POVESTE CU PITICI

A fost odată o frumoasă împărăţie, pătrunsă de lumină, într-un colţ de

lume feeric, plin de taină, ca răsărit din timpurile cele vechi, în care fiinţa
se putea întâlni cu sine în duminica celei mai adânci seninătăţi.

Iar împărăţia foşnea de viaţă, în orişicare batere de aripi, în respiraţia

sufletelor, în chiar trezirea florilor. (Oooh… şi nici nu bănuiţi câte gesturi
mărunte sunt în deschiderea unei flori…) Trebuie să vă spun că fiinţele
care populau ţinutul erau şi ele speciale: mai uşoare, mai luminoase, mai
plutitoare parcă.

Şi în cetate era mare veselie, iar după ceasornicul, cel bătrân de zile al
vremii, timpul curgea altfel, în picuri mărunţi.

Într-o zi, rătăciţi sau nu, din pură întâmplare [sau nu...], iată că sosi în
împărăţie un grupuşor de Pitici sprinteni nevoie mare, care, plictisiţi de
traiul lor pasămite, se învoiseră să plece din împărăţia lor: care va să zică.
să umble răzleţ aşa, un fel de „gură - cască”, să vadă ce se mai întâmplă
prin lume.

Nu mică le fu mirarea când, de cum ajunseră, văzură ciudatele - aşa cum

le păreau lor, - făpturi din împărăţie, şi cât de diferite erau împrejurimile
acelea faţă de meleagurile din care porniseră ei la drum. De cum au
poposit, spre surprinderea lor, au fost primiţi cu voie bună şi bucate alese
de către localnici, despre care aflară că erau chiar vestiţi prin partea
locului pentru bunătate, hărnicie şi ospitalitate.
Văzând acestea, Piticii se învoiră să mai rămână o vreme în ţinut, pesemne
că nu se grăbeau prea tare să ajungă în vreun loc anume.

Încet - încet, începu, cu fiecare zi ce trecea, să le placă tot mai mult în

tărâmurile acelea, îşi făcură grozav de mulţi prieteni şi se veseleau
împreună cu ei.

Numai că Piticii, aşa ghiduşi cum erau, vedeau bine că nu puteau rămâne
în împărăţie fără să se învrednicească a se apuca de lucru, a da o mână de
ajutor la treburile gospodăreşti ale cetăţii. Şi trebuie să vă spun că Piticii
noştri nu erau deloc leneşi, prin urmare puseră cu drag umărul la treabă,
şi pe zi ce trecea, numai lucru bine făcut ieşea din mâinile lor, mai ales că
deprinseseră repede meşteşugurile cetăţii şi învăţaseră o puzderie de
lucruri noi de la locuitorii ei, fie că era vorba de munca în pădure, de
culesul fructelor, de şlefuirea pietrei ori de alte activităţi. Ba mai mult, şi
oamenii cetăţii prinseseră într-atât drag de grupuşorul poznaş de Pitici, că
nu mai simţeau nicio deosebire a acestuia, deşi, dacă îi priveai alăturea
unii de alţii, nu mai încape îndoială că înfăţişarea îţi spunea cu totul
altceva...

Trecură astfel nenumărate zilele, şi săptămâni de-a rândul Piticii ajunseră

să trăiască întocmai ca-n basme, nesupăraţi de nimeni şi pentru nimic,
scăpaţi deasupra nevoilor parcă, în veselie şi pace. Cum le dispăruse
Piticilor pofta de a mai hoinări prin lume, cum li se urâse de aceasta aşa
dintr-o dată, n-aş putea să vă spun.
Piticilor noştri, însă, li se făcuse, după câte vă închipuiţi poate, tare dor de
casă, de semenii lor, de lumea în mijlocul căreia îşi duseseră până nu
demult traiul.

Şi se gândeau adesea - pentru că aveau un suflet bun, să ştiţi - la cei pe

care îi lăsaseră în cetatea lor; nu-i uitaseră, cunoscându-i plini de griji şi
în nevoi.

Vreau să vă mai spun că în vremea aceea umblatul prin lume între

împărăţii era lucru rar, îngăduit mai cu osebire negustorilor şi armatelor
de oşteni care plecau la luptă, restul lumii de rând rareori poftind a se porni
haihui la drum lung ori semeţindu-se a călători aşa, fără de nicio treabă.

Aşadar, Piticii noştri ştiau bine că pentru a se reîntoarce în cetatea lor

trebuiau să aducă mărturia folosului pentru care au umblat, să aducă deci
vreun lucru nou, nemaiauzit/nemaivăzut pentru împărăţia din care
plecaseră, menit să îmbunătăţească viaţa locuitorilor ei. Şi în tot timpul
dorul de casă le dădea ghes…

Se sfătuiră ei ce se sfătuiră, numărară toată mulţimea de lucruri frumoase

care îi încântaseră de la bun început în noul ţinut, dar tot nu găseau ce ar
fi putut alina pe semenii lor şi pe împărat şi a-l îndemna pe acesta să le
ierte îndrăzneala.

După câteva zile de gândire adâncă, unul dintre Pitici îşi aminti că, deşi
se aflau de multicică vreme în regatul cel nou, nu apucaseră încă să vadă
palatul, nu auziseră niciodată vorbindu-se măcar de acesta. Întrebaseră ici,
colo, dar nimeni nu părea dornic să le spună ceva, în afară de un bătrânel
care şi acesta, fiindcă-şi pierdu-se glasul, nu putu decât să le arate spre
Răsărit.

Şi Piticii porniră, cale de-o noapte, într-acolo, aşa cum îi îndrumase

bătrânul. Abia în zori, cu mâna la tâmple privind în depărtare, zăriră turnul
unui castel. Se apropiară şi, când se uitară, ce să vadă?! Nici nu era un
castel obişnuit precum palatele pe care le mai văzuseră Piticii, ci semăna
mai degrabă cu un turn luminos şi înalt de parcă străpungea văzduhul, iar
Piticilor li se păru - cum vă puteţi da seama - , de-a dreptul că nu se mai
termină.

Negăsind vreun paznic sau slujitor care să-i oprească a intra, Piticii se
hotărâră să urce în turn, poate doar-doar vor găsi lucrul care să le
înlesnească întoarcerea cu mândrie printre semenii lor de acasă.

Pe măsură ce urcau, vedeau cu mirare cum în interior creştea lumina, de

parcă însuşi Soarele, trudit, se sprijinise la amiază undeva în vârful
turnului, şi-şi trimitea razele în josul zidurilor.

Nu vă închipuiţi ce ochi mari căscară, cât erau ei de pitici, când au înţeles

că lumina aceea, pusă acolo pesemne încă de la facerea lumii, era păstrată
mereu aprinsă de trei făclii uriaşe şi - hotărât lucru - : magice.

Şi de-abia de acolo, de sus, Piticii îşi dădură seama că turnul se afla chiar
în mijlocul împărăţiei aceleia, împrăştiind lumina în întreg ţinutul, ziua şi
noaptea deopotrivă.
„- Ce frumos…!” ziseră Piticii într-un glas.

Cum pe meleagurile unde se născuseră ei, sub cerul înstelat, numai

licuricii sălăşluiau în felinarele lor pe timp de noapte, Piticii ştiură şi se
înţeleseră doar din priviri: aceste flăcări de lumină trebuiau aduse şi în
împărăţia lor, ca dar şi folos adus din călătorie!

Dar cum oare…?! Neavând altceva la îndemână, în cele din urmă, celui
mai mititel dintre Pitici îi dădu prin gând ca, pentru a duce o scânteie de
lumină din fiecare din cele trei făclii, să-şi folosească vărguţele pe care le
purtau mereu asupra lor ca nuieluşe, să le aibă la nevoie.

Se învoiră să aprindă mai întâi câte una pentru fiecare flacără, urmând să
aprindă apoi pe rând şi celelalte baghete, pe măsură ce primele se sfârşeau.

Mai greu le fu Piticilor până ajunseră sus la flacăra făcliilor, dar,

scăpărători la minte, repede se apucară să înalţe un fel de scară în care
fiecare Pitic era treaptă pentru Piticul următor, şi numaidecât izbutiră să
culeagă cele trei scântei.

Şi se grăbiră să ajungă să-şi ia rămas bun de la toţi prietenii pe care şi-i

făcuseră, pentru ca apoi să meargă acasă, în cetatea lor.

Mult lăcrimară Piticii pentru ceea ce lăsau în urmă, şi mai mult lăcrimară
noii lor prieteni, la ceasul despărţirii, dar totuşi îşi luară la revedere
făgăduindu-şi unii altora că vor face în aşa fel încât cândva să se
reîntâlnească.
Şi înainte de plecare, le făcură drept dar Piticilor o făclie nouă, întocmai
ca acelea din turn, în care să reunească licăririle de lumină (desprinse din
sclipirile din turn cu ajutorul nuieluşelor), şi pe aceasta să o ducă în
împărăţia lor.

Ajunşi acasă, Piticii merseră mai întâi să dea socoteală împăratului, care,
fire înţeleaptă şi blândă, le iertă cutezanţa şi le mulţumi pentru darul cel
nou adus în cetatea lor, arătând bucurie mare.

Astfel, din ziua aceea, în fiecare odaie, în fiecare colţ al împărăţiei

Piticilor, licărea câte o scânteie din lumina primită în dar.

Şi mai ţine şi astăzi, de credeaţi cumva că s-a sfârşit...

Copii, mă opresc aici cu povestirea, cine o ştie mai departe, mai departe o
va spune, fiindcă noi, cu toţii - Pitici ai unor altor timpuri - putem să fim
parte din ea, să ne alăturăm grupuşorului de Pitici poznaşi din poveste, şi
să aducem spre păstrare, în cetatea noastră, lumina celor trei torţe veşnic
aprinse, încă de la facerea lumii:

BUCURIA, SPERANŢA, PRIETENIA

Putem scrie această poveste mai departe, ca o mărturie de voie bună,

zâmbet, credinţă şi iubire, pentru a continua să locuim cu sufletul,
împreună, în ţara minunată a poveştilor şi mai departe, când vom ajunge
mari, la casele noastre !