DIC 2104M

Autor: Silvia Staci

(mun. Chișinău, Republica Moldova)

Contractele translative de proprietate

Contractul de vânzare-cumpărare a întreprinderii ca complex industrial unic

Vânzarea-cumpărarea întreprinderii ca complex patrimonial unic

Conform art. 1185 din Codul civil, (1)în baza contractului de vânzare-
cumpărare a întreprinderii, vânzătorul se obligă să dea în proprietate
cumpărătorului întreprinderea în calitate de complex patrimonial unic, cu excepţia
drepturilor şi obligaţiilor inalienabile. (2) Dreptul la denumirea de firmă, la mărcile
de producţie şi la alte mijloace de individualizare a întreprinderii şi a producţiei
acesteia, a lucrărilor şi serviciilor, precum şi dreptul de folosinţă asupra acestor
mijloace de individualizare se transmit cumpărătorului, dacă în contract nu este
prevăzut altfel.

Termenul ”întreprindere” în legislaţia actuală are un înţeles contradictoriu.

Din punct de vedere formal, termenul dispune de acoperire juridică, fiind instituit
şi reglementat prin Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr.845/1992
(28-02-1994 în Monitorul Parlamentului Nr. 2 art. 33 MODIFICAT LP257 din 16.12.20,
MO353-357/22.12.20 art.288; în vigoare 01.05.21), și anume: Forma organizatorico-
juridică a activităţii de antreprenoriat este întreprinderea. Întreprinderea constituie
un agent economic cu firmă (titulatură) proprie înfiinţată de antreprenor în modul
stabilit de legislaţie. Întreprinderea are dreptul de persoană juridică sau de persoană
fizică, în conformitate cu prezenta Lege. Întreprinderea-persoană juridică şi
întreprinderea-persoană fizică au aceleaşi drepturi şi obligaţii, cu excepţia
răspunderii patrimoniale pentru obligaţiile lor. Întreprinderea devine subiect de
drept din momentul înregistrării de stat.
În schimb, în aspect uzual, noţiunea de întreprindere este perimată, fiind rar
utilizată de către jurişti. Motivul constă în faptul că însăşi Legea cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi, prin care se conferă suport juridic acestui termen, a
devenit puţin aplicabilă din cauza vechimii, dar şi a multor incoerenţe de ordin
terminologic. Anume din aceste considerente, prioritate se acordă normelor
Codului civil şi legilor speciale.

Din definiţia legală a contractului rezultă că vânzarea-cumpărarea este un

contract numit și reglementat, sinalagmatic cu titlu oneros, consensual, comutativ
și translativ de proprietate.
 Caracterul sinalagmatic al contractului de vânzare-cumpărare denotă faptul că
odată fiind încheiat, acesta dă naștere la obligaţii reciproce și interdependente
pentru ambele părţi contractante, fiecare obligaţie a uneia din părţi avându-și cauza
juridică în obligaţia respectivă a celeilalte părţi. În această ordine de idei,
vânzătorul se obligă să predea un bun cumpărătorului, transmiţând cumpărătorului
dreptul de proprietate asupra acestuia, iar cumpărătorul se obligă în schimb să
plătească vânzătorului preţul convenit și să preia bunul.

Vânzarea-cumpărarea este un contract cu titlu oneros. Este cu titlu oneros actul

prin care se procură unei părţi un folos patrimonial pentru obţinerea în schimb a
unui alt folos patrimonial.
Caracterul oneros al contractului de vânzare-cumpărare denotă faptul că fiecare
parte urmărește să obţină în urma încheierii contractului un interes patrimonial
(folos, echivalent) în schimbul prestaţiei la care se obligă, cauza juridică a
obligaţiei fiecărei părţi contractante incluzând ca element esenţial contraprestaţia la
care se obligă cealaltă parte.
Contractul de vânzare-cumpărare este consensual, deoarece se consideră valabil
încheiat din momentul în care părţile contractante au realizat un acord în privinţa
tuturor condiţiilor esenţiale ale contractului.
Caracterul comutativ al contractului de vânzare-cumpărare presupune faptul că
existenţa certă și întinderea determinată a drepturilor și obligaţiilor reciproce sunt
cunoscute de către părţi de la încheierea contractului și nu depind de faptul dacă
s-a produs sau nu un eveniment viitor și incert, ca în cazul contractelor aleatorii.
Cunoscând prestaţiile la care se obligă, vânzătorul și cumpărătorul pot aprecia
valoarea acestora chiar la încheierea contractului.
Contractul de vânzare-cumpărare este translativ de proprietate. Acest caracter
juridic al contractului presupune faptul că odată fiind realizat acordul de voinţă al
părţilor contractante (solo consensu) și, potrivit regulii generale, predat bunul, are
loc transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător.
Întreprinderii, ca obiect al obligaţiilor civile, îi sunt caracteristice următoarele
particularităţi:
a) Reprezintă un complex patrimonial, care include: clădirile şi acareturile
acestuia, edificiile, utilajele, inventarul, materia primă, producţia finală, cotele-
părţi la alte întreprinderi, datoriile întreprinderii şi creanţele acesteia, precum şi
drepturile la simbolica ce individualizează întreprinderea (denumirea de firmă,
marca de producţie etc.).
Aşa cum reiese din însăşi denumirea sa, întreprinderea reprezintă un bun
complex, alcătuit din mai multe elemente care formează un tot întreg destinat
folosinţei comune. Din acest punct de vedere, întreprinderea intră sub incidenţa
regimului juridic al universalităţii de drept, deoarece poate include în componenţa
sa o pluralitate de bunuri corporale şi incorporale de orice fel.
În cadrul complexului, diferitele categorii de bunuri formează o anumită
unitate juridică – întreprinderea, privită ca complex patrimonial unic, ca obiect al
drepturilor civile. Cuvântul „complex” (din latină „complexus”) înseamnă un grup
de elemente, unite logic între ele. Luate în mod particular, fiecare element al
complexului poate exista de sinestătător, în schimb – nu este capabil de a îndeplini
funcţiile întregului complex. Din acest considerent, complexul trebuie privit în
ansamblu, ca un tot întreg.

b) Complexul patrimonial al întreprinderii poartă caracter unic. Aceasta se

explică prin faptul că toate elementele din componenţa întreprinderii funcţionează
ca un tot întreg şi sunt unite în scopul practicării activităţii de întreprinzător.
Componente clasice se consideră, spre exemplu, fabrici, magazine, restaurante,
hoteluri, cafenele, frizerii, ateliere,depozite, inventar etc. Uneori, din componenţa
întreprinderii pot să lipsească o serie de elemente, precum terenurile, clădirile,
construcţiile, locul lor fiind preluat de obiecte ale proprietăţii intelectuale, cum
sunt denumirea de fi rmă, emblema, marca etc. Alteori, întreprinderea poate să nu
dispună în proprietate de bunuri, dar să le deţină în baza contractului de locaţiune
sau de arendă. În asemenea
situaţie, la vânzare-cumpărare accentul se pune pe atributele de identifi care ale
întreprinderii (denumire de firmă, emblemă, marcă de producţie etc.), care
contribuie la sporirea valorii băneşti a acesteia. În special, lucrul acesta poate fi
marcat la instituţiile financiare, companiile de asigurare, companiile de audit şi
consulting, pentru care denumirea, clientele şi reputaţia sunt primordiale.

c) Poate face obiectul diferitor contracte juridico-civile, precum: vânzare-

cumpărare, arendă, locaţiune,gaj, administrare fiduciară etc.

d) Întreprinderea privită ca un complex patrimonial reprezintă în sine un

patrimoniu, care, pus în aplicare, aduce venit. Orice complex patrimonial care este
utilizat în alte scopuri decât obţinerea venitului (câştigului) nu poate fi recunoscut
ca întreprindere în sensul art.817-226 din Codul civil.

e) Gestionarea întreprinderii, ca complex patrimonial, se face de către un

subiect de drept – persoană fizică sau persoană juridică, înregistrat în calitate de
întreprinzător.
Societăţile necomerciale pot dispune de întreprindere, privită ca complex
patrimonial unic. Spre exemplu, asociaţiile obşteşti sau partidele politice pot deţine
în proprietate o tipografi e, o revistă, o bibliotecă, computere, hârtie etc. Se impune
condiţia ca întrebuinţarea bunurilor să fi e realizată în conformitate cu scopul
organizaţiei necomerciale (art.188), iar venitul obţinut nu poate fi împărţit între
membrii fondatori ai acestei organizaţii. Există şi situaţii în care întreprinzătorul
poate să nu dispună de o întreprindere, ca complex patrimonial. Este vorba de
persoana fi zică, cea care activează în baza patentei. Întreaga sa activitate este
orientată spre obţinerea profitului de scurtă durată (de moment) şi nu acumularea
unor bunuri în calitate de complex patrimonial.
 Părţile contractului sunt vânzătorul şi cumpărătorul. În calitate de vânzător,
potrivit regulii generale, pot figura persoanele fizice sau persoanele juridice cărora
întreprinderea le aparţine cu drept de proprietate. În calitate de cumpărător pot fi
persoanele fizice care practică activitatea de întreprinzător, precum şi persoanele
juridice de drept public (statul şi unităţile administrativ-teritoriale) şi privat.

Obiectul vânzării-cumpărării întreprinderii, ca un complex patrimonial unic,

îl constituie terenurile de pământ, autovehiculele, utilajul, construcţiile, scările şi
alte bunuri. În practică este foarte important de a face deosebire dintre vânzarea
întreprinderii, ca complex patrimonial, şi vânzarea părţii sociale (acţiunilor). În
situaţia vânzării părţii sociale, fie chiar şi în proporţie de 100%, noul asociat
devine proprietar asupra bunurilor din capitalul social, iar cele care nu sunt incluse
în capitalul social continuă să aparţină fostului asociat. Deţinerea cotei-părţi în
capitalul social permite noul asociat să obţină un drept de control şi administrare
asupra activităţii societăţii.

Forma. Potrivit art. 1186 Contractul de vînzare-cumpărare a întreprinderii în

calitate de complex patrimonial unic se încheie în formă scrisă sub sancțiunea
nulității. Dacă complexul patrimonial unic cuprinde bunuri pentru înstrăinarea
cărora legea cere forma autentică, contractul se încheie în formă autentică.

Articolul 1084. Rezoluţiunea

(1) Un contract nu poate fi rezolvit decît în temeiurile prevăzute de lege sau prin
acordul părţilor.
(2) Una sau ambele părţi îşi pot rezerva în mod expres prin contract dreptul la
rezoluţiune pentru neexecutarea obligaţiilor, pentru alte motive sau fără motiv.
(3) Contractul prin care părţile provoacă rezoluţiunea (contract de rezoluţiune)
trebuie să fie încheiat în forma cerută de lege pentru contractul supus rezoluţiunii.
(4) Rezoluţiunea se aplică tuturor tipurilor de contracte, indiferent de modul de
executare ori durata în timp.