Examinarea vizuală

Norme
• SR EN ISO 3058:2015- Examinări nedistructive. Mijloace de examinare vizuală. Alegerea
lupelor cu grosisment mic
• SR ISO 3057:2015 - Examinări nedistructive. Tehnicile replicii metalografice pentru
examinarea suprafeţelor
• SR EN ISO 17637:2017 - Examinări nedistructive ale sudurilor. Examinarea vizuală a
îmbinărilor sudate prin topireISO 17637:2016 Non-destructive testing of welds – Visual
testing of fusion-welded joints
• SR EN 1330-1:2015- Examinări nedistructive. Terminologie. Partea 1: Lista termenilor
generali
• SR EN 1330-2:2002 - Examinări nedistructive. Terminologie. Partea 2: Termeni comuni
pentru metodele de examinare nedistructivă
• SR EN ISO 1330: 2003 Examinări nedistr. Terminologie. Partea 10: Termeni utilizaţi în
examinarea vizuală.

Terminologie
• Examinarea vizuală, VT (Visual Testing) – examinare bazată pe capacitatea ochiului omenesc
de a capta lumina reflectată de către detaliile unui obiect şi de a recunoaşte diferenţele de
luminozitate, formă şi culoare.
• Examinare vizuală directă – examinare vizuală efectuată fără întreruperea parcursului optic
între ochiul operatorului şi zona examinată. Această examinare se poate efectua cu ochiul liber
sau ajutat de aparatura optică ajutătoare (oglindă, lupă, fibre optice etc.).
• Examinare vizuală indirectă – examinare vizuală efectuată cu întreruperea parcursului optic
între ochiul observatorului şi zona examinată.
• Vedere în apropiere – vedere a obiectelor apropiate. În cazul examinării vizuale directe,
apropiere inseamna o distanţă mai mică decât o lungime de braţ. În cazul unui instrument optic,
este vorba de o distanţă mai mică decât de zece ori distanţa focală.
• Vedere la distanţă – vedere a obiectelor situate la distanţă. În cazul examinării vizuale directe,
obiectul este situat în general la o distanţă mai mare decât o lungime de braţ sau obiectul este
situat la o distanţă mai mare decât de zece ori distanţa focală.

Examinarea vizuală este cea mai simplă metodă de examinare nedistructivă.

Examinarea vizuală pune în evidență numai defectele de suprafață și de îmbinare. Orice tip de
investigare trebuie să fie precedată de o examinare vizuală a supafeţei.

Examinarea vizuală poate fi directă, atunci când parcursul optic între ochiul operatorului și zona
examnată nu este întrerupt, sau indirectă , când această condiție nu este îndeplinită.

Examinarea vizuală se poate realiza la apropiere, adică la o distanță mai mică decât o lungime de
braț, sau la distanță, adică la o distanță mai mare.
Modalitati de examinare vizuală:
1.cu ochiul liber :
✓ ochiul este mai sensibil la lumina galben-verde;
✓ intensitate luminoasa adecvata: 500-1000 lux;
✓ tehnicianul poate lucra maxim 2 ore;
✓ se pot detecta: coroziuni, fisuri (forma si orientare), porozitati, defecte in cordoane de
sudura;
✓ rezultatele pot fi de real ajutor pentru alte controale de tip NDT (non-destructive testings
2.cu instrumente optice, și anume :
✓ lupa;
✓ microscopul ;
✓ boroscopul : pentru inspecția cilindrilor de diametre mici, a incintelor din structuri
complexe;
✓ endoscopul ;
✓ flexiscopul : permite examinarea zonelor de colt sau a structurilor cu schimbari de direcție;
lungimi de lucru = 600 – 3650 mm, diametre = 3 – 12.5mm;
✓ Telescop: permite mărirea imaginii obiectelor aflate la distanțe mari de ochi.

Examinarea vizuală se bazează pe capacitatea ochiului omenesc de a percepe lumina.

Examinarea vizuală directă

Lumina reflectată este percepută de ochiul operatorului.
Prin lumină se înţelege radiaţia electromagnetică a spectrului, detectabilă de ochiul uman normal,
cu lungimea de undă cuprinsă, aproximativ, între 380 şi 780 nm.
Lumina emergentă este dirijată pe suprafeţele obiectului examinat (semifabricat, piesă, obiect,
produs în general).
Lumina ce cade pe obiect, căreia îi spunem lumină incidentă, se reflectă pe detaliile suprafeţelor
acestuia (lumina reflectată), purtând informaţii despre suprafeţele pe care s-a făcut reflexia
(signatura obiectului examinat).
Examinarea vizuală indirectă

Lumina reflectată cade pe un detector ce poate fi un system optic cu cameră, lentile, prisme, de
unde e preluată de ochiul operatorului, sau de un sistem fotoelectronic, de exemplu o cameră de
luat vederi, ce prelucrează imaginea şi o transmite unui display.

Această imagine poate fi observată şi analizată de către operator, poate fi stocată în memoria unui
calculator sau poate fi analizată automat de către acesta printr-un program specializat.

Domenii de aplicabilitate
Examinarea vizuală se aplică aproape tuturor tipurilor de produse fiind prima metodă de examinare
propusă în orice plan de examinare.
Orice inspecţie a unor produse, indiferent care ar fi ele, începe cu examinarea vizuală. Ca o
consecinţă a acestui fapt, orice plan de examinări nedistructive va conţine obligatoriu examinarea
vizuală, ca primă metodă de examinare.
Obiectivele examinarii vizuale:
• verificarea stării generale a produsului, a integrităţii sale (existenţa deteriorărilor accidentale –
lovituri, deformări, rupturi, alte degradări – existenţa tuturor componentelor);
• examinarea formei produsului, înţelegând prin formă, configuraţia suprafeţelor, întinderea
acestora (dimensiunile), precizia geometrică (toleranţe, abateri de formă şi de poziţie),
rugozitatea suprafeţelor, starea stratului superficial (sablat, vopsit, metalizat, oxidat, corodat
etc).
• detectarea discontinuităţilor de suprafaţă: pori, fisuri, crăpături, nepătrunderi, retasuri, cratere
şi multe altele (utilizarea VT ca metoda de examinare nedistructiva in sine, conform planului
de examinare, finalizata cu intocmirea unui raport de examinare specific.
• combinarea examinarii vizuale cu alte metode de examinare nedistructivă, în special cu
metodele destinate detectării discontinuităţilor macrostructurale de suprafaţă: examinarea cu
lichide penetrante, examinarea cu pulberi magnetice, examinare cu curenţi turbionari.
Scopul este sporirirea cantităţii de informaţie referitoare la discontinuităţile detectate prin metodele
enumerate, în vederea adoptării deciziei corecte A / R.
De exemplu, după apariţia unei indicaţii concludente la examinarea cu lichide penetrante, se
înlătură stratul de developant din zona indicaţiei şi se procedează la o examinare vizuală a
discontinuităţii.
Ca regulă generală: la terminarea aplicării unei metode de examinare nedistructivă, oricare ar fi
ea, având ca rezultat depistarea unor discontinuităţi, se aplică o examinare vizuală a zonei, în
special atunci când exista prezumţia că discontinuitatea ar putea ajunge la suprafaţa piesei.

Avantaje
• este o metodă nedistructivă, nepericuloasa;
• este cea mai ieftină metodă de examinare;
• este rapidă;
• rezultatul examinării este oferit în timp real;
• se pot obţine înregistrări ale rezultatului examinării;
• când se obţin rezultate care conduc la respingerea unui produs, se elimină examinările
ulterioare care trebuiau aplicate, de obicei, mai costisitoare;
• se poate aplica oricărui tip de produs, indifferent de destinaţia acestuia, materialul din care
este confecţionat, mărimea acestuia sau tehnologia de obţinere;
• pregătirea produsului în vederea aplicării examinării este redusă;
• operatorul poate fi instruit într-un timp scurt;
• se pot examina produse aflate în mişcare.

Limite
• rezultatul examinării depinde de însuşirile fiziologice ale operatorului;
• la un volum mare de lucru, operatorul oboseşte, se plictiseşte şi poate genera erori de
interpretare;
• sensibilitatea examinării este limitată la cea a ochiului omenesc (doar uneori se poate
imbunatati cu ajutorul instrumentelor optice);
• este necesar un contact vizual cu suprafeţa examinată a produsului;
• condiţiile de iluminare sunt severe, de ele depinzând acurateţea examinării.

Iluminarea in examinarea vizuala

Normele actuale consideră că iluminarea este corespunzătoare atunci când are valori între 500 şi
1000 lx.
Iluminarea necesară la inspectia vizuala se obtine prin amplasarea unei lămpi cu incandescenţă de
100 W la o distanţă de 0,2 m, sau un tub fluorescent de 80 W la o distanţă de 1 m de suprafaţa
iluminată. În acest fel se asigură o iluminare de 500…600 lx.
Luxul este unitatea de măsură a iluminării, (simbol lx, plural lucşi), egală cu iluminarea unei
suprafeţe care primeşte un flux luminos de 1 lumen, uniform repartizat pe o arie de 1 m2.
Lumenul este unitatea fotometrică a fluxului radiant, măsurat energetic în waţi.
La examinarea directa în apropiere, accesul trebuie să fie suficient pentru amplasarea ochiului la
cel mult 600 mm de suprafaţa de examinat şi la un unghi de observare nu mai mic de aproximativ
30ᵒ.

Pentru a examina vizual o suprafaţă a unui obiect, este necesar să se ia următoarele măsuri:
• Asigurarea accesului liber la suprafaţă prin îndepărtarea tuturor obiectelor care deranjează
observarea; folosirea unei oglinzi poate ajuta la observarea unor zone greu accesibile;
• Îndepărtarea materialelor care pot masca discontinuităţile: murdărie, rugină, zgură, cruste,
arsură, stropi, urme de vopsea etc. Curăţirea se poate face mecanic (perii din sârmă moale,
sablare, ştergere, vibrare etc.) sau chimic (spălare cu detergenţi, ştergere cu tampoane îmbibate
în solvenţi organici, scufundare în băi acide sau bazice etc.) sau prin oricare metodă care nu
alterează detaliile suprafeţelor (de exemplu, închiderea discontinuităţilor).
• Uscarea suprafeţelor atunci când au fost folosite metode de curăţire ce includ folosirea unor
soluţii apoase (uscare cu jet de aer cald, uscare în cuptor, uscare cu radiaţii infraroşii etc.);
• Asigurarea stabilităţii obiectelor examinate în vederea prevenirii accidentelor de muncă.
Ochiul uman, unul dintre cele mai performante instrumente cunoscute de omenire (de altfel este
încă incomplet cunoscut), are o precizie şi adaptabilitate mai mari decât multe dintre cele mai
sofisticate aparate (de luat vederi).
Are posibilităţi de focalizare unice şi abilitatea de a lucra în legătură cu creierul uman, astfel încât
poate fi antrenat să identifice detalii sau caracteristici specific într-un eşantion, piesă sau material
într-o gamă extrem de largă.
Ochiul are o forma aproape sferica, cu doi poli, unul posterior 2 şi celalalt anterior 1, care are o
curbură ceva mai mare ca polul posterior.
În plan frontal între cei doi poli perpendiculari pe axa antero-posterioară se găseste ecuatorul 3, cu
o lungime de 79,9 mm.
Diametrul antero-posterior 1-2 este de 23 - 24,5 mm, cel transversal 4 de 23,6 mm, iar cel vertical
5 de 23,3 mm. Greutatea ochiului este de 7,5 g şi are o capacitate volumică de 6500 mm3.
Acuitatea vizuală este capacitatea ochiului de a remarca detaliile cele mai mici sau de a le
diferenţia forma. Acuitatea vizuală determină dimensiunea unghiulară minima percepută de ochi
la contrast maxim. Pentru ochiul normal, în condiţii optime acuitatea vizuală este de 1’. Acuitatea
vizuală medie este de 2 - 4’. La acuitatea vizuală de 2’ la distanţa de vedere bună (250 mm) ochiul
poate deosebi detalii cu dimensiuni mai mici de 0,15 mm (0,07 mm).