6.3.

Ion Neculce — Letopiseţul Ţării Moldovei — de la Dabija Vodă

(1661) la Nicolae Mavrocordat (1743)
În Predoslovie, el promite să fie obiectiv, adevărul făgăduit fiind
adevărul privirii sale asupra istoriei. Accentul cade pe propriile informaţii:
„singur dintru a sa ştiinţă cât s-au tâmplat de au fost în viaţa sa“. De aceea
legendele şi informaţiile nesigure le adună în O samă de cuvinte, fiindcă
doar cea referitoare la Dumbrava Roşie şi cea cu aprodul Purice le considera
că ar putea fi reale.
Miezul istorisirii lui Ion Neculce îl formează domnia lui Dimitrie
Cantemir, care devenise „blând şi bun către toţi“. Acesta realizează o
alianţă cu Petru cel Mare. Venirea lui Petru cel Mare la Iaşi este prilejul
pentru cronicar de a-şi arăta măiestria în arta portretului: „Împăratul era un
om mare, mai înalt decât toţi oamenii, iară nu gros, rotund la faţă şi cam
smad, oacheş şi cam arunca câteodată din cap fluturând“.
Nucleele povestirii sunt formate din informaţiile referitoare la
evenimentele unei domnii. Ordinea narativă este cronologică, dar cultivă şi
anticipaţia. Cronicarul este atras de evenimentele spectaculoase ca lovitura
de stat a ţarinei Elisabeta sau salvarea hatmanului Buhuş, care se agaţă de
coada unui cal şi este salvat de Constantin Cantemir, căftănit pe ascuns, face
o farsă lui Dumitraşcu Vodă, punând să-i scrie „cărţi cu vicleşug“, că-i
aduce caftan de reînnoire a domniei. În loc de caftan, îi citesc „firmanul de
mazilire“. În timp ce poporul aruncă cu pietre după domnul mazilit, el puse
„de dzâce surlele şi trâmbiţeli şi bate tobele“, iar cronicarul comentează
ironic: „cu această cinste frumoasă au ieşit ... din Moldova“. Ion Neculce
foloseşte expresii, care fac din el un mare povestitor: „plânge de se risipie“,
„s-au strâns ca puii de potârniche“.
O samă de cuvinte cuprinde 42 de legende, „audzite din om în om“,
„de oameni vechi şi bătrâni“, şi în Letopiseţ nu sunt scrise. Rolul lui Ion
Neculce este de a transforma povestirea orală în povestire scrisă. Textul are
secvenţe cu eroi şi întâmplări mereu schimbate. El le aşază separat, la
începutul cronicii.
94
Unele legende au un caracter ritualic, ca legenda întemeierii Mânăstirii
Putna, unde locul alegerii se stabileşte după un ritual arhaic. Altele sunt un
fel de roman concentrat, ca ascensiunea lui Ghica Vodă la tron sau
aventurile lui Nicolae Milescu Spătarul. Acesta ajunge sfetnic al ţarului din
Rusia, este trimis cu o misiune la împăratul Chinei, de unde se întoarce cu
multe lucruri rare. Este jefuit de boierii ruşi şi închis. Este scos de Petru cel
Mare şi repus în drepturi. El ne lasă prima carte de călătorii din Europa —
De la Moscova la Pekin —, dând ştiri despre împărăţia Chinei înainte de
Marco Polo. Ion Neculce face un frumos portret mitropolitului Dosoftei,
dovedindu-se un scriitor autentic. El înţelege cu mintea şi cu inima, pune pe
cititori în situaţia de a trăi şi ei cele povestite de dânsul. Antonie Ruset este
chinuit de turci după mazilire, într-un mod satanic: „L-au închis turcii şi lau
bătut şi l-au căznit cu fel de fel de cazne. Pân’şi tulpanuri subţiri îl făce
de înghiţie şi apoi le trăgea înapoi de-i scote maţele pe gură“.
Ion Neculce procedează ca un regizor preocupat de efectul, pe care
trebuie să-l producă scena înfăţişată. În legenda 37, Grigore Ghica îşi
reîntâlneşte prietenul din copilărie, devenit vizirul Chipriolul, într-o scenă
definitorie pentru trăsăturile de caracter ale eroilor. El ştie să surprindă şi
scene de psihologie colectivă, ca în lupta de la Varadia: „şi-aşa s-au făcut
un hramăt şi o spaimă în turci, de treceau om peste om, cât s-au rumtu şi
podul“.
Stilul lui Ion Neculce se caracterizează prin expresivitate: „s-au curăţit
de grijă“, „tătarii sunt lupi“, „i s-aprinsă inema de voie re“, „i-au fost
lovit mânia lui “, „cu piele de iepure la spate“, „cum ar arde un stuhu
mare“, „cum ar sta pădurea“, „ca lupul cu oaia“, „pere turci ca frundza“.
El utilizează maxime şi proverbe, luate din Sfânta Scriptură: „Ruga
smerită nouri în cer pătrunde“, „Răbdând am aşteptat pe Domnul“, „Taina
împăratului să o acoperi“, „Ce gândeşte omul nu dă Domnul“.
Cele mai expresive fragmente sunt acelea, în care se simte primejdia,
fiorul morţii, situaţie caracteristică pentru Moldova acelor timpuri: „lui
Duca Vodă boierii stau să-i mănânce capul“, „a plăti cu capul“, vornicul
Lupu s-a dus „cu capul a mână“ în cortul vizirului, împăratul „i-a iertat de
cap“, boierii pribegi se duc să-şi „prinză capetele printr-alte ţări“.
Ion Neculce reprezintă matricea populară originală a povestirii
româneşti, care devine model pentru literatura cultă, reprezentată de Vasile
Alecsandri, Costache Negruzzi, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Eminescu,
Mihail Sadoveanu, Ion Creangă.