Eroziunea solului este fenomenul prin care solul format îşi pierde orizontul fertil sau
îşi pierde toate orizonturile. Acest fenomen se datorează acţiunii apei sau a vântului,
adică acei agenţi care au contribuit la formarea solului prin procese de dezagregare
şi alterare a rocilor şi mineralelor.

Eroziunea solului se împarte în: eroziunea de suprafaţă (când îndepărtarea

solului se face omogen, de pe suprafeţe mari şi pe aceeaşi grosime a orizontului)
şi eroziunea de adâncime (când îndepărtarea solului se face concentrat, pe
anumite făgaşe). Eroziunea de suprafaţă nu este uşor de observat, deoarece
stratul de sol spălat în cursul unui an, prin lucrările care se fac, şi îndeosebi prin
arat, este înlocuit cu sol adus din adâncime. Totuşi, pierderea orizontului
superior al solului este evidentă prin scăderea recoltelor, care an de an devin tot
mai mici. Pe măsură ce eroziunea înaintează, scade conţinutul de humus,
culoarea se schimbă şi solul se subţiază. Apa ce se scurge pe versant are tendinţa
de a se concentra pe mici albii, care unindu-se devin tot mai mari. Când făgaşele
formate nu mai pot fi nivelate prin arat, se ajunge la eroziunea de adâncime.
Când făgaşele se adâncesc mult, se formează ogaşe, iar când malurile se surpă,
se formează ravene.

Consecinţele eroziunii de suprafaţă şi de adâncime

Prima consecinţă este scăderea fertilităţii solului şi a recoltelor de pe versanţii
supuşi eroziunii de suprafaţă. Pe solurile din România care încă se mai pot
cultiva şi la care nu se aplică îngrăşăminte se obţin recolte mici şi slab calitative.
Dacă se compară recoltele cu grosimea orizontului „A” rămas, se constată o
corelaţie pozitivă, respectiv cu cât se micşorează orizontul „A”, cu atât producţia
finală scade. Când toate orizonturile solului au fost îndepărtate şi a apărut roca-
mamă, solul, în cele mai multe cazuri, nu se mai poate cultiva; el este scos din
folosinţă şi reprezintă astfel o micşorare a suprafeţei agricole din regiunea
respectivă. Suprafeţele pe care eroziunea de adâncime a creat ogaşe şi ravene
sunt definitiv scoase din folosinţă. Când ravenele şi ogaşele sunt dese şi
ramificate, acestea lasă între ele suprafeţe neerodate, dar aceste suprafeţe sunt
inaccesibile maşinilor agricole şi întreg terenul devine inutilizabil pentru
agricultură. În prima fază a eroziunii de suprafaţă şi de adâncime, solul erodat
este depus la baza versanţilor sau sub formă de aluviune, în luncile văilor. Solul
depus îngroaşă orizontul „A” al aluviunii şi fertilitatea se măreşte.

În faza finală a fenomenului de eroziune sunt târâte de pe pante în văi materiale

inerte provenite din erodarea rocii-mamă: nisip, pietriş etc. Solul văilor este
acoperit cu un strat din ce în ce mai gros din astfel de materiale şi făcut astfel
impropriu culturii agricole, deci distrus şi el. Când roca erodată are o cantitate
mare de săruri, cum este cazul cu marna sărăturoasă pe care s-a format
cernoziomul din bazinul hidrografic al Jijiei, terenul aluvionar din luncă, prin
depunerea materialului provenit din roca-mamă, devine sărăturos şi impropriu
pentru cultura agricolă dacă nu se iau măsuri speciale de ameliorare. Pe pante,
apa de precipitaţii se scurge foarte repede la suprafaţă sau prin făgaşe, ogaşe,
ravene. Ea nu se mai infiltrează în adâncime, alimentarea stratului de apă freatic
încetează, nivelul apei din fântâni scade, izvoarele seacă, regiunea lipsită de
vegetaţie şi de apă devine aridă. Debitul râurilor devine extrem de neregulat. În
perioada ploilor sau de topire a zăpezilor, debitul creşte considerabil, râurile
provoacă inundaţii.

În perioadele de secetă, debitul scade mult, adesea seacă sau îşi pierde apa în
depozitele de pietriş sau de nisip ale albiei. Eroziunea produce greutăţi şi în
transporturi. Şoselele şi căile ferate sunt rupte de şuvoaiele care curg prin făgaşe
şi ogaşe. Alteori, aceste linii de comunicaţie sunt împotmolite cu material erodat
şi circulaţia este întreruptă. Eroziunea reprezintă cea mai mare primejdie pentru
centralele hidroelectrice, dacă bazinul de recepţie al râului care le alimentează
este supus procesului de eroziune. Odată împotmolit, lacul de acumulare nu mai
conţine cantitatea de apă necesară pentru a furniza energia electrică. Multe
lacuri de acumulare construite cu sume uriaşe au fost părăsite din cauza
împotmolirii cu material erodat. Eroziunea de adâncime distruge aşezările
omeneşti. Multe gospodării ţărăneşti şi uneori sate întregi din Podişul
Mehedinţiului, din bazinul superior al Buzăului, din bazinul Barladului, Jijiei şi din
alte zone au trebuit mutate din cauza eroziunii şi a deplasărilor de teren.

Eroziunea în România
Două treimi din teritoriul agricol şi silvic şi 60% din suprafaţa arabilă a României
au un relief frământat, susceptibil de a fi erodat. După datele statistice existente,
mai mult de două treimi din terenul arabil poate fi afectat într-o măsură destul
de mare de fenomenul de eroziune. De aceea, se consideră că pentru România
problema combaterii fenomenului de eroziune este o problemă deosebit de
importantă şi de aceea sunt necesare măsuri urgente de prevenire, stăvilire şi
combatere a acestui fenomen - proces dinamic, care produce an de an pagube
din ce în ce mai mari. În ultimii ani, s-au depus eforturi susţinute pentru
combaterea eroziunii şi punerea în valoare a terenurilor erodate din România. În
zonele deluroase, solul a fost bine apărat de pădurile existente şi de pajiştile
înţelenite. După defrişarea masivă a pădurilor, solul a fost expus unei eroziuni
accelerate. Păşunile situate pe pante mari, folosite neraţional, cu încărcătură
mare de animale, cu scoaterea la păşunat primăvara devreme, înainte ca iarba să
crească, cu păşunatul imediat după ploi, sunt astăzi în cea mai mare parte
ruinate de eroziunea de suprafaţă şi de adâncime, fiind brăzdate de numeroase
făgaşe, ogaşe şi ravene. Şi în cazul izlazurilor se poate constata, în primul rând,
că pe suprafeţe relativ mici au apărut numeroase ogaşe şi ravene. Suprafeţe
mari de teren sunt pierdute parţial sau total din cauza exploatării neraţionale a
acestora, pierderile economico-financiare fiind foarte mari.

Câteva măsuri privind prevenirea, stăvilirea şi combaterea eroziunii solului

Lucrări de amenajare - înainte de a se executa chiar şi cele mai simple lucrări
de stăvilire a eroziunii solului este necesar să se facă, pe suprafeţele care au fost
în parte erodate, o lucrare de bază, şi anume nivelarea pantei. Pe suprafeţele
unde a apărut eroziunea de adâncime se acumulează cantităţi mari de apă, care
se scurg spre baza pantei. Apa în cantitate mare îşi croieşte şi înlătură din cale
obstacolele pe care le întâlneşte. În condiţiile din trecutul nu prea îndepărtat al
României, cu loturile individuale orientate pe linia de cea mai mare pantă, solul a
fost erodat mai puţin în jurul răzoarelor şi haturilor şi mai mult la mijlocul lotului,
din cauza aratului în lături. Suprafaţa terenurilor cultivate în pantă apare
ondulată. Se formează şanţuri adânci, orientate pe linia de cea mai mare pantă,
în care se adună apă şi se scurge sub formă de şuvoaie puternice care duc la vale
cantităţi mari de sol, chiar şi atunci când pantele sunt mici, de 2-3%. Când
suprafaţa solului este descoperită sau plantele cultivate sunt mici, efectul
eroziunii este şi mai pronunţat. Se înţelege că nivelarea este mai necesară pe
pantele mai mari. Dotarea agriculturii moderne cu tractoare pe şenile, puternice,
prevăzute cu lame de buldozere şi gredere de nivelare va permite ca această
lucrare să se poată executa pe suprafeţele mari, cu bune rezultate privind
creşterea producţiei la hectar. Se mai pot lua şi alte măsuri de amenajare pentru
a micşora scurgerea apei de-a lungul şanţurilor longitudinale. Astfel, se pot face
diguri mici, care micşorează viteza de scurgere a apei şi colmatează solul purtat
de apă.

Asolamentul - o măsură esenţială în organizarea teritoriului este schimbarea

structurii culturilor, cu restrângerea acelor culturi care favorizează eroziunea. Pe
terenurile supuse eroziunii trebuiesc cultivate cereale păioase, plante perene
care apară mai bine solul şi trebuie micşorată proporţia acelor plante care nu
asigură o bună protecţie, cum ar fi: porumbul, cartoful, floarea-soarelui, sfecla şi
alte plante care se prăşesc. Măsura în care porumbul, grâul de toamnă, mazărea,
sparceta şi fâneţele naturale opresc scurgerea apei la suprafaţă şi conservă solul
poate fi constatată atât în solele experimentale ale Staţiunii Centrale de
Cercetare a Combaterii Eroziunii de la Perieni, cât şi în zonele afectate de aceste
fenomene. Porumbul, cu un număr mic de plante la unitatea de suprafaţă, a
opus o rezistenţă mică la eroziune şi din această cauză s-au înregistrat cele mai
mari pierderi de sol şi de apă. Sparceta, în anul al doilea şi al treilea de la
semănat, cu plante bine înrădăcinate, cu masa vegetală aeriană bogată, opune o
rezistenţă mare în eroziunea apei. În primul an de la semănat nu opune decât o
slabă rezistenţă la fenomenul amintit. Cea mai neînsemnată cantitate de apă şi
de sol se scurge la suprafaţă în fâneaţa naturală, unde plantele sunt bine
ancorate în sol şi suprafaţa este bine acoperită de masa vegetală. Cele mai mari
pierderi de sol s-au înregistrat la plantele care se cultivă în rânduri depărtate, cu
un număr mic de plante la unitatea de suprafaţă şi care se prăşesc. În urma
cercetărilor făcute şi finalizate se pot extrage anumite concluzii, dintre care
amintim: se poate cultiva, fără măsuri diferenţiate de combatere a eroziunii
solului, prăşitoare - pe pante până la 6%, leguminoase anuale - pe pante de 10-
14%, cereale păioase - pe pante de 15-18%, iar leguminoasele şi gramineele
perene - pe pante mai mari de 20%. La alcătuirea unui asolament care să
protejeze solul împotriva eroziunii trebuie să predomine plantele perene, apoi
plantele anuale care se seamănă în rânduri apropiate faţă de plantele care se
seamănă în rânduri depărtate.

Agroterasele - un rol deosebit de important în prevenirea şi combaterea

eroziunii solului pe terenurile agricole cu pante mai mari de 22% îl au
agrotereasele. Terenurile agricole cu pante mai mari de 20% ocupă suprafeţe
destul de mari în judeţele Braşov, Sibiu, Alba, Cluj, Mureş, Iaşi, Suceava, Bihor,
Gorj etc. Agroterasele se pot forma treptat, folosind numai plugul reversibil. La
început se delimitează faşiile şi desigur orintarea de-a lungul curbelor de nivel.
Lăţimea lor diferă în raport cu mărimea pantei. Toate arăturile se fac numai cu
întoarcerea brazdei din deal în vale, deci în aval. După primul arat al fâşiei de
teren, se formează în partea de jos o coamă, iar în partea de sus a fâşiei, un şanţ.
Coama formată opreşte o parte din apă şi din sol, care se colmatează în faţa ei.
După al doilea, al treilea, al patrulea etc. arăt, coama din partea de jos a fâşiei s-a
înălţat din ce în ce mai mult. S-a colmatat de fiecare dată solul, încât fâşia s-a
transformat în terasă, având la bază un taluz. La Staţiunea Perieni, într-o zonă de
cernoziom foarte puternic erodat, după nouă arături executate pe fâşii cu
lăţimea de 12-22 m şi pe pante de 15-22% s-au format agroterase. Panta s-a
redus cu circa 20-40%, iar la partea de jos a fâşiei s-a format un taluz, care s-a
înălţat faţă de nivelul iniţial cu 33-48%. Pe fâşiile de 12 m lăţime, devenite
agroterase, s-a înregistrat o scădere a pierderilor de sol cu circa 60%. Fertilitatea
solului a scăzut în partea de sus a fâşiei şi a crescut în partea de jos, unde solul s-
a colmatat. În condiţiile climatice şi de sol asemănătoare cu cele de la Staţiunea
Perieni se recomandă ca lăţimea agroteraselor, la panta de 15-20%, să fie de 25-
30 de metri, la panta de 20-25%, lăţimea să fie de 20-25 de metri, iar la panta de
25-30%, lăţimea fâşiei să fie mai mică, de numai 15-20 de metri.

Solul este necesar pentru 90 % din producția totală de alimente, furaje, fibre și
combustibili și furnizează materie primă pentru activități variate, de la
horticultură până la sectorul construcțiilor. Solul este esențial și pentru sănătatea
ecosistemului: purifică apa și reglează cantitatea acesteia, pune în mișcare
circuitul nutrienților și reprezintă un rezervor de specii și genuri, susținând
biodiversitatea. Solul este un absorbant global de carbon, având un rol
important în potențiala încetinire a schimbărilor climatice și a efectelor acestora.
În plus, deoarece conservă urmele trecutului nostru, solul este un element
important al patrimoniului nostru cultural.

Cu toate acestea, solul este supus unor solicitări continue și adeseori

contradictorii din partea societății noastre. Capacitatea solului de a asigura
servicii ecosistemice – ca producător de alimente, ca rezervă de biodiversitate și
ca regulator de substanțe gazoase, apă și nutrienți– este prin urmare, supus
presiunilor. Ratele de impermeabilizare observate, eroziunea și contaminarea
solului, precum și reducerea materiei organice din sol, reduc reziliența acestuia
sau capacitatea sa de a absorbi modificările la care este expus.

Pe perioada vieții unui om, solul poate fi considerat o resursă neregenerabilă. Ca

societate, trebuie să îl gestionăm în mod durabil pentru a ne putea bucura de
beneficiile sale. În pofida diversității activităților care depind în definitiv de sol, nu
există o legislație specifică a Uniunii Europene cu privire la sol. Până în prezent,
spre deosebire de apă și de aer, protecția solului este abordată în mod indirect
sau în cadrul unor politici sectoriale: agricultură și silvicultură, energie, apă,
schimbări climatice, protecția naturii, deșeuri și substanțe chimice. Lipsa unei
politici coerente a solului la nivelul UE se reflectă și în lipsa de date armonizate
privind solul.

Și totuși, în ultimii zece ani s-au înregistrat progrese în ceea ce privește eforturile
de elaborare a politicilor și a coordonării colectării de date/informații. Strategia
Tematică a Comisiei Europene privind solul din 2006 subliniază necesitatea de a
proteja funcțiile solului ca element esențial al dezvoltării durabile. La nivel
mondial, problematica solului este abordată în cadrul conceptului mai larg de
„degradare a terenurilor” (până în prezent limitat la zonele aride) din Convenția
Națiunilor Unite pentru Combaterea Deșertificării (UNCCD). Mai recent, noțiunea
de conservare a funcțiilor solului a fost inclusă în conceptul de „neutralitate din
punctul de vedere al degradării terenului”, ca parte a Obiectivelor de Dezvoltare
Durabilă (ODD) convenite de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite
în 2015. ODD cuprind și obiective privind calitatea solului, contaminarea solului,
gestionarea substanțelor chimice și a deșeurilor. Punerea în aplicare a ODD
poate oferi un instrument important pentru măsurile de protecție a solului în
Europa. Eforturile de armonizare și standardizare a informațiilor publice privind
solul avansează în consecință, atât la nivel european, cât și mondial.
AEM produce evaluări bazate pe indicatori în numeroase domenii legate de sol și
de utilizarea terenurilor, în cadrul grupului tematic pentru indicatorii privind
utilizarea terenurilor și solul (setul LSI). Setul LSI cuprinde indicatori
privind ocuparea terenurilor, impermeabilitatea, gestionarea zonelor
contaminate, umiditatea solului, eroziunea solului și cantitatea de carbon organic
din sol. Se planifică să se elaboreze și indicatori referitori la fragmentarea și
reciclarea terenurilor. Serviciile Copernicus de monitorizare a
teritoriului înlesnesc actualizarea periodică a mai multor indicatori dintre cei
amintiți. De asemenea, AEM publică evaluări ad-hoc pe teme specifice legate de
sol, cum ar fi eficiența utilizării resurselor de sol în zonele urbane sau nutrienții
din sol și conținutul de metal din mediu.

În funcție de temă, AEM cooperează cu parteneri din cadrul Comisiei Europene

[în special de la Centrul Comun de Cercetare (JRC) și DG Mediu], cu reprezentanții
Eionet din cadrul centrelor naționale de referință pentru sol și pentru
exploatarea terenurilor și amenajarea teritoriului, precum și cu alte rețele
europene și experți. Printre partenerii săi la nivel mondial se numără
Secretariatul UNCCD, Parteneriatul global pentru sol, Inițiativa globală privind
indicatorii terenului (facilitată de Programul Națiunilor Unite pentru Așezări
Umane) și Programul Națiunilor Unite pentru Mediu.

Activitatea AEM în acest domeniu tematic a fost susținută de Centrele Tematice

Europene (ETC-uri) relevante încă din 1996; ETC pentru sisteme urbane, de
terenuri și de soluri (ETC/ULS), care este activ din 2014, sprijină în prezent
activitatea AEM privind solurile. În anul 2007, activitățile asociate datelor despre
sol au fost transferate Centrului european de date privind solul din cadrul JRC.