5.

FACTORII DE INFLUENŢĂ ASUPRA TENSIUNII

DISRUPTIVE ÎN CÂMP PUTERNIC NEUNIFORM

5.1. Dispersia statistică a tensiunii disruptive

Toate etapele de formare a descărcării (apariţia electronului iniţial

care produce prima ionizare, formarea primei avalanşe, a strimerilor, a
liderului etc) au un caracter probabilistic datorat repartiţiei aleatoare a
moleculelor gazului, prezenţei unor impurităţi în gaz (de exemplu praful
în aer) etc. Ca urmare a acestui caracter, tensiunea disruptivă va prezenta
şi ea o dispersie statistică.
Conform teoriei probabilităţilor dispersia datelor obţinute
experimental, în condiţiile influenţei unui mare număr de factori
întâmplători necunoscuţi, trebuie să urmărească legea normală de
repartiţie. Pentru tensiunea disruptivă funcţia integrală de repartiţie care
urmăreşte această lege are forma:
Ud U d U~d 2
1 
PU d 
 2 e

2 2
dUd (5.1)

unde: PU d este probabilitatea ca Ud să fie mai mică sau cel mult egală cu
tensiunea disruptivă corespunzătoare câmpului critic;
~
- U d - valoarea medie a tensiunilor disruptive obţinute printr-un
număr mare de experienţe;
-  - abaterea medie pătratică care caracterizează gradul de
dispersie al rezultatelor experimentale pentru Ud în raport cu valoarea sa
~
medie, fiind exprimată în fracţiuni sau procente din U d .
 Reprezentarea grafică a funcţiei PU d  f U d  este redată în figura
5.1, fiind o curbă tipică în S care tinde către zero la scăderea tensiunii şi
către 1 la creşterea nelimitată a acesteia. Descărcarea este imposibilă la
tensiuni foarte joase iar la tensiuni înalte ea se produce întotdeauna.
Practic, abaterea posibilă a tensiunii disruptive de la valoarea sa
medie nu depăşeşte  3 . Deci, înfăşurătoarea acestei caracteristici este
 ~

U d  3 . Limitele domeniilor de variaţie prezintă deviaţiile de la
repartiţia normală gaussiană şi, din acest motiv, este suficient să
~
considerăm deviaţia tensiunii disruptive în raport cu U d numai de  2 ,
probabilitatea fiind, în acest caz, de 0,023
1.0
0.9
0.8
PUd

0.7
0.6
0.5
0.4
0.3
0.2
0.1
0
1-3σ 1-2σ 1-σ 1 1+σ 1+2σ 1+3σ

x Ud

Fig. 5.1. Variaţia probabilităţii de descărcare cu tensiunea disruptivă

Se determină astfel tensiunea de 50% amorsări şi dacă se cunoaşte

repartiţia datelor experimentale dată de , se poate caracteriza dispersia
tensiunii disruptive. Abaterea medie pătratică este diferită pentru
supratensiunile externe, respectiv interne.
 Făcând schimbarea de variabilă:
~
Ud Ud
t (5.2)

relaţia (5.1) se poate scrie sub o formă mai simplă:
Ud t2
1 
PU d 
2 
e 2
dt , (5.3)

relaţie ale cărei valori sunt tabelate.

În cazul instalaţiilor de înaltă tensiune se întâlneşte situaţia mai
multor izolaţii în paralel, caz în care probabilitatea de descărcare pentru
un singur element este dată de relaţia:
 
m
PmU d  1   1  P jU d (5.4)
j 1

În cazul că cele m izolaţii sunt identice, relaţia (5.4) devine:


PmU d  1  1  PU d .
m
(5.5)
Factorii ce influenţează tensiunea disruptivă sunt:
- condiţiile de mediu;
- forma tensiunii;
- forma electrozilor;
- ecranele de protecţie.

5.2. Influenţa condiţiilor de mediu asupra tensiunii disruptive

Tensiunea de descărcare disruptivă depinde de parametrii de stare

ai gazului. În câmpurile uniforme şi slab neuniforme ea depinde numai
de densitatea gazului, crescând o dată cu aceasta. În câmpuri puternic
neuniforme ea este influenţată şi de umiditate, fiind proporţională cu
aceasta şi depinzând, în acelaşi timp, de coeficientul de neuniformitate al
câmpului.
Datorită acestor influenţe compararea valorilor tensiunilor
rezultate din experimentările efectuate în condiţii de mediu diferite
implică determinarea valorilor lor pentru cazul în care descărcarea s-ar fi
produs într-un gaz având parametrii stării de referinţă. De asemenea, se
poate determina valoarea tensiunii la care trebuie încercată izolaţia pentru
anumite condiţii atmosferice când se cunoaşte tensiunea de încercare
specificată pentru parametrii de stare de referinţă ai aerului. Aceştia sunt:
 - temperatura t0 = 20 0C
- presiunea p0 = 760 mmcolHg (1013105 N/m2 = 1013 mbar)
- umiditatea h0 = 11 g (vapori de apă) /m3 (de aer)
Tensiunile disruptive determinate în condiţii de temperatură şi
presiune din laborator (t, p) se transformă în tensiuni pentru condiţii
normale cu relaţia:
k
U dn  U d , (5.6)

unde k este coeficientul de corecţie pentru umiditatea aerului şi
δ - densitatea aerului la temperatura t şi presiunea p, calculată cu relaţia:
p
  0,386 (5.7)
273  t
Aşa cum s-a menţionat anterior, umiditatea influenţează tensiunea
disruptivă numai în câmpuri puternic neuniforme. Influenţa ei se explică
prin comportarea vaporilor de apă ca o sarcină spaţială negativă.
În relaţia (5.6) coeficientul de corecţie pentru umiditatea aerului k
depinde atât de umiditatea absolută a aerului cât şi de tipul tensiunii de
încercare, determinându-se cu ajutorul curbelor din figura 5.2.
1.2

1.1
k

1.0

0.9

0.8 g/m3
0 5 10 15 20 25
umiditate

Fig. 5.2. Variaţia coeficientului k cu umiditatea absolută a aerului

Umiditatea relativă este raportul dintre umiditatea absolută şi

umiditatea standard (normală). Umiditatea normală este de 11[g/m3]. La
umiditate relativă egală cu 1 şi k este egal cu 1, dar la umiditate mare Ud
creşte. Vaporii de apă conţin ioni electronegativi şi din acest motiv
spaţiul este mult mai stabil.
 Aşa cum rezultă din relaţia (5.7), densitatea gazului depinde de
presiunea şi temperatura sa. La presiuni mai ridicate (de ordinul a câtorva
atmosfere) tensiunea disruptivă poate fi considerată direct proporţională
cu temperatura, iar la presiuni încă şi mai mari viteza de creştere a
tensiunii disruptive în raport cu tensiunea este mai mică, în special în
cazul polarităţii pozitive a vârfului. La gazele electronegative, pentru
polaritatea pozitivă a vârfului, se constată o anomalie în variaţia tensiunii
disruptive cu presiunea (fig. 5.3), care constă într-o scădere bruscă a
acesteia la o anumită valoare critică a presiunii.
kV kV

- -

Ud
30 60
+
+
20 40

10 20 gaze
aer electronegatiive

0 4 8 12 16 at 0 4 8 12 16 at
p p
a. b.

Fig. 5.3. Variaţia tensiunii disruptive cu presiunea la diverse gaze: a – aer; b – gaze
electronegative

5.3. Influenţa formei electrozilor

În câmpuri puternic neuniforme (cazul electrozilor vârf- vârf sau

vârf – placă) este posibil ca tensiunea de străpungere să fie influenţată şi
de forma electrozilor dacă distanţa dintre ei este mică. În figurile 5.4, a şi
b este redată variaţia tensiunii disruptive cu distanţa dintre electrozi
pentru electrozi vârf - placă cu două forme diferite ale vârfului: tijă cu
capătul în formă de con (fig. 5.4,a), respectiv tijă cu capătul emisferic
(fig. 5.4,b).
Examinând aceste curbe, se poate afirma că la distanţe mari între
electrozi, atunci când câmpul este cu siguranţă neuniform, tensiunea
 disruptivă este mai mare în cazul polarităţii negative a electrodului vârf şi
nu există o influenţă a formei acestui electrod asupra tensiunii disruptive.

kV kV

120 120
Ud - + - +
100 100

80 80

60 60
+ -
40 40
+ -
20 20

0 2 4 6 8 cm 0 2 4 6 8 cm
s s
a. b.

Fig. 5.4 Influenţa formei capătului electrodului vârf asupra tensiunii disruptive:
a – conic, b – emisferic

La distanţe mici însă, intervine şi influenţa formei electrozilor.

Explicarea acestei influenţe e legată de faptul că la astfel de distanţe între
electrodul vârf cu capătul emisferic şi placă câmpul este slab neuniform,
în timp ce în cazul electrodului vârf cu capătul conic câmpul rămâne
puternic neuniform la orice distanţă. În cazul vârfului emisferic apare o
intersecţie a curbelor ridicate pentru cele două polarităţi ale vârfului (fig.
5.4,b) care marchează tocmai trecerea de la câmpul slab neuniform către
cel puternic neuniform. La aceste distanţe, în câmpul slab neuniform
îndeplinirea condiţiei de autonomie a descărcării duce direct la formarea
descărcării disruptive. Îndeplinirea acestei condiţii se obţine la o tensiune
mai mică în cazul polarităţii negative a vârfului, deci şi tensiunea
disruptivă este mai mică în acest caz.
La propunerea CEI pentru a putea compara rezultatele
experimentale s-a standartizat electrodul vârf ca fiind realizat dintr-o tijă
metalică de secţiune pătrată cu latura de 12,7 mm, tăiată la capăt
perpendicular pe axa sa.
 5.4. Influenţa formei tensiunii asupra tensiunii disruptive

Intervalele de aer întâlnite în instalaţiile electrice pot fi

considerate cu o oarecare aproximaţie ca şi intervalele vârf – vârf sau
vârf – placă. De exemplu, intervalul dintre un conductor al liniei şi
pământ se poate compara cu intervalul vârf – placă, iar cel dintre două
conductoare de fază, cu intervalul dintre electrozii vârf – vârf.
În instalaţiile electrice, intervalele electroizolante, inclusiv cele de
gaz, sunt supuse la tensiuni de formă şi durată diferită precum: tensiune
alternativă de frecvenţă industrială, tensiune continuă (redresată), unde
de supratensiune atmosferice şi de comutaţie. Prezintă deci, interes
studiul caracteristicilor descărcării disruptive la acţiunea diferitelor forme
ale tensiunii aplicate. În acest scop, vom prezenta curbele de variaţie ale
tensiunii disruptive în funcţie de distanţa dintre electrozi pentru tipurile
caracteristice de câmp puternic neuniform: cu simetrie 100%,
corespunzând sistemului de electrozi vârf – vârf şi cu cea mai mare
nesimetrie, corespunzând sistemului de electrozi vârf – placă. Curbele de
variaţie ale tensiunilor disruptive în intervalele de aer întâlnite în
instalaţiile electrice sunt dispuse între curbele pentru sistemele de
electrozi vârf – vârf şi vârf – placă, tinzând către una sau alta în funcţie
de gradul de nesimetrie al intervalului real.

5.4.1. Tensiunea disruptivă la aplicarea tensiunii continue

kV
În cazul tensiunii continue,
o puternică influenţă asupra
1200 tensiunii de străpungere o
+ -
Ud

- manifestă polaritatea electrozilor,

900 + ea fiind cu atât mai mare cu cât
+ -
nesimetria geometrică este mai
600 mare (fig. 5.5).
Cele mai mari tensiuni de
+ - străpungere apar în cazul
300
electrozilor vârf – placă la
polaritatea negativă a vârfului şi
0 50 100 150 200 250 cm cele mai mici pentru acelaşi sistem
s de electrozi la polaritatea pozitivă
Fig. 5.5. Influenţa polarităţii vârfului a vârfului.
asupra tensiunii disruptive
 Tensiunile de străpungere pentru sistemul de electrozi vârf – vârf,
cu un electrod legat la pământ, sunt mai mari în cazul polarităţii negative
a electrodului izolat, deorece câmpul este mai intens pe acest electrod
decât pe cel legat la masă. În amândouă cazurile tensiunile sunt mai mari
decât pentru sistemul de electrozi vârf – placă, cu polaritatea pozitivă a
vârfului. Asta se explică prin capacitatea electrică mai redusă a
sistemului de electrozi vârf – vârf, respectiv, prin densitatea mai scăzută
de sarcini electrice pe electrozi.

5.4.2. Tensiunea disruptivă la aplicarea tensiunii alternative

de frecvenţă industrială

kVmax În cazul aplicării

unei tensiuni alternative, o
2500 influenţă deosebită o are
forma electrozilor şi
2000 capacitatea intervalului în
Ud

care se produce descărcarea.

1500 Mărirea capacităţii duce la
scăderea tensiunii de
1000
străpungere. Astfel,
tensiunea de străpungere a
500
intervalului vârf-placă este
mai mică decât cea a
0 2 4 6 8 10 12 m intervalului vârf - vârf, la
aceeaşi distanţă între
s electrozi (fig. 5.6),
Fig. 5.6. Influenţa gradului de nesimetrie a câmpului deoarece primul interval
electric din interval asupra tensiunii alternative de
străpungere
are o capacitate mai mare
decât al doilea.
Pentru acest din urmă caz se remarcă şi o creştere mai rapidă a
tensiunii disruptive cu distanţa dintre electrozi.
Descărcarea disruptivă este determinată de valoarea instantanee
maximă (valoarea de vârf) a tensiunii alternative de frecvenţă industrială
aplicate. Pentru a măsura tensiunea disruptivă se procedează la creşterea
lentă a tensiunii aplicate, începând cu 75% din această tensiune, până la
străpungerea intervalului. Datorită vitezei mici de creştere a tensiunii
aplicate (2 kV/s), în cursul încercării este foarte probabilă însumarea
tuturor factorilor întâmplători care influenţează tensiunea disruptivă, de
aceea condiţiile în care se efectuează încercarea pot fi socotite identice cu
cele ale acţiunii de durată ale tensiunii de frecvenţă industrială.
Variaţia tensiunii disruptive cu distanţa dintre electrozi (fig. 5.6)
pune în evidenţă şi mărirea influenţei gradului de nesimetrie a câmpului
din interval la distanţe mari între electrozi.

5.4.3. Tensiunea disruptivă la aplicarea tensiunii de impuls

Tensiunea disruptivă Ud depinde foarte mult de viteza de creştere

a tensiunii şi de durata şi amplitudinea tensiunii aplicate.
Undele de supratensiune care se propagă pe instalaţii electrice
sunt simulate în laboratoarele de înaltă tensiune prin unde de impuls de
tensiune. Acestea pot fi:
- impuls scurt care simulează supratensiunea de natură
atmosferică ce apare la căderea trăsnetului;
- impuls lung care simulează supratensiunile interne (de
comutaţie) din sistem.
Supratensiunile atmosferice apar la căderea trăsnetului pe stâlp
(supratensiuni în linie), pe conductorul de protecţie sau în apropierea
liniei electrice aeriene (LEA), caz în care se induce o supratensiune în
linie.Unda de impuls de tensiune are forma din figura 5.7 şi este
caracterizată de durata convenţională a frontului undei tf şi de durata
convenţională a semiamplitudinii ts în s, durate determinate ca în figură.
u
U
0.9U
m

0.5U
m
0.3U
m

0 tf ts t
Fig. 5.7. Unda de impuls de tensiune: F este originea convenţională a undei de
impuls; C – amplitudidea undei; tf – timpul convenţional al frontului undei; ts – timpul
convenţional al spatelui undei (de semiamplitudine).
 Comitetul Electrotehnic Internaţional (CEI) recomandă valorile
de 1 şi 50 s pentru timpul frontului şi cel de semiamplitudine în cazul
undei scurte care simulează unda de supratensiune de trăsnet. La noi s-a
adoptat 1,2/50 s, iar in alte ţări ca SUA şi Rusia s-au stabilit parametrii
acestei unde la 1,5/40 s. Unda lungă la noi este de 250/2500 s.

5.4.3.1 Durata descărcării (timpul de întârziere al

descărcării)

Dacă unui sistem de doi electrozi i se aplică o tensiune continuă

sau una alternativă, experienţa arată că tensiunea de descărcare pentru
mai multe încercări se grupează în jurul unei valori care e aceeaşi pentru
anumite condiţii date. Dacă însă, tensiunea aplicată variază foarte rapid
(tensiune de impuls) experienţa arată că tensiunea de descărcare variază
în funcţie de amplitudinea tensiunii dar depinde şi de durata ei. Această
dependenţă a tensiunii de descărcare funcţie de timp (fig. 5.8) reprezintă
caracteristica tensiune – timp sau este cunoscută în tehnică şi sub
denumirea de caracteristica volt –
u secundă.
Tensiunea disruptivă are un
caracter aleatoriu, variaţia ei în timp
datorându-se timpului de întârziere al
descărcării.
Presupunem că aplicăm
sistemului de electrozi o tensiune
destul de rapid variabilă în timp (fig.
5.9).
t
Fie U1 tensiunea la care
Fig. 5.8 Caracteristica tensiune - timp începe descărcarea şi t1 timpul de
atingere al acestei valori. Când s-a
atins valoarea lui U1 descărcarea nu se produce instantaneu ci e nevoie de
un anumit timp, deoarece formarea descărcării este determinată nu numai
de mărimea tensiunii ci şi de durata de aplicare a ei. Timpul necesar
pentru a se produce descărcarea reprezintă timpul de întârziere al
descărcării.
 Fig. 5.9. Timpii de întârziere ai descărcării

Pentru a avea loc o descărcare este necesar în primul rând să

existe sau să apară cel puţin un electron iniţial, capabil să producă
ionizări prin şoc, deci, să dea naştere unei prime avalanşe de electroni.
Pentru ca el să apară (să fie extras din catod) e nevoie de un anumit timp.
Dacă electronul eficace nu apare pe întreaga durată de aplicare a
tensiunii, descărcarea nu se poate forma. Durata de timp măsurată din
momentul t1 când tensiunea atinge valoarea U1 (de străpungere în curent
continuu) până în momentul t2 al apariţiei unui electron liber, capabil să
producă o avalanşă de electroni, poartă denumirea de timp statistic de
întârziere al descărcării ts (ts = t2 – t1). Acest timp are un caracter
statistic şi depinde de valoarea intensităţii câmpului în apropierea
catodului, de amplitudinea tensiunii aplicate electrodului respectiv, de
materialul catodului şi de starea suprafeţei lui. Timpul ts are o pondere
suficient de mare în cazul descărcărilor în câmp uniform, în schimb, în
cazul descărcărilor în câmpuri neuniforme el poate fi neglijat. De
asemenea el este important când distanţa dintre electrozi e mică şi
presiunea gazului este şi ea mică. Când amplitudinea tensiunii aplicate
este mare timpul statistic de întârziere se micşorează.
La timpul t2 începe descărcarea şi urmează apoi dezvoltarea
avalanşei în timpul ta = t3 – t2, a strimerului tstr = t4 – t3 şi, în final,
descărcarea principală tp = t5 – t4.
Deci, timpul total de producere al descărcării tpd este suma
acestor timpi: tpd = ta + tstr + tp şi timpul total de întârziere a descărcării
va fi: tîd = ts + tpd. Timpul total de întârziere a descărcării este cu atât mai
mic cu cât panta undei de tensiune este mai mare (cu cât tensiunea creşte
mai rapid).
 Timpul de întârziere al descărcării poate fi determinat
experimental. Aplicând un număr n de impulsuri şi determinând pentru
fiecare timpul de întârziere tîd se poate determina valoarea sa medie şi
abaterea medie pătratică:
~ 1 n
tid   tidj (5.8)
n j 1

t 
1 n
 tidj  ~tid 2 (5.9)
id
n j 1
Pentru un număr n suficient de mare de impulsuri (peste 30) se
poate considera cu sufientă precizie că legea de repartiţie a timpului de
întârziere este gausiană.
Descărcarea principală durează un timp foarte scurt, cu 1 – 2
ordine de mărime mai mic decât timpul strimerului (tptstr). În
consecinţă, acest timp al descărcării principale, practic, nu contribuie cu
nimic la valoarea timpului de producere al descărcării (tpd). Strimerul se
formează pe baza unui număr relativ mare de avalanşe ce se dezvoltă
când în avalanşa iniţială sunt create condiţiile energetice pentru apariţia
unui fotoelectron. Având în vedere că la dezvoltarea strimerului participă
un număr mare de avalanşe, în condiţii normale, timpul strimerului e mai
mic decât timpul avalanşei tstr  ta. Timpul avalanşei ta reprezintă durata
dintre momentul apariţiei primului electron capabil să producă ionizări şi
momentul în care apar condiţiile pentru apariţia unui fotoelectron. Acest
timp al avalanşei se poate calcula cu relaţia ta = xk / va , unde xk este
distanţa pe care o parcurge avalanşa – cu viteza va – până când apare
fotoelectronul. Valoarea lui xk diferă pentru strimerul pozitiv sau negativ.
La cel negativ xk e mai mic decât distanţa dintre cei doi electrozi iar la cel
pozitiv e apropiat de această distanţă. Dacă xk e suficient de apropiat de
distanţa dintre electrozi, s, timpul avalanşei reprezintă partea cea mai
însemnată a timpului total de întârziere şi practic doar el intervine în
calcule.
Se poate concluziona că timpul de descărcare este determinat, în
cazul distanţelor mici între electrozi, de timpul statistic de întârziere, iar
la distanţe mari de timpul de formare al descărcării sau mai exact de
timpul de propagare a strimerului sau liderului. Întotdeauna timpul de
descărcare depinde şi de tensiunea aplicată la electrozi.
Timpul de întârziere al descărcării are un caracter statistic. Primul
său termen ts prezintă un puternic caracter statistic dar şi al doilea termen
tpd are un caracter statistic. Apariţia strimerului e condiţionată de
dezvoltarea unor avalanşe produse de fotoelectronii ce apar în capul
avalanşelor precedente. Apariţia fotoelectronilor şi a avalanşelor
ulterioare reprezintă un fenomen statistic care îşi găseşte corespondenţa
în caracterul statistic al lui tpd.
Asupra descărcării o influenţă destul de importantă o au şi
sarcinile spaţiale ce se găsesc între electrozi şi au o repartiţie stohastică
(oarecare). Totodată, şi timpul de întârziere al descărcării are un caracter
statistic. Deci, când construim caracteristica U = f (t) este normal să nu
obţinem nişte date ferme ci o serie de date ce se grupează în jurul valorii
celei mai probabile.

5.4.2. Metoda experimentală de construire a

caracteristicii tensiune – timp pentru o izolaţie oarecare

Cunoaşterea caracteristicii tensiune – timp a unui element din

instalaţia electrică de înaltă tensiune prezintă o importanţă deosebită
pentru corelarea corectă a protecţiilor. Metoda de construire a acestei
caracteristici este una experimentală şi se determină în laboratoare pentru
diferite obiecte sau intervale de străpungere.
Pentru ridicarea acestei caracteristici este necesar să se realizeze o
schemă de montaj ca cea prezentată în figura 5.10. De la generatorul de
impulsuri de tensiune GIT se aplică impulsuri de tensiune pe obiectul
supus încercărilor Ob şi variaţia tensiunii pe obiect este înregistrată de un
osciloscop catodic OC, prin intermediul unui divizor de tensiune DT.

DT
G.I.T.

Ob

Fig. 5.10. Instalaţia pentru ridicarea caracteristicii tensine – timp

 Impulsurile de tensiune aplicate au formă constantă dar
amplitudinea lor este variabilă. În funcţie de amplitudinea tensiunii, unda
aplicată poate fi tăiată ca în figura 5.11: pe front (a şi b), pe vârf (c) sau
pe spate (d).
Aplicând asupra intervalului unda de forma a vom înregistra la
oscilograf forma de undă marcată cu linie plină îngroşată. Descărcarea va
avea loc pe frontul undei, deci, avem o undă tăiată pe front la momentul
t1. Aplicând, apoi, obiectului o tensiune de amplitudine mai mică b vom
observa că descărcarea se produce la t2  t1. Aici tăierea se produce la
valoarea maximă a tensiunii, la t = t2. E normal ca la unda b tăierea să se
producă la un timp t2  t1, deoarece în primul caz cel puţin timpul statistic
e mai mic decât în al doilea caz, datorită câmpului mai intens existent
între cei doi electrozi.
La impulsul c vom observa o tăiere a undei la momentul t3 care
este situat pe spatele undei. Aplicând intervalului o tensiune de
amplitudine egală cu a impulsului d nu vom mai observa nici o tăiere a
undei.
Prin definiţie caracteristica U - t se construieşte prin punctele
corespunzătoare timpului de tăiere şi valorii maxime a tensiunii aplicate
intervalului. La undele a şi b valoarea maximă a tensiunii aplicate
corespunde cu cea de tăiere, ceea ce nu se mai întâmplă la unda c.
Punctul 3 are coordonatele t3 şi Umax c.
a
u

t
t1 t2 t3 t4
Fig. 5.11. Construcţia caracteristicii caracteristicii tensine – timp
 În realitate, la ridicarea experimentală a acestei caracteristici se
obţin în jurul punctelor 1, 2, şi 3 mai multe puncte rezultate în urma
încercărilor cu aceeaşi amplitudine a tensiunii. Aceste date permit
construirea unei zone caracteristice tensiune – timp şi nu a unei
caracteristici U – t. Caracteristica U – t se dă în tabele şi se foloseşte în
calculele de coordonare a izolaţiei. Se construieşte ca fiind curba cea mai
probabilă, prin punctele cele mai probabile în fiecare caz. Ea se trasează
pentru valorile medii ale tensiunii în cazul tăierii pe frontul undei şi
pentru valorile medii ale timpului de tăiere la tăierea pe spatele undei.
Uneori în calculele de coordonare a izolaţiei este necesar să se cunoască
fie limita inferioară, fie cea superioară a acestei zone caracteristice U – t.
Construcţia acestei caracteristici este legată de un volum imens de
lucru: un număr enorm de încercări experimentale şi o prelucrare
minuţioasă a sutelor de rezultate obţinute. În cazurile mai simple, când nu
e nevoie de o precizie prea ridicată se acceptă construirea ei prin două
puncte principale: un punct ce corespunde tăierii pe frontul undei la
aproximativ 2 s şi printr-un punct ce corespunde tăierii pe spatele undei
la o tensiune de 50%, tensiune definită în caracteristica U = f (t) ca fiind
cea mai joasă dintre amplitudinile aplicate care încă mai produce
descărcare în interval (fig. 5.12).

Ud

U50%

t
Fig. 5.12. Curbele înfăşurătoare ale domeniului caracteristicii tensiune – timp

Caracteristica se construieşte prin aceste două puncte, fiind date

în literatură relaţii empirice ce asigură obţinerea şi a altor puncte din
caracteristică.
 O altă metodă de ocolire a dificultăţilor legate de construcţia
curbei U - t este exprimarea ei prin tensiunea disruptivă 50% (U50%), care
se obţine prin aplicarea a 10 impulsuri de tensiune identice din care 5
produc descărcări disruptive. Tensiunea disruptivă de 50% amorsări
corespunde porţiunii liniare a caracteristicii tensiune –timp, deci valorilor
celor mai mici ale amplitudinii tensiunii de impuls, de unde şi denumirea
de tensiune disruptivă de impuls minimă.
Raportul între U50% şi tensiunea disruptivă de lungă durată poartă
denumirea de coeficient de impuls al intervalului disruptiv. Valoarea
acestuia – supraunitară – fiind cu atât mai mare cu cât creşte gradul de
neuniformitate al câmpului în interval.
Alura caracteristicii tensiune – timp depinde de gradul de
neuniformitate al câmpului în interval. În cazul câmpului puternic
neuniform durata descărcării scade rapid la creşterea tensiunii aplicate şi
ca urmare caracteristica tensiune – timp are o pantă mare (curba 1 din
figura 5.13). În cazul câmpului uniform durata descărcării este
determinată în principal de timpul statistic de întârziere care variază puţin
în funcţie de tensiunea aplicată în cazul intervalelor protejate. Ca urmare
caracteristica tensiune – timp are o pantă mică (curba 2 din figura 5.13).
Ud

Fig. 5.13. Coordonarea izolaţiei unui întrerupător de înaltă tensiune

Caracteristica U – t prezintă importanţă practică pentru adoptarea

unei protecţii raţionale a izolaţiei. Dacă dorim să protejăm o construcţie
electroizolantă (de exemplu, un întrerupător) a cărei caracteristică
tensiune – timp este dată de curba 1 din figura 5.13, atunci este raţional a
conecta în paralel cu aceasta un aparat de protecţie (de exemplu, un
DRV) a cărei caracteristică tensiune – timp este dată de curba 2 din
aceeaşi figură. Intervalul dintre aceste curbe trebuie să acopere dispersia
duratelor de descărcare, adică înfăşurătoarea inferioară a caracteristicii 1
nu trebuie să intersecteze sau să se afle sub înfăşurătoarea superioară a
curbei 2. Dacă aparatul de protecţie ar avea caracteristica tensiune – timp
dată de curba 3, atunci protecţia nu ar mai fi asigurată pentru toate
valorile posibile ale tensiunii aplicate.
Tensiunea disruptivă 50% descărcări variază şi în funcţie de
distanţa dintre electrozi. Curbele de variaţie pentru cele două sisteme
caracteristice de electrozi, la cele două polarităţi ale vârfului sunt cele din
figura 5.14. Se observă că există o influenţă mai puternică a polarităţii la
sistemul de electrozi vârf – placă, ea fiind mai puţin evidentă în cazul
electrozilor vârf – vârf, cu unul dintre electrozi legat la pământ.
kV
- +
1500
U50%

1000
- +
- +
500
+ -

0 50 100 150 200 250 cm

s

Fig. 5.14. Variaţia tensiunii 50% descărcări cu distanţa dintre electrozi

5.4.3. Tensiunea disruptivă la aplicarea undelor de

supratensiuni de comutaţie

Undele de supratensiuni de comutaţie au forme foarte diferite şi o

durată de timp variind de la sute de s până la câteva perioade ale
tensiunii de frecvenţă industrială. Din această cauză e dificil a se
definitiva o formă unică a undei de tensiune care să fie folosită la
încercarea izolaţiei în vederea stabilirii comportării la supratensiuni de
comutaţie.
În diferite ţări se utilizează diferite forme de astfel de unde. În
ţara noastră este propus a se utiliza pentru verificarea rigidităţii
dielectrice a izolaţiei transformatoarelor la supratensiuni de comutaţie un
impuls de tensiune aperiodic cu următoarele caracteristici:
- durata convenţională a frontului tf = 250  100 s;
- durata convenţională de semi-amplitudine ts = 2500  1000 s;
- durata impulsului la nivelul 0,9 Um –T0,9  200 s.
Alura impulsului de tensiune convenţional este dată în figura 5.15.

u/umax
1.0
0.9
T0,g

0.5

0 Tf t
Ts

Fig. 5.15. Unda convenţională de impuls de supratensiune de comutaţie

5.5. Influenţa ecranelor dielectrice asupra tensiunii disruptive

Ecranele dielectrice sunt folii subţiri de material electroizolant

care sunt plasate în intervalele de descărcare cu câmp puternic neuniform
nesimetric, în scopul măririi tensiunii disruptive a intervalului prin
uniformizarea câmpului electric.
Considerăm un interval vârf – placă şi introducem un ecran din
material electroizolant foarte subţire între electrozi. Folia dielectrică ce
constitue ecranul este dintr-un material a cărui tensiune de străpungere
este neglijabilă în raport cu tensiunea disruptivă a intervalului de aer
dintre electrozi. Tensiunea de străpungere a intervalului se modifică în
principal datorită schimbării repartiţiei câmpului electric în interval şi nu
datorită rigidităţii dielectrice proprii a ecranului.
În cazul polarităţii pozitive a vârfului sarcinile pozitive ce se
deplasează spre placă neputând trece prin ecran, difuzează pe suprafaţa
acestuia, repartizându-se relativ uniform pe el (fig. 5.16). Repartiţia e cu
atât mai uniformă cu cât ecranul e mai depărtat de vârf. Apariţia sarcinii
pozitive pe ecran duce la uniformizarea câmpului în zona dintre ecran şi
catod iar în zona dintre anod şi ecran la scăderea intensităţii lui (nu este
favorizată descărcarea). Eext

+
+ +
E1 ++ + E2
+
++ + -
++ +
+ +
+
E

x
Fig. 5.16. Repartiţia intensităţii câmpului electric la polaritatea pozitivă a vârfului

În cazul polarităţii negative a vârfului electronii ce se îndreaptă

spre placă pierd din viteză şi se alipesc de moleculele de gaz formând
ioni negativi. Aceştia sunt opriţi de ecran, pe care se şi repartizează (fig.
5.17). Această sarcină spaţială duce la creşterea intensităţii câmpului
dintre ecran şi placă, tensiunea de străpungere a intervalelor cu ecran
devenind mai mică decât cea a intervalelor fără ecran
Slăbirea câmpului între vârf şi ecran - în primul caz - împiedică
formarea şi propagarea strimerului de la electrodul vârf pozitiv, rezultând
o mărire a tensiunii disruptive. În schimb, în cazul polarităţii negative a
vârfului, câmpul pe acesta rămânând intens, formarea strimerului nu mai
este împiedicată. Mai mult decât atât, intensificarea câmpului între ecran
şi placă favorizează propagarea strimerului în interval, rezultând o
reducere a tensiunii disruptive. Eext

-
E1
- -
++ E2 - - - E3
- ++ - - - +
++ - - -
- -
-
E

Fig. 5.17. Repartiţia intensităţii câmpului electric la polaritatea negativă a vârfului

Ca urmare prezenţa ecranului are un efect pozitiv asupra

rigidităţii dielectrice a intervalului în cazul polarităţii pozitive a
electrodului vârf şi un efect negativ în cazul polarităţii negative a
acestuia.
Influenţa ecranului asupra mărimii tensiunii disruptive depinde în
mare măsură de poziţia acestuia în intervalul disruptiv ceea ce rezultă din
examinarea curbelor de variaţie a tensiunii disruptive Ud în funcţie de
distanţa s1 (dintre ecran şi placă), curbe ridicate pe cale experimentală
pentru sistemul de electrozi vârf – placă (fig. 5.18).
 kV

-
140 +

Ud
120 S1 +
- -
+
100

80
S1 - +
- -
60

40
0 2 4 6 8 9.3 cm

Fig. 5. 18. Influenţa poziţiei ecranului asupra tensiunii disruptive

Se observă că dacă ecranul este aşezat aproximativ la mijlocul

distanţei dintre electrozi tensiunile disruptive pentru cele două polarităţi
ale vârfului sunt apropiate ca mărime şi aproximativ egale cu tensiunea
disruptivă în câmp uniform pentru distanţa între electrozi egală cu
distanţa între ecran şi placă. Rezultă de aici că rigiditatea intervalului
disruptiv este hotărâtă în principal de porţiunea acestuia cuprinsă între
ecran şi placă.
În cazul aşezării ecranului în imediata apropiere a electrodului
vârf pozitiv sarcinile pozitive se repartizează neuniform pe suprafaţa lui
şi modifică repartiţia câmpului între electrozi, crescând într-o oarecare
măsură intensitatea câmpului în apropierea vârfului. Această repartiţie nu
diferă mult de cea provocată de sarcina spaţială de la vârf în lipsa
ecranului. Ca urmare, ecranul aşezat prea aproape de electrodul vârf
pozitiv îşi pierde în parte rolul de mărire a tensiunii disruptive. La
distanţe mai mari ale ecranului faţă de vârf, sarcina pozitivă are o
repartiţie tot mai uniformă.
Dacă ecranul este poziţionat în imediata apropiere a electrodului
vârf negativ, adică în regiunea cu câmp foarte intens, el nu mai poate
reţine pe suprafaţa sa sarcinile negative, deoarece electronii care se
deplasează cu viteză mare reuşesc să treacă prin orificiile oricât de mici
ale acestuia. În schimb, ionii pozitivi, creaţi de procesele de ionizare care
au loc în spatele ecranului, se depun pe suprafaţa lui, formând o sarcină
pozitivă care provoacă o slăbire a câmpului în intervalul ecran - placă. Se
obţine, ca urmare, o oarecare creştere a tensiunii disruptive. Creşterea
acesteia la aşezarea ecranului foarte aproape de placă se datorează
apariţiei fenomenului de emisie inversă.
Examinând curbele din figura 5.18, se constată că poziţia optimă
a ecranului, pentru ambele polarităţi ale electrodului vârf, corespunde
unei distanţe între ecran şi placă egală cu aproximativ 0,7 ... 0,75 din
distanţa între electrozi [s1 = (0,7 ... 0,75)s].
În cazul aplicării la electrozi a unei tensiuni alternative prezenţa
ecranului va duce la creşterea tensiunii disruptive în semiperioada pentru
care electrodului vârf îi corespunde polaritatea pozitivă şi la scăderea
acesteia în cealaltă semiperioadă. Pe ansamblu, se obţine o creştere a
tensiunii disruptive.
În alt mod se petrec fenomenele la impuls de tensiune. Pentru
acest caz, influenţa poziţiei ecranului asupra tensiunii disruptive este
ilustrată în figura 5.19.
Se poate observa că la polaritatea pozitivă a vârfului, dependenţa
tensiunii disruptive de distanţa
faţă de electodul placă rămâne
practic aceeaşi ca şi în cazul
acţiunii de lungă durată.
În cazul polarităţii negative însă,
influenţa sa este redusă,
tensiunea disruptivă având
aceeaşi valoare în prezenţa şi în
absenţa ecranului. La cele două
polarităţi descărcarea începe cu
un strimer anodic care ajunge
până la ecran, fiind urmat de un
al doilea care produce
descărcarea.

Fig. 5. 19. Influenţa poziţiei ecranului asupra

tensiunii disruptive la impuls de tensiune