Planul

Planul........................................................................................................................2

Introducere................................................................................................................3

Simonei de Beauvoir................................................................................................4

Betty Friedan şi femeile de culoare........................................................................6

Poziţia femeii în documentele ONU cu privire la drepturile omului..................10

Declaraţia pentru un tratament egal şi pentru eliminarea tuturor formelor de

discriminare a femeilor (1945-1979)................................................................10

Aplicarea practică a drepturilor femeii (din 1975)..........................................11

Posibilităţi de sancţionare a actelor de încălcare a drepturilor femeii la nivel

internaţional........................................................................................................13

Evoluţii ale femeilor în funcţii de conducere în statele membre ONU..............14

Participarea femeilor şi bărbaţilor la procesele decizionale la nivelul Uniunii

Europene.................................................................................................................16

Feminismul din Europa Centrală şi de Est ..........................................................17

Lista izvoarelor şi literaturii:.................................................................................20

2
Introducere
Teoriile feministe fac parte din contextul teoriilor postmoderniste. Şi
reprezintă nişte mişcări protestatare susţinuţe de femei şi avînd ca obiective
principale: atacul legal împotriva tuturor formelor de discriminare sexuală
(discriminare în selecţia profesională, în posibilităţile de carieră profesională, în
admiterea în învăţămîntul superior, în stabilirea drepturilor salariale, în ocuparea
unor funcţii publice); precum şi atacul împotriva socializării tradiţionale în
funcţie de sex (eliminarea stereotipurilor privind rolurile de sex conform cărora
bărbatul este mai competent şi mai competitiv decît femeia, eliminarea
procedurilor tradiţionale de educare diferenţiată a băieţilor şi fetelor, eliminarea
vocabularului sexist); de altfel şi atacul împotriva practicilor sexismului
instituţionalizat (accesul femeilor la cariere manageriale, desfiinţarea
organizaţiilor, cluburilor şi asociaţiilor rezervate doar bărbaţilor)1.
Primele structurări ale mişcărilor feministe apar în suita ideilor Revoluţiei
franceze. Textele feministe fondatoare reiau principiile iluministe ale dreptului
natural şi ale egalităţii în drepturi şi libertăţi. Scriitoarea revoluţionară Olympe de
Gouges, inspirată de Declaraţia drepturilor omului, proclamă în Déclaration des
droits de la femme et de la citoyenne (1791) principiile umaniste ale emancipării
femeii, afirmînd egalitatea ei juridică; în Anglia, scriitoarea Mary Wollstonecraft
publică o Vindication of the Rights of Woman (1792). Mai tîrziu, saint-simonieni,
fourierişti, socialişti sau mişcări cooperatiste aveau să reia aceste principii,
structurîndu-le doar într-un soi de codicile de gen la textele lor doctrinare (Flora
Tristan, Pauline Roland etc.). Teoretic, ideile sunt precizate, însă evoluţia
militantistă a mişcării este una anevoioasă şi complicată.
Organizarea concretă şi afirmarea socială încep cu adevărat odată cu
mişcarea numită "a sufragetelor", structură militantă activă în Statele Unite şi în
Anglia care-şi propune denunţarea formelor de sclavie socială şi obţinerea unor
schimbări juridice concrete. Dreptul femeilor de a vota este statuat în 1918 în
Anglia, şi în 1920 în Statele Unite; vor urma revendicări specifice, vizînd drepturi
salariale, civice ş.a.m.d2.
Teoriile feministe sînt strîns legate şi originate în mişcările feministe. Mult
timp ele au fost ignorate sau marginalizate, chiar şi atunci cînd erau formulate
de către bărbaţi. Teoriile feministe îşi propun să ofere răspunsuri la două
întrebări principale: ce se poate spune despre situaţia femeii şi de ce situaţia
femeii este cea care este. La prima întrebare s-au dat trei răspunsuri: femeia
este diferită de bărbat; ea nu este egală cu bărbatul; ea aparţine unui grup
opresat iar opresorii sînt bărbaţii sau un sistem social patriarhal construit de
bărbaţi. Teoriile care susţin că femeia este diferită de bărbat apelează la trei
categorii de argumente: condiţionările bio-sociale diferite, socializarea
instituţională diferenţiată şi inter-rejalonarea psihosocială diferenţiată. Teoriile
care insistă pe inegalitatea dintre bărbaţi şi femei operează fie cu argumente ale
feminismului liberal (inegalitatea provine din structurile inegale de şanse), fie

1
www.dictsociologie.netfirms.com/F/Termeni/feminism.htm//02.12.2010
2
http://ro.wikipedia.org/wiki/Feminism. 02.12.2010

3
ale femninismului marxist (inegalitatea dintre sexe este o parte a unui sistem
clasial complex în care femeia este exploatată).
Teoriile referitoare la opresarea femeii operează cu argumente
psihanalitice (bărbatul are o nevoie înnăscută de a subjuga femeia pentru a-şi
putea realiza obiectivele psihosociale), cu argumente radicale (rădăcinile
opresiunii sînt în sistemul patriarhal în care bărbatul a dovedit mai multă
abilitate în folosirea forţei pentru a subjuga pe alţii) sau cu argumente socialiste
(sînt folosiţi termenii de patriarhat capitalist şi dominare pentru a descrie un
sistem complex de oprimare bazat pe organizarea producţiei, a claselor,
vîrstelor, etnicităţii şi preferinţelor sexuale).
După 1980, s-a conturat un domeniu nou de analiză ştiinţifică
multidisclinară a situaţiei femeilor în societăţile contemporane, desemnat în
mod obişnuit cu expresia „Studii privind femeile”. Aceste preocupări, deşi
continuă să se manifeste în principal dintr-o perspectivă feministă, au o
încărcătură ideologică mai redusă şi se caracterizează printr-un efort de
obiectivitate, de desprindere de consideraţiile radicale ale feminismului
tradiţional. Ele au pătruns în programele academice ale multor universităţi
prestigioase din lume. Majoritatea cercetătorilor din acest domeniu sînt femei,
dar a crescut şi numărul cercetătorilor bărbaţi preocupaţi de constituirea unei
„sociologii a femeii"3.

Simonei de Beauvoir
Volumul Simonei de Beauvoir „Al doilea sex” (Le Deuxième sexe, 1949)
este prima încercare de structurare teoretică exhaustivă a tematicii feministe.
Cartea, o riguroasă analiză istorică, antropo-sociologică şi tipologică a condiţiilor
sociale şi psihologice de inferioritate la care femeia este constrînsă, provoacă încă
de la apariţie un interes imens şi este considerată pînă astăzi textul fondator al
feminismului contemporan.
Subliniind minoratul la care structurile patriarhale au condamnat femeia,
Simone de Beauvoir analizează deopotrivă tipologiile malformate rezultate din
complicitatea implicită cu modelul tutelar: "tînăra fată", "mama", "narcisista",
"prostituata", îndrăgostita", "femeia mistică" etc. Este, pînă astăzi, una dintre
mizele cele mai puternice şi mai ambiţioase ale cărţii: autoarea evită capcana unei
simple poziţionări trans-sociale revendicative şi diferenţialiste a femeii, vizînd în
permanenţă o emancipare transcendentă a sa, căutarea libertăţii proprii, a unei
construcţii autonome de sine întemeiată pe libertatea umană. "Femeile nu trec
niciodată mai departe de pretext", ele "fac inventarul lumii fără a încerca să-i
descopere sensul", subliniază ea în finalul cărţii, pentru a distinge adevărata miză
transcendentă a luptei, înscrisă în contextul devenirii generale a subiectului.
Simone de Beauvoir în cartea sa remarcă că „femeia a fost întotdeauna,
dacă nu sclava bărbatului, în orice caz vasala lui; cele două sexe nu şi-au împărţit
niciodată lumea în mod egal; şi astăzi, încă, deşi condiţia ei e în plină evoluţie,
femeia este grav dezavantajată. Aproape în nici o ţară statutul ei legal nu e identic
cu al bărbatului şi adesea el constituie un handicap considerabil. Chiar

3
http://www.dictsociologie.netfirms.com/F/Termeni/feminism.htm

4
şi cînd unele drepturi îi sînt, în chip abstract, recunoscute, o prea
îndelungă obişnuinţă le împiedică să-şi găsească expresia concretă în
moravuri”.
„Tot ceea ce a fost scris de bărbaţi despre femei trebuie considerat suspect,
căci bărbaţii sînt deopotrivă parte şi judecător", a spus, în secolul al XVII-lea,
Poulain de la Barre, feminist puţin cunoscut. Peste tot, în toate epocile, bărbaţii
şi-au etalat satisfacţia pe care o încearcă simţindu-se regii creaţiei. Binecuvîntat
fie Dumnezeu, Stăpînul nostru şi Stăpînul tuturor lumilor, pentru că nu m-a făcut
femeie", spun evreii în rugăciunile lor de dimineaţă; în vreme ce soţiile lor
murmură cu resemnare: „Binecuvîntat fie Dumnezeu pentru că m-a creat după
voinţa Sa". Printre binefacerile pentru care Platon mulţumea zeilor,
prima era aceea că l-au creat liber şi nu sclav, a doua, că este bărbat şi
nu femeie. Dar bărbaţii nu s-ar fi putut bucura pe de-a-ntregul de acest privilegiu
dacă nu l-ar fi considerat ca fiind fondat în absolut şi în
eternitate: din însăşi deţinerea supremaţiei ei au căutat să facă un
drept. „Cei care au făcut şi compilat legile, fiind bărbaţi, şi-au favorizat
sexul, iar jurisconsulţii au transformat legile în principii", mai spune
Poulain de la Barre4. Legiuitori, preoţi, filosofi, scriitori, savanţi s-au
înverşunat să demonstreze că această condiţie subordonată a femeii
era conformă voinţei cerului şi profitabilă pe pămînt Religiile fabricate
de bărbaţi reflectă acesta voinţă de dominare: din legendele Evei, ale
Pandorei, ei şi-au făcut nişte arme.
De exemplu, pentru a limita drepturile femeii, codul roman invocă
imbecilitatea, fragilitatea sexului" în momentul în care, prin slăbirea familiei,
femeia devine un pericol pentru moştenitorii masculini. E frapant că, în secolul al
XVI-lea, pentru a ţine femeia căsătorită sub tutelă, se face apel la autoritatea
Sfîntului Augustin, afirmîndu-se că „femeia este o lighioană care nici
tărie, nici statornicie nu are", pe cînd celibatara este recunoscută
capabilă să-şi administreze bunurile. Montaigne a înţeles extrem de
bine arbitrariul şi nedreptatea sorţii rezervate femeii: „Femeile nu
greşesc deloc cînd refuză regulile instaurate în lume, dat fiind că
bărbaţii sînt aceia care le-au făcut, fără ele. E firesc să existe tertipuri
şi certuri între ele şi noi"; dar nu merge pînă la a se face apărătorul lor. Abia
secolul al XVIII-lea va fi cel în care bărbaţi profund democraţi vor examina
problema cu obiectivitate. Diderot, printre alţii, se dedică demonstrării faptului că
femeia este ca şi bărbatul o fiinţă umană. Ceva mai tîrziu, Stuart Mill o apără cu
ardoare. Dar aceştia sînt filosofi de o excepţională imparţialitate, în
secolul al XlX-lea, disputa feminismului devine din nou una de
partizanat; una dintre consecinţele revoluţiei industriale este
participarea femeii la munca productivă: este momentul în care
revendicările feministe ies din domeniul teoretic, găsindu-şi baze
economice; adversarii devin cu atît mai agresivi; cu toate că
proprietatea funciară este în parte detronată, burghezia se agaţă de
vechea morală care vede în soliditatea familiei garantul proprietăţii
4
Simone de Beauvoir, „Al doilea sex”, // http://www.scribd.com/doc/28752125/Simone-de-Beauvoir-Al-
Doilea-Sex

5
private: ea reclamă prezenţa femeii în cămin cu atît mai îndîrjit cu cît
emanciparea începe să devină o veritabilă ameninţare; şi, chiar în
interiorul clasei muncitoare, bărbaţii au încercat să frîneze această
eliberare pentru că femeile le apăreau drept concurente primejdioase,
cu atît mai mult cu cît erau obişnuite să muncească pentru salarii mai
mici. Pentru a dovedi inferioritatea femeii, antifeminiştii au pus la lucru nu doar,
ca pînă atunci, religia, filosofia, teologia, ci şi ştiinţa:
biologia, psihologia experimentală etc. Cel mult se consimţea să i se
acorde celuilalt sex „egalitatea în diferenţă". Această formulă care a
făcut epocă e foarte semnificativă: este exact aceea utilizată în legile
lui Jim Crow în legătură cu negrii din America; or, această segregaţie
aşa-zis egalitară nu a servit decît la introducerea celor mai dure
discriminări. Această analogie nu are nimic întîmplător: fie că e vorba
de o rasă, de o castă, de o clasă, de un sex reduse la o condiţie
inferioară, procesele de justificare sînt aceleaşi. „Eternul feminin" este
omologul „sufletului negru" şi al „caracterului evreiesc".
Astfel, mulţi bărbaţi afirmă, aproape cu bună-credinţă, că femeile sînt
egalele bărbatului şi că ele nu au nimic de revendicat, şi, în acelaşi timp, că
femeile nu vor putea fi niciodată egalele bărbatului şi că revendicările lor sînt
zadarnice. „Căci bărbatului îi este greu să măsoare extrema importanţă
a discriminărilor sociale care, privite din afară, par insignifiante, dar ale
căror repercusiuni morale şi intelectuale asupra femeii sînt atît de
profunde, încît pot părea izvorîte dintr-o natură originară” spunea Simone de
Beauvoir5.

Betty Friedan şi femeile de culoare

În prezent, feminismul are extinderea cea mai mare în S.U.A. Principala
fundamentare ideologică a feminismului contemporan a fost făcută de Betty
Friedan (The Feminine Mystique, 1963). În această carte, autoarea foloseşte
faimoasa formulare „problema care nu are nume”, citată adesea pentru a descrie
condiţia femeii în societatea americană, dar de fapt, ea se referea mai mult la
instituţia unui grup select de femei albe căsătorite, cu pregătire universitară, din
clasa mujlocie sau clasa superioară- gospodine plictisite de inactivitate, de casă,
de copii, de cumpărături, care îşi doreau mai mult de la viaţă. Friedan îşi încheie
primul capitol astfel: „Nu mai putem ignora acea voce din lăuntrul femeilor, care
spune: Vreau ceva mai mult decît soţul meu şi copiii mei şi casa mea.” Acel „mai
mult” pe care ea la definit ca fiind o carieră profesională.
Friedan a fost una dintre principalele modelatoare ale concepţiilor
feministe contemporane. Este semnificativ faptul că perspectiva unidimensională
asupra realitaţilor feminine din cartea sa a devenit o trăsătură marcantă a mişcării
feministe contemporane. Ca şi Friedan înaintea lor, femeile albe care domină în
prezent discursul feminist îşi pun arareori întrebarea dacă perspectiva lor asupra
realităţilor feminine este valabilă şi pentru experienţele trăite de colectivităţile de
femei. În plus, ele nu sunt conştiente de măsura în care punctele lor de vedere
5
Simone de Beauvoir, „Al doilea sex”, // http://www.scribd.com/doc/28752125/Simone-de-Beauvoir-Al-
Doilea-Sex

6
reflectă prejudicăţile rasiste şi de clasă, deşi, în ultimii ani, aceste prejudecăţi au
fost tot mai mult conştientizate. Rasismul abundă în scrierile feministelor albe,
întărind supremaţia albilor şi negînd posibilitatea ca femeile să se unească din
punct de vedere politic, depăşind graniţele etnice şi politice. Refuzul feminist din
trecut de a atrage atenţia asupra ierarhiilor rasiale şi de a le ataca a anulat legătura
care există între rasă şi clasă. Cu toate acestea, structura de clasă din societatea
americană a fos modelată de politica rasială a supremaţiilor albilor; numai
analizînd rasismul şi funcţia sa în societatea capitalistă se poate ajunge la o
înţelegere temeinică a relaţiilor de clasă. Lupta de clasă este inevitabil legată de
eforturile pentru stoparea rasismului.
Femeile albe care domină discursul feminist care, în majoritatea lor,
formulează şi explică teoria feministă, înţeleg într-o mică măsură, sau deloc,
supremaţia albilor ca politică rasială, impactul psihologic al apartentenţei la o
anumită clasă, statutul lor politic în cadrul unui stat rasist, sexist şi capitalist. De
exemplu, tocmai lipsa acestei conştiinţe o determină pe Leah Fritz să redea în
cartea sa „Visători şi negustori”, o discuţie asupra actualei mişcări a femeilor,
publicată în 1979: „Suferinţele în condiţiile tiraniei sexiste leagă toate femeile
între ele dincolo de particularităţile diferitelor forme pe care le îmbracă această
tiranie. Suferinţa nu poate fi măsurată şi comparată cantitativ.” Cele afirmate de
Fritz sunt un exemplu de confuzie între dorinţe şi realitate şi, de asemenea, de
mistificare conştientă a diferenţierilor sociale ale femeilor, care au caracterizat în
mare măsură discursul feminist. Deşi este evident că multe femei suferă de pe
urma tiraniei sexiste, există puţine indicii că aceasta creează „o legătură între
toate femeile”. Există multe dovezi în favoarea faptului că identitatea de rasă şi
clasă creează diferenţe în ceea ce priveşte calitatea vieţii, statutul social şi stilul
de viaţă; aceste diferenţe sunt prioritare faţă de experienţele comune ale femeilor-
şi sunt arareori depăşite.
Afirmînd că „Toate femeile sunt oprimate” reprezintă una dintre
principalele dogme ale gîndirii feministe moderne. Această afirmaţie implică
faptul că femeile au multe lucruri în comun şi că factori precum clasa socială,
rasa, religia, preferinţele sexuale etc nu creează o diversitate de experienţe care
determină măsura în care sexismul va reprezenta o forţă de oprimare în viaţa
femeilor, luate la nivel individual. Sexismul, ca sistem de dominare, este
instituţionalizat, însă niciodată nu a influenţat într-o măsură absolută destinul
femeilor din societate.
În capitalism, patriarhatul este structurat astfel ca sexismul să limiteze
manifestarea femeilor în unele domenii, iar în altele, nu. Absenţa limitărilor
extreme le face pe unele femei să ignore domeniile în care sunt exploatate sau
discriminate; acest lucru le poate determina, chiar, să creadă că nici o femeie nu
este oprimată.
În eseul său „Către un feminism materialist”, feminista franceză Christine
Delphz atrage atenţia asupra faptului că folosirea termenului „oprimare” este
importantă, deoarece plasează lupta feministă într-un cadru politic radical:
„Renaşterea feminismului a coincis cu folosirea termenului „Oprimare”.
Ideologia dominantă, adică bunul simţ, exprimată zilnic, nu vorbeşte despre
oprimare, ci despre „Condiţia femeii”. Ea face trimitere la o explicaţie naturalistă:

7
la o constrîngere a naturii, o realitate exterioară intangibilă şi nealterabilă prin
ac’iunile omului. Dimpotrivă, termenul „oprimare” face trimitere la o opţiune, la
o explicaţie, la o situaţie politică. „Oprimarea” şi „oprimarea socială” sunt deci
sinonime sau, mai degrabă, oprimarea socială are un caracter redundant; noţiunea
de origine politică, adică socială, reprezintă o componentă integrantă a
conceptului de oprimare”. Cu toate acestea, accentul pus de feminism pe
„oprimarea generală”, de exemplu din SUA, a fost nu atît o strategie de
politizare, ci o adecvare făcută de femeile conservatoare şi liberale vocabularului
politic radical care masca gradul în care ele modelau mişcarea, astfel încît să se
adreseze şi să promoveze interesele lor de clasă.
Iniţial, participantele radicale la mişcarea femeilor au cerut ca femeile să
spargă izolarea, adică diferenţa de clase sociale a femeii, şi să creeze un spaţiu de
contact. Analogii precum „Libertate acum”, „Mişcarea de eliberare a femeilor:
proiect pentru viitor”, „Clasa socială şi feminismul”, „Feminismul radical” toate
publicate la începutul anilor 70, conţin articole care au încercat să se adreseze
unei largi, audienţe feminine, o audienţă care nu era exclusivă albă, din clasa
mijlocie, cu studii superioare şi adultă. Sookie Stambler şi-a exprimat spiritul
radical în introducerea sa la „Eliberarea femeilor: proiect pentru viitor”:
„Necesitatea mass-media de a crea celebrităţi şi superstaruri a redus întotdeauna
la tăcere femeile din cadrul mişcării. Aceasta contravine filosifiei noastre
fundamentale. Nu putem avea nici o relaţie cu femeile din rîndurile noastre care
se ridică deasupra noastră prin prestigiu şi faimă. Noi nu luptăm pentru avantaje
pentru o singură femeie sau pentru un singur grup de femei. Ne confruntăm cu
probleme care privesc toate femeile.” Aceste sentimente, împărtăşite de multe
dintre feministe la începutul mişcării, nu au fost susţinute. Deoarece tot mai
multe femei au cîştigat prestigiu, faimă sau bani din scrierea unor lucrări cu
caracter feminist ori din realizările mişcării feministe pentru egalitate în cadrul
forţei de muncă, oportunismul individual a compromis apelurile pentru o luptă
colectivă. Femeile care nu se opunau sistemului patriarhal, capitalismului,
clasismului sau rasismului se autointitulau „feministe”. Speranţele lor de viitor
erau variate. Femeile privilegiate îşi doreau egalitate socială cu bărbaţii din clasa
lor socială; unele femei doreau retribuţie egală pentru muncă egală; altele îşi
doreau un alt stil de viaţă. Multe dintre aceste preocupări legitime au fost
adoptate cu uşurinţă de sistemul patriarhal capitalist dominant. Feminista
Antoinette Fouque afirmă următoarele: „Acţiunile propuse de grupurile feministe
sunt spectaculoase, provocatoare. Însă aceste provocări nu fac altceva decît să
scoată la lumină o serie de contradicţii sociale. Ele nu dezvăluie contradicţiile
fundamentale din cadrul societăţii. Feministele pretind că nu caută egalitatea cu
bărbaţii, dar activitatea lor dovedeşte contrariul. Feministele reprezintă o
avangardă burgheză care menţine, într-o formă răsturnată, valorile dominante.
Răsturnarea nu facilitează trecerea la un alt tip de structură. Reformismul convine
tuturor! Ordinea burgheză, capitalismul, falocentrismul sunt gata să integreze
oricît de multe feministe este necesar. Deoarece aceste femi devin bărbaţi, în cele
din urmă, aceasta va însemna că vor fi doar ceva mai mulţi bărbaţi.”
În eseul său „Căsătoria nefericită dintre marxism şi feminism: poate fi ea
salvată?”, Carol Ehrlich arată că „feminismul pare să fi adoptat o atitudine lipsită

8
de perspectivă, prudenţă, nerevoluţionară” pe măsură ce „radicalismul feminist
pierde teren în faţa feminismului burghez”, subliniind faptul că „nu mai putem
lăsa lucrurile să continue astfel”: „Femeile trebuie să ştie că feminismul nu se
referă la pregătirea pentru a fi o femeie de succes, la deţinerea unei funcţii de
conducere sau la obţinerea unei funcţii elective; nu înseamnă a fi capabilă să te
căsătoreşi şi, în acelaşi timp, să te realizezi profesional, să mergi în concediu la
ski şi să-ţi petreci extrem de mult timp împreună cu soţul şi doi copii drăgălaşi,
aceasta deoarece ai o servitoare care face totul în casă în locul tău, dar care nu are
timpul sau banii necesari de a face aceasta pentru sine; nu înseamnă a deschide o
Bancă a Femeilor sau a petrece weekend-ul la seminarii educaţionale costisitoare
care îţi garantează că te vor învăţa cum să devii sigură pe tine; şi în mod
categoric, nu înseamnă a deveni detectiv de poliţie, agent CIA sau general de
puşcaşi marini.”
S-a scris rareori despre încercările femeilor albe de a reduce la tăcere
femeile de culoare. De prea multe ori, acest lucru a avut loc în săli de conferinţe,
săli de curs sau în intimitatea sufrageriilor confortabile, unde o femeie de culoare
singură se confruntă cu ostitilitatea rasială a unui grup de femei albe. Multe dintre
ele n-au mai revenit după primele întruniri. Anita Cornwall are dreptate cînd, în
lucrarea sa „Trei pentru preţul unuia: note ale unei feministe homosexuale de
culoare”, afirmă: „...din păcate, teama de a te confrunta cu rasismul pare să fie
unul dintre principalele motive pentru care atît de multe femei de culpare refuză
să se alăture mişcării femeilor”. Recenta preocupare pentru problema rasismului a
generat unele discuţii, dar acest lucru a avut doar un impact redus asupra
atitudinii feministelor albe faţă de femeile de culoare. Adesea, femeile albe care
sunt ocupate cu publicarea de articole şi cărţi despre „renunţarea la rasism”
manifestă o atitudine superioară şi condescendentă atunci cînd se referă la
femeile de culoare. Acest lucru nu este surprinzător, dat fiind faptul că, frecvent,
discursul lor este adresat doar unui public alb, iar obiectuvul este doar schimbarea
atitudinilor, şi nu abordarea rasismului într-un context istoric şi politic.
Ca grup, femeile de culoare ocupă o poziţie neobişnuită în acuala societate,
nu numai pentru că, la nivel colectiv, ele se află la baza scării ocupaţionale, ci şi
pentru că statutul lor social global este inferior oricărui grup. Ocupînd o astfel de
poziţie, ele suportă impactul oprimării sexiste, rasiste şi de clasă. În acelaşi timp,
ele reprezintă grupul care nu a fost socializat pentru a-şi putea asuma rolul de
explorator/opresor, prin aceea că nu li se permite acel „alţii” instituţionalizat pe
care să îl poată exploata sau oprima. Femeile albe şi bărbaţii de culoare au acest
„alţii” sub două aspecte. Ei se pot acţiona atît ca opresori cît şi ca oprimaţi.
Bărbaţii de culoare pot fi victimizaţi prin rasism, însă sexismul le permite să fie
exploatatori şi opresori ai femeilor. Femeile albe pot fi victimizate prin sexism,
însă rasismul le permite să fie exploatatori şi opresori ai populaţiei de culoare.
Ambele grupuri au condus mişcări de eliberare care le protejează interesele şi
sprijină continuarea oprimării altor grupuri. Sexismul bărbaţilor de culoare a
subminat eforturile de eradicare a rasismului, la fel cum rasismul femeilor albe
subminează lupta feminsită. Atît timp cît aceste două grupuri, sau oricare alte
grupuri, definesc eliberarea ca fiind obţinerea egalităţii sociale cu bărbaţii albi din

9
clasa conducătoare, ele au interesul, investit cu drepturi, de a continua
exploatarea şi oprimarea celorlalţi.
Femeile de culoare care nu au la dispoziţie un „alţii” instituţionalizat pe
care să îi poată discrimina, exploata sau oprima, au, adesea, o experienţă trăită
care contestă în mod direct structura socială dominantă, clasistă, sexistă şi rasistă,
şi ideologia care o însoţeşte. Această experienţă trăită le poate modela conştiinţa
în aşa fel încît viziunea lor despre lume să difere de a acelora care beneficiază de
unele privilegii. Pentru continuarea luptei feministe, este foarte important ca
femeile de culoare să recunoască avantajul special pe care îl oferă marginalizarea
rasistă, sexistă şi de clasă şi, de asemenea, să aibă în vedere şi să creeze o
hegemonie contrară. Femeile de culoare au un rol important de jucat în elaborarea
teoriei feministe şi pot contribui la aceasta într-o manieră unică şi valoroasă.
Formarea teorie şi practicii feministe eliberatoare este o responsabilitate
colectivă, care trebuie împărtăşită.

Poziţia femeii în documentele ONU cu privire la

drepturile omului
Poziţionarea controversată a drepturilor femeii în cadrul listei drepturilor
omului se reflectă şi în felul în care au evoluat acordurile şi documentele
internaţionale prin intermediul cărora drepturile femeii au putut fi stabilite, iar
actele de încălcare ale acestor drepturi au putut fi condamnate de Organizaţia
Naţiunilor Unite (ONU) pe tot cuprinsul lumii. Cele mai însemnate documente
ale ONU privind femeile au fost:
• Declaraţia pentru un tratament egal şi pentru eliminarea tuturor
formelor de discriminare a femeilor (1945-1979)
• Aplicarea practică a drepturilor femeii (din 1975):
- Convenţia pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare a femeilor
- Conferinţa Mondială a Drepturilor Omului de la Viena din 1993
- Declaraţia ONU cu privire la eliminarea tuturor formelor de violenţă asupra
femeilor din 1993
- A patra conferinţă internaţională ONU a femeilor: "Acţionăm în spiritul
egalităţii, al dezvoltării şi al păcii"
• Posibilităţi de sancţionare a actelor de încălcare a drepturilor femeii
la nivel internaţional

Declaraţia pentru un tratament egal şi pentru eliminarea

tuturor formelor de discriminare a femeilor (1945-
1979)
Încă de la înfiinţarea ONU a fost recunoscut principiul egalităţii sexelor (în
preambul şi în articolul 1.3 al Cartei ONU: comunitatea statelor se obligă să
trateze în mod egal femeile şi bărbaţii). În Declaraţia Universală a Drepturilor

10
Omului din anul 1948, nediscriminarea se baza, printre altele, şi pe relaţiile dintre
sexe.
Realitatea era însă cu totul alta pentru femeile lumii, iar acest lucru nu a
prea fost luat în seamă de instituţiile pentru drepturile omului din cadrul ONU.
Drepturile femeii au fost elaborate de către comisii ONU speciale ("Comisia
femeilor"), ale căror propuneri au fost prea puţin transpuse în scris; Convenţiile
ONU pre-existente nu au schimbat cu nimic situaţia reală în care se găseau
femeile. Încălcări ale drepturilor femeilor nu au fost tratate în mod explicit.
Neglijarea generală a problemelor care vizau femeile în cadrul aparatului ONU a
avut rezultate deloc neglijabile: Comisia femeilor a cerut în 1972 Adunării
Generale a ONU ca anul 1975 să fie declarat Anul Internaţional al Femeii,
activităţiile din domeniul drepturilor femeilor urmînd a fi amplificate.

Aplicarea practică a drepturilor femeii (din 1975)

Anul internaţional al Femeii (1975), Deceniu Femeii (1976 - 1985) şi cele
trei conferinţe internaţionale ONU ale femeilor care au avut loc pe parcursul
acestui deceniu sub moto-ul "egalitate, dezvoltare şi pace" au constituit un
moment de răscruce. Numărul activităţilor desfăşurate în beneficiul femeilor a
crescut în cadrul ONU.
 Convenţie asupra eliminării tuturor formelor de discriminare a
femeilor
Această Convenţie, adoptată în decembrie 1979 de Adunarea Generală a
Organizaţiei Naţiunilor Unite, a reprezentat un pas important în vederea
recunonoaşterii drepturilor femeii ca drepturi ale omului. Convenţia conţinea
unele prevederi mai vechi în ceea ce privea protecţia şi nediscriminarea femeilor,
dar a venit să extindă răspunderea statelor părţi în ceea ce priveau încălcările
comise de actori ne-statali.
Acest lucru a fost un mare progres, pentru că actele de discriminare şi de
încălcare a drepturilor femeilor nu vin de prea multe ori din partea statului, ele
avînd loc în "sfera privată". Important a fost mai ales programul concret de
acţiune, care obliga statele semnatare ale Convenţiei să ia anumite măsuri care
urmau să garanteze egalitatea dintre femei şi bărbaţi nu numai prin prevederi
formale (de jure), ci şi prin unele practice (de facto).
Punctele slabe ale acestei Convenţii vizează posibilităţile de transpunere în
practică şi de control ale obligaţiilor contractuale. Faţă de această Convenţie s-au
exprimat o mulţime de rezerve, multe din cele 165 de state părţi neacceptînd toate
obligaţiile. Statele se obligă de exemplu să trimită comitetului de experţi un
raport anual privind situaţia drepturilor femeii din ţara lor. Din cauza unor
probleme structurale, durata elaborării acestor rapoarte este deseori prea mare, în
plus, multe state nici măcar nu încearcă să-şi respecte obligaţia de a scrie un
astfel de raport. Convenţia nu prevede măsuri de verificare sau de sancţionare.
Mai mult, Comisia Femeilor care a redactat această Covenţie nu dispune de
mijloacele financiare de care dispun celelalte comisii ONU pentru drepturile
omului şi nici nu are competenţa de a se folosi de informaţiile puse la dispoziţie
de organizaţiile neguvernamentale.

11
  Conferinţa Mondială a Drepturilor Omului de la Viena (1993)
Iniţial, comunitatea statelor a considerat că drepturile femeilor - altfel decît
drepturile omului, "mai serioase", nu sunt ameninţate într-o aşa manieră încît fie
nevoie de mecanisme de verificare şi control. Avînd în vedere rădăcinile adînci pe
care le avea viaţa femeilor în tradiţiile culturale şi sociale, condiţiile de viaţă ale
femeilor trebuiau schimbate pe termen lung, pe baza luării unor măsuri sociale şi
economice. Violenţa asupra femeilor nu a fost condamnată în mod explicit în
Convenţia cu privire la drepturile femeii.
Ca rezultat al campaniei întinse pe mai mulţi ani ("Drepturile femeii sunt
drepturi ale omului"), mişcarea pentru drepturile femeii a reuşit să aducă
subiectul violenţa pe agenda celei de-a doua Conferinţe internaţionale ONU
pentru drepturile omului. Astfel, declaraţia finală de la Viena condamnă pentru
prima oară în istoria Naţiunilor Unite în mod explicit violenţa asupra femeilor ca
încălcare a drepturilor omului. Cu această ocazie s-a afirmat că "drepturile
femeilor sunt parte inalienabilă şi integrantă din drepturile universale ale
omului". La sfîrşitul acestei Conferinţe, Organizaţia Naţiunilor Unite a emis în
decembrie 1993 o "Declaraţie pentru eliminarea tuturor formelor de violenţă
asupra femeilor". Conform Declaraţiei de la Viena şi Programului de Acţiune de
la Viena, drepturile femeii constituie o componentă inalienabilă şi indisolubilă a
drepturilor universale ale omului, care nu trebuie relativizate prin invocarea
cutumelor culturale şi tradiţionale.
 Declaraţia ONU pentru eliminarea tuturor formelor de violenţă
asupra femeilor (1993)
În decembrie 1993, Adunarea Generală a ONU a fixat afirmaţiile
documentului final de la Viena într-un act propriu, "Declaraţia pentru eliminarea
tuturor formelor de violenţă asupra femeilor", enumerînd următoarele forme de
violenţă asupra femeilor din domeniul public şi privat care reprezintă încălcări ale
drepturilor omului:
 violenţă fizică, sexuală şi psihologică în familie, inclusiv abuzurile
fizice şi abuzurile sexuale asupra fetelor,
 violenţe legate de dotă,
 violuri în căsnicie,
 mutilarea organelor genitale femeieşti şi alte practici tradiţionale
care lezează integritatea corporală a femeilor,
 violenţa în afara căsătoriei şi violenţa în contextul exploatării,
 violenţă fizică, sexuală şi psihologică în afara comunităţii, inclusiv
violuri, abuzuri sexuale, hărţuire sexuală şi intimidare la locul de muncă, în
instituţiile de învăţământ etc.,
 traficul de femei şi prostituţia forţată,
 acte de violenţă fizică, sexuală şi psihologică săvîrşite de stat sau
comise cu acordul acestuia, violenţă sexuală şi psihologică, indiferent unde
apare ea.
În martie 1994, Comisia pentru drepturile omului a inaugurat funcţia de
raportor special permanent pe problema violenţei asupra femeii, al cărei mandat

12
cuprinde întregul conţinut al Declaraţiei pentru eliminarea tuturor formelor de
violenţă asupra femeilor.
 A patra Conferinţă internaţională ONU a femeilor: "Acţionăm în
spiritul egalităţii, al dezvoltării şi al păcii"
În septembrie 1995 a avut loc cea de-a 4-a Conferinţă internaţională a
femeilor, la care au participat aprox. 47.000 de persoane. Aceasta a fost cea mai
mare Conferinţă din istoria ONU. Aici a fost adoptată "Declaraţia pentru
eliminarea tuturor formelor de violenţă asupra femeilor", drepturile femeii
afirmîndu-se aici ca o componentă integrală a drepturilor omului. În cele ce au
urmat a început o nouă discuţie aprinsă, care s-a întins pe tot cuprinsul lumii, pe
tema definiţiilor diferite de la o cultură la alta a drepturilor femeii. Faptul că
catalogul de revendicări de 150 de pagini, "programul de acţiune", a fost semnat
de 189 de state, se datorează mai ales prezenţei a multor mii de membri ai
organizaţiilor neguvernamentale. Prin ratificarea Declaraţiei s-au impus
următoarele obligaţii:
 promovarea egalităţii între sexe în domeniul politicii, economiei
şi societăţii,
 protejarea drepturilor femeii,
 combaterea sărăciei femeilor, mai ales a acelora din ţările în curs
de dezvoltare,
 condamnarea tuturor formelor de violenţă asupra femeilor,
 desfiinţarea diferenţelor dintre sexe în domeniul educaţional şi
sanitar.

Programul de acţiune este o bază solidă la care pot apela femeile şi

organizaţiile de femei în acţiunile pe care le intentează faţă de guvernele din
ţările lor. Declaraţia nu prevede însă nici un fel de sancţiuni în cazul
neîndeplinirii obligaţiilor.

Posibilităţi de sancţionare a actelor de încălcare a

drepturilor femeii la nivel internaţional
1) Protocolul facultativ la "Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de
discriminare a femeilor"
În ciuda tuturor obiecţiilor şi dezbaterilor pe care le-a provocat această
Convenţie, la patru ani după Beijing a fost prezentat (la fel ca în cazul altor texte
de aceeaşi factură) un protocol facultativ, care permitea persoanele discriminate
într-unul din domeniile menţionate în Convenţie să adreseze Comisiei sesizările
lor. Protocolul a stabilit şi condiţiile în care putea fi formulată o astfel de sesizare:
 statul de care aparţine persoana care adresează plîngerea trebuie să
fi semnat în prealabil atît Convenţia cît şi protocolul facultativ. Pînă la această
oră doar cinzeci de state au semnat acest protocol, procesul de ratificare nu s-a
încheiat însă.
 toate căile legale de soluţionare a problemei în interiorul statului
trebuie să se epuizat. Acest lucru este valabil şi atunci cînd în ţara respectivă nu

13
există nici o modalitate pentru femei de a-şi exprima plîngerile, de ex. dacă ele
nu se pot adresa unui tribunal naţional decît dacă primesc permisiunea unei
rude de sex masculin, sau dacă tribunalele naţionale consideră drepturile
tradiţionale sau de cutumă deasupra tuturor celorlalte drepturi.
În cazul în care un individ sau o grupare sesizează săvîrşirea unor acte de
încălcare a drepturilor femeilor în ţările semnatare ale Convenţiei, Comisia
femeilor poate cere statului semnatar să ia măsuri prealabile în vederea garantării
drepturilor celor afectaţi. În plus, Comisia poate demara cercetări proprii în cazul
în care i-au fost aduse la cunoştinţă "încălcări grave sau sistematice ale
drepturilor înscrise în Convenţie".
2) Curtea Internaţională de Justiţie a Organizaţiei Naţiunilor Unite
În aşa numitul "caz Foca", pentru prima dată în istorie au fost acuzate şi
condamnate persoane pe baza comiterii de acte de violenţă sexuală pe timp de
război. Violenţa sexuală a fost condamnată aici ca reprezentînd o încălcare gravă
a Convenţiilor de la Geneva din 1949 (ele fiind încadrate la categoria "tortură" şi
"sclavie"), acest domeniu intrînd în competenţa Curţii Internaţionale de Justiţie
pentru condamnarea crimelor de război de pe teritoriul fostei Iugoslavii.

Evoluţii ale femeilor în funcţii de conducere în

statele membre ONU
In anul 1975, proclamînd „deceniul femeilor”, Naţiunile Unite a organizat
primul congres mondial dedicat îmbunătăţirii statutului femeilor. Insă 20 de ani
mai tîrziu, progresul înregistrat era încă nesemnificativ. Din 1975 pînă în 1995,
ponderea femeilor în parlamente a crescut cu mai puţin de jumătate de punct
procentual, de la 10,9% la 11,3%6.
Ca răspuns la acest progres nesemnificativ pentru femei, participanţii la cea
dea 4 Conferinţă Mondială pentru Femei din 1995 au dezvoltat un plan
comprehensiv de acţiune pentru avansarea statutului femeilor la nivel mondial.
Denumit „Platforma de Acţiune de la Beijing”, programul are ca obiectiv general
de ”paritate”, egalitate pentru femei definită printr-o reprezentare a femeilor în
funcţii executive, de cel puţin 40% pînă în 2025.
Eforturile Platformei de la Beijing au avut un anumit impact. Participarea
femeilor (fie prin alegeri, avansare în carieră sau numiri) în cadrul guvernelor
naţionale aproape ca s-a dublat din 1995 pînă în prezent. Pînă în anul 2005,
procentul femeilor membre ale camerelor superioare sau inferioare ale
parlamentului la nivel mondial a atins procentul de 16,3%7; în 2008 această
pondere a ajuns al 18,4%8. Din 1995 pînă în 2009, 35 de femei au fost alese sau

6
United Nations Development Fund for Women (UNIFEM)/ United Nations Global
Compact Initiative, ”The case for advancing Women in the global marketplace”, March
5, 2009.
7
Inter-Parliamentary Union (IPU), Women in Parliament in 2005: The year in perspective,
2006.
8
UNIFEM, ”Progress of the World’s women 2008/2009: Who answers to women? Gender
and Accountability”, 2008.

14
numite şef de guvern. De asemenea, sunt şi alte exemple care vin să susţină cele
menţionate:
-în iulie 2009, erau 16 femei preşedinţi, prim-miniştrii şi cancelari
deservind aparatul de stat, reprezentînd 8% din statele membre ONU9.
-în februarie 2010, Costa Rica a ales o femeie preşedinte.
-17 ţări au atins un nivel de reprezentare al femeilor în poziţii ministeriale
de 30%, în timp ce 93 au 15% sau chiar mai puţin; 13 dintre aceste naţiuni nu au
femei în poziţii ministeriale10.
-Finlanda şi Norvegia reprezintă 2 din cele 3 ţări în care femeile deţin mai
mult de jumătate din funcţiile ministeriale.
Cu toate acestea, un raport publicat de Naţiunile Unite, Comisia de
Economie pentru Europa, arată că ”îmbunătăţirile privind accesul femeilor la
conducere au fost în general realizate încet şi neuniform, iar femeile continuă să
fie în mod clar subreprezentate în toate ariile decizionale la nivelul marii
majorităţi a ţărilor”11.
Astfel, ceea ce pare a fi progres, poate fi înşelător. Creşterea participării
femeilor în camerele inferioare ale parlamentelor nu se traduce în mod automat în
creşterea numărului de femei implicate în activitatea decizională. In cele mai
multe cazuri, prezenţa femeilor se limitează la simpla ocupare a unor posturi în
nivelele inferioare ale guvernului, acolo unde există posibilităţi reduse de
avansare, de a determina schimbarea sau de a influenţa politicile. De exemplu, în
Ruanda, femeile ocupă mai mult de jumătate din poziţiile din parlament, punînd
acest stat pe locul 1 în lume, însă se situează pe locul 36 în ceea ce priveşte
posturile din ministere ocupate de femei.
In acelaşi timp, în Afganistan regulile stipulează faptul că o treime din
membrii parlamentului trebuie să fie femei, dar acestea au o influenţă
nesemnificativă şi sunt în mod clar excluse de la procesul de luare a deciziilor12.
In fapt, în prezent, rolul femeilor este în mod disproporţionat redus în toate
ariile sferei politice, în aproape toate ţările lumii. Femeile continuă să întîmpine
bariere în accesul lor la procesul decizional, avînd influenţă redusă sau deloc în
ceea ce priveşte deciziile care le afectează propria viaţă. Provocarea prezentului
este de a accelera progresul atît la nivel cantitativ, cît şi calitativ, astfel încît
femeile să reprezinte participanţi pe deplin atît în sectorul public, cît şi în cel
privat, la nivel mondial.

Această luptă a femeilor de a ajunge în poziţii executive nu poate fi văzută

ca o simplă „problematică a femeilor”, ci mai degrabă ca una de talent; progresul
femeilor are implicaţii vitale asupra „sănătăţii” şi creşterii guvernelor,
companiilor, dar şi naţiunilor în sine. Aşa cum spuneau Nicholas Kristof şi Sheryl
9
Catalyst, ”Women in Government”, 2009.
10
IPU, ”Women in politics: 2008”, January 2008.
11
United Nations Economic Commission for Europe, ”Advance Copy, Beijing + 15
Regional Review Meeting Regional Review of Progress”, November 2009.
12
United Nations Economic and Social Council (UNESCAP), ”Highlights of progress
and challanges in implementing the Beijing Platform For Action: Good Practices,
obstacles and new challenges: Review of the implementation of the Beijing Platform for
Action in the ESCAP Region”, November 2009.

15
WuDunn în Jumătate de cer: Schimbarea opresiunilor în oportunităţi pentru
femei la nivel mondial13, investiţiile în avansarea femeilor conduc la îmbunătăţiri
economice şi sociale, atît pentru familii cît şi pentru comunităţi. In 2008, fostul
secretar de stat al SUA; Condoleeza Rice spunea „Dacă m-aş concentra asupra
unui singur lucru în dezvoltarea ţărilor, acela ar fi împuternicirea femeilor14”. De
asemenea, actualul secretar de stat al SUA, Hillary Clinton a creat o poziţie
specifică pentru această problematică – ambasador pentru problematicele
femeilor la nivel mondial.
In secolul XXI, cunoştinţele reprezintă cea mai valoroasă monedă de
schimb, iar în multe părţi ale lumii femeile ajung la acelaşi nivel şi chiar depăşesc
nivelul de educaţie al bărbaţilor. Neutilizarea acestei resurse valoroase reprezintă
o mare pierdere şi irosire de resurse şi competenţe, avînd în vedere şi perspectiva
unică a faptului că femeile îşi reinvestesc starea lor de bine în familie şi în
comunităţile din care fac parte. Atunci cînd talentul este cea mai valoroasă
resursă pe care o naţiune o posedă, promovarea şi avansarea femeilor are un
impact decisiv şi semnificativ asupra dezvoltării economice.
Chiar şi în societăţile în care femeile au acces mai mult la educaţie – în
general în cadrul instituţiilor educative de stat – această investiţie este adesea
pierdută, oportunităţile create la nivelul pieţei muncii, fie publice, fie private,
fiind deficitare.
Numai în Africa, 27,1% din femeile cu educaţie universitară emigrează, cu
10% mai mult decît bărbaţii15. Acest scenariu este aplicat la nivel mondial: cu
excepţia Americii de Nord, femeile cu un nivel crescut de educaţie emigrează în
număr mult mai mare decît bărbaţii (UNIFEM – Fondul de dezvoltare pentru
femei al Naţiunilor Unite).
La nivel guvernamental, promovarea şi implicarea femeilor aduce beneficii
nete, atît sociale, cît şi economice. Norvegia, de exemplu, ţară care a atins cele
mai mari succese în atragerea şi menţinerea femeilor la cele mai înalte niveluri
guvernamentale şi ale sectorului public, a fost în mod repetat, an după an,
desemnată de Naţiunile Unite drept cel mai bun loc din lume pentru a trăi. Ca
urmare a succesului politicilor sale privind sectorul public, în anul 2002 Norvegia
a stabilit că 40% din consiliile directoare ale companiilor listate la bursa de
mărfuri de la Oslo să fie prezidate de femei, aducînd astfel sectorul privat la
acelaşi nivel de paritate ca şi cel public. Amintim astfel că Norvegia a înfruntat
considerabil bine actuala criză economică globală.

Participarea femeilor şi bărbaţilor la procesele

decizionale la nivelul Uniunii Europene
Promovarea unei participări egale a femeilor şi bărbaţilor la procesele
decizionale reprezintă şi una dintre priorităţile Foii de parcurs a Comisiei pentru
egalitatea între femei şi bărbaţi (2006-2010). In ciuda progreselor înregistrate,
13
Nicholas Kristof and Sheryl WuDunn, Half the Sky: Turning Oppression into Opportunity
for Women Alfred Knopf, New York 2009.
14
World Economic Forum, 2008.
15
Migration rates of people with tertiary education, UNIFEM

16
femeile din toate categoriile sociale sunt încă subreprezentate la toate nivelurile
proceselor decizionale în majoritatea statelor membre.
In parlamentele naţionale, din patru membri mai puţin de unul este femeie.
In întreprinderi, situaţia este şi mai gravă: în medie, din zece membri ai
consiliilor de conducere ale celor mai mari companii europene cotate la bursă
doar unul este femeie. In sectorul ştiinţei şi al tehnologiei, femeile sunt slab
reprezentate în funcţii de conducere.
UE a recunoscut de mai multă vreme nevoia de a promova participarea
echilibrată a femeilor şi bărbaţilor la procesele decizionale şi a încurajat acest
proces prin diferite mijloace. In 1996, Consiliul de Miniştri al UE a recomandat
oficial statelor membre să introducă măsuri legislative, de reglementare şi de
stimulare menite să promoveze o participare echilibrată a femeilor şi bărbaţilor la
procesele decizionale. In acest sens, măsurile Comisiei Europene urmăresc: să
facă cunoscută problema în randul părţilor interesate, să analizeze tendinţele şi să
disemineze informaţii, să promoveze crearea de reţele, să realizeze schimburi de
bune practici şi să culeagă date.
Pentru a îmbunătăţi rezultatele şi pentru a monitoriza progresele în materie
de participare echilibrată, Comisia Europeană a creat o bază de date amplă
privind femeile şi bărbaţii implicaţi în procesele decizionale. Baza de date
acoperă procesele decizionale din sfera politică, publică, juridică, socială şi
economică din 34 de ţări europene. In baza acestor informaţii şi a altor date
ştiinţifice, Comisia Europeană a emis un raport anual care cuprinde o analiză a
tendinţelor în acest domeniu.
In iunie 2008, Comisia a lansat, de asemenea, „Reţeaua europeană a
femeilor implicate în procesele decizionale în sectorul politic şi economic” pentru
a oferi o platformă europeană destinată dezbaterilor, schimbului de informaţii şi
de bune practici şi identificării strategiilor optime pentru a progresa în acest
domeniu.

Feminismul din Europa Centrală şi de Est

În perioada comunistă, politica şi partidele din Europa Centrală şi de Est,
erau dominate de bărbaţi. Economiile centralizate, statele unipartite şi presa
controlată de stat excludeau participarea poporului; conflictele dintre
întreprinderi, grupuri sociale, regiuni şi diversele niveluri ale aparatului de
partid şi de stat erau subiecte ale negocierilor cu uşile închise, ale subversiunii
şi subterfugiului. După prăbuşirea socialismului de stat totuşi, interesele
diferite ale grupurilor sociale şi întreprinderilor au implicat adesea conflicte
politice intense şi mai deschise. În timpul perioadei socialiste, cînd mişcările de
opoziţie au formulat clar, pentru prima dată, importanţa societăţii civile şi au
subliniat eroismul propriilor acţiuni disidente, bărbaţii au fost cei care şi-au
asumat rolurile cele mai vizibile. Femeile au fost active în politica de opoziţie
din Cehoslovacia, Polonia şi din alte ţări, dar au fost foarte rar purtătoare de
cuvînt ale conducerii. Însă atunci cînd politica parlamentară a devenit un forum

17
de afirmare a puterii şi a influenţei, societatea civilă a ajuns să fie considerată
relativ slabă şi mai puţin atrăgătoare pentru bărbaţi. După 1989, societatea
civilă a devenit din ce în ce mai mult o arenă de luptă politică a femeilor;
politica naţională a rămas fieful bărbaţilor. Astfel, unele statistici sugerează că,
pe la mijlocul anilor ’90, cu diverse variaţii pe cuprinsul regiunii, ONG-urile,
în marea lor majoritate, au fost conduse de femei. Dar sunt evidente şi alte
subdiviziuni pe genuri chiar în cadrul organizaţiilor societăţii civile, precum şi
în cele guvernamentale. În rîndul societăţii civile, femeile sunt mai mult
probabil implicate în asociaţii orientate spre serviciul public, educaţie,
autoajutorare locală, şi într-o măsură mai mică în cele cu agende convenţional
politice16. Între timp, femeile de la guvernare tind să activeze la nivel local.
Într-adevăr, numărul femeilor este constant în creştere pe măsură ce se trece de
la nivel naţional la cel regional şi la birourile locale. Astfel, din punctul de
vedere al centrelor de putere, organizaţiile compuse din femei – fie că sunt sau
nu dedicate unor problematici definite drept chestiuni specifice femeilor – sunt
marginalizate.

Feministele occidentale s-au aşteptat ca grupările de femei să fie printre

primele organizaţii independente care să apară după 1989, dată fiind nou –
dobîndita libertate de asociere, combinată cu ceea ce se ştia despre discrepanţa
salarială sistemică între bărbaţi şi femei în defavoarea acestora din urmă şi
povara muncii gosposdăreşti, a muncii retribuite şi a activităţii politice
obligatorii suportate de femei în Europa Centrală şi de Est. De curînd,
observatorii din regiune au remarcat că, din cauza desfiinţării unui număr mare
de servicii sponsorizate de stat, organizaţiile independente de femei într-o
puternică societate civilă reprezintă cea mai bună speranţă în lupta pentru
apărarea drepturilor speciale şi a beneficiilor femeilor. Grupările de femei au
exercitat presiuni asupra statelor, cerînd prevederi de asistenţă socială, uneori
prin redefinirea discursului public şi alteori mai direct, prin proiectarea unor
schimbări legislative17.

Totuşi, nu există nici o mişcare feministă de amploare în Europa Centrală

şi de Est. Grupările feministe eficiente şi care s-au impus în Germania de Est şi
în fosta Iugoslavie, active pe vremea celor mai dramatice schimbări politice de
la sfîrşitul anilor ’80 şi începutul anilor ’90, s-au demobilizat în mare parte. În
16
Gal Susan, „Politicile de gen în perioada postsocialistă. Un eseu istoric comparativ.”/Susan Gal, Gail
Kligman, Iaşi: Polirom, 2003, pag.130.
17
Speranţele iniţiale de înflorire a feminismului sunt evidente în ziarele şi revistele de epocă. Mai recent,
Ferge (1997) a cerut ca societăţile civile sp protejeze femeile. Offen (1984), Skocpol (1992), Koven şi Michel
(1993), Bock şi Thane (1991) şi Hobson şi Lindholm (1996) iau în discuţie istoria mişcărilor maternaliste
americane şi europene şi afectele acestora asupra politicii. În prima parte a lucrării lui Jaquette şi Wolchik
(1998) este dedicată contribuţiilor aduse de femeile din America Latină la politica de tranziţie din acea
regiune. Einhorn (1993) rămîne o lucrare de referinţă, utilă pentru datele despre discrepanţele salariale şi
măsurile discriminatorii împotriva femeilor din Europa Centrală şi de Est.

18
Europa Centrală şi de Est, la prima vedere, se pare că există o activitate explicit
feministă foarte redusă. Dimpotrivă, termenul „feminism” este ridiculizat şi
luat în derîdere în forumuri publice, adesea atît de bărbaţi, cît şi de femei.
Feminismul nu este doar controversat, el este chiar stigmatizat. Astfel, în
Polonia „feminismul” este socotit adesea un cuvînt de cod pentru femeile
frustrate, care urăsc bărbaţii, pentru lesbianism şi extremismul trivial. Grunberg
(2000) oferă mărturii asemănătoare pentru România; Goven (1993) şi Szalai
(1998) susţin acelaşi lucru despre Ungaria; Daskalova (2000) despre Bulgaria;
Butorova şi Butorov (1996) oferă dovezi similare pe baza sondajelor de opinie
din Slovacia18.

Feministele din Occindent reproşau femeilor din Europa Centrală şi de Est

că sunt apolitice, că nu-şi dau seama de propria oprimare şi că nu-şi cunosc
interesele. Femeile din Răsărit continuau să privească cu scepticism
feminismul, în timp ce feministele occidentale, asumîndu-şi ideea solidarităţii
globale a tuturor femeilor, ignorau diferenţele de avere şi putere dintre ele şi
femeile din Europa Centrală şi de Est. Unele femei din Europa Centrală şi de
Est începuseră să-şi creeze propriile forme de feminism, iar alte femei au pus
sub semnul întrebării primatul „genului” sau al „femeilor” ca nişte categorii de
analiză sau mobilizatoare, mai ales datorită noii importanţe acordate idealului
de egalitate în drepturi, indiferent de gen, a tuturor cetăţenilor la care aspiră
acestea.

O angajare de promovare a intereselor femeilor – şi definirea acestor

„interese” – nu este niciodată un simplu reflex de politician sau al
subiectivităţii de grup ca femei (sau ca bărbaţi, de altfel), nici măcar o urmare a
experienţei lor în materie de discriminare şi oprimare. Toate acestea ar putea fi
prea bine înţelese prin prisma unor categorii destul de diferite, aşa cum sunt în
Europa Centrală şi de Est. Şi sunt multe exemplele din Europa Centrală şi de
Est, ca şi din alte părţi ale lumii, de femei ce deţin înalte funcţii politice care nu
consideră că propriul gen sau problematica de gen ar fi relevante pentru viaţa
lor profesională. Identităţile politizate sunt, la rîndul lor, rezultatul unor
activităţi şi dezbateri publice permiţăndu-le indivizilor să-şi redefinească
propriul sens al sinelui şi să se redifinească evenimentele şi procesele sociale ca
„probleme”, şi nu ca nişte condiţii ce trebuie suportate, ca probleme
rezolvabile, nu imuabile, provocate de aranjamente de gen, şi nu de alte procese
şi forţe sociale.

18
Gal Susan, „Politicile de gen în perioada postsocialistă. Un eseu istoric comparativ.”/Susan Gal, Gail
Kligman, Iaşi: Polirom, 2003, pag.134.

19
Lista izvoarelor şi literaturii:
1. Adela Vilcu, „Tendinţe internaţionale in domeniul egalităţii de şanse între
femei şi bărbaţi. Platforma de acţiune de la Beijing. Rezoluţia ONU nr.1325”
2. Brădeanu Adina, „Femei, Cuvinte Şi Imagini: Perspective Feministe”,
Dragomir Otilia, Rovenţa-Frumuşani Daniela, Surugiu Romina, Polirom, Iaşi
2002, 272p.
3. Cantarju Vasile, „Participarea Femeilor În Viaţa Publică Şi Politică:
Provocări Şi Impedimente”, Dilion Marcela, Handrabura Loretta, Gunivas,
Chişinău 2006, 84p.
4. Gal Susan, „Politicile De Gen În Perioada Postsocialistă. Un Eseu
Istoric Comparativ.”/Susan Gal, Gail Kligman, Iaşi: Polirom, 2003.
5. Hooks Bell, „Teoria Feministă De La Margini Spre Centru”, Tehnica-
Info, Chişinău 2003, 176p.
6. Miroiu Mihaela, „Drumul spre autonomie. Teorii politie feministe”,
Polirom 2004, 312p.
7. Miroiu Mihaela, „Feminismul ca politică a modernizării”
8. Nicholas Kristof And Sheryl Wudunn, Half The Sky: Turning
Oppression Into Opportunity For Women Alfred Knopf, New York 2009.
9. Simone De Beauvoir, „Al Doilea Sex”, //
Http://Www.Scribd.Com/Doc/28752125/Simone-De-Beauvoir-Al-Doilea-Sex
10. UNIFEM, ”Progress of the World’s women 2008/2009:
Who answers to women? Gender and Accountability”, 2008.
11. United Nations Development Fund for Women
(UNIFEM)/ United Nations Global Compact Initiative, ”The case
for advancing Women in the global marketplace”, March 5,
2009.
12. United Nations Economic and Social Council
(UNESCAP), ”Highlights of progress and challanges in
implementing the Beijing Platform For Action: Good Practices,
obstacles and new challenges: Review of the implementation of
the Beijing Platform for Action in the ESCAP Region”, November
2009.
13. United Nations Economic Commission for Europe,
”Advance Copy, Beijing + 15 Regional Review Meeting Regional
Review of Progress”, November 2009.
14. World Economic Forum, 2008.
15. Inter-Parliamentary Union (IPU), Women in Parliament
in 2005: The year in perspective, 2006.
16. IPU, ”Women in politics: 2008”, January 2008.
17. Migration rates of people with tertiary education,
UNIFEM
18. www.dictsociologie.netfirms.com/F/Termeni/feminism.htm//02.12.2010
19. www.ro.wikipedia.org/wiki/Feminism. 02.12.2010
20. www.dictsociologie.netfirms.com/F/Termeni/feminism.htm

20
 21. www.jsri.ro/old/html%20version/index/no_6/mihaelafrunza-articol.htm
22. www.economist.com/business-finance/displaystory.cfm?
story_id=15661734

21