miercuri seara, cealaltă jumă-
tate friptă, struguri şi 5 felii de pâine cu salată
de capere.
Joi dimineaţa m-a prins o ameţeală teribilă,
care a durat toată ziua, chiar şi după ce a trecut
m-am simţit rău, capul meu slăbit.
Vineri seara: salată cu oaie şi două ouă fă-
cute omletă.
Sâmbătă, desfrâu. Era în seara dinainte de
Paşte, toţi se grăbeau la slujbă, eu, cu oaie fiar-
tă, salată, pâine şi vin.
Luni, după masa de seară m-am simţit minu-
nat, viu, a fost plăcut.
Marţi: Salată , supă de oaie şi o omletă
Miercurea Sfântă: 2 pumni de migdale şi
nuci. Am desenat mult capul şi altă figură (o
schiţă miniatură apare jos în foaie).
Ducesa vine la San Lorenzo, şi Ducele şi el
vine de asemenea.
Duminică, dimineaţa de Paşte şi Duminica
Anunţării, am mâncat la Bronzino dimineaţa,
dar şi cina de seară. Miercuri am postit.
1 Aprilie, duminică: prânz cu Bronzino. Sea-
ra, nimic.
Sâmbătă am intrat într-o tavernă: salată şi
omletă, brânză, m-am simţit bine.
Joi 24 mai – Sărbătoarea Trupul Domnului:
iau prânzul cu Bronzino. Vin grecesc, carne şi
peşte. Seara, o bucată de tortă, nu carne, nu am
poftă de mâncare…
2 iunie, am cumpărat un scaun, l-am primit,
m-a costat 16 lire.
9 iunie: Marco Moro prepară pereţii şi umple
crăpăturile în San Lorenzo după cum i-am spus.
18 iunie, de Sfântul Luca: am început să dorm
pe jos pe o pătură nouă.
19 octombrie. Am simţit boală, asta e, era
frig şi mi-a fost greu să-mi clătesc gâtul. Mă
doare şi scuip cu greu, ca şi altă dată. Cred că
vremea este de vină, deşi a fost frumos şi am
mâncat bine. Acum consum 300 de grame de
pâine la o masă, mă va ţine trei zile, beau puţin.
Am 6 sticle de vin Radda.
65
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Costinel Lungu

Lacrimile timpului (II)

Ceasul își ascunde

zgomotul trecerii prin realitate
tinerețea surâde împrăștiind melodia
nepăsării de nimicul rătăcirii
alergând pe țărmurile fericirii
Pământul nu plânge
doar amprente nevinovat de grele
îi strivesc liniștea adierilor
timpul privește ochii ce-au fost cuminți
ca muza cireșarului din veri fierbinți
efemer și totuși atât de neconsumat
mă dansează ca o marionetă plictisitoare
sunt clipa unei primăveri de flori
gândesc la o oră înaintea prezentului
înving singurătatea verde a momentului
timpul poartă în sânul vieții
suflarea sfântă a inimii din noi
prea des ne intersectăm temperamentele
cu o cafea zâmbește însăși viața
matinalul ne aduce-n dar speranța

66
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Lumina timpului (X)

(Amurgul)

Despletește-mă de simțuri
în valul norului de mare nerăpită
dă-mi apoi secunda ce cumpără minutul
vieții am să-i urlu în pocal de gheață
mii de neștiute fapte
mii de neștiute vise
între nopți cenușii-ngropate
în lumini de ceară slută
***
Despletește-mă de amintiri
cu glasul degetelor tale de bumbac
dă-mi apoi prezentul din care
să cern zâmbetul unui fluture OCHI DE CĂRTURAR
și dulceața petalelor de roze Sculptura: Mihai Jitaru
nimicul să nu umble desculț
prin firul blând de iarbă-ncolțită Aici pe pământ
ce n-a crescut să moară
***
Despletește-mă de muțimea din mine Arunci o privire pe geam
tainice zori pictate-n culorile apei pare târziu deși nu este
dă-mi apoi zgomotoase ramuri te bucuri de puținele clipe
un soare să mă dezghețe de gol dinaintea somnului și ai vrea
și-un râu să curgă peste strigătul cerului să le umpli cu o poveste
de azi nu voi mai șopti în mine sau cu un pumn de
cântecele ce cu dor am să ți le urlu amintiri cromatice (tomnatice) prin-
urechea ta va râde cu lacrima-nvățării tre
*** mușcături de măr
Despletește-mă de enigmele mai mult decât atât
îngrămădite în coșul de răchită seacă săruți zile amare
dă-mi apoi liniștea zidirii inimii noi pentru a îmbrățișa
fără de lacrimi umblătoare prin artere lumina raiului dincolo de soare
fără veninul ațintirilor murdare Pare devreme dar orologiul
timp trăit prin trăiri timpurii tot timpul spune doar adevărul
trezește dimineața din versuri ce palpită noaptea-ți oferă o pernă pufoasă
o stea un gând o iubire și-un amurg curând vei adormi sub
un voal de ceață deasă
nu știi ce-ți rezervă ziua de mâine
știi doar că aici pe pământ
se cumpără pâine

67
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Lacrimile timpului (IV)

(cuantica iubirii)

Respir nisipul din clepsidră

încă o clipă de liniște divină
înfrunzește în Vara lui Vivaldi
pași neobosiți avizi de lumină
cred în victorie
inima vrea un răgaz dar mintea
studiază arta de a cunoaște Te-aștept
limita dintre un cuvânt rostit și
fericirea inefabilă
și crede în victorie
realitatea e himera care Motto:
ucide visele june „Nu te oprise gândul fără glas
amintirile bunilor De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?”
trilul naturii vii a ochilor Tudor Arghezi
din timpul încă netrăit nehrănit
piscurile înalte sunt Mai știi roua care lenevea peste livezi,
atât de aproape De nu voia să fugă înspre fruntea văii,
când genunchii-ți sărută ruga Mioare desculțe pășteau parfumul clăii,
realitatea ziua înnoptează Din păpădia vremii, norocul îl mai vezi?
nopții îi fură albele vise
stele stinse pe țărmuri de dor Să nu te-nstrăinezi de amintirea toamnei
cuantica iubirii Când merele din poale te-mbătau cu-arome,
pictează visele în palme Roșiile coapte din vrej cădeau diforme,
a crea este reflecția unui gând Compotul de cireșe din dragostea mamei...
prins între iubire și nemurire
între cupola celestă care Să-ți mai spun despre vatră în câte dăți s-a-ncins,
îmbracă sufletul Azima aburindă pe masa cea rotundă
în parfum de poezie Când foamea te răzbea, podișca-n valea scundă;
În urma ta poteca ascunde pasul nins.

Grivei s-a rătăcit când te-a aflat plecat,

Lătratul lui de dor mai stă printre nuiele;
Ți-e dor de cobilița și doina din stele?
De-ai fi rămas la vatră, pesemne-ar fi lătrat.

Ca mâine-mi bați în poarta pururi ferecată

Și-oi repezi bastonul, să nu te fac să-aștepți,
Ca-n fiecare august, zâmbetul mi-l îndrepți.
Devin iarăși mama cu inima secată.

68
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
Pe urmele poetului Blaga
MOTTO:
Din cărțile vremii aș face o punte peste abisul necunoașterii, astfel,
cei ce-l vor străbate să se înalțe în cunoaștere și lumină.
Costinel Lungu
Prestigiosul om de știință Stephen Howking
printr-o teorie controversată susținea că Uni-
versul a apărut din nimic, iar existența acestuia
se datorează faptului că el trebuia să existe, și
astfel s-a autocreat. Fără a face niciun fel de dis-
criminare de natură religioasă mă opresc strict
la impetuoasa contribuție a Universului în arta
poetică, literară în general.
Dacă el există, poezia și filosofia ating apo-
gee inimaginabile, desființând barierele dintre
necunoscut și cunoscut, permițând viselor și as-
pirațiilor să-și manifeste existența întru îmbună-
tățirea limbajului, a artei lirice.
Copil fiind, recitam poezii la diferite serbări
organizate de școală, și mă minunam de frumu-
sețea și dulceața limbii române, realizând, de
fapt, că în fiecare dintre noi se naște clipă de
clipă o poezie.
O deosebită prezență din viața mea, pe
atunci, îmi spusese că pentru a înțelege mai
bine un poet este necesar să i se ia urma, să te
întorci în timp, străbătând etapele evolutive ale
vieții acestuia și să se observe, astfel, starea lui
de împlinire. Diversitatea curentelor și genurilor
literare a fost și este propice creației.
Ce ar gândi un mare scriitor despre noi, mi-
cii poeți, care dănțuim printre versuri, visând
la poeme divergente – asemeni unei raze lumi-
noase care se dispersează spre a înfrumuseța cu
lumina ei necunoscutul – savurate cu mult ne-
saț, care să aducă pe buzele cititorilor nuanțe de
fericire și lumină? Bogăția interioară înfrumuse-
țează omul cu adevărat; valorile lirice ale artei
literare sunt conturate de frumusețea scrierii
care se transmite din generație în generație, pu-
nând amprenta pe cunoașterea și dezvoltarea
personalității fiecăruia dintre noi, hrănindu-ne
sufletul, spre a fi mai înțelepți, mai vizionari. Ca
popor, am trăit un bogat flux de scriitori de sea-
mă dintre care Blaga nu face excepție.
Tipologia poeziei sale este diversă (ca și în
cazul altor autori), cuprinzând teme religioase
printre care pot aminti: Glas în paradis, Paradis
în destrămare, Noi, cântăreții leproși, La curțile
dorului, Pustnicul; poezia despre iubire, Psalm
dragostei, care impresionează prin exprimarea
doleanțelor poetului:
„Dragoste împrumută-mi tu ușurința
cu care norii albi umblă-n azur peste abisuri
și grația fără ființă a verdelui, frunzelor.”
Iar frământările sufletului nu îi sunt străine:
„Simt încă în mine greul pământului și deznă-
dejdea
lutoasă. În mine tânguitoarele nopți.”
Cerințele autorului sunt de natură umană, căci
suferința se vrea celebrată prin eliberare:
„fă să uit cumplita povară
a văzduhului negru, ce-l port pe umeri
și dă-mi tăria de-a suporta
bucuria eliberării.”
Mă opresc asupra poeziei în care poetul își dez-
văluie sufletul mistuit de dorul pentru satul său,
printre care am spicuit și sufletul mi-a rămas li-
pit de Întoarcere, din volumul La curțile dorului,
apărută în anul 1938:
„Lângă sat iată-mă iarăși,
Prins cu umbrele tovarăș,
Regăsescu-mă pe drumuri
începutului, străbunul.
Câte-s altfel – omul, leatul!
Neschimbat e numai satul,
dup-atâți Prieri și toamne
Neschimbat ca Tine, Doamne.
69
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
Aur scutură alunul.
Fluier zice. Cade fumul.
Greierii părinților
mulcom cântă, mulcom mor.
Cu aroma-i ca veninul
amintește-mi-se-arinul.
Mult mă mustră frunza-ngustă.
Vântul lacrima mi-o gustă.”
Însă versurile de o rezonanță triumfală, care ră-
sună ca un ecou al iubirii de tradiție și origini, în
care își cântă satul natal, Lancrăm, rămân eter-
nele rânduri:
„Sat al meu ce porți în nume
Sunetele lacrimei.
La chemări adânci de nume
În cea noapte te-am ales
Ca un prag de lume
Și potecă patimei.
Spre tine cine m-a-ndrumat
Din străfund de veac,
În tine cine m-a chemat
Fie binecuvântat,
Sat de lacrimi fără leac.”
Mânat de dorința de a-l cunoaște plănuisem o
călătorie și nu una oarecare, ci mai degrabă un
soi de schimb de experiență, din care eu să ca-
păt un sâmbure de învățăminte. Se vorbise mult
despre poet, încă se vorbește, iar pecetea iubirii
față de neam și de limbă va dăinui ca o flacără
vie care ne luminează viețile.
Am pornit spre universul lui vast și constructiv,
care scaldă în lumină trăirile noastre și nu stri-
vește „corola de minuni a lumii”, precum nici
tainele noastre. Prin versul ancestral, împodobit
cu lumini celeste, a contribuit la perpetua dez-
voltare a graiului românesc.
În călătoria mea nu am nevoie de nimic; totuși,
mă voi înarma cu un carnețel și un creion dornic
să transpună în litere ceea ce poetul și filosoful
Blaga îmi va transmite atunci când îl voi întâlni.
Sper să-l întâlnesc!
Lumânările de pe cer se stinseseră, predând șta-
feta nemuritorului soare, care intrase pe scena
vieții mai vârtos ca în oricare altă zi de vară. Mă
încerca o emoție colosală. Cămașa de ie ușor
70
descheiată, cu mânecile suflecate până la coate
mă îndemna spre vremurile de odinioară, când
Lancrăm, satul natal al poetului, mișuna a via-
ță. Mi-am pus pantofii de pânză într-o pungă.
Doar așa puteam simți șerpuirea Uliței Vechi
sub tălpile goale, deranjându-mă nisipul încins,
din când în când simțind înțepăturile spinilor de
pe marginea drumului. Ajung în fața unui gard
sobru, înalt, cu o poartă care tindea spre cer, im-
punătoare. Cu pași mici, apăsați, pășesc în cur-
te, oprindu-mă la scara de piatră din fața casei,
puțin roasă de timp, ca o amprentă a vremurilor
trecute. Oare câte ploi or fi scăldat aceste trepte
celeste? Câte raze de soare le-au luminat, câte
astre le-au descântat în nopți cu dans de Lună
plină? „Intră!” – parcă m-ar îndemna scriitorul,
însă eu mai vreau să rămân o clipă afară. – Și
vocea lui continua să își țeasă loc, să ajungă în
timpane, învăluindu-mă cu șoapte... „Când ve-
neam de la joacă, mă așezam pe scară, să îmi
trag sufletul de la atâta zbenguială, îmi aranjam
ținuta și intram, cu părul vâlvoi, de parcă aș fi
văzut ursul ori m-aș fi întors de pe front. Fiind
mezinul, eram răsfățatul casei și îmi găseam cu
ușurință locșorul. Mama ne aștepta cu azima
caldă și ulcica cu lapte proaspăt muls și fiert!”
Ciripitul divin al unei vrăbioare mă trezi din
reverie; poposi pentru câteva clipe deasupra
streșinii, apoi se avântă cu atâta îndrăzneală, ca
într-o vertiginoasă competiție cu aerodinamica
văzduhului nemărginit.
În copilăria mea încercam, pe cât se putea, să
evit a păși desculț. Simțeam o teamă teribilă
pentru senzația de tălpi în flăcări sau a pietrice-
lelor de pe uliță care-mi perforau călcâiele. Tre-
când de acest aspect, viața la țară era nu doar
frumoasă, ci deosebit de sănătoasă și distracti-
vă, emoționantă și educativă.
Aerul încăperilor casei îngheța timpul, proiec-
tând imaginea poetului asemeni unui diafilm
al copilăriei mele cu povești calde, nemuritoa-
re. Un dialog psihologic se năștea din ungherul
amintirilor apuse, dar bogate în valori senti-
mentale, în speranțe și dorința de a răzbi prin-
tre tainele timpului ce plăsmuiește gânduri și
fapte. M-am așezat pe scaunul vechi, dar încă
rezonant, iar în rigiditatea lui primeam gânduri-
le poetului, care pesemne intuise neîncrederea
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
în forța mea de a scrie, nestatornicia mea în a
pune slove pe hârtie.
Umplea încăperea cu vorbe duioase ca și când,
față în față fiind, îmi citea pe chip zbuciumul
sufletesc: „ești la început de drum, dar ai idee
câți ar fi fost cu adevărat buni? Mulți nici măcar
nu au încercat... Tu, însă, încerci și pe zi ce tre-
ce, lexicul operei tale chiar te înalță spre acolo
unde, cu certitudine, ți-ai fixat țelul. Aaa, ți-ai fi-
xat un țel? Bun! Urmează-l cu sfințenie! Pe dru-
mul ăsta vei găsi prăpăstii și discrepanțe... nu
deznădăjdui! Tu ești al lui Dumnezeu, iar El va
vorbi tuturor prin tine! Așa cum și eu am vorbit
satului meu prin lacrimile mele și usturimea tăl-
pilor goale. Desprinde-te de zbucium, zboară!
Iar dacă zborul îți este întrerupt de vreun gând
răzleț, înalță-ți privirea spre cer și vei vedea un
univers nemărginit și luminos care te vrea așa
cum ești, un om cu năzuințe și curaj.
„Eu am crescut hrănit de taina lumii
și drumul meu îl ține soarta-n palme
nemărginirea sărutatu-m-a pe frunte,”
dar tu ar trebui să știi că lumina mi-a vindecat
coardele vocale și cânt lumii cu versurile mele
îmbrăcate în lumina divină; cânt vieții, satului și
întregului univers cu stele cu tot. Poemele lumi-
nii se născuse ca o carte de filosofie, dar iubesc
și poezia, de aceea am sacrificat frazele în ver-
suri.
„Orice frumusețe e ca o urmă
de-a căreia coapsă privirea se prinde.
Vezi forma, mirat. Și suferi, gândind
la cenușa pe care-o cuprinde,”
dar dincolo de cenușă avem ochi și suflet, mâini
și auz; nu am încetat a cotrobăi prin tainele lu-
mii în văpaia luminii și cum spuneam:
„de unde-și are raiul –
lumina? – Știu: îl luminează iadul
cu flăcările lui!”
Avea dreptate! Era desculț și s-a încălțat. Mai
târziu era îmbrăcat și s-a dezvelit de gânduri,
înclinându-se în fața respectului și a iubirii de
neam. Înțelesesem că lumina, credința și iubirea
sunt contopite într-o singură operă și aceea este
omul. Înțelesesem că ceea ce lași scris pe o foaie
de hârtie trebuie să fie parte din suflet, care să
transmită vibrații viabile, eterne.
Pe urmele poetului poate păși oricine, drumul
nu este anevoios și nici costisitor dacă balanța
se înclină spre avantajul cunoașterii și al dezvol-
tării spirituale, din care, mai apoi, să îți faci timp
pentru a împărtăși experiența cu ceilalți iubitori
de cultură, în contextul în care dorești să parti-
cipi – de început – cu puțin la poziționarea pe
locuri de frunte a veritabilei valori a poetului
nostru, Lucian Blaga.
Un poem nu se citește. Ar deveni un noian de
cuvinte bizare, haotice și neîncăpătoare; cuvin-
tele s-ar veșteji de timpuriu, iar înțelesul lor ar
căuta un alt drum – un drum greșit – pe care,
cu siguranță, tu nu l-ai ales când ți-ai plăsmuit
gândirea și trăirile într-o operă. Poemul se recită
tocmai pentru a nu ți se părea că versurile tale
se întrerup sacadat, fără noimă, ci în tumultul
lor se unesc întru înălțare spre a te lumina.
71
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
Adina Lozinschi
Prea Târziu
Motto:
„Viaţa e o insulă de suferinţă într-un ocean de indiferenţă.”
(Sigmund Freud)
Sobră şi rece, ascunsă între pomi, clădirea
Judecătoriei emană un aer distant. Dincolo de
ferestrele înalte, dincolo de zidurile cenuşii,
este greu de imaginat câte drame umane se pe-
trec sau cum se oficializează solemn şi irevocabil
sute de căsnicii distruse. Minutele au forţa ura-
ganului, călcând în picioare anii trăiţi.
Fericirea de a avea un copil este nimicită de
egoism, reproşuri şi răzbunări ascuţite în luptele
interminabile dintre părinţi. Copii nevinovaţi, la
vârste fragede, ajung fără voia lor orfani cu pă-
rinţi în viaţă.
Astăzi este una dintre acele zile de şedin-
ţă publică. Încă de la primele ore ale dimineţii
se adună multe persoane implicate într-un fel
sau altul în actul judecătoresc. Blândeţea calmă
a începutului de septembrie, razele unui soare
cald şi zâmbitor, primele frunze uscate purtate
de vânt, câţiva nori răzleţi împrăştiaţi pe cer,
toate acestea contrastează ciudat cu nervozita-
tea care mocneşte ca o fiară încătuşată. Grupuri
de oameni, aparent fără legătură unii cu alţii,
urmăresc atent tot ce se întâmplă. Unii sunt pe
72
scări, punând la punct ultimele detalii, alţii fu-
mează agitaţi. Cîteva femei îmbrobodite, cu pi-
cioarele pline de bătături şi călcâiele crăpate, cu
fuste ponosite, vorbesc cam tare şi dau din mâi-
ni supărate. Avocaţii scorţoşi, proaspăt bărbie-
riţi şi îmbrăcaţi la patru ace, îşi joacă rolul per-
fect, atât prin gesturi, cât şi prin mimică, stăpâni
pe sine şi cu o doză de aroganţă explicabilă. La
rândul lor, doamnele avocat pot fi recunoscute
la fel de uşor. Elegante şi calme, îşi pun în ordine
câteva retuşări. Avocaţii ştiu să selecteze şi să
facă o sinteză din materialul uman analizat, ştiu
să puncteze esenţa.
Jandarmii angajaţi la Judecătorie sunt însă
cei care păstrează ordinea, cei care stăpânesc
gloata, impunând respect faţă de instituţie şi
faţă de actul judecătoresc în sine.
Mă strecor cu greu prin această lume pestri-
ţă şi primul gând care îmi vine în minte este, de
fapt, o întrebare: „Ce caut eu aici?” Îmi dau sea-
ma rapid că singura mea dorinţă este să se ter-
mine cât mai repede acest divorţ survenit atât
de neaşteptat, şi totuşi unica soluţie în cazul
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
nostru.
Îmi găsesc numele la avizier. Sună atât de
ciudat expresia „divorţ cu minor”. Parcă ar fi un
fierăstrău care taie în carne vie şi îmi sună în
urechi ca o trompetă stricată.
Stau în picioare lângă geam. Mă uit la mâini-
le mele. Îmi stăpânesc un uşor tremurat interior
numai de mine ştiut. Verigheta... încă o mai am
pe deget. Câte speranţe îmi pusesem în căsă-
toria noastră! Câte planuri comune s-au risipit
în vânt! S-au dus pe apa sâmbetei. Şi dragostea
noastră, ce repede s-a preschimbat în ură! Nu-
mi pare rău de Octavia. Ea singură şi-a ales calea
pe care să meargă. Oricât m-aş strădui, mi-e ab-
solut imposibil să înţeleg ce a putut să găsească
la Virgil. Cum de a fost în stare să dea cu piciorul
la tot ce am clădit împreună… Să îmi întoarcă
spatele şi cu atâta uşurinţă, cu atâta nonşalanţă
să plece cu el. Şi asta nu de acum... ci de câţiva
ani. Nu. Nu îmi pare rău de Octavia. În schimb,
pentru Robert mi se rupe inima. Cu ce este el vi-
novat că mama lui a luat-o razna şi a găsit un alt
bărbat? De ce tocmai acum, când intră în clasa I,
în loc să-şi vadă de şcoală şi de joacă, şi în loc să
aibă linişte, îi este dat să asiste la un asemenea
eveniment nedorit şi greu de înţeles?
Tocmai în momentul când mă gândesc că
Octavia nu va veni, o zăresc în capătul culoaru-
lui. Nu ştiu de ce, tot ce îmi plăcea înainte la ea
acum mi se pare degradat şi grotesc. Şi-a pier-
dut lumina sinceră din ochii ei frumoşi de căpri-
oară. Poate că alţi bărbaţi se uită întâi la corpul
femeii, dar eu întotdeauna observ mai întâi de
toate ochii. Se spune că ochii sunt ferestrele su-
fletului.
Aşa a fost şi cu Octavia. Acum cearcănele
de sub ochi, claviculele parcă prea evidente,
întreaga înfăţişare a ei mă duce cu gândul, fără
să vreau, la numeroasele ei întâlniri cu Virgil, la
dimineţile când, mult prea devreme, Octavia,
grăbită şi nerăbdătoare, pleca de acasă.
Să fiu misterios îmi place tot mai mult. Une-
ori mă simt ca un magnet care îi atrage în jurul
său pe toţi. Nu mă las înfrânt. Atunci când sunt
în încurcătură răzbat prin simţul apărării. Ceea
ce gândesc sau simt cu adevărat nu poate fi ac-
cesibil altora decât într-o mică măsură. Nu am
nevoie de avocat. Mă reprezint singur. Trebuie
să arăt că sunt sigur pe mine, controlat şi calm.
Dar în sufletul meu se dă o luptă care pare
fără sfârşit.
Dacă aş fi ştiut că ajungem aici... Numai că
nu aveam cum să ştiu. Mergi pe un drum şi s-ar
putea să fie greşit.
Când îţi dai seama, s-ar putea să fie prea târ-
ziu. Nu mai poţi să o iei de la capăt. Îţi continui
drumul, găsind soluţii. A durat câţiva ani să ne
câştigăm încrederea unul în celălat şi iată cât de
repede se risipeşte totul! Viaţa curge lin şi mo-
noton ca un râu leneş şi mult timp ai impresia
că nimic nu se va schimba. Dar nu este aşa. Se
schimbă brusc, cel mai adesea, în rău. Şi, cum se
spune, „un necaz nu vine niciodată singur”, nu
mă aştept, cel puţin deocamdată, la nimic bun.
În general îmi dau seama dintr-o privire ce
fel de caracter se ascunde în înfăţişarea unui
om. Rareori greşesc. Soţia mea este, din păcate,
un mare eşec pentru mine. O credeam sinceră
şi bine intenţionată. Deşi nu vreau, simt că răz-
bunarea coace în mine şi nu peste mult timp va
exploda. Nu-mi pasă. Nu-mi pasă de nimeni şi
de nimic, în ciuda pericolului care m-ar putea
ameninţa.
Nu pot să uit ziua când ne-am cunoscut.
Era... cum altfel... luna mai, cu tei în floare. De
unde veneam? Unde mergeam? Nu mai ştiu.
Deodată văd o siluetă suplă, graţioasă şi delica-
tă. O fată superbă care vine spre mine.
Cred că visez. E ceva ireal, ceva care ţine de
fantastic. Razele soarelui îi joacă în părul blond,
tuns scurt şi pieptănat cu grijă. Pare o prinţe-
să evadată dintr-o lume de basm. În clipa aceea
timpul parcă stă în loc. Se întâmplă ceva cu totul
incredibil: îmi zâmbeşte.
Dulceaţa unui zâmbet venit de undeva din
afara existenţei pământene. Nu numai ochii,
de o frumuseţe neasemuită, ci întreaga-i fiinţă
îi este scăldată în lumina unui surâs unic. Mie
îmi zâmbeşte? Mă simt cuprins de o vrajă care
mă învăluie ameţitor şi pune stăpânire totală pe
mine.
Mă simt deodată uşor ca un fulg şi plutesc
într-un zbor lin tot mai sus. După străfulgerarea
atracţiei reciproce din prima clipă simţim amân-
doi o forţă nouă care ne-a cuprins. Acum nu mai
contează schimbul banal de cuvinte dintre noi
73
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
din acele momente.
Totul părea un vis. Să fie aceasta dragoste
la prima vedere? Nu ştiu ce gândea fata, dar eu
simţeam că ea este aleasa sufletului meu. Întâl-
nirile care au urmat consolidau impresiile mele
iniţiale.
Îmi plăcea să am lângă mine o femeie fru-
moasă, elegantă şi rafinată. Ştiam că este cam
rece, uneori distantă, dar la vremea aceea le
consideram calităţi.
Atunci când iubeşti, înalţi fiinţa iubită pe
culmi nebănuite şi o îmbraci generos în aur şi
pietre scumpe, chiar dacă este doar în imagina-
ţie.
Credeam că odată cu trecerea timpului se va
mai obişnui şi va mai ceda. În fond orice cuplu
are nevoie de o perioadă de acomodare. Dar
pe măsură ce ne obişnuiam unul cu celălalt, în-
cepuseră să se strecoare între noi unele glume
uşor răutăcioase şi ironii gata să se transforme
în reproşuri. Simţeam cum îmi clocoteşte sânge-
le când o vedeam zâmbind unui alt bărbat şi îmi
imaginam chiar unele scene fierbinţi în care ea
era actriţa principală.
Ea îmi reproşa uneori că mă îmbrac ciudat.
Dacă într-o zi stilul meu vestimentar nu iese cu
absolut nimic în evidenţă, a doua zi apar într-un
stil violent, ţipător.
Sunt un om al extremelor. Azi pot şoca, mâi-
ne pot trece neobservat.
Spiritul aventurii înseamnă foarte mult pen-
tru mine, iar schimbările vestimentare îmi pro-
duc un soi de satisfacţie stranie. De fapt, ea nu
înţelegea că eu nu doream să atrag atenţia asu-
pra mea prin felul de a mă îmbrăca, ci mai mult
prin atmosfera creată în jurul meu.
Îmi place, într-adevăr, stilul clasic, dar să
fie combinat cu un parfum masculin de esenţă
tare. Viaţa doar în alb şi negru nu e frumoasă.
Îmi place să şochez cu o cămaşă grena, sau mov,
apoi cu una bleu-vert, care să scoată din minţi
persoanele din anturajul meu. În spatele discre-
ţiei mele stă camuflat un explozibil care ar putea
oricând să sară în aer. Sub masca răbdării, ama-
bilităţii, bunăvoinţei se ascunde în sufletul meu
un dor de libertate, o dorinţă de descătuşare.
Nu peste mult timp am s-o fac pe Octavia să se
simtă neputincioasă. Credea cumva că mă do-
74
mină? Roşul furiilor necontrolate îmi însânge-
rează lumea interioară. Multe despărţiri se nasc
de obicei din crize de orgoliu, din lupta orgoliilor
masculine cu cele feminine.
Ce naive sunt femeile! Ele ajung deseori să
creadă că o schimbare le va aduce regenerarea
şi fericirea. Dar nu este decât o iluzie, o nebunie
iresponsabilă. Ce îi lipsea Octaviei? De ce şi-a
căutat fericirea în afara căminului nostru? Este
oare atât de greu de înţeles că fericirea nu poate
fi ceva dependent de o fiinţă, chiar dacă, să zi-
cem, această fiinţă ar fi întruchiparea perfecţiu-
nii? Fericirea ia naştere numai din înţelegere, iar
înţelegerea, din simplitate şi naturaleţe.
S-a gândit că eu sunt deosebit, dar şi-a dat
seama că sunt la fel ca toţi. Este chiar atât de
greu de trăit în doi? Ea nu înţelege că sunetul
vocii sale nu va dispărea dacă nu îl mai aud şi
nici tot ce ne-a fost dat să trăim nu se poate
şterge. Dar faptul că peste tot ce a fost frumos
ea a lăsat să se aşeze noroi şi mizerii nu-mi iese
din cap.
Uneori o atingere delicată nu dispare aşa pur
şi simplu prin plecarea fiinţei iubite. Sunt atâtea
şi atâtea momente plăcute de neuitat. Dar de
ce peste toate acestea se aşterne o negură ca
o mantie neagră care întunecă şi răceşte totul?
- Ai venit...
- Da, Vlad. Credeai cumva că nu vin? Sperai
să te las să faci numai cum vrei tu?
- Octavia, hai să nu ne certăm şi aici.
- Robert rămâne la mine, să-ţi intre bine în
cap.
- Vom vedea ce va hotărî instanţa. Am dovezi
clare care arată ce fel de mamă eşti!
- Copilul rămâne cu mama în orice situaţie.
- „Orice situaţie”?! Tu chiar crezi ce spui?
Vorbeşti numai ca să te auzi vorbind. Noi, adi-
că eu şi părinţii mei, îi oferim copilului cele mai
bune condiţii. Tu ce-i oferi? Nici măcar nu ai
unde sta.
- O să mă aranjez şi o să-l iau, ai să vezi.
- N-am ce să văd...
Discuţia se întrerupse brusc deoarece prin
difuzor suntem invitaţi în sala de judecată. Emo-
ţiile adunate în vârtej se spulberă în momentul
când se mai dă un termen pentru o nouă înfă-
ţişare. Lupta începută intră pe un nou făgaş. Pe
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
măsură ce timpul trece înverşunarea se mai ate-
nuează.
„Este liniştea dinaintea furtunii”, îmi spun.
Aştept să vină expertul imobiliar, să facă o
evaluare şi să stabilească suma pe care să i-o
dau Octaviei, şi astfel să dispară definitiv şi să
nu o mai văd niciodată.
Dar lucrurile nu sunt atât de simple cum par
la prima vedere. Robert întreabă tot mai des
„când vine mami”? Ce aş putea să-i răspund?
Nu pot să-l mint. Nu am dreptul. E un copil atât
de bun! E drăgălaş şi naiv, e ascultător şi cumin-
te. Va înţelege mai târziu că ruptura produsă
între noi este ireversibilă. Oricât de pornit aş fi
împotriva ei am decis s-o las să-şi vadă fiul din
când în când. Numai să vină singură, nu cu lepra
aia de bărbat.
Speram ca iubirea noastră să fie mare, adân-
că şi să poată învinge totul, să reuşească să
existe dincolo de răutăţile unora care ne voiau
despărţiţi. Dar n-a fost să fie aşa. Facem în viaţă
atâtea lucruri fără să ne întrebăm „de ce”. Este
ca un joc în care suntem acaparaţi şi din care nu
mai putem ieşi... Ne purtăm de parcă am fi atot-
cunoscători, dar în liniştea aparent interminabi-
lă se produce o zdruncinătură care ne aruncă în
afara axei.
Într-un fel mi-e dor de vremurile când Octa-
via făcea umbră celorlalte femei prin luminozi-
tatea chipului său, dar acum mă simt cuprins de
o revoltă crescândă.
Încep să înţeleg că oricât te-ai strădui şi orice
mijloace ai folosi, nu poţi să determini pe cineva
să te iubească şi oricât te-ar afecta lucrul acesta,
pe alţii îi lasă total indiferenţi. Trebuie să înce-
tez de a mă mai compara cu alţii, pentru că poţi
avea orice în viaţă, dar cel mai important este
pe cine ai lângă tine şi atunci când ţi se pare că
ai ajuns la capătul puterilor, este doar o impre-
sie, în realitate mai poţi încă suporta enorm de
mult.
Nu am dreptul să fiu rău, dar nu mă simt în
stare să cedez şi să mă las călcat în picioare. Fe-
meile cred că dacă cineva nu le iubeşte cum vor
ele, nu merită să mai continue. Ele se plâng pe
toate drumurile că au nevoie de tandreţe, dar
ce oferă în schimb? Prefăcătorie şi nimic altce-
va! Octavia susţine că n-am iubit-o. Ce absurd!
Ar trebui să se gândească la faptul că poate nu
m-am priceput să-mi arăt dragostea. Totul se în-
vaţă, dar iată că uneori poate fi PREA TÂRZIU.
Mai presus de orice este prietenia adevărată
care ar trebui să fie între cei doi soţi, încrederea
şi statornicia. Din acest fabulos triunghi se naşte
energia care alimentează dragostea. Unii, chiar
dacă se mai ceartă, tot se iubesc, iar alţii, care
nu se ceartă, nu înseamnă că se iubesc.
Eu ştiu să-mi ţin emoţiile sub control şi nu-
mi place să fie observate nici de cei dragi din
imediata apropiere, nici de cei din anturajul
meu lărgit. Octavia ar fi trebuit să înţeleagă toa-
te acestea. Mă învinuieşte că sunt dur. Este per-
fect normal ca răzbunarea şi sarcasmul să mă
călăuzească pentru că nu există sentimente de
mijloc sau neutre. Ştiam eu că relaţia noastră nu
va dura. Nu sunt prea exigent, aşa cum crede ea.
Pur şi simplu nu accept nici un compromis. Cum
să trăieşti aşa, cu ochii închişi, fără a face inves-
tigaţii şi fără a acţiona cât mai eficient?
Îmi place toamna pentru că este anotimpul
adevărului. Natura cade în amorţeală şi moare
încet şi dureros. La fel şi sufletul meu. Suferin-
ţa, frigul, umezeala, întunericul şi monotonia,
amurgul însângerat, singurătatea, toate mă in-
vadează încet şi sigur.
Uscăciune şi blazare. Sete de reîncarnare.
Îmi imaginez un glob de cristal în care văd clar o
altă viaţă şi renasc şi mă revitalizez şi mă trans-
form. Sunt într-un spaţiu retras, discret, misteri-
os. Un susur de ape şi valuri înspumate îmi fac
o plăcere nebună. Nu pot să admit jumătăţi de
măsură. Ori totul, ori nimic. Aşadar, nimic.
Viaţa nu e decât un abis. Abisul mă atrage.
Mă tentează mai tot timpul să mă las purtat în
adâncuri, fie adâncuri marine, fie înspre inte-
riorul pământului, sau într-un zbor spre înaltul
cerului. Ador adâncul nefericirii mele. Este ca
o prăpastie învăluită într-o ceaţă deasă. Cu cât
este mai invizibilă prăpastia, cu atât mă simt mai
atras spre ea. Trebuie să sufăr. Nu există plăcere
fără durere. Totul este să mă obişnuiesc cu sta-
rea de chin şi să-mi accept sacrificiul de sine de
dragul revenirii mele.
Simt că deja ceaţa s-a destrămat şi pot ve-
dea adevăratele dimensiuni ale golului care
mă atrage întocmai ca un magnet. Nu mă pot
75
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
opune, chiar dacă nu-mi place. La ce mi-ar ajuta
expresia „nu sunt de acord”, din moment ce în
fiinţa mea nu este nici un acord, ci doar revoltă.
Sentimente? Sunt doar văicăreli femeieşti.
Atâta timp cât sentimentul nu se identifică nici
cu dorinţa, nici cu acţiunea, nu valorează nimic.
Şi totuşi, printre îndoielile care mă invadea-
ză există ceva care îşi păstrează strălucirea şi pu-
ritatea. Ceva care nu lasă ca viaţa să fie pustie şi
goală, fadă şi anostă. Ceva care, deşi este pier-
dut, te face bucuros că a existat cândva: iubirea.
Îmi trece prin cap un gând absurd. Ce-ar fi
să mă trezesc acum şi să realizez că toate prin
câte trec nu sunt decât un jalnic coşmar… Ar fi
o minune. Cine nu crede în minuni degeaba mai
trăieşte.
Sunt convins că femeia, pe lângă farmecul ei
unic, de care poate nici nu-şi dă seama, are în
stăpânirea sa întreaga vrajă a clipelor frumoase,
a locului unde se află, a momentului din zi sau
din noapte, a gesturilor pe care le face şi chiar
a gândurilor transformate în cuvinte, sau neex-
primate vreodată. Este mai mult decât o femeie.
Este întruchiparea frumuseţii, a delicateţei
şi, din moment ce acţionează atât de intens asu-
pra mea, înseamnă că îmi este destinată numai
mie. Şi uite aşa sunt într-un cerc vicios şi mă ro-
tesc ajungând iar şi iar în punctul din care am
plecat.
Sunt zile în care nu se întâmplă nimic, zile
care trec neobservate, dar la fel de bine apare
câte o zi atât de plină, încât stau şi mă întreb
cum e posibil să se comprime în 24 de ore pa-
tru anotimpuri şi o colecţie întreagă de trăiri su-
fleteşti. Viaţa se compune din zilele pe care le
ţii minte, nu din zilele care au trecut. De unde
vin miile de gânduri, necazuri, bucurii, dorinţe şi
speranţe? Uneori zilele trec încet, dar anii, mult
prea repede. Încerc să-mi pun de acord timpul
meu cu cel universal, dar nu reuşesc nicicum.
De ce uneori acţionăm şi ne purtăm cu totul
altfel decât am vrea? Ce putere misterioasă ne
dirijează împotriva propriei voinţe? Îmi pun tot
felul de întrebări care rămân fără vreun răspuns.
Rememorez acum ce îmi spunea Octavia.
Femeile caută mai presus de orice generozitate
şi tandreţe. Ele susţin adesea că au nevoie de
foarte puţin pentru a fi fericite. Fiecare feme-
76
ie visează ca omul de lângă ea să fie în primul
rând bun. Să ghicească, să prevină, să dojeneas-
că fără a jigni dragostea, să găsească modalităţi
ingenioase de rezolvare a numeroaselor situa-
ţii complexe, să mângâie cu privirea şi chiar cu
timbrul vocal, să nu plictisească, să ştie să dez-
mierde inima şi să vorbească sufletului... Eh!...
Femeile sunt prea complicate.
Nici ele nu ştiu ce vor. Sunt gata să pără-
sească orice cămin ca să trăiască întocmai ca în
imaginaţia lor, cu o fiinţă care le-ar dărui toate
aceste dezmierdări sufleteşti de care sunt atât
de avide. Dacă nici eu n-am fost bun cu ea... Tot
ce a fost frumos între noi în mintea ei se rezumă
doar la etapa iubirii senzuale de la începutul re-
laţiei noastre. Cât de repede a uitat de acordul
sufletesc, încrederea şi înţelegerea dintre noi!
Toate s-au risipit ca un abur, rămânând doar
amintiri.
Acum e PREA TÂRZIU să mai îmi fac planuri
legate de Octavia. N-are decât să-şi trăiască via-
ţa cum vrea. Principalul este să am grijă de Ro-
bert. O să-l duc la şcoală dimineaţa şi să o rog
pe mama să-l ia la prânz. O să-i asigur tot ce are
nevoie şi nu o să-i lipsească nimic.
Timpul trece, se rostogoleşte tumultuos. Am
reuşit să îi dau Octaviei suma stabilită ca sultă
în instanţă, deoarece ea este cea care a plecat,
în timp ce eu am rămas în casă. Am intrat într-o
nouă etapă a existenţei mele. M-am obişnuit cu
noul meu statul de bărbat divorţat şi de fapt pe
nimeni nu interesează acest aspect strict perso-
nal. La birou am colege drăguţe, dar nu sunt in-
teresat, cel puţin deocamdată, de nici o femeie.
Într-o seară lui tata i s-a făcut rău din cau-
za tensiunii şi am chemat Salvarea. La spital,
asistenta care l-a îngrijit era tocmai Octavia. S-a
purtat frumos cu fostul socru. De fapt proble-
mele erau, ca în mai toate familiile, între noră
şi soacră.
Am stat de vorbă fugitiv, ca doi străini care
afişau un soi de răceală controlată. Am aflat că
Virgil a părăsit-o, plecând în străinătate la mun-
că. Aşa e viaţa. Nu există achiziţii fără pierderi.
Nu poţi să te bucuri niciodată pe deplin. Mereu
survine ceva care te zgâlţâie din temelii, te scoa-
te de pe axa normală şi începi să-ţi cauţi iar lo-
cul.
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
Am fost de acord să-l ia pe Robert în con-
cediu la Predeal. Dragul de el se va bucura să
meargă împreună la munte... Numai că timpul
petrecut de ei a fost mult prea scurt. Inevitabilul
s-a întâmplat. Un stupid accident de maşină în
apropiere de Comarnic a secerat în doar câteva
minute viaţa Octaviei. Slavă Domnului că Robert
a scăpat doar cu o fractură la mânuţa dreaptă. E
foarte speriat şi evită să vorbească.
Chipul Octaviei mă urmăreşte ca o umbră
peste tot. Nu pot să cred că nu mai este printre
noi.
Moartea este o negură oribilă în care, deşi
ştim că trebuie să pătrundem rând pe rând fie-
care dintre noi, încercăm mereu să ne obişnuim
cu ideea că vom pleca în altă lume, dar de câte
ori cineva dintre noi pleacă pe drumul fără în-
toarcere spre celălalt tărâm, noi, cei rămaşi pe
marginea prăpastiei fără fund, simţim o sfâşie-
re sufletească incomensurabilă, o teamă de di-
mensiuni uriaşe, o jale fără margini şi o dispera-
re profundă.
Orice raţionament am emite devine fulge-
rător ilogic. Totul se sfârşeşte ca un zbor frânt
brutal. Îţi vine să strigi după un ajutor care nu va
veni niciodată.
Poate că Octavia ar fi dorit să se întoarcă la
mine.
Nu a apucat să-mi spună nimic în acest sens.
Sunt numai presupuneri. A luat cu ea taina în
mormânt. Poate că viaţa noastră ar fi fost mult
mai frumoasă ca în orice închipuire. Acum e
PREA TÂRZIU să mă mai bucur. Îi plăceau crizan-
temele galbene. E PREA TÂRZIU să îi mai dăru-
iesc un buchet. Nu îi mai pot vedea zâmbetul şi
mulţumirea pe faţă.
Un munte de flori pe mormântul ei proas-
păt, dar Octavia, din păcate, nu mai poate vedea
aceste flori oferite ei. Totul e PREA TÂRZIU. Se
spune că morţii primesc mai multe flori decât
cei vii pentru că regretul este mai puternic decât
dragostea.
Cei care au credinţă încă îşi mai alimentea-
ză speranţa că moartea nu este decât o trecere
spre o lume, cum altfel, mai bună. Fiecare este
dator cu o moarte, aşa se spune. După ce că toa-
tă viaţa avem atâtea datorii, pe măsură ce îna-
intăm în vârstă se achită toate datoriile, în timp
ce se ridică şi se consolidează tocmai acea dato-
rie umană fără scăpare: moartea. Nu s-a întors
nimeni de acolo ca să confirme sau să infirme
presupunerile care ne acaparează în acele mo-
mente. Eu unul simt că îmi pierd minţile la gân-
dul nopţii veşnice care mă aşteaptă. De multe
ori am impresia că e imposibil, că nu poate fi
aşa, că ar fi mult prea îngrozitor dacă odată cu
moartea s-ar sfârşi totul şi iar şi iar mă gândesc
că nu se poate ca în urma noastră să nu rămână
chiar nimic.
Femeia nu este numai aşa cum pare în ochii
celor din afara familiei, ci aşa cum o vede bărba-
tul vieţii ei, cel îndrăgostit de ea, jumătatea ei
sau sufletul pereche.
Este o fiinţă cu o mare doză de perfecţiune
ajungând la cote înalte în raport direct cu pute-
rea dragostei pe care o emană şi pe care este
capabilă să o insufle. În numele atingerii aces-
tui nivel de perfecţiune fiinţa feminină ar trebui
să se dăruiască numai aceluia care o iubeşte cel
mai mult.
Aşa cum razele sclipitoare ale soarelui, pă-
trunzând printre frunzele copacilor din pădure,
brodează pe ferigi dantele delicate de aur, fe-
meia reuşeşte să treacă peste toate barierele şi
să ajungă la inima neîncălzită a bărbatului.
Ce mult aş vrea acum să îngenunchez la pi-
cioarele Octaviei şi să-i mărturisesc că am ier-
tat-o, că numai pe ea o iubesc şi o aştept! Pro-
babil că ar fi fost extrem de surprinsă. Chiar şi
eu însumi sunt uimit, pentru că până mai ieri
mocnea în mine setea de răzbunare şi un ab-
surd chef de a o face să sufere. Dacă aş fi reuşit
să-i fac o asemenea declaraţie sunt sigur că ar
fi fost cuprinsă de bucuria adevărată pe care o
simţi când recapeţi un lucru drag, crezut pierdut
definitiv.
Nu ar trebui să acuzăm pe nimeni pentru ne-
cazurile şi eşecurile noastre. Fericirea nu ni se
arată uşor. Totul depinde numai de noi. Cadrul
propice există, numai că trebuie să-l observăm
şi apoi nu lipseşte mult pentru a preschimba
mulţumirea în fericire.
O legătură dintre un bărbat şi o femeie, ori-
cât de oficializată ar fi, devine penibilă dacă nu
se bazează pe iubire.
În oceanul acesta de răutate, nesiguranţă,
77
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

prostie şi mărunţişuri inutile care înseamnă în
linii mari existenţa omului, pentru un singur lu-
cru merită să trăieşti, un singur lucru, la fel de
valabil ca şi moartea, rămâne ferm, neîndoielnic
şi fără echivoc: dragostea.
Oricât de nefericit ar fi un om, tot se chinu-
ieşte să stoarcă o picătură de bucurie chiar şi din
propria lui suferinţă, agăţându-se cu disperare
de orice aparenţă.
Nevoia aceasta irezistibilă de bucurie nu este
decât o simplă dovadă că merităm mai mult.
Nu se poate ca dincolo de moarte să fie doar
neant. Este exclus. În mod sigur existenţa pă-
mânteană se transformă într-un fel de energie
care poartă cu sine prin univers atomii invizibili
ai spiritului, cu toate informaţiile şi experienţele
stocate, integrând toate acestea în alte existen-
ţe.
Acolo este acea linişte nemărginită şi fără
cusur cum numai o forţă atotputernică şi atot-
binevoitoare poate să ofere.
De acum încolo nu-mi rămâne decât să tră-
iesc ştiind că rana din suflet se va cicatriza, dar
nu va dispărea complet şi orice regret ar mai li-
cări, ar fi PREA TÂRZIU.

Adina Lozinschi (15 iulie 1954, Roman, Neamț), absolventă a Universității București,
Facultatea de Limbi și Literaturi Slave, promoția 1977, și a Școlii de Muzică și Arte Plastice
din Roman, secția pian, membră a Clubului Artelor Solteris din Mangalia

Volume publicate: Leagăn de alge, poezii, Ed. Metafora, Constanța, 2007; Clepsidra fer-
mecată, proză scurtă, Ed. ExPonto, Constanța, 2012; Jarul din mare, proză scurtă, Ed. Ex-
Ponto, Constanța, 2015; Iubirea mai presus de stele, proză scurtă, Ed. StudIS, Iași, 2017;
Nostalgii de aur și frunze de rubin (coautoare împreună cu tatăl meu, Victorin Lozinschi),
Ed. Mușatinia, 2017; Sonia, roman, Ed. StudIs, Iași, 2018; Școală, dulce școală, proză, Ed.
ExPonto, Constanța, 2019; Octombrie, hotarul interzis, proză scurtă și eseuri, Ed. ExPonto,
Constanța, 2020

Colaborări:Revista de Cultură și Artă Solteris, nr. 5/2007; Antologia Solteris, Ed. ExPonto,
2007, 2010, 2012, 2014, 2017; Antologia România din suflet – 90 de poeți care celebrează
90 de ani de la MAREA UNIRE, Ed.Boldaș, Constanța, 2008; Antologia Confluențe poetice,
Ed. PIM, 2013; Antologia de proză La confluență de gânduri, Ed. PIM, 2013; Revista Surâsul
Bucovinei, nr. 2 (18), iulie 2018, grupaj de poezii

Distincții primite: Premiul Editurii EMMA; Asociația Culturală „Florema Design”, Orăștie;
la Concursul Literar „Visul”, pentru proză scurtă, 25.09.2011; Premiul III la Concursul Literar
„Visul”, ediția a VII-a, 2012, secțiunea „volume publicate-proză scurtă”, pentru volumul Clep-
sidra fermecată, 25.09.2012.

Alte activități culturale și participări: membră a Clubului Artelor „Solteris”, Mangalia,

condus de către poeta Emilia Dabu, membră a U.S.R.; „Melidonium”, Roman, jud. Neamț;
Târgul de Carte „Gaudeamus”, Constanța, cu prezentare de carte, 2015, 2016, 2017, 2018,
2019; participări la emisiuni radio cu teme literare și de creație, la invitația doamnei Stelia-
na Bajdechi, Radio Constanța, membră a Uniunii Scriitorilor de Limba Română cu sediul la
Chișinău.

78
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
Marian Nencescu
Cânt și cuvânt
-o hermeneutică a armoniilor muzicale-
Pe 20 februarie 2020, „patriarhul filosofiei
românești”, profesorul-academician Alexan-
dru Boboc, împlinea frumoasa vârstă de 90 de
ani. L-am sărbătorit atunci „în familie”, la Insti-
tutul de Filosofie, pe cel care toată viața a fost
un exemplu de etică a scrisului, într-o vreme
când compromisul făcuse pârtii adânci în cul-
tura noastră, iar România, în ansamblul ei, era
mai degrabă o țară defavorabilă filosofiei. A fost
(poate) o ultimă reverență în fața „celui mai bun
specialist în domeniul lui” – în cazul profeso-
rului Alexandru Boboc, istoria filosofiei – asta
pentru că, dacă nu ne-a fost fiecăruia în parte
profesor la catedră, Alexandru Boboc ne-a fost,
cu siguranță, profesor de carte tuturora. În ciuda
unei ușoare slăbiciuni fizice, Alexandru Boboc
deborda de vitalitate, îngăduindu-și chiar și un
pahar de vin, neapărat roșu. Inevitabil, discuția
s-a îndreptat și către muzică, mai ales că tocmai
atunci inaugurase, în Curtea de la Argeș, re-
vista la care și eu colaborez de mai bine de un
deceniu, serialul Muzică și poezie, în unitatea
formelor de stil. Era, în fapt, continuarea unor
preocupări mai vechi, materializate printr-un ci-
clu similar de articole publicate în Tribuna, cu
mai bine de un deceniu în urmă, și reunite în
volumul Filosofie și muzică. Prolegomene la o
filosofie a muzicii, apărut în 2013, la Editura Tri-
buna, din Cluj-Napoca. „M-ați dat gata cu acest
preludiu beethovenian”, ne-a mărturisit profe-
sorul, amintindu-ne și de pasiunea sa pentru
arta muzicală, materializată, în tinerețe, prin in-
terpretarea, în calitate de prim-tenor, pe scena
Filarmonicii bucureștene, a Odei bucuriei.
Cu acel prilej, profesorul ne-a oferit și două
cărți recent apărute (pe care le-am prezentat
pe larg în textul Despărțirea de un învățător al
neamului, apărut anul trecut, tot în Revista As-
tralis – n.a.) și ne-a anunțat că a depus la Editura
Academiei o nouă carte, Logos și Melos. L-am
privit atunci cu o admirație aparte pe acest ve-
ritabil „părinte” al nostru spiritual, care ne re-
amintea că ne aflăm toți sub arcada afirmației
lui Jacob Bruckhard, după care orice cultură în-
cepe cu miracolul spiritului, cuvântul, și se de-
săvârșește în cânt. Cu siguranța pe care i-o dă-
dea vârsta, profesorul Alexandru Boboc a ținut
să-i mulțumească directorului nostru de atunci,
profesorul-academician Alexandru Surdu, pen-
tru angajamentul de a publica cartea, amintind
79
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
și de cei aproape 60 de ani de prietenie filoso-
fică, Alexandru Boboc fiind preparator universi-
tar, în 1958, când Alexandru Surdu pășea pragul
Facultății de Filosofie. O generație „de aur”, am
spune, care a pus din greu umărul la re/zidirea
filosofiei în grai românesc. Două luni mai târ-
ziu, profesorul Alexandru Boboc ne-a părăsit, în
Sâmbăta Mare a Paștelui, la 18 aprilie 2020, „la
cântatul cocoșilor”, plecând spre o lume, poate,
mai bună. În același an, la 11 decembrie 2020,
ne părăsea și profesorul Alexandru Surdu, nu
înainte de a publica și finanța cartea prietenului
său de o viață. A fost încă unul din gesturile dis-
crete, dar de mare angajament moral, cu care
ne obișnuise Alexandru Surdu. Astăzi, nu știu ce
ne lipsesc mai mult: banchetele filosofice ce ne
luminau Sărbătoarea Dragobetelui, sau chiar cei
doi dascăli ce nu au mai ținut seama de goethe-
ianul îndemn: „Clipă, rămâi!”.
Vorbind, cândva, despre interferențele din-
tre poezie și muzică în cultura română, profe-
sorul Alexandru Surdu dădea exemplul lui Dimi-
trie Cuclin (1885-1978), muzicolog, compozitor,
scriitor și filosof, autorul primului sistem mu-
zical filosofic „funcționalist” din cultura româ-
nă, concentrat în primul studiu românesc de
„logică muzicală”, Tratat de estetică muzicală
(v. Trebuința de filosofie la D. Cuclin, în Conflu-
ențe cultural-filosofice, București, Ed. Paideia,
2002, p. 174 și urm.). O schiță a acestui sistem
filosofico-muzical o găsim, ne avertiza Alexan-
dru Surdu, în volumul Corespondența cu Doru
Popovici (O istorie polemică a muzicii), apărut
la Ed. Junimea (Iași, 1983), interesul fiind spo-
rit și de structura pentadică a acestui sistem, o
trăsătură importantă a celor mai semnificative
sisteme filosofice românești, câtă vreme și Bla-
ga își concepuse sistemul tot în mod pentadic,
respectiv în câte cinci triade. Fără a intra în
amănunte despre această construcție ideatică,
vom semnala că Dimitrie Cuclin pleca de la sub-
stanța primară, lipsită de atributul materialită-
ții, înaintând, palpabil, spre plasticitate, în care
elementul subtil, „cuplul inefabil”, îl reprezintă
spiritul uman, opera de artă, în ultimă instan-
ță, ce pătrunde până în conținutul inefabil, re-
spectiv până la substanța psihică. În acest fel,
se constituie cuplul suflet-corp, ce alcătuiește,
80
în unitatea sa contradictorie, ființa, constituită
din suflet, ca element esențial și inefabil, și corp,
având o structură psihic-senzorială. Elementul
cu adevărat superior, caracteristic ființei umane,
este geniul, bazat pe factorul concret de realiza-
re, talentul. Geniul reprezintă nucleul sufletesc,
iar talentul, exploatarea, la maximum, a ener-
giilor vitale. Concret, muzica este, în opinia lui
D. Cuclin, rezultatul cuplului idee-construcție și
reprezintă transformarea ideii, în creație. Ideea
păstrează misterul esenței, al inefabilului, susți-
nea Cuclin, fiind dublată de construcția ideală,
care implică substanțialul, respectiv efortul cre-
ației. Acesta este sensul elevat al artei muzicale,
construit pe o concepție de „sorginte pitagorei-
că” (op.cit., p. 182), respectiv esența muzicală
a Universului, în ultimă instanță o resurecție a
tezei creaționiste.
Această „ciudățenie” ideatică, laolaltă cu
„fenomenul cuclin” ce l-a individualizat și l-a izo-
lat pe autor de comunitatea cosmopolită a mu-
zicienilor, a fost îmbrățișată, cu totul, de un alt
mare filosof, cvasi-necunoscut publicului larg,
Alexandru Bogza (1895-1973, fratele scriitorului
Geo Bogza și Radu Tudoran), care și-a dedicat
aproape 50 de ani de viață elaborării lucrării
Realismul critic, apărută postum (București, Ed.
Științifică și Enciclopedică, 1982), unde vorbește
pentru prima dată deschis despre sistemul con-
ceptelor, bazat pe cele patru categorii kantiene:
cantitatea, calitatea, relația și modalitatea, ce
stă la baza „logicii muzicii”. În judecățile sale de
valoare, Alexandru Bogza ia în considerație con-
sonanta și disonanța precum și antinomiile to-
nale, constituind un „tablou al tonalității, în care
fiecărei note muzicale dominante îi corespunde
câte o sub-dominantă, apoi urmează o notă sen-
sibilă și una tonică. În acest fel, susține Alexan-
dru Bogza, notele muzicale „se cheamă”, una
pe alta, armonic și ascendent: tonica tinde spre
dominantă, iar orice sunet natural determină
producerea unei armonii, în interval de quintă
(eterna pentadă filosofică, am spune – n.n.).
Ceea ce surprinde în acest sistem filosofic, ce
leagă muzica de filosofie este faptul că, în sine,
muzica se manifestă exclusiv în cadrul realului,
fiind, în esență, o succesiune de sunete armoni-
ce, sau, cum spunea Alexandru Bogza, o succesi-
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
une de alternanțe. Esențial nu este, așadar, con-
ținutul muzicii, cât forma, această alternanță
constituind „parametrii gnoseologici ai muzicii”.
Imaginea dinamică, apoteotică, a Universului
imaginat de Alexandru Bogza este reprezenta-
tă prin așa-zisa „muzică a sferelor” („Una din-
tre cele mai noi ipoteze în domeniu”, observă
Al. Surdu, p. 151), în care dilatarea și restrân-
gerea Cosmosului nu sunt haotice, ci pornesc
de la pulsația string-urilor (string = coardă), sau
a vibrionilor, din care sunt alcătuite particulele
elementare, și care sunt încărcate cu o energie
vibratorie. La nivel macro-cosmic, quasarii, cei
mai mari producători de energie din Univers
emit unde sonore și de lumină, respectiv vibra-
ții care se pot auzi cu telescoapele performante.
Această „muzică” celestă, ce nu este, în viziunea
lui Alexandru Bogza, decât pură „mecanică vi-
bratorie”, reprezintă un „caz limită” al mișcării
universale și ilustrează, în opinia sa, două prin-
cipii: „variabilitatea entropică și invariabilitatea
cantitatică a energiei” (op.cit., p. 151).
Acest model universal al muzicii/mecanicii
cosmice reprezintă limita superioară a sonici-
tății și deschide, în opinia lui Alexandru Surdu,
„perspective filosofice reale”. Astfel, în timp ce
astronomii descifrează legile mecanicii celeste,
Alexandru Bogza „citește portativul universu-
lui”, surprinzând, prin imagini muzicale, legile
unității și ale luptei contrariilor, ale progresului
și regresului universal. Modelul muzical obținut
se derulează după o schemă pentadică („saltul
de qvintă”, îl numește filosoful), după un model
imaginat cândva și de Lucian Blaga. Gama pen-
tadică imaginată de Alexandru Bogza reprezintă
o proiecție intensă, ca o „lumină vie” (natura-
lă, îi spune filosoful), concentrată asupra părții
celei mai elevate a folclorului muzical românesc
– respectiv „realitatea originală”. Nu întâmplă-
tor, primul nostru filosof-original, Vasile Conta,
mărturisea: „Când mă apucă aleanul, fluier doi-
na ciobănească din satul meu”.
La fel, Spațiul mioritic, blagian, abundă de
asemenea observații. Mergând pe urmele lui
Spengler și ale lui Frobenius, L. Blaga caută do-
vezi despre sufletul românesc, inclusiv în creați-
ile muzicale. Rușii, spune Blaga, trăiesc în stepe,
iar baladele lor sunt „molcome”, tirolezii își cân-
tă iodlerele săltărețe, deoarece trăiesc în zone
alpine. La noi, doinele populare corespund spa-
țiului ondulator, respectiv alternanței deal-vale.
Acest spiritus loci, cum îl numește Blaga, influ-
ențează subconștientul, individual și colectiv, și
construiește ceea ce Blaga numea „spațiul ma-
trice românesc”, pe care îl ducem cu noi, oriun-
de ne-ar purta pașii. Genetic, spunea Blaga, pur-
tăm cu noi „nostalgia plaiului”, și de aceea ne
plac anumite cântece, anumite culori, pe care
străinii „nu le pot imita”. Legătura dintre pulsați-
ile universale, de care vorbea Alexandru Bogza,
și universul muzical ancestral, are la bază unda,
materializarea celor două serii ale armonicelor
muzicale, ascendentă și descendentă. Interpre-
tând unda, respectiv tonul/tonalitățile muzicii,
ca pe niște constante, avem în fața ochilor ima-
ginea unui univers unitar ce reproduce, „la sca-
ră”, planul Divin: „Unitatea universului nu este
decât o reproducere la scară a planului după
care se înlănțuiesc formele armoniei muzicale”,
spunea Alexandru Bogza.
Urmărind aceste constante, Lucian Blaga
a aplicat problema spațialității, la muzica po-
pulară. Filosofic vorbind, în sens spenglerian,
dacă spațiul-matrice se schimbă, intervenind
creșterea, maturizarea, iar apoi declinul, care
este soarta creațiilor folclorice? Oare doina, ba-
lada ori cântecul bătrânesc se schimbă odată
cu vremurile? Răspunsul îl vom afla, peste ani,
răsfoind unul dintre ultimele volume „de su-
flet” ale profesorului Alexandru Surdu. Vorbind
despre obiceiurile tradiționale maramureșene,
în speță dansurile și cântecele populare, auto-
rul observă: „Dacă spectatorii nu sunt în același
timp și interpreți, cântecul popular, oricât de
frumos ar fi interpretat, moare (De pe teren, pe
scenă, în Ordinul Cavalerilor Marmațieni, Tg.
Mureș, Ed. Ardealul, 2020, p. 77). Iar motivele
„morții” unei melodii nu țin de moartea fizică
a solistului, ci de egoismul celui care o confis-
că în nume propriu, considera Alexandru Surdu.
Soluția? Adaptarea cântecelor la o interpretare
colectivă, care să fie încurajată chiar pe parcur-
sul concertelor. De aceea, nu rareori, Profesorul
ne încuraja pe noi, apropiații Domniei-sale, să
cunoaștem și să fredonăm melodiile românești,
parte din tezaurul viu al nației.
81
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
Desigur, astfel de observații și conexiuni, ve-
nite din partea unor gânditori, iubitori de mu-
zică, merită reținute. În acest context, lucrarea
postumă a lui Alexandru Boboc, Logos și Melos.
Prolegomene la o filosofie a muzicii (București,
Editura Academiei Române, 2020) este mai mult
decât necesară, cu atât mai mult cu cât muzica
scapă adesea tentativelor de conceptualizare.
Înainte de a semnifica, deci de a se supune unei
judecăți critice, muzica, poate în aceeași măsură
ca și filosofia, provoacă, tulbură, emoționează,
deci face apel direct la acele impresii vagi, fluc-
tuante ce apar în conștiința ascultătorului, fără
ca acesta să fie pe deplin conștient de semnifi-
cația precisă a mesajului ideatic.
În acest sens, asocierea dintre Cuvânt/Logos
și Cântec/Melos este cu atât mai riscantă, recu-
noaște Alexandru Boboc, câtă vreme nu avem
niciodată siguranța deplină a înțelegerii sensului
imanent al muzicii. De aceea, cartea profesorului
Alexandru Boboc, alcătuită din varii intervenții,
adunate de-a lungul timpului, ordonate ideatic
și retopite unitar, este mai degrabă o incursiune
în lumea muzicii, iar nu neapărat ceva nou. Non
nova, sed nove (nu lucruri noi, ci în chip nou) ar
putea fi fără greș, mottoul sub care profesorul
Alexandru Boboc și-a așezat comentariile sale
filosofico-muzicale. O primă observație vizează
Logosul, prezent în titlul cărții (lego, legein = a
vorbi, a spune; popular = vorbă, cuvânt). Pen-
tru greci, logosul era esența tuturor lucrurilor, el
plecând de la logosul divin (to theos logos), pe
care trebuia să-l urmeze gândirea. Așadar, Gân-
direa era totuna cu Ființa, iar Logosul era chiar
Divinitatea (ho theos), ale cărei supracategorii
însumau Unul, Totul, Infinitul, Eternitatea și Ab-
solutul. Cu alte cuvinte, dacă Totul este Unul,
fără margini, fără început și fără sfârșit, veșnic
sie însuși înseamnă că în afara Logosului nu mai
este nimic (Al. Surdu, Logos, cuvinte și rostire, în
La porțile împărăției, București, Ed. Contempo-
ranul, 2016, p. 78).
În altă ordine de idei, muzica/cântul, sau
Melosul, cum îi spune profesorul Alexandru
Boboc, este o construcție ideatică și mentală
distinctă față de oricare dintre arte. În lucrarea
Viața lui Beethoven (București, Ed. Tineretului,
1957), Romain Rolland afirma că: „Muzica este
82
cea mai înaltă măreție cu care Creatorul și-a
înzestrat fapta sa favorită. Prin cele șapte note
muzicale, omul imită susurul apelor, încovoa-
ie pădurile, cutremură, blestemă, râde și imită
harfele morții. Cu alte cuvinte, omul se naște cu
geniul muzical” (op. cit., p. 97).
Făcând apel la o vastă literară de specialita-
te, invocând nume sonore din istoria și teoria
muzicii, profesorul Alexandru Boboc identifică
și explică similitudinile dintre grai și cânt, invo-
când melodia, ritmul și armonia. În fapt, con-
stată profesorul, „muzica începe odată cu me-
lodia” (op. cit., p. 41), altfel spus, Le rythme ā
la priorité, mais le mélodie a la primauté, după
cum spun cele mai multe tratate de teoria muzi-
cii. Fiind vorba de o comunicare abstractă, subli-
mată, muzica devine, după cum observa cândva
și Arthur Schopenhauer „Un exercițiu inconști-
ent de metafizică, în care spiritul nu știe că el
filosofează” (v. Lumea ca voință și reprezenta-
re, Selecția textelor, traducere, prefață și bibli-
ografie de Alexandru Boboc, Cluj-Napoca, Ed.
Grinta, 2014, p. 48). Pe această linie, cea mai în-
drăzneață teză filosofică avansată de Alexandru
Boboc este asocierea muzicii cu poezia. Asemă-
nările nu țin de melodie/temă poetică, ci merg
mai departe, vizând tonul/mijloacele literare,
corporalitatea subsistentă a poeziei și ritmul/
arhitectura interioară, construcția reprezentării
artistice. Figurat vorbind, orice creație poetică
cu formă fixă este o creație muzicală in nuce. Fe-
nomenul a fost semnalat inițial de Hegel, care,
în Prelegerile de estetică, compara legile ce gu-
vernează armonia tonurilor muzicale cu poezia,
dar și cu artele plastice: „Poezia, ca artă a vorbi-
rii unește, în sine, cele două extreme, respectiv
artele plastice și muzica, pe un superior, însuși
domeniile spiritualității”.
Cele trei domenii ale artei (respectiv muzica,
poezia și artele plastice) au ca element comun
limbajul, observă Alexandru Boboc, în esență
Logosul, diferențele fiind date de formele exte-
rioare, în care se aplică regulile artei: melodia
e însuflețită de armonie, poezia se autoplăs-
muiește, fără a recurge neapărat la dezvoltări
melodice, iar artele plastice au la bază figura,
perceptibilă exclusiv cu simțurile. Ca o conclu-
zie, dacă pe viitor nu se vor ivi alte ordonări/
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
conturări valorice, limba va continua să domi-
ne latura semantică a comunicării, cu condiția,
subliniază Alexandru Boboc, ca vorbitorii: „Să
învețe s-o utilizeze la valoarea ei reală: adică să
redescopere melodia vorbirii, așa cum făceau
grecii, care vorbeau și cântau în același timp”
(Logos, op.cit., p. 47).
Așadar, cântul (cu regulile lui stricte) sau Me-
losul, cum îi mai spune Alexandru Boboc, este
șansa omenirii de a salva limbajul de la degra-
dare, ambele ipostaze ale comunicării derivând
din ceea ce, de la Nietzsche încoace, numim „fe-
nomenul originar”, fie că este vorba de unitatea
muzicii, teoria culorilor, sau universul poeziei/al
mitului: „Tragedia desăvârșește muzica, spunea
Nietzsche, iar mitul trezește în ascultător im-
presia că muzica nu a fost adăugată decât ca să
dea viață plastică mitului” (Nașterea tragediei,
București, Ed. Cartex, 2018). Produs al spiritului,
sau pur și simplu materializare a ideii platonici-
ene, „fenomenul originar”, în forma lui exteri-
oară „modul de a fi” al muzicii asociat de Lucian
Blaga fenomenului stilistic („Omul creator nu se
poate manifesta decât în cadrul stilistic, spu-
nea L. Blaga în Orizont și stil, București, 1969,
p. 3), reunește forma și materia sonoră natura-
lă, muzica având rădăcini comune, am văzut, cu
poezia/mitul, dar și cu imaginea/artele plastice.
Rezultă o creație complexă imitativă, în care re-
găsim marile ritmuri ale Universului (string-urile
despre care vorbea Alexandru Bogza), totul or-
donat într-o formă sonoră invadată decorativ de
stil. Puterea muzicii este, așadar, finisajul, cum îi
spune Alexandru Boboc, forma penetrantă, care
nu mai este nici natură, nici comunicare, ci, pur
și simplu, stil, sau, cum spune Alexandru Boboc:
„Setările muzicale, amplificate de reducția la
natură și potențate de conștiința istoricității se
manifestă sub forma unor intuiții cosmice” (p.
57).
Dăruit interpret, nu doar simplu „consuma-
tor” de muzică, Alexandru Boboc a acordat o
atenție deosebită și conceptului de interpretare
muzicală, punctul unde semantica și hermene-
utica își dau mâna, spre a conferi muzicii ceea
ce s-ar numi semnificația (pe linie aristoteliană,
semnificația constituind o asociere între posi-
bilitate și realitate, o reprezentare a fiindului/
Das Sein, la Heidegger, ca Idee – n.n.). După
Gradamer, fenomenul interpretării ține cel mai
mult de hermeneutică, muzica și cuvântul fiind,
fundamental, o modalitate de expresie a gândi-
rii: „În măsura în care au de-a face cu limbajul,
acestea au valoare de universalitate. Ce nu este
semn nu este nici un moment al procesului de
comprehensiune” (Semantică și hermeneutică,
în Filosofia contemporană în texte alese, tradu-
se și adnotate de Alexandru Boboc și I. N. Roșca,
Tipografia Universității București, 1999, p. 246).
Reunind semnificațiile sau „lumile posibile”,
de care vorbea Leibniz: „Lumile trebuie privi-
te în pluralitatea lor. Elementul lor comun este
disjunctiv. De aceea, poate fi reală numai una
din ele”, Opere filosofice, I, Ed. Științifică, 1972,
p. 510) cu intenționalitatea și obiectualitatea
(universul „operei” inclusiv al celei muzicale
reunește și „universul autorului, date reale ale
existenței sale – n.n.) interpretarea sau „perfor-
manța creatoare” ține exclusiv de performanța
omenească.
Este ceea ce sublinia și Al. Surdu, când con-
stata că producțiile folclorice, „confiscate” de
interpreți abuzivi, mor, în lipsa suportului co-
lectiv. Altfel, opera de artă are viața ei, ea re-
produce un model superior, etern, al Logosului
divin („Se dirijează după scopul ales de Crea-
tor”, spunea Tudor Vianu în Tezele unei filosofii
a operei, București, Ed. Minerva, 1978, p. 529),
fiind ordonată și condusă de spiritul viu (reunire
fericită, am spune, a spiritului personal, cu cel
obiectiv – n.n.).
Raportul dintre muzică și interpretare ține,
subliniază Alexandru Boboc, de frază: „Fra-
za muzicală/piesa decurge temporar, iar orice
moment auzit este doar prezentul. Trecutul s-a
stins, viitorul nu este în față. Ascultătorul are
permanent în atenție o construcție temporară,
succesivă, iar abia la final i se dezvăluie întregul,
când întregul real s-a stins” (p. 180). Așadar, nu
faptul de a fi dă valoare muzicii, ci ceea ce ră-
mâne. Altfel spus: „Când muzica nu se face de
la sine înțeleasă, trebuie să te abții s-o explici”
(Daniel Schubart - O istorie a muzicii universa-
le, București, Ed. Muzicală, 1983). Mai simplu,
decât o ființă vorbitoare ar fi fost de preferat ca
omul să fie doar o ființă cântătoare.
83
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Ca de obicei, cartea lui Alexandru Boboc are
și o anexă. Este vorba de un studiu original des-
pre Monadologie și polifonie la Leibniz și Bach
( comunicare susținută la Societatea Leibniz,
din România, în 2019) și de două traduceri ori-
ginale, De Characteristica Universalis, a lui G.W.
Leibniz și J.B. Bach, de Claudio Casini. Concluzia:
muzica, la fel ca și cuvântul, se naște din plăcere
și din durere. Esența artei o reprezintă voința,
Logosul (divin). Altfel spus, cântul și cuvântul
sunt arte ale apariției, iar ambele poartă, în
sine, factorul metafizic și hermeneutic. „Spiritul
limbii este spiritul muzicii”, spunea Nietzsche, și
noi odată cu el.

Marian Nencescu; născut în București, la 17 iulie 1953.

Liceul „Ion Creangă”, din București, Facultatea de Litere, a Universităţii din Bucureşti, Curs
post-universitar de Jurnalism, doctor în filosofie la Universitatea de Nord, din Baia Mare.
Documentarist la Institutul de Istoria Artei din București, reporter în presa centrală, șeful
Serviciului Patrimoniu Cultural Bucureștean, la Biblioteca Metropolitană, din București,
cercetător științific la Institutul de Filosofie.

Redactor-șef al revistei trimestriale Detectiv Cultural, București (din 2016).

Debut publicistic în săptămânalul Apărarea Patriei (1986). Debut editorial: Însemnări din
zilele Revoluției (volum colectiv, Editura Militară, 1990).
Volume publicate (selectiv): Tradiție și comunicare (2003), Comunicarea prin cultură
(2005), Metanoia (2008), Timp și mit în basmul tradițional (2013), Cititorul de control
(2014), Respirația lecturii (2016), Lecturi cu premeditare (2018), Delicii istorico-literare
(2020), Artificii critice (2020), Dialoguri confortabile (2021).
Este membru al Uniunii Scriitorilor, Filiala de Critică, și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști.

Premiul pentru Filosofie al Filialei Târgu Mureș, a Uniunii Scriitorilor (2019).

84
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
Vasilisk Donica
Întâlnirea
„Tânăr am fost și am îmbătrânit, și n-am văzut pe cel drept părăsit...”
(Psalmii 37, 25)
Era noaptea, după ora 12.
Sta după obiceiul său de demult, după rugă-
ciunile de seară, pe scaunul lui ros de atâta stat,
fără spată și în contemplație – aștepta...
Aștepta de mai bine de-un veac, peste ..., nici
numărul anilor nu-l mai știa cu exactitate, seară
de seară, ceas după ceas, până afară se lumina
bine de ziuă și soarele îi pătrundea în odaia lui
săracă, printr-o fereastră de dimensiuni mici, cu
ochiul sticlei tulbure de la fumul lumânărilor și
al candelei, ce îi țineau hangul tot de-atâta timp
– întâlnirea. comunica, ziua, cu toți și multă lume îl căuta să-i
Odaia lui era de dimensiunile unui mormânt
cu pereții afumați și îmbâcsiți cu miros de tămâ-
ie. În ea îi încăpeau scaunul bătrân, care îi era ca
un frate, de care nu s-a despărțit parcă din copi-
lărie, laița de scânduri, pe care era așternut un
țol vechi și ros de molii, iar în dreapta ușii joase,
un cuier bătut în perete, cu o reverendă și o rasă
spânzurate de el, ponosite și ele, de greul anilor.
Nu era singur în acest decor sumbru, îl însu-
flețeau cărțile, prieteni fideli, care erau așezate
în niște cutii clădite cu grijă lângă patul lui, câte-
va sub el, dovadă că erau multe. În pofida mul-
țimii lor, pe toate le știa pe nume, despre toate
putea spune multe, putea spune totul.
O icoană cu chipul dulce al Maicii Domnului,
parcă vie, cu care vorbea din tinerețile lui, des-
pre toate și care știa, și ea, toate din cărțile lui,
îl chema la o nouă discuție, dar văzându-l că stă
trist și îngândurat, a pălit a întristare și ea în col-
țul dinspre răsărit al odăii, în care era așezată, și
în lumina palidă a lumânării părea că surâde a
speranță.
Despre așteptările lui, nu știa niciun suflet
viu de prin împrejurimi și nici din mănăstire, deși
ceară sfatul în diferite situații și împrejurări.
Era înalt și puțin îndoit de ani, ca o streașină
veche, uscățiv. Purta întotdeauna o reverendă
curată, încinsă cu un brâu, semn al lepădării de
lume, de sine. Cu părul nins de așteptare, dar
poate de ani, dar poate de greutăți, cine știe, nu
prea lung, până la umeri și puțin ondulat ca va-
lurile albastre ale mării legănate ușor de vântul
moale, așezat frumos cu grijă, peste cap. Bar-
ba – de aceeași culoare, nu prea mare, semn că
avea el ceva în sinea lui, de nu o lăsa să crească
așa ca la alți călugări înaintați în vârstă. Cu fața
senină și blândă, la culoare ca ceara curată, cu
85
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
ochii albaștri cum e cerul de după ploaie, când
se ivește curcubeul zâmbitor, semn al împăcarii.
În ciuda vârstei pe care o avea, părea puternic și
tânăr, de parcă iată acum a coborât de pe cruce
și e frate drept cu Hristos puțin îmbătrânit.
Nu a stat aici tot timpul. Din mănăstire, l-au
scos și l-au alungat. Își amintește mereu ziua
aceea, când au vrut să-l piardă pe un deal din
apropiere, dar o femeie în alb l-a apărat de
glonț, cu trupul ei, și s-a făcut nevăzută. Răufă-
cătorii au fugit speriați, iar el a revenit în odaia
lui și a văzut-o pe cea care l-a salvat, în icoana
de care nu s-a mai despărțit de atunci, cu excep-
ția timpului de restriște, dar și atunci, o purta
inima lui. A ascuns-o în podul unei fântâni din
ograda unui creștin din sat, ca să nu i-o ardă, așa
cum au făcut cu multe lucruri sfinte și cu icoane,
atunci când i-au împrăștiat pe toți, la vremea
aceea de grea cumpănă pentru creștini, dar, mai
ales, pentru călugări.
A trecut mult timp de atunci. De acele vre-
muri, își amintește ca de „o mică cernere” a
creștinilor, așa cum numește el, întâmplările
acelor timpuri, știa că „cernerea cea mare” încă
va veni, dar nu era convins că el o va apuca. Mai
mult sau mai puțin conștient, călugărul a pen-
dulat toată viața între aceste două cerneri, fără
să-și dea seama.
A fost ridicat, cum zic el și mulți alții, și dus la
un penitenciar special creat pentru mitropoliţi,
episcopi, cardinali, rabini, preoţi budişti, pastori
strânşi din toată lumea. Aici erau adunați oa-
meni de diverse rase, de diferite religii, de di-
ferite civilizaţii și nu i-a fost deloc ușor acolo, să
aștepte, dar și acolo, era mereu plin de dumne-
zeire, iar chipul lui emana o lumină odihnitoare
pentru toți cei care erau cu el, botezați în același
calvar și de fiecare dată, când se făcea diminea-
ța, iar el nu închidea un ochi așteptând întâlni-
rea, cei din jur îl vedeau de parcă ar fi fost atins
de un inexplicabil proces de reîmprospătare.
Ținea cu tot dinadinsul să revină aici, la mă-
năstire, căci pentru el, cu adevărat, mănăstirea
era tinda Raiului, casa lui Dumnezeu, poarta ce-
rului, locul împlinirilor, cerul cel de pe pământ şi
locul fericirii, și numai aici se simțea cu adevărat
împlinit și fericit, așa cum spune vorba: „Cauţi
în lumea aceasta un om fericit – nu ai cum să-l
86
cauți mai bine şi mai sigur decât între călugări,
între călugării care trebuie, care sunt datori să
fie buni”.
Acest loc pitoresc, această grădină domneas-
că, cu ciripit de păsări, aceste dealuri nu prea
înalte, aceste poteci cunoscute de el, ca pe cele
cinci degete de la mână, acest râuleț cu susur
liniștitor, acest colțișor de rai, unde era ampla-
sată mănăstirea lui, i-au lipsit mult în perioada
calvarului îndurat și numai gândul de revedere îi
îndulcea chinurile.
Ziua, era preocupat de iubirea cea mare pe
care o avea, a aproapelui. La fiecare întrebare,
călugărul zâmbea cu subînțeles, dezgolindu-și
dantura albă, răspunzând tuturor calm, cu ,,To-
tul o să fie bine!”, vorba care și celui mai îm-
pietrit și necăjit suflet de pe fața pământului îi
insufla speranța de participare la slujbele de di-
mineață și seară, de la care nu a lipsit niciodată,
de când s-a întors, dar noaptea... aștepta, era el
convins că noaptea va veni.
În multe seri, îndeosebi în serile senine și
lungi de iarnă, la așteptarea Lui, participa și luna
ca o crăiasă a nopții, care avea drept slujnice,
miile de stele, deși, din iluminatorul lui mic, nu
le putea cuprinde pe toate cu privirea, le cu-
prindea cu gândul, știa că sunt mii și mii. Luna
uneori pătrunde adânc în cavoul lui pentru vii
și cu lumina ei îi amplifică dorul de lumina cea
vie – Hristos.
De multe ori i se părea că așteptarea e za-
darnică și că nu e adevărat ceea ce scrie în căr-
țile pe care le-a citit, chiar dacă avea marcate
în fiecare locurile unde era descrisă întâlnirea,
întâlnirea cu Hristos și în fiecare seară recitea
ceea ce scrie în ele, chiar dacă îi lua mult timp,
să așeze cutiile cu cărți la locul lor, el avea înain-
te însă toată eternitatea și dacă îl va afla Hristos
răscolind prin cărți, își avea pregătit răspunsul.
Deseori în așteptările lui cugeta cât de mi-
nunată este lucrarea acestui Hristos. Cât de fru-
mos va fi atunci când îl va ridica pe om de pe
pâmânt, la cer... Cât de fericit va fi el atunci...
Dar câtă răbdare are acest Hristos, în a-l învăţa
pe om, câtă încredere are el în omul acesta, că
se poate îndrepta, că Îl va aștepta până va veni.
Știa că Hristos nu îl lasă pe om de izbeliște, că
îl cheamă necontenit la viaţa cea adevărată, în
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
curăţie, și nu în patimi, în dreptate, și nu în min-
ciună, în iubire, și nu în invidie și răutate, în mul-
ţumire cu ceea ce are, şi nu veşnic nemulţumit.
Nu, el nu era nemulțumit că întârzie, avea
să-L mai aștepte un veac, dacă ar fi trebuit. Însă
îl frământa mereu socotelnița vremii și duruta
întrebare „Când va veni Fiul Omului oare va mai
găsi credinţă pe acest pământ?”. De fiecare dată
când se gândea la răspunsul acestei întrebări,
i se răcea trupul și inima înceta să îi mai bată,
o burboană de sudoare amestecată cu sânge i
se prelingea pe frunte, pe pielea lui galbenă și
zbârcită și, odată cu căderea ei, se prăbușea pă-
mântul.
Își amintea din cărțile lui de Pavel, care, în
drum spre Damasc, pornit în prigoană asupra
creştinilor, s-a pomenit faţă în faţă cu Hristos.
Lumina acestei întâlniri a fost atât de puternică,
încât Pavel a orbit. Lumina orbitoare l-a oprit din
calea sa către întuneric. Dintotdeauna, și-a dorit
o întâlnire ca aceasta, dar în adâncul cugetului
era convins că întâlnirea lui va fi una frumoasă –
a lui, și atunci nimic nu mai conta.
Știa că întâlnirea cu Hristos este atunci când
El însuși te caută și de ce anume pe el nu-l că-
uta?
Versetul „Bateți și vi se va deschide” îi răsuna
mereu în minte ca vuietul unei cascade, știa însă
că putea bate uneori îndelung, așa cum i s-a în-
tâmplat de altfel, dar de deschis să nu-i deschi-
dă nimeni. Știa și de ce. Știa că nu este pregătit
încă pentru întâlnire, nu este gata să-l privească
față către față pe „Dumnezeul cel Viu”, căci a te
întâlni cu Hristos înseamnă să mergi la judeca-
tă, este la fel cum ai întâlni o frumusețe necon-
diționată, un adevăr necondiționat, o dreptate
necondiționată, și el, în fața acestei frumuseți,
acestei dreptăți și acestui adevăr, în fața sfințe-
niei mari, va sta fără răspuns, din acest motiv,
aștepta timpul maturizării... sau poate – Hristos
știe mai bine?!
Dar oare cât să mai aștepte? În vremea în
care trăiește e tot mai greu și mai greu, mult mai
complicat decât în acele vremi, pe care le-a trăit
fiind prigonit. De ce nu vine atunci?
Când se gândea la oamenii de azi, care i se
arătau întocmai ca în scriptură – „iubitori de
sine, iubitori de arginți, lăudăroși, trufași, hu-
litori, neascultători de părinți, nemulțumitori,
fără cucernicie, lipsiți de dragoste, neînduple-
cați, clevetitori, neînfrânați, cruzi, neiubitori de
bine, trădători, necuviincioși, îngâmfați, iubitori
de desfătări mai mult decât iubitori de Dum-
nezeu…”, se gândea că acestea sunt, pe bună
dreptate, semnele sfârșitului, semnele „marii
cerneri”, de care și el, care părea atât de puter-
nic, se temea.
Aceste vremuri grele au devenit primejdioa-
se – nu pentru el, pe el nu-l privea, ci din contră,
îi favoriza marea întâlnire – pentru lume, pentru
creștini. Cât de periculos este pentru oricine să
fie înconjurat de imoralitate, egoism şi goană
după plăcere, acestea le auzea de la cei cu care
zilnic stătea la vorbă, veniți de pretutindeni, dar
parcă de nicăieri și se minuna și mai mult când
până şi credincioşii se obişnuiau foarte uşor cu
aceste lucruri și înceteau să mai fie dezgustaţi
de ele.
Se gândea mereu că a mai trăit această lip-
să de evlavie, de îndepărtare de la credinţă, dar
nu atât de tumultoasă ca azi și asta îl speria. Îl
ruga pe Hristos să mai țină veacul, să lungească
timpul, ca să aibă bucuria cea mare totuși, să-L
întâlnească fericit și ca toți cei din jur să fie fe-
riciți ca el.
Nu știa bătrânul călugăr că el e cel ce ține
echilibrul, că e pilonul pe care se sprijină cerul și
că dacă el, în microscopicul lui egoism, în dorin-
ța de întâlnire cu Hristos, ar ceda, pământul s-ar
prăbuși, cerul s-ar prăbuși, întreg universul s-ar
prăbuși... Sau poate știa... numai Cel pe Care
Îl aștepta cu atâta ardoare cunoștea răspunsul
acestei întrebări și motivul întârzierii.
87
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
Nicolae Nistor
Aici sunt puține cruci
Am văzut locuri cu puține cruci
unde viața este nemuritoare.
Acolo oamenii nu au vârstă
sau dacă au
au uitat-o așa intenționat...
Pe acolo, dracul nu are haltă,
vede multe mănăstiri
și sperios din fire
nu intră...
Din crucile astea vechi
cresc verdeață
și flori cu parfum de măr,
viața se odihnește
după o gură de apă de izvor
și stă la taclale cu lemnul din mănăstire
cu ei, cei ascunși în cruci
și nimeni nu știe,
să fie acesta tărâm de poezie!?
88
Suntem doi care trec
o sală de așteptare
unde cardul de sănătate
este golit din mine
unghiile roșii ale asistentei
pun viață în perfuziile mele
apoi tastează mesaje de iubire
nu mai contez pentru ea
sunt risipă de medicamente
pe o listă de economat
hei viața merge înainte
au terminat de scris anamneza
unui nebun acoperit cu cearceafuri
iluziile albe întinse pe culme
de femeia iubită așa se spune
coala de hârtie unde semnez
să intrați în mine cu picioarele înainte
dincolo de geam văd fețe
schimonosite care se roagă
să mai trag de viață ca ața
ascunsă a speranței
tot pe aici este unul care
mă trage din tavan
nu mă lasă să plec
pe mine sau pe cel din cearceafuri
doar suntem doi care trec!
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
Durerea este metaforă
scrisul este spovedania unui credincios
care are dialoguri despre oameni
cu Dumnezeu
mare corvoadă pentru un suflet
care știe că durerea este metafora
prin care ne dezlegăm de păcate
Armonia sufletelor
fiecare om are o poveste
o picătură în oceanul acestei lumi
lacrimile nu pot inunda poveștile
ascunse-n piatră
fiecare zi este o temă pe care o faci sau nu
o treci sau o uiți
norocul este că cineva care te știe
așa pe dinafară
spune o poveste despre tine
nu contează dacă este adevărată
este bine că o rostește
altfel poveștile trec
în seriale pe străzile vieții
și nimeni nu le cuprinde
un necunoscut pleacă
prea târziu ca cineva
să spună ceva despre el
te uiți în curtea unei biserici
și vezi un măr înflorit
dintr-o cruce de piatră
așa ai ce povesti urmașilor
cum crucile nasc viața
cum poveștile nasc povești
ca un copac cu mult soare
care iese din întuneric
cu triluri de păsări colorate
și multă verdeață
prin care se plimbă viețuitoarele
o armonie a sufletelor
pe care Dumnezeu
nu o părăsește niciodată
Identități suprapuse
unde am trăit eu
lacrimile nu stau în buzunare
suferința desființa anotimpurile
conducătorul se răzbuna
vopsindu-ne în roșu
în fiecare zi de sărbătoare
mic și mare eram croitorii
unui singur model de costum
ne pregăteam
să ne amestecăm identitățile
într-o epocă cu o singură pușcărie
atunci ploile erau acide
să ardă livezile și grădinile din noi
permanent eram duși pe stadioane
să cântăm pentru conducător
niciodată nu am cărat o pancartă
cu fotografia conducătorului
mama mă îmbrăca
în costum popular – busola care mă ajuta
să nu mă rătăcesc niciodată
cămașa de rezistență
cusută de mama-mare
cu borangic și lacrimi
de unde vin eu
oamenii caută crucile uitate
și bisericile răsturnate
cei de azi numesc acele vremuri
antropologia unei generații pierdute
Bibliotecarul nemuritor
până ne vom întâlni în veșnicie
prefer colile de hârtie
în care viața este o lungă povestire
închisă și deschisă permanent
între coperțile de infinit
iar eu un semn de carte
aicea pe pământ
bibliotecarul care
frânge spațiul și timpul
călătorind
89
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

112…
Singurătatea îmbătrânită

un poem la modă începe

am fost și eu cineva cu numărul 112
pe vremea când suspans sau tragedie
dansul nu tăcea într-o ambulanță în vrie
am avut mâinile suave mă întorc în timp – până se repară
de pianist care pana de supraviețuire
nu plânge chiștoacele de rezervă adunate
acum am adormit din față cinematografului Patria
lângă fereastră „Lanțul” era vândut la suprapreț
și aștept timpul copilăria în evazați-clandestini
care nu mai vine din pânza de filtru a combinatului
eu sunt aici plimbările la mare cu nașul
dar nimeni nu mă știe câte nu-ți trec prin cap când nu ai aer
sunt doar o cifră când vrei o țigară ca o rugăciune
mare într-o frizerie iar salvatorul tău plânge
unde că nu mai poate învinge moartea
mai tai cu foarfeca fărâma prin roata de rezervă împrumutată
de singurătate încă vie la altă ambulanță
am fost și eu cineva care nu mai poate să se întoarcă
privește această fotografie un poem se termină
cu aglomerație de suspine
când suni la 112

Nicolae Nistor: n. 24 martie 1958, Mihăeşti, Vâlcea, scriitor

Din 1989, colaborator la săptămânalul 7 zile și cotidianul Actualitatea vâlceană. Este unul dintre
fondatorii Societăţii Culturale „Anton Pann” (membru în Consiliul Director), membru al Cenaclului
Poetic Schenk și al Cercului Literar de la Cluj. A primit Premiul de Excelență eCreator și a fost laureat
pentru poezie cu Mențiune Specială la Festivalul eCreator (ediția a II-a).
Premii: Este laureat al Concursului Național de Poezie „Radu Cârneci” (locul VI, mențiune și
diplomă de onoare). Diplomă di merito la Concorso di poesia „IL PARNASO-PREMIO ANGELO DI
VECCHIA” IV EDIZIONE 2018/2019. Premiul Special al Juriului al Festivalului-Concurs Internaţional
de Creaţie Literară „Grigore Vieru – Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi!”, Ediţia a VIII-a, 2020.
Activitate literară: Nicolae Nistor a publicat și a fost consemnat în numeroase reviste literare
din țară și străinătate, dintre care menționăm: Viața Românească, Convorbiri Literare, Discobolul,
Hyperion, Actualitatea literară, Conta, Luceafărul, Cafeneaua Literară, eCreator.
Autorul este prezent în peste 40 de lucrări colective.
Volume publicate: Scrisori către Eva (volum premiat de editura Singur, de Societatea Culturală
„Anton Pann” şi de Radio Unirea din Diaspora românească, editura Singur, Târgoviște, 2014); În-
gerul timpului (editura Singur, Târgoviște, 2015), propusă unui sondaj făcut de Bookaholic, pentru
Cea mai bună carte românească din 2015; Baleiajul vieții sau impedanța spaimei (editura Singur,
Târgoviște, 2016); Iubire cu gust de Marsala (editura Singur, Târgoviște, 2016); Elefantul din vitrina
de cristal (editura e Creator, Baia Mare, 2018); Dincolo de întuneric (editura Hoffman, seria Hoff-
man Contemporan, 2019).

90
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Mihai Jitaru

Bârfe

E un adevăr ce doare,
Că există multe limbi
Ce dau vorbelor amploare
Și nu poți să le mai schimbi.

Limbi acide, ascuțite Vorbele vin în cascadă

Ale multor bârfitoare, Și sunt pline de venin,
Ce nu sunt deloc păzite Pentru-a trage o tiradă
Și vorbesc fără-ncetare, Niciodată nu se-abțin.

Care-s pline de piper Paiul altora îl văd,

Și cu bârfa – țel de viață,
Apoi știu și toaca-n cer,
Parcă s-au născut în piață,
Auzim gurile sparte,
Dedate la defăimare,
Peste tot, ținând rapoarte:
Pe la bar, prin piața mare,
Vorbind mult, vorbind în cor,
Parc-ar fi în plin prăpăd,
Dar nu-și văd de bârna lor.
Pentru toți cei bârfitori:
Limba să vă-nțepenească,
Să vă crească și tumori,
Clanța să vă amuțească!

La serviciu și pe stradă,
Pe la porți, pe după gard,
La petreceri, prin ogradă
Și-n biserică o ard.

91
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Anomalii

Oare-n lumea asta mare,

Mai găsim ceva normal,
Cum era în vieți primare, Se stârnesc, ades, războaie
Într-un timp inițial? Pentru o democrație,
Recunoaștem, și e bine, Când petrolu-i la bătaie
Toate au evoluat, Pace-n veci nici n-o să fie.
Făcând multe pentru sine,
Omul s-a emancipat. Se fac cercetări demente
Cu otrăvuri și deșeuri,
S-au născut însă-n tăcere Apar noi medicamente
Niște „viermi” cu guri umflate, Și mâncăm mulțimi de euri.
Care-au vrut averi, putere,
Lovind în normalitate. EI se zbat, de ani încoace,
Să ne bage cipu-n cap,
Se testează droguri rele, Pentru cancer n-o pot face,
Se fac arme nucleare, Nu dau bani nici pentr-un hap.
Când în lume sunt răni grele:
Foamete, boli, poluare. Apa e contaminată,
Aerul e poluat,
Vindem munți și țara toată
La străini, de-al nostru stat.

Incultura-i promovată,
Impostura-i peste tot,
Guvernarea e trucată
Și ne fură chiar la vot,

Iar la „dreapta” judecată,

Cel bogat nu stă la beci,
Cel sărac e bun de plată,
Căutând dreptate-n veci.

În oricare colonie,
Victimă-a globalizării,
Stăpâni, alții o să fie,
Să culeagă rodul țării.

Ca să ne păzim ființa,
Să alegem căi urgente,
Iar dorința și credința
Să ne fie vehemente!

UITARE
Sculptura: Mihai Jitaru
92
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Geneză

DESTIN A luat Domnul cel Sfânt

Două entități din haos
Ca să facă-acest Pământ,
Soare, aștri din repaos.
Chiar atunci când a murit,
A-nțeles cu resemnare, A făcut viețuitoare
C-avea destinul hărăzit, Ca să umple toată zarea,
Fiind ca martor la născare. Cu instinctele primare
Să colinde munții, marea.
Firul lin se-mpletește
Și se țese pânza vieții, S-a muncit Domnul din cer
Soarta ne călăuzește, Să găsească o ființă
Noi o facem pe-a drumeții. Cu gândire și cu fler,
Cu voință și știință
Uneori este furtună,
Alteori e chiar sublim, Și l-a plămădit pe Om,
Câteodată calea-i bună, Ca să fie bun stăpân,
Deseori ne rătăcim. Dar păcatul cel din pom
L-a făcut tare hapsân.
În vârtejul ce-l trăim,
Fiind nepăsători din fire, Visul bun, adevărat,
Anulăm, fără să știm, În geneză consfințit,
Clipe, mii, de fericire. Omul rău l-a transformat
În coșmar greu de trăit.
Pânza vieții se-mpletește,
Iar păianjenul sortit A distrus, în mod fatal,
Ne anunță că sfârșește Nașterea cea din genune,
Firul vieții de-mpletit. Noi ne zbatem, la final,
Să se-ntâmple o minune,
Pentru unii, mai devreme,
Pentru alții, mai târziu, Să se facă un alt Ou,
Adevărul în noi geme: Un miracol să-mplinească:
„Nimeni nu rămâne viu!” Să creeze un Om nou,
Iar natura să-l strunească.
Trăiți clipele din plin
Și nu acceptați declinul,
Veți lăsa doar un suspin:
„Doar atât a fost destinul!”

93
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Iluzii
Un timid, în reverie,
Va avea iubită zână,
Transformăm ades speranța Crede-un șef, în nebunie,
În iluzii mari, deșarte, Că stăpân o să rămână.
Vrând să măsluim balanța,
Să ne facă mereu parte. Câte-un lider fără nume
Dumnezeu se vrea a fi,
Ori din crunta sărăcie, Fiind convins că-n astă lume
Visând la afaceri mari, Niciodată n-o muri.
Ori din marea bogăție,
Devenind snobi și avari. Potul mare și-l dorește,
Stând la Casino, nebunul,
Un flămând vede-n coșmar Alt nebun crede orbește
Coșuri pline de bucate, Că, la Loto, va da tunul.
Dar, mâncând, stă ca pe jar Toate sunt deșertăciune
Că nu sunt pe săturate, Și sfârșesc drept în mormânt,
Cu miros de putrejune
Cei desculți și goi doresc Ce se spulberă în vânt.
Zdreanța să și-o-nlocuiască
Cu veșmânt împărătesc, Din iluziile sparte
Niște prinți să se numească. Nu rămâne decât fum
Și un clovn ce stă deoparte
Bogătașul, cât de mic, Și surâde trist acum.
Vrea să fie șeful mare,
Nu va deveni bunic
Un voinic plin de ardoare,

Mihai Jitaru (1957), Poiana, județul Neamț

Profesor, scriitor, sculptor, pictor, grafician, restaurator cultural
Absolvent al Universității Pedagogice de Stat „Ion Creangă” Chișinău
Inițiator al proiectului intitulat „Viața între alb și negru”

Participă la expoziții personale și colective în Italia și în România:

101 Pezzi di Cuore (101 Frânturi de inimă) Introdacqua, Italia, 2014, personală; Paro-
le del Legno (Vorbele lemnului) – MAW, Sulmona, Italia, 2015, personală; 10x10xMAW –
MAW, Sulmona, Italia, 2016, colectivă; Profumo di legno (Parfum de lemn) – Palatul „Corvi”,
Sulmona, Italia, 2016, personală; Tra realta e il sogno (Între vis și realitate) – Palazzo Corvi,
Sulmona, Italia, 2017, duo cu artista Victoria Cărăruș; Metamorphosis, Beyond the shape –
Rotonda di San Francesco, Sulmona, Italia, 2017, colectivă; Premio letterario Te iubesc/ Ti
amo – Cinema Pacifico, Sulmona, Italia, 2017, colectivă; Metamorphosis Beyond the shape
2017 – Rethaus – Galerie, Burghausen, Germania, 2017, colectivă; Povara vieții – Muzeul de
Artă, Roman, România, 2017, duo cu pictorul Viorel Maxim; Giu la maschera! (Jos masca!)
– Gran Cafeè Letterario, Sulmona, Italia, 2018, personală; Povara vieții – 2 – Muzeul de Artă
Roman, România, 2020, personală; De la lumină la culoare – Wall of Art, Roman, România,
2018, 2019, colectivă; Salonul de primăvară – Muzeul de Artă Roman, România, 2018, 2019,
2020, 2021, colectivă; Anuala – Muzeul de Artă Roman, România, 2017, 2018, 2019, 2020.

94
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Cristina Rhea

Sunt

Sunt
cel mai trist sentiment că sunt.
Unde dragostea şi moartea Îmi iubesc până la disperare
nu există moartea care
mă lasă să trăiesc.

Unde dragostea şi moartea nu există

mă aflu eu.
Cu inima supusă,
aşteptându-l pe Dumnezeu. Naşterea
Iubind nedurerosul înţeles al prăpastiei.
Căutând a nu fi
de o parte şi de cealaltă în acelaşi timp. (h)rana
Flăcările vorbesc Crucii din mine celulei îmi vorbeşte
în lipsa mea. în zilele şi nopţile
Mă cheamă la ospăţ, la propriul meu ospăţ. care vin
Când va înceta Sentimentul în care m-am născut, după tine.
va începe Aproape unul de
o durere care celălalt,
nu va putea fi simţurile sângelui se dezvoltă
exprimată. foşnind sălbatic.
Învăţăm naşterea.

95
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Niciodată
Jumătate

Zilnic îţi pot spune, iubite,

tulburătoare e toamna. Jumătate de moarte, jumătate de dragoste.
Niciodată de ce Neiubitul Sângele tău învaţă ruga de mine.
tu tresari în bătaia Nu mi-ai spus niciodată
Clipei. că nu-ţi plac rădăcinile
învelite în zăpadă în
serile când priveşti peste
umărul meu
reproşându-ţi
că mi-e frig.

Niciodată
Dincolo de mine
am mers unde orbii
freamătă Cerul.
Ţipătul morţii a crescut sălbatic
adăpându-se tulbure din fântâni.
Am implorat pământul să-l
ocrotească de Crucea ce se
înălţa în mine disperându-l.
Orbii plâng neştiut. Cerul suspină mai uşor. M-acopăr seara cu mine. Moartea ca un candelabru
deasupră-mi veghează. Oamenii mei vor lăsa ferestrele mari,
din Lumină în
teama de noi. Ochiul întors mă învaţă. Văd Cerul aprinzându-se crud.
Naştere din naşterea mea. Dumnezeu din
Dumnezeu adevărat.
Apăr şi mă supun.

„Unde dragostea şi moartea nu există

/Where Love and Death Do Not Exist
/Ou l’amour et la mort n’existent pas”,

Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2006

ediţie trilingvă (in română, engleză şi franceză)

96
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Rhea Cristina (Găești, Dâmbovița, 1973), scriitoare, jurnalistă, PR Specialist, licenţiată a

Facultăţii de Jurnalism şi Științele Comunicării, Universitatea din Bucureşti, promoţia 1997,
admisă, în 2005, la Programul de Master în Jurnalism al Universităţii Indiana, Facultatea de
Jurnalism, SUA, Graduate Studies (ofertă declinată).
Apariții editoriale
Ochiul Străinului, editura DU Style (poezie), 1996, prefeţe: Ana Blandiana şi Irina Mavro-
din; Europeni la noi acasă, editura Ars Longa (interviuri), 1998; 22 de martori la Destin, editu-
ra Curtea Veche (interviuri), 2000; România care a dispărut, editura Curtea Veche (interviuri),
2002; Stela Popescu, editura Curtea Veche (interviuri), 2002; Unde dragostea şi moartea nu
există/Where Love and Death Do Not Exist/Où l’amour et la mort n’existent pas, editura Mu-
zeul Literaturii Române (poezie), 2006, prefeţe: Ana Blandiana şi Irina Mavrodin; Introducere
în Științele Comunicării. Suport de studiu pentru seminar (cercetare academică), 2012; Rolul
şi locul culturii în televiziune. Un model de lucrare de licenţă în domeniile Jurnalism, Comuni-
care şi Relaţii Publice (cercetare academică), 2012; ROMÂNII SECOLULUI XXI. Interviuri-docu-
ment cu personalităţi româneşti (editura Pro Universitaria (interviuri), 2013
Membru al Uniunii Scriitorilor din România (Filiala Poezie, Bucureşti).
Poezie şi articole literare publicate
1996: A poetical moment, antologie de poezie, Chişinău, Republica Moldova; 1999: Trei
tinere poete din România/Drei junge Dichterinnen aus Rumanien (Rhea Cristina – Clara Ro-
tescu – Amelia Stănescu), antologie bilingvă româno-germană, München, editura „Radu Băr-
bulescu”.
1999: Magdalena Constantinescu – Urmaşele lui Novalis/Novalis Erbinen (Novalis’ Suc-
cessorees), antologie bilingvă româno-germană, München, editura „Radu Bărbulescu”.
1998 şi 2001: Observator – München şi Archenoah, reviste de poezie, proză şi istorie a
exilului literar românesc, München, editura „Radu Bărbulescu”.
2015: Antologia del Premio Internazionale, antologie de poeme în limba italiană, Centro
GIOVANI E POESIA, Triugio, Italia.
Premii și burse literare
1992: Premiul Naţional, Concursul de literatură Nicolae Labiş, România; 1993: Premiul
Internaţional, Concursul de literatură Lucian Blaga, România; 1996: Premiul Uniunii Scriitori-
lor din România (Filiala Dobrogea), pentru volumul de poezie Ochiul Străinului (1996), 2007:
Programul de Rezidenţă Artistică „Writers-in-Residence”, bursă, fundaţia Kulturkontakt Aus-
tria, Viena, Austria; 2015: Premiul Special „Poesia dei Popoli – in memoria di Alfredo Pirola,
cu ocazia celei de-a 24-a ediţii a Premiului Internaţional „Centro Giovani e Poesia-Triuggio”,
„Centro Giovani e Poesia”, Triuggio, Italia.
Activitate profesională
- jurnalist (ziarele Ora, Independent, Cotidianul, posturile de televiziune TV5 Europe, SIG-
MA Channel şi Flux TV
- asistent universitar (Universitatea „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Ştiinţe Politice –
Comunicare şi Relaţii Publice; Universitatea „Spiru Haret”, Facultatea de Filosofie şi Jurna-
lism; Universitatea „Hyperion”, Facultatea de Jurnalism)
- PR Specialist (o companie farmaceutică, un centru de sănătate şi o serie de edituri).
Este fondatoarea site-ului educativ Great Fashion, http://greatfashion.ro.
Blogul ei de scriitor: http://cristina-rhea.blogspot.com/

97
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Daniel Luca

Bibliotecă
La pescuit
M-ai închis
Pun momeala între coperte
în cârlig și m-ai așezat
îl arunc pe raftul de sus.
în valurile Dunării Curând nu vei mai avea
rămân în aşteptare spațiu de depozitare.
cu gândul la recolta bogată
de peşte
salivez
se mişcă pluta
la început imperceptibil Naștere
apoi din ce în ce mai tare
prind M-am născut
cu putere undiţa în sprânceana ta
în ambele mâini stângă.
şi trag
o coadă imensă
de peşte
izbeşte luciul apei
trag cu şi mai multă forţă Pierdere
pletele tale blonde
mă lasă stană de piatră
printre buzele-ţi rubinii Odată
se prelinge cu ultimul dinte de lapte
un firicel de sânge am pierdut și iubirea.
inima-mi se zbate în piept
cu zgomot de tunet
pentru ultima oară.
98
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Sindromul vacii turbate

Trezit de zgomot
de lovituri
Viața ta este un dar în pereţii de scânduri
ai grajdului
prețios făcut de părinți
ies în pijama
şi iau barda din cămară
cuiele hotărât
pătrund adânc să sparg capetele
în carnea mea hoţilor
fixează plăcuţa ce-au dat buzna
doare la văcuţa mea
al naibii să o fure
de tare cu lapte cu tot
încleştez dinţii dar nu
din toate colţurile e doar ea
zării singură
se-ndreaptă spre mine singurică
doritori să-şi piardă urma şi-azvârle-ntruna
sătui de iubita /-ul din copite
virtual /-ă e clar
vor a turbat
să facă dragoste de la muşcătura
cu mine vulpii de-acum câteva zile
goi tai vita
îşi înfăşoară juvăţul la repezeală
în jurul gâtului şi-invit sătenii
rămân agăţaţi la carne proaspătă
de câte-o cracă zece lei
ultima zvâcnire kilul
a falusului un chilipir
ultima semănare în două ore nu mai rămâne nimic
sămânţa doar amintirea
e înghiţită rapid iau bicicleta şi pedalez
de solul opt kilometri
flămând la spitalul din oraş
noi vlăstare pentru vaccin antirabic
se vor ivi acul îmi intră în piele
curând. un zâmbet sardonic
îmi înfloreşte
în colţul buzelor
la gândul
minunatei
singurătăţi
ce mă va-mpresura
cât de curând.

99
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Lichefiere Prefacere
Pipăi marea - Pot să-ți îndeplinesc o singură dorință,
degetele mi-a spus peștișorul auriu.
se lichefiază - Atunci aș vrea să fiu cât mai aproape de Ea!
la atingere A trimis spre mine o bulă de aer.
apa sărată mă cuprinde De-atunci sunt o pereche de chiloți dantelați.
încetul cu încetul
mai sus
tot mai sus Cădere
mă prăbuşesc în stropi.
M-am împiedicat
de gândul tău
Cafeaua și m-am sprijinit în cădere
cu inima
de copac.
Ai căzut în ceașca mea
plină cu cafea
și te-ai topit.
Sorb încet din ea, Pelerina
la intervale mari de timp.
Nu aș mai vrea să se golească vreodată. De picăturile
iubirii tale
mă adăpostesc
sub pelerină.

CURSA TIMPULUI
Sculptura: Mihai Jitaru

100
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
Ella Poenaru
Mici, muștar și Vaca-Domnului
Se trezise destul de devreme, deși era du-
minică. A încercat să adoarmă la loc, dar afară
se pornise o petrecere de păsărele care scoteau
niște triluri nemaipomenite, lungi și răsucite ca
niște spirale de muzică, așa că după ce s-a des-
făcut din somn a început să le asculte mai atent.
Cântau aproape la fel ca păsările de lut pe
care i le cumpărase mama vara trecută, de la un
târg de oale. Aveau un mic orificiu pe spate și o
tăietură sub coadă prin care putea sufla. Dacă le
umpleai cu apă, scoteau niște ciripituri ascuțite
și bolborosite și timp de o săptămână a tot su-
flat în ele, până într-o seară când i-a trecut prin
cap să cânte la urechea tatălui care venise de
la schimbul doi „mai cu chef” – mama era de
noapte în seara aceea și rămăsese doar cu tăti-
cul și Adiță care dormea liniștit în pătuc, dar lui
nu-i era somn; băuse, într-un moment de nea-
tenție din ceașca ei de cafea, iar Moș Ene nu mai
voia să vină cu niciun chip.
După ce a încercat în zadar să-și trezească
fratele care căzuse într-un somn ca al Albei-ca
Zăpada, apoi pe tatăl care adormise îmbrăcat,
răspândind acel miros înțepător pe care îl știa
prea bine, a turnat apă în pasărea de lut cu pe-
naj de smalț verzui și a suflat cât a putut de tare
în urechea tăticului. Acesta a tresărit puternic
și a scos un sunet urât, ca un grohăit. Speriat,
copilul a scăpat din mână pasărea, care în drum
spre dușumea l-a împroșcat cu apă pe tăticul,
fapt ce l-a trezit de-a binelea. Bărbatul a început
să înjure și i-a ars două palme atât de puternice,
încât copilul a căzut jos, iar în pantalonașii de
pijama s-a prelins un șuvoi cald, auriu. Îndată
a început să plângă cu sughițuri, dar tăticul l-a
amenințat că-i mai trage două curele dacă nu
tace și l-a trimis la baie să se spele. Apoi i-a zis
„marș în pat, animalule!” și, ca să se calmeze, a
mers în bucătărie să fumeze o țigară.
Astăzi însă urma să fie o zi frumoasă. Razele
soarelui pătrundeau ca niște săgeți de lumină în
dormitorul lor, atât de limpezi și aurii, încât pu-
tea să zărească prin ele și cele câteva firicele de
praf care pluteau răzlețe prin cameră. Mămica
făcuse ieri curat. Astăzi era 1 Mai. Urma să iasă
în parc cu mămica, tăticul și frățiorul, să se dea
în mașinuțe și în trenulețul multicolor, să se joa-
ce în groapa cu nisip, poate chiar să găsească
alți băieței mari ca el, cu care să bată mingea.
Abia aștepta.
Visurile i-au fost însă întrerupte de vocea
îngrijorată a mamei din camera cealaltă unde
dormea cu frățiorul.
- Adiță s-a stricat la stomac, nu pot să merg
cu el.
Copilul s-a bosumflat. Asta însemna că nu
101
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
vor mai merge în parc. Adio alergat pe alei, adio
fotbal, tobogan sau mașinuțe. Nu avea să cape-
te nici baloane colorate, vată de zahăr sau sirop
dulce, parfumat de zmeură. De când se născuse
frățiorul lui, pierduse o grămadă de lucruri im-
portante. Până și pe mămica trebuia s-o împar-
tă cu el. Ba chiar ea îi dădea mai multă atenție
mogâldeței aceleia care nu făcea decât să plân-
gă, să mănânce, să facă pe el și să doarmă. Nu
putea nici măcar să se joace cu el. Era prea mic,
abia mergea de-a bușilea.
Următoarele cuvinte ale mamei i-au rea-
prins, totuși, speranța:
- Te poți duce tu cu Ionică în parc, că e o zi
frumoasă și ar fi păcat să nu profitați de vreme.
Tăticul a bodogănit ceva morocănos, de ge-
nul că nu are de gând să aibă toată ziua grijă de
mucos, însă mama i-a zis că oricum mai merg și
alți prieteni de familie așa că n-o să fie singur cu
copilul în parc.
- Să iasă și el la aer, să se joace, că e așa fru-
mos afară. Ce n-aș da să pot merge și eu. Sun-o
pe tușa Tia să vă întâlniți. Iese și ea cu nepotul.
Nu era același lucru ca și când ar fi fost cu
mămica, dar tușa Tia era cumsecade și avea un
nepoțel cam de vârsta lui. Puteau juca fotbal
împreună. Tăticul n-are decât să-și vadă de tre-
burile lui, să fumeze, să bea și să vorbească la
telefon.
Mămica le-a pregătit repede micul dejun:
cafea și mezeluri pentru tata. Lapte și o felie
mare de unt pentru el. Apoi l-a ajutat să-și îm-
brace hăinuțele lui preferate și i-a pus apă, două
sandvișuri cu piept de pui și niște fursecuri în
ghiozdănel. Apoi l-a dăscălit pe tăticul:
- Ai grijă să nu-i cumperi cine știe ce porcării
de mâncare din parc, să se strice și Ionică la sto-
mac. Mi-e de-ajuns ăsta micul.
A ieșit din casă pe jumătate bucuros, pe ju-
mătate temător. Tăticul putea fi uneori atât de
rău, mai ales când bea. Adesea se întreba cum
de mămica lui bună și frumoasă putuse să le
aleagă un tătic așa urât și fioros ca zmeul din po-
veștile pe care i le citea uneori seara. Nu putea
să aleagă un Făt-Frumos, ca toate prințesele fru-
moase? De ce doar în povești oamenii ajungeau
la un sfârșit bun după o serie de necazuri, iar în
viață era invers?
102
Fusese foarte fericit în primii ani de viață
doar cu mămica lui. Erau doar ei doi și ea îi dăru-
ia numai lui toată dragostea și atenția. Dar într-o
zi cineva a bătut la ușă. Mămica a deschis și a
apărut un bărbat înalt, slab, ras în cap și cu ochi
negri, pătrunzători. Atunci a simțit prima oară
teama, ca un curent rece și ascuțit prin inimă. A
scăpat iepurașul cu care dormea din mână.
- Ia uită-te la el, ce speriat e! a zis omul acela
cu un rânjet nesuferit. Nu mă mai ține minte,
pușlamaua. Eu sunt tăticul tău, mă!
Cinci cuvinte sunt suficiente uneori să spar-
gă ca un geam de sticlă o viață fericită. Apoi to-
tul s-a schimbat, prin geamul spart au pătruns
în casă certurile, cuvintele urâte și bătaia. Ma-
mei însă nu îi era frică de el, îl înfrunta adesea
și îi lua apărarea întotdeauna copilului. Ba chiar
odată, când devenise foarte violent, a pus mâna
pe un cuțit mare de bucătărie și l-a amenințat
că-l tranșează ca pe un porc. Mămica nu glu-
mea. Lucra la un abator, de unde aducea tot
timpul carne proaspăt tăiată.
Tăticul s-a mai liniștit. Pleca des de acasă, din
fericire, iar când nu era beat, putea fi de treabă.
Le spunea povești amuzante despre oameni și
întâmplări ciudate din țara unde fusese el plecat
cu câțiva ani mai înainte, până să-l cunoască. Pe
brațul drept avea tatuată o ancoră și o sirenă,
iar vara, când umbla în cămașă fără mâneci sau
tricou, copilul, curios, desenul albăstrui cu mar-
gini neclare, care nu ieșea de pe piele oricât ar
fi spălat-o.
Odată, însă, s-a certat cu mămica și a plecat
din nou. Era vorba despre ceva ce mămica do-
rea, iar tăticul nu. L-a auzit, cu puțin înainte de
a pleca trântind ușa, cum țipa la mama în sufra-
gerie:
- Ori eu, ori el? Dacă-l păstrezi și pe acesta,
eu plec și nu mă mai întorc.
- Doamne ajută! Du-te și lasă-ne în pace. Eu
la copil nu renunț orice-ar fi.
A înțeles atunci. Tăticul voia s-o facă pe mă-
mica să-l părăsească. Iar mămica l-a ales pe el.
Aveau să fie iarăși doar ei doi, fericiți și liniștiți.
Mămica s-a îngrășat mult după ce a plecat
tăticul. Îi crescuse o burtă foarte mare. O privise
puțin îngrijorat, dar mămica i-a spus râzând:
- O să ai un frățior sau o surioară cu care să
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
te joci. Să nu mai fii singur.
Asta l-a necăjit puțin. Nu era singur. O avea
pe mămica. Nu mai voia pe altcineva lângă ei.
Abia scăpaseră de tăticul.
Apoi mama a născut, și mămica lui n-a mai
fost doar a lui. Petrecea mult timp cu plângă-
ciosul și pișăciosul ăla de frățior. Nu vedea cum
ar fi fost posibil să se joace cu el. Era un omuleț
urâcios cu gura mare ca de broscoi și ochi bul-
bucați. Chiar semăna cu tăticul. Cum de putea
mămica să-i dea atâta atenție, nu înțelegea. Dar
ea l-a dojenit zâmbind:
- Prostuțule! Și tu ai fost la fel. Așa-s toți co-
piii mici. Dar când o să mai crească, să vezi ce
frumos vă veți juca împreună.
Mămica îi mai citea povești seara, după ce-l
culca pe bebeluș, și încă adormea uneori lângă
ea. Părea că totul va fi bine, după cum îi tot re-
peta mămica.
Dar într-o zi tăticul s-a întors din nou. Și
odată cu el și lumea lui s-a întors pe dos pentru
totdeauna. Mămica începuse să meargă iar la
muncă și îl lăsa uneori cu tăticul. Erau momen-
tele cele mai înspăimântătoare din viața lui. Cu
timpul, însă, începuse să înțeleagă cum funcți-
onează lumea celor mari. Ca să nu ai probleme
cu ei, nu trebuie să-i deranjezi. Ei discută lucruri
neinteresante și fac chestii complicate, de la
care nu le place să fie întrerupți. Așa că mai bine
să îți vezi de joaca ta și să nu-i bagi în seamă.
Nu li te adresezi decât dacă ți-e rău sau foame.
Doar mămica era altfel, pe ea puteai s-o între-
rupi oricând, să te lipești de sânul ei cald, ce mi-
rosea mereu frumos și curat, să-i ceri ceva chiar
și atunci când puteai să te descurci singur. Nimic
nu se compara cu zâmbetul ei luminos sau cu
îmbrățișarea ei.
Toate acestea îi treceau prin cap în timp ce
se îndreptau spre parcul mare din centrul ora-
șului. Încă de la intrare se simțea mirosul tare,
înțepător de mici și friptură și un talmeș-balmeș
de muzică orientală, populară și manele îți stră-
pungea urechile. Erau câteva terase aproape
de malul lacului din mijlocul parcului, cu mu-
zică puternică și grătare. Pe alei fumul se stre-
cura subțiindu-se printre trecători. Muzica însă
se auzea peste tot, un amestec insuportabil de
melodii grosolane și stridente, acoperind glasul
păsărelelor, vocile oamenilor și tulburând parcă
și pomii înfloriți.
Tăticul l-a purtat până la locul de joacă. Erau
mulți copii acolo, și mai mari, și mai mici. Unii
se cățărau pe cadrul mare de lemn cu multe că-
măruțe, se agățau de funiile acestuia, alergau în
toate părțile, își dădeau drumul pe tobogane,
alții se împingeau nerăbdători în timp ce stau la
rând la leagăne și la mașinuțe. Părinții așezați pe
băncile de pe margine veneau des fie să-i ajute
pe cei mai mici, fie să-i calmeze pe cei mai mari.
La groapa de nisip, erau copii mai puțini și mai
mici, cu nelipsita găletușă, lopățele și forme de
plastic colorate. El însă nu-și luase decât o min-
giuță de cauciuc și a scos-o din ghiozdănel, că-
utând din ochi un alt băiețel interesat. Dar toți
ceilalți erau prinși în jocurile lor. S-a îndreptat
atunci spre groapa de nisip, unde o fetiță scor-
monea nisipul cu o lopățică de plastic și-l turna
în găletușa de lângă ea. Părea la fel de singură
ca și el.
- Nu vrei să jucăm fotbal? a întrebat-o. Am
eu minge.
- Nu pot, a mormăit fetița cu o voce pițigă-
iată. Nu știu să țin mingea cu piciolul. Vlei să ju-
căm cu mâna?
Fetițele astea! Niciodată nu știu să facă lu-
crurile cum trebuie. Sunt miorlăite și plângă-
cioase, mai rău decât Adiță. Izbucnesc în plâns
din orice. Și nu sunt în stare nici să se bată. Dacă
le dai o palmă țipă de parcă le-ai da foc și fug
repede să te pârască. E adevărat că unele dintre
ele sunt frumoase ca niște păpuși, dar la fel de
inutile.
Aproape nu îi venea să creadă că mama fu-
sese și ea odată o fetiță mică, deși îi explicase
bine cum copiii cresc și devin mari, apoi doresc
să aibă și ei copii. El nu dorea să crească mare
ca tata și nici să aibă vreun copil plângăcios ca
Adiță, sau, mai rău, o fetiță.
- Ionică, stai tu cuminte aici și te joacă, eu
mă duc să-mi iau o bere, i-a zis tata. Să nu cum-
va să te miști până mă întorc, că naiba te ia.
Asta-i bună! N-avea decât să se ducă tăticu’
la naiba. El o să stea acolo. Poate o să găseas-
că până la urmă un băiețel singur ca el cu care
să joace fotbal. Fetițele sunt niște blege, nu-s în
stare nici să prindă o minge ca lumea. Asta mică
103
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
tocmai luase o minge în față și începuse să plân-
gă cu sughițuri.
- Ești un lău. Nu mă mai joc cu tine.
- Ce să zic? Pagubă-n ciuperci. Habar n-ai să
te joci cu mingea, oricum. Vezi-ți de găleata ta
de plastic. Ești la fel de proastă ca ea.
I-a întors spatele și s-a dus să se cațere pe
cadrul de lemn cu funii, scărițe și bârne colora-
te. Apoi s-a dat de câteva ori pe tobogane, până
s-a plictisit. Tăticul se întorsese, se așezase pe
bancă și își aprinsese o țigară. Din când în când
mai lua câte o gură din sticla de bere. Și-a scos
un ziar din geacă, l-a desfăcut și a început să se
uite la el cu interes. Era unul din ziarele acelea
pentru oameni mari, cu poze cu femei dezbră-
cate, diforme, cu țâțe mari și buze țuguiate, pe
care mama i le arunca scârbită. Nu înțelegea
cum tăticul putea să privească poze cu fete urâ-
te și strâmbe, când în cărțile lui de povești erau
prințese atât de frumoase, cu părul lung și ochi
albaștri ca mămica. Tăticul era un prost. Dar nu
putea să-i spună asta în față, l-ar fi pleznit iar.
Ar fi vrut să se dea în mașinuțe, dar pentru
acelea trebuia să plătească și nu știa dacă tăticul
o să vrea să-i dea bani. Dacă mămica ar fi fost
aici, cu siguranță i-ar fi dat să se dea și de două
ori. După câteva minute de ezitare se apropie
de tăticul și îi spuse cu o voce rugătoare:
- Tăticule, vreau să mă dau și eu în mașinuțe.
Îmi dai zece lei?
- Ei, pramatie mică, ai chef de mașini! Ma-
șinile sunt scumpe și periculoase, stai să mai
crești.
Lăsase capul jos și buza începuse să-i tremu-
re, când a auzit o voce de femeie puternică și
veselă:
- Lasă-l să se dea o dată, măi Gică, că n-o să
pățească nimic.
Tăticul împături rapid ziarul și îl vârî în bu-
zunar.
- Mia, ce bine că veniși. Uite, nu știu ce să mă
mai fac cu ăsta micul. Nu stă locului niciun pic.
- E copil, ce să-i faci, măi Gică. Lasă-l să se
joace cum vrea el și n-o să te mai deranjeze apoi.
Mia era una din vecinele din bloc, ce venea
des pe la ei. Uneori și când nu era mămica aca-
să. Se închidea cu tăticul în dormitor și, când nu
puneau muzica foarte tare, îi auzea vorbind și
104
râzând zgomotos.
Ionică nu o plăcea deloc pe Mia. Era o feme-
ie brunetă, înaltă și voinică, cu o față lată și ochi
curioși, care vorbea tare și râdea din orice. Nu
suporta nici parfumul ei greu și sufocant, atât de
diferit de cel dulce și floral al mamei.
A trebuit să aștepte rândul la mașinuțe, dar
când s-a suit în cea mai aproape de lângă el, s-a
simțit deodată aproape ca un om mare. După ce
a introdus fisa de plastic, a pornit-o cu o mișcare
sigură și violentă, împingând pedala de accele-
rație până la fund și rotind volanul cu o mână,
așa cum îl văzuse odată făcând pe un unchi ca-
re-i dusese cu mașina la țară pe el și pe mama.
A încercat să se strecoare abil printre celelal-
te mașinuțe, dar n-a putut evita câteva ciocniri,
iscate fie de nepriceperea, fie pur și simplu de
cheful de luptă al altor copii. El însă avea chef să
conducă, nu să se învârtească ca prostul ferin-
du-se de tâmpiți (da, ăsta era cuvântul pe care-l
folosea mama pentru cei care făceau rău din
prostie, și i-l adresase și lui taică-său de câteva
ori, spre marea lui satisfacție). Și-a dat seama
în curând că tactica cea mai bună de a conduce
cât mai puțin deranjat era să se repeadă el spre
alte mașinuțe, ai căror ocupanți, speriați, făceau
manevre disperate și comice să se retragă din
calea lui. Așa jocul devenea mult mai interesant.
Din nefericire, cele trei minute de libertate și
viteză au expirat rapid și a părăsit ringul oftând,
cu privirea în jos. Nu mai avea chef de toboga-
ne sau leagăne, după ce încercase sentimentul
de putere și control pe care i-l dăduse condusul
mașinuței. Când o să fie mare, o să-și ia o ma-
șină adevărată și o să meargă singur pe unde o
să aibă chef. Doar pe mama o s-o mai plimbe
uneori dacă va avea nevoie.
Revenind la banca unde îi lăsase pe cei doi,
a observat că tăticul se schimbase. Era binedis-
pus.
- Hai să mergem să mâncăm ceva la o terasă.
Fac cinste, le-a zis, bătându-se cu mâna pe bu-
zunarul de la piept.
S-au învârtit puțin până au găsit o măsuță li-
beră la o terasă cu grătar. Tăticul a comandat câ-
teva beri și un suc, dar a trebuit să stea la coadă
pentru mici și cartofi.
În timpul ăsta, tanti Mia i-a pus o grămadă
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
de întrebări despre maică-sa, despre el, despre
frățior, despre cine mai venea pe la ei. I-a răs-
puns scurt, fără chef. Nu înțelegea ce voia să mai
știe despre ei. Doar îi vizita atât de des.
Tăticul a venit cu un carton mare, plin de
mici, și unul de cartofi prăjiți. Luase și niște far-
furii de plastic, pe care a împărțit mâncarea; lui
i-a dat doi mici și câteva degete de cartofi. Micii
nu-i plăceau. Erau fierbinți și aveau un gust ciu-
dat, iute. A terminat însă repede cartofii și s-a
uitat cu poftă la farfuria tăticului. Ar mai fi vrut
câțiva.
- Ia te uită, ce repede a terminat cartofii!
Mănâncă și mici, sunt proaspeți.
- Au un gust ciudat. O să mă doară burta da-
că-i mănânc.
- Pune puțin muștar, să vezi ce buni sunt.
A încercat, dar cu muștar aveau parcă un
gust mai neplăcut. S-a silit să înghită ce meste-
case și s-a înecat. A început să tușească.
- Ia nițică apă și-o să-ți treacă.
Dar apa din ghiozdănel se încălzise și i-a fă-
cut silă. A scuipat-o tușind.
- Mi-e greață, a șoptit cu o voce firavă.
- Bea suc, e de portocale și îți ia greața. să urmărească bărcile verzi de lemn ce treceau
Sucul acidulat avea un miros și gust sinte-
tic, așa că le-a zis că îi vine să vomite și vrea să
meargă la toaletă. Tăticul l-a însoțit și l-a ținut să
vomite. L-a spălat apoi cu apă pe față și i-a zis să
meargă la masă, că avea și el nevoie la toaletă.
Își revenise puțin, dar a trebuit să stea pe
scaun până au terminat de băut sticlele de bere.
Fumul de țigară îi irita stomacul sensibil. Tăticul
vorbea mult, îi spunea tot felul de glume și po-
vești din tinerețea lui Miei, care râdea zgomotos
și din când în când îl bătea ușor peste umăr.
- Ai, lasă-mă! Nu mai spune! Chiar așa ai fă-
cut?!
Ce era așa de amuzată? Doar nu era prima
oară când le povestea. Cu siguranță le mai au-
zise de atâtea ori. Iar ea arăta atât de caraghi-
oasă când râdea. Nasul i se încrețea, buzele se
dădeau la o parte ca perdelele de la fereastră
și i se vedeau până sus gingiile vineții și vreo
doi dinți lipsă în părți. Mama avea un râs atât de
frumos, ca un clinchet de clopoței, când zâmbea
toată fața i se întindea și lumina, iar când râdea,
de sub buzele pline și roșii se iveau două șiruri
de dinți albi și lucioși. Nu avea nimic lipsă.
După ce au golit toate sticlele, s-au ridicat, în
sfârșit, și s-au îndreptat cu mers domol spre ma-
lul lacului. Acesta era înconjurat de o fâșie lată
de iarbă cuprinsă între două borduri de piatră.
Pe marginea dinspre alei erau tei și platani, pe
marginea dinspre lac, șiruri de sălcii cu ramuri
aplecate, ale căror vârfuri atingeau suprafața
murdară a apei.
Câteva bărcuțe alunecau alene pe lac... În
jurul acestuia, familii și perechi de tineri stăteau
așezați pe pături sau direct pe iarbă.
- Hai să stăm și noi nițel aici, zise Mia. Tu poți
să stai la umbră mai încolo, sub salcia aia, să te
joci, dar să nu te atingi de apă. E foarte murdară
și poți să te îmbolnăvești.
Ce bine că putea să stea mai departe de ei,
să nu mai audă glumele răsuflate ale tăticului și
râsul nesuferit al Miei. Căută un petec de iarbă
mai curat și se întinse sub o salcie. Îi era încă
greață și îl mai durea puțin burtica. Încercă să
respire așa cum îl învățase mama, întins pe spa-
te, cu mâna la piept. După un timp, simți că du-
rerea îl mai lăsase. Se ridică în șezut și începu
dintr-o parte într-alta, pe măsură ce lopețile
lungi se coborau înfigându-se în apă și apoi se
ridicau desfăcând evantaie de stropi strălucitori.
Îi părea rău că nu luase niște coli de hârtie la el.
Ar fi putut să facă niște bărcuțe și să le dea dru-
mul pe apă. Poate o să-i dea tăticul o pagină de
ziar, dacă-l roagă frumos.
Dar când întoarse capul, văzu că tăticul se în-
tinsese de-a binelea pe spate și sforăia, iar tan-
ti Mia își sprijinise capul pe pieptul lui. N-avea
cum să-l mai deranjeze acum. Tăticul făcea foar-
te urât când era trezit din somn.
Își roti privirea împrejur, căutând o bucățică
de hârtie rătăcită. Oamenii mari aruncau une-
ori hârtii pe stradă sau în parc. Mămica zicea
că nu-i frumos. Dar poate că acum avea noroc
să găsească ceva. Văzu un ghemotoc de hârtie
aruncat neglijent lângă bordura de ciment, câți-
va pași mai încolo. Se aplecă să-l ridice și încercă
să-l netezească, dar era pătat de muștar și grăsi-
me. Îl aruncă scârbit în apă.
Simți cum ceva îl înțeapă în talpă și, când se
aplecă să descopere cauza, își dădu seama că
105
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
îi intrase nisip în pantofiorii sport. Se așeză pe
mal să-i scuture și când se aplecă să-i pună iar
în picioare, câteva gâze colorate îi atraseră aten-
ția. Erau niște gândăcei roșii cu pete negre, care
mergeau repejor prin iarbă și chiar pe bordură.
„Vaca-Domnului li se zice”, îi spusese mama
și el râsese. Ce nume caraghios pentru niște li-
ghioane așa mici. „Să ai grijă să nu-i omori, că e
păcat, puiul mamii. Nu fac rău nimănui, dimpo-
trivă, ocrotesc grădinile.”
O să se joace puțin cu ei, că doar asta n-o fi
păcat. Smulse câteva firicele de iarbă și le întin-
se în calea lor, urmărind cum se urcau pe ele și
coborau continuându-și drumul netulburate pe
piciorușele lor subțiri și negre. Le puse și pietri-
cele în față, dar văzu că pe acestea le ocoleau.
Rămâneau nemișcate când le atingea, iar după
puțin timp își reluau plimbarea. Doar două din-
tre ele, mai mari, stăteau nemișcate, unite în
partea din dos. Le privi curios, timp de câteva
minute. Or fi fost moarte? Încercă să le zgândă-
re cu un fir de iarbă, dar, chiar dacă își mișcară
puțin piciorușele, parcă sincronizate, rămaseră
lipite. Or fi fost bolnave?
Cum stătea așa, cugetând la cât de curioase
sunt lucrurile chiar și în lumea unor vietăți atât
106
de mici, auzi telefonul tăticului sunând. Acesta
sări în sus brusc, iar capul Miei, lipsit de sprijin,
căzu în iarbă.
- Da, îl auzi vorbind, suntem bine. Am mân-
cat... Ne odihneam pe iarbă. Cum? Du-te tu cu
el la spital, vin și eu cu Ionică.
Tăticul închise telefonul, apoi se întoarse
spre Mia.
- A făcut ăla micul febră, trebuie să fug aca-
să.
- Hai că vin și eu cu tine.
- Nu știu dacă e bine să vadă vecinii că ne
întoarcem împreună. O s-o iau eu înainte cu bă-
iatul, tu mai rămâi cam o jumătate de oră. Hai,
Ionică, pune-ți ghiozdanul și să mergem, că fra-
te-tău nu se simte bine.
Ionică s-a aplecat să ia ghiozdanul. Gâzele se
risipiseră, fugind prin iarbă. Doar cele două mai
mari rămăseseră în continuare lipite, nemișcate,
nepăsătoare la toată larma dimprejur. Cuprins
de o furie bruscă, băiatul a ridicat piciorul și a
trântit apăsat talpa pe ciment. Apoi și-a ridicat
ghiozdanul și s-a îndreptat spre taică-său, fără
să mai arunce vreo privire în urmă la cele două
insecte strivite pe bordură.
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Declarație pe proprie răspundere

Monodramă într-un act

O dimineață de primăvară, într-un apartament cu două camere din Drumul

Taberei.
Nicoleta – o femeie în vârstă de aproape 60 de ani – își bea cafeaua așeza-
tă pe o măsuță din sufragerie, urmărind la televizor știri despre pandemia de
covid-19 și noua ordonanță de urgență. La un moment dat femeia se ridică și
închide televizorul, apoi începe să se uite în jurul ei, căutând ceva cu privirea.

NICOLETA: Așa. Să-mi iau ochelarii și să com-
pletez declarația ca să ies să iau ceva de mân-
care și puțin aer. Dar oare unde o fi pixul? Of,
nimic nu mai găsesc în casa asta, deși fac ordine
în fiecare zi. Pun mereu lucrurile în același loc,
dar după aceea uit locul. Am început să uit de la
o vreme. Unii zic că-i de la vârstă, dar parcă am
uitat prea multe în ultimul timp. Uneori pierd
o oră căutându-mi cheile, actele sau alte docu-
mente importante și știu că nu e în regulă.
Am avut o vecină acum câțiva ani care a în-
ceput să uite puțin câte puțin, mai întâi de lu-
crurile pe care le avea în casă, apoi de ce trebuia
să facă cu ce avea în casă, de rude și de prieteni,
ba chiar de copii și de nepoți. Nu mai știa nici să
se spele, să se îmbrace sau să mănânce singură.
Uitase totul. Nu mai știa nici cine era ea, femeia,
mama, bunica Jeni. Iar într-o zi a uitat și să res-
pire. Au găsit-o moartă în casă după mai multe
zile, după miros. A venit Poliția, ne-a luat decla-
rații tuturor celor care o cunoșteam cât de cât.
Ce era să zic? Nu o mai văzusem de două săp-
tămâni. Pe mine mă cam deranjau ticurile ei, re-
petițiile, privirea pierdută și disperată, ochii de
animal chinuit, mirosul insuportabil, scâncetele
nearticulate, ajunsesem să o ocolesc în ultimul
timp. Mai ales că uneori mă trezeam noaptea cu
ea sunând la ușă. Copiii au plecat în străinătate
și au plătit mai multe femei să aibă grijă de ea.
Dar, cum nu le controla nimeni, luau banii și ple-
cau la scurt timp fără să-i dea măcar o farfurie
de mâncare. Îi mai duceam eu sau Sanda de la
trei câte ceva din când în când, dar de fiecare
dată mi se făcea rău când intram în apartamen-
tul acela murdar și vedeam în ce hal a ajuns. Of,
Doamne, oare așa o să sfârșesc și eu?
Nimic nu e mai rău decât să-ți pierzi aminti-
rile. De la o anumită vârstă sunt cam tot ce-ți ră-
mâne... alături de speranța că n-o să ajungi ca o
legumă putredă purtată colo-colo de alții, inca-
pabilă să-ți controlezi sfincterele și așteptând cu
teamă și nerăbdare un sfârșit care tot întârzie.
Niciodată nu ne închipuim că am putea ajunge
și noi așa, deși moartea este singurul lucru si-
gur pe lumea asta. Bătrânețea e vârsta cea mai
urâtă, e perioada decăderii și a izolării. Fizice și
sociale.
Iar când ajungi la fel de neajutorat ca un be-
beluș, când mintea ta este tabula rasa, oare ce
sens mai are tot ce ai trăit? Rămâi izolat, bâi-
guind cuvinte de neînțeles, în carantină forțată
până în ultima zi de viață. Așa că perioada asta
de izolare e oarecum binevenită. Ca un exercițiu
de pregătire. Dar poți fi vreodată cu adevărat
pregătit pentru degradare și moarte?
Uneori parcă îmi doresc ca un mic virus chi-
nezesc să mă privească nemilos cu ochi oblici, să
se strecoare neinvitat în sistemul meu imunitar
zicând: Bonsoir, madame! Am venit să-ți fac o
vizită inopinată, să-ți pătrund în sânge, inimă,
plămâni și creier, să-ți iau pulsul, tensiunea, res-
pirația, amintirile și toate datele vitale și să te
duc acolo unde nu este nici durere, nici întrista-
re, nici suspin, ci viață fără de sfârșit.
Dar oare chiar așa o fi? Nu s-a întors nimeni
să ne confirme. Doar Iisus Hristos, după cum se
spune în Biblie. Personal n-am cunoscut niciun
înviat. Până și bisericile s-au închis. O să sărbă-
107
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
torim Învierea închiși în casă ca să nu murim.
Tristă ironie – să mori de Înviere. Mă rog, până
la urmă toți murim, să nu ne facem iluzii. Dar
na, zicem că nu e cazul să ne grăbim. Nimeni nu
poate înfrunta moartea de la egal la egal. Pu-
tem s-o ocolim, s-o fentăm, s-o întârziem, dar
e un joc de-a v-ați ascunselea pierdut din start.
Numai mintea asta care ne bagă în toate belele,
refuză capitularea fără luptă, dezvoltă strate-
gii de supraviețuire, face planuri ingenioase de
amânare, ba chiar refuză se mai gândească la
moarte, împingând-o într-un colțișor întunecat
al creierului, ca pe un gunoi ascuns într-o căma-
ră întunecată pe care o eviți constant.
Uneori însă parcă simt cum și mintea mea se
închide treptat-treptat ca un computer pe care
ai apăsat butonul de shut-down. Întâi dispare
imaginea de pe monitor, apoi se închid și cele-
lalte programe care rulau în spate, chiar și tro-
ienii și malware-ul necunoscute care te spionau
neștiute, sugându-ți energia, împiedicându-te
să funcționezi corect, blocând accesul la fișiere
importante sau distrugându-le pe cele esenția-
le... Și ce spuneam? Ah, da. În fiecare zi când ies
trebuie să completez o declarație.
Se ridică de pe canapea și se duce într-un
colț al camerei, unde se află un scrin și trage pe
rând două-trei sertare, scotocind în ele. Găsind,
în sfârșit, un pix, se întoarce la masă și începe
să scrie.
Așadar, nume, prenume, data nașterii, adre-
sa, locurile deplasării, motivele deplasării, sem-
nătura și data. Astea-s regulile, amenzile-s mari
și poliția nu se uită nici la vârstă, nici la pensie.
Umblă toată ziua pe străzi să prindă câte un
bătrân întârziat sau pe cineva care a completat
greșit declarația. Că de... de la o anumită vârstă
începi să uiți și mai greșești, dar legea nu te iartă
când trebuie să plătești. Doar oamenii mai uită
că ar trebui să te ajute într-o situație de viață și
moarte ca asta, chiar dacă textul ăsta nu e pre-
cizat explicit în lege. Și eu am mai uitat, uneori...
sau m-am prefăcut că am uitat.
Cum a fost atunci când nu ajungeam la în-
tâlniri cu persoane pe care nu doream să le văd,
dar nu mă simțeam capabilă să le refuz politi-
108
cos. Când uitam să mulțumesc sau să mai bag
în seamă amici pe care îi consideram neimpor-
tanți. Eu aveam visuri mari: visam să ajung ac-
triță sau măcar scriitoare, să ajung faimoasă și
cunoscută în țară și peste hotare și să evadez
din starea de izolare forțată impusă de regimul
comunist. Eliberarea a venit prea târziu, aveam
deja peste 30 de ani și o povară de frustrări, eșe-
curi și amintiri urâte de care nu am reușit să mă
dezbar total niciodată. E ciudat cum amintirile
plăcute sunt primele care se duc și rămâi doar
cu o suită de imagini triste și un sentiment de
disperare și regret.
Oare când a început de fapt uitarea asta?
Uneori am impresia că a început cu foarte mulți
ani în urmă, poate chiar în copilărie.
Când am uitat ziua unei colege de școală,
pentru că era săracă și nu aveam de gând să pe-
trec la ea acasă mâncând biscuiți ieftini cu gem
și jucându-mă cu frații ei mici și murdari? Când
am uitat să mai vizitez câte o mătușă în vârstă
deoarece era plictisitoare și mirosea urât a bă-
trânețe? Pe vremea aceea nu-mi închipuiam că
o să ajung la vârsta lor. Visam că o să ating glo-
ria și n-o să îmbătrânesc niciodată. Mama mă
certa, tata încerca să mă aducă cu picioarele pe
pământ, pentru că viața într-o țară a lagărului
comunist impune construirea unei armuri soli-
de, și trebuie să-ți măsori bine cuvintele și acțiu-
nile, deoarece tot ce spui sau faci se va întoarce
negreșit împotriva ta.
În copilărie nu mi-am dorit niciodată să fiu
profesoară – actriță, cântăreață, scriitoare, me-
dic (pentru o scurtă durată) – profesoară, nicio-
dată. Și atunci, cum a fost posibil să devin ceva
ce nu mi-am dorit și să nu fiu ceea ce am dorit.
Da, știu... Cei pe care zeii i-au urât, pedagogii
i-au făcut. Dar a fost oare numai destinul de
vină? Neșansa de a fi născută într-o țară ca o
pușcărie, din părinți care nu au fost membri de
partid? Ar fi o justificare prea simplă. Ca oricine,
am avut un vis... și am renunțat la el. Cea mai
mare parte a vieții am supraviețuit, nu am trăit.
Privind acum în urmă, mă întreb oare când am
uitat să-mi trăiesc propria viață? Când am uitat
să-mi împlinesc visul?
Dacă mă gândesc mai bine, cred că pot
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
desluși când au fost sădiți primii sâmburi ai eșe-
cului. Pe care eu, copil neștiutor, i-am lăsat să
crească și am făcut din circumstanțele nefavo-
rabile scuze, nu pietre de încercare pe care ar fi
trebuit să le depășesc...
Ei, degeaba mai vorbesc acum...
Pentru că eram prea timorată și rigidă pen-
tru teatru, și nu cunoșteam pe nimeni care ar fi
putut să mă ajute să scap de trac și de timidita-
tea induse de urletele tatii și jignirile unei învăță-
toare comuniste, m-am orientat spre Litere. Am
reușit, nu din primul an, ce-i drept: examenul
era foarte dificil și concurența era mare, la fel ca
la Medicină. Tata a tot încercat să mă descura-
jeze. De ani de zile nu mai erau posturi în oraș,
iar capitala era un vis imposibil. Ar fi fost mai
bine pentru mine ca femeie să devin contabilă
sau chiar ingineră, deoarece după doi-trei ani
de stagiatură obligatorie, puteam găsi un post
în oraș. Dar profesor de română sau franceză?
În niciun caz. Viața mea trebuia să se sfârșeas-
că la țară, într-un sat neluminat, cu ulițe pline
de noroi până la genunchi sau, în cel mai bun
caz, într-un oraș de provincie, dacă aveam șansa
unui transfer.
Pare incredibil cât de limitate erau opțiunile
noastre atunci: în materie de serviciu, de îm-
brăcăminte, de mâncare, de relații și chiar ma-
trimoniale. Atunci, mult mai mult decât acum,
statul impunea uneori distanțe fizice de sute de
kilometri între soți, și inevitabil un număr destul
de mare de căsătorii încheiate de studenți sfâr-
șeau prin divorțuri.
Astfel, după absolvire, cu a doua notă pe
țară, am primit repartiție într-un sat din Moldo-
va, cel mai aproape de București, conform hăr-
ții. Soțul meu, inginer, a ales un mic orășel din
Ardeal. Vacanța după absolvire a fost singura
perioadă de viață de familie în doi. Când am ple-
cat fiecare la post, la începutul lui septembrie,
am făcut-o cu speranța că vom fi reuniți pentru
totdeauna într-o bună zi. Partidul nu ținea cont
de nevoile unor tineri căsătoriți. Trebuia să ne
facem datoria acolo unde fuseserăm repartizați
și să rezistăm cum putem, urmărind eliberarea
unui post în orașul celuilalt. Iar eu credeam pe-
atunci că iubirea învinge tot. Credeam greșit,
evident!
În primele luni ne-am întâlnit aproape în fi-
ecare weekend. El venea la mine, căci îi dădu-
se taică-său o mașină veche, iar din satul unde
predam până la prima stație de tren erau 30 de
kilometri de mers pe jos. Era un autobuz doar
în timpul săptămânii, care pleca foarte devre-
me și avea ultima cursă tot devreme. Trebuia să
schimb trei trenuri. Apoi a avut un accident cu
mașina, grăbindu-se să ajungă la timp la servi-
ciu când s-a întors de la o vizită matrimonială
și o vreme nu a mai circulat. În momentul acela
eu nu am putut să lipsesc de la școală să-i fiu
alături. Eram în primul an de muncă și toți mă
priveau ca pe o orășeancă răsfățată. Nu-mi plă-
ceau nici directorul, nici mulți colegi. Și nici ei
nu mă plăceau. Copiii erau respectuoși și buni,
dar mă simțeau distantă și îmi vorbeau cu sfia-
lă. La franceză erau dezastruoși; în afara copiilor
unor profesori, majoritatea nu cunoșteau nici
cele mai simple noțiuni. În fiecare an avuseseră
un alt profesor, care dăduse bir cu fugiții după
câteva luni de experimentare a vieții într-un sat
comunist, care cădea în beznă de cum se însera
până în zori, cu ulițe pline de noroi și o porție
zilnică de o jumătate de pâine neagră.
Iar eu, care în facultate visam să predau Vi-
llon, Molière și Balzac, care recitam în oglindă
poeziile lui Prévert și cântam șlagărele lui Dali-
da, făceam acum cântece de grădiniță pentru a-i
atrage și îi puneam să arate pe degete obiectele,
repetând încontinuu: mère, père, frère, soeur,
bonjour, bonsoir, au revoir, camarade professe-
ur. Evident, și eu visam să plec cât mai repede,
dar pentru a prinde un post aproape de soțul
meu mi s-a spus că trebuia să rămân măcar un
an în acea școală (informație eronată, evident,
dar unde s-o verific?).
După sărbătorile de iarnă, pe care le-am
petrecut o parte împreună, o parte la părinți,
soțul meu a început să vină din ce în ce mai
rar. Mai întâi la 2-3 săptămâni, apoi la o lună,
iar în vacanța de vară, când m-am prezentat în
garsoniera lui pe neanunțate ca să-i fac o sur-
priză, am surprins o tânără colegă stagiară care
se instalase cu bulendre și farduri în dormito-
rul conjugal. În momentul acela am avut un șoc
care m-a lăsat fără grai, iar duduia, simțindu-mă
moale, a sărit cu gura la mine, spunându-mi că
109
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
așa-mi trebuie dacă las singur un bărbat bun,
că orice bărbat tânăr normal are nevoie regu-
lat de o mâncare caldă și o femeie fierbinte, iar
cine pleacă la plimbare pierde locul de onoare.
Văzându-mă cum tremuram de șoc și furie, m-a
luat pe un ton autoritar: „Ei, acum sper că nu
începi să plângi. O fi el soțul tău, dar nu-i pro-
prietatea ta. Comportă-te ca o femeie matură și
acordă-i libertatea.”
Așa că i-am acordat-o. De la el nu mai păs-
trez decât un mic Larousse pe care mi l-a oferit
de ziua mea în primul an de facultate și amintiri
vagi ale unor nopți de amor cu un bărbat grăbit,
egoist și nepriceput.
Se ridică, își toarnă un pahar de limonadă și
apoi se așează pe fotoliu, picior peste picior.
După ce am divorțat pentru nepotrivire de
caracter, m-am întors la școala din sătucul cu
noroaie, bărbați bețivi, femei bătute și copii
care munceau pe câmp de la vârsta de 7 ani.
Adică exact la vârsta și perioada când ar fi tre-
buit să meargă zilnic la școală.
În fiecare vară dădeam examene de titula-
rizare și în fiecare vară după ce obțineam nota
maximă nu găseam post. Și o luam de la capăt
cu inspecții programate și mese întinse și cado-
uri obligatorii pentru metodiste tupeiste, coafa-
te permanent cu melcișori și care vorbeau fran-
ceză prost, cu accent rusesc.
Însă cel mai mult am suferit de frig. Iernile
erau cumplite. Stăteam în gazdă la un fel de că-
min, lângă Primărie, unde la început nu avuse-
sem nici apă, iar iarna spărgeam lemne și mă
spălam tremurând la lighean. Seara mă barica-
dam trăgând dulapul la ușă, că orice femeie sin-
gură era o invitație pentru bărbați alcoolizați cu
impulsuri de violatori.
În sfârșit, după câțiva ani am reușit să mă de-
tașez într-un orășel mai mare, cu gară proprie.
Dar viața personală nu a evoluat spre bine. O
persoană care stă prost cu stima de sine atrage
în mod logic pămpălăi sau escroci sentimentali.
Prin urmare am atras sau am fost atrasă de băr-
bați imaturi, neserioși, afemeiați, alcoolici, vio-
lenți, narcisiști și vai, chiar însurați. Spre scuza
mea trebuie să spun că cei din ultima categorie
110
și-au ascuns cu dibăcie starea civilă. În momen-
tul în care mi-am văzut ultima cucerire trecând
pe lângă mine alături de nevastă și de cei doi
copii și privind în lături ca-n poezia lui Eminescu,
ceva s-a oțelit în mine. Definitiv. Și am renunțat
la al doilea vis; iubirea nu există, există doar ne-
voia de un celălalt care să ne satisfacă lipsurile.
Să ne umple golurile, să ne conforteze anxietă-
țile, să ne exploateze slăbiciunile. Așa că după
ce-am aruncat asul de inimă din mâna de cărți
pe care mi-o oferise viața, m-am scufundat în-
tr-o existență monotonă: serviciu, casă, vacan-
ță, singurătate aleasă. Momentele speciale le
trăiam printre cărți, nu printre oameni. Viața
tuturor părea a fi un roman neinteresant sau
vulgar, extrem de prost scris. De ce ar fi fost al
meu ceva special?
Însă când mă așteptam mai puțin la o schim-
bare și mă împăcasem sufletește cu soarta de
femeie singură, a venit Revoluția. Mă rog, așa-zi-
sa revoluție. Că azi nici copiii nu mai cred în ea.
Dar pentru mine a fost o nesperată gură de aer
și de libertate. Un dar divin. Eram liberă, în sfâr-
șit să fac ce vreau, să merg unde vreau, să-mi
fac soarta cum doresc. Puteam chiar să sper la o
poveste de dragoste cu final fericit. Cel puțin așa
am crezut eu în naivitatea mea. Unele lucruri nu
se schimbă niciodată.
Întoarsă, în sfârșit, în Capitală, mi-am căutat
de lucru ca traducător, am scris la ziare, m-am
înscris chiar și în PNȚ-cd (întotdeauna am fost
de partea perdanților, dar măcar aveam satis-
facția că m-am comportat corect, că am fost de
partea cea bună a istoriei), am strigat Jos Comu-
nismul în Piața Universității și am scăpat la mus-
tață de bătaie, deoarece exact în zilele acelea
am decis să plec la munte. Acolo l-am cunoscut
pe cel de-al doilea soț al meu și ultimul bărbat
din viața mea.
Și atunci totul s-a schimbat. Cred că am mai
spus-o. Dar repetiția e inamicul uitării, nu? Pen-
tru o perioadă am crezut iar că visele se pot îm-
plini, că fericirea poate veni și mai târziu și că
tot ce suferisem fusese plata necesară sau lecția
obligatorie pentru a fi pregătită să primesc un
dar prețios și șirul de ghinioane din viața mea
avea să fie, în sfârșit, încheiat. Cât m-am înșe-
lat... Există o vorbă: „Dacă vrei să-l faci pe Dum-
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
nezeu să râdă, povestește-i planurile tale”. Eu
nu i le-am povestit. Nici măcar nu l-am inclus în
ele. Azi nu mai am ce să-i povestesc. Iau zilele
așa cum vin și încerc să ascult poveste fiecărei
zile. Poate într-o zi îmi va spune El ce planuri a
avut cu mine, și voi reuși să găsesc un sens în
viața mea. Sau poate că nu trebuie să cauți ne-
apărat un sens. Poate că sensul vieții este dat
chiar de faptul că o trăiești.
Din sfaturile primite de la părinți două mi-au
rămas în minte și mi-au orientat toată existen-
ța. Primul a fost: „Cum îți așterni așa dormi”, iar
al doilea „În viață totul se plătește”. Mai târziu
mi-am dat seama că erau, de fapt, niște avertis-
mente, de care în naivitatea și aroganța mea de
intelectuală nu am prea ținut seama, pentru că
lucrurile rele, nu-i așa?, se întâmplă doar proști-
lor și ticăloșilor, iar noi nu suntem nici una, nici
alta, chiar dacă uneori mai facem prostii și chiar
ticăloșii.
Cosmin a fost bărbatul aproape perfect. Ma-
rea și adevărata mea dragoste. Era blond, înalt,
șarmant, educat, stilat, cam afemeiat, dar sincer
și cuceritor prin felul lui deschis de a fi. Am în-
ceput relația ca prieteni, confidentă la cuceririle
și schemele lui de a scăpa de lipicioase – la un
moment dat ajunsesem chiar să joc rolul iubitei
arțăgoase și cu gura mare pentru a pune pe fugă
femelele prea insistente din jurul lui. M-a ajutat
să-mi găsesc un post bun la redacția unui ziar,
un apartament central ieftin și mi-a oferit multe
ponturi și sfaturi prețioase. Cosmin era un băr-
bat cu multe conexiuni, prietenos, ce ajutase
multă lume, iar unele persoane nu uitau și îi mai
întorceau favorurile.
Într-o seară Cosmin a avut un accident pe
o trecere de pietoni. Am fost prima persoană
anunțată și am fugit într-un suflet la spital, ne-
știind cât e de grav. Dacă stau să mă gândesc,
în viață atât lucrurile bune cât și cele rele vin în
perechi. Una caldă, alta rece. Sau invers. Un fel
de a doua șansă, dar sensul întâmplărilor îl dis-
tingem mult mai târziu. Uneori prea târziu. Un
accident de mașină m-a separat de Cătălin, un
alt accident m-a unit cu Cosmin. Și cu el am ră-
mas mai mult de trei ani. De fapt, până la sfârșit.
Se ridică iar, privește un pic dezorientată îm-
prejur. Se duce la oglindă, își aranjează părul,
apoi se îndreaptă spre un scrin pe care se află
fotografia unui bărbat chipeș de 35-40 de ani. O
ia, se uită îndelung la ea, apoi o pune la loc cu
un oftat și se întoarce spre sală.
Bineînțeles că la început nu am avut deloc
încredere în el. Când l-am adus de la spital și
l-am ajutat în primele zile prin casă, gătind, fă-
când curat și chiar rămânând peste noapte la el,
în dormitorul oaspeților, nu m-am gândit că o
să ajung să mă instalez acolo permanent. Că o
să ajung iar într-o zi la altar, cu alai, cunună și
pișcoturi.
De fapt, a fost prima oară când am ajuns la
altar. Prima oară am trecut doar pe la Primărie
și în subconștient mi-a rămas gândul că de-ace-
ea n-a mers. Acum voiam să facem totul cum
trebuie, să-i dăm lui Dumnezeu ce-i al lui Dum-
nezeu și să ne bucurăm și noi de cele ale Ceza-
rului acestei lumi. După atâtea constrângeri me-
ritam, nu?
Într-o seară când m-a invitat la restaurant ca
să sărbătorească o reușită profesională și mi-a
oferit inelul de logodnă lângă un pahar de șam-
panie, ca într-un clișeu caraghios din filmele ro-
mantice, era să mă înec cu șampania. Nu l-am
acceptat imediat. Ca prieten, Cosmin era nemai-
pomenit, ca bărbat era un donjuan fără inimă.
Cel puțin așa-l vedeam eu din poziția mea de
damă înșelată, în care bărbatul era dușmanul
de clasă. Dacă ar fi fost vreo mișcare #metoo#
pe-atunci, eu aș fi fost purtătoarea de cuvânt.
Dar pe măsură ce l-am cunoscut mai bine și
am devenit apropiați sufletește, am realizat
cât de multe calități avea acest om. Cosmin nu
era chiar așa afemeiat pe cât lăsase să se vadă,
multe femei îl hărțuiau și aveau aventuri cu el
doar în capul lor. Unele căutau avantaje, alte-
le căutau doar să se mărite, deoarece material
Cosmin era o partidă bună. Dar era totodată și o
persoană sufletistă, corectă și foarte săritoare.
Încet-încet, bariera mentală pe care o ridi-
casem între noi a coborât, iar când m-a luat în
brațe și m-a sărutat prima oară, fără să încerce
să mă pipăie sau să se grăbească să-mi ridice
fusta, am știut că el e alesul. Făt-Frumosul aș-
teptat încă din copilărie. Le Prince Charmant.
111
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
The one and only. Toate frazele siropoase de
care făceam mișto înainte au devenit extrem de
autentice și de personale... Și mai era ceva. Un
bonus neașteptat.
Bucuriile, ca și necazurile, nu vin niciodată
singure. Cosmin reușise să păstreze un secret
față de mine, cea mai bună prietenă și sufletul
lui pereche. L-a păstrat ca să mi-l ofere ca o sur-
priză. Un prieten pe care-l ajutase cu ani în urmă
la facultate, lăsându-l să copieze la examene și
scriindu-i lucrarea de licență, și care plecase în
Franța prin anii ”80, reușise admirabil în afaceri.
Pare incredibil, dar nu numai că nu l-a uitat, dar
l-a invitat în Franța și i-a oferit atât un post de
conducere în compania sa, cât și cazare într-una
din locuințele sale din Paris. Merde! Câștigasem
la loteria vieții premiul cel mai mare.
Pe fundal se aude, în surdină, La vie en rose.
Paris!!! Visul meu cel mai mare devenea re-
alitate. Aveam să mă mut la Paris, să trăiesc în
Orașul Luminilor, să vizitez oricând voiam Tour
Eiffel, Musée du Louvre, Musée d’Orsay, să mă
plimb pe Champs Elysées și să alunec pe Seine
în bateau-mouche. Iar eu aveam să-l însoțesc.
Oficial și pour toujours. Puteam să mai spun nu?
Orice îndoială mai aveam s-a dus pe apa sâmbe-
tei. Pardon, pe a Senei. Ce dovadă mai mare de
dragoste puteam cere sau puteam primi?
Își mai toarnă un pahar de suc.
Existența de zi cu zi într-o țară străină cu pu-
seuri naționaliste nu este deloc roză ca în cân-
tecul lui Piaf. Am descoperit că franceza mea
vorbită era destul de prăfuită, că accentul meu,
deși șlefuit, stârnea uneori hohote sau priviri
disprețuitoare. Că România și Rusia erau aceeași
țară pentru mulți cetățeni francezi și că „c’est
pas comme ca qu’on fait les choses en France”.
Dar, în ciuda barierelor sociale și a respingerii pe
care o resimțeam cel mai ades din partea unor
intelectuali francezi, fixați într-o superioritate
aristocratică de neclintit, Franța mi-era la fel de
aproape sufletește ca România. Uneori chiar
mai aproape. Din momentul în care am pus pi-
ciorul pe un trotuar din Paris și totodată într-un
112
răhățel de cățel, m-am simțit ca acasă. Eram
unde îmi dorisem să fiu, unde ar fi trebuit să fiu
de mulți ani. Grijile rămăseseră în România, cel
puțin așa credeam. Intrasem într-un sistem car-
tezian, bine pus la punct și aveam să mă bucur
de avantaje incredibile. De-acasă mai primeam
vești proaste, părinții nu stăteau prea bine cu
sănătatea, plecarea mea îi afectase teribil, dar
îmi ziceam și le ziceam că de-aici aveam să-i ajut
mai bine, cu bani, cu medicamente. Și că îi voi
vizita în concedii. Rând pe rând am uitat de pri-
etenii și cunoștințele din România, biete figuri
tragice, trase pe roata unei tranziții nemiloase.
Nu doream să păstrez nimic din amintirile unui
trecut degradant și umilitor.
Din păcate, lucrurile n-au mers ușor la înce-
put. A trebuit să așteptăm obținerea cărții de
sejour, cu vizite umilitoare la prefectură, unde
eram tratați ca ruda cea săracă venită să se în-
frupte nepoftită la masa bogatului. Cosmin a
primit-o destul de repede, căci avea promisiune
de angajare, eu a trebuit să mai aștept, pentru
că nu aveam încă un serviciu. Și atunci s-a în-
tâmplat lucrul cel mai trist și cel mai regretabil
din viața mea, probabil ultima amintire tragică
pe care o voi păstra. După mulți ani, am rămas
însărcinată. Și aveam de făcut o alegere. Să mă
întorc și să nasc în România, revenind mai târziu
cu copilul sau să....
Am ales să rămân. Eram, în definitiv, încă ti-
neri amândoi. Mai puteam avea copii. Acum nu
era momentul. Niciodată nu a fost momentul.
Prima sarcină a venit în anii de studenție și ar
fi însemnat să renunț la facultate. Alte două, în
urma unor relații mizerabile cu oameni cu care
nu mi-aș fi dorit să am un copil. Nici ei nu și-ar
fi dorit. Așa că am trecut și prin calvarul avortu-
rilor clandestine și prin teama de a fi arestată și
am trăit sentimentul de depresie și de goliciune
sufletească care însoțește orice act de termina-
re voluntară a vieții unui copil nenăscut. Regre-
tele sunt însă inutile, căci nota de plată vine în-
totdeauna la sfârșitul mesei. În curând aveam să
primim amândoi una foarte piperată.
Pe ultimul copil mi l-am dorit și chiar aș fi pu-
tut să-l iubesc dacă mi-aș fi îngăduit. Dar sosea
într-un moment foarte prost. Tocmai primisem
o ofertă de angajare și nicio firmă serioasă nu
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
ar fi acceptat o străină gravidă. Așa că într-o zi
de toamnă, am mers de mână cu Cosmin într-o
clinică privată și am rezolvat problema. Ploua
îngrozitor când am ieșit de acolo și, ajunși aca-
să, am constatat că nu aveam ce să ne spunem.
Nu ne puteam consola reciproc, eram complici
la uciderea copilului nostru, conceput din dra-
goste și neglijență. Parisul devenise deodată gri,
apăsător, murdar ca un oraș de provincie comu-
nist.
El a plâns cel mai mult, eu am rămas tăcută
și împietrită vreo două zile. Presimțeam că am
comis o greșeală ireparabilă. Iar când Cosmin a
venit să mă consoleze cu scuza idioată „Lasă, o
să facem altul”, am izbucnit. Puteam să facem
alți zece, niciunul nu avea cum să-l înlocuiască
pe acesta. Eu pe acesta îl așteptasem și îl do-
ream cumplit acum, după ce îl lepădasem.
Dar nu aveam să mai facem altul. La doi
ani și ceva după ce am ajuns în Franța, Cosmin
s-a îmbolnăvit. A făcut un cancer galopant și în
șase luni a fost mort. Iar eu am rămas singură,
într-un mic apartament închiriat, plin de amin-
tiri insuportabile. Așa că un an mai târziu, după
ce a murit și tatăl meu, am știut că e vremea să
mă întorc acasă. Mama era și ea bolnavă, făcu-
se infarct și pareză, iar fratele meu nu se putea
descurca singur cu ea.
Și am luat-o de la capăt. Pentru a câta oară?!
Mi-a fost mai greu decât în alte dăți, pentru
că acum știam că nu mai aveam nimic bun de aș-
teptat de la viață. Cu cât ai impresia că ești mai
sus, cu atât prăbușirea e mai dură. În România
se schimbaseră prea puține, era în continuare
sărăcie, rotire de cadre și aceleași figuri patibu-
lare în funcții importante, exploatând și bătân-
du-și joc de oamenii onești.
După ce avusesem experiența locuirii într-o
țară civilizată, reluarea vieții în România îmi apă-
rea insuportabilă. Mă gândeam mereu la vorbe-
le lui Brâncuși: „ Când am plecat de aici, v-am
lăsat săraci şi proşti... Când am revenit, v-am re-
găsit şi mai săraci şi mai proşti”. Cât am locuit
în Paris, am vizitat de nenumărate ori atelierul
lui Brâncuși din Centrul Pompidou. El și cu Bise-
rica Ortodoxă Română din Paris erau singurele
insule de românitate, acolo unde mă simțeam
cel mai acasă de-acasă. Acolo aveam impresia
că România și Franța coexistă și că îmi pot păstra
identitatea, deși iubeam mai mult străinătatea.
Însă, cu regret trebuie s-o spun, am avut mul-
te surprize neplăcute cu românii de acolo. Am
încercat să trec peste ele. Pe unele le-am uitat,
cum am uitat și persoanele care m-au rănit. Poa-
te așa mă vor uita și cei pe care eu i-am rănit.
Pentru că nu sunt o persoană comodă. Iar
când lucrurile nu merg cum îmi doresc sau când
consider că cineva mi-a greșit, mă retrag în mine
și aștept momentul potrivit să atac. Construiesc
mii de scheme, fac planuri de răzbunare pe care
uneori le aplic. Alteori aflu mai târziu cât de rău
i-a mers persoanei care mi-a greșit și nu mă pot
abține să nu simt o oarecare satisfacție. Oare
când nu voi mai fi va simți cineva măcar un fior
de satisfacție din cauza asta sau voi fi complet
uitată?
Își mai toarnă o ceașcă de cafea și își aprinde
o țigară.
A murit și mama după câțiva ani. Am în-
cercat să trăiesc între România și Franța, dar a
fost imposibil. A trebuit să mă restabilesc aici.
Câțiva ani a fost teribil. Visam în fiecare noap-
te clădirile, străzile, autobuzele și chiar mirosul
de urină din subteranele metroului parizian, îmi
plimbam degetul pe harta turistică, încercând
să rememorez tactil toate locurile odată fami-
liare, repetând cu voce tare numele stațiilor de
metrou familiare de pe linia 1: La Defense, Porte
Maillot, Les Sablons, Charles de Gaulle–Etoile,
Champs-Elysées Clemenceau, Concorde, Tuille-
ries, Palais Royal- Musée du Louvre, Chatelet,
Hotel de Ville, Saint Paul, Bastille, Gare de Lyon
și tot așa până la terminus – Château de Vin-
cennes. Ultimul pe care l-am vizitat înainte de a
părăsi Franța.
În urmă cu câțiva ani am decis să nu mai pri-
vesc înapoi, să nu-mi mai amintesc nici măcar
momentele fericite. A fost singura soluție ca să
supraviețuiesc, ca să nu înnebunesc. M-am re-
atașat de locuri, de oameni, de copii, am reîn-
ceput să predau, iar în vacanțe vizitez alternativ
obiective mai puțin cunoscute din România și
Franța.
Am strâns multe alte amintiri, dar atunci
113
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
când voi pleca pentru ultima oară și mă voi odih-
ni, cel mai probabil, în pământul românesc, am
pregătit lângă hainele de voiaj și un mic steguleț
cu culorile Franței: albastru, alb, roșu. L-am pus
în buzunarul sacoului într-un sac cu levănțică, și
când l-am scos să-l aerisesc, acum câteva zile,
am observat că albul s-a îngălbenit. Aș putea
face rost de altul, dar nu cred că are rost să-l
mai schimb. Voi purta pe ultimul drum la rever
un steag roșu alb albastru, în care galbenul va fi
înlocuit culoarea din mijloc. În pieptul meu ne-
mișcat poate că România va fi câștigat în sfârșit
meciul cu Franța. Pentru eternitate.
Dar poate ar trebui să nu anticipez, am văzut
foarte bine ce turnură neașteptată iau lucrurile
uneori. Când voi ieși la pensie, o să fiu liberă să
călătoresc mai mult și să învăț germana. Întot-
deauna mi-am dorit să-l pot citi pe Goethe în
original. Și să ajung la Salzburg. Dar o să încep
prin a-mi vizita toate rudele care mai trăiesc și
a-mi cunoaște mai bine vecinii.
Așa că atunci când perioada de urgență va
lua sfârșit, cu speranța că voi supraviețui, o să
completez încă o declarație pe propria răspun-
dere, una care să fie valabilă cât oi mai trăi. Și o
să scriu așa:
DECLARAȚIE PE PROPRIA RĂSPUNDERE
Subsemnata Nicoleta Singurelu, domicili-
ată în București, strada Toamnei, Bloc X, scara
Y, apartament Z, născută cu prea mulți ani în
urmă, declar pe propria răspundere că mă voi
deplasa în următoarele locuri, în ordinea în care
îmi voi aminti de ele: intrarea copilăriei, calea
adolescenței, bulevardul tinereții, strada matu-
rității, cărarea bătrâneții și aleea VI din cimitirul
Învierii.
Motivele deplasării sunt multiple, dar la fel
de importante:
- interes educativ și profesional (achiziții de
cărți, DVD-uri, vizionare de spectacole de tea-
tru, de operă și vizite în parcuri și muzee)
- interes afectiv și sentimental (îmi voi vizita
toți prietenii care mai trăiesc și îi voi aminti în-
totdeauna în rugăciuni pe cei care nu mai sunt)
- asigurare de bunuri care acoperă necesi-
tățile de bază ale persoanelor și animalelor de
companie domestice (aici m-am specializat încă
din copilărie, de când stăteam la cozi la aproape
114
toate alimentele de bază pe vremea Împușca-
tului)
- asigurare de bunuri necesare desfășurării
activității profesionale (câteva pixuri și caiete pe
care să-mi notez amintirile, deși cred că ar fi mai
potrivit un laptop, niște stickuri de memorie și o
imprimantă).
- activitate fizică individuală sau în cuplu
(mai mult individuală, deocamdată, dar o să mă
înscriu, în final, la cursuri de teatru și dans)
- donare de sânge, dragoste și timp celor
care au nevoie urgentă și vitală
- scopuri umanitare sau de voluntariat (și
asta nu înseamnă doar mers la biserică și lecturi
din Biblie; voi vizita cămine de bătrâni și voi duce
personal pachete persoanelor nevoiașe).
Sper că n-am uitat nimic, pentru că dacă am
omis vreun lucru important, atunci toate depla-
sările mele de până acum nu merită să mai fie
amintite.
Data declarației: Astăzi, pentru că e singura
zi pe care o trăiesc în mod real și în care pot face
ceva. Mâine nu există... N-a existat niciodată. E
doar o scuză pentru a uita să trăim ziua de azi.
Semnătura: Nicoleta Singurelu, o femeie în
vârstă de... nu mai țin minte exact, deținătoarea
unei pisici siameze și a unui apartament plin de
amintiri...
Ei, dacă mă grăbesc am timp să ajung la su-
permarket în intervalul permis, ca să cumpăr
ceva de mâncare pentru mine și pisică și vreo
două stickuri de memorie. Poate chiar trei. Am
foarte multe amintiri de salvat.
Lasă pixul jos, împăturește declarația și o
introduce într-o poșetă. Apoi își pune mantoul,
pălăria și iese prin partea din dreapta a scenei.
CORTINA
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

#eugenesis#

toate mi se trag din copilărie

am o relație nepotrivită sărutul femeii păianjen
cu geamănul meu cel rău
(unii ar putea zice chiar geamăna mea)
psihicul meu androgin
nu suportă femeile o să-mi vopsesc părul verde
decât în literatură și-n ferpare și unghiile negre
să nu mă întrebi de ce
mama era singura femeie perfectă mi-au crescut dinții așa lungi
care lega apa cu două picioare de porc și urechile ascuțite
și făcea borangic din coadă de câine – ca de elf.
nu, nu e vorba aici de tata
deși nici el nu era interesant cum nu pot să te îndrăgostesc
decât în ziua de salariu de mine
o să te amuz poate
când a murit sau și mai bine
îi crescuse pe frunte o monstruoasă o să te îngrozesc
floare albastră atât de tare încât o să uiți
în buzunare nu mai avea să-ți mănânci untul pe pâine
decât batiste murdare și să-ți bei cana de lapte bătut
și chei de broaște stricate la cina de adio –
mi-a lăsat moștenire talentul
de-a iubi franțuzește dimineața când o să te trezești
și un cec de cincizeci de lei. plesnit nemilos peste pleoape
de o rază mai musculoasă,
precis o să te întrebi
ce-i cu semnul acela roșu pe piept
#GunsN’Proses# plasat sub inimă,
intercostal –

Deschid scrinul vechi al bunicii tu, ca de obicei, rațional,

scot din portfard un ruj expirat o să presupui că a fost doar un țânțar...
și desenez apăsat un graffiti obscen sau poate vreun gândac celibatar
pentru fiecare zi nememorabilă ce-a supraviețuit de la ultima dezinsecție
în cel mai obscur loc de pe abdomen. cu efect întârziat –

Pe umărul stâng tatuat un tramvai comunist dar în nici un moment

se pierde scrâșnind reumatic în ceață… n-o să-ți treacă prin cap
Ridic privirea spre cer din Nirvana deschisă că azi noapte ai primit inopinat
cu un surâs cât o gaură de Magnum 38 sărutul femelei păianjen.
Kurt Cobain mă invită la veșnica viață.

Închid ochii și trag –

un graffiti din vată de zahăr.

115
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Alice in la-la land

Alice nu mai locuiește aici
s-a mutat într-un oraș în care
locuitorii au crescut neobișnuit de înalți
și au devenit poligloți

în fiecare ceas al zilei vorbesc limbi diferite

dimineața se trezesc salutând în italiană
cu inconfundabile inflexiuni dantești
spre prânz discută afaceri în Business English
deoarece „time is money”
apoi fac o siestă spaniolă stropită
cu valuri de sangria și sânge de taur
spre seară își repetă mecanic „je t’aime, moi non plus”
traficând suveniruri aurite
cu turnul Eiffel, Monalisa și Micul Prinț

în inima nopții orașul visează pe ritmuri vieneze

iar Alice servește șampanie Bruderschaft
cu un vagabond imigrant care nu cunoaște
nicio limbă de circulație internațională

Damen Tango

sfârșit de vară la Valladolid gemem îndelung sub povara celor

Argentina e prea departe
pentru doi novici întârziați
abia am învățat poziția corectă a brațelor
cum să ținem capul pe spate ușor înclinat
distanța recomandată între inimi
când corpurile flămânde se întâlnesc
pentru cinci minute de dans ritualic
sufletele noastre scrâșnesc la unison
patima hrănește boboci carnivori
șoareci de foc aleargă prin vene
spre polii iernilor veșnice
21 de grame de argint coclit
pași apăsați sting pe trotuar
sentimente arse până la filtru
continente albite de frică
își cheamă oceanul în ajutor
doi ghețari plutind în derivă
așteaptă un titanic mereu întârziat –
e poate timpul să exersez un tangou singură
Don’t cry for me, Argentina!

116
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

#blackswan#

viața e un experiment ratat

atmosfera a devenit insuportabilă timpul smulge fâșii din mine
respir 30% oxigen, 70% azot fentez moartea și azi
și foarte puține gaze rare mă hrănesc cu trupul aproapelui meu
aș fi cobaiul ideal cu un număr profesionist de iluzie
dacă nu aș visa uneori noaptea o numesc dragoste
că zbor mă multiplic ca o oglindă spartă
în cel mai mic ciob e la fel de multă lumină
lumea-i un imens lac de epurare și durere
plutesc în derivă
orele se scurg lichide revin
milioane de ceasuri de Dali iau poziția întâi
lucesc în penumbră vreau să apar frumoasă în fotografie
frunze de nuferi ofiliți
mă împresoară
spațiul devine tot mai îngust

eu sunt punctul acela negru la orizont

pe care nu reușesc să-l văd de aproape niciodată

Ella Poenaru, pseudonimul Elenei Carmen Bobocescu. București. Poetă, profesoară, traducătoare

Traduceri:
Traduceri din poeți britanici și americani în Translation Café, revista MTTLC. Traduceri din poezia
britanică în revista Translation Cafe a Masteratului de Traducere a Textului Literar, Universitatea din
București (2006-2018), în ziarul Timpul și în jurnalul internațional Contemporary Literary Horizon,
în limba engleză și limba franceză din poezia lui Daniel D. Marin, The Dawn Inside You – traducere
și prefață la volumul de poezie Zorii din Tine al actriței și scriitoarei Claudia Motea, editura Libris,
martie 2020
Poezie și proză:
Participant la Tabăra de Creație Literară Toplitera 2018 și co-autor în volumul Toplitera 2018, editat
de Florin Iaru; poezii publicate în revista Toplitera, 2019; Poeme Brâncușiene, în revista Măiastra,
februarie 2020; poeme publicate pe bloguri literare și reviste online: Agonia, Monitorul de Poezie,
Parnas XXI, Solitudinea, Extemporal Liric, Rețeaua Literară/La Red Literaria; poeme publicate în
Antologia Apollon, Vis cu Nichita, volumul IV, București, aprilie 2020.
Fondator al grupului de Poezie românească contemporană și traducere din poezia universală, POE-
SIS 2020; blog personal de poezie și traduceri: elapoenaru. wordpress.com
Premii obținute
Premiul special al Juriului la Concursul Național Vis de Toamnă, organizat de Fundația Culturală
Apollon, secțiunea Poezie, ianuarie 2021. Mențiune la Concursul Literar Național Red Literaria, Pro-
ză, iunie 2020. Premiul I la Concursul Național „Alexandru Macedonski”, ediția VII, 2020, secțiunea
Poezie. Premiul de Merit Poetic, acordat de revista Monitorul de Poezie, la Concursul Internațional
de Poezie MONITORIADA 2019

117
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Etgard Bitel

IUBIRILE LUI NICHITA

Când vine vorba de Nichita Stănescu, fiecare
dintre cei care l-au cunoscut, ba chiar și cei care
nu l-au cunoscut, dar l-au citit, are un Nichita
al său.
Pentru majoritatea Nichita Stănescu este
doar Nichita pentru că celor care l-au cunoscut
așa le cerea să îi spună.
De altfel, cei care i-au fost apropiați poves-
tesc că avea la fel de mult succes amoros pe cât
atrăgea cohorte întregi de admiratori.
E adevărat că atunci când mergeai la Nichita
casa era plină de domnișoare, dar cred că erau
„poetese” care doreau o binecuvântare pentru
că altfel „cerberul” care era Dora nu le-ar fi ac-
ceptat.
Despre el și relația sa cu femeile, la un mo-
ment dat Nichita spunea:
„Am avut și eu o mare iubire totală, dusă nu
până la capăt, ci până în pânzele albe ale capă-
tului. Faptul că ne iubeam ca disperații și eram
în stare de orice unul pentru altul a făcut din
relația mea cu Gabriela o poveste de dragos-
te și sex irepetabilă. (…) Ce a existat însă între
mine și Gabriela s-a dovedit a fi unic. Îmi aduc
și acum aminte de buzele ei, de pielea ei, de for-
mele minunate de care era suficient numai să
mă apropii fără să le ating ca să mă fascineze.
Doamne, ce frumos era, de ce a trebuit să se
118
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
termine?… De ce a ars totul atât de repede?”,
spunea cu regret Nichita Stănescu.
„Totul a mers cum a mers o bucată de timp,
dar porcul de mine m-am încurcat cu alta, din
motive pe care nu le pot înțelege nici acum… Am
fost un porc cu P mare. Din momentul în care
m-a dibuit, clișeul minunat pe care ți l-am de-
scris s-a stricat ca un joc de domino și totul a de-
venit dificil. Scumpa mea, iubirea mea, nu mai
avea încredere în mine și pe bună dreptate”
NICHITA ȘI GABRIELA MELINESCU
Era vorba despre poeta Gabriela Melinescu.
În Jurnal suedez I, publicat în 2003 la Poli-
rom, Gabriela Melinescu, scriitoarea cu care Ni-
chita a fost împreună aproape zece ani, vorbeș-
te despre el deseori ca despre cel mai generos
om cu prietenii săi, cu care petrecea zile și nopți
întregi.
Această generozitate și farmecul recunoscut
de toți par să-i fi asigurat și succesul în dragoste,
până la un punct însă. Căsătorit de trei ori, cu
Magdalena Petrescu, Doina Ciurea și Tudorița
Tărâță (Dora), Nichita a avut patru relații de du-
rată, dintre care cea mai aprinsă, dar și cea mai
dificilă, a fost cu Gabriela Melinescu, singura cu
care nu s-a căsătorit.
Poetul era deja la a doua căsătorie când a
cunoscut-o pe Gabriela Melinescu, în 1964. Le-
gătura lor a durat zece ani, el rămânând însurat
cu Doina Ciurea în toată această perioadă. La
31 de ani, Nichita publicase al doilea volum, O
viziune a sentimentelor, influențat puternic de
relația sa cu Doina Ciurea.
Printre textele din volum se numără și Leoai-
că tânără, iubirea, una dintre cele mai cunoscu-
te poezii ale sale, care pare să anticipeze întâlni-
rea cu Gabriela Melinescu. Ea era născută chiar
în zodia Leului (16 august).
Chiar dacă si-a scris jurnalul după plecarea
în Suedia, Gabriela Melinescu vorbește de ne-
numărate ori despre Nichita, mai ales în paginile
care datează din 1976.
Relația lor apare în jurnal ca o iubire dificilă,
solicitantă, dar de neuitat. Autoarea chiar se în-
treabă ce s-a întâmplat cu visele lor de a îmbă-
trâni împreună. Atunci, cu 20 de ani mai târziu,
tot ea își dădea răspunsul: „Doi creatori nu prea
pot conviețui. Era foarte greu de trăit cu un om
care era un panteon întreg.”
Cei doi s-au cunoscut la cenaclul condus
atunci de Eugen Barbu. „Acolo m-a văzut pentru
prima oară Nichita. Presupun că m-a remarcat
din cauza succesului pe care l-am avut cu textele
citite”, își amintește Gabriela Melinescu.
Cele mai frumoase momente petrecute îm-
preună erau atunci când Nichita îi „picta” poe-
me. „Era atât de solicitat de prietenii lui, încât se
întorcea copleșit acasă. Atunci nu mai putea să
scrie și îmi picta mie poeme, de care uita apoi”,
își amintește scriitoarea.
Ea îl surprindea pe Nichita aducându-i-le
apoi scrise la mașina de scris de o prietenă de la
România literară.
Pentru prima oară, Nichita Stănescu s-a că-
sătorit în 1952, imediat după absolvirea liceului,
cu Magdalena Petrescu. El avea 19 ani, iar ea
era sora celui mai bun prieten al său.
Din Ploiești, au plecat amândoi la facultate
în București, unde căsătoria n-a rezistat decât
vreo doi ani. Totuși, după Revoluție, Magda Pe-
trescu, plecată în Australia, a revenit în țară și
a răscumpărat pianul familiei Stănescu, pierdut
în 1948, la naționalizare, și l-a donat Muzeului
„Nichita Stănescu”, din Ploiești.
La puțin timp după despărțirea de iubita din
liceu, a cunoscut-o pe cea de-a doua soție a sa,
poeta Doina Ciurea. În cercurile literare circula
legenda că aceasta ar fi avut o relație cu Labiș,
rivalul literar al lui Nichita.
Atunci, cum își propusese să cucerească
poezia, din gelozie pentru Labiș, a cucerit-o și
119
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
pe Doina. Cei doi însă nu s-au căsătorit până în
1962, cu doar doi ani înainte de întâlnirea cu
Gabriela Melinescu.
Este știut că Nichita suferea de gelozie, deși
el însuși nu se dădea în lături de la a face curte
mai multor femei. Ștefan Agopian își amintește
că l-a întrebat, prin ”80, de ce nu mai vorbește
cu scriitorul Mircea Ciobanu. „Am auzit că s-a
culcat cu soția mea”, a răspuns Nichita.
Era vorba de Doina Ciurea. „Nu contează că
am părăsit-o, nimeni nu are voie să se culce cu
ea”.
Pe Dora, care le era colegă de facultate, Flo-
rin Iaru și Traian T. Coșovei au dus-o în vizită la
Nichita.
Chiar atunci, la prima întâlnire, Nichita s-a în-
drăgostit de tânăra studentă, căreia i-ar fi spus:
„Tu nu mai pleci de aici”. La scurt timp, Dora s-a
mutat la el și au rămas împreună până în 1983,
când a murit Nichita. Totuși, nu s-au căsătorit
decât în 1982, când poetul urma să primească
Premiul pentru literatura „Cununa de aur”, la
Struga, în Iugoslavia.
Ca să poată merge și Dora cu el trebuiau să
fie căsătoriți. Nichita divorțase de Doina Ciurea
de abia în 1981 pentru că avea oroare de tribu-
nal, dar Dora a fost mai presus de această oroa-
re.
De altfel, cât au fost împreună Nichita nu s-a
deplasat nicăieri fără ea.
Și eu am avut șansa să îl cunosc și, bineînțe-
les, am și eu un Nichita al meu.
De fiecare dată când mergeam la Nichita
aveam prilejul să schimb câteva cuvinte și cu
Dora și am înțeles cât de mult îl iubea.
Cel care m-a dus la Nichita a fost Laurențiu
Ulici.
Nu-mi aduc aminte dacă eu l-am rugat pe
Laurențiu Ulici să mă ducă la Nichita sau a fost
inițiativa lui. Știu că în primăvara lui ”83 s-a în-
tâmplat minunea.
Venisem la București cu niște treburi la Cen-
trala Editorială și, așa cum obișnuiam, am ajuns
cu trenul de dimineață de la Piatra Neamț ca să
pot profita să-mi rezolv problemele la prima oră
și apoi să-mi rămână cel puțin o zi și jumătate
să-mi văd prietenii și să reușesc să văd cel puțin
două spectacole de teatru.
120
După ce mi-am terminat treburile oficiale la
Centrala Editorială am trecut pe la Laurențiu la
redacția Contemporanul, unde lucra atunci. De
cum m-a văzut mi-a spus: „Diseară mergem la
Nichita”.
NICHITA ȘI DORA
Către orele 18.00 ne-am întâlnit în fața Tea-
trului „Ion Creangă” și am trecut strada.
Am intrat la numărul 9 și am urcat la etajul
patru. Ușa apartamentului era, ca de obicei,
deschisă. Ne-a întâmpinat Dora care, schim-
bând o privire cu Laurențiu, a înțeles că suntem
„curați”. Adică nu aveam nici o sticlă cu vodcă
la noi. Dora a fost femeia care a încercat, în toți
anii în care au fost împreună, să îl păzească pe
Nichita de „boala” care avea să îl răpună. Nu a
ajutat nici atunci, nici mai târziu, pentru că pe
masa din mijlocul camerei se găsea deja o sticlă
pe jumătate golită. Nu știu dacă o golise Nichita
sau cei care se aflau deja acolo. Nu cunoșteam
pe nimeni și mă simțeam puțin stingher, dar Ni-
chita s-a apropiat de noi și, după ce l-a îmbrăți-
șat pe Laurențiu, mi s-a adresat scurt:
- Tu ești evreu.
Nu știu dacă Laurențiu l-a informat sau a vă-
zut pe fața mea etnia. Și a continuat:
- Tu scrii poezie?
- Da, am răspuns, timid.
- Poezie scriu eu, tu să scrii cum ați rezistat
voi cinci mii de ani, să-mi aduci cartea să o duc
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
eu la o editură. Și să mai vii pe-aici.
Acesta a fost primul meu dialog cu Nichita.
Sigur că de atunci, de câte ori ajungeam în
București, treceam prin Piața Amzei nr. 9. Și, de
fiecare dată, Nichita îmi reproșa:
- Nu ai scris ce te-am rugat...
Serile la Nichita erau fantastice. Puteai în-
tâlni acolo nume mari ale poeziei contempora-
ne, cum era Gheorghe Tomozei (Tom), care era
aproape nelipsit, dar și veleitari care doreau o
„binecuvântare” de la Nichita. „Binecuvântare”
pe care o primeau toți pentru că Nichita avea o
inimă de aur și nu refuza pe nimeni. Câți dintre
aceștia au rămas în literatura română este altă
poveste.
Nichita avea o inspirație poetică debordan-
tă. Dintr-odată arăta spre unul din cei prezenți.
Spunea: „Scrie!”, și începea să dicteze. Din ne-
fericire, nu am avut niciodată norocul să arate
spre mine. Nu știu de ce. Poate era supărat că
nu scrisesem epopeea poporului meu, poate că
nu eram destul de vizibil, poate...
Încă de la prima întâlnire îmi încolțise în min-
te ideea să îl aduc pe Nichita la Piatra Neamț,
să îi organizez o lansare de carte. Așteptam mo-
mentul când îi va apărea o carte ca să îi propun
întâlnirea cu publicul nemțean.
Iată că, în 1983, îi apărea la editura „Facla”
volumul Strigarea numelui. Nu am așteptat prea
mult și, în noiembrie, de îndată ce am primit co-
manda de la editură am sunat la Nichita. Era în
jurul orei 10 dimineața. A răspuns Dora și m-a
rugat să revin în jurul orei 12 pentru că Nichita
dormea.
Am revenit în jurul orei 12 și Dora mi l-a dat
la telefon pe Nichita:
- Bună ziua, Nichita,sunt Etgard, de la Piatra
Neamț.
- Bună ziua, bătrâne. (Așa mi se adresa el).
- Am primit volumul tău de versuri de la „Fa-
cla” și îți propun o lansare la Piatra Neamț.
- Mă simt onorat, bătrâne, dar nu mă simt
prea bine și, pentru că e iarnă, mă doare și picio-
rul. Hai să o lăsăm pentru la primăvară.
(La cutremurul din 1977, vrând să îl salveze
pe Nicolae Ștefănescu, i-a căzut o grindă pe pi-
cior, a avut o fractură și rămăsese cu sechele).
Amânând pentru primăvară lansarea ar fi
fost puțin cam târziu, deși orice întâlnire cu Ni-
chita era un regal pentru public. Și atunci am fă-
cut o altă propunere:
- Știi ceva, Nichita, hai să facem o nefăcută...
- Tu numai nefăcute faci.
Despre ce-i vorba?
- La primăvară îi apare lui Ulici o carte de cri-
tică, Confort Procust. Ce ar fi dacă un poet ar
prezenta un critic și nu invers, cum se întâmplă
de obicei.
- O idee grozavă! O facem, bătrâne. Să ne
auzim cu bine! Aceasta a fost convorbirea mea
cu Nichita și de atunci nu am mai ajuns la Bucu-
rești și nici nu am mai vorbit cu el. Mi-am notat
acțiunea în planul meu de lansări pentru 1984 și
mi-am văzut de treabă.
Așa cum se întâmpla deseori, în dimineața
zilei de 13 decembrie l-am sunat pe Laurențiu
Ulici să aflu ce mai e nou în lumea literară din
București. Nu am apucat să mă prezint bine că
mi-a spus:
- A murit Nichita.
Am închis fără să spun o vorbă și am plecat
acasă. Îmi era imposibil să mai lucrez. Nu îi ono-
rasem rugămintea și nici nu reușisem să îl aduc
la Piatra Neamț.
121
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
Evra Gart
Mic tratat de supraviețuire
Ședea la o masă privind o coală de hârtie,
însă gândurile sale erau undeva departe.
Ținea stiloul în mâna dreaptă, cu trei degete,
și celelalte două, puțin depărtate.
Degetele de la mâna stângă erau abătute la
tâmplă, pe când cel de-al treilea susținea băr-
bia.
Erau scrise doar câteva rânduri răzlețe, nimic
care să facă plăcere lumii, să rămână încrustate
undeva o veșnicie.
Nervos, scrâșnea printre dinți înjurături di-
verse: „dracu să o ia de viață, de ce mi-am ales o
astfel de meserie?”, s-a întrebat supărat în timp
ce a tras fum în piept dintr-o țigară pregătită cu
puțin timp înainte.
Avea o rețetă proprie pentru aceasta, adu-
na chiștoace de pe stradă și imediat ce ajungea
acasă golea conținutul plăsuței din plastic pe o
bucată de carton, apoi golea conținutul tuburi-
lor minuscule pe o bucată de hârtie (din acest
loc apăreau uneori literele, cuvintele, frazele,
tutunul se înlănțuia în mii de litere zburătoare).
Atunci când avea nevoie să-și umple plămâ-
nii cu puțin fum, presăra câteva firișoare de tu-
tun pe o bucățică veche de ziar, o rotea, și țigara
122
era gata preparată.
Într-o după-amiază a găsit un chiștoc pătat
de ruj, l-a pus atent în buzunarul de la piept al
cămășii sale, gri, mototolită, plină de urme de
grăsime.
Voia să ajungă degrabă de data aceasta și
imediat ce a intrat în casă nu a așteptat să go-
lească punguța de plastic cum avea obiceiul, a
luat chioșcul din buzunar cu două degete și l-a
privit lung: „cine știe câte ploi, cât soare și cât
vânt și din nou ploi, fenomene care nu au reușit
să schimbe culoarea rujului ce părea încă proas-
păt”.
Dacă ar fi trebuit să exprime adevărul în fața
cuiva, era ceva de neimaginat în acel gest dubi-
os, dar avea ceva special, nu a sărutat o femeie
de foarte mulți ani și acea mică pată roșie a des-
picat totul în interiorul său, ca un râu ce despar-
te două maluri.
Acum părea alt om și, datorită confuziei cre-
ate, a început să mestece chiștocul, să-l moaie
cu limba, să-l muște cu dinții, să-l reducă în mici
bucățele de lână, de vată de sticlă, bucățele pe
care le-a înghițit puțin câte puțin.
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
Nu avea bani nici măcar pentru o pâine să-
nătoasă, să nu mai vorbim de hârtie sau cernea-
lă pentru a scrie...
Din ultimul volum publicat, chiar bine primit
de critica literară, editura a vândut doar câteva
exemplare.
Apartamentul în care locuia, plin de ume-
zeală… Probabil apa infiltrată de la etajele supe-
rioare și-a găsit strada tocmai pe aici.
Era un apartament sărăcăcios, compus din-
tr-o singură cameră în care dormea, împreună
cu bucătăria, însă cel puțin aici putea să își gă-
tească ceva.
Baia era despărțită totuși printr-o perdea de
plastic.
Operele unor pictori celebri atârnau pe pe-
rete. Femeile lui Picasso îl priveau cu chipurile
lor descompuse.
Deasupra mesei, într-un colț, se afla mașina
de scris cumpărată cu peste cincisprezece ani în
urmă, de la un anticar, când încă lucra la redac-
tarea unui ziar local.
O folosea foarte rar, când după multe, foarte
multe corecturi pe text, încerca să dea viață, un
ultim răspuns la tot ce voia să spună.
Bucătăria se afla în partea dreaptă, aragazul
rupt era și el pătat cu pete mari, neuniforme, de
grăsime. Avea smalțul tocit, dar își spunea întru-
na: funcționează... funcționează!
Dulapul foarte mic completa bucătăria.
În partea stângă, imediat la intrare, se afla
biblioteca, pe care a construit-o singur, din câte-
va bucăți de scândură, părea mai mult o etajeră
de pus borcanele spălate la uscat, în care a înfipt
câteva cuie.
Mii de volume trecuseră prin mâinile sale și
le-a citit cu mare pasiune, adevărat, când era
mai tânăr, acum totul părea haotic... Deși după
ani avea încă mult până la apus, întristările i-au
schimonosit chipul, părea mai degrabă un bă-
trân senil, un pustnic între două vârste.
„Nenorocită viață, și-a spus clipind din ochi;
cândva omul se lasă de toate!”
Așa și cu cărțile, au venit, le-a citit, s-au adu-
nat, nu au mai încăput pe etajeră, a păstrat doar
patru, pe celelalte le-a dus tocmai afară și le-a
așezat lângă tomberonul de gunoi, mare și ne-
gru, poate se încumeta cineva să le ia acasă cu
el, să-i țină de urât unui singuratic, sau măcar să
înveselească pe cineva, de ce nu un cuplu proas-
păt căsătorit care nu își permite prea mult la în-
ceput de drum...
După ce a fumat o țigară a alergat spre pat.
Tremura, însă căldura îți tăia respirația. S-a aco-
perit cu o pătură roasă cine știe de ce animal,
fără să-i pese.
Nu dormea de trei zile, aștepta momentul
lui, acea clipă când ceva sau cineva vine pe ne-
așteptate, acea adiere de vânt pe care mereu a
numit-o inspirație.
Într-un târziu, obosit, a adormit istovit, în
somn s-a văzut înconjurat de Eminescu, Re-
breanu, Caragiale...
I-a rugat pe fiecare în parte să-l ajute să re-
zolve cumva situația.
Primul să-l ajute cu o poezie, al doilea, cu o
schiță, pe cel din urmă l-a rugat să-i sufle o piesă
de teatru.
Erau suficiente o frază de la fiecare și trei-pa-
tru cuvinte în plus... Apoi...
Și apoi... apoi, cine mai știe...
Primul l-a refuzat și i-a spus: „Este nevoie să
scrie... să scrie... să scrie și să arunce la coș mai
mult decât a scris, dar să păstreze numai esen-
țialul.
Cel de-al doilea i-a sugerat să doarmă foar-
te puțin, aproape deloc, perioadă draconică de
acumulare.
Cel de-al treilea i-a menționat că este nece-
sar să se gândească la toate lucrurile posibile, în
acel arc de timp când nu scrie, citește sau doar-
me...
I-a rugat să-i spună măcar un cuvânt, o idee
nemaiîntâlnită, o virgulă, un punct, dar i-a văzut
cum se îndepărtează, unul în spatele celuilalt,
lent, încet, liniștit, se îndepărtau de el și el ră-
mânea singur...
S-a trezit ud până la piele, speriat, a sărit din
pat și a fugit să-și prepare o țigară, avea nevoie
123
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
să-și umple plămânii cu fum proaspăt.
Câteva picături rămase pe fundul ceștii, as-
cunse printre firele de zaț, i-au făcut din ochi.
S-a dus țintă spre chiuvetă, a turnat apă în
ceașcă, apoi a golit conținutul într-un ibric rugi-
nit ce-l avea prin casă (timpul și spațiul au lăsat
o amprentă vie asupra obiectului) și a pus ibricul
pe foc pentru a da în clocot de trei ori, nu pen-
tru a urma o rețetă tradițională, ci pentru faptul
că era superstițios.
A vărsat apoi conținutul în ceașcă, dar pur și
simplu, fiind un visător convins, a uitat că nu are
toartă, căldura excesivă l-a fript pur și simplu.
A încercat să ducă ceașca la gură, dar lichidul
fierbinte luat de pe foc i-a ars buzele...
A înjurat din nou, de data aceasta cafeaua, și
a lăsat-o în plata domnului...
Alerga înainte și-napoi, ținând stiloul în
mâna stângă, arătătorul de la dreapta la tâmplă,
aștepta încă să vină...
„Ce este geniul? S-a întrebat pentru o clipă,
agitat”.
După o scurtă pauză de reflecție, a ridicat
mâna în aer în semn de protest: „Ducă-se dra-
cului, toți cei ce se cred genii!”
Și-a amintit marele tablou agățat pe culoarul
școlii generale, atunci când a făcut primii pași, la
vârsta de șase ani: „Geniul este nouăzeci și nouă
la sută transpirație și unu la sută inspirație!”
Avea în minte viața și opera lui Eminescu, cât
a muncit pentru un colț de pâine sărmană, apoi
Rimbaud și Verlaine, la fericirea și ticăloșenia lor
împreună, la destinul nefericit al lui Pușkin, la
viața lui Baudelaire, apoi la Beethoven, se gân-
dea la marea artă, la urechea lui Van Gogh și
cearta cu Gaugain și câte alte lucruri neștiute,
pierdute sau uitate...
„La naiba, sunt iluzii, povești pentru copii!”
S-a așezat la masă și a jurat că atunci când va
scrie o poezie, o schiță sau un tablou dramatic,
original pe de-a întregul, nu va mai scrie nimic
altceva atunci, în ziua aceea va putea măcar să
moară liniștit.
„La naiba cu eseurile! Un scriitor este doar
scriitor sau și critic?”
Astăzi toți vor să critice, crezând că știu esen-
124
ța, sau critică lucrările colegilor, se critică ei în-
tre ei, s-a gândit în timp ce o lacrimă i-a brăzdat
obrazul, apoi s-a oprit liniștită în colțul buzelor.
A aruncat stiloul într-un colț al camerei, cre-
zând pentru o clipă că l-a spart, a avut impresia
că s-a făcut praf și pulbere, a mers și l-a adunat
de pe jos.
Cu mișcări stângace a început să se plimbe,
încet, liniștit și a început să construiască o rugă-
ciune, deși nu a spus vreodată vreuna.
Odată, demult, a făcut un jurământ etern
scrisului, credea pe atunci că literatura pe care
o scrii reprezintă Zeul Suprem din Olimp. În clipa
de față nu mai credea în nimic.
„Te rog, fă ceva... să pot scrie, să merg înain-
te, dacă mă vei ajuta!...”
A adormit, dar de data aceasta l-a văzut pe
Cioran alături de Nichita, la rândul lor, l-au refu-
zat căzând de acord într-o discuție tête-à-tête că
înaintea inspirației stă talentul.
„În acest caz nu trebuie să mă mai zbat,
aiurea! Trebuie să arunc degrabă totul... Știi,
dar nu, stai, nu este așa!... Ar trebui, nu, nu „ar
trebui” este verbul potrivit... Ci: „Trebuie...” Da,
acesta este cuvântul potrivit: Trebuie!... Trebuie
să lupt cu ajutorul memoriei, corpului, sufletu-
lui. Trebuie să lupt împotriva blocajelor mentale
care mă opresc. Nu am voie să cedez niciodată,
apoi a văzut cum O. P. i-a întins o carte mare cât
un catalog ce văzuse la școală de atâtea ori. Nu
știa ce să facă cu acea carte, a deschis-o și răsfo-
it-o, însă erau doar pagini albe, nescrise...
S-a trezit mai ud decât prima oară și, cu ochii
cârpiți de somn, îndreptându-se spre baie, a în-
tâlnit biblioteca veche, unde a observat așezată,
puțin la o parte, singuratică de celelalte trei, o
carte semnată O. P.
Și-a amintit că era o carte primită în dar de
la tatăl său.
Nu-și amintea figura paternă, a murit când
avea câțiva ani, iar mama murise când a avut
loc nașterea sa. Un sacrificiu pentru a-l aduce
pe lume. A crescut pe ici pe colo, nu își amintea
prea multe despre copilărie, nu avea rude, nu
avea nimic...
Acel dar pe care i l-a lăsat tatăl și i l-a înmâ-
nat o mătușă, o verișoară îndepărtată a mamei
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
sale, era singura legătură cu familia.
Cartea nu a vrut să o deschidă niciodată, a
avut mereu o teamă inexplicabilă, acum a răsfo-
it câteva pagini ajungând la câteva rânduri subli-
niate cu o mină de creion:
„Nu știu ce abilități îți sunt necesare pentru
a scrie. Știu însă foarte bine ce abilități îți sunt
necesare pentru a nu arunca în foc tot ceea ce
ai scris.
Întâi de toate, să gândești că există cel pu-
țin o persoană care așteaptă cu entuziasm spo-
vedania ta. Încearcă să nu o dezamăgești, nu o
constrânge să regrete că a așteptat.
În literatură nimeni nu este învins dinainte,
important e să încerci, să găsești calea, dacă nu
o găsești, oricum îți rămâne onoarea de a fi în-
cercat.
Pe lângă talent, literatura pretinde alte mul-
te lucruri, dorința de a începe de fiecare dată, a
te culca convins că ai ratat totul și să te îndrepți
spre masa de scris îndată ce te trezești. Inteli-
gența de a fi umil, nebunia de a te arăta nebun,
aroganța de a sfida înfrângerile. Deznădejdea
de a trece de la fericire la suferință, de la euforie
la disperare.”
A închis cartea, a șters-o de praf odată cu
promisiunea că o va citi în întregime când va
găsi puțin timp liber, a așezat-o din nou separat
față de celelalte și, uitând să mai meargă la baie,
s-a întins pe pat și a adormit.
Se afla de data aceasta lângă Dostoievski,
Petrarca și Shakespeare. Visul s-a rupt lent, ca
într-o peliculă veche, scrisă parcă pentru Car-
pentier într-un film suprarealist brazilian; D.
Hume apărea într-o nouă proiecție, arătându-i
la orizont o persoană ce-i părea prieten, voia
să-i arate de fapt că totul este un fals, o minciu-
nă grosolană!...
„Nu vreau să cred!... Nu, Eminescu, Caragia-
le sau Rebreanu nu pot să mă înșele, să mintă.
Nici măcar Nichita nu poate face asta...”
Cioran se juca cu câteva firicele de nisip, pri-
vea dincolo de gândurile sale heideggeriene,
departe ...
Nichita surâdea, surâdea, parcă voia să mai
adauge câteva lucruri, peste ceea ce au spus cei-
lalți, Nichita îți explica din priviri ce este poezia
și atunci te pierdeai…
S-a trezit ca de obicei, de dimineață, pe ju-
mătate adormit, cu picioarele într-o pereche de
papuci de casă pe jumătate jerpeliți, s-a dus la
masa de scris, unde a găsit cafea din seara pre-
cedentă.
A început să scrie...
Timpul trecea ca prin vis, de altfel, s-au scurs
câteva ore până să-și amintească, el nu a mân-
cat de două zile.
În dulapul de la bucătărie a găsit o cutie de
margarină aflată pe terminate. Pâinea se întări-
se, a făcut un „gest” de a „muia” felia de pâine
în cana de apă ce o avea mereu în dreapta pe
masă, dar a renunțat în timp ce a dus mâna la
buzunarul pantalonilor (acela din partea stângă,
care nu era rupt), câteva clinchete de monede
au sunat surprinzător. Le-a numărat și a făcut
socoteala, avea suficient pentru o pâine și un
pachet de țigări de calitate.
„Nu-i bine!” A spus obraznic, am să cumpăr
jumătate de pâine și țigări fără filtru. În fond
sunt obișnuit, tutunul lor îmi mângâie gâtlejul,
iar dacă nu voi uita, am să rog vânzătoarea să-
mi macine cincizeci de grame de cafea.
Vânzătoarea îl cunoștea bine, de fapt, majo-
ritatea din cartierul sărăcăcios îl cunoșteau, l-au
numit: „omul nebun cu plete!”. Cel care s-a „di-
lit scriind!”
Mai demult avea alți doi prieteni, care l-au
părăsit devreme, un poet ce scria poezii des-
pre cosmos și nave spațiale, pentru el merele
cădeau din cosmos, acela, după poreclă, Laie,
murise nebun de-adevăratelea. Poeziile lui erau
pline de nuduri sexoase în spațiu.
Niciodată nu i-a înțeles poezia. Odată omul
se despuiase de haine în amiaza mare și a înce-
put să umble gol prin cartier.
Se vedeau des și atunci Laie își potrivea că-
mașa și cravata și începea să-și recite poeziile,
melancolic.
Celălalt, Nichifor, un matematician înzestrat,
pe care nu-l lăsaseră părinții să urmeze faculta-
tea de matematică, sau nu și-au permis să îl sus-
țină, avea mereu pixul și caietul de matematica
cu el.
„Uite, prietene, îi am cu mine pe Nichifor cel
125
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
mare și Nichifor cel mic, arătându-i caietul și pi-
xul.”
Lumea povestea că înnebunise din cauza
problemelor complicate pe care încerca să le
rezolve.
În fond, spuneau ei, în creier nu încape atâta
minte... „Nu-i vorbă, Nichifor era deștept, poa-
te cel mai deștept nu doar din sat, pe o rază de
cinci sute de kilometri, dar necazul a fost că pă-
rinții nu și-au permis să-l trimită să studieze, a
clacat, și mintea lui Nichifor, sclipitoare, a încer-
cat să rezolve calcule din ce în ce mai complicate
și complexe”.
Creierul nu este o mașinărie, spuneau oa-
menii, cu cât gândești mai mult, se atrofiază.
Și-l amintea pe Nichifor chiar din clipa în care
murise, zâmbea, zâmbea de fiecare dată când
se întâlneau la taifas, pe bancă, sub castani, în
apropierea parcului, când îi arăta caietul și pixul
și făcea artificii aritmetice care ieșeau precum
luminile de petarde pe cer...
Vânzătoarea a acceptat, în final, pentru că
știa faptul că este un client cinstit, să-l noteze în
caietul datornicilor cu zece bănuți datorie.
S-a liniștit într-un târziu, voia să se odihneas-
că câteva clipe, obosit, pe scaunul său vechi, co-
leg și martor al atâtor suferințe, războaie purta-
te în secole de literatură.
Începuse haotic, apoi s-a cizelat în timp și a
reluat totul cu mult calm.
A reînceput cu „Atena și sfinții, a ajuns în
sudul Italiei și apoi până la Arezzo, s-a îndrep-
tat spre Alcalá de Henares, de aici, la Edinburg
și direct la Sankt Petersburg, apoi, prin Parisul
absurdurilor, a revenit în micul său apartament.
Da, a jurat cândva că va vizita toate aceste
locuri sfinte.
Voia puțină cafea proaspătă, după ce a pus
ibricul să fiarbă, a întins un strat subțire de
margarină pe o felie de pâine, vărsând câteva
picături de ulei, apoi, din două salturi, a ajuns la
masa de scris...
126
Nu a observat scurgerea timpului, astfel a
mai trecut o zi din viață și, privind ceasul, a con-
statat cu îngrijorare că era deja miezul nopții...
A blestemat poezia că nu prinde contur și nu
are formă. A recitit manuscrisul prozei de încă
trei ori: „Este oribil, trebuie să-l refac!”
Simțea nevoia de aer, aer proaspăt, trebuia
să iasă afară, nu ieșise decât cinci minute până
la magazinul din cartier și alte câteva minute să
adune chiștoace... Nu ieșise în ultimele două
săptămâni decât zece minute... Aștepta, aștepta
momentul prielnic.
În dreptul bibliotecii a observat din nou car-
tea pe care a deschis-o seara trecută. A redes-
chis-o și a urmărit din nou cuvintele subliniate,
apoi, de ciudă, nu a mai ieșit, s-a aruncat în pat
îmbrăcat și a adormit.
Dimineața și-a amintit că are multe lucruri
de făcut.
Mai întâi trebuia să facă o scurtă vizită la re-
dacția unei reviste literare locale, pentru a vorbi
cu redactorul despre publicarea unor poeme.
Trebuia să treacă și la editura care avea con-
tractul de publicare, unde directorul trebuia să-i
anunțe timpul rămas pentru a aduce manuscri-
sul unui roman.
În cele din urmă, trebuia să meargă și la casi-
erie, să vadă dacă se pot face plăți din drepturile
de editare a cărților.
Ceasul era șapte și treizeci de minute, deci
nu avea timp de pierdut.
A golit apă de la robinet dintr-o găleată rup-
tă, într-un lighean ruginit și s-a spălat.
S-a îmbrăcat cu hainele cele mai bune și cu-
rate pe care le avea prin casă și a ieșit.
S-a învârtit întreaga zi, mergând pe jos câți-
va zeci de kilometri, fără să rezolve mare lucru,
redactorul-șef nu era de găsit, directorul, ple-
cat din localitate, la casierie nu mai avea nici o
noimă să mai meargă, oricum plățile se fac sub
semnătura directorului.
Ziua a trecut fără să scrie ceva util.
Era istovit și, după ce a băut câțiva stropi
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

de cafea rămasă de dimineață, a fumat o țigară
doar să se calmeze, apoi s-a întins pe pat și a
adormit.
Primul vis l-a deranjat din nou, de data
aceasta însă Eminescu și Caragiale se certau.
Nu știa de ce se ceartă, supărat pentru că
Rebreanu nu voia să intervină, a mers să le cu-
noască mâhnirea, dar în timp ce se apropia ima-
ginile se îndepărtau.
S-a trezit de dimineață, cum avea obiceiul,
pe jumătate adormit, s-a dus spre masa de scris
să caute ceașca de cafea din seara precedentă,
poate, poate va mai găsi câteva picături de cafea
printre grăunțele zațului...
Pe masă, ceașca, nicăieri, dispăruse ca prin
minune, în locul ceștii se afla un manuscris, l-a
luat și l-a privit mirat. La prima vedere părea in-
teresant, ordonat și scris într-o manieră impeca-
bilă, fără greșeli sau corecturi pe text.
Curios, a vrut să afle conținutul, dar și acesta
l-a impresionat, aici găseai adevărata îmbinare
ce unește poezia, proza și teatrul împreună cu
filosofia.
Un conținut ce nu avea nevoie de critică ne-
gativă sau distructivă, totul părea pozitiv.
Ca să se convingă că era original, l-a citit de
încă două ori și a căutat disperat numele auto-
rului, dar nu a găsit scris decât: Tratat de supra-
viețuire!...

Urmele întunericului
Personaje:

1. Marian, fără casă și bani, fost student la Drept, sperând că într-o zi va aduna
pentru a plăti taxele. Supranumit „regele”, personaj în jurul vârstei de 30 de ani.
2. Suzana, supranumită Tipa, prostituată de ocazie și cerșetoare, fuge de acasă
din cauza certurilor dese cu tatăl ei pentru că o obliga să se prostitueze. Iubita
lui Marian
3. Tănase, Galoș, cerșetor
4. Mirela, Cățeaua, cerșetoare și prostituată
5. Cornel, Căpușe, cerșetor
6. Călin, Piti-Piti, cerșetor
7. Marina, cerșetoare și prostituată
8. Ion Chiorul, Nasolu’. Rivalul lui Marian din altă zonă a orașului
9. Ciripel, subordonat al lui Ion Chiorul
10. Picasso, șef de bandă
11. Raffaella, asociata lui Picasso

O scurtă descriere a acțiunii:

Marian nu reușește să plătească taxele și,
neavând unde sta, ajunge într-o „gură de canal”,
unde impune forța și teroarea asupra unor co-
pii, care se droghează cu „auroloc”. Acțiunea se
desfășoară în București, dar aceste lucruri pot
să se întâmple în orice țară din lume, de la țările
din America de Sud, până la Paris,Washington,
Londra sau Berlin.
Toate personajele, în afară de Marian, Suza-
na, Picasso, Raffaella, Ion Chiorul și Ciripel, au
în mână pungi de plastic, semn distinct că sunt
aurolaci.

127
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
Primele cinci scene ale actului întâi repre-
zintă imaginea generală a unei „guri de canal”.
(Celelalte le vom analiza pe parcurs).
Se pot identifica: două saltele pe care dorm
Marian și Suzana, aflate lângă un perete. În mij-
locul scenei un scaun tip cu „spătar” înalt, tip
„tron” domnesc. Nu departe de saltele se află
haine aruncate grămadă. Copiii mănâncă pe jos.
O mică masă și două scaune se află lângă mași-
na de gătit.
Actul întâi
Prima scenă
Marian și Suzana, apoi Tănase.
Marian stătea, ca de obicei, pe scaunul lui.
Marian: Cât drac’ îi ceasu’, Suzano?!
Suzana (privind un ceas imaginar): E nouă...
e noapte, Mariane...
(Marian, neliniștit, se foiește.)
Marian: Un drac’ stau ăștia, dom’le?!
Suzana: De unde vrei să știu?
Marian: Mă, tu ești aia care le linge picioare-
le, tot timpul când îi cert că au ajuns târziu, tu:
„lasă-l în pace, Mariane, de ce îl cerți?... Oh, nu
vezi cât de mic și amărât este copilul ăsta?”
(Din partea stângă, acolo unde se află ușa de
intrare, vine Tănase, țipând.)
Tănase: Am venit, șefu!
Marian (dur): Cât e ceasu’, bă!?
Tănase: Nu știu, șefu’, nu mă aflu după ceas.
Marian: Mă, ai noroc, e nouă, ai ajuns bine,
te iert, dacă ai fi întârziat, ai fi dat de belea!...
Tănase: Lasă, rege, nu țipa, bine că am ajuns
la timp.
Marian: Un’e-ai fost?
Tănase: La metro’!
Marian: Cât ai adus?
Tănase: Nu știu, știi și mata că nu știu să nu-
măr…
128
(Marian îi trage banii din mână, numără,
apoi:)
Marian: Cât, mă?... douăzeci și cinci de lei...
Râzi de mine?
Tănase (speriat): Nu... nu, șefu’! Nu am pu-
tut mai mult.
(Marian se ridică în picioare…)
Marian: Mă, rahat în ploaie, ai fo’ un’ e cel
mai bine...
(Suzana vine din partea stângă.)
Suzana: Lasă-l în pace, Mariane, de ce îl
cerți?... Nu vezi cât de mic și amărât este copi-
lul?... Nu mai țipa, e bine cât a adus.
Marian (nervos, țipând): Ți-am spus să nu te
mai vâri în combinațiile mele, proastă, ce ești,
coarda dracului, tacă-ți gura aia spurcată.
Suzana: Ce să fac io, Mariane?... Ce să fac,
dacă așa m-a lăsat Dumnezeu, mă știe, io te iu-
besc mai mult decât mă iubesc pe mine, tu n-ai
nici un respect, țipi mai tare decât la copiii ăș-
tia... Zi, dacă mă otrăvesc cum s-a otrăvit aia...
Cum dracu’ o cheamă?... Aia care îl iubea pe
ăla... Atunci ai să mă crezi, Mariane? Ce ți-am
făcut io, Mariane?
Marian (către Tănase): Mă, fii atent aici, în
seara asta te voi pedepsi, pentru cât ai muncit
primești o farfurie de ciorbă!.. Ai văzut ce inimă
am? Nu-i așa că sunt bun? Dacă eram rău, tre-
buia să faci după carte, nu știi pentru că nu știi
să citești… Nu ai carte, nu ai parte… Ce pot să-ți
fac?... Ai înțeles ce zice cartea: „Cine nu mun-
cește să nu mănânce!?”
Suzana (impacientată): Mariane, uite și tu la
acesta, cât e de slab, ai să-l omori, ție nu ți-e
frică de Dumnezeu?
Marian (gânditor): Auzi la ea, cică să-mi fie
frică de Dumnezeu, auzi la ea...
(Marian pune ochii țintă într-un punct fix
dintr-un colț al tavanului).
Marian: Frică de Dumnezeu? Dar lui îi e frică
de mine? M-a aruncat în stradă ca pe o mâță
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
plouată, las’ că mă judec eu cu el!... Cei din poli-
tică nu au milă de mine? Am ajuns pe drumuri...
Tâmpiții dracului, să vadă dacă ajung parlamen-
tar, să vadă ei pe dracu’...
Suzana: Da, iar vezi cai verzi și mere coapte,
Mariane? A pus dracu’ mâna iar pe sufletul tău.
Suzana, către Tănase: Hai, copile, să îți dau
să mănânci... Cu ăsta mori de foame!...
Suzana se retrage cu Tănase și îi pune mân-
care într-un bol. Marian, absent la ce se petrece,
vorbește singur.
Marian: Atunci să vezi când ajung sus, îmi
iau mașină, să plângă fetițele, și să vezi, nene,
cașcaval în coajă, moare și vecinu’ cu tot cu ca-
pră!...
Scena a doua
Marian, Suzana, Cornel, Mirela
Marian: Mă, să vezi ce drac’ îi ia pe ăștia... E
trecute nouă! Ah, îs ars la stomac de ciudă.
(Face un gest).
Suzana: Mariane, mă, tu mă iubești pe mine?
Ia zi, mă iubești?
Marian: Ce draci te-a apucat, Suzano? O
tragi în romantism? Ce dracu, tu nu știi?... Păi,
mai am șaisprezece ani, ca tine? Eu o trag pe
romantism?... Sigur, te iubesc...
Suzana: Tu nu mă iubești, Mariane, tu stai cu
mine ca și cum te-ai obișnuit, frate, dar ce să fac
dacă-s urâtă? Ție îți este „târșă” să ieși cu mine
pe stradă. Tu crezi că nu văd?
(Cornel își face o intrare fulminantă.)
Cornel: Am ajuns șefu’!
Marian (speriat): Bă, ce drac țipi ca un cre-
tin?.... Un’e dracu ați stat până acum, tembeli-
lor? Vrei să îmi sară inima din loc? În ce zonă ați
fost?
Mirela (vizibil speriată): Șefu’... șefu’, să vezi,
abia am scăpat, era să murim, era să ne ia banii,
noroc că am luat-o printr-un loc doar de mine
știut.
Marian: Cine... Ăia, mă?... V-am zis să nu
stați până târziu, că vă iau ăștia banii?
Marian se îndreaptă tremurând spre Cornel.
Marian: Mă, ai banii mei?
Cornel: Șefu’, ăia care cerșesc pentru Naso-
lu’... A vrut să ia!
Marian: Și v-a luat, mă?
Cornel: Nu, șefu’, am scăpat vii!
Marian: Mă, las’ că vede el dracu’, mă, ăsta
vrea să îl calc pe cap, am să-l chem mâine aici,
să vadă el...
(Marian, pauză de reflecție)
Marian: Suzano, dimineață, la nouă, zbori la
Țăndărușu’, îi spui lu’ Ion că-l aștept la doișpe
aici, dacă nu, dă de belea!
Suzana: Bă, Mariane, mai lasă-i dracului de
trompete, vin ăștia de la gardă peste noi, sau
vrei la arest câteva nopți?
Marian: O las’, măi Suzano, las’ iubirea mea…
Nu mi-e frică de pârnaie, cât am umblat în lume,
am învățat lecția.
Suzana: Mă, io nu stau fără tine, mi se face
părul cârlig.
Marian: Tu pricepi, zăludo?... Mâine, la
nouă, la Țăndărușu’, e bine?
Suzana: Bine, Mariane, numa’ tu le știi pe
toate.
Marian (către Cornel): Bine, mă, ia zi, cât ai
adus?
Cornel: Patru zeci, șefu’!
Marian: Cât drac’, mă!?... Băi, îți bați joc de
mine? Voi credeți că-s parașută? De ce îmi zice
mie regele?
(Marian se duce țintă la Cornel să-l strângă
de gât, fără a o face. Cornel, speriat, încearcă
să fugă.)
Cornel: Nu... șefu’!
Marian: Mă, voi știți ce faceți!? Din două
una, ori au luat ăia din bani, ori ați ascuns banii,
un’e-s banii mei?!... Un’e ați fost?
Mirela: La universitate...
129
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
Marian: Bă, tembelilor, la universitate este
cea mai bună zonă, se câștigă cel mai mult, nu-s
tâmpit „haimanalelor”...
Suzana (către Marian): Iar țipi la ei, Maria-
ne?
Marian (tăind vorba, răspicat): Parașută
proastă, nu-mi călca pe mânecă, femeia lu’ dra-
cu împielițat!”
(Suzana pleacă spre colțul unde se află ma-
șina de gătit.)
Marian: Mă, nu știu cum să vă pedepsesc,
meritați o bătaie soră cu moartea, dar, uite: că-s
atât de bun, vă iert de data asta, însă nu am să
stric orzul pe rațe! O să dau fiecăruia o jumătate
de farfurie de mâncare și o coajă de pâine…
Mirela: Da, șefu’!
Marian: Nici un „da”, tâmpiților, asta meri-
tați.
Cornel: Putem pleca, șefu’?
Marian: Plecați, să nu vă mai văd, păcat de
oasele mamii voastre.
Scena a treia
Marian, Octavian, Marina
Marian se plimbă având capul în pământ și
mâinile la spate. După câteva momente își fac
apariția Octavian și Marina.
Marian: Bă, voi până un’ dracu ați fost, un’e
înțarcă dracu’ oaia? Știți cât e ceasul, cretinilor?
Octavian: Păi... Nu!
Marian: E zece noaptea, mă, vreau să mă
culc... La ce oră trebuia să ajungeți?
Octavian: La nouă... la nouă.
Marian: Da, băi, la nouă, un’e ați fost?
Octavian: La Victoria!
Marian: De ce ați venit târziu?
Octavian (bâlbâindu-se): Păi, nu știm...
Marian: Bun, nene, și de ce ați întârziat?
Octavian (bâlbâindu-se): Păi, nu știu, am
vrut să fac mai mulți bani, seara trece lumea...
Marian: Mă, tâmpiților, nu vreau să vă cior-
dească din „mălai”, sau vorbesc singur? Noap-
tea-s ciordele, ziua-s lovele!
130
Octavian: Da, șefu’!
Marian: Bine, mă, ia zi, cât ai adus?
Octavian: Cincizeci șefu’!
Marian: Cât, mă?!... (râde)... Cincizeci de fie-
care... Spune așa...
Octavian: Nu, șefu’, amândoi la un loc, cinci-
zeci.
(Marian se duce și îl lovește, apoi, privind
din nou un punct fix din tavan.)
Marian: Bă, tâmpiților, bă piti-piti tembelu’,
spune-mi că v-a luat din bani și am grijă de ei,
spune-mi că v-a pus amendă pe locul de cerșit și
îi sugrum, spune că toată lumea este la munte
sau la mare în concediu, dar nu îmi spune că:
„nu ai putut mai mult!”...
Octavian: Da șefu’!
Marian: Nici un șefu’, nici un dar... Să nu mai
scoți un cuvânt din gură, că ți-o astup cu o câr-
pă.
Octavian: Bine, șefu’...
Marian: Taci, mă!
(pauză)
Marian: Băi... Pentru azi sunteți pedepsiți,
veți primi jumătate de farfurie de mâncare
amândoi la un loc, pâine fără, nu stric mălaiul
pe câini ca voi.
Octavian: Da, șefu’!
Marian (uitându-se în ochii lui): Băi, ai înțe-
les?
Octavian: Da, șefu’, ‚nțeles!
Marian: Bine!
Scena a patra
După plecarea celor doi, Marian rămâne
singur, gânditor, cu mâna stângă sub bărbie re-
zemată de scaun. Se ridică și începe să umble
vorbind în șoaptă. Banii îi ținea înăuntrul hai-
nei. Scoate banii și începe să numere, numără
greoi... Apoi: douăzeci și cinci plus patruzeci...
Cinzeci și cinci plus... Cincizeci... O sută cinci...”
(se gândește greoi)” Cum dracu’ nu este bine…
Să calculez încă o dată... Douăzeci plus patruzeci
egal șaizeci și cinci, plus cinci sute... O mie pe
zi!... Ei, hai, că nu-i rău (zâmbește), dacă pun o
mie... În treizeci de zile... Iar greoi: Trei mii?...
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Cum dracului... Nu, nu se poate, poate peste Marian: Hei, Suzano, stai, nu începe să te
treizeci de mii... Îs tare! Îs tare de tot. faci papagal, nu-mi plac papagalii și fraierii... Ta-
(Se duce în fața publicului și se adresează: că-ți gura aia spurcată, coarda dracului.
„Îți dai seama cât de tare-s!?...) Suzana: Păi da, acum sunt coardă...
Marian: Bine, femeie, taci! Hai să ne culcăm,
Scena a cincea mâine am treabă...
(pauză)
Suzana, Marian Marian: Cât e ceasul, Suzano?
Suzana: Unșpe, Mariane!
Suzana: Iar ai lovit pe Piti, Mariane? Marian: Unșpe, bă?
Marian (romantic): M-am lăsat dus de val,
Suzano... Nu aș fi vrut... Dar valul, tu știi că acolo (Cei doi își dau hainele jos și rămân în pija-
unde lovește valul crește iarbă? male.)
Suzana: Da, Mariane, așa te duce valul pe
tine mereu, de fiecare dată pe tine te apucă... Marian (după un timp): Suzano, dormi?
apucăturile... Suzana: Nu, Mariane.
Marian: Ei, Suzano... Știi că trebuie să adu- Marian: Nici eu nu prea dorm... Un’e te gân-
năm bani pentru casă, casa noastră, Suzano... dești?
Suzana: Fir-ar dracului de casă, Mariane... Suzana: La viață, Mariane.
Casa noastră?... Minți... Cum poți să minți?... Marian: Și un’e la viață?
Nu ți-e frică de Dumnezeu?... Dai în copiii ăștia? Suzana: La viața mea.
Marian: Hai, femeie, că acum sari vaca, ce Marian: Dă-o încolo de viață... Viața-i cur-
tot o ții așa, sau ți-o tragi cu vreunul din ei? vă...
Suzana: Tu ai înnebunit, Mariane?.. Ai înne- Suzana: Așa o fi...
bunit de tot? Marian: Îți spun eu...
Marian: Ei... Suzano, hai la mine să te pup, (pauză)
păpușă! Marian: Vrei să te întorci spre mine?
Suzana: Da, așa-i, Mariane, atunci când ai Suzana (se întoarce din curiozitate): Pentru
nevoie de ceva: „Hai la mine să te pup, păpușă; ce să mă întorc?
în rest spui că sunt: proastă, mi-o trag cu copii” Marian: Vreau să te sărut… Știi cât te iu-
Și câte și mai câte... Ce-s eu, Mariane? Ce-s eu besc?... Ești cea mai bună femeie din lume pe
fir-ar a dracului de viață!? care am avut-o...

131
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Poem pentru Ana

Este toamnă din nou

lupii-și ascut colții
nu-și schimbă blana
picură frunze
sub pașii Profetei...

Stai la o masă
Câteodată foarte departe
scrii,
Câteodată mă doare cuvintele vin mănușă
totul sonetul despre Eminescu
carnea din suflet și Psalmi
ochiul și dintele înaintea luminii
și cerul din trup
Manole te ține în dreapta sa
câteodată încep și mă descompun
în fărâme pe care geniile Când va veni albul zăpezilor
le numesc atomi nimic nu se schimbă-n munți
sau mici părticele de grâu primăvara străbate unda visurilor
germeni ce vor renaște și se așterne tăcută
în mugurii frunzelor tale.
câteodată toamna fabrică versuri
în locul vieții
se jelește că va veni
să mă adie Poem cu flori
să merg cât mai departe

Câteodată nu pot să mă ridic Nici bunul Dumnezeu

din scaun
stau cu mâinile între ochi
să-mi contemplez strigătul:
cât de frumoasă ar fi fost lumea
fără urletul din noi
nu mai dezleagă nodurile
Înnodate până dincolo de os...
Nu doarme pe laurii
inocenței perfide
stă se gândește o secundă
cât o viață de om
scuipă-n palme:
„Iată un lucru de făcut!”...
și procede cu vers de Psalm
oricât ar fi căința clipei
lucrul trebuie desăvârșit...

se rostogolesc pietre
peste mormânt

132
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Pământ negru
Lan de grâu
Ador fulgii
acolo unde nu sunt
ați ascuns lacrimile
regăsirii, ninsoare peste plete
fals de monedă mituri în ziua Sabatului
pe chip!
o clipă din viață-i
femeia plângea neputincioasă ispita
dincolo de nemurire ce naște din lacrimi

a fost cândva un trup arid din Haos

adâncă-i pieirea
femeia supraviețuiește și plânge
și spune: „Ah, ți-aș dărui un copil, Proorocul zâmbea
ți-aș dărui o voce!” și spune:
esență de focuri,
copilul nenăscut de ape,
zace în pântec de Regele Soare,
o sută de taleri de argint dorință de aer
în fals de monedă
slăvit fii pentru o clipă
cât ți-aș dărui un copil! pământ făgăduit

copilul zace nenăscut imagine inefabilă

în fals de monedă pe chip a regăsirii
va fi strigătul
și dacă ți-aș dărui un copil? revărsându-se lumina!
a strigat lanul de grâu,
un copil al nostru
renăscut ****
mi-ar spune din nou: mama mă hrănesc
spiritele maeștrilor
lan de grâu sunt cele ce dictează
peste vestea cea mare: volumul picăturii
cum l-aș legăna din perfuzie
cu picioarele mele seci
să-mi spună: mama... pic, pic, pic
curg stropi de cerneală
Doamne, tu care ai adus pieirea, prin vene
dă-mi un copil să-mi mângâie fața, și foaia albă-și urmează
coastele și ochii, descătușarea
să fie lanul de grâu peste pieire...
mi-e frică să nu greșesc
mama zace tăcută spațiu

133
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Scrisoare

Tentație
Acum, după ce am călătorit
îndelung și vântul mi-a dat aripe să zbor
deasupra prăpastiilor adânci
unde hrana nu-ți îndestulează trupul Răsărim cu aceiași stupoare
am străbătut întinsul pe fețe,
să-mi construiesc himera nimic schimbă plictiseala
care să-mi stâmpere setea de dor; de fiecare zi,
intensa căutare a portretului pe drumuri de munte
pierdut printre măștile străine fără chip fără direcție
dansam concentric fără țintă
și totul se-nvârtea fără noimă,
(m-a îndemnat să-ți scriu)
transmit ultimele urări măștile alipite chipurilor
așteptam în van clinchetul telefonului… nu au copii
ne unim cu pământul
narai fapte ale tinereții doar pentru a-l îngrășa,
îmbătrânită fără preget, revărsăm în undele memoriei
acum o bunicuță interferența:
ce împletește ciorapi nepoților iubita tentație a sinuciderii
în serile de iarnă. – cine a ales calea nașterii noastre?
Ieri am citit un poem
și nu m-a mulțumit,
n-am iubit doar ochii tăi mari,
cuminți și adânci,
n-am simțit gustul mierii dulci
n-am încetat nici-o clipă să visez
Nu vei ști
atât de simplu ar fi fost să plâng
caierul vieții nu-l înțeleg toți
de neiertat mi-ar fi cuvintele Nu-ți doresc să știi
de nepătruns și fără rost cum iubesc poeții vechiul cânt
sub scuza trecerii domnului Timp. și cum se iubesc în nopți cu lună
Nu am trăit pentru fapte se descompun în primul cânt
improbabile sub umbra intensității cerului
ce ne mulțumesc!
Amintirile cu fotografii Ș-apoi nu-ți doresc să știi
le-am închis în seiful din piept cum poeții se unesc în taină
pân’ la ultima despărțire, privind înspre abis
adevărul din noi amintirile te surprind
nu văd pe oricine dintr-un îndepărtat trecut
să simt Efigia de porțelan uimit vei lua aminte
când ești mai rece de cel ce conduce
decât marmora făr’ de mână. orchestra dulce a iubirii
Și cât o Venera!
Toate cele bune, e timpul să plec...

134
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Florica R. Cândea

Pandoreene

Ce de chipuri
Străbat, Pandoreene
Iubite,
Geamul ferestrei cu
sloiuri Mă tem că vine
Înghețate Ceasul
Și cioburi Când Spinul
trandafirului
Timpul, Moare la vederea
Domnul meu iertător, cupolei
Mă cheamă să te plutesc De-nsorite cărări
Peste ciocolatii Mă tem că undeva
Cămăși La o ceașcă de ceai
De noapte, verde
Zilele să le măsor Inelul
În femei second hand, Mâna ta
Orele să le cumpăr la Iubite Va-ncleșta
Gramaj, Pecetea
Doar secundele Serilor
Să le iau, Cu soț
Știi tu, Mă tem că mâine
Ca pe pilule Se va lua curentul
Desărate La braț cu tine
Să-mi rămână același
gust
De Neplecate plecări

135
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Pandoreene

Mă tem
Că am să te zălogesc,
Iubite,
La vama de la colț
Aici nu se vând Pandoreene
Chibrituri
Nici seri cu stele
necoapte Întinde mâna,
Pe oja de unghii Iubite,
Aici, Se dau trăiri pe suflet
La vamă, se pun puncte Se dau chipuri la
Pentru treceri vânzare pe odicolon
Far de supărări Lumini din umbre răsar
La cotul tău Când tu al
Legat de primul Meu imaginar
Meu Vei trece ora oboselilor
Șal Orb
Jucând Domino Sărutate
La pătrat Și vei închide etanș
Frunze răsărite în timpul
nostru
Pandoreene Și vom
Bea melancolii strânse
pe trup
Vom evada din aripi
Mi se pare Din mers
Că văd Prin tămăduiri de
Când se-ntunecă Nimburi.
Ochii tăi
Cum dizolvă zahărul
cubic
În lingurița gurii tale,
Iubite,
Când în doi
Când în trei
Se duce vremea
Când într-unul
Din ochii tăi întreabă un
decolorat iris
Oare cât
Mai costă
Ultima cană de Timp
La pachet

136
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Fabio Melano

O analiză critică a ideilor și valorilor religioase

de Dr. Eugeniu Nistor
Ediție îngrijită de Profesor Eugeniu Nistor

Traducere în limba italiană, cu o prefață și concluzii personale

de Dr. Fabio Melano

Prefață plodează în unii oameni ca Spirit de creativitate

Întâlnirea cu Blaga este o revelație pentru
noi, italienii, care suntem obișnuiți să cunoaș-
tem gândirea lui Eliade și Cioran. Blaga îi sur-
prinde pe cei care, ca și mine, cunosc destul de
bine limba română, prin stilul său rafinat și prin
folosirea unor cuvinte care exprimă fără echivoc
gândirea sa. Este cu adevărat păcat că un autor
ca Lucian Blaga nu a fost tradus în limba italiană
și sper că în cadrul acestui Festival (Lucian Blaga)
se vor găsi forțele și energiile pentru a începe o
activitate de prezentare a gândirii acestui autor
în lumea culturală italiană. Auzisem de Blaga
indirect, citind cartea Isabel si apele Diavolului,
de Eliade, unde se definea ca inspirat de Blaga
în interpretarea lui Goethe despre Daimon gre-
cesc, care nu trebuie confundat cu Mefistofel,
o creatură fizică negativă, ci ca o putere magică
înzestrată cu o anumită transcendență care ex-
productivă, de acțiune pură. Cu acest spirit în
minte ne pregătim să analizăm cartea Religie și
spirit, în care cititorul se va bucura de abordarea
filosofică a unui subiect atât de delicat cum este
religia.
La o privire mai atentă, cea de-a treia scală a
Arhitecturii gândirii blagiene, Trilogia valorilor,
este de fapt o tetralogie, cuprinzând nu trei, ci
patru volume publicate individual. I. Artă și va-
loare, 1939; II. Despre gândirea magică, 1941;
III. Religion and Spirit, 1942; și Science and Cre-
ation, 1942. Mai târziu, filosoful a recurs la o
stratagemă pentru a salva structura celor trei
ale sistemului său, odată cu editarea masivului
tom Trilogia valorilor, 1946, în care cele două
cărți Del pensiero magico și Religie și spirit au
fost reunite într-un singur volum (Con due par-
ti...) cu titlul Pensiero Magico e Religione (Gân-
dire magică și religie), care a devenit al doilea
137
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
volum al Trilogiei. În cadrul acestei lucrări, sunt
explicate în detaliu unele aspecte ale constitui-
rii, de-a lungul istoriei, a diferitelor tipuri de va-
lori umane. Analiza valorilor religioase din acest
volum răspunde tuturor cerințelor filosofiei.
Aceasta este perspectiva privilegiată de filosof,
pentru că el nu-și limitează drumul la o simplă
enumerare de material documentar, așa cum
se întâmplă în sfera științifică, și nici nu-l cris-
talizează într-o structură dogmatică, ca în sfera
teologică, pentru că filosofia, subliniază Blaga,
este capabilă să ridice totul la un nivel general.
La început, filosoful cataloghează și comentea-
ză un material bogat și divers, apoi încearcă să
definească religia și limitele obiectului său de
acțiune. În acest scop, a treia parte a cercetă-
rii sale este dedicată în întregime sublinierii
importanței factorului stilistic în configurarea
valorilor religioase, iar în ultima parte a exa-
menului său critic și axiologic demonstrează că
fenomenul religios, „aparent atât de străin și
excepțional”, se integrează în ordinea umană
în același mod ca și alte fenomene ale spiritului
creator. În prima secțiune a cărții (De la Indra
la Nirvana) Lucian Blaga se referă atât la defi-
nirea și schimbarea valorilor religioase, cât și la
tendința de a simplifica cele trei perioade ale
„spiritului indian antic: epoca Rig-vedică, epoca
Brahmană și epoca Upanisadică, fără a renunța
vreodată la a urmări procesul continuu de rafi-
nare a acestui proces spiritual, în cadrul căruia
gândirea indiană trăiește irepresibil în simbioză
cu religia, fructificând neîncetat pe baza unei
reciprocitate depline”. Astfel, trecerea de la o
dimensiune individuală a formelor sensibile ale
vieții materiale, la o dimensiune universală a
divinității, pare a fi un progres al omului upani-
șadic; filosoful descoperă într-un mod ingenios
cum coincidența lui Atman (Sinele) cu Brahma
(Dumnezeu, Spiritul universal) revoluționează
ansamblul valorilor, dezechilibrând lumea sim-
țurilor datorită unei distrugeri violente, iar ide-
ea de valori devine o exclusivitate a lui Brahma.
Următorul pas este trecerea la învățătura budis-
tă, prin care „omul indian” are posibilitatea de a
evada din lumea suferinței și de a rupe legătura
tiranică a simțurilor și de a opri durerea, recur-
gând la asceză și la exercițiile Yoghini. Sufletul
138
uman, înțeles ca o substanță care se reîncarnea-
ză continuu într-un ciclu lung de vieți, trebuie să
se rupă de ciclul reîncarnărilor, deoarece scopul
suprem al doctrinei budiste este de a stinge se-
tea de existență, considerând viața o sursă de
durere. Cauzele suferinței se reduc, în viziunea
lui Buddha, la ignoranța Omului, întrucât lumea
și toate lucrurile legate de ea sunt iluzii, de ace-
ea, comentează filosoful român, prin atingerea
adevăratei cunoașteri, care este echivalentă cu
natura iluzorie a existenței, „atunci când Omul
anulează setea de existență pe calea cunoaște-
rii”, atunci el se ridică la acea dimensiune a con-
științei definită ca Nirvana și va pune capăt reîn-
carnării. Spiritul milenar al Chinei și, în general,
al chinezilor este analizat de Lucian Blaga din
perspectiva gândirii europene, prin structuri și
mari sisteme, în comparație cu aceasta tocmai
datorită profunzimii și importanței ideilor conți-
nute de aforismul chinezesc și de „echivalentul
miraculos al unui sistem de gândire”. Diferențe-
le culturale dintre indieni și perși, popoare ve-
cine, îmbogățite cultural prin surse mitologice
comune, se regăsesc, potrivit lui Blaga, într-un
antagonism spiritual. Trăind sub impulsul unui
proiect mitic de cuceriri imperiale fără prece-
dent în spațiul asiatic, perșii au transferat acest
potențial psiho-social și în registrul lor cultural
religios. Stabilirea cu o claritate extremă a po-
zițiilor și limitelor dintre cele două fronturi care
reprezintă binele și răul. Concepția dualistă a lui
Zarathusta trebuie să aibă și un final, datorită lui
Ormazd, prin care sfințenia în lume crește con-
tinuu după înfrângerea lui Ahriman, va exista în-
vierea morților și răsplata celor buni care vor fi
acceptați de împăratul ceresc, așa cum cei răi se
cufundă în damnare veșnică. Filosoful analizea-
ză idealizarea formelor și atributelor divinități-
lor la grecii antici din punct de vedere biologic și
moral. Panteonul olimpian nu se distanțează de
slăbiciunile oamenilor. Pe de altă parte, în ceea
ce privește credința, în religiozitatea greacă in-
tervine un fapt semnificativ, de data aceasta cu
accente negative, care va caracteriza profund
viața individuală și colectivă a „cetățeanului”
elen. Soarta, sau Moira, sau predestinarea, ca
o putere impersonală care domină totul și este
deasupra tuturor lucrurilor. În mod similar, el se
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
referă la orfism și la alte practici mai mult sau
mai puțin religioase, care sunt adesea importa-
te, inclusiv clarviziunea, telepatia, transhipnoza
și alte fenomene parapsihologice și metafizice.
Concluzii
Prin cele ce urmează, Lucian Blaga propune
o definiție care ține cont nu numai de un ele-
ment constant al fenomenului religios analizat,
ci și de corelația ideală dintre elementele ultime
(variabile) ale Misterului Vieții, după cum ur-
mează: „Religia se circumscrie în fiecare dintre
variabilele sale posibile de autocompletare și
Fabio Melano (1968), Legnano, Italia, traducător
Traduce din operele lui Lucian Blaga.
Premii de excelență obținute la Festivalul Internațional Lucian Blaga pentru promovarea
operei blagiene în Italia.
GENEZĂ
Sculptura: Mihai Jitaru
autodepășire interioară a speciei umane, într-o
relație ideală cu elementele ultime și coordo-
nată cu Misterul existențial în general, pe care
Omul îl revelează cu propriile forțe sau crede că
este revelat de alții. [Deși, potrivit lui Blaga, am-
bele discipline se află sub influența activă a ca-
tegoriilor stilistice, el ne arată că există diferențe
între Metafizică și Religie în modul în care abor-
dează Misterele]. Dezvăluirea misterelor me-
tafizice urmează etapele de dezvoltare a unui
plan gnoseologic, în timp ce dezvăluirea miste-
relor religioase corespunde efortului menționat
mai sus de autocompletare și de autodepășire a
speciei umane.
139
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Gabriel Cristea

Octavio Paz Lozano. (Mexico City, 31 martie 1914 - Coyoacán, Mexic, 19 aprilie 1998).
Poet și eseist mexican. Premiul Nobel pentru literatură în 1990.
La vârsta de șaptesprezece ani a publicat primele sale poezii în revista Barandal (1931).
Mai târziu a condus revistele Taller (1939) și Son prodigal (1943). Într-o călătorie în Spania
a luat contact cu intelectuali din Republica Spaniolă și Pablo Neruda, contacte care i-au in-
fluențat puternic poetica.
După publicarea volumului de poezie Luna Silvestre (1933) și colecția de poezii dedicate
războiului civil spaniol No pasarán! ( 1936), editează Rădăcina omului (1937); Sub umbra ta
limpede (1937); Între piatră și floare (1941) și La marginea lumii (1942).
În 1944, cu o bursă Guggenheim, a petrecut un an în Statele Unite. În 1945 a intrat în
Serviciul Extern Mexican (Ministerul Afacerilor Externe) și a fost trimis la Paris. În această
perioadă, s-a îndepărtat de marxism intrând în contact cu poeții suprarealiști și cu alți inte-
lectuali europeni și hispano-americani.
Ajuns în anii 1950, a publicat patru cărți fundamentale: Freedom under Word (1949),
Labyrinth of Solitude (1950), Portrait of Mexican Society, Eagle or Sun? (1951), o carte de
proză cu influență suprarealistă, și El arco y la lira (1956).
Opera sa extinsă și variată este completată cu numeroase colecții de poezie și cărți de
eseuri, inclusiv Quadrivio (1965), Ladera este (1968), Toponemas (1969), Discos visuales
(1969), El signo y el garabato (1973), Grammar Monkey (1974), Past Clear (1975), Umbre
ale lucrărilor (1983) și Flacăra dublă (1993).
În 1981 i-a fost decernat Premiul Cervantes. În 1999 apar postum Forme și reprezentări
și Amintirile și cuvintele – corespondența dintre el și Pere Gimferrer purtată între anii 1966-
1997.

(Institutul Cervantes - Spania)

140
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Scriere cu cerneală verde

Cerneala verde creează grădini, păduri, pajiști,

frunzișuri în care literele cântă,
cuvinte care sunt copaci,
expresii care sunt constelații înverzite.

Lasă-mi cuvintele, dumnezeule alb, să coboare și să te acopere

ca o ploaie de frunze pe un câmp de zăpadă,
ca iedera cățărată pe statuie,
ca cerneala de pe această pagină.

Brațele, talia, gâtul, sânii,

fruntea la fel de pură ca marea,
ceafa pădurii prin toamnă,
dinții care mușcă un fir de iarbă.

Corpul tău este înstelat cu semne verzi

aidoma tulpinii arborelui de vlăstari.
Să nu-și pese de micile cicatrice luminoase:
privește cerul și verdele său tatuaj cu stele.

Traducere - G. Cristea

Escrito con tinta verde

La tinta verde crea jardines, selvas, prados,

follajes donde cantan las letras,
palabras que son árboles,
frases que son verdes constelaciones.

Deja que mis palabras, oh blanca, desciendan y te cubran

como una lluvia de hojas a un campo de nieve,
como la yedra a la estatua,
como la tinta a esta página.

Brazos, cintura, cuello, senos,

la frente pura como el mar,
la nuca de bosque en otoño,
los dientes que muerden una brizna de yerba.

141
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Tu cuerpo se constela de signos verdes

como el cuerpo del árbol de renuevos.
No te importe tanta pequeña cicatriz luminosa:
mira al cielo y su verde tatuaje de estrellas.

Dincolo de iubire

Totul ne amenință:
timpul, ce-mparte în fragmente vii
ceea ce am fost
din ceea ce voi fi,
ca o macetă deasupra șarpelui;
conștiința, transparența trecătoare,
privirea oarbă privindu-se pe sine;
cuvintele, mănuși cenușii, pulberea minții depusă pe iarbă,
apa, pielea;
numele noastre, ce se ridică-ntre tine și mine,
ziduri de goliciune pe care nici o trompetă nu le năruie.

Nici visul sau oamenii săi cu imagini distruse,

nici delirul sau spuma sa profetică,
nici iubirea cu dinții și unghiile sale nu ne satisfac.
Dincolo de noi,
la granițele ființei și existenței,
o viață mai plină de viață ne revendică.

Afară noptea respiră, se dilată,

plină de frunze mari și fierbinți,
de oglinzi care se zbat:
fructe, gheare, priviri, frunzișuri,
spinări ce strălucesc,
trupuri care-și croiesc drum printre alte trupuri.

Așază-te aici pe țărmul plin de-atâta spumă,

de-atâta viață ce se ignoră și se predă:
Doar ești și tu parte-a nopții.
Întinde-te, lucire ce respiră,
pulsează, o, stea fărâmițată,
potir,
pâine ce-nclină balanța de partea zorilor,
răgaz de sânge între acest timp și altul nemăsurat.

traducere - G. Cristea

142
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Más allá del amor

Todo nos amenaza:

el tiempo, que en vivientes fragmentos divide
al que fui
del que seré,
como el machete a la culebra;
la conciencia, la transparencia traspasada,
la mirada ciega de mirarse mirar;
las palabras, guantes grises, polvo mental sobre la yerba,
el agua, la piel;
nuestros nombres, que entre tú y yo se levantan,
murallas de vacío que ninguna trompeta derrumba.

Ni el sueño y su pueblo de imágenes rotas,

ni el delirio y su espuma profética,
ni el amor con sus dientes y uñas nos bastan.
Más allá de nosotros,
en las fronteras del ser y el estar,
una vida más vida nos reclama.

Afuera la noche respira, se extiende,

llena de grandes hojas calientes,
de espejos que combaten:
frutos, garras, ojos, follajes,
espaldas que relucen,
cuerpos que se abren paso entre otros cuerpos.

Tiéndete aquí a la orilla de tanta espuma,

de tanta vida que se ignora y se entrega:
tú también perteneces a la noche.
Extiéndete, blancura que respira,
late, oh estrella repartida,
copa,
pan que inclinas la balanza del lado de la aurora,
pausa de sangre entre este tiempo y otro sin medida.

143
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Ascultă-mă aidoma celui ce-ascultă ploaia

Ascultă-mă aidoma celui ce-ascultă ploaia,

nici atentă, nici gânditoare,
pași plutind, plouă mărunt,
apă devenind aer,
aer devenind timp,
ziua încă nu s-a sfârșit,
noaptea nu a sosit încă,
nălucirile ceții
așteaptă după colț,
fantasmele timpului
la cotitura acestei așteptări,
ascultă-mă aidoma celui ce-ascultă ploaia.

Fără să mă auzi, auzind ceea ce spun

cu ochii deschiși spre suflet,
adormită cu toate cele cinci simțuri treze,
plouă, pași imperceptibili, murmur de silabe,
aer și apă, cuvinte imponderabile:
ceea ce am fost și suntem,
anii și zilele, această clipă,
timpul fără povară, adâncă tristețe,
ascultă-mă aidoma celui ce-ascultă ploaia,
lucește asfaltul umed,
aburul se ridică, șerpuiește,
noaptea se deschide și mă privește,
ești tu și făptura ta de ceață,
tu și chipul tău înnoptat,
tu și părul tău, fulger blând,
treci strada și-mi intri în gând,
pași de apă pe pleoape-mi,
ascultă-mă aidoma celui ce-ascultă ploaia,
asfaltul lucește, treci strada,
e ceața rătăcind prin noapte,
aidoma celui ce-ascultă ploaia.

E noaptea dormind în patul tău,

leagăn de valuri al respirației tale,
degetele-ți de apă îmi udă fruntea,
degetele de flacări îmi ard ochii,
degetele tale de aer deschid pleoapele timpului,
izvorâri de fantasme și-nvieri,
ascultă-mă aidoma celui ce-ascultă ploaia,
trec anii și clipele se-ntorc,

144
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

îți auzi pașii în camera alăturată?

nu aici sau colo: ascultă-i
în alt timp care-i același de-acum,
ascultă pașii timpului
plăsmuitor de locuri imponderabile și spații,
ascultă ploaia curgând pe-acoperiș,
noaptea pare mai noapte în dumbravă,
și în frunziș s-a cuibărit un fulger,
intră-n bătaia vântului grădina
leneșă, și umbra ta-nvelește această pagină.

Traducere - G. Cristea

Óyeme como quien oye llover

Óyeme como quien oye llover,

ni atenta ni distraída,
pasos leves, llovizna,
agua que es aire,
aire que es tiempo,
el día no acaba de irse,
la noche no llega todavía,
figuraciones de la niebla
al doblar la esquina,
figuraciones del tiempo
en el recodo de esta pausa,
óyeme como quien oye llover.

Sin oírme, oyendo lo que digo

con los ojos abiertos hacia adentro,
dormida con los cinco sentidos despiertos,
llueve, pasos leves, rumor de sílabas,
aire y agua, palabras que no pesan:
lo que fuimos y somos,
los días y los años, este instante,
tiempo sin peso, pesadumbre enorme,
óyeme como quien oye llover,
relumbra el asfalto húmedo,
el vaho se levanta y camina,
la noche se abre y me mira,
eres tú y tu talle de vaho,
tú y tu cara de noche,
tú y tu pelo, lento relámpago,

145
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

cruzas la calle y entras en mi frente,

pasos de agua sobre mis párpados,
óyeme como quien oye llover,
el asfalto relumbra, tú cruzas la calle,
es la niebla errante en la noche,
como quien oye llover.

Es la noche dormida en tu cama,

es el oleaje de tu respiración,
tus dedos de agua mojan mi frente,
tus dedos de llama queman mis ojos,
tus dedos de aire abren los párpados del tiempo,
manar de apariciones y resurrecciones,
óyeme como quien oye llover,
pasan los años, regresan los instantes,
¿oyes tus pasos en el cuarto vecino?
no aquí ni allá: los oyes
en otro tiempo que es ahora mismo,
oye los pasos del tiempo
inventor de lugares sin peso ni sitio,
oye la lluvia correr por la terraza,
la noche ya es más noche en la arboleda,
en los follajes ha anidado el rayo,
vago jardín a la deriva
entra, tu sombra cubre esta página.

Neliniște

Mi-aleargă și-adastă pe frunte

ușor prăvălindu-se-n sânge
lunecă timpul fără nisip
și-n mine sculptează și moare

Sunt pâinea flămândei neliniști

eu - suflet ce casă nu are,
lunecă timpul fără nisip
și versul ce-l scriu îl destramă

Iubire trecând și tristețe

în mine se zbat în mine-odihnesc
lunecă timpul fără nisip
- un trup de mercur și cenușă

146
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Scurmă în piept - dar sunt neatins -

o veșnică piatră de pulberi
lunecă timpul fără nisip
- o rană ce crește și doare

Ziua mi-e scurtă ora - ocean -

un timp fără mine eu - ruga -
lunecă timpul fără nisip
și-n mine-și înlănțuie fuga

Traducere - G. Cristea

Apremio

Corre y se demora en mi frente

lenta y se despeña en mi sangre
la hora pasa sin pasar
y en mí se esculpe y desvanece

Yo soy el pan para su hambre

yo el corazón que deshabita
la hora pasa sin pasar
y esto que escribo lo deshace

Amor que pasa y pena fija

en mí combate en mí reposa
la hora pasa sin pasar
cuerpo de azogue y de ceniza

Cava mi pecho y no me toca

piedra perpetua que no pesa
la hora pasa sin pasar
y es una herida que se encona

El día es breve la hora inmensa

hora sin mí yo con su pena
la hora pasa sin pasar
y en mí se fuga y se encadena

147
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Gabriel Cristea: din Tulcea, licențiat în drept – Universitatea ,,Andrei Șaguna”, din Con-
stanța
Membru al site-urilor ,,Însemne culturale” și ,,Poeții Noștri”. Inclus cu trei poeme în An-
tologia de poezie Labirinturi – ediția 2019. A publicat volumul de versuri Dansul soarelui, la
editura Ex Ponto, Constanța, 2021.

Dansul soarelui

Zorii mirosind a cetini își desfac căușul nopții și

în palma dimineții sângerează bob de aur.
Încolțește răsăritul în ținuturi de balaur!
Munții umbre își despică prin ponoare și zănoage,
când o rază îl vestește: ,,Sfântul Soare, Sfântul Soare!”
Toți muntenii-n jur de focuri calcă jarul în picioare,
coborându-și negre cușme – vine Domnul!

Mutu-și pune masca hâdă, iar fârtații, la opincă,

leagă zurgălăi cu ciucuri – curcubeie după ploaie –,
înhămați ca șargii cai cu betele sîngerii,
iar la gât – măceș-mărgele, arămii.
Junii-aduc chiupuri cu apă din cișmele de argint
și le sparg în nouă locuri, unde umbre iscodesc.
Cu ciomege țintuite, arătând spre Răsăritul,
spun descântece de taină:
,,Usturoi-în-patru-foi, brânca-ursului, trifoi,
alungați de pe pământ noaptea cu strigoi!
Flori cu sânge de smicele, auriu de micșunele,
lepădați-ne de ele – Ielele-Frumoasele!”

De sub piscuri fierăstraie, Sfântul își arată-n pace

câte-o rază, câte-o rază...
,,I-auzi ună,...i-auzi două,...i-auzi tri”,
și hora-ncepe cu bătutele domoale
– meandre line de izvoare,
spulberând scântei din jaruri.
Cetere purtate-n vânturi își înalță cânt măiastru;
fluiere și tamburine se întrec în iureș aspru.
Și nervoasele pâraie, fulgerând printre posade,
se revarsă în cascade cercuri, cercuri – respirații sacadate...
,,Uite-așa, uite-așa, iute-așa călușul zboară!”
se-aud pașii – zbuciumații –
ca un ropot de copite, rotunjind bătrâne brâne
și-adâncind poteci solare.
Chipul Soarelui se-nalță aninat de buza lumii;

148
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Cercul horei se-ntețește ca vâltorile nebune:

sar pe aer, bat pământul, se amestecă-n culoare
și plutesc – albe petale – în descântece păgâne,
când șoptite ca un susur, când strigate ca un șuier.
Vocile se întretaie cu ecouri răzlețite ce revin din negre-abisuri
,, Unde-i timpul?, unde-i noaptea?, unde-i moartea... moartea... moartea?,
se întreabă călușarii lovind bâtele de stânci;
Și, căzuți sleiți pe brânci, scormonesc adânc pământul.
,,Uite-aici,... uite-aici,... uite-aici, ba nu i-aici”,
murmură cu osteneală, îngropându-și țintuite,
timpuri, nopți și zbor de iele.

Bradul cetina-și coboară, mângâind țărâna smulsă

și-astupând rana ce doare – ca un fiu ce-și țucă muma.
Seara iar se înfioară, când balauri ies să zboare,
iar călușii – jucăușii – nălucesc prin vii izvoare,
prefăcuți în ierburi verzi, tainic să-și sărute huma.

În profunzimi de ape visătoare

Înainta spre răsărit o barcă,

la orele când ceața era grea,
peste întinsul Istrului, de parcă
se cuibărise liniștea în ea;
Pe un ostrov rogozul se albise
și tremura o-aripă prinsă-n vise
– o lebădă-nălucă se trezea.

Bătrânul și-aprinsese o țigară

și-mpovărat de vreme contempla
cărarea șerpuită și bizară,
ce mâgla-n urma bărcii o umplea;
Din grinduri se-auzeau foșnind penumbre
– prevestitoare urlete și sumbre,
șacali flămânzi cu ochi de peruzea.

Iar vâsla tremura, dusă de ceață,

pe urmele de nori – misterios! –
spre plasele ce prinsa dimineață
le-nfiora sub zbor de albatros;
Și-o pace așternea dulcea lentoare
în profunzimi de ape visătoare,
ca ierburi unduind abis vâscos.

149
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Plutea spre răsărit – găsindu-și drumul –

pescarul mut, cu albul lui veșmânt;
Țigara se stinsese, dară scrumul
rămase ca un ciot scos din pământ;
Se-mprăștiase negura din soare,
iar plasele se zvârcoleau murdare
sub brațul legănându-se – înfrânt.

Ninge, mamă, iarăși ninge!

Primii fulgi, prin interstiții,

cad în lumea virtuală, Un pui de păpădie a oftat...
răscolind toți megabiții
într-o școală ireală;
Iar copii cu telefoane
îi privesc țepeni din lesă; Au devenit casanți ciulinii,-n soare,
,,Uite, ninge pe ecrane!” ca niște zmei de timp mumificați;
spune-o voce gipiesă. Zăduful mut se chinuie să-și zboare
fantomele de aer și fosfați.
Într-un sat, la o fereastră,
o icoană de copilă E arșiță de se topesc cocorii
– ca o pasăre măiastră – în zeul plasmei, neîncoronat;
stă privind fulgii, umilă; O pală a mișcat sprânceana morii
Focu-i înghețat în vatră, și-un pui de păpădie a oftat...
candela ușor se stinge,
mama are mâini de piatră... Cu tălpi de jar, sărind de pe cărare,
,,Ninge, mamă, iarăși ninge!” scântei de om se răcoresc în lac;
Din păpuriș, penumbra zburătoare
strecoară fierbințeala – pitpalac!!!

Sub sălcii respirând se întețește

focarul roșioarelor zglobii;
Și bunul vânt strecoară părintește
lungi degete prin părul de copii.

150
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Lidia Popa

Ploaie
Ezhil Vendhan, India
Traducere în română: Lidia Popa

Venind să vă copleșească pe toți prin ploaie, roşeața rușinii din mine dispare uimitor.
Atrăgându-vă într-un mod interesant, cu implicare și intensitate mare,
Ating totul tandru, descriindu-te personal frumoasă.

Am fost vapori atmosferici care se leagănă ca norii, în serile preferențiale ochii mei privesc la supra-
fața pământului,
Vânturile zeloase sar împărțind cerul, tunetele și fulgerele apar,
condensul produce picături grele care cad sub forța gravitațională.

Nu am vârstă, este doar un număr,

nu reflecta niciodată pentru că sunt întotdeauna tandru.
Te ating din nou cu blândețe, simțindu-mă proaspăt
fiind curat descurajând nici o dezonoare.

Simplu din pământ, care face prezența pe cont propriu

înțelegând bine așteptările tale și invitația ta armonioasă.
Nu ai putut să nu mă eviți când vin
și nu voi dispărea până nu vei fi binevenită.

Îmi ating iubirea peste tot sub soare,

de noapte, de zi, în orice moment și anotimpurile, nu sunt deranjante.
Atingând totul lăsând amprentele mele speciale,
să-mi amintesc că te-am bucurat de compania mea plăcută în absență,
nimeni nu are astfel de posibilități în tot acest univers.
151
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Mulți au dragoste pentru mine, uimindu-mi unicitatea

această senzație a Soarelui față de mine este precisă,
dar întotdeauna întârzie după spectacolul meu,
totuși las curcubeu colorat ca suvenir.

Neavând limite de bariere indiferent de direcții,

să nu vă descurajați niciodată să vizitați orice loc la alegerea mea.
Sosiți neinvitați înțelegând așteptările predominante,
nu pentru a cere plăți sau premii ci pentru a atrage atenția.

Sunt o simfonie poetică miraculoasă de cer și nori,

melodie ritmică curgătoare care pătrunde întotdeauna în suflete,
Prezența Atotputernicului este invizibilă pentru ochii tulburați,
Sunt un înger care vine să usuce lacrimile.

Evitați să comparați dimensiunea cantității, dar calitatea și raritatea, toate corpurile de apă sunt
mai mari, inclusiv oceanul sărat. Sunt apă ozonată în mod natural, nu am toxine artificiale, gus-
tă-mă, dar mă abțin de la deșeuri, cu excepția altora.

Teatrele necesită curățare în spectacole,

dar înfrumusețez fiecare centimetru după aparițiile mele.
Mângâind pe toată lumea uitând amintirile amare ale trecutului,
opus negativităților care mă fac o realitate a prezentului.

Lluvia
Ezhil Vendhan, India
Traducere în spaniolă: Lidia Popa

Viniendo a abrumarlos a todos lloviznando,

el sonrojo de vergüenza en mí se va asombrando.
Atrayéndote de forma interesante con implicación y gran intensidad,
Toco a todos tiernamente haciéndote hermosa personalmente.

He sido vapor atmosférico que se balancea como nubes, en las tardes preferenciales mis ojos miran
la superficie de la tierra,
Vientos fervorosos saltan dividiendo los cielos, surgen truenos y relámpagos,
La condensación produce gotas pesadas que caen bajo la fuerza gravitacional.

No tengo edad, es solo un número

nunca reflexiono porque siempre soy tierno.
Te toco suavemente de nuevo sintiéndote fresco
siendo prístina sin desanimar la deshonra.

Sencillo con los pies en la tierra que solo hace presencia,

152
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

comprendiendo bien tu expectativa y tu armoniosa invitación.

No pudiste evitar evitarme cuando venga
y no desapareceré hasta que seas bienvenido.

Toco a mi amante en todas partes bajo el sol

día noche a cualquier hora y estaciones sin molestias.
Tocándolo todo dejando mis marcas especiales
recordar haber disfrutado de mi agradable compañía en ausencia,
nadie tiene tales posibilidades en todo este universo.

Muchos me tienen amor, asombrosa mi unicidad

esta sensación del sol hacia mí es precisa
pero siempre un rezagado después de mi actuación
sin embargo te dejo el arcoíris de colores como recuerdo.

No tener límites de barreras independientemente de las direcciones,

nunca me desanime de visitar cualquier lugar de mi elección.
Llegue sin ser invitado comprendiendo la expectativa prevaleciente,
no para exigir pagos o premios, sino para llamar la atención.

Soy una sinfonía poética milagrosa de cielo y nubes,

fluida melodía rítmica que siempre penetra en las almas,
La presencia del Todopoderoso es invisible a los ojos turbados,
Soy un ángel que viene a secar las lágrimas.

Evite comparar el tamaño de la cantidad, pero la calidad y la rareza, todos los cuerpos de agua son
más grandes, incluido el océano salado. Soy agua ozonizada de forma natural, sin toxinas artificia-
les, pruébame pero evito el desperdicio excepto los demás.

Los teatros requieren limpieza en espectáculos,

pero embellezco cada centímetro después de mis apariciones.
Consolando a todos olvidando amargos recuerdos del pasado,
opuesto a las negatividades que me hacen una realidad del presente.

Cine va deschide lanțul conștiinței?

Shakil Kalam, Bangladesh
Traducere în română: Lidia Popa

El trimite vântul, poartă norii

Apoi răspândește norii pe cer așa cum dorește El
Și straturi după alte straturi. Asta vedem.
A plouat din cer.
Cu acea apă germinăm toate plantele;
Din eternitate ies frunze verzi, din ea obținem boabe.

153
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Scoate mugurii atârnați din vârful palmei de curmale și creează grădini de măsline, rodii și struguri.
Una este plină de asemănări și diferențe cu cealaltă.
Când este fructuos și matur, vedem depozitul de cunoștințe în el.
Primim apă proaspătă din ploaie, pășunăm din plante.

El a adaptat natura la viața umană,

El a făcut pământul locuibil și echilibrat.
Plantele sunt principala sursă de supraviețuire a omului.
Focul este un element important al civilizației umane;
Aprinde focul din aceşti copaci verzi.
Omul și plantele sunt complementare vieții
Mai mult, plantele influențează mediul și biodiversitatea;
Îndepărtăm astfel de copaci și păduri necesare prin tăiere.

Nu ne gândim la lumea locuibilă;

Mișcarea socială de împădurire și conștiința oamenilor.
Vai, omule! Cine va deschide lanțul ușii închise a conștiinței?

Cine va deschide lanțul conștiinței?

Shakil Kalam, Bangladesh
Traducere în spaniolă: Lidia Popa

¿Quién abrirá la cadena de la conciencia?

Shakil Kalam, Bangladesh
Traducción al español: Lidia Popa

Envía el viento, trae las nubes

Luego extiende las nubes en el cielo como Él desee.
Y capa tras capa. Esto es lo que vemos.
Llovió lluvia del cielo.
Con esa agua hacemos brotar todas las plantas;
De la eternidad salen hojas verdes, de ellas obtenemos granos.
Saca los cogollos que cuelgan de la parte superior de la palmera datilera y crea jardines de olivos,
granados y uvas.
Uno está lleno de similitudes y diferencias con el otro.
Cuando es fructífero y maduro, vemos la reserva de conocimiento en él.
Obtenemos agua dulce de la lluvia, obtenemos pastos de las plantas.

Adaptó la naturaleza a la vida humana,

Hizo que la tierra fuera habitable y equilibrada.
Las plantas son la principal fuente de supervivencia humana.
El fuego es un elemento importante de la civilización humana;
Enciende el fuego de estos árboles verdes.
El hombre y las plantas son complementarios a la vida.
Además, las plantas influyen en el medio ambiente y la biodiversidad;

154
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Estamos talando árboles y bosques muy necesarios mediante la tala.

No pensamos en el mundo habitable;

El movimiento social forestal y la conciencia del pueblo.
¡Ay, hombre! ¿Quién abrirá la cadena de la puerta cerrada de la conciencia?

Neiluziile întoarcerii
POEZIE, TRADUCERE: Lidia Popa

Crez

Nu mai aștept apa care să spele păcatele,

Nici fluviul ce își bolborosește caznele
Printre crăpăturile sângerii ale zidului plângerii.

Zidul e doar stavilă timpului răstignit,

Știi că de cealaltă parte începutul e un punct,
Acel punct diferență lângă virgula răsăritului.

Nu te-am crezut când mi-ai spus să aștept

Înflorirea versului în sonetele deșertăciunilor,
Pipăindu-mi gândul ca pe o oază de albastru.

Nu eram cretina ce-și făcea rondul de Infern,

Doar o petală ce ți-ai fi dorit s-o strivești
Sub pilastrul de Manole. Doar că am zburat...

Unde gândul nemărginirii nu ar fi ajuns,

Dacă nu aș fi fost ceea ce sunt astăzi
O Ană zidită pentru izbăvirea lupului.

În altarul credinței, Limba-i o comoară

Ce-mi va îndestula noaptea neființei.

155
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Credo

Ya no espero el agua que lave los pecados,

Ni el río que murmura la crucifixión
Entre las sangrientas grietas del muro de los lamentos.

El muro es solo el final del tiempo crucificado

Sabes que del otro lado el principio es un punto,
Ese punto diferente cerca de la coma de Levante.

No te creí cuando dijiste espera

El florecimiento del verso en los sonetos del desierto,
Tocando mis pensamientos como un oasis de azul.

No fui un idiota que se turnaba en el Infierno,

Solo un pétalo que pensaste que estabas apretando
Bajo el pilar de Manole. Excepto que volé...

Donde el pensamiento de la eternidad no hubiera llegado,

Si no fuera quien soy hoy
Una Anna amurallada para la absolución del lobo.

En el altar del credo, el idioma es un tesoro

Eso me bastará en la noche de la inmaterialidad.

Un eșec sau un hatâr la pârleazul zilei peste mare

Priveam cum verdele pălea prin ochiuri de piatră.

Așteptam soarele dar nu a mai venit. S-a pitulit.
Bărcile își vânturau pânzele albe pe linia orizontului.
Semănau cu Pasărea Măiastră a lui Brâncuși
sfidând cerul cu un sărut desprins ca un chiot
din respirul mării printre buze de spumă. Cuvinte.

Nu m-am chinuit să înțeleg, îmi era de ajuns o privire.

Nu m-aș pune cu dojeneala pe același cântar.
Albastrul este prea sincer. Oglindă de cer.
Mă opresc și absorb din alfabetul uniunii
un a grav de păcat, așteptând într-un cerc
doar răgazul luminii de a exploata gânduri.

Aș fi descris încă nume din apogeu dacă nu m-ai fi oprit.

156
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Dar a fost mai bine așa. Voi respira un sfârșit naiv

de putred și vulgar de înghițit ca zațul de cafea. Surâd.
Am învățat că doi plus doi fac doisprezece, când vrei.
Ceea ce nu este prea puțin pentru acest altoi de catarguri,
De soiuri diverse ca geamandurile. Rărunchii iar s-au poticnit.

Un fracaso o un revés en el calor del día sobre el mar

Observé cómo el verde se desvanecía a través de la piedra.

Estaba esperando el sol pero no vino. Él se rió entre dientes.
Los barcos agitaban sus velas blancas en el horizonte.
Se parecían al Pájaro maestro de Brâncuși
desafiando el cielo con un beso como un cachorro
del soplo del mar entre los labios de la espuma. Palabras.

No me molesté en entender, una mirada fue suficiente.

No regañaría a la misma escala.
El azul es demasiado sincero. Espejo del cielo.
Me detengo y absorbo del alfabeto de la unión
un pecado grave, esperando en un círculo
sólo el respiro de la luz para explotar los pensamientos.

Todavía describiría nombres del apogeo si no me hubieras detenido.

Pero era mejor así. Respiraré un final ingenuo
podrido y vulgar para tragar como posos de café. Yo sonrío.
Aprendí que dos más dos son doce, cuando quieras.
Lo cual no es poco para este injerto de mástil,
De diversas variedades como boyas. Los cascos volvieron a tropezar.

157
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
Paul Gabor
Am urmărit-o o vreme. Eram curios să știu
cum privește clădirile, dacă vrea să se cațăre
sau, dimpotrivă, să se lase strivită de ele. Am
vrut să știu pe unde se ascunde, din ce unghiuri
vede lumea, cum se mișcă prin orașele pe care
le vizitează și de ce caută să scrie despre oa-
meni. Îmi plac astfel de exemplare. Sunt ființe
fierbinți, victime ideale ale combustiilor sponta-
ne. Personaje vii, ard pe placul meu. O văd și îmi
amintește de Jeanne Balibar în Trois ponts sur la
rivière, dar femeia despre care povestesc nu se
mișcă; nu am ocazia să o văd cum udă plantele
sau cum își toarnă cafeaua la prima oră a dimi-
neții, nu o pot auzi nici măcar vorbind la telefon.
Femeile – am fost convins mereu de acest lucru
– se „dezbracă” complet atunci când vorbesc la
telefon cu cineva și sunt sigure că nu le observă
nimeni. Acum o ghicesc doar din poze, văzând-o
cum mângâie genunchii unui prinț din Budapes-
ta prins într-o statuie fistichie de bronz sau fe-
rindu-se de soarele Egiptului, lângă piramide.
Îi voi face cadou un hamac colorat, din pânză
imprimată cu scoici și roșii coapte. Să-l agațe
între Kefren și Mikerinos, acolo, lângă crocodilii
hămesiți ai Nilului, prins bine de vârfurile geo-
metrice ale monumentelor funerare. Visez des
că mă pot bălăngăni printre faraoni și cadâne
cu pielea unsă cu creme parfumate, printre sâni
cu arome de portocală amară și umeri lucioși cu
gust de nucșoară de Fayun. Dar de fiecare dată
158
mi s-a poticnit transatlanticul și a șchiopătat
perfid, m-a lăsat de izbeliște când visele îmi erau
în toi și luptam din răsputeri să aduc zâmbetul
final pe buzele sclavelor. Acum nu o mai urmă-
resc. Nu mai am timp, s-au transformat plăcerile
în bitum și mi-e greu să mai deschid ferestrele
în plină noapte. Păsările trec doar ca să mă sa-
lute în grabă și pleacă mai departe. Vreau să fiu
ce am fost dintotdeauna: un înfometat cronic,
îmi place să zdrobesc în dinți florile uscate, să le
trag și ultima picătură de sevă și să împrăștii, în
cele din urmă, deșerturi peste planetă. Femeia
aceea fierbinte... Sper să-i placă hamacul. Și să
nu se întrebe niciodată cum arăt. Sunt doar un
trecător din tablă pe care va cădea ploaia lui oc-
tombrie.
(„Octombrie din tablă”, vol. Negustorul de
pipe – Ed. Herg Benet, 2018)
Râdeai în hohote. Mai știi? Desenai cu mâi-
nile hectare de nori uriași ce plângeau de unde-
va, de sus, inundându-ți curtea. Se rostogoleau
primele valuri răcoroase către casă. Masa, băn-
cile, trupurile copacilor, paharele de pe prispă,
erau toate calde. Se abureau ferestrele. Doar
ele. Casa începuse să semene cu o fată acoperi-
tă la ochi, lăsată singură, goală, în mijlocul pădu-
rii. Se așeza bruma pe dinăuntru. „Ale cui sunt
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
degetele care scriu pe geamuri?”, te întrebam.
Nu ai răspuns niciodată, și asta mă înverșuna.
Căutam să descifrez cuvintele, silabiseam, le-
gam virgulele între ele și tot nu îmi ieșea nimic.
Hârtiile tale nescrise m-au crispat mereu. Cele
pe care le citeam la lanternă mă dureau fizic.
Înfigeau stări ascuțite, îmi înfășurau tenebre în
jurul umerilor. Se vedeau valurile imense prin
hăul din perete: creste albe bătute până la refuz
cu telul, alge fosforescente se împingeau unele
pe altele ca să ne acopere, încărcate de spumă
și de nisip. Loveau în pereții casei, gata să-i dărâ-
me și să se urce pe noi. Se pregăteau să ne călă-
rească pentru a ne băga în gură pumnul violent
al tăcerii submarine. Era marea dincolo, dornică
să ne domine. Să devenim mici, așa cum meri-
tăm să fim. Să ne supunem orbește. Mugea și ne
cerea să capitulăm în fața albastrului său imba-
tabil. Am înțeles într-un final originea sunetelor
acelea înfiorătoare din spatele picturii. Și de ce
numai la tine în curte puteam mirosi ierburile
marine. Pentru prima dată am văzut delfinii în
realitate. Strălucitori, maiestuoși, cete de lorzi
ai oceanului, indispuși să comunice cu noi. Ne
priveau cum stăm, speriați, cu brațele pe per-
vaz, muți de uimire. Săreau peste luciul apei,
încovrigați de fericire, plesnind libertatea cu co-
zile. Am reușit să aud crâmpeie. Unul dintre ei
îmi povestea că ești bine și că ar trebui să mă
liniștesc. Noaptea aceea a trecut greu, iar eu am
aflat că nu suntem pești. Nu putem fi, e imposi-
bil. Rămânem doar niște bieți oameni legați cu
sfori de încăperi, de sentimente și de speranțe.
(„Noaptea în care am aflat că nu suntem
pești”, vol. Negustorul de pipe –
Ed. Herg Benet, 2018)
Visez că am rămas cu caninii înfipți în umărul
tău. Pentru mine, pentru furiile mele, e o simfo-
nie de migrene, o cascadă de cioburi care mi se
varsă în cap pe de-a-ntregul. Nu am barcă, nici
colac de salvare pentru a ieși din cercul acesta.
Ți-am dat jos cămașa și mușcam în neștire, sa-
cadat. Aritmetic. Ai urme de dinți peste tot. Din
răzbunare, cred. Adulmecam de sus în jos, din
claviculă până-n cot, mușcam cu atacuri seci și
rapide. Îmi plăcea cum sună în gol, a os pe os.
Am rupt destul până când am reușit să curăț to-
tul de pe braț, am pus nervii deoparte pentru
mâine. Sunt calzi și elastici, îmi plac, cred că i-aș
putea folosi pentru a-mi întinde rufele pe ei. Îi
las să se usuce puțin, sunt numai buni pentru
corzi de arc și pentru o tragere de noapte. Mă
așteaptă savanele și căprioarele pentru o vână-
toare rapidă. Trec printr-o perioadă extrem de
proastă, mă vânzolesc și vreau să ucid salaman-
drele care mă tot urmăresc în pat. Le aud sub
pernă cum râd de mine. Nu eram vinovat nici
aseară, nici dimineață, de aceea nu pot să în-
țeleg ce doreau de la mine. Abia acum, după o
cană de cafea și după ce am muncit ore întregi,
am izolat un cubitus. Îmi place cum arată. E lung,
alb, ca un stilet regesc pe care l-am sărutat zile
și nopți. Îl trăgeam către mine când tu nu mă
lăsai să mă apropii și îi puneam întrebări: cum
ești, cum te comporți fără lumină, vrei oare să
te lași condusă în întuneric? De multe ori nu-mi
răspundea, era prea ocupat să te asculte orbeș-
te și mă lăsa singur, cu norii din minte pe care nu
am putut nici în seara asta să-i îndepărtez.
(„Anatomie erotică”, vol. Negustorul de pipe
– Ed. Herg Benet, 2018)
Încerc să desenez săbii japoneze de luptă.
Vreau să am măcar una la îndemână atunci când
ușa mi se va deschide violent, în miez de noap-
te. Să fie lungi, tăioase, elegante, îmi doresc să
semene cu lujerii de crizantemă din grădinile
șintoiste. Una peste alta, nu se știe niciodată
când voi avea nevoie de un harakiri de calitate.
Îmi plac cele peste care alunecă mâna și există
posibilitatea să îți distrugi degetele dintr-o sin-
gură mișcare. Arme care nu anunță. Arme care
nimicesc pur și simplu, e rolul lor să taie dintr-un
singur gest. Visez iarăși ființa cu părul negru care
mă zdruncină în somn, trage de mine din toate
părțile, îmi pârâie falangele, zgârciul urechilor,
îmi rupe hainele, deschide ferestrele, aprinde
luminile prin casă și vorbește în șoaptă. Dar nu e
acel susur care te face curios, precaut, ci un ton
amenințător, care mă îngheață și mă blochează
în pat. Îmi trag pătura peste cap și recit versuri
în malgașă. Mestec silabe, le zdrobesc între dinți
în ideea că șuieratul va înceta să-mi mai macine
159
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
nervii. O aud în cealaltă cameră. O și zăresc în
oglindă. Are picioarele lungi. Drepte, ca lianele
Amazonului. Și-a ridicat o secundă rochia pen-
tru a se șterge pe mâini și i-am văzut genunchii.
Erau uzi. Străluceau în întuneric. Rotula ei tran-
spirată mi s-a întipărit în minte și m-am refugiat
din nou în lirica exotică cu care începusem să mă
apăr. Nu o înțeleg. Ce vrea de la mine? Și-a făcut
un obicei din a-mi pătrunde în casă. Îmi devas-
tează liniștea, somnul, mă supune unor intero-
gatorii insalubre, fără sens. Aseară, de exemplu,
voia să știe unde ascund stetoscopul cu care as-
cult oamenii care trec prin viața mea. M-a între-
bat unde s-au născut, cum i-am cunoscut, dacă
știu câte straturi aveau ovulele din care au venit
pe lume, și multe alte asemenea aberații. Am
auzit-o cum a umplut ibricul cu apă și și-a făcut
cafea. Cafea în plină noapte. Cu boabele mele,
cu apa mea. În casă la mine. Nu am avut curaj să
mă ridic din pat. I-am privit în liniște mișcările.
Cu timpul, am devenit prieteni. Am reușit chiar
să facem schimb de confesiuni pe care cu greu
le-aș fi eliberat în fața altcuiva. Mă simt tolerat.
Cred că are nevoie de mine doar atunci când
vrea să plângă. Sunt o victimă flămândă de tri-
borduri, la fel și ea. Mă simt o cochilie găzduită,
în grămadă, pierdută iremediabil în mulțimea
celor seci. M-am întors cu spatele, am așteptat
să se lipească de mine și i-am spus că e mult mai
frumoasă când nu se furișează pe geam.
(„Năluca cu picioare lungi”, vol. Negustorul
de pipe – Ed. Herg Benet, 2018)
Am reușit în cele din urmă să o cumpăr. Era
visul meu, cușca mea în care doream să mă as-
cund de lume și să o pot vedea doar printre jalu-
zele. Pe fostul proprietar l-am tatonat mai mult
de un an de zile. L-am convins greu să o vândă.
Un pescar bătrân, care se retrage acum printre
nepoți, la oraș. Este așa cum mi-am dorit-o me-
reu: cățărată pe stâncă, mică, albă, cu un etaj, se
intră în casă direct din stradă, briza doarme pe
clanța ușii, iar marea o văd de la geam, la numai
zece metri în fața mea. Ne desparte doar o stră-
duță pietruită, îngustă, extrem de înclinată, pe
care se urcă spre fortăreața din zona medievală
a satului. Aroma de alge în saramură a valurilor
160
intră prin pereți și mă acoperă. Cred că doar la
iarnă voi simți nevoia unor pături. La început,
câteva săptămâni, am bătut micile străzi în toa-
te direcțiile pentru a-mi cunoaște vecinii. Am
nevoie să știu pulsul celor care mă-nconjoară, să
aflu câte ceva despre energia celor din jurul
meu: un pictor pe sticlă și faianță, un fotograf
ieșit la pensie care și astăzi își usucă pozele agă-
țându-le în cârlige, o familie de suedezi ce lu-
crează în piele genți și șnururi pe care înșiră bile
colorate și scoici, Julio – proprietarul barului în
care beau la prânz o bere însoțită de măsline
umplute cu lămâie și ardei iuți – și o croitoreasă
care leagă și lipește evantaie doar pentru turiști.
Sirenele umblă mai mult dezbrăcate în ultimii
ani, iar biata femeie nu mai are comenzi de ro-
chii. Suntem relativ puțini în zona asta pentru că
nu se poate ajunge cu mașina. Doar cu biciclete-
le sau cu niște motorete care au în spate remorci
minuscule. Cu ele se face aprovizionarea micilor
negoțuri de pe aici. Le aud dimineața când urcă
pline cu pește, apă minerală, bere, legume și
fructe. Produc un zumzet asemănător cu cârâi-
torile alea din lemn cu care se alungă ciorile din
lan. În apropiere este și un parc în care vin bă-
trânii să joace petanca, o competiție molcomă
în care participanții aruncă cu bile metalice la
distanță pentru a le situa cât mai aproape de bo-
liche – o sferă mai mică, tot din metal. Câștigă
bila care se apropie cel mai mult de țintă. Jocul
poate dura ore întregi. Bilele se lovesc între ele
cu pocnituri seci, pe care le aud din casă. E zgo-
motul lumilor, al poveștilor vechi care se întâl-
nesc la ceas de seară și se contrazic de fiecare
dată. M-am obișnuit cu el, acum îmi place să
aud loviturile și să primesc în cameră fumul țigă-
rilor de foi pe care le fumează pensionarii. Pe
dinafară e albă. Albul acela orbitor care îți loveș-
te fundul ochilor până-l amețește. Mă duc dese-
ori pe mal și o privesc. E ca un drog impecabil,
imposibil de alterat. Imposibil să fie maculată de
ploaie sau de orice altceva. Iar ferestrelor le-am
rezervat culoarea albastră, intensă și șocant de
întrebătoare de la distanță. Vreau să-mi văd
casa și pe întuneric, chiar dacă se vor stinge vre-
odată toate luminile străzii și nu vor mai ajunge
la mine nici măcar pâlpâirile de acolo, din cer.
Vreau un magnet care să mă tragă în interiorul
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
său în orice condiții. Pe dinăuntru am pus bârne
de lemn pe pereți și pe tavan. Îmi place să mă
pierd în pădurea domestică pe care mi-am con-
struit-o cu propriile mâini. De obicei scriu la etaj,
după ce lumea se liniștește, și nu aud decât va-
lurile care vin să se spargă sub geamuri. Scriu cu
atenție, privesc fiecare tastă cu îngrijorare înain-
te de a-mi pune degetul pe ea. Mi-am cumpărat
un set de leduri noi pentru veioza care mă înso-
țește noaptea. Alternez. Am lumină caldă când
vine toamna și schimb cu tonuri albe, reci, când
apar căldurile verii. Urăsc luminile din plafon,
urăsc industria lustrelor și a lampadarelor care
atârnă ostentativ, le-am scos pe toate din uz și
le-am dus la container. Acum am lămpi ascunse
printre bârne. Bat din palme și se aprind, e foar-
te simplu. E ciudat să fii privit în permanență de
cineva de sus, să ai o rețea de cabluri deasupra
capului care te poate inhiba oricând. O pisică de
plastic, luată dintr-un bazar chinezesc, îmi face
cu mâna dintre cărțile de pe raft. I-am cumpărat
și ei baterii noi. Unii afirmă că aduce noroc în
casă. I-aș contrazice, dar nu am timp, nici chef
de discuții inutile. Un vecin mi-a vopsit-o în ne-
gru și i-a lăsat doar ochii deschiși. Albaștri. Mă
privește tristă, după ce voi termina pagina asta
am s-o-ntreb ce o nemulțumește. De când m-am
mutat aici mi-am schimbat radical somnul. Mă
culc foarte târziu, îmi petrec nopțile citind și
scriind, mă trezesc foarte devreme pentru a
prinde răsăritul soarelui și mă culc la loc după ce
beau o cană cu cafea. Așa funcționez acum.
Mi-e teamă să înțeleg de ce. Nu am timp să caut
explicații. Nopțile în care delfinii cu spinări gal-
bene îmi vin sub fereastră sunt cele mai frumoa-
se. Își ridică boturile din apă și îmi aruncă cu re-
sturi de corali în geam. Mă simt curtat. E ca-n
tinerețe, când fluieram sub geamul fetei pe care
voiam s-o scot la film și trebuia să mă ascund de
părinții ei. De Carlota m-am îndrăgostit nebu-
nește atunci când mi-a trimis o fotografie pe
mail. Am iubit-o din prima secundă. Vorbeam
rar, eram la mare distanță unul de celălalt. Atlan-
ticul se pusese între noi și nu avea de gând să
plece nicăieri. Au trecut câțiva ani, am schimbat
mii de mesaje și am hotărât împreună că va veni
aici. Odată... Nu știam când se va întâmpla, nu
știam ziua, anul, eram pierduți amândoi printre
planuri și îndoieli. Dar am cunoscut-o aseară. A
venit, în sfârșit. Ne-am întâlnit pe banca din par-
cul cu bile metalice. Ții minte, Carlota? Era frig.
Aveai pe umeri un șal subțire care cădea des.
Te-ai așezat lângă mine și nu te puteam privi în
ochi, mă uitam la pescărușii care zburau printre
antene și turle. Într-un târziu, mi-am făcut curaj
și ți-am ridicat șalul pe umeri. A căzut din nou. Și
din nou ți l-am ridicat. Îmi plăcea să te ating din
greșeală. Și să mă joc cu părul care îți acoperea
ochii. Aș fi vrut să sufle mai tare pentru ca eu
să-mi pot plimba degetele pe gâtul tău, dar vân-
tul nu ținea nici el cu mine. Cred că se pusese de
partea ta, se predase și el fără să pună condiții.
Nemernicul de Pessoa spunea la un moment
dat, într-unul din pasajele sale delirante, că Tot
ce-am posedat eu vreodată seamănă cu acest
vast cer, același într-un mod cât se poate de
schimbător, zdrențe ale neantului scăldându-se
într-o lumină îndepărtată, fragmente de falsă
viață pe care moartea le tighelește din depărta-
re cu marginile de aur ale tristului ei surâs de
adevăr indivizibil. Tot ceea ce am posedat vreo-
dată, da, se rezumă la faptul că nu am știut să
caut, senior feudal al unor mlaștini crepuscula-
re, vag principe al unei cetăți cu morminte goa-
le. Și nu pot decât să-l detest. Pentru că m-a tre-
zit de multe ori din visele mele încărcate de
utopie, de dragoste pe care nu am putut să o
duc până la capăt și de nevinovată exaltare. Mi
se oprise inima în loc. Pentru că, la naiba, e un
organ prost, ca toate celelalte. Nu împrăștie
doar sânge și energie în corp, ci și sentimente și
emoții pe care nu le poți controla, care te-nvălu-
ie și te strâng de cap ca un clește ce mușcă furi-
bund dintr-un cui bolnăvicios. Ne-am ridicat de
pe bancă și am intrat în casă. Te-ai cuibărit în
fotoliu, șalul l-ai aruncat pe pat și ți-ai întins pi-
cioarele învelite în dresuri negre. Din acel mo-
ment îmi amintesc doar rămășițe, frânturi de
discuție despre nimicuri, despre roșiile pe care
le crești în cameră, îmi aduc vag aminte că am
deschis o sticlă cu vin și am băut-o amândoi ca
pe apă. Îmi controlam gesturile pentru că nu vo-
iam să te sperii. Nu aș fi vrut să fugi înapoi, pes-
te ocean, din prima seară. Te-ai relaxat. Și eu mă
mai liniștisem. M-ai lăsat să mă apropii de tine și
să-ți iau mâinile într-ale mele, să-ți ating venele
161
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
în lung și să-mi umplu plămânii cu mirosul tău.
Ți-am desenat cu palmele zeci de linii pe picioa-
re și am simțit ce-nseamnă să iei foc pe dinăun-
tru și să nu ai la-ndemână ceva cu care să-l poți
stinge. Eram prins în ambuscadă, gândurile-mi
deveniseră amorfe, își încetiniseră brusc felul în
care-mi apăreau în interiorul țestei. Cum să fi
procedat? Orice milimetru depășit te-ar fi ridi-
cat brusc din fotoliu și ai fi plecat fără să te uiți
înapoi. Ursulețul lui Freud, despre care detrac-
torii spun că-l chinuia cu bestialitate pe neuro-
log în timp ce dormea – nici astăzi nu m-am con-
vins dacă era sau nu de pluș – m-a călcat de mii
de ori în picioare în noaptea aceea. Iar tu, Carlo-
ta, zâmbeai și-mi povesteai despre nefericirile
prietenelor tale, în timp ce eu respiram aerul pe
care porii tăi îl lăsau să circule prin cameră. Ci-
tesc cu voce tare ce scriu acum și-mi intră în nări
căldura degajată de coapsele tale ascunse în pe-
numbra camerei mele. M-au trezit delfinii cu
spinările galbene. Veniseră să-mi spună că ai
plecat și că i-ai salutat din vârful buzelor înainte
de a te urca în taxi. Să știi că și ei te iubesc, Car-
lota. Și ei, și eu, și măslinele din barul lui Julio.
Am deschis fereastra, albastră ca neputința mea
dintotdeauna, și te aștept să reapari. Am vorbit
și cu croitoreasa pentru o rochie de mireasă...
(„Azul”, vol. Rapel – Ed. Herg Benet, 2019)
Contururile ar trebui să fie în pericol de ex-
tincție, să nu li se mai permită culoarea neagră,
să nu mai poată înconjura nimic. Pentru că strîng
totul între liniile lor și asasinează formele. Ucid
veșniciile ostenite care vor să-și doarmă somnul
odihnitor, sugrumă ființele și luminile gălbui în-
fierbîntate lent de canicula intrată pe sub geam.
Copacii fără contur ar cădea imediat la pămînt,
s-ar lăți, ar fi doar crengi care se lipesc inexora-
bil de pietre, florile s-ar goli deodată și s-ar topi
printre ierburi, iar eu m-aș îmbăta din nou, aș
sta toată noaptea cu o sticlă de whisky pe un
scaun fără picioare și aș îngăima ode către jumă-
tatea de lună plină. Mi-au transmis de la bancă,
azi-dimineață, că pot să-mi cumpăr coliba în
care stau de treisprezece ani. În sfîrșit, pot să-mi
pun geamuri groase, plase de țînțari, și să-mi
162
aduc patul în camera mare, aici, unde apusurile
de soare sînt splendide. Am să descărnez contu-
rurile, lucrurile din jurul meu nu vor mai avea
forme. Le voi pune pe pereți, așa, tălîmbe, atîr-
nînd într-o doară, ca ceasurile cu aspect de mo-
luscă ale lui Dali. Am terminat de fumat o pipă.
Una veche, din măslin prost și subțire. Azi s-a
încălzit cam tare și s-a format la fund o zeamă
scîrboasă, un amestec de zoaie și gudron dulce.
Trăgeam pe limbă cînd eram începător. Nu-ți
trece gustul nici dacă te speli cu trei Dunări și o
basculantă cu drajeuri de mentă. O șterg pe di-
năuntru cu șervețelul de hîrtie și o pun la răcit.
În picioare, dreaptă, să sufere pînă mîine. Cîteva
pete de rugină de pe balustradă rîd la mine. Are
nevastă-mea niște ojă, dar nu vreau să pictez în
alb-bălțat. Îmi trebuie un gard mic de lemn, mi-
ar plăcea să-l pun pe balcon, să-mi dea senzația
că mă pot ascunde într-o mică pădure, la al pa-
trulea etaj. A venit mașina cu butoaie de bere
proaspătă. Voi coborî la Roni să beau o halbă.
Înghit ultima gură de cafea. Văd mișcare la blo-
cul din față, tot la etajul al patrulea. De mai mult
de două săptămîni totul este încremenit, doar
un prosop portocaliu flutura pe un suport. Și
atît. Au revenit vecinii din concediu, se mișcă
din nou geamurile, perdelele. Puștoaica lor e
frumoasă foc. O știu de cînd era cît un dop. Mai-
că-sa fumează des, sudează țigară de la țigară.
Ne și salutăm cîteodată cu brichetele aprinse, ca
la concertele rock. Nu știu cît de sănătos este să
realizezi dintr-odată că ajungi într-un loc anume
și nu mai ai cum să înaintezi, te oprești năuc,
privești înainte, înapoi, în părți, în sus, vezi doar
că-n jos ar fi o opțiune și trebuie să sapi pentru
a-ți face drum. Te cuprinde disperarea, auzi cum
intră-n tine moroii lui Sorescu și cauți imediat o
funie de usturoi și un țăruș ascuțit cu care să-ți
faci treaba. Să ți-l înfigi adînc și să rîzi cu limba
scoasă. Lucrurile se termină, pierd din dimensi-
uni, din culoare, din luminozitate, deschizi uși și
ferestre, dar aerul nu mai circulă, urcușul se-n-
toarce și aluneci pe el de-a-ndoaselea. Ca pe o
sanie pe care a apucat-o nebunia în plină noap-
te, nu o poți controla și fuge în toate părțile, îți
rupe picioarele și sîngerezi după ce te freci cu
fața de gheață în încercarea de a scăpa viu din
ghearele ei reci. După toate astea apare perete-
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
le. Îl vezi cînd deschizi ochii: imaculat, imens,
enervant de alb și de solid, gata să-ți care pum-
ni. Să te împingă înapoi ca pe un deșeu care în-
cepe să miroasă a stătut. Dar tu vrei să înaintezi,
să mergi mai departe. Unde? Unde mai depar-
te? Umblam prin pădure, mai erau cîteva zile
pînă-n Crăciun. Era noapte, un frig amețitor,
crengile parcă erau din sticlă, iar eu auzeam nu-
mai lupi în jur. Asta percepeam. Nu cred că erau
lupi, pur și simplu urlau doar în capul meu.
Gîtlejuri de animal hămesit. Coborîsem din gre-
șeală din autobuz cu o stație înainte. Aveam
nouă ani, mergeam în vacanță la bunici. Ai mei
m-au trimis înainte, nu știu nici azi de ce. Din
locul în care coborîsem pînă în satul bunicilor
mei erau cam patru kilometri. O întreagă odisee
pentru un puști. Niciodată nu mi-a fost mai fri-
că. Cursa a ajuns la destinație pe la opt seara și
șoferul le-a zis alor mei că un băiețaș coborîse
cu un sat înainte. Nu erau telefoane mobile, nici
mașini disponibile la acea oră. Ei înnebuniseră,
eu eram îngrozit în mijlocul pădurii. Am continu-
at să merg, instinctiv, pe mijlocul drumului. Întu-
nericul putea fi tăiat în cuburi, atît de negru era.
Îmi înghețaseră mîinile, nu știam să estimez dis-
tanțele, timpii de mers, nu puteam să evaluez
absolut nimic. Dar mergeam înainte, ceva îmi
spunea că trebuie să ajung autobuzul din urmă.
Pe la unsprezece noaptea am intrat în sat, se ză-
rea lumina de pe stîlpul din fața primăriei. Lă-
trau cîinii, am ajuns pe bîjbîite și am sărit gardul.
Ușa era deschisă. Am intrat, m-am așezat pe
pat, iar căldura lemnelor din sobă m-a adormit
imediat. Nu am să uit niciodată fețele bătrînilor
cînd m-am trezit dimineață. Mă căutaseră toată
noaptea prin pădure împreună cu vecinii din
sat. Orbirea mea e problematică. Aș fi vrut să fie
veselă, optimistă, dar îmi creează probleme gra-
ve. Mai întîi trebuie să recunosc că nu-mi place
deloc să fiu orb doar pe jumătate. Preferam ne-
grul intens, noaptea aceea lungă și complicată
despre care au scris și alții înaintea mea, dar mie
mi s-a dat un gălbui care nu mai aduce a solitu-
dine, nu știe să mă ferească. Dimpotrivă, printre
gene îmi intră încă lumină, văd podurile parizie-
ne, lacătele agățate, cheițele aruncate-n Sena,
mă-nțeapă sulurile fluorescente care vin din-
spre turnul lui Eiffel și văd boabele de nisip care
mi se așază pe față. Mîngîierea de pe umăr are
greutatea unei menghine, mă străduiesc să văd
dacă mîna e-nvăluită în mănușă sau nu. Simt
mîna și pe obraz, am speranțe. Degeaba, mota-
nul urlă chiar acum pe hol. Vrea apă proaspătă
din bideu, așa l-am obișnuit. Un terorist cu bla-
nă care și-a construit imperiul la mine-n casă.
Lumina aceea gălbuie prinde curaj și îmi poves-
tește că afară, la doar cîteva ore de avion, se află
un munte din vîrful căruia cineva aruncă globuri
pline cu șampanie. Teroristul urlă și mai tare,
trebuie să termin de scris. Nu e niciodată prea
tîrziu ca să vorbim despre clarviziune. Am glu-
mit cu orbirea, dar nu mi-a fost acceptat umo-
rul. Ciudat. M-am trezit astăzi mai tîrziu ca de
obicei, după ce am stat pînă la trei dimineață cu
ochii într-o carte. Nu reușeam să-mi concentrez
privirea într-un punct, vedeam ca prin ceață. Lu-
mina care a intrat cînd am ridicat storurile m-a
deranjat cumplit. M-am spălat cu apă rece, am
ieșit la aer, mi-am relaxat ochii privind minute în
șir către orizont. Așteptam să se calmeze, să-și
revină. Degeaba, a durat cîteva ore bune pînă
cînd am început să văd clar. Am coborît la Sonia,
chinezoaica cu barul. Un sandviș (am stabilit
dacă e sandwich, sanviș, senviș sau sanvici?) cu
jamon și o cafea cu lapte. Am putut doar să bă-
nuiesc că zahărul brun curge din plic în ceașcă,
nu l-am văzut. În spatele meu sînt două păcăne-
le. Nu vine nimeni dimineața, de aceea e locul
meu favorit. Observ fiecare mișcare din bar. As-
tăzi, ca un făcut, un puști a venit și a introdus
cîțiva bănuți în mașinăria care a început să cînte
și să producă jocuri de culori. Nu știu de ce, prin
ce raționament idiot, am avut convingerea că
vrea să-mi înfigă un cuțit în spate. M-am întors
și i-am studiat mișcările, m-am uitat în locurile
unde ar fi putut să ascundă cuțitul. Nu s-a întîm-
plat nimic, doar mintea mea a luat-o razna. Nu
am nimic în comun. Cu nimeni, cu nimic. Nicio-
dată. Nici nu prea am lucruri de împărțit și cred
că este un detaliu care îmi place din ce în ce mai
mult. Mă amețește gîndul plecării spre nicăieri,
strînsul bagajelor dintr-odată, la miezul nopții,
atunci cînd trenurile se odihnesc pe șinele care
știu și ele c-ar fi bine să se-ntîlnească. Mă dez-
gustă cei care numără anii. Cred că sînt obse-
dați, creierul lor se opintește într-un abac fără
163
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
bile, există în acei oameni o ostilitate fabuloasă,
incredibil de solidă, care mă sperie. Observ evo-
luția unui om căruia îi place să-și spună poet,
cred că se simte bine astfel, se sărută pe sine în
oglindă și se mîngîie pe frunte seara, înainte de
culcare. Scrie înbrățișează și maiestoasă. Face
risipă de virgule și construiește rime de care și
un copil de grădiniță ar rîde cu spume. Mi-e milă
de oamenii ăștia, sînt suflete singure, chinuite,
sînt bolnavi și cred că le este foarte greu să-și
IDILĂ
Sculptura: Mihai Jitaru
164
dea seama de asta. Frenetici în lipsa lor de coe-
rență, se zbat permanent între un anonimat
mlăștinos și cîteva aplauze anemice, oferite cu
oarecare generozitate de un pumn de simpati-
zanți rătăciți prin bezna liricii. E noaptea-n care
păstrăvii silabisesc. Iar eu voi trage storurile
pînă jos. Începe să plouă. Plantația mea de um-
brele nu mai există.
(„Povești cu pipă și chinezi”, vol. Mediterana
din mine – Ed. Ratio et Revelatio, 2021)
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Lora Levițchi

Enigmele Quasarului
Autori: Lora Levițchi și Igor Stoica
ISBN 9781736943502, toate drepturile rezervate, 2021

Despre carte: ENIGMELE QUASARULUI este un roman științifico- fantastic, o epopee de ști-
ință ce combină elemente aparent considerate
mituri cu descoperiri revoluționare, fizico-tehnice pentru a studia evoluția
entropică a Pământului și ale relaţiilor interplanetare. Eroii romanului sunt
doi oameni de știință ce locuiesc pe continente diferite; Thomas locuiește în
Europa, România, iar Margot, în SUA, New York. Cei doi savanţi pornesc în
crusada pentru salvarea lumii rezolvând puzzle-ul ce relaționează cosmosul
cu misticismul și transcendentalul. Cititorii sunt propulsați într-o călătorie
în hiperspațiu și înapoi în lumea reală pentru conștientizarea sinelui, menirii
lor pe Pământ ca parte a ecuației ancestrale universale.
Autori: Lora Leviţchi și Igor Stoica

Lora Leviţchi este cetățean româno-american, cu o experiență

de peste zece ani în industria financiară din New York. A activat
pentru firme financiare din New York listate în Top10 Forbes
(JPMorgan Chase, New York Life, Bloomberg), unde a ocupat
funcţii executive (2nd Vice President și Senior Project Manager/
Business Analyst). A predat ca profesor universitar la Metropolitan College
of New York. Este pasionată de cultură și artă. A publicat articole de
specialitate dar și beletristică în mai multe reviste din România și America.
Scrie proză, poezie și pictează. Deţine un Master în Inginerie Financiară de
la Universitatea Columbia din New York, un M.B.A. în Afaceri și Finanțe de
la Universitatea de Stat din California, Long Beach și un Bachelor în Science

165
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

de la Facultatea de Inginerie Mecanică în domeniul Economic a Universității

Tehnice de la Cluj-Napoca.

Igor Stoica este de profesie jurist licențiat, dar și cercetător în

domeniul cosmologiei și sociologiei. A coordonat numeroase
proiecte internaționale, precum ar fi proiecte-twinning, sub
egida Uniunii Europene și a organizației Amnesty International.
A ocupat și funcția de procuror în Procuratura municipală, între
anii 2000-2001. Autorul a scris două monografii științifice ce combină
cunoștințele de astrofizică cu cele de filosofie. Prima sa carte, numită
Entropia Universului, a fost publicată în 2019 și reprezintă un studiu
despre extinderea entropică în spațiu-timp a Universului de după Big Bang
încoace. A doua carte, Entropia Societății, este un studiu interdisciplinar
filosofic și sociologic ce descrie relațiile și evoluția societăţii, dar și condițiile
de entropizare ale acesteia. La fel, autorul promovează romane de ficțiune
științifică, cum ar fi această carte și romanul Cealaltă extremă a vieții. Din
2006 scriitorul este președintele asociației obștești Integrium.

CAPITOLUL XVI
REVELAȚIA

Atât Margot, cât și Thomas au înțeles, că nu
doar știința, ci și trăirea unei vieți cu adevărat
spirituale conduc la armonia ecosistemului na-
tural al Pământului ca parte integrantă din Cos-
mos.
Lecția războiului devastator le-a arătat că
șirul evenimentelor poate fi schimbat folosind
puterea iubirii necondiționate. Savanții educau
lumea despre un viitor mai bun, ce poate fi ge-
nerat schimbând perspectiva personală de per-
cepere a lucrurilor pe o frecventă vibrațională
mai înaltă, trecând de la un rezultat catastrofal
la o epocă de aur a conștiinței ce se cheamă Tre-
zire și Iluminare.
Umanitatea este glisată la matricea univer-
sală. Universul avea nevoie de existența speci-
ei umane, nu de dispariția sa, însă tânjea după
omenirea ce radia lumină divină, nu de ome-
nirea decăzută. Convertirea decăzuților la nor-
malitatea divină a fost realizată abrupt când
Universul a decis resetareavalorilor umane prin
Apocalipsă.
Vraja făcută împotriva oamenilor spre auto-
166
distrugere a trebuit să fie ruptă prin antibioticul
folosit împotriva bacteriilor acestei minți dia-
bolice și haotice a gloatei, ce a obligat pe toată
lumea să trăiască în frică, teroare, încurajând
faptele de cinism, suferința și tragicul.
Omenirea a fost lipsită de iubire într-o so-
cietate bolnavă, care a considerat profitul mai
preţios decât compasiunea, banii, mai presus
decât empatia, puterea, mai valoroasă decât
iertarea, productivitatea, mai importantă decât
sentimentele umane. Adevăratele victime fără
speranță ale bolilor de minte și suflet s-au regă-
sit printre cei care au părut a fi cei mai normali.
Multe dintre ele au părut normale pentru că au
fost atât de bine adaptate modului nostru de
existență, deoarece vocea lor umană a fost re-
dusă la tăcere atât de devreme în viața lor. Dar
acestea nu au fost normale în ceea ce poate fi
numit sensul absolut al cuvântului, ci doar în ra-
port cu o societate profund anormală.
Societatea anormală a fost o măsură a bo-
lii lor mintale. Răul Apocalipsei ce a trecut este
puntea spre un viitor mai bun. Decât să constru-
 CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5
iești pe o ruină, mai bine dărâmi ce a mai rămas
în picioare și reconstruiești de la zero pe o struc-
tură de rezistenţă mai bine gândită.
Lecțiile războiului au stat la baza unei Tratat
interplanetar, unul din coautorii căreia a deve-
nit Thomas Far. Acest armistițiu confederativ al
păcii purta denumirea generică de Codul Deon-
tologic al Fericirii, primele două articole ale sale
s-au păstrat intacte pentru generaţiile viitoare:
„Art. 1. Dreptul la Fericire. Fiecare individ
are dreptul neîngrădit la fericire, care constă în
iubirea altruistă, non-condiționată către și de
către alt individ, după formula non-formalistă:
fericirea este egală cu iubirea reciprocă.
Art. 2. Întreruperea dreptului la fericire. În-
treruperea sau imixtiunea în dreptul altora la
fericire constituie o infracțiune și este interzisă
indiferent de formalități, țară, planetă sau ritua-
luri locale”. Aceste două articole au fost adopta-
te în unanimitate la Întrunirea Intergalactică nr.
352-1. XXXIV, din 2529 dHr).
Thomas a insistat la inserarea în textul Codu-
lui a unei ecuații de menținere a stabilității unei
societăți împotri a unor eventuale agresiuni,
printre acestea numărându-se și războaiele. El
a introdus renumita formulă a conviețuirii soci-
ale eficiente, pe care a numit-o „Ecuația Fericirii
Sociale”.
Potrivit acestei ecuații, omul poate să se sim-
tă cu adevărat fericit doar dacă este înconjurat
de alți oameni, aceasta fiind o legitate obiectivă.
Această ecuație cuprinde trei elemente: in-
dividul, societatea și relaționarea individului în
societate.
Formula fericirii sociale ce Dr. Far a promo-
vat-o era: I+S+H-10R = 0, unde „I” este individul,
„S” este societatea, iar „H” este gradul entropiei
sociale, care este egalat în medie cu 1 unitate
raportată la 1 individ. Ultima necunoscută din
ecuaţie este „R”, ce reprezintă numărul minim
de relații sociale constante ale individului. În
Cod, ca urmare a unui studiu sociologic minu-
țios, au fost notate următoarele: „Un individ, ca
parte integrantă din societate, ce își diminuează
relațiile sociale entropice și ajunge la un număr
de mai puțin de zece relații permanente, riscă să
își altereze iremediabil gradul de integrareprin-
tre oameni, acesta tinzând în mod firesc spre
zero. Menținerea unui număr de cel puțin zece
relații sociale constante îl integrează în mod efi-
cient în societate, conducând la o stare de satis-
facție și de împlinire socială”.
Discursurile lui Thomas și ale lui Margot au
avut un impact deosebit de beneficiu asupra ce-
lor ce participau la conferințele lor internaționa-
le ce le susțineau în amfiteatre de universităţi.
Astfel a fost posibilă o mai bună educare a po-
pulației despre concentrarea energiei pe lucruri
ce în trecut nu erau apreciate, ba dimpotrivă,
desconsiderate. Focusul de la alergătura avidă
de colectare a cât mai multor lucruri materiale a
fost schimbat pe spiritualitate, relansarea vieţii
pe pământ făcându-se la o frecvență vibraționa-
lă mai înaltă.
A încetat războiul care a fost declanșat de
porniri omenești malefice.
Goana irațională și orbească a unor lideri de
naţiuni spre îmbogățire și dominație mondială,
lipsa de principii etice și cinismul promovat de
către aceste elite degradate au devenit istorie.
Marionetele de paie din fruntea popoarelor au
dispărut în război, ca și cum nu ar mai fi existat
vreodată.
Viaţa și pacea, într-un final, au biruit.
Cele cincisprezece puncte energetice (cha-
kre) majore ale planetei sunt dispuse într-o spi-
rală al cărei capăt se află în România, țara cu-
noscută ca fiind zona cu cele mai multe puncte
energetice.
Locurile în care biocurenții inteligenți ai pla-
netei se întâlnesc cu emisiile energetice cosmi-
ce de frecvenţă înaltă reprezintă puncte privile-
giate.
Activitatea laboratorului dintre munţi s-a
bazat de zeci de ani pe energia degajată de cele
șapte centre energetice:
În România cel mai puternic triunghi ener-
getic este format din: Babele, Sfinxul și Vârful
Omu.
Savanții nu au putut calcula puterea acestui
triunghi energetic, și l-au documentat ca având
o putere incalculabilă. Conurile de lumină albă
densăcreează impresia că se rotesc ca un vortex
de nori, amplificând percepțiaextrasenzorială.
Al doilea triunghi puternic energetic este
167
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC
Bucegi-Vârful Doamnei-Gura de Rai. Este zona
de până la un kilometru ce manifestă anomalii
magnetice atipice, cei ce străbat această zonă
nu resimt nici un fel de oboseală, funcţiile fizi-
co-chimice regenerându-se automat.
Al treilea câmp energetic este „Peștera fără
cap-Polovraci”. Cei ce au ajuns la Polovraci au
înregistrat stări generale de tonifiere rapidă a
corpului. Este locul unde în antichitate însuși
Zamolxis, regale Dacilor, i-a învăţat pe aceștia
tehnici de vindecare a sufletului și a trupului.
Al patrulea câmp energetic este Panteonul
de la Căscioarele. Este considerat și leagăn pri-
mar al civilizației.
Urmele arheologice au scos la iveală rămă-
șite calcifiate de schelete de uriași, dar și pietre
cu inscripții într-o limbă necunoscută străveche.
Locul pare să fie o legătură între morți și vii, cine
poposește și adoarme aici aude clar murmurele
oamenilor de pe malul celălalt al Bălții Izvorului
Cătălui.
Al cincilea câmp energetic este localizat în
zonele Șimleul Silvaniei-Sălaj-Dacidava. Șimleul
Silvaniei adăpostește tezaure, cu o valoare ine-
stimabilă, ce au fost, din păcate, prădate de au-
torități străine.
Al șaselea câmp energetic este situat în zona
Munților Rarău-Câmpulung Moldovenesc. Ra-
răul-Pietrele Doamnei-Giumalău activează ca
un uriaș vortex prin care se fac infuzii vibraţio-
nale, fiind locul ideal pentru trezirea conștiinței
divine datorită compoziției șisturilor cristaline.
Sarmizegetusa este orașul subteran pre-dacic
construit la o adâncime de opt metri.
Al șaptelea punct energetic este Sanctua-
rul sacru strămoșesc Sarmizegetusa Regia, din
Munții Orăștiei, ce a fost odată locul în care pre-
oții daci au generat granițele energetice ale Da-
ciei străbune, existente până în ziua de astăzi.
Discul solar sau soarele de andezit, amplasat
în incinta sacră a Sarmizegetusei, este o poartă
energetică către alte lumi spirituale.
Planeta își dorea să trăiască, fauna și flora se
regenerau, oamenii, trecuți prin filtrul războiu-
168
lui, au redobândit credința în valorile etice ade-
vărate. Au început să învețe cum să conviețuias-
că pașnic în nemărginitul cosmic.
Noua conducere a Confederației Pământu-
lui, aleasă din reprezentanții supravieţuitori ai
tuturor națiunilor, au declarat Marele Plan Deci-
mal de Refacere a Terrei și colonizare a planete-
lor locuibile învecinate, pe o rază ce nu depășeș-
te cincizeci de ani-lumină. A fost lansat un apel
global de formare a unei echipe cu un număr
mare de savanți și exploratori profesioniști, ca-
pabili să transforme planete noi pustiite și să
aducă viața, tehnologiile și civilizația în sisteme
stelare nelocuite de om până atunci.
Thomas și Margot au devenit unii din cei mai
experimentați lideri de echipă ai viitorilor explo-
ratori și colonizatori ai altor planete. Viitorul se
anunţa plin de speranţă și optimism. O viață de-
abia începea, își deschidea ca o floare imaculată
petalele una câte una, spre uimirea pământeni-
lor curăţiţi de vicii.
Viaţa de familie a celor doi savanţi era încu-
nunată de fericirea de a putea să își ocrotească
copilul. Serile, Thomas continua să rămână să
facă munca de cercetare până târziu.
- Dragul meu, spuse Margot lui Thomas, hai
să mergem la culcare, este târziu, copilul doar-
me.
- Răbdare, draga mea, răbdare, i-a spus Tho-
mas, concentrat pe planșetele sale în care cu
precizie de milimetru construise așezăminte în
miniatură urbane, destinate să acomodeze lu-
mea în mod eficient, fără deteriorarea ecosiste-
mului.
Margot și-a sărutat soțul pe frunte și a plecat
spre dormitor. Tavanul transparent al camerei
făcea să se vadă stelele înșirate ca niște perle,
parcă într-un joc de puzzle.
Era o noapte limpede, iar cerul părea mai
jos decât de obicei. Stelele străluceau într-un fel
anume.
- Ah, dacă ai ști, Luceafărule, suspină Mar-
got, uitându-se cu adorație la cea mai puternic
strălucitoare stea, dacă ai ști...
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

Cuprins

Editorial

Ovidiu Constantin Cornilă / 5

Studiu

Eugeniu Nistor / 40
Mihai Violeta / 23

Eseu

Cornel Drinovan / 54
Costinel Lungu / 69
Marian Nencescu / 78

Portret

Adrian Grauenfels / 61
Etgard Bitel / 118

Traducere

Fabio Melano (exegeză blagiană) / 137

Gabriel Cristea (poezie) / 140
Lidia Popa (poezie) / 151

Poezie

Carina Ienășel / 57
Cezar Viziniuck / 20
Costinel Lungu / 66
Cristian Andronic / 47
Cristina Rhea / 95
Daniel Luca / 98
Ella Poenaru / 115

169
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Evra Gart / 132

Florica R. Cândea / 135
Gina Luca / 30
Marin Dumitrescu / 16
Mihai Jitaru / 91
Nicolae Nistor / 88
Vasile Dan Marchiș / 34

Cronică

Acad. Liviu Pendefunda / 8

Proză

Adina Lozinski / 72
Ella Poenaru / 101
Evra Gart / 122
Paul Gabor / 158
Vasilisk Donica / 85
Veronica Balaj / 50

Teatru

Claudia Motea / 12
Ella Poenaru / 107
Evra Gart / 127

Proză SF

Lora Levițchi / 165

170
CUVÂNT ROMÂNESC, ANUL III, NR.5

171
 ANUL III, NR.5, CUVÂNT ROMÂNESC

Au publicat în acest număr:

Ovidiu Constantin Cornilă

Eugeniu Nistor
Mihai Violeta
Cornel Drinovan
Costinel Lungu
Marian Nencescu
Adrian Grauenfels
Etgard Bitel
Fabio Melano
Gabriel Cristea
Lidia Popa
Carina Ienășel
Cezar Viziniuck
Costinel Lungu
Cristian Andronic
Cristina Rhea
Daniel Luca
Ella Poenaru
Evra Gart
Florica R. Cândea
Gina Luca
Marin Dumitrescu
Mihai Jitaru
Nicolae Nistor
Vasile Dan Marchiș
Acad. Liviu Pendefunda
Adina Lozinski
Paul Gabor
Vasilisk Donica
Veronica Balaj
Claudia Motea
Lora Levițchi

172