Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
În afara pigmentului şi liantului, cernelurile mai pot conţine diferite adausuri, ce servesc pentru reglarea
adeziunii, viscozităţii, vitezei de fixare (uscare) a cernelei şi alte caracteristici.
Pigmenţii sunt nişte prafuri microscopice albe, negru sau colorate, insolubile în apă, ulei şi alţi dizolvanţi,
utilizaţi pentru prepararea cernelurilor.
Pigmenţii conferă cernelurilor pentru imprimare caracteristicile optice şi unele proprietăţi fizico-chimice.
ă
Lianţii reprezintă mediul lichid al cernelei, compuşi din răşini, diferiţi dizolvanţi şi adausuri.
Lianţii atribuie cernelurilor caracteristici de imprimare şi anume:
Capacitatea de a se întinde într-un strat subţire şi uniform
Să fie aplicată pe forma de imprimare
Să posede capacitatea de a se transfera de pe formă pe suportul destinat imprimării şi ca să se fixeze
pe acesta
De-aceea condiţia generală şi principală pentru toate cernelurile este capacitatea de a umecta forma imprimată
şi suportul destinat imprimării, cît şi să se fixeze pe el.
>SUBSTANŢELE COLORANTE<
Substanţele colorante reprezintă compus chimic ce posedă culoare şi capacitatea de a conferi caracteristici
cromatici altor corpuri. La aceştia se referă pigmenţi insolubili în apă şi dizolvanţi tehnici, cît şi coloranţi solubili în
apă.
În clasa pigmenţilor se atribuie şi lacuri colorante insolubile, obţinuţi din coloranţi în rezultatul reacţiilor
chimice.
Pigmenţii şi lacurile colorante se utilizează pentru confecţionarea cernelurilor poligrafice.
Cerinţele impuse cernelurilor poligrafice, trebuie să posede:
Anumite caracteristici cromatice şi care fiind aplicate cu liantul pe suprafaţa suportului să reproducă
toate culorile originalului
Să posede intensitatea înaltă, ce ar permite fabricarea cernele cu concentrarea minimă a pigmenţilor.
Să formeze cu lianţi, în funcţie de destinaţie, cerneluri transparente (de triadă), sau ne transparente
(de afiş, pentru imprimarea pe scoarţe etc.)
Să nu-şi modifice caracteristicile cromatice la acţiunea îndelungată a luminii
Să posede gradul înalt de dispersare (divizare), ceea ce asigură formarea suprafeţei netede de pe coală
şi n contribuie uzura formei de tipar
Să posede capacitatea nu prea mare de ulei, pentru a permite umectarea suficientă de către liant, ceea
ce structurează procesul de confecţionare a cernelurilor de imprimare şi asigură repartizarea uniformă a
pigmentului în cerneală
Să fie rezistente la apă, spirt, uleiuri, toluen şi alţi dizolvanţi
ă
1
În industria poligrafică pentru confecţionarea cernelurilor se utilizează mai ales pigmenţi organici, inclusiv şi
lacuri colorante, şi în cantităţi nu prea mari pigmenţi anorganici.
>CARACTERISTICILE PIGMENŢILOR<
Un şir de caracteristici ale pigmenţilor (cromatice, de structură, capacitatea de ulei, rezistenţa la lumină,
densitatea ş. a.) nu numai determină posibilitatea utilizării cernelurilor pentru imprimare, dar şi influenţează
asupra comportării în timpul imprimării şi calitatea producţiei gata.
Caracteristicile pigmentului nu depind numai de natura chimică a pigmentului şi de dispersarea lui, forma
particulelor, modul de repartizare a lor în funcţie de adsorbire etc.
Pigmenţii uscaţi reprezintă prafuri incolore şi numai la amestecarea cu
cu liantul îi apar caracteristici optice. De aceea caracteristicile cromatice ale pigmenţilor se apreciază după
cerneala gata.
>STRUCTURA PIGMENTULUI<
Caracteristicile fizico-chimice ale pigmenţilor influenţează asupra calităţii şi comportării cernelurilor în procesul
de imprimare, şi anume: Dimensiunea particulelor pigmentului (gradul de dispersare); modul de repartizare ala
acestora conform dimensiunii, capacitatea de adsorbire etc.
Gradul înalt de dispersare al pigmentului (dimensiunile mici ale particulelor) asigură stabilitatea sistemului
dispers a cernelei cu repartizarea uniformă a pigmentului în liant, favorizează proprietăţile de imprimare a
cernelurilor influenţează la intensitatea lor şi alte proprietăţi.
Gradul de dispersare a pigmenţilor influenţează la proprietăţile optice, intensitatea, transparenţa cernelei, la
calitatea producţiei imprimate. Odată cu creşterea gradului de dispersare intensitatea creşte.
Capacitatea şi numărul de ulei reprezintă indicii convenţionali ai interacţiunii fizico-chimice a pigmentului cu
liant şi reprezintă capacitatea pigmentului în formă de praf să fie umectat de liant, să-l absoarbă şi să fie
transformat în aspectul pastei. Pentru determinarea capacităţii de ulei în calitatea liantului se foloseşte ulei de in.
Capacitatea de ulei este cantitatea minimală de ulei necesară pentru a transforma praful în stare de pastă, fără
acţiunea mecanică asupra pigmentului. Se determină în %
ml – cantitatea liantului, g
mp – cantitatea pigmentului, g
Capacitatea de ulei depinde de natura chimică a pigmentului, gradului de dispersare, capacitatea de absorbţie
şi alţi factori.
Număr de ulei – cantitatea lichidului (n - nona) absorbit de 1g a pigmentului în timpul măcinării, se exprimă în
g/cm3.
Rezistenţa de lumină a cernelurilor are o însemnătate deosebită mai ales pentru producerea poligrafică
supusă acţiunii îndelungate a luminii (hărţi geografice, placarde, reproduceri artistice) care depinde natura chimică
a pigmentului şi structura lui.
Rezistenţa la lumină se determină mai bine la lumina de zi, ceea ce .
necesită un timp îndelungat, de aceea se foloseşte expunerea cu ajutorul lămpilor de xenon, quartz.
Modificarea esenţială a culorii are loc sub acţiunea razelor violete şi UV. Odată cu creşterea umidităţii şi
temperaturii aerului rezistenţa la lumină scade. Rezistenţa la lumină a pigmenţilor se determină pe calea
comparării cu pigmenţi, rezistenţa la lumină a cărora se ia drept etalon şi se apreciază după sistemul de puncte
(maximal-10pt)
Densitatea pigmenţilor organici este relativ nu prea mare şi variază de la 1,4 - 2,5 g/cm 3, acelor anorganici
de la 2,0 – 7,8g/cm3, deoarece lianţii au densităţi ~1, atunci densitatea cernelei depinde în primul rînd de
densitatea pigmentului. La rîndul său, de densitatea cernelei depinde consumul ei la tipar, şi, deci, costul
produsului (deoarece pentru imprimarea tiparului va fi nevoie de mai multă cerneală cu densitatea mai mare). În
afară de aceasta, pigmenţii cu densitatea sporită pot forma precipitat peste un timp oarecare, în rezultat cerneala
se va stratifica în pigment şi liant. Deci cerneala poligrafică reprezintă un sistem coloidal format din pigment (faza
2
dispersă) şi peliculogen (liant). Pigmentul îi conferă cernelei culoare necesară, iar liantul fixează pigmentul pe
suprafaţa hîrtiei sau alt suport şi conferă cernelei caracteristicile de imprimare, adică:
întinderea cernelurilor cu ajutorul cilindrilor;
suprapunerea într-un strat subţire pe forma de tipar, hîrtiei;
trecerea uşoară de pe forma şi pînză de cauciuc pe suprafaţa hîrtiei;
stabilirea proprietăţilor.
>SUBSTANŢELE COLORANTE<
Substanţele colorante sunt compuşi chimici ce posedă culoare şi sunt capabili să confere culoare şi altor
corpuri. La aceştia se referă pigmenţi insolubili în apă şi dizolvanţi tehnici, obişnuiţi şi coloraţi, solubili în apă.
În clasa pigmenţi se atribuie şi lacuri colorante obişnuiţi din coloranţi în rezultatul reacţiilor chimice.
Lacuri colorante, ca şi pigmenţii, se utilizează la fabricarea cernelurilor poligrafice.
Conform compoziţiei substanţelor colorante se divizează în organici & anorganici, şi conform provenienţei se
divizează în naturali & sintetici (obţinuţi artificial).
Sortimentul substanţelor colorante se lărgeşte în continuu, se reînnoieşte, se perfecţionează caracteristicile
cromatice, sporeşte intensitatea, dispersarea (dimensiunea particulelor), ceea ce sporeşte caracteristicile de
imprimare tehnice. În primul rînd pigmenţi organici, şi-n calităţi nu prea mari pigmenţi de origine anorganică,
obţinuţi pe cale artificială.
Pigmenţii organici sunt compuşi de clasă aromatică ce conţin molecula sa cromofor – grupa atomilor ce
determină caracteristicile cromatice. Din această grupă fac parte grupa carbonil CO ş. a. În afară de acestea, în
molecula lor se mai conţin grupe auxiliare OH, NH
2.
Disazo - pigmenţii – conţin două grupe de azot N=N; se deosebesc printr-o transparenţă înaltă, luciu,
intensitatea înaltă, rezistenţa la temperatură.
ă
Sărurile metalelor coloranţilor acizi se dizolvă bine în apă, iar în relaţia de substituire cu metalele formează
săruri insolubile în apă obţinîndu-se lac colorant.
Lacuri coloranţi sunt mai puţin rezistenţi la lumină decît pigmenţii, sunt puţin solubili în apă şi spirt.
Coloranţii de bază sunt săruri solubile a bazelor organice şi acizilor.
Lacuri obţinuţi din coloranţi de bază posedă intensitatea sporită, rezistenţa la lumină, însă nu sunt rezistenţi la
acţiunea spirtului.
Coloranţi acizi şi de bază, sub acţiunea precipitatului corespunzător, în soluţii apoase, se transformă în
combinaţii insolubile, lacuri colorante care se utilizează pentru fabricarea cernelurilor poligrafice.
3
■ Coloranţi de azot reprezintă clasa cea mai numeroasă. Aceştia conţin cîteva grupe de azot. Culoarea
coloranţilor de azot depinde de natura grupelor de azot şi alţi factori şi variază de la galben pînă la albastru-violet.
Coloranţii de azot sunt intensivi, au culoarea pură, rezistenţa pură la acţiunea luminii (cca. 6pt), însă nu toţi
sunt rezistenţi la acţiunea spirtului, uleiului de in, plastificatori şi t o înalte.
Coloranţii de azot de utilizează la producerea cernelurilor de culoarea galbenă, oranj, roşie, purpurie.
Azo - pigmentul purpuriu are următoarea construcţie a moleculei:
Aceştia reprezintă pigmenţi ieftini care se utilizează pentru fabrica-rea multor tipuri de cerneluri pentru toate
tipurile de imprimare. Posedă rezistenţa bună la acţiunea luminii, apei, bazelor, acizilor, conferă cernelurilor
proprietăţi suficiente de imprimare tehnice.
■ Coloranţi de arilmetan - sunt derivaţii metanului. Cei mai răspîndiţi din această clasă sunt coloranţi de
bază ce conţin amino grupe sau înlocuitorii acestora.
■ Coloranţii dexantin conţin radicali aromatici, posedă intensitatea înaltă a culorii, rezistenţa bună la acţiunea
luminii, puţină rezistenţă la acţiunea spirtului, toluol şi alţi dizolvanţi.
Lacuri obţinuţi din aceşti coloranţi formează cu liantul cerneluri transparente
■ Pigment galben rezistent la lumină
■ Pigment rezistent 23
Primul pigment formează cerneluri galbene pure, iar al doilea pigment – cerneluri galbene de culoarea lămîei
(semi transparente, cu proprietăţi foarte bune de imprimare)
■ Pigmentul negru de fum. În poligrafie se utilizează pe larg cernelurile negre care constituie cca. 35% din
volumul total al cernelurilor.
În calitatea pigmentului pentru prepararea cernelurilor negre serveşte negrul de fum ce posedă culoarea
neagră intensă, rezistenţa chimică la diferiţi reactivi, şi capacitatea de a forma cu liant cerneluri cu proprietăţi
4
înalte de acoperire. Un alt avantaj este preţul relativ scăzut, însă acestui pigment sunt îi sunt caracteristice şi unele
dezavantaje: Straturile subţiri ale cernelei posedă o nuanţă cafenie sau verzuie , pentru înlăturarea cărora, în
cernelurile negre se introduc pigmenţi de culoarea albastră sau violetă, ce joacă rolul nuanţării.
Negrul de fum constă din Carbon 90%, cantitate mică de Hidrogen, Oxigen ş. a.
■ Pigmenţi de hinacridon – sunt sintetizaţi nu demult. Culoarea acestui pigment variază de la culoarea roz
pînă purpur. Este unul din cei mai utilizaţi pigmenţi. Se deosebeşte prin rezistenţa la lumină, la acţiunea bazelor,
acizilor şi alţi agenţi chimici.
■ Pigmenţi pentru cerneala de triadă trebuie să corespundă standardelor internaţionale , în caz contrar
exactitatea cromatică la reproducţia originalului color va fi ne exactă.
La tipar multicolor, cînd diferite culori şi nuanţe se creează pe calea suprapunerii cernelurilor, pigmenţii trebuie
să posede transparenţă, intensitate, stabilitatea, proprietăţi bune de imprimare tehnice.
Triada constă din 3 culori de bază: Galben – Purpur – Albastru
Pentru fabricarea cernelei purpurii se foloseşte lac de culoarea rubin, ce se obţine din colorant de monoazot
pe calea precipitării sării de calciu.
Lacul posedă rezistenţa medie la lumină, la acţiunea acizilor, bazelor şi dizolvanţilor organici. Intensitatea lui
este de cca. 70-72%
Pentru cernelurile de culoare albastră de triadă se foloseşte pigmentul albastru de ftalocianină. Rezistenţa la
lumină este de cca. 7pt, cu proprietăţi cromatice bune.
PENTRU cerneala galbenă se foloseşte disazo - pigment galben transparent 0.
■ Lacuri colorante fluorescente sunt destinate pentru imprimarea produselor de reclamă, ilustraţii, bilete de
invitaţie, ş. a.
Intensitatea acestor cerneluri este cu mult mai mare în comparaţie cu cele obişnuite. Cerneluri fluorescente se
utilizează mai ales la imprimarea trafaret. Coloranţi fluorescenţi reflectă nu numai razele luminii vizibile
neabsorbite, ci şi razele UV, ceea ce conferă coloranţilor intensitatea înaltă.
În calitatea liantului se utilizează răşini sintetice.
ă
■ Pigmenţi anorganici - Începînd cu sec. XIX, pigmenţii anorganici au fost înlocuiţi cu pigmenţii organici şi
lacuri colorante care se deosebesc printr-un sortiment variat de culori, grad înalt de dispersare, intensitatea mai
înaltă şi alte caracteristici.
Pigmenţii anorganici sunt săruri albe sau colorate, insolubile în apă sau în oxizii unor metale.
Pigmenţii anorganici posedă o rezistentă înaltă la acţiunea luminii, rezistenţa la temperatură, obţinerea lor este
simplă, însă sunt mai puţini ca cei organici, de-aceea, în prezent, la fabricarea cernelurilor pentru imprimarea se
folosesc numai cîţiva pigmenţi anorganici de culoare albă, pigment albastru, milori şi pigmenţi metalici obţinuţi
artificial.
>I< Pigmenţii de culoare albă - hidrat de oxid; aluminiu (OH) ; blanfix [cerneală transparentă]; ceruză de
3
zinc ZnO, ceruză de titan TO [are culoarea albă pură şi împreună cu liant formează cerneala cu capacitate înaltă
2
de acoperire care se foloseşte pentru imprimarea pe coperţi şi sunt accesibile].
>II< Pigmenţi anorganici coloraţi – în componenţa acestora se conţin metale cu valenţa variabilă de ex.:
Pigmentul milori conţine fier, este un pigment albastru şi formează cerneluri transparente cu intensitate înaltă.
Cernelurile ce conţin în componenţa sa pigmentul milori, nu se permite imprimarea ambalajului pentru substanţe
chimice. Se utilizează pentru nuanţarea culorii negre.
>III< Pigmenţii metalici [aurii şi de argint]. Pigmenţii aurii se obţin din aliajul de aramă şi zinc, iar cei de
argint se obţin din aluminiu. Formează pigmenţi cu capacităţi înalte de acoperire şi luciu intens: cel mai des se
utilizează pentru imprimarea pe scoarţe.
>LIANŢII<
LIANŢII
6
2. Fixarea prin absorbire este posibilă doar pe materiale poroase, de aceea este rezultatul interacţiunii hîrtiei
cu cel al cernelei.
Viteza de fixare şi calitatea peliculei de cerneală depinde de capacitatea de absorbire şi caracteristicile liantului.
// Lianţii ce fac parte din această grupă constau din peliculogeni (răşini solide dizolvate în uleiuri minerale).
Funcţie de proporţia răşinilor şi dizolvanţilor se obţin lianţi cu diferită viscozitate.
**.cei mai răspîndiţi dizolvanţi reprezintă produse petroliere
Modul şi timpul absorbirii poate fi schimbat în dependenţă de conţinutul şi viscozitatea liantului, gradului de
dispersare a pigmentului, structura hîrtiei.
Se va observa scăderea intensităţii culorilor cu trecerea lor pe revers la imprimarea pe coală în cazul absorbirii
excesive a cernelei.
Compoziţia lianţilor: Bitum, uleiuri.
Metoda de confecţionare a lianţilor este accesibilă şi relativ simplă, însă trebuie de ţinut cont că la imprimare,
componenţa şi viscozitatea cernelei trebuie să fie în corespundere cu capacitatea de absorbire a hîrtiei.
3. Lianţii ce se fixează în rezultatul evaporării dizolvantului. Aceşti lianţi reprezintă soluţiile răşinilor
solide în dizolvanţi organici.
În calitatea dizolvantului volatil se foloseşte toluol, dar în calitatea peliculogenului se utilizează răşinile cu
proprietăţi mai stabile şi cu formarea rezistentă a peliculei. În acest scop se introduc sol. de ciclocauciuc.
Lianţii ce conţin dizolvanţi cu viteza de volatilitate medie se utilizează pentru cerneluri ce sunt destinate pentru
imprimarea suprafeţelor impermeabile (peliculă, plastic). Toţi aceşti lianţi reprezintă soluţiile răşinilor solide în
dizolvanţi volatili.
Fixarea rezistentă şi unire pe suportul imprimat se asigură prin introducerea în liant a plastificatorului.
Exemplele de compoziţie a cernelurilor pentru tipar adînc. Răşina de epoxid, sol. pentru răşina de vinil în
butilacetat pentru cernelurile pentru tipar flexografic.
Conţinutul lianţilor pentru cernelurile flexografice: răşina de fenolformaldehidă de butilftalat, soluţie în
etil acetat.
Lianţii cu dizolvanţii ce au viteza de volatilitate scăzută sunt destinaţi pentru tiparul offset şi înalt.
Fixarea cernelei are loc odată cu evaporarea dizolvantului sub acţiunea temperaturii.
Uneori pentru fixarea liantului sunt necesare dispozitive speciale de uscare şi instalaţii de ventilare. Cu aceste
cerneluri se poate obţine producţia policromă obţinută prin suprapunerea cernelurilor.
Compoziţia lianţilor pentru cernelurile offset: Răşina solidă ce asigură formarea peliculei rezistentă şi
lucioasă; răşina alchidă cu viscozitate înaltă, dizolvanţii (ulei de in, dizolvanţi sintetici); sicativ (sporeşte viteza
procesului de uscare), antioxidanţi - pentru a încetini viteza de uscare.
■ Lianţii termoplastici reprezintă răşină termoplastică solidă în amestec cu ceara şi parafina. Înainte de
imprimare cerneala solidă se topeşte în aparatul de vopsit şi se aplică pe forma încălzită.
La trecerea de pe formă pe hîrtie cerneala topită, în rezultatul răcirii trece momentan în stare solidă (în acest
caz lipseşte practic procesul de absorbire).
Avantaje: Viteza de fixare, lipsa dizolvantului
Dezavantaje: Complicaţii legate cu încălzire în timpul imprimării.
sicativi - asigură viteza de formare a peliculei. Aceştia sunt sărurile calciului, plumb, mangan, cobalt. Sicativi
se adaugă în cerneluri la fabricarea lor cît şi-n cerneala gata.
antioxidanţi - sunt catalizatori negativi care încetinesc procesul chimic de formare a peliculei de cerneală. Se
utilizează cînd cerneala se usucă foarte rapid şi rămîne pe cilindri şi forme.
>DIZOLVANŢII<
Aproape toţi lianţii cernelurilor contemporane sunt dizolvanţii răşinilor lichide cu masă moleculară joasă.
Aceştia reprezintă produsele de prelucrare a petrolului, uleiuri vegetale, spirt ş. a.
7
Caracteristicile cele mai importante ale dizolvanţilor sunt:
Capacitatea de dizolvare
Viteza de evaporare
Culoarea
Transparenţa
Viscozitatea
Puritatea produsului
O importanţă deosebită la confecţionarea lianţilor posedă uleiul vegetal de in. Un dizolvant bun pentru
majoritatea răşinilor (nu-i toxic).
Pentru fabricarea lianţilor se mai folosesc uleiuri speciale pentru cerneluri ce conţin de la 40-70% de legături
aromatice, de-aceea reprezintă dizolvanţi buni pentru răşini utilizate în poligrafie.
Cu ajutorul dizolvanţilor de petrol este posibilă reglarea capacităţii de dizolvare, fiind adăugate în diferite
proporţii.
Conform gradului de volatilitate dizolvanţii se divizează în:
Uşor volatili (toluol, etilacetat)
Cu volatilitate medie (spirt etilic, butil acetat)
Volatilitate scăzută (spirt izopropil)
Practic nevolatil (uleiuri minerale şi vegetale)
La caracteristicile optice se referă indicii cromatici, transparenţa, intensitatea, luciul, rezistenţa la lumină,
rezistenţa culorii cernelurilor la acţiunea dizolvanţilor şi substanţelor reactive.
Aceste caracteristici depind în mare măsură de caracteristicile pigmentului, însă combinarea proprietăţilor
pigmentului şi liantului de-asemenea influenţează la caracteristicile optice.
8
>Caracteristici cromatice ale cernelurilor <
Culoarea este rezultatul senzaţiei vizuale ce depinde de condiţiile de iluminare, distanţei pînă la obiectul
iluminat şi alţi factori.
Luminozitatea-reprezintă sursa răspîndită de unitatea suprafeţei într-o direcţie şi depinde de coeficientului de
reflectare.
De obicei sursele luminii se reflectă de pe suprafaţă în diferite direcţii fiind ne uniforme după intensitatea, şi
numai suprafeţele ideal mate reflectă lumina în mod dispers şi uniform în toate direcţiile.
La reflectarea luminii acromatice cu ρ (coeficientul de reflectare) apropiat de 100 va corespunde cu gradul de
albeaţă înalt. Coeficientul mic 5-6% corespunde practic suprafeţei negre.
Toate culorile cromatice se caracterizează prin trei indici:
Tonalitatea cromatică
Intensitatea
Luminozitatea
9
La imprimarea pe suport colorat sau materiale de copertare, cernelurile trebuie să posede capacitatea de
acoperire suficientă şi să creeze imaginea exactă şi invers.
La imprimarea policromă cînd diferite nuanţe se creează pe calea suprapunerii cernelurilor, acestea trebuie să
fie transparente.
Transparenţa şi opacitatea deprind de caracteristicile cernelei ca sistem dispers. Prezenţa în cerneală a
cantităţii mari a particulei pigmentului contribuie la refracţia luminii în interiorul stratului şi iese din acesta
neajungînd pînă la suport. În acest caz cerneala este ne transparentă.
Practic, transparenţa cernelurilor depinde de caracteristicile pigmenţilor, deoarece diferiţi lianţi au coeficienţi de
refracţie practic identici.
Transparenţa se caracterizează după sistemul de 10pt. reeşind din măsurările cu ajutorul densitometrului.
Intensitatea este capacitatea cernelei de a conferi imaginii caracteristicile optice necesare la consumul ei
minim. Metoda standard pentru determinarea intensităţii constă în compararea cernelei experimentate cu cea
etalon de acelaşi tip. Intensitatea cernelei depinde în primul rînd de caracteristicile pigmentului şi concentrarea lui
în cerneală.
Intensitatea se caracterizează prin mărimea invers proporţională grosimii stratului de cerneală:
I - intensitatea cernelei
1- - un micrometru- grosimea stratului de cerneală luată ca normă pentru cernelurile offset
d — grosimea optimală a stratului de cerneală în prezenţa căruia se obţine coala imprimată ce corespunde cu cea etalon.
op
Intensitatea se măsoară cu ajutorul colorimetrului.
Intensitatea influenţează calitatea producţiei şi consumul cernelei.
În cazul intensităţii înalte va fi nevoie de o cantitate mai mică a cernelei pentru obţinerea colii de culoare
necesară.
■ Rezistenţa la lumină caracterizează capacitatea cernelei de a-şi păstra culoarea şi de a nu se decolora cu
timpul la acţiunea luminii. Rezistenţa la lumină depinde de cea a pigmentului, determinată prin structura lui
chimică.
Cernelurile pentru producţia cartografică se prepară de obicei din pigmenţi rezistenţi la lumină, însă uneori, în
scopul economisirii, se admite utilizarea pigmenţilor mai puţini rezistenţi şi mai ieftini.
■ Rezistenţa cernelurilor la acţiunea dizolvanţilor şi substanţelor reactive. La acţiunea cernelurilor cu
apa, spirt, benzen şi alţi dizolvanţi, uleiurilor, acizilor şi bazelor, poate avea loc dizolvarea de aceştia a liantului sau
pigmentului, ori schimbarea chimică a pigmentului, în rezultat se va schimba culoarea imaginii şi în rezultat poate
diminua aspectul exterior al imaginii.
Solubilitatea şi schimbările chimice ale pigmenţilor depind în primul rînd de natura chimică a acestuia, de
aceea, pentru rezistenţa cernelurilor la unii sau alţi reactivi se aleg pigmenţi corespunzători; însă asupra rezistenţei
cernelurilor poate influenţa liantul: prezenţa în el a răşinilor sau altor pigmenţi solubili într-un oarecare dizolvant.
Funcţie de densitatea producţiei imprimate, cernelurile trebuie să posede diferite rezistenţe la acţiunea
dizolvanţilor sau reactivilor (afişe, placate, cărţi, etichete); la acţiunea unor reactivi (ambalajele mărfurilor chimice
- să posede acţiunea sporită la acţiunea bazelor şi acizilor).
Rezistenţa liantului şi cernelei la acţiunea dizolvanţilor este foarte importantă la lăcuirea producţiei imprimate,
deoarece dizolvantul ce se conţine în lac poate afecta pelicula de cerneală.
10
Fluiditatea
Tixotropia [capacitatea la formarea structurii]
Adeziunea
Fluiditatea cantitativă se caracterizează prin viscozitatea.
Prezenţa pigmentului solid contribuie la agregarea – fixarea particulelor pigmentului între ele cu formarea
carcasului. Odată cu agregarea viscozitatea creşte, însă rezistenţa structurii carcasului nu este înaltă, de aceea
poate fi distrusă la amestecarea mecanică a cernelei, însă cu timpul cerneala din nou are loc formarea structurii.
Formarea structurii în cerneală după distrugerea mecanică se numeşte dixotropia.
Caracteristicile reologice influenţează la comportarea cernelurilor în procesul de imprimare, în primul rînd
proprietăţile reologice influenţează asupra sistemului de vopsire a maşinii de tipar; influenţează la aplicarea
cernelei pe formă şi de pe formă pe suportul imprimat.
În cazul cernelei structurale ele se aplică uniform pe forma de tipar, în rezultatul colile imprimate devin mai
puţin contraste. În cazul aplicării cernelurilor structurale ele pot forma aţe lungi, şi-n cazul vitezei sporite
cernelurile pot să se prăfuiască.
11
Adeziunea depinde de structura chimică a cernelei şi suprafeţei cu care interacţionează cerneala. Adeziunea
mai depinde şi de fluiditatea cernelei.
Pentru asigurarea adeziunii este necesară apropierea maximă a corpurilor ce acţionează între ele.
Însă cerneala trebuie concomitent să se divizeze pentru a se lipi la cealaltă suprafaţă, însă rezistenţa adeziunii
5
trebuie să fie tot timpul mai mare decît rezistenţa opunerii stratului de cerneală. 3
Cilindrul de extindere se roteşte cu viteza constantă. Cilindrul de lucru este unit cu resort, indicator şi scară. Cu
ajutorul cilindrului de întindere pe suprafaţa celui de extindere se aplică un anumit strat de cerneală
experimentată. La experimentare cilindrul de extindere se roteşte, iar cilindrul de lucru se înclină spre stînga, şi cu
cît e mai mare unghiul de înclinare cu atît este mai mare adeziunea cernelei experimentate.
Resorul se extinde şi sarcina necesară pentru extinderea resortului se fixează cu săgeata 4 pe scara 5.
Adeziunea cernelei se exprimă în lucru ce are loc în timpul divizării stratului de cerneală.
■ Importanţa adeziunii la imprimare. Adeziunea cernelei se atinge prin componenţa acesteia. De ex.:
pentru imprimarea pe suprafeţele neabsorbite alegem cernelurile cu adeziunea înaltă, însă la imprimare cu aceste
cerneluri pe suprafeţe polimere nepolare (polietilena) are loc adeziunea numai la momentul imprimării, însă în
procesul de fixare se stratifică.
De aceea pentru imprimarea pe materiale sintetice se utilizează cerneluri compoziţia lianţilor cărora (răşini,
polimeri, dizolvanţi) se aleg în corespundere cu natura moleculară a suportului de imprimat pentru asigurarea
gradului înalt de adeziune a cernelei.
Al doilea fenomen a adeziunii (opunerea separării stratului de cerneală) nu trebuie să fie prea mic, deoarece
cerneala nu se va extinde.
Cu adeziunea este legat unul din defectele imprimării – smulgerea cernelei, a particulelor de hîrtie ceea ce
duce la rebutul producţiei imprimate şi impurifică parţial forma de tipar.
Smulgerea depinde de viscozitatea cernelei şi se măreşte odată cu viteza imprimării, de aceea pentru
măsurarea rezistenţei suprafeţei hîrtiei se determină viteza minimală la care se începe smulgerea.
Cu caracteristica adeziunii este legată şi prăfuirea cernelei – formarea „ceţei” colorante din particulele mici a
cernelei. Sporirea vitezei imprimării favorizează întinderea cernelei în aţe subţiri.
Totodată extinderea cernelei este legată cu caracteristicile ei reologice. Capacitatea la extindere se măreşte
odată cu sporirea viscozităţii.
12
mai mari de 10 – 15 µm. Deoarece lianţii sunt substanţe multi – componenţiale producerea cernelurilor începe cu
dizolvarea răşinilor în dizolvanţii corespunzători şi prepararea lacului în care se va dispersa pigmentul.
4
2
Maşina de măcinat cerneala cu trei cilindri 1 3
1.
5
2. cilindri
6
3.
4. amestecul cernelei
5. cuţit ce îndepărtează cerneala
6. cerneala gata
Maşina de măcinat cerneala constă din trei cilindri ce se rotesc unul în întîmpinarea celuilalt. Viteza rotirii lor
creşte de la 1 la 3. Pentru confecţionarea cernelei pigmentul şi liantul în anumite proporţii se introduc în maşină.
Viteza rotirii cilindrilor contribuie la măcinarea amestecului. De pe al 3–lea cilindru cerneala se îndepărtează cu
ajutorul cuţitului lipit de suprafaţa lui. Apoi masa se trece din nou prin maşină şi măcinarea se repetă de 4 şi mai
multe ori, pînă cînd nu va fi atins gradul necesar de măcinare. În final pigmentul va fi repartizat uniform în liant şi
va fi umectat de acesta.
În maşini de acest tip se macină bine cernelurile viscoase. Însă pentru fabricarea cernelurilor fluide se
2
utilizează maşini de productivitate înaltă de tipul morilor. 3
1. intrarea amestecului
1
2. rotor cu corpuri de măcinare
3. ieşirea cernelei dispersei
În acest caz după amestecarea pigmentului cu liantul, amestecul cernelei se pompează în moară, ce prezintă
cilindru cu rotor vertical. Rotorul este dotat cu un şir de discuri, pe care sunt situate corpuri măcinătoare (oţel,
sticlă, farfor, ş. a.). la rotirea rotorului bilele amestecă intensiv şi dispersează pigmentul. Amestecul se introduce în
partea inferioară a morii şi iese din cea superioară. la ieşire se controlează gradul de măcinare şi în caz de
necesitate cerneala se macină repetat.
■ Producerea cernelurilor ce conţin dizolvanţi volatili.
Aceste cerneluri se confecţionează în utilaj închis ermetic, ceea ce exclude ieşirea dizolvanţilor în mediul
ambiant şi scade pericolul incendiilor. Deoarece lianţii cernelurilor cu dizolvanţi volatili sunt puţin viscoase aceasta
permite dispersarea lor în mori dotate cu cilindru metalic, umplut parţial cu corpuri de măcinare. După încărcarea
pigmentului şi liantului, capacul morii se închide şi cilindrul începe rotirea şi măcinarea pigmentului cu liantul.
Se mai utilizează mori cu tijă, în care drept corpuri pentru măcinare servesc tije din oţel.
■ Interacţiunea hîrtiei cu cerneala.
Interacţiunea hîrtiei cu cerneala constă în primul rînd de:
- transferarea cernelei de pe formă pe hîrtie şi obţinerea colii cu reproducerea originalului
În al doilea rînd de:
- fixarea cernelei pe coală.
Aceste procese depind atît de caracterele materialelor cît şi de condiţiile de imprimare:
umectarea hîrtiei de către cerneală.
1.
adeziunea hîrtiei cu cerneala, ce are loc la momentul contactului hîrtiei cu cerneala pe formă, gradul
2.
(contactul) căruia depinde de netezimea efectivă, netezimea hîrtiei determinate în timpul presiunii de imprimare şi
de presiunea în timpul imprimării.
gradul de imprimare depinde de grosimea stratului de cerneală. Stratul intermediar de cerneală măreşte
3.
suprafaţa imprimată în comparaţie cu suprafaţa de contact din cauza pătrunderii cernelei în neregularităţile
suprafeţei hîrtiei.
presiunea în timpul imprimării.
4.
13
Ex.: la tiparul înalt, presiunea poate atinge 8 – 10 MPa, offset 2,5 – 4 MPa
Cantitatea cernelei necesară pentru umplerea neregularităţilor hîrtiei se numeşte capacitatea de volum a
cernelei şi este legată de suprafaţa hîrtiei.
Pentru determinarea capacităţii de volum a cernelei se măsoară coeficientul de transfer al cernelei (proporţia
cantităţii cernelei ce a trecut pe coala imprimată la cantitatea cernelei pe formă) ce depinde de cantitatea cernelei
pe formă.
GROSIMEA stratului de prezenţa căruia se atinge transferul maxim şi determină capacitatea de volum a
cernelei (ex.: capacitatea de volum înaltă o posedă hîrtiile cu grad de netezime scăzut şi suprafaţa aspră, deoarece
pentru imprimarea ei este necesară o cantitate mai mare a cernelei pe formă şi în rezultat se vor obţine elemente
grafice cu precizie scăzută şi invers.)
Un alt factor ce influenţează la coeficientul de transfer al cernelei sunt caracteristicile cernelei.
COIFICIENTUL DE TRANSFER al cernelei creşte odată cu creşterea viscozităţii minime a cernelei şi invers.
Însă viscozitatea nu trebuie să fie prea înaltă deoarece cerneala viscoasă în timpul contactului scurt cu cerneala nu
reuşeşte să umple neregularităţile, de aceea imaginea se va imprima complet.
În rezultatul viscozităţii scăzute cerneala va ieşi sub presiunea formei după hotarele elementelor imprimate –
în rezultat vom avea contur difuz (neclar). În cazul viscozităţii excesive adeziunea cernelei creşte ceea ce poate
cauza smulgerea fibrelor sau particulelor substanţelor de umplutură de către cerneală.
ROLUL ABSORBIRII. Specificul interacţiunii cernelei cu hîrtia este pătrunderea cernelei în structura poroasă a
hîrtiei. În cazul hîrtiei cu porozitatea înaltă şi viscozitate scăzută a cernelei ea poate fi absorbită complet fără
separarea pe componenţi. În cazul hîrtiei cu porii mici (porozitatea scăzută) are loc absorbirea selectivă a
componenţilor cu viscozitatea scăzută a cernelei, ulei şi dizolvant.
Absorbirea selectivă într-o oarecare măsură are loc la orice tip de hîrtie, chiar şi la cea de ziar. Dereglarea
absorbirii selective ce apare din cauza necorespunderii caracteristicilor hîrtiei şi cernelei, duce la un şir de
complicaţii:
a. Absorbirea excesivă a cernelei poate duce la transferarea ei pe reversul colii.
b. Absorbirea excesiva a răşinilor scade din luciu şi rezistenţa mecanică a colii.
c. Absorbirea insuficientă a dizolvantului scade fixarea cernelei şi contribuie la trecerea cernelei pe revers şi
mărirea suprafeţei imprimate.
>Clasificarea cernelei pentru imprimare <
Cerneala se clasifică după următoarele criterii:
Tipul maşinii sau utilajul pentru imprimare (se ia în consideraţie viteza de lucru a maşinii, specificul
1.
construcţiei, prezenţa aparatului de uscare).
2. Caracterul sau tipul producţiei imprimate (ambalaj, etichete....)
3. Tipul hîrtiei pentru care se recomandă cerneala, se ia în consideraţie tipul lucrării (monocrome sau
policrome)
4. Culoarea cernelei
Reieşind din aceşti factori a tehnologiei, cerneala pentru imprimare posedă un număr de 6 cifre, iar pentru
cernelurile destinate pentru imprimări policrome 7 cifre.
Prima cifră semnifică metoda de imprimare pentru care este destinată cerneala
I.
1 – cerneala pentru tipar înalt
2 – cerneala pentru tipar offset
3 – cerneala pentru tipar adînc
A doua cifră semnifică tipul utilajului pentru imprimare pentru care este destinată cerneala
II.
A treia cifră semnifică destinaţia cernelei (în dependenţă de tipul lucrării):
III.
Lucrări obişnuite
Lucrări lucioase
Lucrări în ton
Lucrări cartografice
14
A patra cifră semnifică tipul şi numărul hîrtiei pentru care se recomandă cerneala.
IV.
16
Odată cu viscozitatea scade şi adeziunea cernelei. Sporirea viscozităţii şi adeziunea cernelei este posibilă prin
adăugarea răşinilor de alchidă. În cazul smulgerii hîrtiei adeziunea cernelei trebuie să fie mai scăzută. Însă
utilizarea dizolvanţilor cu viscozitatea scăzută ne este raţională, deoarece ei micşorează viscozitatea, cauzînd
apariţia unui şir de complicaţii:
scăderea intensităţii imaginii
sporirea absorbirii liantului, ceea ce contribuie la scăderea rezistenţei peliculei de cerneală. Un mijloc
efectiv în acest caz pot fi utilizate paste structurate (amestecul parafinei, gel stearat de aluminiu cu uleiuri
minerale), ele contribuie la scăderea adeziunii cernelei fără ai schimba viscozitatea.
■ Substanţe (mijloace) anticopiative. Colile recent imprimate interacţionînd cu cele învecinate pot să se
lipească cu aceasta şi în rezultat cerneala trece pe revers. În scopul înlăturării acestor defecte se aplică prafuri
speciale ce se pulverizează din instalaţia maşinii de tipar. Particulele în aspectul prafului se repartizează pe
suprafaţa colii şi împiedică lipirea lor. În calitatea prafurilor se utilizează amidonul, produsele zaharozei, creta
precipitată, substanţe lichide în aspectul soluţiilor apoase şi emulsiile polimerilor, însă utilizarea excesivă a
prafurilor anticopiative duce la următoarele evenimente negative:
murdărirea pînzei de cauciuc şi maşinii de tipar,
îmbibarea formei de tipar cu praf,
murdărirea mediului ambiant,
scăderea luminozităţii colilor imprimate,
apariţia unor complicaţii la prelucrarea posterioară (lăcuirea, presarea peliculei, imprimarea cu folie
poligrafică).
De aceea în ultimul timp se practică utilizarea prafurilor ce dispar, fabricate pe baza zaharozei.
Cei mai răspîndiţi sicativi sunt:
naftinat-cobalt,
naftinat-plumb.
Se mai utilizează şi paste sicative de culoare deschisă obţinute din parafină, vazilină, amestecul sicativelor şi
uleiului mineral.
Sicativul „naftinat-cobalt” sporeşte viteza de uscare a cernelei, însă este de o culoare închisă şi nu se
recomandă a fi utilizate pentru cerneluri de culori deschise. Rezultate bune se obţin la utilizarea amestecului
ambelor sicativi în proporţii diferite. Se recomandă introducerea pînă la 2% de sicativi din masa cernelei.
La imprimarea policromă sicativul se introduce în ultima cerneală, deoarece introducerea lui în cernelurile
precedente scade din calitatea suprafeţei cernelurilor.
17
1. permit fixarea suficientă pe suprafeţe neabsorbante,
2. se usucă repede, asigurînd astfel viteze înalte ale imprimării.
Dezavantaje:
1. evaporarea pe baza spirtului, componentul lichid este toxic, cu miros specific neplăcut. Aceste evaporări
sunt periculoase pentru sănătatea personală, de aceea la produse se practică instalarea aparatelor de extracţie a
evaporărilor toxice situate în apropiere cu maşina;
2. pericolul exploziei, care apare odată cu sporirea concentrării evaporării spirtului volatil;
3. uscarea rapidă constituie o problemă deoarece cernelurile se usucă nu numai pe suportul imprimat ci şi pe
aparatul de vopsit. Din această cauză la orice stopare este necesară spălarea rapidă a cilindrului anilox, ceea ce
poate duce la uzarea treptată a cilindrului.
Pentru rezolvarea acestor probleme au început să se utilizeze cernelurile UV. Ele se confecţionează pe baza
substanţelor care se polimerizează sub acţiunea razelor UV.
>Cernelurile UV <
Ele sunt elaborate pentru majoritatea metodelor de bază ale imprimării: offset, flexografică, trafaret, tipar
adînc.
Cernelurile UV constau din următoare componente: pigment, oligomer, monomer, fotoiniţiatori, substanţe
adăugătoare de corectare.
Oligomer – substanţa viscoasă, baza căreia poate constitui răşini de epoxid, polieteri ş. a., care joacă rolul
liantului în cernelurile UV. De capacitatea oligomerului de a umecta suprafeţele pigmenţilor, depinde rezistenţa
stratului colorant, adeziunea cernelei, elasticitatea peliculei de cerneală şi rezistenţa ei chimică.
Baza monomerului constituie acrilatele. Monomerul îndeplineşte în cernelurile UV rolul dizolvantului, de
aceea de conţinutul acestuia în cerneală depinde viscozitatea şi adeziunea ei. Monomerul influenţează asupra
adeziunii, vitezei de fixare şi rezistenţa fizico-chimică a stratului de cerneală. În procesul de polimerizare a cernelei
monomerul se polimerizează împreună cu oligomerul.
Fotoiniţiatori - sunt substanţele ce iniţiază procesul de polimerizare. De conţinutul lor în cerneală depinde
viteza de fixare a cernelei.
Substanţele adăugătoare de corectare – se adaugă în cerneală în scopul oferirii unor caracteristici
suplimentare ca:
sporirea termenului de păstrare a cernelei,
sporirea rezistenţei la uzură a stratului de cerneală, ş. a.
Cernelurile UV se fixează sub acţiunea razelor UV în rezultatul reacţiei fotochimice. Cernelurile UV posedă o
viscozitate mai înaltă în comparaţie cu cernelurile pe baza apei sau pe baza spirtului. Cernelurile UV se
caracterizează prin adeziunea suficientă la majoritatea materialelor la imprimare. Viteza procesului de
polimerizare depinde de următorii factori:
1. grosimea stratului colorant,
2. concentrarea fotoiniţiatorilor în liant,
3. componenţa chimică a liantului,
4. conţinutul pigmentului în cerneală,
5. tipul suportului imprimat ş. a.
Instalaţiile de uscare a cernelurilor UV includ următoarele: lampa, reflector, sistemul de răcire.
Avantajele cernelurilor UV:
- fixarea rapidă pe coală (timp de cîteva fracţiuni de secunde),
- rezistenţa înaltă mecanică şi chimică a peliculei de cerneală,
- luciul înalt al colilor imprimate,
- obţinerea imaginilor contraste,
- polimerizarea completă a cernelei,
- cernelurile UV se furnizează în aspect gata pentru folosire şi nu necesită dizolvarea preventivă,
18
- datorită capacităţilor cernelurilor UV de fixare imediată este posibilă efectuarea imediată a
proceselor
postpress (lăcuirea, laminarea, imprimarea cu folie poligrafică),
- la utilizarea cernelurilor UV nu apare problema trecerii cernelei pe coala învecinată,
- stabilitatea caracteristicilor fizice ale cernelurilor UV.
Dezavantajele cernelurilor UV:
- preţul înalt în comparaţie cu celelalte cerneluri,
- necesitatea utilizării instalaţiilor de uscare,
- termenul relativ redus al lămpilor UV,
- unele materiale pentru imprimare sub acţiunea razelor UV elimină un miros neplăcut,
- aspectul dăunător pentru mediul ambiant şi sănătate.
19
- lipsa mirosului neplăcut,
- adeziunea bună la diferite suprafeţe,
- formarea peliculei rezistente şi elastice,
- timpul de fixare a cernelei în condiţiile de cameră constituie cîteva ore,
- odată cu sporirea temperaturii de uscare efectul nu se schimbă cu mult.
Pentru obţinerea cernelurilor cu fixarea mai rapidă, alchida şi uleiurile se modifică cu monomeri şi se mai
amestecă cu răşini solide, ca: colofoniu, răşini de fenol, epoxid, ş. a.
Cernelurile pe baza cernelurilor modificate se fixează mai rapid, timp de 1-2 ore la temperatura de cameră şi la
sporirea temperaturii timpul se reduce pînă la cîteva minute. Aceste cerneluri se utilizează pentru imprimarea la
instalaţii manuale şi semiautomate.
A doua grupă. Aceste cerneluri conţin în calitatea peliculogenului diferiţi eteri ai celulozei. Cernelurile din
această grupă se deosebesc prin rezistenţa înaltă şi fixarea rapidă mai ales pe materiale polimere. Timpul lor de
fixare constituie de la cîteva secunde pînă la cîteva minute. Aceste cerneluri se utilizează atît pe instalaţii manuale,
semiautomate, cît şi la maşinile automate cu instalaţii de uscare.
A treia grupă. Aceste cerneluri se confecţionează pe baza polimerilor şi copolimerilor de vinil şi acril. Aceste
cerneluri formează pelicula cu adeziunea bună şi rezistenţa înaltă. Înainte de utilizarea lor în componenţa lor se
introduce catalizatori – solidificatori. Timpul de fixare a acestor cerneluri constituie de la cîteva secunde pînă la
cîteva ore. Se utilizează pentru imprimarea la instalaţii manuale şi semiautomate.
A patra grupă – cernelurile UV (vezi mai sus)
La alegerea cernelurilor este necesar de a lua în considerare caracteristicile materialului imprimat şi tipul
utilajului pentru imprimare, componenţa cernelurilor.
POLIMERI
Prelucrare chimică
Policondensare
Heterocatenari
Carbocatenari
Termoreactivi
Termoplastici
Termostabili
Polimerizare
Ramificaţi
Sintetici
În reţea
Naturali
20
În poligrafie polimerii se confecţionează pentru materia primă de bază şi ce auxiliară. În multe cazuri
substanţele polimere se formează în procesele tehnologiei poligrafice (solidificarea chimică a cernelurilor şi
adezivilor, fotopolimerizarea, confecţionarea cilindrilor şi alte procese.)
La materialele polimere se atribuie următoarele materiale poligrafice: celuloza, pelicule polimere (poate servi
ca suport pentru imprimare), fabricarea sau confecţionarea supra coperţilor, cauciuc pentru cilindri şi plastinele
offset; baza starturilor fotosensibile; la prepararea adezivilor şi lianţilor cernelurilor pentru imprimare.
În cea mai mare parte a materialelor poligrafice sunt formate din catene macromoleculare care la rândul lor
sunt alcătuite dintr-un număr de atomi identice numite unităţi structurale sau verigi elementare legate între ele
prin legături covalente/ legături intramoleculare. Compuşii macromoleculari se sintetizează chimic din unul sau
mai mulţi componenţi cu masa moleculară mică numiţi monomeri.
Utilizarea polimerilor în poligrafie se datorează următoarelor proprietăţi specifice.
Capacitatea de a forma fibre
Termoplasticitatea
Elasticitatea
Capacitatea de adeziune
Capacitatea de a forma peliculă
Aceste caracteristici sunt specifice pentru polimeri şi nu se întâlnesc la substanţe monomeri.
Polimeri se numesc substanţele compuse din molecule cu masa moleculară înaltă (de la câteva mii până la
milioane) şi catena lor poate fi reprezentată în felul următor:
A-A-A-A-A-A-A-A-A-A-A-AA-A-A-...-An-
n-numărul elementelor monomere sau gradul de polimerizare care poate fi de la 10 3, 104 şi mai mult.
Copolimer - sunt compuşi macromoleculari, sintetizaţi prin copolimerizarea a doi sau mai multe tipuri de
monomeri de compoziţii chimice diferite.
Dimensiunile macromoleculelor au o influenţă deosebită a caracteristicilor polimerilor. Odată cu creşterea
masei moleculare sporeşte rezistenţa, temperatura de topire, se reduce capacitatea de a se dizolva.
Există grupuri de substanţe ce ocupă o grupă intermediară în substanţele micromoleculare şi polimeri care se
numesc oligomeri.
Oligomerii au grad de polimerizare între câteva sute până la 5000.
Polisterolul se cristalizează doar la încălzirea şi întindere, este transparent şi reprezintă unul din tipurile sticlei
organice. Se utilizează pentru decorarea producţiei tipografice pe cale a presării polisterolului în aspect de peliculă
subţire pe suprafaţa colii imprimate.
Polivinil acetat se obţine prin polimerizarea vinilacetatului. Se utilizează în calitatea adezivului.
Poliacrilatele este denumirea generală a polimerilor obţinuţi prin polimerizarea derivaţiilor acizilor de poliacril, e
un material solid transparent (sticlă organică), se utilizează ca masă plastică.
22
Este reacţia de unire a câtorva molecule, ce se petrece cu eliminarea moleculelor micromoleculare. Drept
exemplu ne poate servi soluţia răşinii fenolformaldehide în rezultatul interacţiunii fenolilor cu formaldehida.
Confecţii din mase plastice Mase plastice utilizate Metode de prelucrare a maselor
plastice în confecţii
Suport a formelor, folie 1. Viniproz Confecţionarea formelor
poligrafică 2. Polietilentereftalat (lavsan) (materialelor) pe suport
Cilindri (în aparatul de vopsit) Polieteruteran (ПЭУ) Prin turnarea cilindrilor
Scoarţe (materiale de copertare) Policlorură de vinil cu adaus de
dibutilftalat (în calitate de
plastificator)
Regleţii Poliepoxid Formarea compoziţiilor de
epoxid
Detalii a maşinelor poligrafice 1.Poliamid Turnarea pieselor sub presiunea
2.Policarbon
24
a se extinde, de a se îndoi). Astfel pentru peliculogen principala caracteristică este elasticitatea, care depinde în
primul rînd de alegerea plastificatorului, temperaturii şi alţi factori.
Astfel, polimerii în dependenţă de structura chimică şi temperatură pot să se afle în două stări de agregare
lichidă şi solidă şi trei stare de elasticitate, visco-fluiditate şi cristalizată.
UTILIZAREA POLIMERULUI.
În procesele de obţinere a formelor la crearea formelor de tipar se utilizează materiale fotopolimere.
Fotopolimer – reprezintă compuşi de structură liniară (lichizi sau solizi) moleculele cărora sub acţiunea luminii
în prezenţa iniţiatorilor capătă structura spaţială în urma procesului de polimerizare şi în final compusul îşi pierde
astfel capacitatea de dizolvare.
Fotopolimerii obţinuţi din compoziţii solide se numeşte materiale solide fotopolimere, iar din compoziţii lichide –
materiale lichide fotopolimere.
Materiale lichide fotopolimere se furnizează în aspectul compoziţiei lichide, care se toarnă în instalaţii speciale
transparente şi se unesc cu negativ înainte de expunere.
Fotopolimerii se utilizează în calitatea straturilor copiative pentru formele tiparului offset şi înalt.
Principiul obţinerii elementelor de exprimare este următorul: la expoziţie prin negativ sub acţiunea razelor UV
în stratul fotopolimerului are loc procesul de fotopolimerizare şi se formează astfel elementele hidrofobe.
AVANTAJELE utilizării formelor din fotopolimer lipseşte consumul metalului, se reduce timpul de instalare,
sporeşte productivitatea şi ameliorează condiţiile de muncă.
În calitatea materialului pentru dechel se utilizează textovinil care se obţine prin aplicarea pe baza de ţesătură
a stratului de policlorură de vinil plastificat.
În ultimul timp straturile copiative de provenienţă naturală se înlocuiesc prin polimeri sintetici.
25
>SUBSTANŢE ADEZIVE<
Substanţele adezive
Soluţii adezive
Naturală: Sintetică:
Vegetală: Dispersii Dispersii
- pe baza Termoadezivi
amidonului (dextrin)
Animală:
Termoadezivi
- extras de oase
(glutin, jelatina,
galerta, cazeina).
Termoreactivi
26
7. Timpul de uscare a adezivului trebuie să fie suficient pentru unirea detaliilor supuse adeziunii manuale şi la
utilaj.
8. Să posede pH (mediu acid-bază) de la 5 pînă la 9, pentru evitarea îngălbenirii hîrtiei, schimbarea culorii
materialelor de copertare şi decolorarea cernelurilor pe calea imprimării.
9. La aplicarea adezivului în utilaj nu trebuie să apară spumă, care împiedică formarea unui strat adeziv
uniform.
10. Să posede o culoare deschisă pentru evitarea apariţiei petelor pe materialul supus adeziunii, să nu elimine
evaporări toxice, miros neplăcut.
11. Stabilitatea proprietăţilor.
12. Să posede rezistenţa la temperaturi înalte şi scăzute.
Baza tuturor substanţelor adezive utilizate în poligrafie sunt polimeri sau oligomeri naturali sau sintetici.
Substanţele adezive sintetice sunt:
- Dispersii de PVA
- Pe baza compuşilor celulozei (eterilor), cauciucurilor sintetici, copolimerilor.
Adezivi naturali pot fi de provenienţă vegetală (pe baza amidonului, dextrin) şi de provenienţă animală
(cazeină, extras din oase).
În procesele de legare-broşare cel mai des se utilizează adezivii pe baza polimerilor sau oligomerilor sintetici:
Sunt mai stabili la păstrare.
Sunt rezistenţi la diferite condiţii de climat.
Sunt mai rezistenţi la acţiunea microorganismelor.
Pentru solidificarea lor este necesar un timp mai redus, rezultă că se reduce ciclul de confecţionare a
producţiei poligrafice.
Asigură rezistenţa adeziunii şi calitatea înaltă a producţiei.
Dispersii apoase. Cel mai frecvent în procesele de broşare-legare se utilizează dispersii apoase pe baza
polimerilor sintetici. Acestea se obţin prin metoda polimerizării în mediul apos în prezenţa catalizatorilor. În rezultat
se formează un sistem, unde mediul dispers este apa, iar faza dispersă este substanţa adezivă. Formarea peliculei
disperse are loc destul de repede.
Însă în timpul evaporării lichidului din dispersie, şi mai ales din soluţia adezivă are loc micşorarea volumului
acestuia. În rezultat poate avea loc crăparea şi stratificarea peliculei adezive. Pentru evitarea acestor neajunsuri în
componenţa adezivului se introduc plastificatori pentru conferirea elasticităţii peliculei.
Deoarece producţia gata la exploatare se supune flexiunilor repetate, extinderilor şi altor deformaţii, este
necesar ca pelicula se fie destul de elastică într-un timp redus. Pentru a spori viteza de formare a peliculei se
foloseşte uscarea artificială.
Dispersia de polivinilacetat (PVAD). Adezivul prezintă dispersia apoasă obţinută la polimerizarea vinil
acetatului (CH =COCOCH ).
2 3
PVA este de culoare albă şi în dependenţă de gradul de polimerizare şi concentrare a polimerului viscozitatea
dispersiei variază în limite mari. Pentru obţinerea peliculei elastice, în procesul polimerizării sau după obţinerea
dispersiei, în ea se introduce plastificator (dibutilftalat) pînă la 15%.
Dispersia poate fi de trei tipuri:
Cu viscozitatea redusă (de la 10 la15 secunde)
Cu viscozitatea medie (de la 15 la 40 secunde)
Cu viscozitatea înaltă (mai mare de 40 secunde)
Viscozitatea adezivului gata poate fi scăzută adăugindu-se apa caldă sau dispersia cu conţinut mai lichid.
Pentru sporirea viscozităţii se introduce soluţia adezivului „sarea de natriu carboxilceluloză” (Na-KMC). PVA posedă
adeziunea suficientă şi stabilitate. Se usucă relativ repede şi formează o peliculă incoloră şi elastică.
DEZAVANTAJELE: - rezistenţa scăzută la temperaturi joase, la temperatura de -5 0 C pelicula devine fragilă şi
crapă în cotorul cărţii; - termenul de garanţie a PVA la temperatura de +5 0 - +400 C este timp de 6 luni.
27
PVA se utilizează pentru lipirea cotorului cusut a blocului - viscozitatea 2-3 secunde; pentru copertarea
broşurilor – 40-80 s; în cazul unirii fără coasere a blocului - 25-30s.
Adezivul fără a fi dizolvat în apă (viscozitatea 45-80s) este destinat pentru operaţii la utilaj (pentru
confecţionarea scoarţelor, copertarea, lipirea captalbandului, fişei de hîrtie la cotor, ş.a.).
1. tija cu Ø 20 mm 4. tija cu Ø 5 mm
2. tija cu Ø 15 mm 5. tija cu Ø 3 mm
3. tija cu Ø 10 mm 6. tija cu Ø 0 mm
Adezivul se aplică cu strat subţire pe cîteva fîşii a hîrtiei de calc (lăţimea hîrtiei 15-20mm, grosimea
0,07mm) şi se usucă la temperatura de cameră. Apoi una din fîşii se îndoaie în jurul tijei cu diametrul de
20mm, pelicula adezivă aflîndu-se deasupra. Apoi cu ajutorul lupei se examinează fîşia dacă nu sunt
crăpături şi dacă nu se stratifică pelicula. În cazul cînd nu observăm aceste defecte, repetăm această
experienţă cu diametrul mai mic. Experienţa se continuă pînă cînd nu observăm stratificarea sau
crăpături. Indicele elasticităţii peliculei adezive va fi diametrul acelei tije la care s-au format crăpături sau
stratificări ale peliculei.
Pelicula adezivă se consideră elastică dacă în jurul tijei cu diametrul minimal (1mm) nu s-a format
crăpături.
29
În legătură cu faptul că acest adeziv conţine un procent înalt al adezivului extras din oase, acestea se utilizează
încălziţi pînă la 28-350 C.
Adezivii în baza latexului de diferită componenţă se utilizează la încleierea tifonului şi a hîrtiei la cotorul blocului
de carte, introducerea blocurilor în scoarţă, copertarea, lipirea părţilor de carton.
Termenul de păstrare a acestor adezivi este pînă la trei zile.
>Soluţii apoase adezive<
Adezivi de origine vegetală
Soluţii adezive pe baza amidonului
Amidonul reprezintă polizaharida cu formula impirică (-C H O -) , unde n – gradul de polimerizare, de la 60
6 10 5 n
pînă la 1000.
În industrie, amidonul se extrage din cartofi, mai rar din porumb şi orez. Amidonul din cartofi se
confecţionează reieşind din trei calităţi:
1. calitatea superioară – praf alb cu luciu cristalic
2. calitatea întîi – praf alb
3. calitatea a doua – praf cu nuanţa gri
Amidonul în apa rece nu se dizolvă, însă la încălzirea pînă la 66 0 C particulele se umflă, în rezultat formîndu-se
o masă lipicioasă. Adezivul preparat corect reprezintă o masă semitransparentă albă cu o capacitate de adeziune
nu prea înaltă şi timpul de uscare este mai îndelungat, din cauza conţinutului sporit al apei.
AVANTAJE – simplitatea şi viteza de preparare, preţ redus (accesibilitatea), capacitatea de a fi aplicat uşor şi
uniform pe suprafaţa materialului, utilizarea fără încălzire.
DEZAVANTAJE – amidonul este un produs alimentar, se tinde la înlocuirea acestuia cu adezivi sintetici.
NUMEROTAREA ADEZIVILOR:
1-9 – PVA
10-29 – Na-KMC
30-39 – Adeziv pe baza de amidon
40-59 – Adeziv extras din oase
60-69 – Adeziv extras din oase + latex
70-79 – Termoadeziv
80-90 – Adeziv în dizolvanţi organici
Ex.: adezivul 30 cu viscozitatea 40-50s, ce constă din amidon din cartofi 10%, dextrin 2%, antiseptic 0,4%,
apa 87,6%.Acest adeziv poate fi utilizat pentru introducerea blocurilor de carte în scoarţe la utilaj special.
Adezivul din amidon prelucrat în bază
Deoarece adezivul din amidon obişnuit are o adeziune scăzută poate fi utilizat adeziv de amidon prelucrat în
bază. La acţiunea bazei în amidon se petrec următoarele modificări: sporeşte dizolvarea lui în apă, devine mai
lipicios, sporeşte rezistenţa adeziunii, termenul de păstrare pînă la 5 zile. ( ex.: adezivul 39 – viscozitatea scăzută
6-7s, se utilizează la lipirea cotorului blocului cusut).
Dextrin. Dextrin - produsul hidrolizei amidonului la încălzirea amidonului pînă la 150 0 C,
moleculele lui se desfac în particule mai mici, în rezultat obţinîndu-se substanţe numite dextrini. Acest proces are
loc mai rapid la adăugarea acizilor. Dextrin spre deosebire de amidon se dizolvă şi în apă rece, formînd soluţii cu
diferite concentraţii. Însă pelicula adezivă uscată a dextrinului este fragilă, cu adeziunea scăzută, rezultă că
dextrinul poate fi utilizat în calitatea adaosului în adezivul pe baza amidonului şi a celui extras din oase.
Adezivi de origine animală (glutin)
Glutin – substanţă macromoleculară.
Adezivul extras din oase se obţine în rezultatul fierberii îndelungate a oaselor sau a pielei animalelor cu
evaporarea posterioară a apei, în cazul conţinutului în adeziv a umedităţii la 50-51% el se numeşte galerta şi la
evaporarea excesivă se obţine adeziv uscat. Adezivul extras din oase în dependenţă de materia primă şi prelucrări
tehnologice poate fi de: - calitatea superioară; - calitatea I; - calitatea II; - calitatea III; şi adezivul galerta poate fi
de a II-a şi a III-a calitate. Adezivul extras din oase se utilizează numai încălzit la 40-50 0 C în aspectul soluţiilor
30
lipicioase şi viscoase. AVANTAJE: adeziunea înaltă, fluiditatea bună la încălzire, nu umectează materialele supuse
adeziunii (nu trece pe revers). DEZAVANTAJE: stabilitatea scăzută, necesitatea încălzirii în permanenţă, formarea
spumei, necesitatea utilizării aparatelor de uscat, este supus acţiunii microorganismelor.
În adeziv se introduc următoarele substanţe: antiseptic pînă la 1%, în calitate de stabilizator; pentru obţinerea
peliculei elastice introducem plastificator – glicerina 0,5-9; în calitatea antispumantului în timpul lucrului la utilaj –
terpineol pînă la 0,5%. UTILIZAREA: la confecţionarea scoarţelor.
Soluţii sintetice
Soluţii apoasă pe baza sării de Na-KMC
Na-KMC – produs al interacţiunii chimice a celulozei şi a acidului monocloracetic. În aspect uscat Na-KMC este
un produs fibros de culoare albă sau cremă, în apă se umflă şi formează soliţii adezive de 10-12% pe baza Na-
KMC, sunt incolore, fără miros, se repartizează uşor şi uniform pe suprafaţa materialelor supuse adeziunii, sunt
stabili. Capacitatea de adeziune este scăzută şi pentru sporirea acesteia se introduc de la 3-20% a substanţelor
adezive sintetice: PVA, spirt de polivinil, în rezultat capacitatea sporeşte.
Adezivul pe baza Na-KMC poate fi utilizat pentru introducerea blocurilor în scoarţă, lipirea forzaţurilor, în timpul
lucrului la maşini, nu formează spumă, se usucă lent, nu este supus acţiunii microorganismelor, se spală uşor de
pe detaliile maşinii.
Termoadezivi
Substanţe adezive termoplastice - drept bază a termoadezivului reprezintă copolimerul plastic cu o structură
amorfă, caracteristicile căruia depind de substanţe monomere iniţiale.
La temperatura obişnuită reprezintă material solid elastic, care la încălzire treptat trece în starea de visco-
fluiditate, în aşa stare se aplică pe suprafaţa materialelor. El se solidifică la temperatura camerei formînd pelicula
elastică rezistentă. AVANTAJE: solidificarea aproape momentano a peliculei adezive, ceea ce permite prelucrarea
blocurilor de carte fără a trece prin instalaţiile de uscare; elasticitatea sporită a peliculei adezive; sporirea
productivităţii muncii; ameliorarea condiţiilor de muncă (lipsa dizolvanţilor); posibilitatea petrecerii mecanizării şi
automatizării a proceselor de broşare-legare.
Termoadezivul constă din: baza – copolimer, 15-30% răşini (colofoniu modificat) pentru sporirea adeziunii, 10-
30% ceară sau parafină, 2% antioxidant. Pentru prepararea termoadezivului se utilizează copolimerul de
vinilacetat cu etilena (elvax). Termoadezivul se confecţionează în aspectul granulelor, termo-aţelor, ş.a.
DEZAVANTAJE: Termoadezivul pe baza elvaxului are rezistenţa scăzută la temperaturi joase, şi anume la
temperatura de -5 - -70C pelicula devine fragilă.
DOMENIUL DE UTILIZARE: la unirea fără coasere a blocului, mai poate fi utilizat la introducerea blocului în
scoarţă, lipirea forzaţului, copertare. Termoadezivul în aspect de termo-aţe se utilizează la coaserea fasciculelor în
timpul fălţuirii.
Adezivi în dizolvanţi organici
Adezivi reprezintă soluţiile polimerilor sau copolimerilor în dizolvanţi organici volatili. Lipirea are loc repede în
rezultatul evaporării dizolvantului. Adezivii posedă adeziunea destul de rezistentă, pelicula este rezistentă la acţiuni
atmosferice. Adezivii se utilizează pentru presarea peliculelor transparente la coli pentru ai conferi rezistenţă şi
luciu.
Adezivi termoreactivi
Substanţe adezive termoreactive formează pelicula în rezultatul reacţiilor chimice ce se petrec pe suprafaţa
materialelor supuse adeziunii la temperatura obişnuită. Pentru obţinerea adezivului se folosesc polimeri liniari, care
interacţionînd cu substanţa micro moleculară formează structura spaţială. În rezultat adezivul trece în stare
insolubilă şi infuzibilă. În adezivi se adaugă substanţe minerale, se mai introduc polimeri termoplastici pentru
sporirea elasticităţii.
31
Materiale de copertare
Carton de copertare
Materiale pe baza Materiale pe baza Materiale pe baza Materiale
ţesută neţesută neţesută fără bază
1. Material de acoperire. 1
2. Părţile de carton
3. Ricănul
4. Articulaţiile
2 2
5. Piciorul cărţii
Materiale de copertare 5
- Carton
- Hîrtia pentru forzaţ
- Hîrtia pentru copertă
- Hîrtia şi ţesătura pentru acoperirea scoarţelor
- Materiale pentru fixarea şi conferirea rezistenţei blocului de carte (tifon, aţă, sîrmă...)
Hîrtia de copertare se editează de următoarele tipuri: hîrtia pentru forzaţ, hîrtia pentru copertă,
broşuri, supracopertă, hîrtia pentru părţi de carton şi ricăn.
Hîrtia pentru forzaţ trebuie să posede rezistenţă mecanică înaltă, rezistenţa la flexiuni repetate şi
rezistenţă la rupere. Regula obligatorie la croirea forzaţului este sensul de fabricaţie conform cotorului blocului.
Gradul de impregnare, cel puţin 1,25mm. Alegerea hîrtiei pentru forzaţ depinde de volumul ediţiei:
- La volumul ediţiei pînă la 320 pagini se utilizează hîrtia cu masa 1m 2 nu mai puţin de 80gr.
- La volumul mai mare de 320 pagini se utilizează hîrtia cu masa 1m 2 nu mai mic de 120gr.
Hîrtia pentru copertă se utilizează pentru încleierea scoarţelor, confecţionarea coperţilor, supracoperţilor.
Aceasta trebuie să fie rezistentă la flexiuni repetate, să posede rezistenţa stratului superior la smulgere. Aceste
caracteristici sunt asigurate prin componenţa sa fibroasă: - celuloză sulfit şi pînă la 40% celuloză sulfat.
Rezistenţa hîrtiei pentru copertă sporeşte la aplicarea stratului de lac sau laminare. Se editează hîrtia pentru
copertă rezistentă la umiditate, ce are rezistenţa mecanică sporită în stare umedă şi uscată. Aceasta se atinge prin
introducerea în hîrtie a substanţelor de impregnare (latex, răşina de melaminformaldehidă).
Hîrtia pentru ricăn trebuie să posede densitatea înaltă, să nu se deformeze la imprimare (cu folie
poligrafică) sau crearea unui desen reliefat. Trebuie să fie aspră pentru o percepere mai bună a adezivului. În cazul
cotorului drept se utilizează carton pentru ricăn ce posedă gramajul 240 g/m 2, care asigură asprimea necesară
cotorului.
Tipuri de cotor
32
Drept rotunjit în formă de ciupercă
Materiale de acoperire
Materiale pe baza ţesăturii. Ţesătura se formează în rezultatul împletirii aţelor. Urzeala - aţele situate în
direcţia longitudinală, bătătura – aţele situate în direcţia transversală. Sistemul de împletire a aţelor poate fi
divers. Cea mai simplă împletire este legătura pînză (atunci cînd fiecare aţă a bătăturii trece prin aţa urzelii).
În dependenţă de structura ţesăturii aceasta are caracteristici mecanice diferite în cele două direcţii.
În procesele de broşare – legare ţesătura se foloseşte sau cu factura deschisă sau cu aplicarea pe suprafaţa ei
a stratului special de acoperire. Materialele de copertare cu factura deschisă se confecţionează pe baza ţesăturilor
de bumbac, mătase, ştapel. Pentru reducerea deformaţiei în timpul umezirii, sporirii asprimii şi reducerea
capacităţii de trecere a adezivului pe faţă, ţesăturile se supun prelucrării adăugătoare – apretării (se aplică pe
revers stratul din amidon şi caolin).
Colencor – material de copertare cu acoperire de amidon – caolin. Colencor reprezintă ţesătura de bumbac
(mitcali) cu legătura pînză, pe suprafaţa căreia se aplică un strat pe baza adezivului de amidon, caolin (substanţa
de umplutură) şi pigment. Un strat se aplică pe partea revers a ţesăturii şi două straturi pe faţa ţesăturii.
Pentru obţinerea pe faţă a unui desen, materialul de copertare se trece prin calandrul de imprimare (dotat cu
relief). Se editează colencor tip modern fără imprimare, cu păstrarea parţială a facturii ţesăturii. Are acoperire de
latex, posedă rezistenţa înaltă la flexiuni repetate, la umiditate, nu are luciu, se imprimă bine cu cernelurile de
copertare şi folie poligrafică.
A fost elaborat un nou material sincor, pentru a înlocui amidonul şi pentru ameliorarea aspectul exterior a
colincorului şi pentru îmbunătăţirea caracteristicilor mecanice. Baza materialului sincor – mitcali pe suprafaţa
căruia este aplicat un strat de produse sintetice (Na-KMC, PVA, PVS).
Material de acoperire dublat
Reprezintă ţesătura încleiată cu hîrtia, însă cu păstrarea facturii, culorii şi alte calităţi ale ţesăturii. Aceasta se
utilizează pentru oformarea artistică a scoarţei. Totodată, hîrtia conferă ţesăturii asprimea necesară, ceea ce
împiedică pătrunderea adezivului pe faţa ţesăturii.
Pentru obţinerea materialului dublat se utilizează ţesături neapretate (prelucrate cu amidon) de factură
diferită şi împletire, printre care sunt: pînza, mătasea, in ş.a.
Pentru lipirea cu ţesătură se utilizează hîrtia rezistentă din celuloza sulfat, avînd masa nu mai mult de 80g/m 2
şi gradul de impregnare a hîrtiei este de 0,75-1 mm. Pe reversul materialului dublat se aplică un strat de adeziv
din PVA sau termoadeziv, în aşa mod se uneşte cu ţesătura. Acest material de copertare se utilizează la
confecţionarea tip 7.
Material de acoperire de nitroceluloză (Lederin).
Se confecţionează pe baza ţesăturii din bumbac – mitcali, care se apretează (se prelucrează cu soluţia de
amidon) apoi se usucă şi pe faţă se aplică soluţia de nitroceluloză. După uscarea soluţiei pe suprafaţa materialului
se aplică cîteva straturi de lac, de nitroceluloză cu pigment, substanţa de umplutură şi plastificatori (dibutilftalat,
ulei de recin). Pentru obţinerea luciului pe suprafaţa materialului de copertare se mai aplică încă un strat
transparent de lac, apoi materialul se trece prin calandrul obişnuit sau de imprimare, creîndu-se un relief.
Lederin – rezistenţa la umiditatea înaltă, el practic nu se deformează la flexiuni repetate, însă imprimarea cu
cerneluri de copertare este complicată. Cu timpul plastificatorul se separă de materialul de bază, în rezultat are loc
distrugerea materialului, în deosebi în regiunea de flexiune.
Material de copertare pe bază neţesută
Materialul neţesut se obţine din fibre sintetice (capron, lavsan) şi artificiale (viscoza) care se unesc cu ajutorul
adezivului din latex sau altui adeziv sintetic.
Fibrele din materiale neţesute spre deosebire de ţesături sunt aranjate asemănător celor din hîrtie cu
orientarea parţială. Pentru utilizarea corectă a materialului este necesar de a deosebi direcţia longitudinală şi
transversală a fibrelor. Pe baza neţesută se confecţionează cîteva tipuri a materialului de copertare.
33
a) Netcor – material de copertare pe bază neţesută de amidon, caolin. Acesta reprezintă pînză din amestecul
fibrelor sintetice (lavsan) şi artificiale (viscoză), în proporţie de 70% la 30%, lipite între ele cu emulsia de
acril, pe suprafaţa căreia este aplicat un strat de amidon – caolin şi acoperirea de nitroceluloză.
b) Sintonit – material de copertare pe baza neţesută, cu acoperire de nitroceluloză, pigment şi umplutură.
Sintonitul se confecţionează neted sau cu un desen reliefat. Are o rezistenţă înaltă, inclusiv rezistenţa la
uzură şi la acţiunea mediului ambiant. Acest material percepe bine imprimarea cu folie poligrafică,
imprimarea cu cerneluri trafaret şi mai rău cerneluri de copertare.
c) Scanvinil – cu acoperire de clorură de polivinil, acest material se obţine elastic, moale, identic pielei.
Material de copertare pe bază de hîrtie
Bumvinil – material de copertare pe baza de hîrtie cu acoperire de clorură de polivinil. El constă din baza de
hîrtie, pe o faţă a căruia este aplicat stratul compus de pigment, umplutură, PVC (clorură de polivinil), plastificator.
Bumvinilul are o rezistenţă înaltă la uzură şi flexiuni repetate, este rezistent la umiditate, se editează de două
tipuri: A şi B (A - cu imprimare, B – fără imprimare, neted). Bumvinil de tip A este mai subţire, moale, cu masa
1m2 pînă la 80gr şi de tip B, este mai greu şi gramajul căruia constituie 200 g/m 2. material de tip A este destinat
pentru confecţionarea scoarţelor de standardul 7, iar bumvinil de tip B – standardul 6.
Material de copertare pe baza de hîrtie, cu acoperire de nitropoliamid (Lederin pe hîrtie)
Acesta constă din bază – hîrtia şi grund (acoperirea) – nitroceluloză, pigment, umplutură, plastificator. După
uscarea stratului, acesta se aplică cu lac pentru ai conferi nu doar luciu, dar şi a spori rezistenţa unirii a stratului
superior cu baza. Acest material este destinat pentru scoarţa de standardul 5.
Material de copertare pe baza de hîrtie, cu acoperire de poliuretan de tip foliant
Drept bază serveşte hîrtie rezistentă mată cu deformaţia minimă la umezire, pe suprafaţa căreia se aplică
compoziţia din răşini de poliuretan. Acest material seamănă cu pielea la exterior şi chiar unele caracteristici. Poate
fi utilizat pentru confecţionarea scoarţelor de standardul 7 şi 5. pe acest material se imprimă bine atît cu cerneluri
de copertare cît şi cu folie poligrafică.
Material pe baza hîrtiei cu acoperire din latex
Acesta poate fi utilizat pentru confecţionarea scoarţelor de standardul5.
Materiale fără bază – masă plastică
De obicei clorură de polivinil, mai rar poliamid. Se confecţionează în aspectul colilor subţiri,
grosimea cărora este în limitele de la 0,2 pînă la 0,5mm. Acest material constă din polimer
termoplastic, pigment, plastificator. În dependenţă de cantitatea plastificatorului, masa plastică poate fi
aspră sau moale.
Scoarţele de masă plastică sunt rezistente la uzură, la umiditate. Pot fi utilizate pentru scoarţe de
tip 6. Polimerul termoplastic se supune uşor procesului de imprimare cu folie, la temperaturi joase
scoarţele devin aspre, ne rezistente, ceea ce duce la deformarea scoarţelor. În afară de aceasta,
dibutilftalat se elimină cu timpul, trecînd pe celelalte obiecte, în rezultat ele se lipesc.
Masa plastică în calitatea materialului de copertare se confecţionează de obicei pentru
confecţionarea produselor de papetărie.
34
>MATERIALE PENTRU FIXAREA ŞI CONFERIREA REZISTENŢEI PRODUCŢIEI POLIGRAFICE <
Pentru fixarea blocurilor de carte, broşurilor, revistelor se utilizează tifon, aţe, capitalband,
colencor, hîrtia pentru forzaţ, materiale pentru lipirea cotorului ş.a.
Tifonul poligrafic se utilizează pentru prelucrarea cotorului blocului sau unirii fasciculelor separate în
bloc.
Tifonul – ţesătură rară de legătură pînză, se utilizează tifonul din bumbac şi deasemenea semi
sintetic. Pentru conferirea asprimii tifonul se apretează de obicei cu adeziv pe baza Na-KMC, se usucă şi
se trece prin calandru. În afară de aceasta se utilizează şi tifonul cu acoperire termoplastică, care
conferă blocului o densitate mai înaltă decît tifonul obişnuit şi permite economisirea fibrelor din
bumbac.
Aţele – de bumbac sunt destinate pentru coaserea fasciculelor în blocul de carte, ele constau din 6
aţe subţiri împletite între ele. În dependenţă de grosimea aţelor, acestea posedă numărul de la 10 pînă
la 80 şi cu cît este mai mare numărul aţei, cu atît ea va fi mai subţire. În procesul coaserii din cauza
formării nodurilor poate ti provocată ruperea aţei, ceea ce duce la stoparea utilajului. Aţele trebuie să
fie subţiri şi totodată rezistente pentru a nu spori grosimea cotorului blocului. Acestea trebuie să fie
uniforme după grosime şi rezistente la uzură.
Aţele din capron sunt confecţionate din 3 împletituri şi au o grosime mai mică. Ele se utilizează mai
frecvent din cauza că ele nu influenţează la grosimea cotorului şi nu formează noduri la coaserea
blocurilor.
În afara aţei la coaserea blocurilor poate fi utilizată sîrma poligrafică 0,35-1,2 mm, care este special
prelucrată împotriva coroziunii.
Material pentru prelucrarea forzaţului şi a falţurilor
1. Fascicula
2. Forzaţ
3. Chenar (pergamin, colencor)
Pentru conferirea rezistenţei forzaţurilor, în locul falţurilor cotorului şi pentru rezistenţa unirii
blocului cu scoarţa, forzaţul împreună cu primele şi ultimele fascicule se prelucrează cu fîşia de
pergamin cu grosimea de 15mm şi cu gramajul 40 g/m 2. cu toate că este subţire suportă pînă la 200-
300 flexiuni repetate, deoarece se confecţionează din celuloza sulfat de rafinare grosieră. La
prelucrarea cu pergamin a primei şi ultimei fascicule cu forzaţ, rezistenţa forzaţului sporeşte de 2-4 ori.
Pentru sporirea rezistenţei unirii ilustraţiilor cu blocul de carte, acestea se lipesc pe tijă
1. Fascicul
2. Planşa
35
3. Tija
Tija – o fîşie cu următoarele dimensiuni: lăţimea 10mm, înălţimea este egală cu înălţimea cotorului.
Este confecţionată din hîrtia cu gramajul 80 g/m2.
În calitatea materialului pentru chenar şi tijă se utilizează material de copertare – colencor, însă
poate fi utilizat şi material neţesut.
Materiale pentru prelucrarea cotorului blocului de carte
-
Tifonul
-
Hîrtia
-
Material neţesut
-
Tifonul dublat cu hîrtia ş.a.
Scopul principal al lipirii materialului pe cotor este conferirea rezistenţei adăugătoare cotorului
blocului, fixarea formei cotorului şi în scopul rezistenţei unirii cu scoarţa.
Pentru prelucrarea cotorului blocului se utilizează tifonul mai puţin apretat decît tifonul destinat
pentru coasere. Tifonul dublat cu hîrtia se utilizează pentru prelucrarea blocurilor la unirea fără coasere
sau a fasciculelor cusute cu termoaţe.
Hîrtia pentru prelucrarea cotorului se confecţionează din celuloza sulfat fără impregnare, pentru o
percepere mai bună a adezivului, cu gramajul 60-80 g/m2.
Captalbandul se lipeşte la marginile superiore şi inferioare a cotorului, de obicei la ediţiile
voluminoase. Are rol decorativ, de oformare şi totodată contribuie la rezistenţa fasciculelor.
Materialul pentru ricăn poate fi aspru, semiaspru, elastic, moale, rigid, semirigid. Ricănul conferă
rezistenţa şi elasticitatea cotorului, asigură posibilitatea imprimării cotorului cu cerneluri şi folie
poligrafică. Pentru ricănul elastic se utilizează hîrtia pentru copertă cu gramajul 120-190 g/m 2. pentru
obţinerea ricănului rigid se utilizează cartonul de ambalare sau copertare, avînd grosimea de
0,4 -0,6 mm. Hîrtia pentru ricănul elastic sau semirigid se alege în dependenţă de grosimea cotorului
blocului.
Ex.: în cazul cotorului de grosimea pînă la 11 mm se utilizează hîrtia cu gramajul 120 g/m 2, în
cazul grosimii cotorului de la 12 la 30 mm se alege hîrtia cu gramajul 160 g/m 2, în cazul grosimii mai
mare de 30 mm, se alege hîrtia cu gramajul 190 g/m2.
36
>MATERIALE DE GARNISIRE<
Folia poligrafică
Pentru oformarea artistică a legăturii cărţilor, felicitărilor, pliantelor publicitare şi alte produse poligrafice se
foloseşte metoda imprimării în relief cu folie poligrafică a textului şi a ilustraţiilor.
Folia poligrafică este de diferite tipuri:
-
metalizată (cu luciu metalic),
-
colorată mată sau lucioasă,
-
bronz.
Schema repartizării straturilor foliei poligrafice
4 4
6
3 5
2 2
Folia
stratul – bază (baza foliei); 2. stratul de divizare (separare); 3. stratul de vopsire; 4. stratul de aplicare; 5. stratul de lac; 6. stratul de aluminiu.
reprezintă un material subţire alcătuită din mai multe straturi, care constă din:
1. stratul – bază (baza foliei),
2. stratul de divizare (separare),
3. stratul de vopsire,
4. stratul de aplicare.
Folia mai poate fi şi din 3-5 straturi diferite după compoziţie şi natura materialelor iniţiale, ceea ce-i conferă
proprietăţi termomecanice complicate. La temperatura normală toate straturile sunt tari, nelipicioase, destul de
bine fixate între ele. La temperatura imprimării (80-150 0C) în stratul de divizare scade rezistenţa legăturilor dintre
straturi şi are loc o dezlipire uşoară a bazei foliei de al stratul de vopsire. În acelaşi timp la stratul de aplicare
creşte proprietatea de lipire, ceea ce sporeşte rezistenţa legăturii cu materialul, pe car are loc imprimarea cu folie.
Celelalte straturi la temperatura imprimării rămîn neschimbate.
În timpul imprimării cu folie rezistenţa coeziunii stratului de vopsire, inclusiv şi rezistenţa între starturile de
vopsire şi lăcuire, trebuie să fie mai mare decît rezistenţa legăturilor de coeziune sau adeziune cu stratul de ceară.
Sub elementele neimprimabile a formei toate straturile trebuie să păstreze rezistenţa iniţială şi totalmente să se
desprindă după imprimarea cu folie.
Baza foliei poligrafice
Cel mai des este utilizată pelicula de lavsan cu grosimea de 12-20 µm sau foaie de calc cu gramajul 40 g/m 2,
câteodată hîrtia condensată – 26 g/m 2. Baza trebuie să fie rezistentă, netedă, elastică, astfel conferindu-i
rezistenţă şi elasticitate în întregime şi influenţează al structura suprafeţei de imprimare cu folie (mată sau
lucioasă).
37
La folosirea foii de calc ca bază, folia are un preţ mai redus şi proprietăţi satisfăcătoare. Pe baze de lavsan, ea
este mai rezistentă, şi de aceea imprimarea cu folie poate fi efectuată la o temperatură mai înaltă.
Stratul de separare (divizare)
Acesta se aplică pe stratul bază, are rolul de a diviza uşor stratul de vopsire (împreună cu cel de lăcuire) de
stratul de aplicare în timpul imprimării cu folie sub elementele imprimabile. De aceea el trebuie să fie uşor topitor
şi în acelaşi timp să menţină rezistenţă destul de bună între legăturile straturilor de vopsire şi de aplicare cu baza
sub elementele neimprimabile. Stratul de divizare poate fi din ceară tare cu temperatura de topire +79 0C sau din
compoziţie de ceară (montan – ceară, parafină).
Stratul de vopsire
Acest strat are grosimea de 1,5-5 µm, ce stabileşte proprietăţile optice, mecanice (rezistenţa la ştergere),
rezistenţa la dizolvanţi ş.a. La folia colorată mată stratul poate fi pigmentat, la cea lucioasă – să fie compus din
start de lac şi strat pigmentat, cea metalizată – din strat de lac şi strat de aluminiu.
Stratul pigmentat conţine pigmenţi organici şi neorganici, cu rezistenţa bună la lumină (ex.: ohra, milori, ş.a.).
Stratul pigmentat cîte odată poate îndeplini funcţia stratului de aplicare. Pentru aceasta în componenţa stratului de
vopsire adăugător se introduc răşini alchide, ulei, amidon ş.a. În acest caz folia este de trei straturi.
Stratul de lac
Stratul dat este aplicat la prepararea foliei lucioase colorate înainte de cel de vopsire, pe cel de divizare. Lacul
conţine răşină care are temperatura de înmuiere mai mare decît temperatura de imprimare cu folie. Stratul de lac
are grosimea de 0,5-1,5 µm. În folia colorată lucioasă stratul dat conferă luciu imprimeului şi protejează startul de
vopsire de la acţiunile chimice şi mecanice.
Stratul de aplicare
El asigură rezistenţa legăturii foliei cu materialul imprimat, de aceea la temperatura imprimării el trebuie să fie
lipicios, vîscos, iar la răcire să capete o legătură bună de divizare cu materialul. Stratul are grosimea de 1,5-5 µm.
Pentru pregătirea stratului de aplicare, se folosesc polimeri sau dispersii. Cel mai des se foloseşte dispersia de
polivinilacetat fără plastificatori, amestecuri de răşini acrilice.
Calitatea foliei se apreciază conform caracteristicii culorii, luciului, rezistenţei imprimeului la ştersături,
rezistenţa la lumină, la căldură, rezistenţa la coroziune, ş.a.
38
Materiale utilizate pentru confecţionarea clişeului
Materiale din care sunt confecţionate clişeele – magniu, duraluminiu, zinc, oţel, arama, nichel, polimer.
Arama de obicei se confecţionează pentru confecţionarea clişeelor poligrafice, pentru imprimarea cu folie şi
imprimarea congrev. Arama este un metal mai solid decît magnium ceea ce este optimal pentru tiraje foarte mari.
Arama este un material care conduce bine căldura, aceasta este deosebit de important atunci cînd imprimarea are
loc la prese automate, care lucrează la viteze mari, unde clişeele trebuie să cedeze multă căldură. La aceste prese
se referă: prese automate Heildenberg, Bobst, Kluge. Clişeul de aramă foarte bine redă liniile subţiri, însă costul
clişeelor de aramă depăşeşte de 2 ori acelor din magnium,
Clişeele din magniu – optimale pentru tirajele medii ce nu necesită omprimarea unor detalii foarte minuţioase.
Rezistenţa la tiraj a clişeelor din magniu în funcţie de tipul imaginii şi suprafeţei hîrtiei este de la 10,000 – 40,000
coli. Cele mai potrivite hîrtii pentru un astfel de clişeu sunt cele netede şi cretate. Hîrtiile structurate necesită o
presiune mai înaltă la imprimare, iar clişeele din magnium pot să nu reziste. În afară de aceasta, clişeele de
magnium se confecţionează mai rapid, (10-15 min. pentru procesele de pregătire şi 5-15 min. pentru prelucrarea
chimică). În prezent clişeele sunt confecţionate mai mult din magniu sau aliaje.
Oţel – clişeele din oţel se confecţionează rar în poligrafie. Uneori aceste clişee se utilizează la imprimarea pe
aşa material ca pielea sau vinil. Clişeele din oţel se confecţionează prin metoda prelucrării mecanice care este
foarte amplă şi durează mult timp şi din aceste considerente – costă scump.
Timpul de fixare îndelungat scade productivitatea procesului tehnologic, complică tehnologia, limitează
grosimea stratului de lac, limitează înălţimea topului lăcuit şi utilizarea prafurilor anticopiative care reduc gradul de
luciu.
Gradul scăzut de luciu şi nuanţa gălbuie specifică acestor lacuri scade semnificativ efectul decorativ la utilizarea
acestor lacuri. Lacurile pe baza de ulei se aplică prin aparatul de vopsit a maşinii offset, atît pe coli uscate cît şi pe
cele umede. Ele se fixează prin absorbirea sau oxidarea. Pentru sporirea vitezei de fixare poate fi utilizată uscarea
cu razele infraroşii.
Lacuri pe baza dispersiilor apoase – reprezintă amestecul dispersiilor polimere, răşinilor, peliculogenilor,
dispersiilor de ceară, compuşi antispumanţi. Dizolvantul de bază este apa. Însă în unele cazuri pentru reglarea
anumitor parametri a lacurilor, de ex: viteza de uscare, în apă poate fi adăugată o cantitate nu prea mare de spirt.
Avantajele dispersiilor apoase sunt luciul sporit, rezistenţa fizico-chimică înaltă a peliculei de lac, lipsa
mirosului după lăcuire, puritatea ecologică (cînd lipseşte spirtul).
Datorită luciului avansat lacurile pe baza dispersiilor apoase se utilizează pe larg pentru oformarea
decorativă a producţiei imprimate. Rezistenţa înaltă fizico-chimică a peliculei de lac contribuie la protejarea
stratului de cerneală de diferite acţiuni mecanice. Lipsa mirosului şi joase permite utilizarea lacurilor pe baza
dispersiilor apoase la producerea ambalajului pentru produse alimentare, chiar fiind supuse unor temperaturi foarte
joase.
Dezavantajele:
-
deformarea hîrtiilor subţiri
-
adeziunea insuficientă la unele materiale non-absorbante.
Lacurile pe baza dispersiilor apoase se aplică în secţiile de tipar offset, flexografic, adînc, prin intermediul
imprimării prin şablon, de asemenea utilizîndu-se utilaj special pentru lăcuire.
Sortimentul foarte variat a lacurilor este propus pentru tipar offset, în dependenţă de viscozitatea lacului,
acesta poate fi aplicat prin aparatul de vopsit a maşinii offset, în secţia specială sau prin aparatul de umezire.
Lacurile pentru tipar offset pe baza dispersiilor apoase de acril sau răşini de stirol - acril se deosebesc printr-un
luciu înalt şi rezistenţă la uzură, la fel viteza redusă de uscare.
Lăcuirea poate fi realizată atît pe uscat, cît şi pe umed.
Aceste lacuri se fixează prin evaporare sau absorbire. Pentru sporirea vitezei de uscare a lacurilor poate fi
utilizată uscarea cu aer fierbinte, de asemenea cu uscarea razelor infraroşii.
40
Lac pe baza fotopolimerului (lacurile UV)
Lacul UV reprezintă compoziţia lichidă ce conţine fotopolimeri – substanţele capabile să se polimerizeze sub
acţiunea razelor UV.
Fixarea lacurilor UV are loc în rezultatul reacţiei chimice sub acţiunea luminii numită reacţia de
fotopolimerizare. În dependenţă de tipul reacţiei de fotopolimerizare. Lacurile UV se divizează în 2 grupe:
-
lacuri cu fixarea sau întărirea radicală
-
lacuri cu fixare cation
În calitatea liantului în lacul cu fixarea radicală se foloseşte răşini – acrilatele. În a doua grupă în calitatea
liantului servesc răşinile de epoxid. Lacurile UV cu fixarea radicală au găsit utilizare mai largă la fixarea producţiei
imprimate (decît cele cu fixare cation).
Avantajele lacurilor UV cu fixare radicală:
-
timpul de fixare redus
-
gradul de luciu redus
-
rezistenţa fizico-chimică înaltă a peliculei de lac
-
aspect economic avantajos (evaporare minimă)
-
posibilităţi tehnologice înalte
timpul redus de fixare a lacurilor UV (mai puţin de 1s) permite atingeri productivităţii maximale a procesului de
lăcuire, aspectele economice la imprimare sunt determinate de lipsa în componenţa lacului a compuşilor care se
evaporă.
Dezavantajele:
-
prezenţa mirosului după lăcuire
-
eliminarea în procesul de uscare a ozonului (O 3)
-
acţiunea alergică în cazul nimeririi pe piele
-
preţ înalt
Lacurile UV cu fixarea cation nu şi-au găsit explicaţie din cauza preţului şi mai înalt, timpul de fixare înalt
care depinde şi de tipul suportului imprimat.
Lacuri pe baza solvenţilor organici
Fixarea lacurilor pe baza solvenţilor organici se petrece pe baza evaporării solventului volatil. Pentru
sporirea vitezei de fixare a lacului se foloseşte uscarea cu aer încălzit (aer fierbinte). Lăcuirea poate fi efectuată
prin metoda tiparului flexografic, adînc şi imprimării prin şablon.
Folosirea lacurilor pe baza solvenţilor organici este limitată din cauza următoarelor:
1. Dezavantajele:
- prezenţa mirosului după lăcuire
- impurificarea mediului ambiant
- pericolul exploziei şi apariţiei incendiului
Aceste dezavantaje limitează posibilităţile de utilizare a acestor lacuri în producerea ambalajului pentru
produse alimentare.
41