6.3.

CUPLAJE
Cuplajele sunt organe de maşini sau sisteme mecanice echivalente funcţional acestora, care
servesc la transmiterea mişcării de rotaţie - de regulă, fără modificarea legii de transmitere - şi a
momentelor de torsiune între doi arbori sau legarea unui arbore cu piesele montate liber pe
acesta.
Cuplajele sunt utilizate foarte frecvent în construcţia transmisiilor mecanice. Funcţionarea
îndelungată, economică şi în condiţii de siguranţă a unei transmisii mecanice echipate cu un
cuplaj depinde de alegerea corectă a tipului de cuplaj, ţinând seama de funcţiile necesare şi
capabile a fi îndeplinite de către acesta.
Alegerea corectă a tipului de cuplaj se face ţinându-se seama de o serie de factori, dintre
care se pot aminti: tipul maşinii motoare, a celei antrenate, structura lanţului cinematic al
transmisiei pe care o echipează cuplajul, regimul şi condiţiile de exploatare etc.

6.3.1. Clasificarea cuplajelor. Momentul de calcul

În afara funcţiei principale de transmitere a sarcinii (moment de torsiune) şi a mişcării de
rotaţie, cuplajele pot îndeplini şi o serie de funcţii suplimentare, precum:
• compensarea abaterilor de poziţie a elementelor legate prin cuplaj, abateri datorate erorilor de
execuţie şi montaj;
• legarea unor arbori cu axe paralele sau concurente;
• protecţia de şocuri şi vibraţii a transmisiei din care fac parte;
• limitarea sarcinii transmise;
• decuplarea transmiterii mişcării la schimbarea sensului de rotaţie;
• întreruperea comandată a legăturii dintre elementele legate.
Cuplajele existente în practică sunt realizate într-o mare diversitate de soluţii constructive.
Datorită acestei mari diversităţi este dificilă realizarea unei clasificări unitare,
atotcuprinzătoare şi general acceptată. De aceea, pentru clasificarea cuplajelor se apelează, de
regulă, la criterii de clasificare ce prezintă un grad mare de generalitate, cum ar fi:
¾ natura procesului fizic de transmitere a sarcinii - mecanic (contact direct, frecare), hidraulic
sau electric;
¾ continuitatea transmiterii sarcinii - permanent sau intermitent;
¾ posibilitatea preluării abaterilor/jocurilor de execuţie, montaj şi/sau din timpul funcţionării -
fixe sau mobile;
¾ modul de realizare a comenzilor - comandate sau automate;
¾ posibilitatea şi modul de limitare a turaţiei şi/sau a sarcinii etc.
Criteriile de clasificare prezentate sunt utilizate şi de către STAS 7082, o clasificare
primară a cuplajelor este prezentată în fig. 6.11.
Unul dintre criteriile mai importante este cel al caracterului legăturii dintre arbori. În acest
sens se disting:
- cuplaje permanente, la care legătura dintre arbori este permanentă putând fi întreruptă doar
prin demontare;
- cuplaje intermitente, la care legătura dintre arbori poate fi realizată sau desfăcută printr-o
comandă exterioară.
Cuplajele permanente pot fi rigide, dacă transmit integral momentul de torsiune, cu toate
variaţiile lui, sau elastice, dacă prin elementele sale atenuează şocurile ce apar în funcţionare.
Cuplajele permanente rigide pot fi fixe, când nu permit compensarea abaterilor poziţionale
ale arborilor sau mobile, când permit compensarea unor mici abateri axiale radiale, unghiulare
sau combinate.
Cuplajele intermitente pot fi comandate sau automate. Comanda poate fi mecanică,
Organe pentru sprijin şi legătură - 71 -

Fig. 6.11. Clasificare cuplajelor

- 72 - Mecanisme şi Organe de Maşini
electromagnetică, hidraulică, pneumatică. Cuplajele intermitente se mai numesc şi ambreiaje sau
limitatoare, când limitează valoarea momentului de torsiune ce se transmite, sensul de rotaţie
etc.
Cuplajele se calculează la un moment de torsiune mai mare decât cel nominal, având în
vedere şocurile ce apar la pornirea maşinilor şi a suprasarcinilor accidentale. Acest moment se
numeşte moment de torsiune de calcul, se notează cu Mtc şi se calculează cu relaţia:
M tc = k1 k2 M t , (6.14)
în care: k1 este coeficientul de importanţă al transmisiei; k2 – coeficientul regimului de
funcţionare; Mt – momentul de torsiune nominal.
Multe tipuri de cuplaje sunt standardizate. Acestea se aleg din standarde pe baza
momentului Mtc sau a diametrului arborilor care urmează a fi cuplaţi, verificându-se elementele
cuplajului la solicitările principale.

6.3.2. Cuplaje permanente

6.3.2.1. Cuplaje permanente fixe

Această categorie de cuplaje realizează asamblarea permanentă, rigidă, a arborilor perfect
coaxiali; abaterile maxime admisibile sunt de 0,002...0,05 mm. Se recomandă utilizarea lor, în
principal, la arbori lungi de transmisie, la turaţii n ≤ 200...250 rot/min.
Dintre cele mai întâlnite cuplaje permanente rigide pot fi enumerate cuplajele cu manşon
monobloc (fig. 6.12 şi 6.13), cu flanşe (fig. 6.14).
Cuplajele permanente rigide se caracterizează, în general, prin simplitate constructivă şi
dimensiuni de gabarit relativ mici. Se utilizează de regulă până la diametre ale arborilor de
70...100 mm.
Cuplajele cu manşon monobloc sunt realizate sub forma unei bucşe asamblată pe capetele
celor doi arbori prin ştifturi cilindrice, ştifturi conice (fig. 6.12), pene paralele (fig. 6.13) sau prin
caneluri.
Calculul acestor cuplaje cuprinde atât calculul de dimensionare al asamblărilor dintre
bucşă şi capetele de arbori cât şi
B B-B calculul de verificare la torsiune al
manşonului. Manşonul se verifică la
torsiune cu valoarea momentului de
torsiune de calcul Mtc, cu relaţia
d

16 M tc D
db τt = ≤ τ at (6.15)
D

π ( D4 − d 4 )
în care D şi d reprezintă diametrele
B caracteristice ale manşonului iar τat -
tensiunea admisibilă la torsiune a
Fig. 6.12. Cuplaj cu manşon şi ştifturi conice materialului manşonului. Diametrul
exterior D al manşonului se poate
A b A-A adopta constructiv D = (1,4…1,8)d în
funcţie de diametrul d al capătului de
h

arbore şi de materialul din care se

execută manşonul (valori superioare ale
intervalului pentru manşoane executate
D

din fontă şi valori inferioare dacă se

d utilizează oţel).
A

Fig. 6.13. Cuplaj cu manşon şi pene paralele

 Organe pentru sprijin şi legătură - 73 -
Cuplajele cu flanşe sunt formate din două semicuplaje sub formă de flanşe. Cele două
flanşe sunt asamblate fiecare pe câte unul din capetele de arbore şi asamblate între ele prin
şuruburi.
Aceste cuplaje se execută în două variante de asamblări: cu şuruburi montate cu joc (fig.
6.14, a), respectiv cu şuruburi montate fără joc (fig. 6.14, b).
Calculul acestor cuplaje constă în dimensionarea sau verificarea asamblării prin şuruburi.
Sarcina ce revine unui şurub se determină în funcţie de modul de transmitere a momentului de
torsiune şi în ipoteza participării egale a şuruburilor la transmiterea momentului de torsiune.
Cuplajul cu flanşe cu şuruburi montate cu joc (fig. 6.14,a) transmite momentul de torsiune
prin frecarea dintre suprafeţele frontale ale celor două flanşe, datorită apăsării relative ale
acestora. Forţa de apăsare necesară este obţinută prin montarea cu strângere a şuruburilor.
Transmiterea sarcinii se poate realiza dacă momentul de torsiune Mf datorat frecării depăşeşte
momentul de calcul Mtc, adică Mf ≥ Mtc. Astfel, se poate scrie
D
M tc ≤ M f = μ zF0 0 , (6.16)
2
în care μ reprezintă coeficientul de frecare dintre materialele celor două flanşe (μ= 0,2…0,3),
z - numărul de şuruburi, F0 - forţa de strângere a unui şurub iar D0 - diametrul de amplasare a
şuruburilor.
Calculul acestor cuplaje constă în dimensionarea şi/sau verificarea asamblărilor cu şuruburi
solicitate axial centric cu forţa F0 conform indicaţiilor prezentate în capitolul 5.4.4.
ls
Md

db
D0

D0

a b
Fig. 6.14. Cuplaje cu flanşe: a) cu şuruburi montate cu joc; b) cu şuruburi montate fără joc

Cuplajul cu flanşe cu şuruburi montate fără joc (fig. 6.14, b) utilizează, pentru legarea
flanşelor, asamblări cu şuruburi de păsuire. Momentul de torsiune se transmite prin contactul
direct dintre flanşe şi zona de păsuire a tijelor şuruburilor.
Calculul acestor cuplaje constă în dimensionarea şi/sau verificarea, conform indicaţiilor
prezentate în capitolul 5.4.4, a asamblărilor cu şuruburi montate fără joc şi solicitate transversal
cu forţa F - corespunzătoare unui şurub - determinată cu relaţia
2M tc
F= , (6.17)
zD0
în care Mtc reprezintă momentul de torsiune de calcul, z - numărul de şuruburi de păsuire iar
D0 - diametrul de amplasare al şuruburilor.

6.3.2.2. Cuplaje permanente mobile

Cuplajele permanente mobile (v. fig. 6.15) pot fi clasificate în două mari categorii: cuplaje
permanente mobile rigide, respectiv cuplaje permanente mobile elastice.
- 74 - Mecanisme şi Organe de Maşini
Denumirea cuplajelor permanente mobile rigide provine de la
elementul intermediar rigid (neelastic) care asigură legătura dintre a
semicuplaje. Astfel de cuplaje compensează abaterile de poziţie ale
arborilor fără a realiza amortizarea şocurilor şi vibraţiilor. Abaterile
de poziţie reprezintă diferenţele faţă de poziţia reciprocă normală a
capetelor arborilor (fig. 6.15, a) şi pot fi: axiale, Δl (fig. 6.15, b); b
radiale, ΔR (fig. 6.15, c); unghiulare, Δα (fig. 6.15, d); combinate
(fig. 6.15, e). Cuplajele permanente mobile rigide se clasifică în
funcţie de tipul abaterilor compensate.
c
Dintre cele mai întâlnite cuplaje permanente mobile rigide se
pot aminti: cuplajul cu gheare şi cuplajul cu ştift transversal -
pentru abateri axiale; cuplajul Oldham - pentru abateri radiale; aşa-
numitele cuplaje cardanice - pentru abateri unghiulare. d
Cuplajul cu gheare (fig. 6.16) este format din două
semicuplaje identice, centrate relativ printr-un inel de centrare.
Sarcina se transmite prin contactul direct dintre gheare care sunt
solicitate la strivire, forfecare şi încovoiere. Acest cuplaj transmite e
momente de torsiune mari, se utilizează pentru arbori cu diametre de
30…100 mm şi compensează abateri axiale Δl=16…24 mm.
O variantă constructivă pentru un cuplaj cu ştift transversal Fig. 6.15 Abateri de poziţie
este prezentată în fig. 6.17. Acest tip de cuplaj poate fi folosit
d1 = 0,3 d

d/3
h
d
Di
De

Fig. 6.16. Cuplaj cu gheare Fig. 6.17 Cuplaj cu ştift transversal

pentru transmiterea unor momente de
torsiune mici între arbori cu diametre sub
30 mm. Calculul acestor cuplaje constă în
verificarea ştiftului transversal la forfecare
şi strivire.
Cuplajul Oldham (fig. 6.18) este cel
mai răspândit tip de cuplaj utilizat pentru
legarea arborilor paraleli. Diferitele
variante constructive se diferenţiază prin
forma elementului intermediar şi, implicit,
D
d

a cuplelor dintre acesta şi cele două

semicuplaje identice. Cuplajul permite
compensarea unor mici abateri axiale (Δl=
4…6 mm) şi a unor abateri radiale Δl
însemnate (ΔR= 0,04D), D reprezentând
diametrul exterior al cuplajului. Fig. 6.18 Cuplajul Oldham
 Organe pentru sprijin şi legătură - 75 -
Cuplajele cardanice (fig. 6.19) realizează legătura între arbori cu axele concurente,
asigurând compensarea abaterilor unghiulare. În timpul funcţionării, poziţia arborilor poate fi
1 3 2 variabilă. Cuplajul cardanic se compune
din elementele conducător 1, respectiv
condus 2 (realizate sub forma unor
furci) şi elementul intermediar 3
• α (realizat sub forma unei cruci).
ω2 = ϕ 2
M t2 Pentru legarea arborilor paraleli se
utilizează două cuplaje cardanice legate
între ele printr-un arbore denumit arbore
M t1 ω = ϕ• cardanic (fig. 6.20). Lungimea acestuia
1 1 este variabilă şi se poate modifica
datorită construcţiei din două bucăţi,
Fig. 6.19. Cuplaj cardanic asamblate prin caneluri.
Asamblare prin caneluri

Fig. 6.20. Arbore cardanic

În cadrul categoriei de cuplaje permanente mobile rigide există soluţii constructive de

cuplaje pentru compensarea abaterilor combinate.
Cuplajele permanente mobile elastice permit compensarea abaterilor care apar la montarea
arborilor, asigurând şi amortizarea şocurilor şi vibraţiilor torsionale.
Rolul principal al cuplajelor elastice constă în acumularea lucrului mecanic care apare ca
urmare a funcţionării neuniforme a maşinii, în elementele elastice ale cuplajului şi redarea
acestuia sistemului, printr-o revenire treptată la forma şi poziţia iniţială.
Din această categorie de cuplaje face parte cuplajul cu bolţuri (fig. 6.21) şi cuplajul cu
bandaj de cauciuc – denumit Periflex (fig. 6.22).
a l h
db

d1

F0
D2
D1
D

Fig. 6.21. Cuplaj elastic cu bolţuri Fig. 6.22. Cuplaj Periflex

Cuplajul elastic cu bolţuri (fig. 6.21) este standardizat (STAS 5982/6). Momentul de
torsiune se transmite prin intermediul inelelor de cauciuc montate pe bolţurile fixate rigid într-un
semicuplaj. Aceste cuplaje pot compensa abateri radiale ΔR = 0,3…0,6 mm, unghiulare Δα ≤ 1º
şi a unor foarte mici abateri axiale.
- 76 - Mecanisme şi Organe de Maşini
În ipoteza repartizării uniforme a sarcinii pe cele z bolţuri, elementul elastic se verifică la
strivire cu relaţia
2 M tc 1 1 2M tc
σs = = ≤ σ as , (6.18)
D z d1 l Dd1 l z
în care: D, d1 şi l fiind indicate în fig. 6.21; σas = 5...7 MPa [4].
Bolţurile se verifică la încovoiere
2 M tc ⎛ l ⎞1 1 32 M tc ( l + 2a )
σi = ⎜ + a⎟ π d3 = ≤ σ ai , (6.19)
D ⎝2 ⎠z b π D z db3
32
unde: db este diametrul bolţului, în încastrare; a – jocul dintre semicuplaje; σai = (0,25...0,4)σ02.
La cuplajele Periflex momentul de torsiune se transmite prin frecarea care ia naştere între
bandajul de cauciuc şi semicuplaje. Această frecare este rezultatul strângerii bordurii
cauciucului, prin cele două flanşe (fig. 6.22), cu ajutorul şuruburilor.
Forţa necesară de strângere a unui şurub F01 se calculează cu relaţia
4 M tc 1 1 4 M tc
F01 = = , (6.20)
D2 + D1 μ z i ( D2 + D1 ) μ z i
în care: μ este coeficientul de frecare dintre cauciuc şi semicuplaje; D1, D2 indicate în fig. 6.22; z
– numărul de şuruburi; i – numărul perechilor de suprafeţe de frecare (i = 2).
Cu această forţă, F01, se dimensionează şuruburile conform indicaţiilor prezentate în
capitolul 5.4.3.
Strivirea bandajului, în funcţie de forţa totală de strângere a şuruburilor, se verifică cu
relaţia
z F01 M tc
σs = = ≤ σ as , (6.21)
π 2
( D2 − D1 )2 π μ ( D1 + b ) b
4
1
în care: b = ( D2 − D1 ) , iar σas = 5...7 MPa.
2
Grosimea bandajului se poate determina, considerând o solicitare convenţională la
forfecare, cu relaţia:
2 M tc
hmin = , (6.22)
π D22 τ af
în care: τaf este tensiunea convenţională la forfecare (τaf = 0,1...0,4 MPa).
Cuplajele Periflex permit compensarea unor abateri axiale Δl=3…6 mm, radiale ΔR=2…6
mm şi unghiulare Δα=2…6º.

6.3.3. Cuplaje intermitente

Cuplajele intermitente realizează o legătură nepermanentă între două elemente succesive
ale transmisiilor mecanice pe care le echipează.
Cuplajele intermitente comandate se folosesc în special în sistemele de acţionare care
necesită cuplări şi decuplări repetate, modificarea regimurilor de funcţionare, schimbarea
sensului de rotaţie. Cuplajele intermitente automate, denumite şi cuplaje de siguranţă, se folosesc
pentru limitarea sarcinilor şi a turaţiilor.

6.3.3.1. Cuplaje intermitente comandate

Cuplajele intermitente comandate se împart în două grupe: cuplaje rigide (de regulă cu
angrenare), la care cuplarea şi decuplarea se poate efectua la turaţii foarte mici sau nule şi
 Organe pentru sprijin şi legătură - 77 -
cuplaje cu fricţiune (ambreiajele), la care cuplarea sau decuplarea se poate efectua sub sarcină, la
orice diferenţă de turaţie dintre arbori.
Cuplajele intermitente rigide se utilizează cu precădere în cazul regimului de cuplări şi
decuplări rare şi diferenţe de turaţii între capetele de arbori mici. Un astfel de cuplaj este
prezentat în figura 6.23 şi constă din două roţi dinţate, una cu dantură interioară, iar cealaltă cu
dantură exterioară.

De
Di
Fig. 6.23. Cuplaj intermitent cu dinţi Fig. 6.24. Ambreiaj plan monodisc

Cuplajele intermitente cu fricţiune pot să fie cu discuri plane, conice sau combinate,
funcţionând cu sau fără ungere.
În figura 6.24 este reprezentat cel mai simplu cuplaj intermitent cu fricţiune – ambreiajul
plan monodisc. Momentul de torsiune se transmite prin frecarea dintre cele două discuri plane.
Forţa de apăsare a discurilor este asigurată de un arc elicoidal cilindric de compresiune. Forţa
necesară de cuplare, cu care se dimensionează arcul, se calculează cu relaţia
4 M tc
Fc = , (6.23)
( De + Di ) μ
în care: μ este coeficientul de frecare dintre discuri; De, Di conform fig. 6.24.
Cunoscând dimensiunile cuplajului, se verifică presiunea specifică pe discurile cuplajului,
cu relaţia
4 Fc
p= ≤ pa . (6.24)
π ( De2 − Di2 )
Valorile presiunii specifice admisibile pa şi ale coeficientului de frecare μ se aleg în funcţie
de cuplul de materiale ale discurilor şi de condiţiile de funcţionare [4]. Valorile relativ mici
pentru presiunea specifică admisibilă (pa = 0,2...2 MPa) conduc la o durată de serviciu mai mare.

*********
Cuplaje de siguranţă cu fricţiune
Cuplajele de siguranţă cu transmiterea continuă a momentului de torsiune funcţionează
pe principiul frecării. Aceste cuplaje au o largă utilizare în construcţia de maşini, datorită
avantajelor pe care le prezintă: transmiterea unor momente de torsiune mari; gabarite reduse;
durabilitate ridicată; posibilitatea funcţionării uscate sau cu ungere; posibilitatea schimbării
garniturilor de fricţiune, în cazul uzării acestora.
Folosirea acestui tip de cuplaj se recomandă în cazul unor suprasarcini repetate, de scurtă
durată, şi în cazul suprasarcinilor cu caracter de şoc, la viteze unghiulare însemnate. În procesul
decuplării, cuplajul absoarbe, prin frecare, energia mecanică suplimentară, transformând-o în
energie calorică şi încălzind cuplajul. Procesul de decuplare are loc la depăşirea valorii
momentului de torsiune limită Mt lim, când cuplajul patinează, evitându-se astfel deteriorarea unor
elemente importante ale sistemului mecanic în care este încorporat cuplajul.
Cuplajele de siguranţă cu funcţionare uscată au o stabilitate mai mare la intrarea în
funcţiune, comparativ cu cele care funcţionează cu ungere, deoarece domeniul valorilor
momentelor de torsiune la care începe patinarea este mult mai mic. Se recomandă însă a fi
- 78 - Mecanisme şi Organe de Maşini
utilizate doar în locurile în care este exclusă pătrunderea lubrifiantului în zona suprafeţelor de
frecare.
Materialele folosite pentru garniturile de fricţiune, prin calităţile pe care le posedă,
determină dimensiunile de gabarit ale cuplajelor. Dintre aceste calităţi, două sunt deosebit de
importante: valorile mari ale coeficientului de frecare static şi durabilitatea ridicată. Coeficientul
de frecare static trebuie să fie cât mai mare şi mai stabil, în domenii largi de variaţie a condiţiilor
de funcţionare, pentru mărirea preciziei şi sensibilităţii la decuplare. Rezistenţa la uzare a
elementelor de fricţiune trebuie să fie cât mai mare, pentru a asigura o durabilitate ridicată a
cuplajului.
Unul dintre elementele de fricţiune se execută din oţel călit sau fontă, iar celălalt poate fi
din acelaşi material sau poate avea aplicat, pe suprafeţele de frecare, bronz sinterizat, ferodou,
materiale metalo-ceramice etc.
Valorile coeficienţilor de frecare statici şi a presiunilor admisibile, pentru principalele
cupluri de materiale de fricţiune utilizate la cuplajele de siguranţă cu fricţiune, pentru
funcţionarea uscată sau cu ungere, sunt prezentate în literatura de specialitate.
Constructiv, cuplajele de siguranţă cu fricţiune se deosebesc prin forma suprafeţelor de
frecare, care pot fi: plane (discuri de fricţiune), conice, cilindrice sau combinate (conice şi
cilindrice) şi prin tipul, modul de dispunere şi numărul arcurilor, care reprezintă sistemul de
apăsare. Dintre tipurile de cuplaje de siguranţă cu fricţiune amintite, cel mai mult se utilizează
cuplajele de siguranţă cu discuri de fricţiune.
Cuplajele de siguranţă cu discuri de fricţiune sunt executate într-o gamă largă de variante
constructive. Se recomandă la turaţii şi momente de torsiune mari, în cazul acţionării unor
suprasarcini de scurtă durată şi frecvenţă ridicată sau în cazul suprasarcinilor dinamice.
În fig. 2.22 se prezintă cuplajul de siguranţă cu discuri de fricţiune şi arc central de tip
Stromag, compus din semicuplajul 1, canelat la interior şi semicuplajul 2, canelat la exterior, şi
din discurile de fricţiune canelate la exterior 3 şi solidarizate de semicuplajul 1, respectiv
discurile de fricţiune canelate la interior 4 şi solidarizate de semicuplajul 2. Apăsarea discurilor
se realizează cu ajutorul arcului central 5, a cărui săgeată poate fi reglată cu ajutorul piuliţei
secţionate 6, asigurată împotriva autodesfacerii prin şurubul 7.

Fig. 2.22
Cuplajele de siguranţă cu discuri de fricţiune şi arcuri periferice prezentate în fig. 2.23, în
două variante, se folosesc la transmiterea de momente de torsiune mai mari decât cele prezentate
anterior, forţa de apăsare fiind asigurată de mai multe arcuri dispuse periferic. Reglarea săgeţii
arcurilor, respectiv a forţei dezvoltată de acestea, se realizează pentru fiecare arc în parte, cu
ajutorul şuruburilor 6. Varianta a prezintă un număr mare de suprafeţe de frecare – discurile
canelate la exterior 3 şi cele canelate la interior 4, montate pe semicuplajele 1, respectiv 2 – şi
funcţionează cu ungere. Varianta b, cu discurile 4 placate cu material de fricţiune, funcţionează
uscat.
Elemente de calcul şi proiectare. Momentul de torsiune se transmite prin frecarea dintre
suprafeţele discurilor de fricţiune, iar atunci când acesta depăşeşte valoarea momentului de
 Organe pentru sprijin şi legătură - 79 -
torsiune limită Mt lim, discurile
patinează – surplusul de moment se
transformă, prin frecarea dintre
discuri, în căldură – evitându-se
deteriorarea transmisiei în care este
încorporat cuplajul.
Calculul cuplajelor de siguranţă
prin fricţiune urmăreşte
dimensionarea unei construcţii noi
sau verificarea unei variante aleasă
din catalogul de firmă sau existentă.
La proiectarea unei
construcţii noi, se stabilesc
valorile principalelor dimensiuni
ale cuplajului, numărul perechilor
de suprafeţe de frecare, numărul
discurilor conducătoare şi
conduse şi forţa necesară de
apăsare, cu care se dimensionează
sistemul de apăsare.
Pentru un cuplaj existent sau
adoptat după catalogul de firmă, se
determină momentul de torsiune Fig. 2.15
capabil, valoarea acestuia trebuind să
fie cel puţin egală cu momentul de torsiune limită Mt lim.
Calculul cuplajelor de
siguranţă prin fricţiune se poate
efectua pe baza a două ipoteze:
ipoteza distribuţiei uniforme a
presiunii pe suprafeţele de
frecare şi ipoteza uzării
uniforme a acestora.
Ipoteza distribuţiei
uniforme a presiunii este
valabilă pentru suprafeţe de
frecare în stare nouă. Pentru Fig. 2.24
cuplajele la care elementele de
fricţiune sunt rigide, pe măsura exploatării acestora, distribuţia presiunii se modifică de la cea
uniformă spre cea corespunzătoare uzării uniforme. Din acest motiv, proiectarea cuplajelor de
siguranţă prin fricţiune în ipoteza distribuţiei uniforme a presiunii poate duce la deteriorarea
rapidă a suprafeţelor de frecare, datorită depăşirii presiunii admisibile, în anumite zone de
contact, în cazul în care această ipoteză nu corespunde fenomenelor reale.
Ipoteza uzării uniforme a suprafeţelor în contact este mai apropiată de fenomenele reale, fiind acoperitoare. Comparativ, ipoteza
distribuţiei uniforme a presiunii conduce la o supradimensionare d.p.d.v. al presiunii efective (deci o uzare mai redusă) şi o subdimensionare de
valoare redusă d.p.d.v. al momentului capabil (acoperită de coeficientul de siguranţă întrebuinţat în mod obişnuit).
Deşi ipoteza uzării uniforme este acoperitoare şi apare raţional ca dimensionarea cuplajelor de siguranţă să se facă pe baza acestei
ipoteze, se vor prezenta, în continuare, relaţiile de calcul pe baza ambelor ipoteze.
Pentru stabilirea relaţiilor referitoare la capacitatea de transmitere a momentului de
torsiune de către cuplajele cu suprafeţe de frecare plane, se utilizează schema de calcul din fig.
2.24.
În ipoteza distribuţiei uniforme a presiunii pe suprafeţele de frecare, p = const., momentul
de torsiune capabil a fi transmis de către cuplaj este
- 80 - Mecanisme şi Organe de Maşini
De
π μ pi
M t cap = ∫ μ p dAi r = 2π μ p i ∫ D2i r 2 d r =
A 12
(D
3
e )
− Di3 , (2.21)
2
unde dA = 2π r dr , i reprezentând numărul de perechi de suprafeţe de frecare şi μ coeficientul de
frecare dintre suprafeţe.
Forţa de apăsare a discurilor, determinată din condiţia limitării presiunii, în scopul
micşorării încălzirii acestora, este
π
Farc =
4
(D 2
e )
− Di2 pa . (2.22)
În ipoteza uzării uniforme, se ţine seama de relaţia de calcul a uzurii
U = k p v = k p ω r = const ., (2.23)
în care: k este un coeficient de proporţionalitate; v – viteza relativă dintre suprafeţe; ω – viteza
unghiulară relativă.
Din relaţia (2.23), pentru k şi ω constante, rezultă pr = const. şi deci
D
p r = pmax rmin = pmax i . (2.24)
2
Momentul de torsiune capabil a fi transmis de cuplaj şi forţa de apăsare a discurilor, în
ipoteza uzării uniforme, sunt (v. fig. 2.24) şi relaţiile (2.23) şi (2.24)):
De
π μ pmax i
M t cap = ∫ μ p dAi r = π μ pmax Di i ∫ D2i rdr = Di ( De2 − Di2 ) ; (2.25)
A
2
8
De
π pmax
Farc = ∫ p dA = π pmax Di ∫ D2i dr = Di ( De − Di ) . (2.26)
A 2
2
La dimensionarea acestor cuplaje, de regulă se cunosc: momentul de torsiune limită
Mt lim; coeficientul de frecare static μ şi presiunea admisibilă pe suprafeţele de frecare pa, alese în
funcţie de cuplul de materiale de fricţiune; diametrul interior al suprafeţelor de frecare Di, stabilit
în funcţie de diametrele capetelor de arbori pe care se montează semicuplajele şi de dimensiunile
canelurii de pe semicuplajul interior. Diametrul De al suprafeţelor de frecare se alege astfel încât
raportul De/Di să se încadreze în anumite intervale şi în funcţie de canelurile standardizate care
pot fi alese pentru discurilor de fricţiune canelate la exterior. La dimensionare, din relaţia (2.21),
respectiv (2.25) (considerând Mt cap = Mt lim), se determină numărul perechilor de suprafeţe de
frecare
3
⎛D ⎞
12Mtlim ⎜ i ⎟
12Mtlim ⎝ De ⎠
i≥ = , (2.27)
π μ pa De3 − Di3( ) ⎡ ⎛ D ⎞3 ⎤
π μ pa Di3 ⎢1− ⎜ i ⎟ ⎥
⎢⎣ ⎝ De ⎠ ⎥⎦
în ipoteza distribuţiei uniforme a presiunii şi, respectiv,
2
⎛D ⎞
8M t lim ⎜ i ⎟
8M t lim ⎝ De ⎠
i≥ = , (2.28)
π μ pa Di De2 − Di2 ( ) ⎡ ⎛ D ⎞2 ⎤
π μ pa Di3 ⎢1 − ⎜ i ⎟ ⎥
⎢⎣ ⎝ De ⎠ ⎥⎦
în ipoteza uzării uniforme. Numărul de perechi de suprafeţe de frecare se adoptă număr par.
În funcţie numărul perechilor de suprafeţe de frecare adoptat, se stabileşte numărul de
discuri de pe fiecare semicuplaj, z1 şi z2. Cu relaţia (2.22), respectiv (2.26), se calculează forţa de
precomprimare a arcului (arcurilor) Farc, utilă pentru dimensionarea acestuia (acestora). În cazul
cuplajelor cu mai multe arcuri dispuse periferic, forţa ce revine unui arc rezultă prin împărţirea
forţei Farc la numărul de arcuri.
 Organe pentru sprijin şi legătură - 81 -
La verificarea unei soluţii de cuplaj de siguranţă cu discuri de fricţiune aleasă din catalogul
de firmă sau existentă, se determină: momentul de torsiune capabil Mt cap, care trebuie să fie cel
puţin egal cu momentul de torsiune limită Mt lim, şi presiunea maximă pe discuri pmax, care nu
trebuie să depăşească presiunea admisibilă pa.
Relaţiile şi recomandările pentru proiectarea cuplajelor de siguranţă cu suprafeţe de frecare
plane (discuri) sunt prezentate în îndrumare de proiectare a cuplajelor.

********

6.3.3.2. Cuplaje intermitente automate

Cuplajele intermitente automate se folosesc în transmisiile în care este necesară limitarea
automată a sarcinii, turaţiei şi/sau sensului de rotaţie.
Cuplajele limitatoare de sarcină sunt denumite şi cuplaje de siguranţă.
Cuplajele de siguranţă cu ştifturi de forfecare (fig. 6.25) sunt simple constructiv şi au
gabarit redus. Limitarea transmiterii suprasarcinilor
se realizează prin forfecarea ştiftului. Aceste cuplaje
se utilizează când suprasarcinile acţionează
întâmplător dar sunt de valori mari. Datorită
simplităţii constructive sunt folosite frecvent deşi
repunerea în funcţiune a transmisiilor necesită
înlocuirea ştiftului rupt. Calculul acestui tip de
cuplaj constă în dimensionarea şi/sau verificarea
ştifturilor la forfecare pentru momentul de torsiune
Fig. 6.25. Cuplaj cu ştifturi de forfecare limită Mt lim. Precizia de decuplare a cuplajului se
măreşte prin utilizarea unui singur ştift (soluţie dezavantajoasă datorită dezechilibrării
cuplajului) sau prin utilizarea unor ştifturi crestate (comparativ cu varianta utilizării unor ştifturi
lise).
Cuplajele limitatoare de turaţie sunt denumite şi cuplaje centrifugale. Aceste cuplaje
stabilesc legătura dintre două elemente consecutive ale unei transmisii atunci când turaţia
elementului conducător atinge o valoare prestabilită. Legătura se realizează prin frecare, forţa de
apăsare necesară fiind generată de forţa centrifugă care acţionează asupra elementelor
centrifugate montate pe semicuplajul conducător. Elementele centrifugate pot fi: materiale de
umplere - pulberi sau bile; saboţi cu diferite forme constructive; benzi de fricţiune etc. Datorită
transmiterii sarcinii prin frecare şi a antrenării treptate a semicuplajului condus, cuplajele
centrifugale mai sunt denumite şi ambreiaje centrifugale.
La cuplajele centrifugale cu saboţi şi arcuri de readucere, procesul de cuplare este controlat
prin rigiditatea şi pretensionarea iniţială a acestor arcuri. Arcurile folosite sunt montate
pretensionat, astfel încât saboţii rămân în poziţia iniţială, de montaj, până când valoarea forţei
centrifuge depăşeşte valoarea forţei de pretensionare a arcurilor şi începe deplasarea radială (la
saboţii montaţi liber) sau rotirea saboţilor în jurul bolţurilor (la saboţii montaţi prin articulaţii).
Atunci apare contactul, cu frecare, între aceştia şi carcasa cuplajului (semicuplajul condus). Cel
mai frecvent se folosesc, pentru readucere, arcurile elicoidale de tracţiune. În fig. 6.26 şi 6.28
sunt prezentate două variante constructive considerate reprezentative pentru acest tip de cuplaje.
În fig. 6.26 este prezentată soluţia constructivă cu servoefect. Saboţii 2, placaţi cu
materialul de fricţiune 4, sunt sprijiniţi forţat pe semicuplajul conducător, un rotor de formă
specială 1, datorită arcurilor elicoidale de tracţiune 3, montate pretensionat. Fixarea axială a
saboţilor, faţă de rotor, este realizată prin inelele 5. Semicuplajul condus este carcasa 6, suprafaţa
activă fiind suprafaţa cilindrică interioară a acesteia.
Principiul de funcţionare a acestui cuplaj este prezentat prin schemele din fig. 6.27, unde
pentru simplitatea înţelegerii nu au mai fost reprezentate arcurile de readucere, dar elementele
- 82 - Mecanisme şi Organe de Maşini
din scheme sunt notate identic cu cele din fig. 6.26. În fig. 6.27, a, cuplajul este în repaus şi
datorită arcurilor 3 (v. fig. 6.27) saboţii 2 sunt în contact cu rotorul 1. Dacă turaţia rotorului este
mai mică decât turaţia de cuplare, sub acţiunea forţei centrifuge, saboţii 2 se deplasează radial,
spre carcasa 6, având şi o mişcare de rotaţie (v. săgeata prezentată cu linie întreruptă) în jurul
unei articulaţii fictive O, definită în zona de contact dintre sabot şi rotor (fig. 6.27, b). Când
turaţia rotorului atinge valoarea de cuplare, sabotul - prin materialul de fricţiune - este în contact,
pe întreaga sa suprafaţă, cu suprafaţa cilindrică interioară a carcasei, realizându-se transmiterea
integrală a momentului de torsiune (fig. 6.27, c). Forma rotorului în zona de contact cu sabotul –
modul de realizare a articulaţiei – are o mare importanţă pentru transmiterea momentului de
torsiune şi obţinerea efectului servo, de rotire liberă a sabotului în raport cu articulaţia definită de
punctul de contact rotor-sabot şi majorare a momentului transmis prin frecare.
În fig. 6.28 este prezentată
soluţia constructivă fără
servoefect, care structural este
asemănătoare cu cea din fig. 6.26.
Diferenţa constă în modul de
dirijare a saboţilor la deplasarea
radială sub acţiunea forţei
centrifuge. Astfel, saboţii 2 sunt
placaţi direct cu materialul de
fricţiune 4 şi sunt sprijiniţi forţat
pe rotorul 1, de către arcurile
elicoidale de tracţiune 3, fixate în
saboţi prin ştifturile 7. Deplasarea
radială a saboţilor este posibilă de-
Fig. 6.26 Cuplaj centrifugal cu saboţi, cu servoefect a lungul bolţurilor 5, presate radial
în rotorul conducător 1. La rotirea
rotorului 1, datorită forţelor
centrifuge, saboţii încep să se
deplaseze radial, spre exterior,
ghidaţi de bolţurile 5, după ce
valoarea acestor forţe depăşeşte
valoarea forţei de pretensionare a
arcurilor 3. Când turaţia rotorului
atinge valoarea turaţiei de cuplare,
Fig. 6.27 Schema de principiu pentru servoefect saboţii vin în contact cu suprafaţa
interioară a carcasei 6, pe care o
pun în mişcare lent, cu o turaţie
crescătoare, până la valoarea
turaţiei rotorului, când se
realizează cuplarea şi mişcarea
sincronă a celor două semicuplaje.
La scăderea turaţiei, arcurile
readuc saboţii din zona de contact
cu carcasa spre poziţia iniţială.
La ambele soluţii
constructive, momentul de torsiune
se transmite prin contact direct
între rotor şi saboţi (direct la
soluţia din fig. 6.26 şi, respectiv
Fig. 6.28 Cuplaj centrifugal cu saboţi, fără servoefect prin intermediul bolţurilor la
 Organe pentru sprijin şi legătură - 83 -
soluţia din fig. 6.28) şi prin frecarea dintre saboţi şi carcasa semicuplajului condus, această
frecare dând caracterul de transmitere a sarcinii.
Cuplajele centrifugale fără servoefect, cu arcuri de readucere elicoidale cilindrice, prezintă
o varietate foarte mare de soluţii constructive, multe dintre acestea fiind realizate practic şi
utilizate în domenii dintre cele mai diverse.
Calculul cuplajelor centrifugale cu saboţi de fricţiune şi arcuri de readucere se reduce la
stabilirea forţei cu care un sabot acţionează asupra suprafeţei de frecare conjugată, în funcţie de
forţa centrifugă a acestuia şi, dacă este cazul, de forţă arcurilor de readucere. Valoare acestei
forţe serveşte la dimensionarea suprafeţelor în contact. Arcurile se dimensionează la o forţă
stabilită în funcţie de turaţia la care se doreşte a fi realizată cuplarea.