Rezumatul Tiganiadei pe canturi .

Cântecul I
Văzând Urgia, fiica Satanei şi a Zavistiei, că până şi ţiganii vor să se aşeze
intr-o ţara a
lor, mânioasă de acest bine, merge la tatăl său care, aflând acestea, se grăbeşte
să ia
măsuri. Se preface imediat in corb şi începe sa zboare peste lume pentru a le afla
pe toate.
Ţiganii se sfătuiau despre ţara pe care Vlad-vodă urma să le-o dea, după ce la
toate
poruncile sale ei vor da ascultare. Drăghici, cel mai bătrân dintre ei, temându-se
că nu va
apuca să mai vadă minunea, ii sfătuia pe ceilalţi să fie mereu uniţi şi pe pace
pentru ca
nimeni să-i poată asupri şi lăsa iar fără rost şi nume.
Goleman spunea că pământul trebuie împărţit şi ţara are nevoie de un nume, Mircea
că
nişte oameni aleşi trebuie să se ocupe de asta, dar Burda îl contrazice pentru că
fără
mâncare, crede el, oamenii nimic nu fac bine. Cucavel îi atenţionează că prea fac
“din
toporişte secure”. Borsmândru spunea şi el că singurul pericol ce ar putea veni ar
fi atacul
vrăjmaşilor dar că nici ei nu sunt dârdale, adică îndărătnici şi că îşi vor apăra
ţara. Când
să spună iar Goleman ceva, Satana prefăcut în corb i se cufuri in barbă. Drăghici,
de care
ascultau toţi pentru că “pe toate le prorocea”, observă că acela nu poate fi semn
bun de la
Guladel, adică de la Dumnezeu. Ţiganii, chiar de-au vorbit “din prânz pana-n cină”
mergând intre Alba şi Flămânda, nimic nu au hotărât, căci aşa ştiu ei să facă
sfatul.
Adorm toţi la olaltă şi a doua zi îi vizitează Vodă cerând să i se prezinte cei
înarmaţi.
Ţiganii încep imediat să mărşăluiască in cete: întâi cea a lui Goleman, trei sute
cu furci şi
rude de şatra şi steag din piele de mânză codalba, adică cu coada albă. Urmară
argintarii,
două sute, in frunte cu Parpangel ce purcede din viţa lui Junandel, căpetenia
ţiganilor ce
îşi duceau zilele in India până când Chinghişan, mare han al mongolilor, a pustiit
toată
Asia lăsând şi pe ţigani fără ţară. Oamenii lui aveau buzdugane de alamă şi nişte
cuţite
lungi, toţi “nalţi şi groşi in ciolane, cu păr imburzit şi barbe sperlite”, cu
steag o cioară de
argint, cu “pene răşchirate şi aripi cu aur suflate”. A treia ceată, căldărarii,
“toţi căciulaţi
cu barba afumată”, mari de stat, aveau ciocane ferecate şi erau călare, iar
ducătorul lor era
Bălăban. Steagul le era o tipsioară de aramă. Fierarii, cu ducul lor Drăghici, erau
înarmaţi
cu baroase şi coase, trei sute la număr “pedestrime aleasă”, cu steag tigaie de
plăcinte.
Lingurarii erau bine îmbrăcaţi, cu barbe rase in frunte cu Neagu, iubitorul de
dreptate şi
aveau ca steag o lopata făcuta de maistor Pintilie şi cu ei tot felu de lemne
tăiate numai
bune de bătălie. Aurarii, cea mai respectată ceată, defilau cu suliţe şi săbii
scurte, iar
steagul era tot o suliţa, dar lungă, din aur, conduşi de harnicul şi tarele
Tandaler inimosul.
Ultimii veneau lăieţii, adică cei ce umblau mereu pribegind şi goleţii, care umblau
mai
mult fără haina, cu steagul lor “o tearfă aninată pe-o prăjină”. Vodă le promite că
satul
Spăteni dintre Inimoasa si Bărbăteşti le va fi ţară de-i vor asculta toate
poruncile. Toţi se
arătau curajoşi şi gata de luptă. Gogoman insă, cere lui Vodă pe drum un om vrednic
să ii
apere de prădători.
Cântecul II
Ţiganii in primul rând din mai orice se ceartă şi munca pe cât posibil o ocolesc,
aşa că
ceata înainta foarte greu. Drăghici observând aceasta îi adună pe toţi şi încercă
să-i
sfătuiască să meargă mai cu repeziciune. Ghiolban nu fu de acord cu aceasta pentru
că el
pentru nici un domn nu ar merge cu de-anăbuşita. Ba chiar cerea să se mute Spăteniu
mai
aproape şi trei popasuri odată. Avel fu şi el de acord cu cele zise de Ghiolban. Se
hotărăsc
să pună până la urmă solie să meargă înainte cu hrana, pe Gardea cel cu gura
strâmbă şi
Găvan cântăreţ in drâmbă, gândind că după mâncare omul mai lesne se duce.
Amintinduşi
de ce treabă aveau de fapt, Bălăban considera că dacă ar fi să se întâlnească cu
turcii ar
trebui să fugă, să se ascundă, numai să poată scăpa, iar Răzvan îl atenţionează că
fără
povara hranei şi armelor fuga ar fi mai uşoară. Vlad râdea de aceştia deoarece nu
credea
că turcii fără a le da vreun semn înainte, îi vor ataca. Totuşi dacă vin, el crede
că bine ar
fi să li se închine dacă altă scăpare nu este. Gogu zicea că nimeni nu şi-ar risca
viaţa
“care-i numai una” până la urmă şi fuga, chiar dacă este ruşinoasă este şi
sănătoasă. Bratu
le aduce aminte ţiganilor de vodă şi ţara lor, iar ei încep să discute despre luptă
.
Borşmândru începe să explice că înfieraţi nu ar mai fi în pericol şi vor rămâne
nebiruiţi.
Completează apoi cu ideea că trebuie să lupte cu ambele mâini, cu suliţa să doboare
şi cu
săbii scurte să omoare. Fiecare să aibă un laţ mare, când oboseşte, să mai tragă
câte unul
din tabăra vrăşmaşă. Dundul sfătuieşte să sape gropi şi să le ascundă cu frunze,
astfel
inamicii mulţi vor cădea acolo şi se vor pierde. Tandaler, când să poate spune ca
nu e de
acord cu aşa o lupta, fu întrerupt de Zagen ce anunţă răpirea Romicăi. Fata era
frumoasă
şi ascunsă in inimile multora din ceată, dar încredinţată, adică logodita cu
Parpangel.
Tandaler socoteşte că trebuie continuat drumul, poate fata plecase de bună voie. şi
mai să
se ia la bătaie cu Parpangel din cauza spuselor. Alţii doi, Ganafir si Papară s-au
păruit şi
ei multă vreme pentru fiica lui Goleman. Înaintând ţiganii ajung la un codru
fermecat de
însăşi Satana ca să le strice rostul luptei, unde au găsit mâncare, fecioare,in
fine, “toate
dulceţurile vieţii. Doar Parpangel plecase să o caute pe Romica fără insă a şti şi
alţii.
Obosit, la un moment dat, vru chiar să se omoare, dar îl ajunsese iar pofta de
viata cât a
căutat să piară, căci nu putea face asta fără o armă, sau o apă mare, fără vreun
mijloc. El
porneşte iar la drum prin pădurea vrăjită şi rămâne fără mâncare. După ceva post,
s-a
întâmplat minunea să ajună la un palat in mijlocul codrului unde chiar lăutari nu
aveau.
Parpangel ceru întâi hrană ca să poată cânta.
Cântecul III
Ţiganul Parpangel este rugat de fraţii sǎi sǎ povesteascǎ prin ce a trecut. Începe
un
“libov”, adicǎ un cântec de iubire, în care le spune cǎ trebuie sǎ iubeşti tot ce
are viaţǎ.
Dupǎ ce terminǎ acest cântec, este rugat sǎ continue cu alt cântec. Parpangel
vorbeşte
despre vin, rolul acestuia de a alina relele, de a alunga necazul şi de a face
toate lucrurile
sǎ parǎ mai frumoase. La un moment dat, lui Parpangel i se adreseazǎ o copilǎ care
îl
întreabǎ dacǎ nu ştie si cântece de jale. Al treilea cântec spus de ţigan este
despre Ileana
Cosânzaena şi Arghin. povesteşte cum Arghin, dupǎ ce a cǎutat-o mult timp pe
Ileana,
preferǎ sǎ moarǎ decât sǎ se întoarcǎ fǎrǎ ea. Când era pe cale sǎ se sinucidǎ,
apare
Ermina, cea mai înŢeleaptǎ zânǎ şi cea care l-a crescut, care îl îndeamnǎ sǎ-şi
continue
cǎutarea. Ca trezit dintr-un vis, Arghin îşi continuǎ drumul, iar la poalele unor
munţi îl
opreşte un “neom”, un ciclop. Însà Parpangel nu reuşeste sǎ încheie povestea
deoarece
scapǎ lǎuta din mânǎ când o zǎreşte pe fata care l-a rugat sǎ spunǎ un cântec de
jale.
Vǎzând cǎ aceasta pleacǎ, iese dupǎ ea, lǎsându-i pe ţigani nedumeriţi. Ţiganii
încep sǎ
discute despre Vodǎ şi despre înţelegerea lor. Ţiganul Florescu de la Vericani le
vorbeşte
despre motivele lui Tepeş. Vǎzând Vodǎ cât de mulţi ţigani sunt decide sǎ-şi facǎ o
oaste
din ei dându-le chiar şi pǎm¬ânt: de la Corbi pânǎ la Cetatea Neagrǎ. Deşi pǎrerile
sunt
împǎrţite, el crede cǎ Vodǎ a avut douǎ scopuri: sǎ arate turcilor ce oaste mare
are şi sǎ le
arate ţiganilor ce înseamnǎ rǎzboi. Un cǎlǎreţ din
Ardeal, venit pentru a lupta în oastea lui Ţepeş, îl întreabǎ pe Florescu din ce
cauza a
început aceastǎ bǎtǎlie pentru ca la ei în Ardeal pǎrerile sunt împǎrţite. Ţiganul
îmcepe
sǎ-i povesteascǎ cum turcii au dorit sǎ cucereascǎ toate ţǎrile creştine şi, ştiind
cǎ
Muntenia este învrǎjbitǎ, credeau cǎ va fi uşor de cucerit. Vlad Ţepeş însǎ a fǎcut
ordine
în ţarǎ, considerând cǎ boierii trebuie sǎ fie un exemplu de supunere pentru
ţǎrani, fiind
datori sǎ fie ocrotitorii ţǎrii. Oamenii, indiferent de rang erau pedepsiţi, uneori
chiar prin
tragerea în ţeapǎ. Din cei mai virtuoşi oameni Vodǎ şi-a fǎcut o gardǎ de cinci
sute. Toate
aceste îi determinǎ pe boieri sǎ se întoarcǎ împotriva lui şi sǎ se alieze cu
sultanul. Însǎ
Vodǎ reuşeşte sǎ îi învingǎ de fiecare datǎ pe turci. Ţepeş refuzǎ sǎ le dea tribut
turcilor şi
de aceea sultanul Mahomed trimite o solie în frunte cu grecul Catavoline ca sǎ îl
convingǎ, iar dacǎ şi de data aceasta refuzǎ, sǎ îl ucidǎ. Vodǎ îi spune lui
Catavoline cǎ
nu va fi de acord niciodatǎ:”Spune celui care te trimeasǎ,/cǎ întracest chip Vlad-
Vodǎ-i
rǎspunde:/<>”. Auzind acestea, grecul îl roagǎ sǎ îl conducǎ pǎnǎ la Dunǎre,
deoarece
acolo astepta turcul Hamza sǎ îl ucidǎ. Ţepeş dându-şi seama porunceşte oastei lui
sǎ
rǎmânǎ ascunsǎ până va ordona el.
Cântecul a IV
Sfinţii vǎzând ce fac pǎgânii în Muntenia se hotǎresc sǎ coboare din ceruri şi sǎ-l
ajute pe
Vlad Ţepeş în luptǎ. Sfântul Spiridon ia iapa lui Varlaam şi cǎlǎtoreşte nevǎzut
printre
oameni, pentru a-i salva de la pǎcat. Ţiganii încep sǎ se certe deoarece unii
vroiau sǎ
plece, iar alţii vroiau sǎ rǎmânǎ pânǎ apare Romica pe care nici Parpangel nu o
gǎseşte.
Cât timp restul ţiganilor se certau, Florescu îşi continuǎ povestea: când Ţepeş
ajunge cu
oastea unde îl aştepta Hamza, turcii ies din ascunzǎtoare şi încep sǎ se lupte cu
muntenii.
Vodǎ, asemenea unui leu se nǎpusteşte asupra turcilor şi îşi conduce oastea la
victorie. O
parte din pǎgâni, printre care şi Hamza, sunt prinşi de munteni, iar Catavoline,
vǎzând cǎ
nu mai are scǎpare, cade în genunchi în faţa lui Vodǎ, cer¬ându-i iertare. Ţepeş nu
se
îndura şi sunt toţi traşi în ţeapǎ. Auzind toate acestea, sultanul porunceşte sǎ se

alcǎtuiascǎ o oaste din cei mai viteji oameni ca sǎ se pregǎteascǎ până la

primǎvarǎ, când
îi vor ataca pe munteni. La puţin timp dupǎ ce au înflorit codrii, turcii au pornit
spre Ţara
Româneascǎ şi au ajung pânǎ la Vidin. Auzind ca turcii au ajung în ţarǎ, oamenii se

adǎpostesc în munţi. Doar domnitorul neînfricat se pregǎteşte ca sǎ îi înfrunte pe

turci. Cu
oastea lui îi urmǎreşte pe duşmani şi când iese din ascunzǎtoare îi înfrânge.
Florescu
încheie astfel povestea. Parpangel, trist cǎ nu a gǎsit-o pe Romica adoarme cu
gândul la
ea. Însǎ diavolul nu doarme şi face în aşa fel încât ţiganul se trezeşte cu Romica
în braţe.
Trezindu-se cei doi sunt pe cale de a comite un pǎcat, dar Sfântul Spiridon care i-
a vǎzut
face ca totul sǎ disparǎ, rǎmânǎnd doar o baltǎ mare. Parpangel o pierde iar pe
Romica şi
nu ştie ce sǎ creadǎ despre cele întâmplate. Fiind trist începe sǎ le cânte
codrilor,
pǎsǎrilor, poienilor.Când strigǎ dupǎ ea se aude ecoul si el crede cǎ îi vorbeşte o
altǎ
copilǎ:”Ţiganul care n’auzise /Nice-odatǎ rǎsunarea chiarǎ/Ca-aceasta, stete cu
guraînchisǎ/
Gîndind cǎ cineva-l chiamǎ doarǎ,/Însǎ neauzind mai mult pe nime,/Purceasǎînainte
prin desime.”. Dupǎ un timp vede venind spre el un cǎlǎreţ şi zǎrindu-i sabia, de
fricǎ nici sǎ fugǎ nu poate. Strǎinul, care era Argineanul, spaima turcilor, îi
spune sǎ nu se
teamǎ şi îl întreabǎ dacǎ nu a vǎzut doi turci care alergau o copilǎ. Parpangel,
derutat îi
spune cǎ nu a vǎzut nicio fatǎ, dar cǎ a vorbit cu una. Dându-şi seama Argineanu cǎ

ţiganul este confuz îl lasǎ şi se duce sǎ bea apǎ dintr-un izvor. El nu ştie însǎ
cǎ acel izvor
este vrǎjit. Cel care bea din partea stânga se transforma din fricos în viteaz, iar
cel care
bea din partea dreapta se transforma din viteaz în fricos. Voinicul bea din partea
stânga şi
speriat îşi lasa calul şi hainele si pleacǎ în codru. Parpangel, bea din cealaltǎ
parte şi,
transformându-se într-un neânfricat, ia hainele şi calul lui Argineanul. Uitând de
Romica
pleacǎ cǎlarea în acea dumbravǎ întunecatǎ. Dupǎ un timp se opreşte lângǎ un tufiş
din
care rupe o nuia şi vede ca începe sǎ curgǎ sânge şi se aude un glas de durere.
Aflǎ cǎ
Romica a fost transformatǎ în acea tufǎ. Hotǎrǎşte sǎ se sinucidǎ lângǎ ea şi
scoate sabia,
dar nu reuşeşte sǎ-şi taie gâtul pentru cǎ mama sa, Brânduşa, a avut grijǎ ca la
naştere sǎ
facǎ o vrajǎ astfel încât trupul lui sǎ nu fie rǎnit de nicio armǎ.
Cântecul a V
Ţiganii sunt aproape de Inimoasa şi primesc rǎspuns de la Vodǎ cǎ o sǎ le
îndeplineascǎ
toate dorinţele.Scopul lui Vodǎ era sǎ-i aducǎ aici ca sǎ îi punǎ la încercare.
Ţiganul
Bǎlǎban crede cǎ au fost pǎcǎliţi de vodǎ şi cǎ au fost trimişi la moarte şi îi
sfǎtuieşte sǎ
se ascundǎ în munţi, în Cetatea Neagrǎ. Goleman e de pǎrere cǎ sunt folosiţi ca
momealǎ . Tandaler însǎ îi sfǎtuieşte pe cei fricoşi sǎ se ascundǎ în codrii, iar
restul sǎ
rǎmânǎ sǎ lupte. Spune cǎ dacǎ Vodǎ i-a folosit drept momealǎ acum este timpul
sǎdovedeascǎ
cǎ şi ei sunt viteji. Toţi sunt de acord cu el, mai pţi sunt de accord cu el, mai
puţin bǎtrâni care au îndoieli. La un moment apare oastea lui Ţepeş, deghizatǎ în
turci, iar
Tandalar e primul care le spune sǎ fugǎ şi sǎ se ascundǎ.când oastea ajunge la
ascunzǎtoare lor, ţiganii cad în genunchi cerşind pentru viatǎ lor. Turcii, care
erau de fapt
munteni deghizaţi, îi ameninţǎ cǎ le vor lua copii şi nevestele. Ţiganul Neicu şi
cu alţi
bǎtrâni îngenuncheazǎ în faţa turcilor, spunându-le cǎ pot sǎ ia tot dar sǎ le lase
femeile şi
copii. Ţiganul Rǎzvan îl recunoaşte pe domnitor, iar Neicu îşi cere iertare spunând
cǎ ei
nu aveau cum sǎ îşi dea seama cǎ nu sunt turci şi cǎ nu trebuia sǎ îi sperie. Vodǎ
nu apucǎ
sǎ îi pedepseascǎ pe ţigani pentru cǎ vine un cǎlǎreţ care îi s[une cǎ turcii se
odihnesc
lângǎ o mânǎstire şi plecǎ impreunǎ cu oastea sa. Vǎzându-i plecaţi, Muţul are
curaj sǎ
strige dupǎ ei sǎ se întoarcǎ. Atunci apare Omar Paşa cu oastea sa, iar ţiganii se
sperie din
nou, dar Tandalar le spune cǎ trebuie sǎ fie tot muntenii:”<
Cintecul a VI
În primele ceasuri ale nopţii, pânǎ la primul cântat al cocoşilor acţioneazǎ
raufǎcǎtorii şi
fiarele rǎpitoare: „Lupul gonea dupǎ cǎprioare,/Buha vâna-n tufe pǎsǎrile,/Ş’îmbla
ş’alte
jivine stricǎtoare/Ce-ntunerec iubind fug de soare”. Este vremea potrivitǎ pentru
ca
strigoii sǎ umble prin lume. Toate lucrurile bune se desfǎşoarǎ în timpul zilei, la
luminǎ,
iar pe timpul nopţii, în întuneric au loc numai fapte reprobabile.
Este firesc ca şi Satana sǎ scoată capul de sub focul Iadului şi sǎ se bucure de
cum sunt
chinuite sufletele ajunse in Iad. Însǎ pe Satana îl cuprinde jalea gândindu-se ce
viaţǎ
fericiǎ este în Rai, el fiind osândit sǎ trǎiascǎ pentru veşnicie în Iad şi, în
semn de revoltǎ
strigǎ atât de tare încât se cutremură tot Iadul. Gândurile negre pun stǎpânire pe
el,
dorindu-şi sǎ fi fost sortit pieirii în momentul în care a fost izgonit din Rai. În
scurt timp
îşi revine şi cu o urǎ nemǎsuratǎ urlǎ încât toţi diavolii se înspǎimântǎ, iar
boierimea
Iadului se adunǎ sǎ vadǎ ce se întâmplǎ. Când îi vede pe toţi adunaţi le aminteşte
cǎ el ca
un conducǎtor al duhurilor rele, înainte de osândire era cel mai mare arhanghel,
Lucifer,
adicǎ aducǎtor de luminǎ, singura lui mângâiere este atunci când izbuteşte sǎ
înfaptuiascǎ
lucruri rele şi ura nespusǎ pe care o are faţǎ de Dumnezeu si de supuşii acestuia.
Îşi
exprimǎ nemulţumirea faţǎ de activitatea diavolilor: prea puţine suflete mai bat la
poarta
Iadului, iar oamenii care înfaptuiau numai lucruri rele au ajuns sǎ Îl slǎveascǎ pe

Dumnezeu. Dorinţa lui este de a pieri creştinǎtatea, sǎ fie rǎzboi în toatǎ lumea,
iar
„Întunericul” sǎ domneascǎ.
Satana îşi invitǎ supuşii sǎ-şi exprime pǎrerea faţă de problemele ridicate.
Hatmanul
Velzǎvúv propune sǎ strângǎ oaste şi sǎ ajute turcii care vor porni rǎzboi
împotriva lui
Vlad Vodǎ. Mulţumit de aceastǎ propunere le solicitǎ celorlalţi să îşi aducǎ
aportul.
Mamona, vistiernicul Satanei, care este denumit şi duhul lǎcomiei, le expune modul
sǎu
de acţiune. Bazându-se pe firea lacomă a omului, îl îndeamnǎ, pentru a obţine cat
mai
mulţi bani, la înfǎptuirea tuturor pǎcatelor: tâlhǎrii, furturi, înşelǎtorii,
rǎzboaie.
Asmodeu, duhul înşelǎciunilor, se adreseazǎ lui Mamona spunându-i cǎ nu sunt
suficienţi
numai banii, la cei fǎrǎ lǎcomie lucreazǎ el, utilizând meşteşugul înşelǎciunii
prin intrigi
şi sfaturi viclene. Velial, cel care supravegheazǎ ordinea în Iad, îşi criticǎ
antevorbitorii
sǎi, fiecare s-a lǎudat pe sine minimizând faptele celorlalţi. El propune sǎ-şi
uneascǎ
forţele şi sǎ acţioneze asupra cugetului fiecǎrui om. În ceea ce priveşte luptele
dintre
Mohamed şi Vlad el ştie deja rezultatul. Turcii vor pierde rǎzboiul, dar Vlad nu se
va
putea bucura de izbandǎ pentru cǎ turcii vor reveni cu o armatǎ foarte numeroasǎ şi
nici o
ţarǎ invecinatǎ nu îi va sǎri în ajutor. Moloh, duhul dezmierdǎrilor trupeşti, ia
cuvântul şi
se laudǎ cǎ el stǎpâneşte întreaga lume fiind dorit cu înfocare de tineri, pe
ascuns de
bǎtrani, cu oftat de fete, şi chiar de cǎlugǎri. Moloh nu le înţelege frica, dupǎ
opinia sa
doar a zecea parte din omenire ajunge in Rai ceilalţi ajung în Iad şi aceasta se
datorează
lor, slujitorilor Satanei. Val, stolnicul socoteşte cǎ nu este înţelept sǎ
porneascǎ rǎzboi
împotriva îngerilor, fiindu-i fricǎ de mânia Lui Dumnezeu, le spune cǎ ar putea
ajunge
mai rǎu, svârliţi sub mii de mâluri unde nici dracii nu pǎtrund. El îi îndeamnǎ pe
oameni
la îmbuibare care atrage dupǎ sine lenea şi uitarea bunei cuviinţe. Ultimul
vorbitor este
Velfegar, diavolul credinţelor deşarte. El se strǎduieşte sǎ întunece cu nǎlucire
mintea
omului cu care a fost „zidit” de Dumnezeu, abǎtându-l de la calea cea dreaptǎ. Dupǎ
ce a
ascultat sfaturile tuturor, Satana se hotǎrǎşte sǎ acţioneze dupǎ voinţa sa.
Porunceşte
hatmanului sǎ adune cetele cele mai viteze care sǎ-i urmeze poruncile, dupǎ care
adunarea se sfârşeşte. Tandaler care se gândeşte cum sǎ facǎ o nouǎ rânduialǎ în
tabăra
ţigǎneascǎ, rǎmasǎ fǎrǎ merinde, este întrerupt de Corcodel care se vaitǎ cǎ nu mai
are
bucate. Cei doi încep sǎ se jigneascǎ ajungând în pragul declanşării unei bătălii
pânǎ la
auzirea surlelor şi „dobelor” ce anunţǎ venirea turcilor. Tandaler îi îndeamnǎ sǎ
se
înarmeze, mai bine sǎ moarǎ în luptǎ decât de foame şi sete. Ţigani înarmaţi, cu
Tandaler
în frunte, pleacǎ la luptǎ.
Cântecul VII
Poetul slǎveşte eroii de altǎ datǎ, care scoteau neamuri întregi din robie. Acum,
ţara geme
sub asuprirea strǎinǎ, turcii cucerind rând pe rând oraşe şi ajungând pânǎ la
munţi. De
teamǎ sǎ nu fie atacaţi în locuri strâmte, au hotǎrât să nu mai înainteze aşteptând
ca
românii sǎ înceapǎ lupta sau sǎ se predea. Vlad se hotǎrǎşte sǎ cerceteze el însuşi
tabǎra
turceascǎ şi se deghizează în negustor grec. În timp ce studia tabǎra turceascǎ o
ceatǎ de
turci aduce un rob strigând cǎ l-au prins pe Vlad Vodǎ. Acesta se inspǎimântǎ
crezând cǎ
a fost recunoscut şi se gândeşte sǎ se omoare. Vǎzând încurcǎtura se amestecǎ în
mulţime
şi pleacă, pe cǎrǎrile ştiute, să se întâlnească cu oştenii sǎi. Viteazul Argineanu
rǎtǎcise
prin pǎdure nemaiştiind ce se întâmplǎ cu el dupǎ ce bǎuse apǎ dulce. Când şi-a
revenit,
crezând cǎ turcii l-au dezarmat şi dezbrǎcat, batjocorindu-l, cautǎ sǎ se rǎzbune.
Cu
ajutorul unei prǎjini luate de la un ţǎran reuşeşte sǎ omoare o ceata de turci.
Dupǎ aceastǎ
luptǎ fiind obosit adoarme. Vreo doi turci, care scǎpaserǎ din mâinile lui, se
întâlnesc cu

o ceatǎ mai mare ce încerca sǎ spioneze tabăra româneascǎ, şi povestindu-le

întâmplarea
lor pleacǎ împreunǎ pe urmele voinicului. Gǎsindu-l dormind îl leagǎ şi îl aduc în
tabǎra
lor crezând cǎ este însuşi Vlad Vodǎ. Argineanu este dus în faţa sultanului cǎruia
nu-i
venea sǎ creadǎ faptele de vitejie ce au fost povestite de cei doi turci. Acesta
porunceşte
sa fie dezlegat şi încearcǎ sǎ-l iscodeascǎ. Văzând că nu-i răspunde sultanul se
enervează
şi stabileşte sǎ fie dus la cea mai infricoşǎtoare moarte. Atunci voinicul îi spune

sultanului cǎ este român şi dacǎ va fi sǎ moarǎ ar vrea sǎ moarǎ voiniceşte: sǎ îi

dea arma
şi calul, iar turcii sǎ vinǎ dupǎ el sǎ îl prindǎ. Sultanul uimit de atâta falǎ
acceptă
propunerea voinicului, iar acesta reuşeşte să scape din tabăra turcească omorând
tot ce îi
iese în cale. Vlad Vodă se hotărăşte să pornească ofensiva împotriva turcilor în
timpul
nopţii, atacându-i din două părţi, dintr-o parte oştenii trec prin săbii turcii
adormiţi, iar
din partea opusă câteva sute de români înarmaţi cu buciumi şi tobe strigă şi cântă
speriindu-i. La această luptă participă chiar şi forţele supranaturale, în văzduh
s-au văzut
sfinţi în veşminte albe care îi călăuzeau pe români. Turcii înspăimântaţi fugeau în
toate
părţile încercând să se salveze. Mahomed văzând dezastrul care s-a abătut asupra
oştirii
sale se retrage în mijlocul unei cete mari de turci şi reuşeşte să se salveze. În
aceste
momente intervine şi Satana, învăluindu-i într-un nor de ceaţă pe turci, reuşeşte
să-i
salveze. Împotriva Satanei intră în luptă şi arhanghelul Mihail cu armata sa de
îngeri.
Văzând Satana că oastea sa este pe cale a fi învinsă îşi scoate iataganul şi
năvăleşte
asupra oştilor sfinte. Arhanghelul Mihail, uimit de cutezanţa Satanei, îi şterge o
palmă în
urma căreia acesta cade fără suflare, îl calcă în picioare şi îl aruncă în cea mai
adâncă
peşteră. Dezastrul continuă în tabăra diavolilor care fug, alungaţi de apa
sfinţită,
încercând să se ascundă în lacuri, peşteri, printre stănci sau chiar în pământ.
Mamona
văzând palma pe care a primit-o Satana ia chipul unui oştean şi se duce în tabăra
lui Vlad
spunându-le că în timp ce ei îi alungă pe turci, cei care nu au participat la luptă
le vor
prăda tabǎra şi se vor îmbogăţi. Astfel oastea păgână este lăsată să fugă, doar o
parte
dintre oşteni îl ajută pe Vlad să continue lupta.
Cantecul a VIII
În deşert oamenii făcând rău,bagă toată vina dracului,zicând că dracul i-au împins
la
aceasta,căci dacă omul nu ar da prilej răului nici iadul cu toată ceata sa mare nu
l-ar putea
îndupleca,căci el văzând voia omului plecată,numai atunci îl îndeamnă.Dacă o copilă

vede un june şi drag inimii îi cade atunci diavolul de aici percepe că ea pe fecior
îl vrea şi
nu o mai lasă în pace până în lațul său o va vedea.Iar dacă un călugăr vede o
femeie
frumoasă care vine spre chilie,în loc să fugă de păcat,el va rămâne cu
dânsa,împreună,pierzându-şi şi el a sa cunună.Dar nici țiganii nu sunt fără
vină,căci şi pe
ei dracu i-au împins a se bate cu tot felu de gloate. Tiganii mersese după Tandaler
până în
pădure unde se opriră cu toţi pentru a se odihni până în zori.Acesta rândui străji
împrejur
de tabără,care să dea de ştire,când va veni vrăjmaşul,iar dacă vor auzi mişcare să
strige:”Stai! Care-i mă!”şi dacă inamicul nu va răspunde cu parola “baros”atunci să
sară
pe el.Nu trecuse un ceas şi jumătate de când Drăgan se puse de strajă în mărul
pădureț
căci sosise acolo un urs şi începu a mânca mere,iară o grămadă de porci sălbateci
speriați
de tabăra țiganilor ajunsese acolo.Ursul înspăimântat de grohăitul lor,se sui sus
neştiind
că acolo este Drăgan păzind,care îl apucă amețeala de cap şi cade în jos unde
nimereşte
între două crengi,rămânând ca şi spânzurat.După atâta gălăgie străjile începură să
strige”Stai,măi!Care!”,iar pe sub Călăban trecuse un porc mistreț care-l agăță în
părul
său şi-l târâi câțiva metri,acesta începând să se vaite în gura mare.Ursul furios
după
căzătura luată trecu-se pe lângă o bortă unde se ascunse Păpuc şi tocmai când
acesta işi
ivea capul afară ca să asculte ce se auzea,ursul îl apucă de cap şi-i smulse toata
pielea cu
păr cu tot,altfel încât săracul rămase cu căpățâna goală.Iară pe Suvel care doarme
în
picioare îl cuprinse asa de cumlit căci nici nu putu să strige:”Stai măi!
Care!”.Auzind
toată gălăgia Tandaler împreună cu țiganii ieşiră din pădure la camp,dar nici mult
merseseră,căci o cireada de boi în care intrase dracii dăduse peste
țigani.Ei,noapte
fiind,gândeau ca-s călăreți şi începură să se bată dupa învătătura lui Tandaler
până când
deschise şi ei ochii si văzură că vrăjmaşul a fugit.Seara aceştia intrară într-o
pădure
pentru a se culca,iar când dimineața veni țiganii,greşind cărarea,au ieşit din
pădure spre
altă parte,adică tocmai la campie unde a fost tabăra turcilor care o părasiră cu
tot felul de
hrană,din cauza pierderii luptei cu Vlad-Vodă.(Poetul sfârşeşte aici povestea
țiganilor si
începe a spune de Satana ce a facut el dupa ce sa trezit din palma Sf.Mihai). Luând
chip
de tânară copilă bate la uşa călugărilor cu pretextul că turcii i-au ucis familia
şi că ea este
flămândă,speriată şi obosită.Înțelegând bătrânul părinte,Egumenul
Gherontine,porunceşte
ca fata să fie adusă în fața sa şi după ce o cercetează cu de-amănuntul o închide
într-o
chiliuța fără sa ştie nimeni ca să nu se întâmple vreo nătărie.Călugării o văzuseră
bine şi
toți ziceau:”Ce fata frumoasă….”,iar cei mai mulți ziceau în sine:”Ah!să nu am pe
mineastă
rasă!”.Pe la miază-noapte copila se arăta prin vise si chilii,chemându-i pe
fiecare,dar
Gorgonie,unul mai cu indrăzneală,invitat fiind,se scoală şi se duce dupa acea
fecioară
până în chilie.Stând cu ea câteva minute deodată aude uşa scârțâind şi îl apucă de
piept
pe primu care apare de după uşă adică pe Ghierman,care venise tot din aceeaşi poftă
şi
întâmplare,răspunzându-i acestuia cu o palmă.Din acest moment începe bătaia dintre
cei
doi,în care intră unul peste altul Varlam,Ştefan,Iosofat,Nichita,chelfănindu-se aşa
pe
întuneric până când lumina se aprinde iar bătrânul Gherontie intră în chilie mirat
de toate
acestea si zice:”O fiilor!dar ce-i aceasta ?”.În acest timp fata pe nume Marghiola
se
descoperise şi se făcuse adormită,iar bătrânul nu ştia ce să facă,să acopere pe
fată sau să-i
împace pe fraţii luptători,când deodată apăru Sf.Spiridon care işi făcuse semnul
crucii,Marghiola dispărând ca printr-o minune.(Poetul trece la povestea
sultanului).
Sultanul,în fuga sa de oastea romănă,soseşte într-un codru unde se ascunde în
desime şi
pe cei puţini care îi avea cu el,îi trimite în toate părţile după întăriri ca după
un anumit
timp să se adune într-un loc.Abia cât aţipi sultanul ostenit,când vede în văzduh
chipul lui
Hemza,făcându-i cu mâna să meargă după dânsul.După ce urmează chipul,acesta ajunge
într-o poiană plină cu numeroşi turci traşi în ţeapă.Mahomed văzând
aceasta,slăbeşte de
greaţă şi cade jos,pe care abia apoi o slugă credincioasă îl trezeşte.Acesta începe
a se
jelui,deoarece a fost biruit şi încearcă să se străpungă cu cuţitul când unul
dintre trimişi
ajunge spunând că întăririle sosesc,iar Mohamed părâsindu-şi gândirea slabă către
Dunăre fuge în grabă
Cântecul IX
După ce Vlad învinse oastea păgână,boierii cei fără de credinţă care cu turcii
avuseră
mestecare se strânseră la un sfat ca să hotărască ce să facă în împrejurările
acestea.Atunci
Dănescul intră în vorbă şi începe a spune că prin războaie lungi ţara se prăpădeşte
şi chiar
dacă o să câştige odată,sultanul până la primăvara cu mai mare oaste asupra noastră
se va
întoarce.Dar nici nu termină cu bine ceea ce avuse de spus căci deodată intră în
cameră
solia şi către boieri grăi,spunând că sultanul la trimis aici pentru a le da
această
scrisoare.Sultanul scrise că vrea pace şi dacă se vor întoarce la dânsul de robie
şi de
moarte el îi va scăpa,dar cu o singură condiţie să pună pe Dănescul,adică fratele
lui
Vlad,la domnie.Îndată ce solia fusese primită,la toată boierimea ea ajunse cu
porunca să
nu mai primească de la dânsul ordine domneşti.(Poetul sfârşind povestirea pentru
boieri
adunaţi se întoarce la povestea ţiganilor).Ţiganii după ce s-au întors cu tot felul
de
mâncare şi vite ce luase din tabăra turcească,se apucară numai decât să se ospăteze
întruna,iar Parpangel să se cunune,fără popă,cu Romica,că acum toate erau gata
pentru
nuntă ce avea să fie.Însă a doua zi,până să răsară soarele,fierbea curechiul cu
slănină
râncedă şi alte bucate,iar când soarele răsări de tot,mesele toate întinse
erau.Toţi oamenii
stăteau şi beau de jos,dar numai Dârloiu care era nun mare stătea şi bea din
picioare,până
când apare Mitrofon,poetul cel de frunte,şi le dedică mirilor o cântare de
nuntă.Primul
cântec este despre un vânător ce îşi cauta prada până când o tânără copilă îi iese
în cale
şi-l sfătuieşte cu privire la vânat,acesta rugându-se să-i spună locul cu
pricina,fecioara îl
dezvăluie din milă.Feciorul de îndată plecă spre vânat şi făcând cum îi spuse
copila
prinde “sobolul” viu.De frică să nu-i facă vreun rău,fata i se dăruieşte de
nevastă,iar
feciorul fericit începuse să strige:Dulce clipită,zi fericită,/Fire-ai lungită,trei
ori atâtă!
….”.Dar nici bine nu se termină povestea că începu şi cea de-a doua dar mult mai
scurtă
decât precedenta.În această povestioară o fată care ducându-se în pădure după fragi
roşii
se rătăcise şi începu să plângă,dar în faţa ei ieşi un tănăr vânător care o linişti
de indată şi
îi arătă drumul cel bun.Dar îndrăgostindu-se de la prima vedere aceştia doi şi-au
jurat
iubire şi au rămas împreună pe veci.Căntănd Viorel,fetele toate de ruşine faţa şi-
au
ascuns-o şi râdeau prin spatele altor femei,iar bunul Parpangel stătea la masă cu
cei din
frunte şi le povestea de întâmplări crunte.Acesta povestea din trecut când era
împreună cu
calul său şi bătea văile în lung şi în lat.Deodată când alerga furios cu murgul
său,acesta
vede o mulţime de turci în faţă,şi rămâne încremenit trăgând calul de frâu
bărbăteşte.Calul fiind speriat şi bulversat sare direct în stolul păgân,iar
Parangel este
nevoit să se lupte vitejeşte,până la urmă reuşind să-i alunge pe asupritori.Soarta
face ca
acesta să cadă de pe cal în mijlocul unei bălti unde lesină rapid.Sufletul lui
Parpangel este
luat de către un duh şi dus,prin peşteri,groape,lacuri urât mirositoare până în
iad.Acolo
soarele nu lumina ci doar focul acoperea tot,împreună cu fumul şi scânteile
,râurile de
lavă pârjoleau tot,iar draci erau în pielea goală peste tot unşi cu smoală
neagră.Parpangel
începe să povestească despre pedepsele pe care le îndurau cei de acolo:tâlharii şi
ucigaşii
erau traşi în ţeapă,turnând aur şi argint fierbinte peste ei,dar şi despre
cârciumele ce era
acolo,despre bunătaţile pe care dracii le mâncau:jar,smoală,şi raşină aprinsă.Pe
când se
gândea el la ce i-ar putea să-i facă dracii,deodată acelaşi duh îl apucă şi zboară
cu el până
în rai.Ajuns la poarta Sfântului Petru,acesta primeşte nişte scrisori de la
Sf.Mihai,pe care
le citeşte,după care deschizându-i porţile pentru a intra,Parpangel vede toată
grădina
raiului în splendoarea sa.Acolo vedeai zile senine cu cer limpede şi fără
nori,frunze şi
flori,tot felul de păsărele ciudate şi peste tot primăvara domnea.Pe jos în loc de
pietricele
se găseau pietre scumpe şi mărgele,râurile erau pline cu lapte dulce,țărmurile erau
din
caş,brânză şi din slănină erau munții,stâncile din zahăr,stafide şi smochine,de pe
ramurile
copacilor spânzurau covrigi,turte şi colaci,gardurile erau împlietite cu cârnăciori

fripţi,plăcintele calde atârnau ca streşine,iar în loc de stâlpi erau

caltaboşi.Mergând el aşa
şi uimindu-se deodată vede doi moşnegi cu bărbile cărunte care de fapt erau tatăl
şi
bunicul lui.Parpangel când vede pe acesta începe să plângă,dar revenindu-şi în fire
este
dus de către tatăl său la o fântână şi îl pune să se uite printr-un inel dar nici
nu işi ia bine
rămas bun căci duhul îl ia şi îl duce înapoi pe pământ unde se trezeşte în
pat,astfel
Parpangel terminând interesanta sa istorisire.
Cântecul X
Cântecul începe cu un moral ţigănesc,adică că în “pântece pline” este toată
învăţătura.Chiar dacă sihastrii au stat în pustiu,flămânzi şi fără de apă,tot mai
multă
învăţătură a pornit de la oamenii cu obiceiuri gingaşe,nu din peşteri şi pustii ci
din curţi
desfătate unde sunt mesele pline cu mâncare şi cu vin dulce pus în pahare .De când
Tandaler adusese bucate şi petrecură numai în cântări şi ospeţe,multe zile
trecuseră şi
bătrânii tot se sfătuiau cum să rânduiască ţara lor săracă. Toţi veneau cu idei
despre cum
să facă,unul spunea ca toţi să fie egali,altul poftea un Vodă,un divan şi boierime
iar înca
unul mai cerea ca în ţara ţigănească să nu existe nici un sărac.Dar toate aceste
păreri erau
bune doar pentru o zi după care erau huiduiţi autorii acestora şi chiar duceau la
scandaluri,bătăi şi zarvă mare.Pentru aceasta bătrânii se gândiră ca fiecare ceată
de ţigani
să-şi trimită un om înţelept ales la soborul de obşte.După ce acest consiliu s-a
format a
început lupta dintre puteri.Baroreau,unul dintre delegaţi,se ridică în picioare
pentru a le
arăta celor adunaţi,că stăpânirea monarhică este una din cele mai harnice şi
bune.Acesta
începe să aducă argumente contra fiecărui mod de guvernare,cel democratic este prea
rău
deoarece toţi se luptă între ei,fiecare cetăţean se înarmează, unu pe altul
surpă,neexistând
deloc odihnă.Nici republica nu este mai bună,ea fiind una dintre domniile în care
legea nu
este la locul ei,puţini fiind cei care vor să o respecte,este locul unde cel mai
puternic
răpeşte puterea.De aristocraţie nu-i teamă,căci nimeni nu este atât de nebun ca să
dorească mai mulţi domitori asupra sa.Sfârşindu-se lunga sa urare,Slobozan atunci
de alta
părere,cu dovezi,vrea să arate că nu este domnie mai fericită decât o republică
aşezată.Acesta vrea să demonstreze lumii că repubilca e mai bună decât monarhia,o
stăpânire unde poporul prin legi aşezate de dânsul şi prin dregători din mijlocul
lui,cu
voia obştii alese,să cârmuiască toate lucrurile ţării.El face deosebirea dintre
stăpânirea
republicană şi cea monarhică şi zice că în repubilcă nu se dau porunci după
voinţă,ci după
legi aşezate şi toţi cetăţenii au asemenea drepturi,pe când în monarhie numai
monarhul
porunceşte după voie şi ceilalţi trebuie să îl asculte. Monarhul dă multe
porunci,dar toate
sunt pentru biruri şi dări,iar nici una în folosul lor,acesta căutând să-şi strângă

avuții.Slobozan face ultima asemănare afirmând că monarhul este ca şi un

“păcurariu”,care mulge,tunde atâtea mii de oi şi mănânca din ele,dar şi vinde mieii

lor,durerea ce mai mare fiind că atâtea oi sunt numai pentru el singur.Şi cu

aceasta sfârşi
el pledoaria,în locul său urmând Janălau din Roşava.
Cântecul XI si XII
Ţiganii, odată ajunşi la Spăteni, doresc să pună bazele unui stat, şi încep astfel
o
interminabilă discuţie despre sistemul ideal de guvernare. Cei trei ţigani-
filozofi, care
discută despre formele de guvernare, par a fi trei gânditori din secolul luminilor.
Întregul
episod este alegoric. Baroreu, de pildă, socoteşte “monarhia dintre toate mai
harnică”,
republica părându-i-se “o ţarină pustie”, unde din cauza arivismului celor mai tari

“venitul de obşte piere”. Într-un asemenea proces de idei, argumentele lui Baroreu
sunt
combătute de Slobozan, partizanul republicii. El demonstrează cu iscusinţă că
monarhii
buni sunt foarte rari, după un suveran bun putând să urmeze unul “neghiob dară la
minte.
Sau trândav, nebăgător de samă”. Peroraţia lui Slobozan se termină printr-o
pledoarie
deschisă pentru republică, regimul republican fiind singurul unde “legea pe toţi
asemene-i
pune”. Episodul acesta alegoric despre sistemele de guvernare se încheie printr-un
suspens comic.Plictisiţi de polemicile interminabile ale celor trei filozofi,
ţiganii
invadează adunarea şi totul se termină printr-o încăierare generală.
Salvatorul lumii este Vlad Ţepeş, tipul de monarh luminat, care realizează ceea ce
şi-a
propus, ca legea să nu fie ascultată doar de “cei slabi şi mişei”, dimpotrivă,
“Zicea că
boierii sunt supuşi/Aşa domniei ca şi ţăranii”. Conflictul dintre români şi turci
este
înfăţişat în întreaga lui amploare şi semnificaţie, iar dialogul grav dintre Vlad
Ţepeş şi
solul sultanului devine o lecţie civilă de eroism, prin care se afirmă voinţa de
independenţă a poporului, comunicată într-un stil înalt.Vlad Ţepeş ia drumul
exilului,
epopeea încheindu-se cu discursul înflăcărat al lui Romandor : ‘Du-ne – strigînd –
măcar
în ce parte, /Ori la slobozie, sau la moarte !’.