DREPT DIPLOMATIC SI CONSULAR

DREPTUL DIPLOMATIC - NOTIUNE

Dreptul diplomatic constituie o ramură a dreptului internațional public, având ca obiect

diferitele aspecte ale activității diplomatice desfășurate de organe interne ale statelor, ca și de
organele externe ale acestora, create anume în acest scop – misiunile diplomatice permanente și
misiunile diplomatice ad hoc – precum și anumite laturi ale activității conferințelor și
organizațiilor internaționale 1. Doctrina oferă o serie de definiții ale acestei ramuri de drept, care a
fost calificată drept totalitatea normelor juridice care guvernează statutul organelor diplomatice 2
sau drept parte a dreptului internațional care stabilește regulile practicii relațiilor externe ale
statelor între ele3.

IZVOARELE DREPTULUI DIPLOMATIC

Izvoarele dreptului diplomatic sunt în mare parte similare cu acelea ale dreptului
internațional public.

1. TRATATUL INTERNAȚIONAL

Izvorul esențial al dreptului internațional public, ca și al dreptului diplomatic este

considerat a fi tratatul internațional, pe de o parte întrucât cuprinde consimțământul expres al
statelor în ceea ce privește normele sale, iar pe de altă parte prin prisma frecvenței și utilității
sale.

Pornind de la definiția actului juridic civil, tratatul internațional poate fi calificat drept
manifestarea de voință a două sau mai multe state în scopul de a da naștere, a modifica sau a
stinge drepturi și obligații în raporturile dintre acestea. Într-o altă accepțiune, “tratatul este un
acord încheiat în scris între subiectele de drept internațional (în special între state, state și
organizații internaționale sau între organizații internaționale) și guvernat de dreptul internațional,
încheiat în scopul de a produce efecte juridice și consemnat într-un instrument unic sau în mai
multe instrumente conexe și oricare ar fi denumirea sa” 4.

În dreptul internațional contemporan, tratatele internaționale, bi- sau multilaterale (în

funcție de numărul subiectelor participante) reprezintă forma cea mai frecventă de reglementare
a drepturilor și obligațiilor statelor în raporturile dintre ele. Pe această cale se realizează și

1
Volkerrecht – Lehrbuch, partea I, Berlin, 1981, p. 315 cit. de I.M. Anghel, op. cit., p. 8 si urm.
2
I. M. Anghel, op. cit., p. 8.
3
Paul Fauchille, Traite de droit international public, tome I, trisieme partie – Paix, Paris, 1926, p. 4 cit. de I.M.
Anghel, op. cit., p. 9.
4
A. Năstase, B. Aurescu, C. Jura, Drept internațional public. Sinteze pentru examen, Ediția a 4 a, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2006, p. 40
codificarea unor domenii de mare importanță în cadrul comunității internaționale – dreptul mării,
relațiile diplomatice și consulare, dreptul umanitar etc.

Alături de surse subsidiare (ex. Rezoluțiile Adunării Generale a ONU), tratatele generale
(law-making treaties) sunt cea mai importantă sursă a dreptului internațional:

- Convenția privind statutul refugiaților (1951);

- Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor (1969);

- Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice (1961);

- Convenția privind dreptul mării (1982) etc.

Tratatele particulare sau bilaterale constituie și ele o sursă importantă a dreptului internațional, în
special prin consemnarea unor practici statale existente și constante.

Normele consacrate prin tratatele generale și particulare au forță juridică obligatorie

pentru statele părți. Nu toate tratatele pot fi, însă, considerate izvoare de drept, ci numai cele
licite. Un tratat este ilicit dacă, prin obiectul și scopul său, contravine unei norme imperative de
drept intrenațional sau dacă a fost încheiat cu vicierea consimțământului unui stat.

Efectele tratelor fata de parti sunt guvernate de principiul efectului relativ al tratatelor –
un tratat leaga numai statele parti la acesta.

Cât privește efectele fata de terti, tratatele nu creeaza nici obligatii, nici drepturi pentru
terti. Excluderea tertilor de la efectele tratatelor internationale decurge direct din principiul
egalitatii suverane a statelor.

Raportat la modificarea tratatelor – orice tratat poate fi modificat numai cu acordul

partilor.

Incetarea tratatelor poate interveni atat ca urmare a vointei partilor cat si in afara vointei
acestora.

Încetarea tratatelor ca urmare a vointei partilor intervine în următoarele situații:

- Expirarea termenului prevazut in tratat, in cazul tratatelor incheiate pe durata

determinata;

- Indeplinirea conditiei rezolutorii, expres prevazuta in cuprinsul tratatelor;

- Denuntarea sau retragerea;

- Exprimarea acordului de vointa al partilor;

 Incetarea tratelor independent de vointa partilor intervine in situatii care fac imposibila
executarea lor, respectiv:

- Schimbarea fundamentala a imprejurarilor;

- Ruperea relatiilor diplomatice si consulare si razboiul pot crea, in ceea ce priveste

anumite tratate, o imposibilitate de executare si pot conduce la incetarea acestora;

- Disparitia obiectului tratatului;

- Disparitia partilor la tratat.

Nulitatea tratelor intervine in urmatoarele cazuri:

- nulitatea tratatelor care care contravin unei norme de ius cogens;

- nulitatea tratatelor ca urmare a unor viciii de consimtamant, respectiv:

violarea dispozitiilor dreptului intern privind competenta de a incheia

tratate;

eroarea;

dolul;

coruperea reprezentantului unui stat;

constangerea exercitata asupra reprezentantului statului;

constrangerea exercitata asupra statului.

Nulitatea relativa poate fi invocata numai de statul al carui consimtamant a fost viciat si
poate fi ulterior acoperita, prin confirmare. Sunt sanctionate cu nulitatea relativa viciile de
consimtamant rezultand din:

violarea dispozitiilor dreptului intern privitoare la competenta de a incheia tratate;

eroare;

dol;

coruperea reprezentantului statului.

 Nulitatea absoluta sanctioneaza viciile de consimtamant rezultand din constrangerea
exercitata asupra statului sau reprezentantului sau. Ea mai afeceteaza tratatele care contravin unei
norme de ius cogens.

Nulitatea absoluta poate fi invocata de orice stat parte la tratat, nu numai de statul
victima, si chiar din oficiu, de catre o instanta internationala.

2.CUTUMA INTERNAȚIONALĂ

Ca și în dreptul intern, cutuma reprezină izvorul cel mai vechi al dreptului diplomatic sau
altfel spus izvorul primar al acestuia.

Ea poate fi definită ca acea practică urmată de anumite subiecte de drept cu convingerea

că reprezintă o normă cu forță juridică obligatorie sau, într-o altă accepțiune “totalitatea regulilor
de conduită în practica relațiilor interstatale și recunoscute de state ca având valoare juridică” 5.
Pentru a intra în categoria izvoarelor de drept internațional, cutuma trebuie să îndeplinească două
elemente – unul material (obiectiv) și unul subiectiv (psihologic).

Elementul material al cutumei este constituit din mai multe componente:

durata;

uniformitatea sau constanța;

generalitatea practicii.

Durata practicii nu este prestabilită, atâta timp cât se poate dovedi uniformitatea și
aplicarea cu caracter de generalitate. Aprecierea duratei unei cutume se face de la caz la caz,
regula invocată de doctrină fiind cea potrivit căreia, este considerată cutumă acea practică ce a
fost utilizată un timp suficient pentru a întruni celelalte cerințe ale cutumei.

Uniformitatea sau constanța este un element esențial al cutumei internaționale.

Generalitatea aplicării completează uniformitatea unei practici pentru a o transforma în cutumă.
Cerința generalității nu trebuie absolutizată, interpretată ca universalitate, ci presupune doar o
participare largă și reprezentativă a statelor.

Elementul subiectiv al cutumei rezultă din cuprinsul Statutului Curții Internaționale de

Justiție, care face referire la cutuma internațională ca “dovadă a unei practici generale, acceptată
ca drept”6 sau altfel spus “convingerea statelor că o anumită normă ale caracter obligatoriu” 7.
Cutumele internaționale pot fi generale si locale. Cele locale pot completa dreptul
general, însă nu pot deroga de la acesta, cu excepția normelor imperative.

5
Dumintru Mazilu, op. cit., p. 108.
6
Art. 38 din Statutul Curții Internaționale de Justiție.
7
Dumitru Mazilu, op. cit., p. 108.
 În relațiile dintre state, o problemă frecventă a fost aceea a opozabilității cutumei în cazul
în care unul sau mai multe state obiectează împotriva ei. În principiu, aceste obiecții nu pot duce
la imposibilitatea formării acelei cutume. Conform regulii obiectorului persistent, dacă un stat
obiectează în mod constant împotriva unei cutume, în procesul de formare a acesteia, aceasta nu
îi va fi opozabilă dacă dovada obiecției este clară. Mai dificilă este problema obiecțiilor
ulterioare formării cutumei, formulate de state noi, formate după stabilirea cutumei. În aceste
cazuri, principiul stabilității juridice impune acceptarea de către aceste state a cutumelor
existente.

Dovada cutumei

Sarcina probei privind existența unei cutume revine, într-un litigiu de drept internațional,
statului care o invocă. Elementele ce pot fi utilizate în acest scop sunt, printre altele, tratatele,
deciziile instanțelor naționale și internaționale, actele legislative interne, corespondența
diplomatică, opiniile unor juriști, practica organizațiilor internaționale. Alte mijloace de probă a
cutumei includ – declarații politice ale statelor, comunicate de presă, manuale oficiale pe
probleme juridice etc.

Cutuma este un izvor extrem de flexibil al dreptului diplomatic. Această flexibilitate se

poate transforma într-un dezavantaj, mai ales atunci când asistăm la o evoluție rapidă a activității
statelor care împiedică dezvoltarea unor cutume stabile și evidente.

3. PRINCIPIILE GENERALE DE DREPT

Principiile generale de drept cuprind reguli de maximă generalitate acceptate de

majoritatea sistemelor de drept intern, cum ar fi unele principii procedurale, principiul bunei-
credințe, principiul autorității lucrului judecat etc. Principiile generale recunoscute de dreptul
intern sunt considerate un rezervor de principii la care judecătorul internațional este autorizat să
recurgă într-o dispută internațională, dacă aplicarea lor este relevantă și potrivită în contextul
diferit al relațiilor interstatale. Aplicarea principiilor generale de drept are uneori un rol
completiv, în cazul existenței unor lacune în reglementarea prin norme de drept internațional.

Principiile generale de drept sunt, de cele mai multe ori, aplicate ca reguli de sine-
statatoare, adaptate la situațiile specifice de drept internațional.

Exemple de principii generale de drept la care s-a recurs de către tribunalele

internaționale, ca izvoare ale dreptului internațional:

- Ilegalitatea îmbogățirii fără justă cauză;

- Principiul autorității de lucru judecat;

- Principiul bunei credințe;

- Regula potrivit căreia nu poți fi judecător în propria cauza;

- Regula litispendenței ( litispendenta apare atunci cand exista identitate de

obiect, cauza si subiecte, avand aceeasi calitate, conexitatea – exceptia care presupune existenta
unei legaturi intre obiectul, cauza si partile unui litigiu care justifica judecarea lor împreuna) etc.

Principiile dreptului international public sunt acele reguli generale aplicabile relațiilor
între subiectele acestei ramuri de drept. Alături de principiile generale de drept intern, aceste
principii formează un corpus de reguli de maximă generalitate și aplicabilitate și cu un caracter
imperativ pentru toate subiectele dreptului internațional. Unele dintre aceste principii au devenit
norme superioare, imperative ale dreptului internațional public, acestea fiind principiile
fundamentale ale dreptului internațional.

Principiile dreptului internațional sunt legate între ele și fiecare principiu trebuie interpretat în
contextul celorlalte principii, formând coloana vertebrală a dreptului internațional.

PRINCIPIUL NERECURGERII LA FORȚĂ SAU LA AMENINȚAREA CU FORȚA.

Principiul nerecurgerii la forță sau la amenințarea cu forța a fost consacrat prin semnarea
în 1928 a Pactului Briand-Kellogg (cunoscut si ca Pactul de la Paris, dupa orasul unde s-a semnat
a fost un tratat internațional care milita pentru renunțarea la război ca instrument al politicii
naționale).

Scopurile sale nu au fost atinse, dar a fost un pas înainte pentru dezvoltarea doctrinelor
dreptului internațional. Pactul a fost botezat dupa numele secretarului de stat american Frank B.
Kellogg si al ministrului de extrene francez, Aristide Briand, initiatorii tratatului. Pactul a fost
propus de Aristide Briand, ministrul de externe al Franței și laureat al Premiului Nobel pentru
Pace, ca un tratat bilateral între Franța și Statele Unite ale Americii, prin care se scotea în afara
legii folosirea războiului pentru rezolvarea problemelor dintre cele două țări. Briand a considerat
că o asemenea inițiativă avea să încălzească relațiile răcite dintre foștii aliați și, mult mai
important, avea să asigure o viitoare alianță a SUA cu Franța într-un eventual nou război
european. După negocieri, pactul a fost semnat la Paris, în 27 august 1928, de reprezentanții
următoarelor state: Australia, Belgia, Canada, Cehoslovacia, Franța, Germania, India, Statul
Liber Irlandez, Italia, Japonia, Noua Zeelandă, Polonia, Africa de Sud, Regatul Unit și Statele
Unite. Tratatul a început să aibă efect juridic începând cu ziua de 24 iulie 1929. Până în cele din
urmă, pactul a fost semnat de 62 de națiuni. În Statele Unite, Senatul a aprobat tratatul cu o
majoritate zdrobitoare de 85 la 1. Senatul a adăugat la legea de aprobare prevederi prin care
pactul nu trebuia să aducă atingere dreptului SUA la autoapărare și, în plus, SUA nu erau limitate
de prevedrile tratatului împotriva celor care îi violau prevederile) și ulterior prin art. 2, alin. (4) al
Cartei ONU, care prevedea că toți membrii organizației se vor abține, în relațiile lor
internaționale, de la recurgerea la amenințarea cu forța sau la folosirea forței, fie împotriva
integrității teritoriale sau independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil
cu scopurile Națiunilor Unite. Conform dispozițiilor Cartei ONU, interdicția recurgerii la forță
nu este absoluta. Articolul 51 prevede dreptul statelor membre la auto-apărare individuală sau
colectivă, în caz de atac armat. Acest drept este limitat la două puncte de vedere:

- Exercitarea lui este limitată la situația unui atac armat;

- Exercitarea lui poate avea loc până când Consiliul de Securitate va lua măsurile

necesare pentru menținerea păcii și securității internaționale.

PRINCIPIUL SOLUȚIONĂRII DE CALE PAȘNICĂ A DIFERENDELOR

INTERNAȚIONALE

Principiul soluționării pe cale pașnică a diferendelor internaționale rezultă din dispozițiile

art. 1 ale Cartei ONU, conform căruia unul dintre scopurile Națiunilor Unite este acela de a
menține pacea și securitatea internațională și, în acest scop să ia măsuri colective eficace pentru
prevenirea și înlăturarea amenințărilor împotriva păcii și pentru suprimarea oricăror acte de
agresiune sau altor încălcări ale păcii și să înfăptuiască, prin mijloace pașnice și în conformitate
cu principiile justiției și dreptului internațional, aplanarea ori rezolvarea diferendelor
internaționale sau situațiilor care ar putea duce la o încălcare a păcii.

După cum s-a apreciat în doctrină “menținerea și consolidarea păcii implică recurgerea la
mijloace pașnice, la soluții care să se întemeieze pe asemenea mijloace. Suntem în prezența unei
condiționări dialectice, în sensul că relația păcii nu numai deziderativ, ci, si imperativ presupune
recurgerea la mijloacele pașnice, la întregul sistem de modalități pe care le conțin pentru a
reglementa diferendul respectiv” 8.

Astfel cum s-a subliniat în literatura de specialitate9, soluționarea litigiilor prin mijloace
pașnice reprezintă o garanție a păcii pentru următoarele considerente:

- Doar dacă un diferend este soluționat prin astfel de mijloace se ajunge la o reașezare
stabilă a relațiilor puse în pericol ca urmare a litigiului apărut;

- În cursul unei reglementări pașnice se realizează apropierea părților aflate în diferend, ca

urmare a unei mai bune înțelegeri a cauzelor care au generat conflictul, determinând deterioarea
raporturilor dintre cele două state;

8
Dumitru Mazilu, op. cit., p. 200 și urm.
9
Ibidem, op. cit., p. 201 și urm.
- Recurgerea la mijloace pașnice reprezintă o condiție majoră a redobândirii încrederii între
cele două părți, zdruncinată de apariția stării de încordare și a litigiului pe care l-a declanșat.

PRINCIPIUL NEAMESTECULUI ÎN TREBURILE INTERNE ȘI NEIMIXTIUNII.

Principiul neamestecului în treburile interne și neimixtiunii impune obligația statelor de a

nu interveni în afacerile ce țin de jurisdicția internă a altui stat. Sunt excluse orice forme de
intervenție, nu doar cea armată.

Semnificative în acest sens sunt prevederile art. 1 din Pactul internațional cu privire la
drepturile economice, sociale și culturale adoptat de adunarea Generală a Organizației Națiunilor
Unite, care dispun in sensul următor:

„ 1. Toate popoarele au dreptul de a dispune de ele insele. In virtutea acestui drept ele isi
determina liber statutul politic si isi asigura liber dezvoltarea economica, sociala si culturala.

2. Pentru a-si infaptui scopurile, toate popoarele pot dispune liber de bogatiile si resursele lor
naturale, fara a aduce atingere obligatiilor care decurg din cooperarea economica internationala,
intemeiata pe principiul interesului reciproc, si in dreptul international. In nici un caz un popor
nu va putea fi lipsit de propriile mijloace de trai.

3. Statele parti la prezentul pact, inclusiv cele care au raspunderea administrarii de teritorii
neautonome si de teritorii sub tutela, trebuie sa inlesneasca realizarea dreptului popoarelor de a
dispune de ele insele si sa respecte acest drept, in conformitate cu dispozitiile Cartei Natiunilor
Unite.”

PRINCIPIUL COOPERĂRII.

Principiul cooperării rezultă din art. 1, alin. (3) al Cartei ONU, potrivit căruia unul dintre
scopurile declarate ale Naţiunilor Unite constă în a realiza “cooperarea internaţională în
rezolvarea problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în
promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi,
fără deosebire de rasa, sex sau religie”.

Potrivit opiniei exprimate în doctrină, acest principiu “se datorează multiplicării

subiectelor de drept internaţional, accentuării independenţelor, apariţiei de probleme globale
acute care solicita cooperarea tuturor statelor şi găsirea de soluţii internaţionale pentru acestea”10.

10
A. Năstate, B. Aurescu, C. Jura, op. cit., p. 66.
PRINCIPIUL AUTODETERMINĂRII POPOARELOR.

Principiul auto-determinării popoarelor este definit ca principiul egalității în drepturi a

popoarelor și a dreptului de a dispune de ele însele. Toate popoarele au dreptul de a-și stabili
statutul lor politic în deplină liberate și fără amestec din afară și de a realiza dezvoltarea lor
economică, socială și culturală și orice stat are obligația de a respecta acest drept.

PRINCIPIUL EGALITĂȚII SUVERANE A STATELOR.

Principiul egalității suverane a statelor conform căruia toate statele au drepturi și obligații
egale și sunt membre egale ale comunității internaționale, indiferent de deosebirile de ordin
economic, social, politic sau de altă natură. Fiecare stat se bucură de prerogativele inerente
suveranității sale, cu obligația corelativă de a respecta personalitatea și suveranitatea altor state.
Conform acestui pricipiu, statele au capacitatea egală de a dobândi drepturi și obligații pe plan
internațional.

PRINCIPIUL PACTA SUNT SERVANDA.

Principiul pacta sunt servanda sau principiul îndeplinirii cu buna-credință a obligațiilor

internaționale este consacrat din antichitate, fiind aşadar printre cele mai vechi principii de drept.

Îl găsim consacrat în art. 2, pct. 2 al Cartei ONU, conform căruia “toţi membrii
Organizaţiei trebuie să-şi îndeplinească cu bună-credinţă drepturile şi avantajele ce decurg din
calitatea lor de membru, trebuind să-şi îndeplineasca cu bună-credinţă obligaţiile asumate
potrivit prezentei Carte”, precum şi în art. 26 al Convenţiei de la Viena, care prevede că “orice
tratat leagă părţile şi trebuie executat de ele cu bună-credinţă”.

Fiecare stat are obligația de a îndeplini cu bună credință obligațiile care îi revin în baza
principiilor și normelor general recunoscute ale dreptului internațional și a celor cuprinse în
tratatele la care este parte.

PRINCIPIUL INVIOLABILITĂȚII FRONTIERELOR.

Principiul inviolabilității frontierelor vizează obligația statelor de a se abține de la orice

atingere adusă frontierelor existente ale altui stat, de la orice cerere sau act de acaparare și
uzurpare a întregului sau a unei părți a teritoriului unui stat independent.

PRINCIPIUL INTEGRITĂȚII TERIORIALE.

Principiul intergrității teritoriale impune obligația statelor de a se abține de la orice

acțiune incompatibilă cu scopurile și principiile Cartei ONU împotriva intergrității teritoriale,
independenței politice sau unității oicărui stat și în mod special, de la asemenea acțiuni care
implică folosirea forței sau a amenințării cu forța.
 PRINCIPIUL RESPECTĂRII DREPTURILOR OMULUI.

Principiul respectării drepturilor omului a devenit una din dimensiunile esențiale ale
dreptului internațional public. Carta ONU proclamă in preambulul său credința în drepturile
fundamantale ale omului, în demnitate, în valoarea persoanei umane, în egalitatea în drept a
bărbaților cu femeile, ca și a națiunilor mari și mici.

4. JURISPRUDENȚA constituie un alt izvor al dreptului diplomatic, aceasta

reprezentând ansamblul hotărârilor pronunțate în special de Curtea Internațională de Justiție, dar

și de alte instanțe internaționale.

5. DOCTRINA nu este un izvor principal și independent de drept diplomatic, însă se

poate recurge la opiniile exprimate de specialiști în domeniu.

6. DREPTUL INTERN poate constitui izvor de drept diplomatic dacă reglemetează

instituții de de drept diplomatic, precum procedura numirii șefilor misiunilor diplomatice și a

membrilor acestora ori funcționarea misiunilor diplomatice, etc.

7. CURTOAZIA INTERNAȚIONALĂ nu reprezintă un izvor propriu-zis al

dreptului diplomatic, nu este o normă juridică, nerespectarea ei nu constituie un fapt ilicit și nu

angajează răspunderea juridică a statului, ci, de obicei, un comportament similar din
parteastatului afectat. Ea oferă criterii și reguli care pot favoriza relațiile diplomatice. Regulile
decurtoazie sunt de natură să releve atitudinea reciprocă de respect față de personalitatea statelor,
a reprezentanților acestora, a cetățenilor lor, ca reflectare a unor raporturi între puteri suverane,
ele rezultând însa din acte unilaterale. Pot fi citate ca reguli de curtoazie cele întâlnite în
protocol, în ceremonialul diplomatic etc. Unele din regulile de curtoazie au devenit treptat, fie pe
cale cutumiară , fie pe cale convențională, norme de drept internațional (cum ar fi, de exemplu,
cele referitoare la imunitate și privilegii diplomatice) 11.

CODIFICAREA DREPTULUI DIPLOMATIC

“Codificarea normelor juridice internaționale destinate reglementării lor a apărut destul

de târziu, deşi relațiile diplomatice au însoțit statele de la apariția lor, iar relațiile diplomatice s-
au bazat pe uzanțe și cutume internaționale, cu toate că uzanțele internaționale, care alcătuiesc
aşa-numita curtoazie internațională, nu au valoare de izvor de drept.

Încercări decodificare a regulilor referitoare la relațiile diplomatice există din secolul al

XIX-lea,codificări care, dezvoltându-se, au dus la apariția unei ramuri distincte a dreptului

11
http://www.scribd.com/doc/98447994/Drept-Diplomatic-Si-Consular-Note-de-Curs#scribd
internațional public – dreptul diplomatic. Astfel, pornindu-se de la un drept cutumiar, dreptul
diplomatic a evoluat astăzi către un drept preponderent convențional.

Anexa a XVII-a a Actului final al Congresului de la Viena din 1815 privind anumite
reguli de clasificare și de precădere a agenților diplomatici a fost primul acord multilateral care a
realizat o codificare a dreptului diplomatic. Acest acord a înlocuit vechile criterii de precădere
între agenții diplomatici, bazate pe rațiuni istorice și de prestigiu, printr-un criteriuobiectiv: acela
al apartenenței agentului diplomatic la una din cele patru clase, iar în cadrul unei clase, de
vechimea agentului în statul respectiv.

Scopul Regulamentului de la Viena, adoptat de Congresul din 1815 și modificat trei ani
mai târziu la Aix-de-Chapelle, era să elimine în viitor dificultățile care generaseră aşa de des
conflicte de precădere, tratând în detaliu chestiunea agenților diplomatici. Societatea Națiunilor a
decis în 1924 să numească un Comitet de experți pentru a studia problema codificării progresive
a dreptului internațional; printre subiectele aflate pe lista privilegiilor și imunităților diplomatice.
Problema a fost examinată între anii 1924 -1928 dar în afară de strângerea materialului privind
practica statelor, cercetările întreprinse nu au depășit nivelul unui comitet de experți și una din
propuneri era aducerea la zi a regulamentului din 1815.Cea de-a VI-a Conferință internațională
americană întrunită în 1928 la Havana a adoptat Convenția privind agenții diplomatici, la care
au aderat un număr însemnat de state latino-americane.

În sesiunea pe care a ținut-o la Cambridge în 1895, Institutul de drept internațional s- a

ocupat de elaborarea unui regulament privind imunitățile diplomatice și a adoptat un text format
din 17 articole; în sesiunea de la New York din 1929 au fost examinate regulile
privindimunitatea diplomatică. După cel de-Al doilea război mondial, primul instrument adoptat
în cadrul O.N.U. a fost Convenția cu privire la imunitățile și privilegiile ONU”, care va avea un
rol important în evoluția diplomației multilaterale. Evoluțiile produse în practica diplomatică
după 1815 impuneau o nouă și cuprinzătoare codificare a dreptului și uzanțelor care priveau pe
trimisul diplomatic, fapt ce a fost realizat la Conferința de la Viena din 1961.

Convenția de la Viena din 18 aprilie 1961 privind relațiile diplomatice a fost adoptată de
Conferința plenipotențiarilor, convocată și ținută la Viena între 2 martie și 4 aprilie 1961 și a
intrat în vigoare la 24 aprilie 1964. Pentru reglementarea celorlalte relații diplomatice, altele
decât cele bilaterale permanente, au fost adoptate ulterior încă două convenții. Prima, adoptată
în anul 1969, la Viena, „Convenția privind misiunile speciale”, vizează diplomația ad-hoc, iar
cea de-a doua, adoptată în anul 1975, tot la Viena, „Convenția privind reprezentarea statelor în
relațiile lor cu organizațiile cu caracter universal”, vizează diplomația multilaterală. Preocupări
de codificare a regulilor de drept diplomatic au existat și în plan regional.

De exemplu: „Acordul general privind privilegiile și imunitățile Consiliului Europei”,

adoptat la Paris, la 2 septembrie 1949. Deşi procesul de codificare nu s-a încheiat, deoarece
dreptul diplomatic este astăzi o ramură distinctă a dreptului internațional public, ramură care
poate fi apreciată ca una centrală, pentru că, fără dreptul diplomatic celelalte norme
internaționale ar rămâne fără efect.

Prin intermediul dreptului diplomatic întregul sistem de norme al dreptului internațional

public este viabil ca drept al păcii, al relațiilor paşnice, de colaborare dintre subiectele dreptului
internațional, dintre state. Deşi dreptul diplomatic este o ramură a dreptului internațional public,
se întâlnesc numeroase reguli care aparțin dreptului intern al statelor, care stabileşte competența,
normele referitoare la multe aspecte ale diplomației (numirea agenților diplomatici, a misiunilor
diplomatice, structura acestora, organizarea, funcționarea și statutul organelor de stat interne
pentru relațiile internaționale). Dreptul diplomatic are, însă , un rol determinant asupra legislației
interne, aceasta trebuind să fie în concordanță cu angajamentele asumate de state prin tratatele
internationale”12.

NOTIUNEA DE DIPLOMATIE

Termenul de “diplomatie” cunoaste mai multe acceptiuni, astfel acesta “poate fi folosit
pentru a desemna politica externa, adica pozitia internationala a unui stat (notiunea de diplomatie
este sinonima cu cea de politica externa), fie in sens generic (diplomatia franceza, diplomatia
romaneasca etc.), fie intr-un sens care este dat de un anumit element specific – cu privire la o
regiune geografica (diplomatia Orientului Mijlociu), ori la o epoca ( diplomatia traditional sau
diplomatia moderna) sau cu privire la metoda (diplomatia razboiului, diplomatia petrolului
etc.)13.

Alte acceptiuni ale notiunii sunt acelea de organ de stat sau functiile pe care le
indeplineste un diplomat.

Sub aspect etimologic, termenul provine din grecescul “diploo”, reprezentand redactarea
actelor oficiale in doua exemplare, unul fiind dat ca scrisoare de recomandare trimisilor, iar
celalalt se pastra in arhiva.

Diplomatia desemneaza “institutia politico-juridica al carei obiect il constituie relatiile pe

care un stat le are cu alt stat sau cu alte state, precum si relatiile existente intre un anumit numar
de state – de la relatiile stabilite intre statele care fac parte din Organizatia Natiunilor Unite sau
din organizatii regionale si pana la cele ale statelor care participa la o alianta” . 14 La baza
stabilirii relatiilor diplomatice dintre state si trimiterea de misiuni diplomatice permanente sta
consimtamantul mutual.

12
http://www.scribd.com/doc/98447994/Drept-Diplomatic-Si-Consular-Note-de-Curs#scribd
13
I. M. Anghel, Dreptul diplomatic si consular, Editura Lumina Lex, 1996, p. 5.
14
M.A. Fitzimons, S.D. Kertesz, Diplomacy in a Changing World, Uniersity of Notre Dame Press, Indiana, 1959, p. 3
cit. de I. M. Anghel, op. cit., p. 6.
STABILIREA ȘI ÎNCETAREA RELAȚIILOR DIPLOMATICE

Potrivit doctrinei, principalele trei condiții care se cer a fi întrunite cumulativ în vederea
stabilirii de relații diplomatice sunt următoarele:

- Entitățile între care se stabilesc relațiile diplomatice să aibă personalitate juridică

internațională;
- Cele două state sau guvernele celor doua state să se fi recunoscut;
- Să existe un acord în acest sens între cele două state15.
Personalitatea juridică internațională presupune calitatea de subiect de drept
internațional, adică aptitudinea entității în cauză de a fi titular de drepturi și obligații
pe plan internațional. Relațiile diplomatice se stabilesc în baza acordului de voință al
statelor implicate.

În acord cu art. 2 din Convenția de la Viena privind relațiile diplomatice : „Stabilirea de

relații diplomatice între state și trimiterea de misiuni diplomatice permanente se fac prin
consimțământ mutual”.

Încetarea relațiilor diplomatice poate avea cauze diferite, cum ar fi:

- încetarea personalității juridice a unui dintre statele între care s-au stabilit relațiile
diplomatice,

- declararea războiului între state,

- ruperea relațiilor diplomatice dintre state,

- întreruperea relațiilor diplomatice dintre state.

Încetarea relațiilor diplomatice poate fi temporară sau definitivă.

MISIUNILIE DIPLOMATICE

Prin misiune diplomatic intelegem “organele unui subiect de drept international, instituite
in mod permanent pe langa un alt subiect de drept international si insarcinat cu asigurarea
relatiilor diplomatice ale acestui subiect”16.

Clasificarea misiunilor diplomatice se poate face in functie de urmatoarele criterii:

@ dupa durata exista misiuni permanente si temporare (după cum au sau un o existență
fixată în timp);

15
I. M. Anghel, op. cit., p. 24
1616
Ph. Cahier, Le droit diplomatique contemporain, 2eme edition, Genee, 1964, p. 55 cit de Bianca Selejan –
Gutan, Laura – Maria Craciunean, Drept international public, ed. a 2 a, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2014, p. 209.
 @ dupa obiectul lor identificam misiuni pentru negocieri politice; in scop de ceremonial
etc.

@ dupa subiectele relatiilor diplomatice vom avea misiuni diplomatice intre state; intre
state si organizatii internationale; intre organizatii internationale.

@ după rangul misiunii diplomatice, nivelul de reprezentare și al calității pe care o

aresubiectul de drept internațional al cărui organ este, în cadrul diplomației bilaterale,deosebim
între:

- Ambasadă –care constituie misiunea diplomatică cea mai importantă, cu rangul cel mai

înalt, condusă de un ambasador;

- Nunțiatura apostolică – care reprezintă misiunii a Sfântului Scaun într -un stat, condusă

denunțiul apostolic;

- Legație – misiune diplomatică de rang inferior ambasadei, condusă de un ministru

sauministru rezident (astăzi în număr redus);

- Internunțiatura apostolică –reprezintă Sfântul Scaun în țările unde nu există nunțiatură,

corespunde ca rang legației și este condusă de un internunțiu;

- Înaltul Comisariat – misiune diplomatică a unui stat cu care acesta are relații și interese

deosebit de strânse – statele Commonwealth-ului britanic (Canada, Australia, Noua

Zeelandă,Ceylon), condusă de un Înalt Comisar, de acelaşi rang cu ambasada; Comunitatea
francofonă prezintă varianta Înaltelor Reprezentanțe conduse de un Înalt Reprezentant 17.

Functiile misiunii diplomatice sunt stabilite in cuprinsul articolului 3 al Conentiei de la Viena

din 1961 cu privire la relatiile diplomatice si acestea constau in:

a) reprezentarea statului acreditant în statul acreditar;

b) ocrotirea în statul acreditar a intereselor statului acreditant si pe ale cetatenilor, în
limitele admise de dreptul international;
c) ducerea de tratative cu guvernul statului acreditar;
d) informarea prin toate mijloacele licite despre conditiile si evolutia evenimentelor din
statul acreditar si raportarea cu privire la acestea guvernului statului acreditant;
e) promovarea relatiilor de prietenie si dezvoltarea relatiilor economice, culturale si
stiintifice între statul acreditant si statul acreditar.
Observam cele doua notiuni cu care opereaza Conventia de la Viena din 1961, respectiv
aceea de stat acreditant si stat acreditar.
Statul acreditant este acela care trimite misiunea diplomatica, in timp ce statul acreditar
este acela care primeste misiunea.

17
http://www.scribd.com/doc/98447994/Drept-Diplomatic-Si-Consular-Note-de-Curs#scribd
 In cele ce urmeaza vom vedea care este intelesul unora dintre termenii cu care opereaza
Conventia, astfel cum sunt acestia defefiniti, in cuprinsul primului articol.
@"seful de misiune" reprezinta persoana însarcinata de statul acreditant sa actioneze în
aceasta calitate;
@ "membrii misiunii" desemneaza seful misiunii si membrii personalului misiunii;
@ "membrii personalului misiunii" sunt reprezentati de membrii personalului diplomatic,
ai personalului administrativ si tehnic si ai personalului de serviciu al misiunii;
@ "membrii personalului diplomatic" desemneaza membrii personalului misiunii care au
calitatea de diplomati;
@"agentul diplomatic" este seful misiunii sau un membru al personalului diplomatic al
misiunii;
@ "membrii personalului administrati si tehnic sunt membrii personalului misiunii
angajati în serviciul tehnico-administrativ al misiunii;
@ "membrii personalului de serviciu" desemneaza membrii personalului misiunii
angajati în serviciul casnic al misiunii;
@ prin expresia "om de serviciu particular" se inteleg persoanele folosite în serviciul
casnic al unui membru al misiunii, care nu sunt angajati ai statului acreditant;
@ prin expresia "localuri ale misiunii" se inteleg cladirile sau partile din cladiri si din
terenul aferent care, indiferent de proprietar, sunt folosite pentru realizarea scopurilor misiunii,
inclusiv resedinta sefului misiunii.

Structura misiunilor diplomatice

In structura misiunilor diplomatice putem regasi:

- Sefii de misiune, care potrivit art. 14 din Conventie se clasifica in trei clase,
respectiv:

- aceea a ambasadorilor sau nuntilor acreditati pe langa sefii de stat ai celorlati

sefi de misiune avand rang echivalent;
- aceea a trimisilor sau internuntilor acreditati pe langa sefii de stat ;
- aceea a însarcinatilor cu afaceri acreditati pe langa ministerele afacerilor
externe.
Statele sunt cele care convin asupra clasei careia trebuie sa-I apartina sefii misiunilor lor.
- Cancelaria este sectia unde se primesc si se pregatesc actele care intra in competenta
sefului misiunii; se pastreaza arhivele diplomatice.
- Sectia politica
- Sectia economica sau comerciala
- Biroul de presa
- Sectia consulara
- Biroul atasatului cultural
- Biroul atasatului militar, etc.
Inviolabilitati, imunitati si privilegii diplomatice

Inviolabilitati diplomatice

In acord cu dispozitiile art. 22 din Conventia de la Viena, localurile misiunii sînt

inviolabile, nefiind permis agentilor statului acreditar sa patrunda în ele decît cu consimtamantul
sefului misiunii.
Statului acreditar ii incumba obligatia de a lua toate masurile necesare pentru a împiedica
invadarea sau deteriorarea localurilor misiunii, tulburarea linistii misiunii sau micsorarea
demnitatii acesteia.
Totodata, potrivit textului Conventiei, localurile misiunii, mobilierul lor si celelalte
obiecte care se gasesc acolo acolo, precum si mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face
obiectul nici unei perchezitii, rechizitii, sechestru sau masuri executorii.
O alta inviolabilitate diplomatica vizeaza arhivele si documentele misiunii, acestea
bucurandu-se de protectie in orice moment si loc s-ar gasi. De inviolabilitate se bucura si
corespondenta oficiala a misiunii, respectiv întreaga corespondenta referitoare la misiune si la
functiile sale.
Potrivit art. 27 din Conentia de la Viena, valiza diplomatica nu trebuie sa fie nici
deschisa, nici retinuta. Cat priveste coletele care compun valiza diplomatica, acestea trebuie sa
poarte semne exterioare vizibile ale caracterului lor si nu pot cuprinde decît documente
diplomatice sau obiecte de uz oficial. Curierul diplomatic, care trebuie sa fie purtator al unui
document oficial ce atesta calitatea sa si precizeaza numarul de colete care constituie valiza
diplomatica, este ocrotit în exercitarea functiilor sale de statul acreditar. El se bucura de
inviolabilitatea persoanei sale si nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau de detentiune.

Imunitati si privilegii ale personalului diplomatic

Conform art. 29 din Conventia de la Viena, persoana agentului diplomatic este

inviolabila. El nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau detentiune. Statul acreditar îl
trateaza cu respectul care i se cuvine si ia toate masurile corespunzatoare pentru a împiedica
orice atingere adusa persoanei, libertatii si demnitatii sale.
Totodata, locuinta particulara a agentului diplomatic se bucura de aceeasi inviolabilitate
si de aceeasi ocrotire ca si localurile misiunii. Documentele sale, corespondenta sa bunurile sale
se bucura de asemenea de inviolabilitate.

Imunitatea de jurisdictie penala

Este instituita de art. 31 din Conventie, conform caruia agentul diplomatic se bucura de
imunitatea de jurisdictie penala a statului acreditar. Astfel, acesta nu poate fi urmarit penal,
trimis in judecata sau condamnat pe teritoriul statului acreditar. Daca savarseste o infractiune pe
teritoriul statului acreditar, poate fi declarat persona non grata si sa fie expulzat, urmand a fi
supus jurisdictiei statului acreditant. Imunitatea de jurisdictie penala este absoluta.

Imunitatea de jurisdictie civila si administrativa este garantata de art. 31 din Conventie,

potrivit careia agentul diplomatic se bucura de imunitatea de jurisdictie civila si administrativa.
 Sunt exceptate de aceasta regula a imunitatii de jurisdictie:
a) actiunile reale privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, afara
numai daca agentul diplomatic nu-l poseda în contul statului acreditant pentru realizarea
scopurilor misiunii;
b) actiunile privind o succesiune, în care agentul diplomatic figureaza ca executor
testamentar, administrator, mostenitor sau legatar nu în numele statului acreditant, ci cu
titlu particular;
c) actiunile privind o activitate profesionala sau comerciala, oricare ar fi ea,
exercitata de agentul diplomatic în statul acreditar în afara functiilor sale oficiale.
Statul acreditant este în drept să renunțe la imunitatea de jurisdictie a agentilor
diplomatici si a persoanelor care beneficiază de imunitate, în acord cu dispozițiile Convenției de
la Viena. Renunțarea trebuie să fie întotdeauna expresă. Trebuie subliniat faptul că renunțarea la
imunitatea de jurisdicțe pentru o acțiune civilă sau administrativă nu implică și renunțarea la
imunitatea privind măsurile de executare a hotărârii, pentru care este necesară o renuntare
distinctă.

Printre privilegiile diplomatice de care beneficiază agenții diplomatici, putem aminti:

@ libertatea de comunicare a misiunii diplomatice, sens în care art. 27 din Convenție

prevede că „statul acreditar permite si ocroteste comunicarea libera a misiunii în orice scopuri
oficiale. Pentru a comunica cu guvernul precum si cu celelalte misiuni si consulate ale statului
acreditant, oriunde se gasesc acestea, misiunea poate folosi toate mijloacele de comunicare
potrivite, inclusiv curierii diplomatici si mesajele în cod sau cifrate”.
@ agentul diplomatic beneficiază de scutire de la plata oricăror impozite și taxe,
personale sau reale, naționale, regionale sau comunale cu excepția:
a) impozitelor indirecte care prin natura lor sînt în mod normal încorporate în prețurile
mărfurilor sau ale serviciilor;
b) impozitelor și taxelor asupra bunurilor imobile particulare situate pe teritoriul statului
acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic le poseda în contul statului acreditant, pentru
realizarea scopurilor misiunii;
c) drepturilor de succesiune percepute de statul acreditar, sub rezerva dispozițiilor
paragrafului 4 din articolul 39;
d) impozitelor și taxelor pe veniturile particulare care-i au sursa în statul acreditar și a
impozitelor pe capital prelevate asupra investiiilor efectuate în întreprinderi comerciale situate în
statul acreditar;
e) impozitelor și taxelor percepute ca remunerație pentru servicii particulare prestate;
f) drepturilor de înregistrare, grefă, ipotecă și de timbru în ce privește bunurile imobiliare,
sub rezerva dispoziiilor articolului 23 18.
@ Conform art. 36 din Convenție, statul acreditar acordă intrarea și scutirea de plata
drepturilor de vamă, taxelor și altor drepturi conexe, altele decît cheltuielile de depozitare, de
transport și cheltuielile aferente unor servicii similare, pentru:
a) obiectele destinate uzului oficial al misiunii;
b) obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor familiei
sale, care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate instalării sale.

18
A se vedea art. 34 din Convenția de la Viena.
 Membrii misiunilor diplomatice beneficiază și de facilități diplomatice constând în
“înlesniri acordate de statul acreditar misiunilor diplomatice în scopul desfășurării normale a
activităților lor: înlesnirea obținerii unui sediu, a locuinței membrilor misiunii”19.

DREPTUL CONSULAR

Definiție

Doctrina a definit dreptul consular ca reprezentând o parte a dreptului internațional care

reprezintă totalitatea normelor și regulilor care reglementează relațiile consulare, organizarea și
funcționarea oficiilor consulare, statutul juridic al oficiilor consulare și al personalului acestora20.

Relațiile consulare sunt raporturi stabilite între state, al căror obiect îl constituie protecția
cetățenilor aflați în străinătate.

Funcțiile misiunilor consulare

Sunt stabilite prin art. 5 din Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare din
1963, acestea fiind următoarele:

- protejarea in statul de resedinta a interesele statului trimitator si ale cetatenilor sai,

persoane fizice sau juridice, in limitele admise de dreptul international;
- favorizarea dezvoltarii relatiilor comerciale, economice, culturale si stiintifice intre
statul trimitator si statul de resedinta si promovarea in orice alt mod a relatiilor amicale intre ele;
- informarea, prin toate mijloacele licite, despre conditiile si evolutia vietii comerciale,
economice, culturale si stiintifice a statului de resedinta, intocmirea de rapoarte in aceasta
privinta catre guvernul statului trimitator si furnizarea de informatii persoanelor interesate;
- eliberarea de pasapoarte si documente de calatorie cetatenilor statului trimitator, precum
si vize si alte documente corespunzatoare persoanelor care doresc sa mearga in statul trimitator;
- acordarea de ajutor si asistenta cetatenilor, persoane fizice si juridice, ai statului
trimitator;
- actionarea in calitate de notar si de ofiter de stare civila si a exercita functii similare, ca
si unele functii de ordin administrativ, in masura in care legile si regulamentele statului de
resedinta nu se opun la aceasta;
- apararea intereselor cetatenilor statului trimitator, persoane fizice sau juridice, in
succesiunile de pe teritoriul statului de resedinta, in conformitate cu legile si regulamentele
statului de resedinta;
- apararea, in limitele fixate de legile si regulamentele statului de resedinta, a intereselor
minorilor si incapabililor, cetateni ai statului trimitator, mai ales atunci cind este ceruta
instituirea unei tutele sau curatele cu privire la ei;
- sub rezerva practicilor si procedurilor in vigoare in statul de resedinta, reprezentarea
cetatenilor statului trimitator sau luarea de masuri in scopul asigurarii reprezentarii lor adecvate
in fata tribunalelor sau a altor autoritati ale statului de resedinta pentru a cere, in conformitate cu
19
Bianca Selejan –Guțan, Laura Maria Crăciunean, op. cit., p. 214.
20
I.M. Anghel, op. cit., p. 321.
legile si regulamentele statului de resedinta, adoptarea de masuri provizorii in vederea apararii
drepturilor si intereselor acestor cetateni atunci cind, datorita absentei lor sau din orice alta
cauza, ei nu-si pot apara in timp util drepturile si interesele;
- transmiterea de acte judiciare si extrajudiciare sau efectuarea de comisii rogatorii in
conformitate cu acordurile internationale in vigoare sau, in lipsa unor asemenea acorduri, in orice
mod compatibil cu legile si regulamentele statului de resedinta;
- exercitarea drepturilor de control si de inspectie prevazute de legile si regulamentele
statului trimitator asupra navelor maritime si a navelor fluviale avind nationalitatea statului
trimitator si asupra aeronavelor inmatriculate in acest stat, ca si asupra echipajelor lor;
- acordarea de asistenta navelor si aeronavelor mentionate in Convenție, precum si
echipajelor lor, primirea de declaratii asupra curselor acestor nave, examinarea si vizarea
documentelor de bord si, fara a prejudicia prerogativele autoritatilor statului de resedinta,
realizarea de anchete privind incidentele survenite in cursul calatoriei si reglementarea, in
masura in care legile si regulamentele statului trimitator autoriza aceasta, a divergentelor de orice
natura intre capitan, ofiteri si marinari;
- exercitarea oricăror alte functii incredintate unui post consular de catre statul trimitator,
care nu sint interzise de legile si regulamentele statului de resedinta sau la care statul de resedinta
nu se opune, sau care sint mentionate in acordurile internationale in vigoare intre statul trimitator
si statul de resedinta.

INLESNIRI, PRIVILEGII SI IMUNITATI PRIVIND POSTUL CONSULAR

Convenția de la Viena din 1963 acordă a serie de privilegii și imunități în ceea ce privește
postul consular.

Printre acestea amintim:

Folosirea drapelului si a stemei nationale

Astfe, conform art. 29 din Convenție, statul trimitator are dreptul de a folosi drapelul sau
national si scutul cu stema sa de stat in statul de resedinta, conform prevederilor prezentului
articol. Drapelul national al statului trimitator poate fi arborat, iar scutul cu stema de stat poate fi
asezat pe cladirea ocupata de catre postul consular si pe poarta sa de intrare, precum si pe
resedinta sefului postului consular si pe mijloacele sale de transport, atunci cind acestea sunt
folosite in interes de serviciu.
Exercitarea acestui drept se va fac în acord cu legile, regulamentele si uzantele statului de
resedinta.

Inviolabilitatea localurilor consulare

Localurile consulare se bucură, potrivit Convenției de inviolabilitate. Astfel, autoritatile
statului de resedinta nu pot patrunde in partea localurilor consulare pe care postul consular o
foloseste exclusiv pentru nevoile muncii sale, decit cu consimtamintul sefului postului consular,
al persoanei desemnate de acesta sau al sefului misiunii diplomatice a statului trimitator. Totusi,
consimtamintul sefului postului consular poate fi considerat ca obtinut in caz de incendiu sau de
alt sinistru care cere masuri de protectie imediata.
 Statul de resedinta are obligatia speciala de a lua orice masuri necesare pentru a
impiedica violarea sau deteriorarea localurilor consulare si pentru a impiedica tulburarea linistii.
postului consular sau atingerea demnitatii sale.
Localurile consulare, mobilierul lor si bunurile postului consular, ca si mijloacele sale de
transport, nu pot face obiectul vreunei forme de rechizitie in scopuri de aparare nationala sau de
utilitate publica. in cazul cind o expropriere ar fi necesara in aceste scopuri, vor fi luate toate
masurile corespunzatoare pentru a evita impiedicarea exercitarii functiilor consulare, si statului
trimitator ii va fi varsata o indemnizatie prompta, adecvata si efectiva.

Scutirea fiscala a localurilor consulare

Articolul 32 din Convenția de la Viena stabilește că localurile consulare si resedinta
sefului postului consular de cariera, asupra carora statul trimitator sau orice persoana actionind in
numele acestui stat este proprietar sau locatar, sunt scutite de orice impozite si taxe de orice fel,
nationale, regionale sau comunale, cu exceptia taxelor percepute ca remunerare pentru servicii
special prestate. Scutirea fiscala nu se aplica acestor impozite si taxe cind, dupa legile si
regulamentele statului de resedinta, ele cad in sarcina persoanei care a contractat cu statul
trimitator sau cu persoane care actioneaza in numele acestui stat.

Inviolabilitatea arhivelor si documentelor consulare

Arhivele si documentele consulare sunt inviolabile in orice moment si in orice loc s-ar
gasi.

Libertatea de deplasare

Sub rezerva legilor si a regulamentelor referitoare la zonele in care accesul este interzis
sau reglementat din motive de securitate nationala, statul de resedinta asigura tuturor membrilor
postului consular libertatea de deplasare si de circulatie pe teritoriul sau (art. 34 din Convenția de
la Viena).

Libertatea de comunicare

Statul de resedinta permite si protejeaza libera comunicare a postului consular pentru

orice scopuri oficiale. Comunicand cu guvernul, cu misiunile diplomatice si cu celelalte posturi
consulare ale statului trimitator, oriunde s-ar gasi ele, postul consular poate folosi toate
mijloacele de comunicatie potrivite, inclusiv curierii diplomatici sau consulari, valiza
diplomatica sau consulara si mesajele in cod sau cifrate. Totusi, postul consular nu poate instala
si utiliza un post de radioemisie decit cu asentimentul statului de resedinta.
Corespondenta oficiala a postului consular este inviolabila. Prin expresia "corespondenta
oficiala" se intelege intreaga corespondenta referitoare la postul consular si la functiile sale.
Valiza consulara nu trebuie sa fie nici deschisa si nici retinuta. Totusi, daca autoritatile
competente ale statului de resedinta au motive serioase sa creada ca valiza contine alte obiecte
decit corespondenta, documentele si obiectele vizate in paragraful 4 din prezentul articol, ele pot
cere ca valiza sa fie deschisa in prezenta lor de catre un reprezentant autorizat al statului
trimitator. Daca autoritatile statului trimitator refuza sa satisfaca cererea, valiza este inapoiata la
locul de origine.
 Coletele care constituie valiza consulara trebuie sa poarte semne exterioare vizibile ale
caracterului lor si nu pot contine decit corespondenta oficiala si documente sau obiecte destinate
exclusiv pentru folosinta oficiala.
Curierul consular trebuie sa poarte un document oficial in care sa se atesteze calitatea sa
si sa se precizeze numarul de colete care constituie valiza consulara. Afara de cazul cind statul de
resedinta consimte la aceasta, el nu trebuie sa fie nici cetatean al statului de resedinta, nici, cu
exceptia cind el este cetatean al statului trimitator, o persoana cu resedinta permanenta in statul
de resedinta. In exercitarea functiilor sale, acest curier este protejat de catre statul de resedinta. El
se bucura de inviolabilitatea persoanei sale si nu poate fi supus nici unei forme de arest sau de
detentiune.
Statul trimitator, misiunile sale diplomatice si posturile sale consulare pot desemna
curieri consulari ad-hoc.
Valiza consulara poate fi incredintata comandantului unei nave sau al unui avion
comercial care trebuie sa soseasca intr-un punct de intrare autorizat. Acest comandant trebuie sa
poarte un document oficial indicind numarul de colete care constituie valiza, dar el nu este
considerat curier consular. Printr-un aranjament cu autoritatile locale competente postul consular
poate trimite pe unul din membrii sai sa ia valiza, in mod direct si liber, de la comandantul navei
sau al avionului (Art. 35 din Convenția de la Viena).

FACILITATI, PRIVILEGII SI IMUNITATI PRIVIND FUNCTIONARII CONSULARI

DE CARIERA SI CEILALTI MEMBRI AI POSTULUI CONSULAR

Statul de resedinta are obligația de a-i trata pe functionarii consulari cu respectul cuvenit
si de a lua toate masurile necesare pentru a impiedica orice atingere adusa persoanei, libertatii si
demnitatii lor (Art. 40 din Convenție)
Funcționarii consulari se bucură de inviolabilitate personală. Astfel, aceștia nu pot fi pusi
in stare de arest sau de detentiune preventiva decit in caz de crima grava si in urma unei hotarari
a autoritatilor judiciare competente.
Cu exceptia cazului prevazut anterior, functionarii consulari nu pot fi incarcerati sau
supusi vreunei alte forme de limitare a libertatii lor personale, decât in executarea unei hotarari
judecatoresti definitive.
Când o procedura penala este angajata impotriva unui functionar consular, acesta este
obligat sa se prezinte in fata autoritatilor competente. Totusi, procedura trebuie sa fie condusa cu
menajamentele care se cuvin functionarului consular in virtutea pozitiei sale oficiale (Art. 41 din
Convenție)
In caz de arestare, detentiune preventiva a unui membru al personalului consular sau de
urmarire penala angajata impotriva lui, statul de resedinta este obligat sa previna neintârziat pe
seful de post consular. Daca acesta din urma este el insusi vizat de una din aceste masuri, statul
de resedinta trebuie sa informeze despre acest lucru statul trimitator, pe cale diplomatica (art. 42
din Convenția de la Viena).
Functionarii consulari si angajatii consulari se bucură de imunitate de jurisdicție. Aceștia
nu pot fi chemati in fata autoritatilor judiciare si administrative ale statului de resedinta pentru
actele savârsite in exercitarea functiilor consulare.
Aceste prevederi nu se aplica in caz de actiune civila:
 a) care rezulta din incheierea unui contract de catre un functionar consular sau un angajat
consular, pe care acesta nu l-a incheiat in mod expres sau implicit in calitatea sa de mandatar al
statului trimitator; sau
b) intentata de un tert pentru o paguba rezultind dintr-un accident cauzat in statul de
resedinta de un vehicul, o nava sau de o aeronava (art. 43 din Convenție).

Cât privește obligația de a depune ca martor, membrii postului consular pot fi chemati sa
depuna ca martori in cursul procedurilor judiciare si administrative. Autoritatea care solicita
marturia trebuie sa evite a impiedica un functionar consular in indeplinirea functiilor sale. El
poate sa obtina marturia lui la resedinta lui sau la postul consular, sau sa accepte o declaratie
scrisa din partea sa ori de cite ori acest lucru este posibil. Membrii postului consular nu sunt
obligati sa depuna marturie asupra faptelor care au legatura cu exercitarea functiilor lor si sa
prezinte corespondenta si documentele oficiale referitoare la acestea. Ei au, de asemenea, dreptul
de a refuza sa depuna marturie in calitate de experti asupra legislatiei statului trimitator (Art. 44
din Convenție).
Functionarii consulari si angajatii consulari, precum si membrii familiei lor care locuiesc
impreuna cu ei sunt scutiti de toate obligatiile prevazute de legile si regulamentele statului de
resedinta in materie de inmatriculare a strainilor si de permise de sedere. Totusi, aceste dispozitii
nu se aplica nici functionarului consular care nu este angajat permanent al statului trimitator sau
care exercita o activitate particulara cu caracter lucrativ in statul de resedinta, nici unui membru
al familiei sale (art. 46 din Convenție).
Membrii postului consular sunt scutiti, in ce priveste serviciile aduse statului trimitator,
de obligatiile pe care legile si regulamentele statului de resedinta referitoare la folosirea mâinii
de lucru straine le impun in materie de permise de munca. Membrii personalului particular al
functionarilor consulari si angajatilor consulari sunt scutiti de obligatiile mentionate anterior,
daca ei nu exercita nici o alta ocupatie particulara cu caracter lucrativ in statul de resedinta (art.
47 din Convenție)
Membrii postului consular si membrii familiei lor care locuiesc impreuna cu ei sunt
scutiti, in ceea ce priveste serviciile aduse statului trimitator, de dispozitiile de securitate sociala
care pot fi in vigoare in statul de resedinta.
Scutirea prevazuta la paragraful 1 al prezentului articol se aplica si membrilor
personalului particular care sint in serviciul exclusiv al membrilor postului consular, cu conditia:
a) ca ei sa nu fie cetateni ai statului de resedinta sau sa nu-si aiba resedinta permanenta in
acest stat; si
b) ca ei sa fie supusi dispozitiilor de securitate sociala care sint in vigoare in statul
trimitator sau intr-un stat tert.
Membrii postului consular care au in serviciul lor persoane carora scutirea prevazuta
anterior nu li se aplica, trebuie sa respecte obligatiile pe care dispozitiile de securitate sociala ale
statului de resedinta le impun celui care angajeaza.
Scutirea prevazuta nu exclude participarea voluntara la regimul de securitate sociala al
statului de resedinta, in masura in care ea este admisa de acest stat (art. 48 din Convenție).
Functionarii consulari si angajatii consulari, precum si membrii familiei lor care locuiesc
impreuna cu ei, sint scutiti de orice impozite si taxe, personale sau reale, nationale, regionale si
comunale, cu exceptia:
a) impozitelor indirecte incorporate in mod normal in pretul marfurilor sau serviciilor;
 b) impozitelor si taxelor pe bunurile imobile particulare situate pe teritoriul statului de
resedinta, sub rezerva dispozitiilor articolului 32;
c) drepturilor de succesiune si de mutatie percepute de catre statul de resedinta, sub
rezerva prevederilor paragrafului b) al articolului 51;
d) impozitelor si taxelor pe veniturile particulare inclusiv cistigurile in capital, care-si au
sursa in statul de resedinta, si a impozitelor pe capital prelevate asupra investitiilor efectuate in
intreprinderi comerciale sau financiare situate in statul de resedinta;
e) impozitelor si taxelor percepute ca remunerare a serviciilor particulare prestate; f)
taxelor de inregistrare, de grefa, de ipoteca si de timbru, sub rezerva dispozitiilor articolului 32.
Membrii personalului de serviciu sint scutiti de impozite si taxe pe salariile pe care le
primesc pentru serviciile lor.
Membrii postului consular care angajeaza persoane ale caror retributii sau salarii nu sunt
scutite de impozitul pe venit in statul de resedinta trebuie sa respecte obligatiile pe care legile si
regulamentele acestui stat le impun in materie de percepere a impozitului pe venit celor care
angajeaza (art. 49 din Statut).
In conformitate cu dispozitiile legislative si regulamentare pe care le poate adopta, statul
de resedinta poate autoriza intrarea si acorda scutirea de orice taxe vamale, impozite si alte
redevente conexe, cu exceptia cheltuielilor de depozitare, de transport si a cheltuielilor pentru
servicii similare, pentru:
a) obiectele destinate folosirii oficiale a postului consular;
b) obiectele de uz personal al functionarului consular si al membrilor familiei sale care
locuiesc impreuna cu el, inclusiv efectele destinate instalarii sale. Articolele de con nu trebuie sa
depaseasca cantitatile necesare pentru folosirea lor directa de catre cei interesati.
Angajatii consulari beneficiaza de privilegiile si scutirile prevazute la paragraful 1 din
prezentul articol in ceea ce priveste obiectele importate cu ocazia primei lor instalari.
Bagajele personale insotite de functionarii consulari si de membrii familiei lor care
locuiesc impreuna cu ei sint scutite de control vamal. Ele nu pot fi supuse controlului decit daca
exista motive serioase sa se presupuna ca ele contin alte obiecte decit cele mentionate la alineatul
b) al paragrafului 1 din prezentul articol sau obiecte al caror import sau export este interzis de
catre legile si regulamentele statului de resedinta sau supus legilor si regulamentelor sale de
carantina. Acest control nu poate avea loc decit in prezenta functionarului consular sau a
membrului familiei sale, interesat (art. 50 din Convenție).
Statul de resedinta trebuie sa scuteasca pe membrii postului consular si pe membrii
familiei lor care locuiesc impreuna cu ei de orice prestatie personala si de orice serviciu de
interes public, indiferent de caracterul lui, ca si de sarcinile militare, cum ar fi rechizitiile,
contributiile si incartiruirile militare (Art. 52 din Statut).
Orice membru al postului consular beneficiaza de privilegiile si imunitatile prevazute in
Conventie de la intrarea sa pe teritoriul statului de resedinta pentru a ajunge la post sau, daca se
gaseste deja pe acest teritoriu, din momentul mutarii sale in functie la postul consular.
Membrii familiei unui membru al postului consular care locuiesc impreuna cu el, precum
si membrii personalului sau particular, beneficiaza de privilegiile si imunitatile prevazute in
Conventie, incepând cu una din datele urmatoare: aceea de cind membrul respectiv al postului
consular se bucura de privilegii si imunitati conform paragrafului 1 al prezentului articol; aceea a
intrarii lor pe teritoriul statului de resedinta sau aceea la care ei au devenit membri ai acestei
familii sau ai personalului particular respectiv.
 Când functiile unui membru al postului consular inceteaza, privilegiile si imunitatile sale,
precum si acelea ale membrilor familiei sale care locuiesc impreuna cu el sau ale membrilor
personalului sau particular inceteaza in mod normal la prima din datele urmatoare: in momentul
in care persoana in cauza paraseste teritoriul statului de resedinta sau la expirarea unui termen
rezonabil care ii va fi fost acordat in acest scop dar el subzista pina in acest moment, chiar in caz
de conflict armat. In ce priveste persoanele mentionate la paragraful 2 din prezentul articol,
privilegiile si imunitatile lor inceteaza din momentul cind ele inceteaza sa mai locuiasca
impreuna sau sa mai fie in serviciul unui membru al postului consular, cu rezerva totusi ca, daca
aceste persoane intentioneaza sa paraseasca teritoriul statului de resedinta intr-un termen
rezonabil privilegiile si imunitatile lor subzista pina in momentul plecarii lor.
Totusi, in ceea ce priveste actele savirsite de un functionar consular sau de un angajat
consular in exercitarea functiilor sale, imunitatea de jurisdictie subzista fara limita de durata.
In caz de deces al unui membru al postului consular, membrii familiei sale care locuiau
impreuna cu el continua sa se bucure de privilegiile si imunitatile de care beneficiaza, pina la
prima din datele urmatoare: aceea la care ei parasesc teritoriul statului de resedinta sau la
expirarea unui termen rezonabil care le va fi fost acordat in acest scop (art. 53 din Convenție).