Agresivitatea verbală şi comportamentală

Comportamentul deviant
Prin devianţă sau comportament deviant se înţelege, cel mai adesea, distanţarea
semnificativă a individului sau a unor grupuri una ne de la normele de conduită şi de la valorile
sociale acceptate într-un spaţiu cultural determinat, într-o anumită societate. Devianţa are conţinutul
cel mai larg, incluzând atât comportamente atipice tolerate de societate (de exemplu abaterile de la
linia modei), cât şi actele de conduită de mare periculozitate, prin care se încalcă valorile şi normele
fundamentale ale societăţii (de exemplu omuciderile, furtul ş.a.m.d.)
Abaterea de la normele şi valorile sociale nu exprimă numai o discordanţă negativă.
Distanţarea semnificativă, pe linia progresului, faţă de sistemul normelor şi valorilor specifice unei
societăţi conservatoare, reacţionare, se subsumează tot termenului de "devianţă socială", dar are un
sens pozitiv.
Agresivitatea şi violenţa caracterizează cele mai multe comportamente deviante,
majoritatea actelor infracţionale. Agresivitatea, "formă de comportament ofensiv al individului, care
se consumă în plan acţional sau verbal, constituind reacţia sa la o opoziţie, reală sau imaginară, din
partea celorlalţi"1, are la om manifestări extrem de variate - de la actele de violenţă (apelul la forţă,
cruzime, distructivitate) până la formele mai mult sau mai puţin camuflate, derulate în plan simbolic
(scrisori şi telefoane de ameninţare, anonime, insulte etc.)
Natura biologică sau culturală, înnăscută sau învăţată a comportamentelor agresive
constituie şi în prezent obiectul unor controverse ştiinţifice. În susţinerea tezei caracterului înnăscut
al agresivităţii sunt invocate cercetările etologului Konrad Lorentz, laureat, în 1973, al premiului
Nobel pentru fiziologie şi medicină, care consideră că instinctul de agresiune, chiar intraspecie, are
în principal funcţii pozitive: împiedicarea epuizării hranei din teritoriu, menţine ordinea ierarhică şi,
prin selecţie naturală, conservă proprietăţile vitale ale speciei 2. deşi Konrad Lorentz nu a extrapolat
la om toate funcţiile agresivităţii, totuşi, în concepţia sa, omul - care nu este rău de la natură - nu
este nici atât de bun pentru a corespunde cerinţelor vieţii sociale moderne. Instinctul de luptă s-ar
manifesta la toate animalele superioare, iar agresivitatea ar fi o fatalitate. "Eu sunt convins - scria
Konrad - că agresivitatea este un resort al comportamentului animal şi uman tot atât de vital şi tot
atât de independent ca şi foamea, frica şi sexualitatea". Se ajunge astfel la concluzia: toţi se luptă cu
toţi, lupta are un caracter permanent în natură şi în societate, concluzie care aminteşte de concepţia
reacţionară a lui Thomas Hobbes (1588-1679) despre om "lup faţă de alt om" (homo homini lupus)
şi despre "starea naturală" (de dinaintea apariţiei statului) a oamenilor "războiul tuturor împotriva
tuturor" (bellum omnium contra omnes).
De cealaltă parte, cei care susţin teza caracterului achiziţionat, dobândit, învăţat al
agresivităţii fac trimitere la studiile psihosociologice , în special la psihosociologia imitaţiei 3. Din
multitudinea experimentelor care probează rolul învăţării observaţionale (al imitaţiei) în însuşirea şi
aplicarea comportamentului agresiv, reproducem într-o formă prescurtată unul din studiile lui
Albert Bandura şi colaboratorii: trei grupuri de copii preşcolari au vizionat un film în care un adult
comitea acte agresive asupra unei păpuşi de hârtie. Sfârşitul filmului era diferit: o dată se încheia cu
lăudarea şi recompensarea persoanei agresive, altă dată cu pedepsirea ei şi, în fine, în al treilea caz,
agresivitatea nu era nici recompensată, nici reprimată.
După vizionarea filmului, grupurile de copii au fost lăsate să se joace în camere speciale,
unde se aflau aceleaşi jucării ca în film. Cercetătorii au observat că membrii grupului care au
vizionat filmul cu finalul în care se recompensează agresivitatea au imitat mai mult modelul agresiv
decât ceilalţi. Când s-a promis recompensă pentru imitarea modelului, copiii au imitat tot ce au
văzut în film, indiferent de sfârşitul lui. Rezultă de aici că agresivitatea se dobândeşte prin învăţare
socială şi că un rol important în comiterea actelor deviante îl au mijloacele de comunicare în masă.
Criminalitatea crescută se datorează influenţei nefaste a mass-mediei. În acest sens, statisticile sunt
concludente: în Germania săptămânal sunt prezentate la televiziune, în medie, 80 de omoruri, în
Japonia, zilnic, 40 de omucideri, iar în S.U.A. 10 crime pe oră.
1
Ana Tucicov-Bogdan, Agresivitatea, în Dicţionar de psihologie socială, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1981
2
vezi Der Sogenate Böse - Zur Naturgeschichte der Aggresion,1963
3
vezi Pavel Mureşan, Ce este imitaţia?, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.
 Explicaţiile biologizante, ca şi cele psihologizante ale agresivităţii suferă prin
unilateralitatea lor. "La originea fenomenului de agresiune - remarca Friederich Hacker în lucrarea
Imitation of Film - Mediated Agressive Models - se întâlneşte jocul reciproc al factorilor eredităţii,
influenţele psihologice şi culturale, structura sistemului nervos central, de asemenea, mecanismele
hormonale şi modelele sociale".
Frustrarea şi declanşarea agresivităţii: apariţia neaşteptată a unui obstacol real sau
imaginar în calea atingerii scopului, acţiunilor umane dă naştere unor acte haotice, nestructurate,
ineficiente, ca urmare a suspendării pentru moment a controlului cortical şi a surescitării
subcorticale (emoţia de mânie). Această stare de tensiune emoţională acompaniată de modificări
neurovegetative (creşterea tensiunii arteriale, accelerarea pulsului, ridicarea nivelului de glucoză în
sânge etc.), numită frustrare, generează la cei mai mulţi indivizi comportamente agresive.
Teoria frustrare - agresivitate, lansată în anul 1939 de N.E. Miller, J. Dollard şi L.W. Doob,
explică în unele cazuri declanşarea agresivităţii. Dar nu toate stările de frustrare generează
agresivitate. Tiberiu Bogdan sintetizează astfel situaţiile în care frustrarea generează agresivitate: 1)
când actul frustrant poate fi atribuit unei persoane rău-voitoare; 2) când cultura sau subcultura în
care s-a socializat individul impune un răspuns agresiv; 3) dacă situaţia frustrantă se datorează unei
persoane considerate ostile; 4) dacă respectiva situaţie are mare forţă de incitaţie. Frustrarea nu
provoacă agresivitate la persoanele astfel socializate, cărora orice comportament agresiv le repugnă,
ca şi la persoanele care au învăţat să orienteze energia psihică produsă de starea de frustrare în
direcţia unei acţiuni social-dezirabile.
Făcând distincţia între starea de frustrare (reacţie momentană) şi sentimentul de frustrare
(tensiune psihică de lungă durată) şi fără a absolutiza legătura frustrare - agresivitate, trebuie să
recunoaştem că la originea unor comportamente deviante se află, într-adevăr, reacţiile emoţionale
produse de frustrare.
Caracterul preponderent învăţat (achiziţionat) al comportamentelor devinate: a vorbi
despre caracterul preponderent achiziţionat al comportamentelor deviante înseamnă a sublinia rolul
mediului natural şi social în producerea actelor atipice. Modificarea comportamentului (învăţarea)
are, în principal, un caracter social.
În prezent, toate modelele explicative ale comportamentelor deviante (ca şi ale
comportamentelor normale) iau în consideraţie atât situaţia (factorii de mediu), cât şi personalitatea.
Stimulii din mediul înconjurător nu acţionează nemijlocit, ci prin intermediul personalităţii, care, la
rândul ei, se formează sub influenţa culturii, a societăţii. În toate modelele explicative ale
comportamentelor deviante recunoaştem interacţiunea dintre mediu şi personalitate.
Legea efectului (formulată în 1930 de psihologul E.L. Thorndike) ne ajută să înţelegem
comportamentele umane. prin tot ceea ce face, omul încearcă să obţină satisfacţii şi să evite
insatisfacţiile. Învăţarea umană - conform legii amintite - este determinată de efectul la care ajunge
subiectul prin învăţare. Dacă efectul produce plăcere, comportamentul este învăţat (repetat de
individ); dacă, dimpotrivă, efectul este neplăcut, atunci repetarea respectivului comportament este
evitată. De ce se comit atunci şi chiar se repetă actele antisociale, cu toate interdicţiile şi
ameninţările, cu sancţiuni dintre cele mai grave mergând până la pedeapsa capitală?
Legea secvenţei temporale (stabilită în 1950 de O.H. Mowrer) arată că atunci când un
comportament are urmări pozitive şi negative echiprobabile, dar diferit plasate în timp, acţiunea va
fi determinată de consecinţa cea mai apropiată în timp. În cazul infracţiunilor, efectul imediat
produce satisfacţie (consumul de băuturi, eliberarea de tensiune etc.); neplăcerea (privarea de
libertate, amenda etc.) este mai îndepărtată în timp. Conform teoriei lui Mowrer, infractorul comite
actul antisocial pentru că sancţionarea negativă este mai îndepărtată în timp decât gratificaţia. La
aceasta se mai adaugă şi credinţa infractorilor că nu vor fi identificaţi. Incertitudinea efectelor
negative îndepărtate face ca recompensa imediată să fie mai stimulatoare. dacă lucrurile stau aşa,
aplicarea imediată a sancţiunilor negative constituie cea mai bună modalitate de prevenire a
recidivei, de combatere a infracţionalităţii.
Dintre teoriile sociologice, teoria anomiei este cea mai veche şi, în acelaşi timp, cea mai
bine structurată. ne vom limita la prezentarea ei pe scurt.
Prin anomie (gr. a "fără" şi noma "lege") se înţelege starea de dezorganizare a societăţii,
caracterizată prin lipsa regulilor morale şi juridice sau prin existenţa unor multiple şi adânci
contradicţii şi conflicte între normele sociale, ceea ce face imposibilă orientarea acţiunii umane şi
integrarea individului în colectivitate. În literatura engleză, termenul de anomie este semnalat încă
din 1591. În teologie, în secolul al XVII-lea, prin anomie se înţelege dispreţuirea "poruncilor
divine". Sociologul francez Emile Durkheim (1858-1917) introduce termenul de anomie în analiza
sociologică. În lucrarea De la division du travail social (1893), Durkheim utilizează termenul de
anomie pentru a desemna patologia socială generată de lipsa de reguli morale şi juridice care să
organizeze viaţa economică. Prin dezvoltarea diviziunii sociale a muncii - consideră Durkheim - se
trece de la solidaritatea mecanică, tradiţională, la solidaritatea organică, în care indivizii sunt
dependenţi unii de alţii datorită caracterului parcelar al muncii lor. În acelaşi timp, existenţa unui
număr mare de roluri sociale dă naştere unei diferenţieri puternice a indivizilor. Societatea modernă
capitalistă este prinsă în contradicţia între cooperare şi competiţie, dintre solidaritate şi conflict.
Starea de anomie reprezintă o ruptură a solidarităţii; instituţiile mediatoare (familia, biserica,
corporaţiile) nu mai pot asigura integrarea individului în colectivitate, datorită individualizării
scopurilor. Într-o lucrare ulterioară, Le Suicide (1897), Durkheim accentuează un alt aspect al
anomiei, şi anume interiorizarea de către individ a normelor sociale. Anomia este de această dată
pusă în legătură cu dorinţele şi trebuinţele nelimitate ale oamenilor, pe care societatea le poate
satisface doar în mod limitat. După Durkheim, indivizii disciplinaţi, cu o construcţie morală
sănătoasă, care recunosc autoritatea colectivă, simt că cerinţele lor nu trebuie să se ridice peste un
anumit nivel. Dar în societăţile industriale schimbările sunt rapide şi crizele modifică normele
sociale, astfel încât individul nu mai are norme clare. Sinuciderea anomică, ce se deosebeşte de
celelalte două tipuri de sinucidere (egoistă şi altruistă), este expresia crizei valorilor şi normelor
într-o societate instabilă.
În sociologia structuralist-funcţionalistă contemporană termenul de anomie, desemnând
starea societăţii caracterizată prin absenţa unor norme clare referitoare la mijloacele instituţional
acceptate pentru atingerea unor scopuri specifice, a fost utilizat de R.K. Merton în analiza devianţei
în societatea americană (Social Conformity, Deviation and Opportunity-Structures). Bogăţia, în
societatea americană, reprezintă scopul, valoarea centrală şi simbolul succesului. mijloacele pentru
atingerea acestui scop nu sunt însă clar stabilite de către societate. O astfel de stare este determinată
prin termenul de anomie. O astfel de stare este determinată de R.K Merton prin termenul de anomie.
Contribuţia lui Merton la teoria anomiei şi devianţei constă în elaborarea unei tipologii a modurilor
de adaptare individuală şi în analiza principalelor tipuri de adaptare individuală.

Bibliografie

Adina Chelcea, Septimiu Chelcea, Cunoaşterea de sine - condiţie a înţelepciunii, editura Albatros,
Bucureşti, 1986.