Ţările lumii antice, situate în regiunea

Mării Mediterane, în special Grecia şi

Roma, au influenţat considerabil
dezvoltarea ulterioară a civilizaţiei
umane.

Istoria Greciei Antice reprezintă

istoria destrămării relaţiilor gentilice şi
constituirii relaţiilor sclavagiste. Din
punct de vedere conceptual şi
cronologic ea se împarte în 5 perioade:
 1. Cretano-miceniană sau egeică –
mileniile III – II î.Chr.;
2. Prepolistică – sec. XI – IX î.Chr.;
3. Polistică sau arhaică – sec. VIII – VI
î.Chr.;
4. Clasică – sec. V – IV î.Chr.;
5. Elenistă – a II jum. a sec. IV î.Chr. –
prima jum. a sec. I d.Chr.
 O altă divizare pe etape este:
1. Vechea medicină greacă;
2. Medicina homerică;
3. Filozofii-medici;
4. Hippocratică;
5. Medicina posthippocratică sau
elenistă.
 Surse de informare pentru medicina
greacă sunt:
a) Literare – „Iliada” şi „Odisea” de
Homer; „Corpus Hippocraticum”;
„Historiile” lui Herodot, „Theogonia”
de Hesiod, operele filosofilor.
b) Arheologice – descoperirea Troei (H.
Schliemann, 1870), palatului Cnossos
(A. Evans, 1900), asclepeionului din
Epidaur (1881-1887).
 Medicina din perioada cretano-
miceniană. Medicina empirică.

Pe teritoriul palatului Cnossos urmare

săpăturilor arheologice au fost
descoperite construcţii sanitaro-
tehnice: un sistem de canalizare,
minunate încăperi de baie, sistem de
ventilaţie.
În această perioadă grecii practicau o
chirurgie simplă, eficientă. Săgeţile
erau extrase, plăgile tratate raţional.
Atât cretanii, cât şi grecii antici ştiau că
praful de rocă calcaroasă este
hemostatic. Spălau plăgile cu vin vechi
(alcool-tanin), le oblojeau cu plante
aromatice hemostatice şi cicatrizante,
adesea cu lapte şi miere – acţiune
trofică şi antiseptică. Se utilizau
frecţiile cu ulei şi vin, iar exerciţiile
 Medicina mitică. Zeii vindecători.
Printre zeii panteonului olimpic mulţi aveau
tangenţe cu vindecarea şi păstrarea
sănătăţii. Un zeu vindecător prin excelenţă
era APOLO – zeul soarelui. Apolo era
considerat vindecătorul zeilor şi zeul
vindecătorilor, fiind supranumit şi Apolo
prophylax (salvatorul sănătăţii,
purificatorul). Observând că o plagă expusă
la soare se vindecă mai repede, grecii vechi
au tras concluzia că vindecarea se datoreşte
intervenţiei sale. Apolo însă, era acuzat şi de
Între zeii invocaţi de cei sănătoşi sau
bolnavi se afla HERA – protectoarea
familiei, casei, a gravidelor, a naşterilor,
a lăuzelor; PALAS ATENA – zeiţa
încelepciunii; HIPNOS – întruchiparea
somnului; ARTEMIS – zeiţa vînătorii,
AFRODITA – zeiţa dragostei şi
frumuşeţei.
Cel mai ilustru reprezentant medical al
panteonului olimpic a fost ASKLEPIOS
(ESCULAP la romani), fiul lui APOLO.
Conform miturilor greceşti Asklepios era
semizeu, fiind născut din legătura lui
Apolo cu o muritoare. Ulterior Asklepios a
fost încredinţat centaurului KIRON, care l-
a învăţat astronomia, botanica, medicina.
În curând elevul şi-a întrecut profesorul şi
a însuşit nu numai măestria vindecării
bolnavilor, ci şi readucerii la veaţă pe cei
Asklepios s-a căsătorit la rându-i cu o
muritoare, cu care a avut trei fii şi trei
fiici: Machaon (patronul chirurgiei),
Podalir (patronul dieteticii şi medicinei
interne) şi Telesphor (ocrotitorul
convalescenţei). Fiicele ereu: Hygeia
(Igiena), Panakeea (cunoscătoarea
leacurilor) şi Epione (alinătoarea
durerilor).
În arta antică un atribut inalienabil al lui
Asclepios şi al fiicei sale Hygeia era
şarpele, care era venerat drept simbol al
înţelepciunii, înnoirii şi atotputerniciei
forţelor naturii. Asclepios era reprezentat
cu un toiag înconjurat de un şarpe, iar
Hygeia sub chipul unei tinere femei
frumoase în tunică, cu diademă şi şarpe,
pe care îl ţinea în mînă şi îl hrănea din
cupă. Ulterior imaginea toiagului
înconjurat de şarpe, cupei cu şarpe au
Medicina din perioada prepolistică.
Perioada prepolistică se mai numeşte
homerică, deoarece până în secolul XIX,
când pe teritoriul Greciei au demarat
săpăturile arheologice, informaţia de bază
despre ea se conţinea doar în poemele
epice „Iliada” şi „Odisea” de Homer.
Referirile medicale din aceste opere
reflectă nivelul anilor 1000-850 î.Chr.
Conform datelor oferite de Ch.
Daremberg, în poemele lui Homer sînt
descrise 141 de feluri de leziuni ale
trunchiului şi extremităţilor – plăgi
superficiale, penetrante, luxaţii, fracturi,
procese purulente. Tratamentul se
reducea la extragerea săgeţilor şi altor
obiecte de luptă, scurgeri de sânge,
utilizarea pulberilor analgetice şi
hemostatice vegetale cu aplicarea
În creaţiile lui Homer se conţin informaţii
cu referire la epidemia de pestă; naşterea
unui copil prematur, care a supraveţuit;
utilizarea sulfului ca preparat
medicamentos.
Terminologia medicală din „Iliada” şi
„Odisea” a servit bază pentru
terminologia medicilor greci şi este parte
componentă a terminologiei anatomice
contemporane.
În fine, poemele lui Homer ne
 Medicina din perioada polistică.
Perioada polistică a istoriei Greciei
Antice se evidenţiază prin două fenomene
importante pentru istoria medicinei:

1. Constituirea filosofiei materialiste;

2. Constituirea medicinei sacerdotale.
Medicina sacerdotală se dezvolta pe fonul celei
empirice, care exista din timpuri străvechi.
Formarea şi fortificarea cultului lui Asclepios s-
a manifestat prin construcţia a peste 300 de
temple în cinstea lui – asklepioane. Asclepionul
de la Epidaur este cel mai cunoscut şi
considerat cel mai măreţ. La Epidaur existau
izvoare minerale şi termale, zone împădurite,
un teatru şi astăzi celebru, cu o acustică ce
umileşte multe teatre moderne. În plus,
existau băi, bibliotecă, stadion. Peste tot se
înălţau numeroase statui ale zeilor şi ziduri pe
Slujitorii templului menţineau cu stricteţe
salubritatea localului şi ordinea în el.
Ritualul religios nu admitea în asklepion
nimic impur, în special ceea ce era legat
de naştere şi moarte. Din acest motiv
bolnavii incurabili şi lăuzele nu erau
primiţi în asklepioane. Cel care avea
dreptul de a intra în asklepion se spăla în
apele izvorului „sfânt” şi aducea daruri
zeilor.
Seara, după serviciul divin, toţi bolnavii
practicau o cură a somnului în abatoane –
galerii lungi şi acoperite, situate de-a
lungul pereţilor templului. La Epidaur
aceste galerii aveau atingeau în lungime
74m. Bolnavii primeau băuturi soporifice
şi visau că lângă ei a venit însuşi Asklepios
care le indică ce tratament să urmeze.
Unii se vindecau într-adevăr, urmând
sfaturile asklepiazilor – preoţii medici ai
timpului, prin ceea ce numim azi somno-,
 Totuşi, principalele forme de tratament
erau hidroterapia, procedurile de călire,
masajul şi gimnastica. Despre utilizarea
medicamentelor nu se menţionează. În
cazuri de evoluţie gravă a maladiei preoţii
medici apelau la serviciile medicilor laici.
Onorariu pentru serviciile acordate
serveau imaginile părţilor tratate ale
corpului, confecţionate din marmoră, aur,
argint, pe care bolnavii le aduceau în
asklepion. Astfel la Epidaur au fost găsite
 Medicina din perioada clasică.
Şcolile medicale
Medicina în Grecia Antică timp îndelungat
s-a păstrat ca o tradiţie familială. La
începutul perioadei clasice limitele
şcolilor de familie s-au extins: în ele se
admiteau la studii şi persoane ce nu aveau
legături de rudenie. Aşa au luat naştere
primele şcoli de medicină, care în
perioada clasică se găseau cu predilecţie
după hotarele Greciei propriu-zise.
 Dintre şcolile medicale primare se
menţionează şcoala din Rhodos (insulă în
partea estică a Mării Egee), din Kyrene
(oraş în Africa de Nord), din Sicilia.
Ambele şcoli au dispărut rapid. Apărute
mai târziu şcoala din Krotona (oraş în
sudul Italiei de astăzi), din Knidos (oraş de
pe litoralul estic al Asiei Mici) şi din Kos
(insulă în partea estică a Mării Egee) au
constituit faima medicinei greceşti antice.
Medicina greacă în perioada clasică
 Şcoala medicală din Krotona.
Particularităţi:
Organizmul uman este unitatea contrariilor.

Sănătatea este rezultatul echilibrului

forţelor antagoniste – uscat şi umed, cald
şi rece, dulce şi amar etc. – iar
predominarea uneia din ele este cauza
bolii.

Tratamentul se efectua conform

principiului „contraria contrariis
Un reprezentant ilustru al acestei şcoli a
fost Alcmeon din Crotona, care a
descoperit:
hiasma optică;
comunicarea dintre rinofaringe şi urechea
medie;
considera encefalul drept organ al
cunoaşterii;
 Şcoala medicală din Knidos.
Particularităţi:
A pus bazele teoriei umorale („humores” -
lichid), conform căreia sănătatea este
amestecul proporţional (eucrasia) a 4
umori – sănge, bila galbenă, bila neagră şi
flegma. Amestecul neproporţional
(discrasia) este cauza bolilor.
Simptomul este echivalent cu boala
Medicina avea caracter analitic, însă
uneori prea abstractă.
Doctrina şi metoda celor din Knidos privea
medicina drept o ştiinţă care poate fi
învăţată metodic. Viitorul medic trebuie
să aibă mai ales calităţi intelectuale bune,
o memorie sigură, capacitate dezvoltată
de a analiza. Ei au grupat cunoştinţele lor
medicale într-un sistem sever alcătuit.
Astfel knidienii descriu 7 boli ale bilei, 12
ale sângelui, 5 boli de splină, 5 tipuri de
tifos, 4 boli de rinichi, 5 hidroptizii, 7
ftizii şi numeroase boli ale creerului.
 Învăţătura teoretică juca un rol
preponderent. Medicul din Knidos considera
importantă observaţia locală a fenomenelor
de boală şi diagnosticarea analitică.
Tratamentul era preponderent local.
Chirurgia knidiană era eficace, dar brutală:
operaţii fără anestezie, extirpări nemiloase,
cauterizări. Polipii nasali erau smulşi cu o
nuia ce avea la capăt un „maţ de animal”. Se
practicau operaţii foarte hazardate urmate
de numeroase decese.
Reprezentanţi de prestigiu – Crisippos,
 Şcoala medicală din Kos. Particularităţi:
Rolul mare acordat factorilor de mediu în
geneza bolilor.
Elaborarea principiului de observare şi
tratament a bolnavului la patul acestuia –
baza direcţiei clinice în medicină.
Dezvoltarea principiilor etice în medicină.
Cei din Kos considerau medicina ca o artă.
Cel care doreşte să fie medic trebuie să
posede un talent anume. Medicul din Kos
trebuia să privească omul bolnav în
integritatea sa, sintetic, fără a se opri la
nivel de organ. Nu se va concentra la
simtome, ci la starea generală a
bolnavului.
Şcoala din Kos este asociată cu numele lui
Hippocrate al II-lea cel Mare (460 – 377
î.Chr.), care a intrat în istorie sub numele
 Lucrările lui Hippocrate şi a
contemporanilor săi sunt adunate în
„Corpus Hippocraticum”, care cuprinde 67
de cărţi şi e considerat enciclopedia
perioadei clasice a medicinii greceşti.
Majoritatea cercetătorilor îi atribuie lui
Hippocrat următoarele:
„Aforisme”; „Despre diagnostic”;
„Epidemiile”; „Despre aer, ape şi locuri”;
„Despre fracturi”; „Despre articulaţii”;
„Despre vechea medicină”, „Despre boala
„Aforismele” conţin 8 compartimente, în
care se oferă recomandări dietetice şi
medicale referitor la tratamentul bolilor
interne, chirurgicale, precum şi referitor
la asistenţa în naştere. Se încep
„Aforismele” cu cuvintele: „Viaţa e
scurtă, arta e lungă, ocazia favorabilă
trecătoare, experienţa înşelătoare,
judecata dificilă.”
În cartea „Despre diagnostic” sunt
descrise în amănunte toate elementele
„Epidemiile” conţin descrierea a 42 de
cazuri de boală, care oferă informaţie
despre aspectul clinic al medicinii
timpului, cu descrierea zilnică a stării
bolnavului, manifestărilor bolii şi
tratamentul. Trebuie de menţionat că prin
noţiunea de epidemie în Grecia antică nu
erau descrise bolile infecţioase, dar cele
larg răspândite în populaţie („epi” – în,
„demos” – popor).
Lucrările dedicate chirurgiei („cheir –
mână” şi „ergon” – acţiune) ne oferă
informaţie despre nivelul înalt al
dezvoltării cunoştinţelor despre
pansamente, aparate chirurgicale,
tratamentul plăgilor, fracturilor, luxaţiilor,
leziunilor craniului. În ele este descris
„scaunul lui Hippocrate” – un dispozitiv cu
pârghii pentru reducerea luxaţiilor
precum şi pansamentul „lui Hippocrate”,
care se utilizează până în prezent.
În excelenta lucrare „Despre aer, ape şi
locuri” sunt analizate influenţa formelor
de relief, a climei, tipului de apă potabilă,
stării aerului asupra stării de sănătate şi
de boală. Medicul este sfătuit să analizeze
atent relaţiile cald-rece; umed-uscat; să
studieze în ce măsură plasamentul unui
oraş sau al casei; modul de viaţă sunt
favorabili sănătăţii.
 Factorii geoclimatici sunt:
1. Principali, când ei sînt cauza primară a
apariţiei procesului patologic;
2. Secundari – nu sînt cauza directă a
maladiei, dar prin acţiunea lor favorizează
apariţia ei.
Cauzele bolilor pot fi:
1. Comune pentru toţi oamenii dintr-o
localitate, dependente de condiţiile
mediului ambiant
2. Individuale, condiţionate de modul de
viaţă al fiecărui individ.
 Principiile tratamentului hippocratic:
1. Primum non nocere;
2. „contraria contrariis curantur”;
3. reechilibrarea umorilor prin eliminarea
a ceea ce era în plus (sângerări,
vomismente, clisme, purgaţii);
4. Stimularea forţei naturale de vindecare
a organismului.
 Etica medicală în Grecia Antică
În „Corpus Hippocraticum” sînt incluse 5
cărţi, dedicate eticii medicale şi normelor
ce reglementează activitatea medicală
profesională: „Despre comportarea
cuvenită”, „Jurământul”, „Despre lege”,
„Despre medic”, „Îndrumări”.
 „Cel ce doreşte să devină medic trebuie
să posede: talent, studii, dragoste faţă de
muncă, timp” („Despre lege”).
Medicul trebuie să cultive în sine
„dispreţul faţă de bani, conştiinciozitatea,
modestia... fermitatea, curăţenia,
abundenţa gândurilor, cunoaşterea a tot
ce e util şi necesar pentru viaţă, dezgust
pentru vicii, negarea fricii şi superstiţiilor
faţă de zei” („despre comportarea
cuvenită”).
 Se cere medicilor să nu jignească
bolnavul sau familia lui, să nu pretindă
onorar disproporţionat, să accepte
consultul altor colegi şi în genere să fie
cinstiţi în profesie. Toate acestea au fost
fixate în „Jurământul” medicilor greci.
 Medicina în perioada elenistă. Şcoala
medicală din Alexandria
După ocuparea Greciei de către
armatele macedonene (337 î.Chr.),
centrele de activitate politică, economică
şi culturală din cetăţile greceşti se
deplasează spre Asia Mică, Mesopotamia şi
Egipt şi îndeosebi spre oraşul Alexandria
(fondat în 333 î.Chr.). Aici viaţa ştiinţifică
şi medicală era organizată într-un fel de
academie ştiinţifică, întreţinută de stat.
 În Alexandria se fac cele dintâi studii de
anatomie în antichitate, prin disecarea de
cadavre umane şi prin vivisecţii pe
animale. Cei doi mari protagonişti ai şcolii
medicale din Alexandria au fost Erasistrate
din Ceros şi Herofil din Calcedonia.
Herofil (sec.III-II î.Chr.) a devenit cel mai
mare anatomist al antichităţii: ceea ce
lipsea la Hippocrate, fundamentarea
cunoştinţelor medicale pe cunoaşterea
alcătuirii corpului uman, se găseşte în
 - Descrierea anatomiei creierului şi în general a
sistemului nervos;
- Encefalul este sediul gândirii şi al sensibilităţii;
- Descrie nervul optic şi ochiul – corpul vitros,
retina;
- Diferenţiază nervii motori de cei sensitivi;
- Se ocupă de anatomia intestinului, numele de
duoden fiind dat de el;
- Se ocupă de anatomia vaselor, diferenţiind
arterele de vene, sângele arterial de cel venos,
descrie artera pulmonară;
- Studiază pulsul arterial, pe care îl consideră
Formaţiuni anatomice:

Calamus Scriptorius,
Torcular Herophili,
Plexus chorioidei,
Sinus venosi
 Erasistrate din Ceros:
- A studiat morfologia şi funcţiile nervilor
cranieni, inimii, ficatului,
- A studiat circulaţia sângelui;
- Descrie valvulele din vene;
- Descrie vasele limfatice mezenteriale;
 Medicina în perioada elenistă a cunoscut
o mare înflorire a chirurgiei. Realizări:
ligaturarea vaselor,
anestezie cu mandragora,
inventarea cateterului,
intervenţii chirurgicale dificile la rinichi,
ficat, splină,
amputarea membrelor.
Termeni medicali de origine grecească:
Chirurgie,
pediatrie,
psihiatrie,
dermatologie,
oftalmologie,
hematologie
 Medicina în Roma Antică
Periodizare:
1. Perioada regală (sec. VIII – VI î.Chr.);
2. Perioada republicii (510 – 31 î.Chr);
3. Perioada imperiului (31 î.Chr – 476
d.Chr).
 Surse de informaţie:
Literare: „De rerum natura” – Titus
Lucreţius Carus; „De arte medica” – Aulus
Cornelius Celsus; „Historia naturalis” de
Pliniu cel bătrân„De usu partium corporis
humani” – Galenus. Surse interesante de
informaţie referitor la medicina timpului
sunt şi epigramele greceşti şi latine.
 Săpături arheologice:
Descoperirile arheologice au completat
esenţial datele refritor la dezvoltarea
medicinii romane. Seturi de instrumente
medicale au fost găsite în or. Pompeia
(1771), Baden (1893), Bingen (1925).
Importante pentru istoria medicinii sunt
construcţiile hidrotehnice - apeducturi,
terme, sisteme de canalizare, care s-au
păstrat până în prezent în Europa, Asia şi
Africa .
NB! În lucrarea „De arte medica” scrisă de
Aulus Cornelius Celsus se află preocupări
de dietetică, se proclamă importanţa
climei şi a constituţiei bolnavului ca factor
de diagnostic, terapie şi prognostic, se dau
indicaţii terapeutice concrete: sângerare,
purgaţie, aplicarea ventuzelor.
Celsus a introdus în medicină caracterele
inflamaţiei: rubor et tumor cum calo ret
dolor.
 Medicina în perioada regală
În perioada regală şi până în sec. II î.Hr.
medici calificaţi nu existau. Tratamentul
se făcea la domiciliu, utilizând remediile
medicinei populare: erburi, rădăcini,
fructe, decocturi şi infuzii din acestea,
combinate cu remedii magice. Unul din
cele mai populare remedii curative era
considerată varza
„Varza este prima între toate legumele.
Consum-o fiartă şi crudă... Ea ajută
miraculos la digestie, restabileşte funcţia
stomacului, iar urina celuia care o
consumă este un medicament eficace
contra tuturor bolilor... Fărâmiţând-o,
trebuie aplicată pe orice plagă şi
supuraţie... Ea va vindeca orice, va alina
durerea din cap şi ochi ”.
 Medicina în perioada republicii
Anul 510 î.Chr – anul răsculării romanilor –
este considerat hotar convenţional între
perioadele regală şi a republicii.
În domeniul medicinei această perioadă se
remarcă prin dezvoltarea legislaţiei
sanitare şi construcţia ediificiilor sanitaro-
tehnice; apariţia medicilor specialişti;
constituirea şi dezvoltarea activităţii
medicale şi a elementelor reglementării
statale a acesteia.
 Legislaţie sanitară. Construcţii sanitaro-
tehnice
Confirmare a atenţiei acordate măsurilor
sanitar-igienice sunt Legile celor
Douăsprezece tăbliţe (Leges XII
tabularum, 451-450 î.Chr.), concizia şi
simplitatea cărora şi astăzi este admirată
de jurişti. Postulatele imprimate pe plăci
de cupru, erau fixate pe coloanele
Senatului Roman. Fiind compuse în
perioada republicii timpurii sub presiunea
2. Dacă va produce leziunea membrelor şi
nu se va împăca (cu victima), să i se
producă aceleaşi leziuni.
3. Dacă cu mâna sau cu băţul va fractura
osul unui om liber, să plătească o amendă
de 300 aşi, pentru sclav – 150 aşi.
Conform Legii „nou-născutul cu anomalie
distinctă” trebuie lipsit de viaţă.
Unele paragrafe se referă la protecţia
stării sanitare a Romei şi sănătăţii
locuitorilor:
 1. Decedaţii să nu fie arşi sau
înmormântaţi în limitele oraşului...
5. Osemintele decedatului să nu fie
strânse pentru a fi ulterior înmormântate,
cu excepţia cazurilor de deces în
străinătate sau pe câmpul de luptă...
9. Legea interzicea de a arde sau a
înmormânta, fără consimţământul
proprietarului, decedatul la o distanţă mai
mică de 60 de picioare până la edificiul
ce-i aparţine.
Responsabili de executarea legilor erau
funcţionarii publici, numiţi edili. Edilii
supravegheau starea construcţiilor,
străzilor, templelor, pieţelor, termelor, se
ocupau cu distribuirea pâinii, organizarea
jocurilor sportive şi paza vistieriei
statului.
Pentru înlăturarea deşeurilor organice,
începând cu secolul VI î.Chr, în Roma se
construiau numeroase canale subterane
de scurgere – cloaca. Cea mai cunoscută –
cloaca maxima, funcţionează până în
prezent, fiind inclusă în sistemul de
canalizare a capitalei Italiei. Toate
canalele se deschideau în rîul Tibru, prin
ce se explică interdicţia referitor la
folosirea apei de râu.
 În secolul IV î. Chr. a demarat
construcţia apeductelor terestre şi
subterane („aqua”- apă; „duco”- a duce),
deoarece izvoarele subterane nu mai
puteau asigura oraşul cu apă potabilă.
Primul apeduct, cu lungimea de 16,5 km,
a fost construit în anul 312 î.Chr. Cu 40 de
ani mai târziu a fost construit următorul
cu lungimea de 70 km. În anul 144 î.Chr. a
fost construit al treilea apeduct, care
funcţionează până în prezent. Lungimea
La începutul sec. I d.Chr. în Roma
funcţionau 11 apeducte cu lungimea
totală de 436 km, care asigurau oraşul cu
1,5 mln m3 de apă potabilă timp de 24 de
ore. Pentru un locuitor al Romei reveneau
600-900 de litri de apă pe zi. Pentru
comparaţie: În Sankt-Petersburg, 1917, la
o persoană reveneau 200 de litri de apă în
24 de ore.
 În perioada dominării romane apeducte au
fost construite şi în provinciile imperiului.
Urmare acestui fapt, circa 100 de oraşe erau
aprovizionate cu apă potabilă prin
intermediul apeductelor.
Integritatea apeductelor era protejată prin
lege. Starea tehnică a reţelei de apeducte
era menţinută de un departament acvatic
special – Curatores aquarum. Pentru
deteriorarea premeditată a apeductelor şi
rezervoarelor de distribuire, vinovatul era
amendat cu o sumă enormă. În caz de
 Cantitatea colosală de apă, livrată în
Roma, era distribuită între palatul regal,
edificiile obşteşti – terme, pieţe,
depozite, amphiteatre, grădini publice şi
peste 600 de havuzuri. Casele particulare,
de regulă, nu se aprovizionau cu apă. Apa
putea fi cumpărată de la sacagiu sau luată
din havuzuri. Urmare lipsei apei în
locuinţe era şi lipsa reţelei de canalizare
în cartierele locative: romanii se foloseau
de WC-uri publice (144 în anul 315 î.Chr.),
 Foarte răspândite în Imperiul Roman
erau termele (băile), primele fiind
construite în sec. III î.Chr. Cetăţenii
Imperiului puteau beneficia de serviciile
termelor gratis. Spre sfârşitul perioadei
republicii în Roma funcţionau circa 170 de
terme, iar în sec. IV d. Chr. în Imperiul
Roman funcţionau circa 1000 de terme cu
capacitatea de peste 100000 persoane.
 Caracteristic pentru toate băile era
interiorul foarte luxos. Pereţii erau înălţaţi
din marmoră de calitate. În pereţi şi sub
podea erau montate ţăvi speciale pentru
încălzire cu aer sau apă fierbinte. Termele
erau dotate cu numeroase încăperi: sală
pentru sport (palaestra), garderobă
(apodyterium), baia fierbinte (caldarium),
baia caldă (tepidarium), baia rece
(frigidarium), piscine (natatio).
Termele nu erau numai construcţii
igienice, dar şi centre sociale şi culturale,
 O caracteristică mai amplă a termelor se
conţine în scrisoarea filosofului şi
scriitorului Lucius Seneca: „Este sărac lipit
pământului acel om, în baia căruia
lipseşte sclipirea marmorei, ... apa nu
curge din robinete de argint, ... acum
vizuină va fi numită baia, dacă soarele nu
o luminează prin ferestrele uriaşe toată
ziua, dacă în ea nu este posibil de scăldat
şi de bronzat în acelaşi timp, dacă nu e
posibil din baie să admiri câmpiile şi
 Conform tradiţiilor medicinei timpului,
baia făcea parte din remediile medicale
eficace şi în tratamentul unor boli era un
remediu indispensabil.
Organizarea asistenţei medicale
Anterior s-a menţionat despre specificul
medicinei romane până în secolul II î.Chr.
Medicina greacă era considerată o
expresie a gingăşiei şi luxului. O astfel de
opinie a contribuit esenţial la stagnarea
dezvoltării medicinei în Roma antică.
Primii medici profesionişti au fost medicii
sclavi (servus medicus), din numărul
ostaticilor militari, în special greci. Sclavul
trata familia stăpânului său şi rudele
acestuia. Nivelul înalt al culturii şi
cunoştinţele vaste în domeniu cu timpul
au promovat imaginea medicului sclav, şi
stăpânii le-au oferit dreptul de liberă
practică. Medicul liber era obligat să
trateze fără taxă fostul stăpân, familia,
rudele, prietenii, sclavii acestuia şi să-i
Un nivel înalt de organizare şi dezvoltare
l-a atins medicina militară. Armata
permanentă necesita prezenţa medicilor.
Fiecare cohortă (1000 de ostaşi) era
asigurată cu 4 medici chirurgi. Pe fiecare
corabie militară se afla în serviciu câte un
medic. Fiecare ostaş era obligat să aibă cu
sine materialul de pansament pentru
acordarea primului ajutor şi ajutorului
reciproc. În unităţile militare existau
echipe sanitare speciale formate din 8-10
 După lupte răniţii erau transferaţi în
spitalele militare – valetudinarii. De regulă
un spital (circa 200 de paturi) era destinat
pentru deservirea a trei legiuni (12000-
13000 de ostaşi). În valetudinarii activau
medici, economi, instrumentarii şi
nosocomi. Instrumentariii erau
responsabili de instrumente,
medicamente şi materiale de pansament.
Infirmierii (nosocomii), de regulă sclavi,
îngrijeau de răniţi.
 În Roma s-a dezvoltat şi sistemul de
organizare statală a asistenţei medicale.
S-a introdus funcţia de archiater (medic
şef). La curtea regelui activau archiatri
palatini, în provincii – archiatri
provinciales, în oraşe – archiatri
populares, câte 5-10 medici, în funcţie de
numărul populaţiei. Arhiatrii erau membrii
ai colegiului de medici şi se aflau sub
controlul strict al administraţiei locale şi
centrale.
Medicul era ales în funcţie prin susţinerea
examenului, după care primea titlul
„Medicus a Republica probatus”. Archiatrii
se bucurau de salariu oferit de stat, însă
aveau dreptul şi la practică privată.
Arhiatrul principal al oraşului era obligat
să citească medicina în şcolile speciale,
care au fost deschise în Roma, Atena,
Berit, Antiohia etc. Anatomia se studia pe
animale, uneori pe răniţi şi bolnavi.
Medicina practică se studia la patul
 Legea reglementa strict drepturile şi
obligaţiunile elevului. Tot timpul
disponibil trebuia dedicat studiilor.
Elevilor le era interzisă participarea la
petreceri, de a face cunoştinţă cu
persoane suspecte. Cel ce încălca regulile
stabilite, era pedepsit prin aplicarea
pedepsei fizice, în unele cazuri era exilat
în oraşul natal până la finisarea studiilor.
 Personalităţi marcante ale medicinii
romane
1. Asclepiade din Bitinia. Iniţiatorul
curentului metodic în medicină
Considera că starea de sănătate sau de
boală depinde de starea în care se găsesc
porii din piele şi mucoase. Când porii sânt
prea închişi (stenoză) sau prea deschişi
(areoză) apare boala, deoarece se
periclitează intrarea sau ieşirea liberă a
atomilor din natură în corp şi invers.
 Principiul de bază al tratamentului,
conform opiniei lui Asclepiade, era
următorul: tuto, celeriter et incunde
curare (tratează cu siguranţă, repede şi
plăcut).
Pentru restabilirea stării porilor Asclepiad
recomanda dieta, respectarea igienei
personale, hidroterapia, masaj, băi,
exerciţii fizice etc.
 2. Soranus din Efes.
Autorul unui vast tratat de obstetrică,
ginecologie şi pediatrie. A descris
embriotomia, măsurile de prevenire a
rupturilor de perineu în naştere,
ligaturarea cordonului ombilical,
complicaţiile obstetricale, metode de
investigaţie: palparea, percuţia,
auscultaţia, analiza pulsului, examinarea
sputei, urinei.
 A elaborat manevre originale pentru
înlesnirea expulziei copilului.
A descris organele genitale la femei, unele
boli ginecologice: amenoreea, metroragia,
vaginita, metrita, fibromul uterin,
cancerul genital.
A oferit descrieri referitor la dietetica
nou-născuţilor, regulile de alimentaţie şi
de îngrijire a copilului.
 3. Claudius Galenus. Cel mai celebru
medic al antichităţii romane.
Născut la Pergam, Asia Mică. Studiază
medicina la Pergam, Smirna, Korinf, Atena
şi Alexandria. După finisarea studiilor
călătoreşte mult, iar după revenire în
oraşul natal activează medic în şcoala de
gladiatori. După răscoala gladiatorilor se
stabileşte la Roma unde a devenit medicul
personal al împăratului NMarcus Aurelius
şi al fiului acestuia Commodus.
 Este recunoscut autor al circa 125
lucrări dedicate mediciniei, dintre care s-
au păstrat circa 80. Cele mai ilustre sînt:
„De usu partium corporis humani”; „De
simplicium medicamentorum”; „Despre
anatomie”; „Metode terapeutice”;
„Anatomia muşchilor”.
 Galen a fost primul mare experimentator
al medicinei. Disecţiile şi mai ales
vivisecţiile sale pe animale (la acel
moment în Alexandria disecţiile pe oameni
erau deja interzise) le-a extrapolat apoi în
anatomia şi fiziologia omului. Descrie
peste 300 de muşchi, inclusiv o parte
prezenţi numai la animale, oasele,
ligamentele, organele interne.
A studiat profund sistemul nervos, astfel
descriind porţiunile creierului şi măduvei
spinale, 7 perechi de nervi cranieni,
inervaţia periferică şi viscerală. A
practicat secţionarea la diferite nivele a
măduvei spinale în scopul studierii
dereglărilor de inervaţie sub nivelul
secţionat. A folosit şi extirpări ale unor
porţiuni din creier şi măduvă pentru a
raţionaliza interdependenţa dintre
formaţiunile nervoase şi organele
 A descris corect anatomia inimii, vasele
coronariene şi ductul arterial, însă a
rămas de părerea că septul
interventricular este permeabil pentru
sânge. Considera că sângele poate trece
din partea dreaptă a cordului în cea
stângă, evitând vasele sanguine. Astfel, a
elaborat o schemă eronată a circulaţiei
sanguine, care a dominat medicina timp
de 14 secole. Principalele erori ale
schemei erau următoarele:
 1. Sângele este fabricat în ficat;
2. Sursa de fabricare a sângelui sunt
alimentele;
3. Sângele poate circula în două sensuri
în acelaşi vas;
4. Septul interventricular permite
amestecarea sângelui venos cu cel
arterial.
5. Sângele este absorbit în întregime de
ţesuturi şi organe;
 Galen a fost un bun clinician: el a stabilit
diferenţa dintre pneumonii şi bolile
pleurale; a descris corect diabetul şi guta;
a dovedit că excesul de sânge stă la baza
congestiei şi hemoragiei cerebrale; a
diagnosticat diferite psihoze. Terapeutica
lui Galen se baza pe mii de reţete, care
includeau plante, minerale, opoterapice –
leacuri preparate din produse animale –
splină, ficat, creier, carne de viperă,
excremente etc.
 El este acel care a introdus în practica
medicală Teriacul, un preparat ce
conţinea 70 de ingrediente între care şi
carnea de viperă şi care, pe parcursul
perioadei Medievale şi a Renaşterii era
prescris ca panaceu universal indiferent
de cauza bolii sau semnele bolii
respective.
Principala lucrare farmaceutică a lui Galen
este „De simplicium medicamentorum”,
care conţinea descrierea a 473 de droguri
vegetale. Galen are meritul de a fi
clasificat medicamentele după origine,
aspect exterior şi acţiune; de a diferenţia
medicamentul de aliment. Tot el a dat
indicaţii în ce măsură un medicament
poate să-l înlocuiască pe altul. Conform
unor surse, termenul de farmacie galenică
are legătură directă cu numele lui Galen.
 4. Dioscoride din Anazarba
S-a distins în special în botanica
farmaceutică. Opera sa principală este De
materia medica în care sunt descrise 600
de medicamente vegetale, minerale,
opoterapice. El descrie obţinerea
mercurului, a lanolinei şi altor remedii.