Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Şi în cetate era mare veselie, iar după ceasornicul, cel bătrân de zile al
vremii, timpul curgea altfel, în picuri mărunţi.
Într-o zi, rătăciţi sau nu, din pură întâmplare [sau nu...], iată că sosi în
împărăţie un grupuşor de Pitici sprinteni nevoie mare, care, plictisiţi de
traiul lor pasămite, se învoiseră să plece din împărăţia lor: care va să zică.
să umble răzleţ aşa, un fel de „gură - cască”, să vadă ce se mai întâmplă
prin lume.
Numai că Piticii, aşa ghiduşi cum erau, vedeau bine că nu puteau rămâne
în împărăţie fără să se învrednicească a se apuca de lucru, a da o mână de
ajutor la treburile gospodăreşti ale cetăţii. Şi trebuie să vă spun că Piticii
noştri nu erau deloc leneşi, prin urmare puseră cu drag umărul la treabă,
şi pe zi ce trecea, numai lucru bine făcut ieşea din mâinile lor, mai ales că
deprinseseră repede meşteşugurile cetăţii şi învăţaseră o puzderie de
lucruri noi de la locuitorii ei, fie că era vorba de munca în pădure, de
culesul fructelor, de şlefuirea pietrei ori de alte activităţi. Ba mai mult, şi
oamenii cetăţii prinseseră într-atât drag de grupuşorul poznaş de Pitici, că
nu mai simţeau nicio deosebire a acestuia, deşi, dacă îi priveai alăturea
unii de alţii, nu mai încape îndoială că înfăţişarea îţi spunea cu totul
altceva...
După câteva zile de gândire adâncă, unul dintre Pitici îşi aminti că, deşi
se aflau de multicică vreme în regatul cel nou, nu apucaseră încă să vadă
palatul, nu auziseră niciodată vorbindu-se măcar de acesta. Întrebaseră ici,
colo, dar nimeni nu părea dornic să le spună ceva, în afară de un bătrânel
care şi acesta, fiindcă-şi pierdu-se glasul, nu putu decât să le arate spre
Răsărit.
Negăsind vreun paznic sau slujitor care să-i oprească a intra, Piticii se
hotărâră să urce în turn, poate doar-doar vor găsi lucrul care să le
înlesnească întoarcerea cu mândrie printre semenii lor de acasă.
Şi de-abia de acolo, de sus, Piticii îşi dădură seama că turnul se afla chiar
în mijlocul împărăţiei aceleia, împrăştiind lumina în întreg ţinutul, ziua şi
noaptea deopotrivă.
„- Ce frumos…!” ziseră Piticii într-un glas.
Dar cum oare…?! Neavând altceva la îndemână, în cele din urmă, celui
mai mititel dintre Pitici îi dădu prin gând ca, pentru a duce o scânteie de
lumină din fiecare din cele trei făclii, să-şi folosească vărguţele pe care le
purtau mereu asupra lor ca nuieluşe, să le aibă la nevoie.
Se învoiră să aprindă mai întâi câte una pentru fiecare flacără, urmând să
aprindă apoi pe rând şi celelalte baghete, pe măsură ce primele se sfârşeau.
Mult lăcrimară Piticii pentru ceea ce lăsau în urmă, şi mai mult lăcrimară
noii lor prieteni, la ceasul despărţirii, dar totuşi îşi luară la revedere
făgăduindu-şi unii altora că vor face în aşa fel încât cândva să se
reîntâlnească.
Şi înainte de plecare, le făcură drept dar Piticilor o făclie nouă, întocmai
ca acelea din turn, în care să reunească licăririle de lumină (desprinse din
sclipirile din turn cu ajutorul nuieluşelor), şi pe aceasta să o ducă în
împărăţia lor.
Ajunşi acasă, Piticii merseră mai întâi să dea socoteală împăratului, care,
fire înţeleaptă şi blândă, le iertă cutezanţa şi le mulţumi pentru darul cel
nou adus în cetatea lor, arătând bucurie mare.
Copii, mă opresc aici cu povestirea, cine o ştie mai departe, mai departe o
va spune, fiindcă noi, cu toţii - Pitici ai unor altor timpuri - putem să fim
parte din ea, să ne alăturăm grupuşorului de Pitici poznaşi din poveste, şi
să aducem spre păstrare, în cetatea noastră, lumina celor trei torţe veşnic
aprinse, încă de la facerea lumii: