Cristian Bădiliţă, n. 1968.

Istoric al creştinismului
timpuriu, poet, eseist.
Dintre publicaţii: Manual de
anticristologie (ed. a II-a,
Vremea, 2010); Platonopolis sau
fmpăcarea cu filozofia (ed. a II-a,
Curtea Veche, 2007);
Singurătatea păsării migratoare
(Curtea Veche, 2007); Glafire.
Nouă studii biblice şi patristice
(Polirom, 2008); Godul nordian.
Însemnări din clandestinitate
(Galaxia Gutenberg, 2009);
Patristique et oecumenisme.
Themes, contextes, personnages
(Beauchesne, Paris, 2010);
Calendar poeticesc (Grinta, 2011);
Fructele Absenţei. Surâsuri şi
exorcizări (Vremea, 2012); Fată
frumoasă. Poeme de dragoste şi
amor (Vremea, 2013); Genîalogii
(Vremea, 2013), Balade, ofuri şi
romanţe (Vremea, 2014);
Cu praştia după îngeri (Vremea,
2014) ş.a. Traduceri comentate
din greacă şi latină: Patericul
(ed. a V-a, Vremea, 2015);
Evanghelia după Ioan (ed. a II-a,
Vremea, 2015); Apocalipsa lui
Ioan (ed. a II-a, Vremea, 2015);
Evanghelia după Marcu
(ed. a II-a, Vremea, 2015);
Evanghelia după Matei
(ed. a II-a, Vremea, 2015).
Din 2013 expune „ poeme
pentru păsări şi extratereştri",
„fotopoeme" sau „ poeme
de îmbrăcat, degustat şi agăţat
pe perete".
Informaţii suplimentare pe
site-ul www.cristianbadilita.ro
 Chiar dacă poate fi citit şi în
tren sau în autocar, volumul nu
e un simplu ghid turistic.
Fiecare text exprimă viziunea
autorului său, o viziune
teologico-istorică, întemeiată
pe câteva principii simple:
verificarea informaţiilor la sursă ;
folosirea textelor vechi în
original; interpretarea lor în
contextul istoric; evitarea
anacronismelor şi a oricărei
tentaţii de a mă substitui
autorului. Foarte adesea
observăm „teologi" din secolul
XXI dând lecţii de greacă
veche, de exegeză sau chiar de
mistică evangheliştilor,
apostolilor sau Părinţilor
Bisericii. Atitudinea normală a
unui teolog sau istoric al
creştinismului trebuie să fie una
respectuoasă faţă de text, faţă
de autor, faţă de contextul
istoric şi, nu în ultimul rând ,
faţă de cititorul de astăzi.

Cristian Bădiliţă
 rlfPTE, l!JfZ
IJOttfREtVTE
f 10
Coperta: Silvia Colfescu
Ilustraţia
copertei: Intrare în mănăstire,
foto Silvia Colfescu

Redactor: Rodica Pandele

Referent ştiinţific: Emanuel Conţac
Tehnoredactor: Dan Amza

Copyright© Cristian Bădiliţă, 2014

ISBN 978-973-645-721-0
 Cristian Bădilită
,

Teme, personaje,
sărbători creştine
şi tradiţionale româneşti
un ghid
pentru credincioşii din secolul XXI
Ediţia a II-a revăzută şi adăugită

EDITURA VREMEA
BUCUREŞTI
2015
Coperta: Silvia Colfescu
Ilustraţia
copertei: Intrare în mănăstire,
foto Silvia Colfescu

Redactor: Rodica Pandele

Referent ştiinţific: Emanuel Conţac
Tehnoredactor: Dan Amza

Copyright© Cristian Bădiliţă, 2014

ISBN 978-973-645-721-0
 Cristian Bădilită
,

Teme, personaje,
sărbători creştine
şi tradiţionale româneşti
un ghid
pentru credincioşii din secolul XXI
Ediţia a II-a revăzută şi adăugită

EDITURA VREMEA
BUCUREŞTI
2015
Editura mulţumeşte
Muzeului Viticulturii şi Pomiculturii Goleşti
pentru sprijinul acordat în publicarea acestui volum
Copiilor mei, Paul Victor şi Irina Maria
 De ce, cum, unde şi pentru cine?

De mult timp mi-am dorit să scriu un asemenea

,,manual", riguros documentat şi blindat ştiinţific, desti-
nat însă publicului larg. Ideea n-ar fi trecut de stadiul
proiectului, dacă entuziasta directoare a Muzeului Go-
leştilor, doamna Filofteia Pally, nu s-ar fi implicat deci-
siv. ,,Gândiţi-vă, mi-a spus ea cu ocazia primei discuţii,
că un tânăr din zilele noastre, de pildă o studentă la
filozofie, ar dori să afle esenţialul despre creştinism şi
despre tradiţia ortodoxă." Această exigenţă m-a urmă­
rit de-a lungul celor opt luni cât a durat redactarea
volumului de faţă. Am pus la contribuţie toată experi-
enţa de biblist şi patrolog, preluând uneori, cu adaptă­
rile de rigoare, unele texte mai vechi. Am verificat şi
justificat, din punct de vedere istoric şi filologic, fiecare
afirmaţie. M-am ferit de interpretări partinice sau con-
fesionaliste. În materie de credinţă, rigoarea ştiinţifică şi
cinstea sufletească sunt mai importante decât în orice
alt domeniu. Textele citate au fost consultate în origi-
nalul grec sau latin. De câte ori a fost nevoie am oferit
eu însumi traduceri exacte, însotite , de explicatiile
' ne-
cesare.
Chiar dacă poate fi citit şi în tren sau în autocar, vo-
lumul nu e un simplu ghid turistic. Fiecare text exprimă
viziunea autorului, o viziune teologico-istorică, înteme-
iată pe câteva principii simple: verificarea informaţiilor
la sursă; folosirea textelor vechi în original; interpreta-
rea lor în contextul istoric; evitarea anacronismelor şi a
oricărei tentatii
, de a mă substitui autorului. Foarte ade-
sea observăm „ teologi" din secolul XXI dând lecţii de
7
greacă veche, de exegeză sau chiar de mistică evanghe-
liştilor,apostolilor sau Părinţilor Bisericii. Atitudinea
normală a unui teolog sau istoric al creştinismului tre-
buie să fie una respectuoasă faţă de text, faţă de autor,
fată de contextul istoric şi, nu în ultimul rând, fată de
I I

cititorul de astăzi.
Pentru claritate, am împărţit volumul în trei secţi­
uni: teme, personaje, sărbători. Dar, aşa cum se va
putea observa, unele personaje se întâlnesc în toate
secţiunile, iar sărbătorile şi temele se intersectează
adesea. Şi e firesc să fie aşa. Istoria e cronologie, dar şi
simultaneitate. În timp ce eu redactez această prefaţă,
pe întreaga planetă se petrec milioane de alte lucruri pe
care nimeni nu le poate descrie în simultaneitatea lor.
Cel mult va putea organiza şi descrie, parţial, câteva
dintre ele.
Fată
, de lucrările asemănătoare din domeniu, volu-
mul de faţă prezintă câteva aspecte inedite. Primo. Ar-
ticolele conţin datele esenţiale despre un personaj, un
subiect teologic sau o sărbătoare, dar aceste date alcătu­
iesc o anumită viziune, pe care am descris-o mai sus.
Secundo. Pe lângă elementele specifice tradiţiei creşti­
ne (din Vechiul şi Noul Testament, tradiţia patristică
sau tradiţia orală), am adăugat, peste tot unde a fost
cazul, elemente specifice tradiţiei româneşti precreştine
(de pildă, în cazul Rusaliilor, al Crăciunului, al sfinţilor
Gheorghe, Dumitru, Paraschiva etc.). Rostul unui ase-
menea demers nu e de-a sprijini discursul ig-
norant-naţionalist al unei „ortodoxii româneşti aparte"
(un asemenea discurs e periculos şi dăunător Bisericii
lui Hristos), ci de a valorifica un patrimoniu spiritual
de excepţie . Faptul că românii au păstrat tradiţii, cutu-
me şi superstiţii de origine păgână e un plus numai
dacă acest tezaur e valorificat la nivel de istorie culturală,

8
nu de propagandă naţionalistă sau de ideologie pseu-
docreştină. De fiecare dată am oferit interpretările
necesare, separând viziunea creştină de elementele ne-
creştine. Tertio. Nu în ultimul rând mi-ar plăcea să
cred că paginile care urmează conţin şi o dimensiune
catehetică. Am scris fiecare paragraf cu gândul că per-
soana care-l va citi este interesată nu numai de informa-
ţiile istorice, filologice, cărturăreşti, ci şi de orizontul
spiritual deschis prin aceste informaţii. Scopul acestui
volum este de a-l convinge pe cititor să meargă mai
departe, mai adânc în călătoria lui, să nu se oprească la
nivelul literei (care totuşi e foarte important, chiar
esenţial, într-un prim moment), ci să dorească să-şi
continue căutarea. Să se apropie altfel, cu cinste şi curaj,
de Evanghelii, de scrierile patristice, de alte tradiţii
creştine, să iasă din provincialismul gândirii sectare şi
să intre cu adevărat în orizontul credinţei libere şi
eliberatoare.
Le mulţumesc din suflet doamnelor Filofteia Pally
şi Malvine Mocenco pentru sprijinul pe care mi l-au
acordat pe tot parcursul redactării lucrării. De altfel,
Teme, personaje, sărbători creştine şi tradiţionale româneşti
reprezintă unul dintre proiectele de cercetare pe anul
2014 ale Muzeului Viniculturii şi Pomiculturii din
Goleşti, unde am fost cooptat naturaliter, în calitate de
,, pomicultor nordian".
La final îmi îngădui o precauţie: cititorii cârcotaşi
mi-ar putea reproşa omiterea din cuprins a anumitor
teme sau personaje. Orice opţiune implică sacrificări şi
omisiuni deliberate. Împreună cu doamna Filofteia Pally
am optat pentru un număr de subiecte în funcţie de
competenţa mea, de timpul alocat scrierii volumului, şi
nu în ultimul rând de buget. Vă sigur însă că am gândit
un cuprins cât mai interesant şi cât mai organic cu
9
putinţă. Acest cuprins ar putea fi îmbogăţit cu prilejul
unor ediţii viitoare. Din punctul meu de vedere însă,
aşa cum este acum, volumul reprezintă un ghid com-
pact şi echilibrat, din care nu lipeşte nimic esenţial.

10
 Cine este Isus Hristos?

Pentru creştini,Isus 1 Hristos este Fiul lui Dumne-

zeu născut din Fecioara Maria în timpul domniei lui
Augustus. În ebraică Yehoşua (de unde gr. Iesous, rom.
Isus sau Iisus) înseamnă „YHWH ajută". E strigătul
femeii în timpul naşterii. Dar ulterior s-a creat o etimo-
logie populară, ,, YHWH mântuieşte". Cu acest ultim
sens va fi preluat şi de creştini. ,,Hristos", în gr. Chris-
tos, înseamnă „ Unsul" (lui Dumnezeu) şi trimite la
funcţia mesianică a lui Isus. Evreii aşteptau un Mesia,
adică un „ Uns al lui Dumnezeu" care să-i elibereze de
romani şi să instaureze pe pământ o perioadă de pace
şi prosperitate. Unii evrei L-au recunoscut pe Mesia în
persoana lui Isus Hristos. De ce însă el n-a fost recu-
noscut de toţi evreii din epoca sa? În primul rând
pentru că mesianismul său era de altă factură decât cel
,,clasic". Majoritatea aştepta un Mesia războinic, poli-
tic, biruitor, în vreme ce Evanghelia lui Isus exclude

1 În româneşte există două grafii ale numelui Mântuitorului:

Iisus şi Isus. Prima este folosită, în general, de ortodocşi, a
doua, de celelalte confesiuni. Forma Iisus redă pronunţia
neogreacă. Transliterarea corectă este Iesous. Forma simplifi-
cată, ,,Isus", concordă cu principiul de bază conform căruia
ortografia limbii române este fonetică, nu etimologică; altfel
spus, forma scrisă a unui cuvânt corespunde rostirii sale
literare. Nimeni, după câte ştim noi, nu pronunţă 1-isus, deşi
mai recent unii au început să practice şi acest exerciţiu nefi-
resc pentru limba română. În ultimă instanţă ambele grafii
pot convieţui paşnic, fără anatemizări gratuite.
11
violenţa fizică, este antipolitică, iar Mesia însuşi s-a
lăsat răstignit, refuzând orice fel de ripostă armată din
partea ucenicilor.
Informaţii despre viaţa şi învăţătura lui Isus Hristos
se găsesc în cele patru Evanghelii canonice cuprinse în
Noul Testament. Există şi mărturii noncreştine. Flavius
Josephus îl menţionează, în Antichităţi iudaice 18,3,3, ca
fiind „ un om înţelept, dacă-l putem numi om, într-atât de
admirabile erau faptele sale". De asemenea, el aminteşte
despre răstignirea sub Ponţiu Pilat şi despre înviere. S-ar
putea ca acest pasaj să conţină unele interpolări creştine.
Cornelius Tacitus, în Anale 15,44, descriind incendierea
Romei de către Nero, scrie în anul 116: ,,Numele de
creştin vine de la numele lui Christ, care a fost condam-
nat sub domnia lui Tiberiu de către procuratorul Pilat".
În anul 112, Plinius cel Tânăr, guvernator al Bitiniei, îi
trimite împăratului Traian o scrisoare despre creştinii din
regiune, care se adunau în fiecare duminică, înainte de
răsăritul soarelui, pentru a cânta imnuri de laudă lui Isus.
Pliniu îl întreabă pe împărat ce măsuri ar trebui să adopte
faţă de cei care nu acceptau cultul imperial (să aducă
jertfă de vin şi tămâie în faţa statuii sau a efigiei lui Tra-
ian)? Unii istorici au mers până acolo, încât au negat
existenţa lui Isus, vorbind despre un simplu „mit" inven-
tat ulterior. O asemenea poziţie sfidează bunul-simţ şi
discreditează o anumită metodologie pretins „ştiinţifică".
Chiar dacă Evangheliile nu sunt biografii în sensul mo-
dern al termenului, totuşi ele transmit o serie de informa-
ţii istorice despre un personaj care a trăit efectiv în Galile-
ea acum două mii de ani.
În cele ce urmează voi schiţa un portret „narativ" al
lui Isus, plecând de la Evanghelii, evitând distincţia
savantilor din secolul al XIX-lea între un „Isus istoric"
I

şi un „Hristos al credinţei". Voi folosi alternativ sursele

12
evanghelice în funcţie de episodul sau momentul de-
scris, precizând că Evanghelia după Ioan conţine multe
elemente menite să „corecteze" informatiile, din cele trei
sinoptice (Marcu, Matei, Luca).
Mama lui Isus, Maria, era o tânără din Nazaret,
regiunea Galileea, logodită cu un bătrân numit Iosif,
din tribul lui David (doar tradiţia, nu şi Noul Testa-
ment, vorbeşte despre vârsta lui înaintată). Conform
Evangheliei după Luca, Maria a primit vestea cea
bună a naşterii lui Isus de la îngerul Gabriel, acelaşi
care îi vestise şi preotului Zaharia naşterea lui Ioan
Botezătorul. Prima întâlnire a lui Isus cu „înainte-mer-
gătorul" Său, Ioan, a avut loc când cei doi se aflau încă
în pântecele Mariei şi al Elisabetei. Conform Evanghe-
liei după Matei, aflând de sarcina logodnicei sale şi
neştiindu-se implicat, Iosif a hotărât să o părăsească
pe ascuns. Dar un înger i s-a arătat în somn şi i-a re-
velat întreaga taină.
Conform Evangheliei după Luca, Maria l-a născut pe
Isus la Betleem, o localitate din apropierea Ierusalimului,
unde ea şi Iosif au ajuns pentru a participa la un recen-
sământ organizat de împăratul Augustus. În ce an s-a
născut exact Isus rămâne încă o întrebare cu răspuns
incert. Irod cel Mare ar fi murit între 4 martie anul 4 î.H.,
data unei eclipse menţionate de Flavius Josephus, şi 11
aprilie, data Paştelui iudaic din acel an. Cum şi Matei şi
Luca afirmă că Isus s-a născut în timpul domniei lui Irod
cel Mare, evenimentul nu poate fi plasat mai târziu de 4
martie anul 4 î.H. Unii optează pentru decembrie 4 î.H.
sau ianuarie 5 î.H. Alţii propun chiar anul 6 î.H.
Luca situează naşterea într-un staul din Betleem, iar
Matei vorbeşte despre o vizită extraordinară: câţiva
regi-magi de la Răsărit au venit să i se închine Regelui
lumii, oferindu-i aur, smirnă şi tămâie. Matei nu preci-
13
zează nicăieri numărul regilor-magi, dar tradiţia se va
opri asupra cifrei trei datorită simbolismul ei sacru şi
datorită faptului că Isus a primit trei daruri. Protoevan-
ghelia lui Iacob, o apocrifă din secolul al II-lea, afirmă că
naşterea ar fi avut loc într-o peşteră. Înainte de-a ajunge
la Betleem, ghidaţi de lumina unei stele, regii-magi s-au
întâlnit cu Irod şi l-au înştiinţat asupra evenimentului
extraordinar care urma să se petreacă în regatul său.
Fiindu-i teamă să nu-şi piardă tronul, Irod a dat ordin
ca toţi pruncii mai mici de doi ani să fie înjunghiaţi.
Îngerul păzitor îl avertizează şi de această dată pe Iosif
(spunându-i că numai viaţa lui Isus este în primejdie,
nu şi a celorlalţi copii), iar bătrânul îi ia pe Maria şi pe
Isus şi pleacă în Egipt. După moartea lui Irod, familia
se întoarce la Nazaret, unde Isus îşi va petrece întreaga
copilărie. Dintre evanghelişti doar Luca ne transmite o
scenă cu Isus copil. Când are doisprezece ani, el merge
la Ierusalim. După încheierea sărbătorii pascale, Iosif şi
Maria se întorc la Nazaret, dar pe drum îşi dau seama
că Isus lipseşte din convoi. Revenind la Ierusalim, îl
găsesc în Templu, discutând cu preoţii şi cu cărturarii
despre Legea lui Moise.
Între vârsta de doisprezece ani şi momentul începe-
rii misiunii sale de evanghelizare, spre treizeci de ani,
nu ştim ce s-a întâmplat. Evangheliile acordă o impor-
tantă
, deosebită botezării lui Isus de către Ioan Botezăto-
rul în apa Iordanului. Cerurile s-au deschis, Duhul Sfânt
a coborât peste el sub forma concretă a unui porumbel,
iar un glas s-a auzit spunând: ,, Tu eşti Fiul Meu preaiu-
bit, în tine mi-am găsit bucuria" (Mc. 1,11). Prin botez
Isus a fost învestit ca Fiu al lui Dumnezeu şi tot botezul
marchează începutul misiunii sale publice. Dar înainte
de-a ieşi în lume, este luat de Duhul Sfânt şi dus în
pustiu, unde, după un post de patruzeci de zile, diavo-
14
Iul îl încearcă de trei ori. Iată, de această dată, versiunea
lui Matei, Marcu omiţând episodul: ,,Şi, apropiindu-se,
ispititorul I-a zis: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, spune ca
pietrele acestea să se facă pâini. Dar El, răspunzând, a
zis: Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu
orice vorbă care iese din gura lui Dumnezeu. Atunci
diavolul Îl duce în cetatea sfântă; şi L-a aşezat pe aripa
templului şi-I spune: Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu,
aruncă-Te jos, căci scris este: Îngerilor Săi le va porunci
pentru tine şi pe mâini te vor ridica, nu cumva să-ţi
izbeşti de piatră piciorul. Isus i-a zis: Iarăşi scris este: Să
nu-L pui la încercare pe Domnul Dumnezeul tău. Din
nou Îl duce diavolul pe un munte foarte înalt şi-I arată
toate împărăţiile lumii şi slava lor; şi I-a spus: Pe toate
acestea Ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea [la pământ] şi mi
Te vei închina. Atunci Isus îi zice: Pleacă, Satană! Căci
scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini şi
numai Lui să-I slujeşti. Atunci diavolul L-a lăsat; şi,
iată, îngerii s-au apropiat [de Isus] şi au început să-I
slujească. " (4,4-11)
Isus şi-a început şi desfăşurat cea mai mare parte a
misiunii sale în Galileea, deşi Ioan menţionează Iudeea.
Primii ucenici, Andrei, Petru, Ioan şi Iacob cel Mic, toţi
pescari, au fost recrutaţi pe ţărmul Mării Galileei, iar în
sinagoga din Cafarnaum, localitate unde Isus îşi avea
reşedinţa principală, a predicat pentru prima dată şi a
făcut vindecări. După Ioan, primul miracol ar fi avut
loc la o nuntă din Cana, unde Isus preface o mare canti-
tate de apă în vin. Caracterul său mesianic se manifestă
printr-o putere (dynamis) cu totul specială de a vindeca
şi a predica. Nu doar acţiunile, ci şi cuvintele lui răs­
toarnă ordinea firească, de fapt nefirească, a lucrurilor.
Miracolele, vindecările, învierile extraordinare fac parte
din cotidianul vieţii lui Isus pe pământ.
15
 Dynameis: minuni şi fapte extraordinare

Isus a vindecat-o pe soacra lui Petru de febră. În si-

nagoga din Cafarnaum a exorcizat un om posedat de
duh necurat. Pe un lepros l-a curăţat atingându-l cu
mâna. Tot la Cafarnaum a avut loc una dintre cele mai
cunoscute vindecări publice. Isus predica într-o locuinţă.
La un moment dat sosesc patru bărbaţi cărând un pat pe
care se afla întins un paralitic. Neputând intra pe uşă din
cauza mulţimii, cei patru se urcă pe terasa acoperişului,
fac o deschizătură şi coboară patul şi bolnavul în faţa lui
Isus. Acesta, văzând determinarea şi credinta bărbatilor,
I I

îi spune paraliticului: ,,Copile, iertate sunt păcatele tale"

(Mc. 2,5). În altă sinagogă a vindecat un om cu mâna
uscată în zi de sabat, atrăgându-şi mânia fariseilor şi a
irodienilor, adică a celor care susţineau politica regelui
Irod. În ţinutul gherasenilor, dincolo de Marea Galileei, a
întâlnit un posedat care trăia printre morminte, tero-
rizându-i cu urletele şi violenţa sa pe locuitori. Isus l-a
exorcizat şi a ieşit din el o întreagă legiune de duhuri
necurate. Duhurile au intrat într-o turmă de porci care
s-au prăvălit în mare. O căpetenie a sinagogii, Iair, avea
o fetiţă pe moarte. Disperat, tatăl îl roagă pe Isus să o
salveze. Mergând spre casa lui Iair, o femeie cu scurgere
de sânge veche de doisprezece ani se atinge de Isus şi
scurgerea încetează. Între timp, slujitorii lui Iair îl anunţă
pe stăpânul lor că fetiţa a murit. Dar Isus, ,,neţinând
seama de vorba rostită, îi zice mai-marelui sinagogii: Nu
te teme, doar crede". Apoi, însoţit de Petru, de Iacob şi
de Ioan, intră în camera unde se afla trupul neînsufleţit
al copilei şi luându-i mâna îi porunceşte: Telitha koum sau
kumi, adică „Fetită, îti spun scoală-te!" Îndată fetita s-a
I I I

trezit din moarte şi a început să meargă. Una dintre cele

mai extraordinare minuni s-a întâmplat într-un pustiu,
16
unde foarte multă lume a venit să-l asculte predicând.
Este vorba de „înmulţirea pâinilor şi peştilor". Redau
aici versiunea lui Marcu (6,32-44): ,,Coborând [din barcă,
Isus] a văzut mulţime numeroasă şi a fost străpuns de
milă pentru ei, fiindcă erau ca o turmă care nu avea păstor;
şi a început să-i înveţe multe. Dar cum se făcuse foarte
târziu, ucenicii Săi s-au apropiat de El şi-I ziceau: Locul
este pustiu, iar ceasul, târziu. Dă-le drumul să plece la
gospodăriile şi în satele dimprejur, ca să-şi cumpere de
mâncare. Dar El, răspunzând, le-a zis: Daţi-le voi să
mănânce! Şi-I zic: Să mergem noi să cumpărăm pâini de
două sute de dinari şi să le dăm să mănânce? El le zice:
Câte pâini aveţi? Mergeţi şi vedeţi. Şi, aflând, Îi zic:
Cinci, şi doi peşti. Şi le-a poruncit să se aşeze toţi, gru-
puri, grupuri, pe iarba verde. Şi s-au pus jos, pâlcuri,
pâlcuri de câte o sută şi de câte cincizeci. Şi luând [Isus]
cele cinci pâini şi cei doi peşti, după ce a ridicat ochii
spre cer, a binecuvântat şi a frânt pâinile şi le-a dat
ucenicilor Săi, ca să le împartă, iar cei doi peşti i-a îm-
părţit tuturor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat; şi au
ridicat douăsprezece coşuri pline cu frânturi [de la pâine]
şi de la peşti. Iar cei care mâncaseră pâinile au fost cinci
mii de bărbati."
I

Alte două episoade ieşite din comun s-au petrecut pe

Marea Galileei. Primul episod: ucenicii vâsleau din greu
în mijlocul mării din cauza vântului care le era potrivnic.
La un moment dat, îl văd pe Isus venind către ei pe
valuri. Petru doreşte să facă la rândul său experienţa, dar
se scufundă din cauza „puţinei credinţe". Al doilea epi-
sod: Isus şi ucenicii traversează marea în toiul nopţii. Se
stârneşte o furtună cumplită . Barca se clatină ca o coajă
de nucă, aproape stă să se scufunde, dar Isus doarme
liniştit. Înspăimântaţi, ucenicii îl trezesc, El ceartă marea
şi vânturile, care se potolesc imediat.

17
 Vindecările nu se limitează doar la evrei. În tinutul
I

Tyrului, o femeie siro-feniciană cade în genunchi dinain-

tea lui Isus şi-l imploră să-i vindece fiica posedată de un
duh necurat. Marcu relatează următorul dialog: ,,Isus îi
zice femeii: Lasă mai întâi să se sature copiii, că nu-i
frumos să iei pâinea de la gura copiilor şi să o arunci la
căţei. Ea a răspuns şi i-a zis: Doamne, şi căţeii mănâncă
sub masă din fărâmele căzute de la copii. Şi i-a zis Isus:
Pentru aceste cuvânt, du-te, a ieşit demonul din fiica ta."
Minunile şi vindecările săvârşite de Isus nu sunt acte
magice, el nu ţine să-şi etaleze puterea personală, nici
să-şi sporească prestigiul. Un rol determinant îl joacă
atitudinea celui care doreşte să se vindece sau a persoa-
nelor care intermediază vindecările. De aceea, la Nazaret,
unde oamenii se îndoiesc de virtuţile lui Isus, el nu poate
săvârşi miracole. Evanghelia după Ioan relatează o altă
înviere faimoasă, săvârşită de Isus înaintea propriei
arestări: e vorba de învierea lui Lazăr (11,17-44).

Venind deci Isus l-a găsit [pe Lazăr] de patru zile deja
în mormânt. Betania era aproape de Ierusalim, cam la
cincisprezece stadii. Mulţi dintre iudei veniseră la
Marta şi Maria, ca să le mângâie [pentru pierderea]
fratelui. Când a auzit Marta că vine Isus, a ieşit să-L
întâmpine. Maria însă şedea în casă. Marta a zis, aşa­
dar, către Isus: ,,Doamne, dacă erai aici, fratele meu
n-ar fi murit. Dar şi acum ştiu că oricâte I-ai cere lui
Dumnezeu, Îţi va da Dumnezeu." Isus îi spune: ,, Va
învia fratele tău" . Marta Îi spune: ,,Ştiu că va învia la
Înviere, în ziua de pe urmă" . Isus i-a zis: ,,Eu sunt În-
vierea şi Viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă moare,
va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri
în veac. Crezi aceasta?" Îi spune [Marta]: ,,Da, Doam-
ne. Eu cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu,

18
 care vine în lume." Şi, zicând aceasta, s-a dus şi a
chemat-o pe Maria, sora ei, zicând pe ascuns: ,,învăţă­
torul e aici şi te cheamă". Iar ea, cum a auzit, s-a ridi-
cat iute şi a venit la El. Isus încă nu mersese în sat, ci
era tot în locul unde Îi ieşise înainte Marta. Iar iudeii
care erau cu ea în casă şi o mângâiau, văzând că Ma-
ria s-a ridicat iute şi a ieşit, s-au luat după ea crezând
că se duce la mormânt, ca să plângă acolo. Aşadar,
Maria, cum a ajuns acolo unde era Isus, văzându-L,
I-a căzut la picioare zicându-I: ,,Doamne, dacă erai
aici, fratele meu n-ar fi murit". Aşadar, Isus, când a
văzut-o plângând - plângeau şi iudeii care veniseră
cu ea - S-a înfiorat cu duhul, S-a tulburat şi a zis:
,,Unde l-aţi pus?" Îi spun: ,,Doamne, vino şi vezi!"
Isus a lăcrimat. Iudeii spuneau deci: ,,Iată cât îl iu-
bea!" Iar unii dintre ei au zis: ,,El, care a deschis ochii
orbului, nu putea face ca acesta să nu moară?"
Înfiorându-Se din nou în Sine, vine la mormânt. Era o
peşteră şi o piatră se afla peste ea. Isus spune: ,,Luaţi
piatra!" Sora celui răposat, Marta, Îi spune: ,,Doamne,
deja miroase, căci e a patra zi" . Isus îi zice: ,,Nu ţi-am
spus că dacă vei crede vei vedea slava lui Dumne-
zeu?" Au luat deci piatra. Iar Isus a înălţat ochii şi a
zis: ,,Tată, Îti multumesc că M-ai ascultat. Eu ştiam că
I I

Mă asculţi întotdeauna, dar am spus pentru mulţimea

care se află în jur, ca să creadă că Tu M-ai trimis." Şi
spunând acestea, a strigat cu glas tare: ,,Lazăre, vino
afară!" Mortul a ieşit, legat la picioare şi la mâini cu
fâşii de pânză, iar faţa îi era înfăşurată într-un giulgiu.
Isus le zice: ,,Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă".

Învăţătura

Pe lângă miracole, Isus predică, învaţă, instruieşte .

Dar învătătura lui nu este una intelectuală, ci existentia-
, '

19
lă. El îi învaţă
pe oameni cum să trăiască zi de zi, clipă
de clipă în aşa
fel încât să dobândească mântuirea,
adică Împărăţia lui Dumnezeu. În pedagogia lui soteri-
ologică, destinată mântuirii, el foloseşte mai cu seamă
trei metode: predica; parabola; scena plină de tâlc. Le
vom exemplifica pe rând.
Cine caută un rezumat al învăţăturii creştine, du-
blată de modul de viaţă creştin, îl găseşte în Evanghelia
după Matei, faimoasa Predică de pe munte (Luca o
transferă pe câmpie, de unde şi numele „Predica de pe
câmpie"). Iată versiunea lui Matei (5,1-7,14). Tradu-
cerea îmi aparţine. Pentru facilitarea lecturii am semna-
lat prin subtitluri ideile principale.

Fericirile
Văzând [Isus] mulţimile,
S-a urcat pe munte şi, după
ce S-a aşezat, s-au apropiat de El ucenicii Săi. Şi,
deschizându-Şi gura, a început să-i înveţe zicând:
,,Fericiti cei săraci în duh,
căci a l~r este Împărăţia cerurilor.
Fericiţi cei ce plâng,
căci ei vor fi mângâiaţi.
Fericiţi cei blânzi,
căci ei vor moşteni pământul.
Fericiţi cei înfometaţi şi însetaţi de dreptate,
căci ei se vor sătura.
Fericiţi cei milostivi,
căci ei vor fi milostiviti.I

Fericiti cei curati la inimă,

căci ei Îl vor vedea pe Dumnezeu.
Fericiţi făcătorii de pace,
căci ei fii ai lui Dumnezeu se vor numi.
Fericiţi cei prigoniţi din cauza dreptăţii,
căci a lor va fi Împărăţia cerurilor.

20
Fericiţi sunteţi ori de câte ori vă vor ocărî şi vă vor
prigoni, şi vor zice tot răul împotriva voastră, min-
ţind, din cauza Mea. Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, căci
plata voastră [este] mare în ceruri; aşa i-au prigonit
pe profeţii cei de dinaintea voastră.

Isus şi Legea lui Moise

Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea râncezeşte,
cu ce se va săra? La nimic nu mai este bună decât,
aruncată afară, să fie călcată în picioare de oameni.
Voi sunteţi lumina lumii. Nu se poate ascunde o ceta-
te care se află pe munte. Nici nu se aprinde făclia şi se
pune sub obroc, ci în sfeşnic; şi [astfel] dă lumină pen-
tru toţi cei din casă. Tot aşa să lumineze lumina voas-
tră înaintea oamenilor, ca să vadă faptele voastre bu-
ne şi să-L slăvească pe Tatăl vostru din ceruri. Să nu
socotiţi că am venit să distrug Legea sau Profeţii.
N-am venit să distrug, ci să împlinesc. Amin zic vouă:
până când vor dispărea cerul şi pământul, nicio iotă
sau o cirtă nu va dispărea din Lege, până când nu se
vor săvârşi toate. Cine va strica una din poruncile
acestea, cât de mică, şi astfel îi va învăţa pe oameni,
«cel mai mic» va fi numit în Împărăţia cerurilor; cine
însă va face şi va învăta [cum se cuvine], «mare» va fi
numit în Împărăţia ce;urilor. Căci vă spun: dacă drep-
tatea voastră nu va prisosi cu mult fată J.
de cea a cărtu-
rarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în Impărăţia ceruri-
lor. Aţi auzit că s-a zis celor din vechime: Să nu ucizi!
Iar cine va ucide bun va fi de judecată. Eu însă vă zic
vouă că oricine se mânie pe fratele său bun va fi de
judecată. Cine va spune fratelui său: «Prostănacule! »,
va fi bun de dus înaintea sinedriului. Cine va zice:
«Nebunule!», bun va fi de gheena focului. Prin urma-
re, dacă aduci darul tău pe altar şi acolo îţi aminteşti
că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi acolo darul,

21
înaintea altarului, du-te mai întâi [şi] împacă-te cu fra-
tele tău şi abia atunci vino şi adu-ţi darul! Învoieşte-te
cu potrivnicul tău degrabă, câtă vreme eşti cu el pe
drum, ca nu cumva potrivnicul să te dea pe mâna ju-
decătorului, şi judecătorul pe mâna slujbaşului, şi să
fii aruncat în închisoare. Amin îţi spun: nu vei ieşi de
acolo până când nu vei da înapoi ultimul bănuţ. Aţi
auzit că s-a zis: Să nu săvârşeşti adulter! Eu însă vă
spun că oricine se uită la o femeie ca să o dorească a şi
săvârşit adulter cu ea în inima lui. Iar dacă ochiul tău
drept te duce la păcat, smulge-l şi aruncă-l de la tine;
căci îţi este de folos să piară unul din mădularele tale,
dar să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. Şi dacă
mâna ta dreaptă te duce la păcat, tai-o şi arunc-o de la
tine; căci îţi este de folos să piară unul din mădularele
tale, dar să nu-ţi fie aruncat tot trupul în gheenă. S-a
zis: Cine se va despărţi de femeie să-i dea [scrisoare
de] despărţire. Eu însă vă zic că oricine se desparte de
femeia [lui], în afara pricinii de curvie, o împinge să
săvârşească adulter, şi cine se va căsători cu una des-
părţită săvârşeşte adulter. Iarăşi, aţi auzit că li s-a spus
celor din vechime: Să nu juri strâmb, ci să-ţi împlineşti
înaintea Domnului jurămintele. Eu însă vă spun să nu
vă juraţi deloc: nici pe cer, fiindcă este tronul lui
Dumnezeu; nici pe pământ, fiindcă e scăunelul de sub
picioarele Lui; nici pe Ierusalim, fiindcă este cetatea
Marelui Împărat; nici pe capul tău să nu te juri, fiind-
că tu nu poţi un singur fir de păr să-l faci alb sau ne-
gru. Ci cuvântul vostru să fie da, da, nu, nu. Ce priso-
seşte este de la cel rău. Aţi auzit că s-a spus: ochi
pentru ochi şi dinte pentru dinte. Eu însă vă spun să nu
vă împotriviţi celui rău, ci, dacă te loveşte cineva pes-
te obrazul drept, întoarce-i-! şi pe celălalt. Şi celui care
vrea să se judece cu tine şi să-ţi ia cămaşa, lasă-i şi
haina de deasupra. Şi dacă te va sili cineva [să mergi]

22
o milă, mergi două împreună cu el. Celui care îţi cere
dă-i şi celui care vrea să împrumute de la tine nu-i în-
toarce spatele. Aţi auzit că s-a spus: Să-l iubeşti pe
aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău. Eu însă vă
spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru
cei care vă prigonesc, ca să deveniţi fii ai Tatălui vos-
tru din ceruri; fiindcă El face să răsară soarele Său
peste răi şi buni şi să plouă peste drepţi şi nedrepţi.
Căci, dacă-i iubiţi pe cei care vă iubesc, ce plată aveţi?
Oare nu fac aceasta şi vameşii? Şi dacă-i îmbrăţişaţi
numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Oare nu fac
aceasta şi păgânii? Aşadar, voi fiţi desăvârşiţi, precum
Tatăl vostru ceresc este desăvârşit.

Modul de viaţă creştin

Aveţi grijă să nu faceţi dreptatea voastră înaintea

oamenilor ca să fiţi priviţi de ei; altfel nu aveţi răspla­
tă la Tatăl vostru Cel din ceruri. Aşadar, când faci mi-
lostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac ipocriţii în
sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni. Amin
zic vouă: ei îşi primesc răsplata. Dar tu, când faci mi-
lostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta, pentru
ca pomana ta să fie într-ascuns. Şi Tatăl tău, care vede
într-ascuns, îţi va răsplăti. Şi când vă rugaţi, să nu fiţi
ca ipocriţii, cărora le place să se roage stând în picioa-
re, şi să se roage în sinagogi şi la răspântii, ca să se
arate oamenilor. Amin zic vouă: ei îşi primesc răspla­
ta. Dar tu, când te rogi, intră în cămara ta şi, după ce
încui uşa, roagă-te Tatălui tău, care este într-ascuns.
Şi Tatăl, care vede într-ascuns, îţi va răsplăti. Iar când
vă rugaţi, nu trăncăniţi ca păgânii, căci lor li se pare
că pentru poliloghia lor vor fi ascultaţi. Aşadar, să nu
vă asemănaţi lor, căci ştie Tatăl vostru cele de care
aveti nevoie mai înainte ca voi să I le cereti. Astfel să
I I

vă rugaţi voi:

23
Tatăl nostru care [eşti] în ceruri,
sfintească-se numele Tău
'
vie împărăţia Ta,
facă-se voia Ta,
precum în cer, şi pe pământ.
Pâinea noastră de mâine dă-ne-o nouă astăzi
şi iartă-ne datoriile noastre,
precum şi noi i-am iertat pe datornicii noştri,
şi nu ne duce pe noi în ispită,
ci ne izbăveşte de cel rău.
Căci, dacă veţi ierta oamenilor căderile lor, vă va ierta
şi pe voi Tatăl vostru ceresc. Dar dacă nu veţi ierta
oamenilor, nici Tatăl vostru nu va ierta căderile voas-
tre. Iar când ţineţi post, nu fiţi morocănoşi, ca ipocriţii;
căci ei îşi pocesc feţele, ca să arate oamenilor că ţin
post. Amin zic vouă: ei îşi primesc răsplata. Dar tu,
când posteşti, unge-te pe cap şi spală-te pe faţă, ca să
nu arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău [care es-
te] în loc ascuns. Şi Tatăl tău, care vede în loc ascuns,
îţi va răsplăti. Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde
molia şi rugina [le] distrug, şi unde hoţii sparg şi fură;
ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugi-
na nu le distrug şi unde hoţii nu sparg şi nu fură. Căci
unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta. Lampa
trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi pur, întreg
trupul tău va fi luminat. Dar, dacă ochiul tău va fi rău,
întreg trupul tău va fi întunecat. Dacă, aşadar, lumina
din tine este întuneric, cât de mare [va fi] întunericul!
Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, căci fie pe unul îl
va urî şi pe celălalt îl va iubi, fie de unul se va alipi şi
pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi sluji lui Dumne-
zeu şi mamonei. De aceea vă zic: să nu aveţi grijă de
sufletul vostru, ce veţi mânca sau ce veţi bea, nici de
trupul vostru, cu ce vă veţi îmbrăca. Oare sufletul nu
este mai mult decât mâncarea şi trupul [mai mult] de-

24
cât îmbrăcămintea? Uitaţi-vă la păsările cerului: nu
seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare; şi
Tatăl vostru ceresc le hrăneşte. Oare voi nu sunteţi
mai presus de ele? Cine dintre voi, făcându-şi griji,
poate să adauge [măcar] un cot la vârsta lui? Cât de-
spre îmbrăcăminte, de ce să vă faceţi griji? Luaţi
aminte la crinii câmpului cum cresc - nu trudesc, nici
nu torc. Dar vă zic vouă că nici Solomon, cu toată sla-
va lui, nu s-a îmbrăcat [vreodată] ca unul dintre ei.
Dacă iarba câmpului, care astăzi este, iar mâine se
aruncă în cuptor, Dumnezeu o înveşmântează astfel,
oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?
Nu vă îngrijiţi, aşadar, zicând: «Ce vom mânca?» sau
«Ce vom bea?», sau «Cu ce ne vom îmbrăca?» Toate
acestea le caută cu sârg păgânii . Căci Tatăl vostru ce-
resc ştie că aveti nevoie de acestea toate. Căutati mai
întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi aces-
tea toate vi se vor adăuga. Aşadar, să nu purtaţi grijă
de ziua de mâine, căci ziua de mâine îşi va purta sin-
gură de grijă. Ajunge zilei răutatea ei.

Sfaturi utile
Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata
cu care judecaţi veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care
măsuraţi veţi fi măsuraţi . De ce vezi aşchia din
ochiul fratelui tău, dar bârna din ochiul tău n-o bagi
de seamă? Sau cum vei spune fratelui tău: «Lasă-mă
să-ţi scot aşchia din ochi» şi iată, în ochiul tău [este]
o bârnă? Ipocritule, scoate mai întâi bârna din
ochiul tău, şi abia atunci apucă-te să scoţi aşchia din
ochiul fratelui tău. Să nu daţi câinilor ce este sfânt,
nici să nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea
porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare şi
întorcându-se, să vă sfâşie. Cereţi şi vi se va da, cău­
taţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide. Căci ori-

25
 cine cere primeşte şi cine caută găseşte, iar celui care
bate i se va deschide. Sau cine este dintre voi omul
care, dacă fiul său îi va cere pâine, el îi va da piatră?
Sau dacă îi va cere peşte, oare îi va da şarpe? Dacă
voi, aşadar, răi fiind, ştiţi să faceţi daruri bune copii-
lor voştri, cu atât mai mult Tatăl vostru care [este] în
ceruri le va face [daruri] bune celor care-I cer. Toate
câte vreţi să vi le facă vouă oamenii, la fel faceţi-le şi
voi lor; căci aceasta este Legea şi Profeţii. Intraţi pe
poarta strâmtă, fiindcă largă este poarta şi lată este
calea ce duce la pieire şi mulţi sunt cei care-o apucă.
Ce strâmtă este poarta şi ce îngustă calea ce duce la
viaţă şi puţini sunt cei care o găsesc.

Isus îşi transmite învăţătura şi prin intermediul pa-

rabolelor. Cele mai multe vorbesc despre Împărăţia lui
Dumnezeu şi despre cum se ajunge la dobândirea ei.
Ele au, aşadar, o funcţie mistagogică: arată calea mân-
tuirii, nu sunt doar naratiuni sapientiale. Din imensul
I I

tezaur pe care ni-l transmite Noul Testament, am ales

două: "Parabola Semănătorului", întrucât ea oferă şi
cheia de înţelegere a unei parabole, şi Parabola Fiului
11

risipitor", pentru extraordinara ei încărcătură teologică.

Prima apare, în versiuni uşor diferite, la Marcu, Matei
şi Luca. O redau pe a lui Marcu (4,1 sq).

Iată, a ieşit semănătorul să semene. Şi a fost aşa: în

timp ce semăna el, o parte a căzut pe lângă drum şi au
venit păsările şi au mâncat-o. Iar altă [parte] a căzut
pe loc pietros, unde nu avea pământ mult, şi îndată a
încolţit, pentru că nu avea adâncime în pământ. Şi
când a răsărit soarele a fost dogorită, şi pentru că nu
avea rădăcină s-a uscat. Şi altă [parte] a căzut între
mărăcini; şi au crescut mărăcinii şi au înăbuşit-o; şi nu
a dat rod. Şi alte [seminţe] au căzut în pământul cel
26
bun şi au început să dea rod crescând şi sporind, şi au
adus: una treizeci, una şaizeci şi una o sută.

Iată şi cheia înţelegerii fragmentului, oferită chiar de

Isus:

Semănătorul seamănă Cuvântul. Aceştia sunt cei de

lângă drum: când se seamănă Cuvântul şi [ei] îl as-
cultă, îndată vine Satana şi ia Cuvântul care a fost
semănat în ei. Şi aceştia sunt cei semănaţi în loc pie-
tros, care cum aud Cuvântul îl primesc îndată cu
bucurie, dar nu au rădăcină în ei, ci sunt robi ai cli-
pei; apoi, dacă vine o strâmtorare sau o prigoană
din pricina Cuvântului, îndată se poticnesc. Şi alţii
sunt cei semănaţi între mărăcini: aceştia sunt cei ca-
re au auzit Cuvântul, dar grijile lumii şi bogăţiile în-
şelătoare, şi pofta de celelalte lucruri, intrând [în ei],
înăbuşă Cuvântul şi [El] devine sterp. Şi aceia sunt
cei semănaţi în pământ bun, care aud Cuvântul, Îl
primesc şi aduc rod: unul treizeci şi unul şaizeci şi
unul o sută."

Parabola Fiului risipitor apare numai în Evanghelia

după Luca (15,11-32).

Un om avea doi fii. Cel mai mic dintre ei i-a zis tată­
lui: ,, Tată, dă-mi partea cuvenită din avere". Iar (ta-
tăl) le-a împărţit agoniseala (bion) . Nu după multe
zile, strângându-şi tot, cel mai mic fiu a plecat într-un
ţinut îndepărtat şi acolo şi-a tocat averea trăind în
desfrânare. După ce a cheltuit tot, s-a abătut o foa-
mete cumplită peste ţinutul acela, iar el a început să
simtă lipsurile. Atunci a mers şi s-a lipit de unul
dintre locuitorii acestui ţinut, care l-a trimis pe câm-
purile lui să-i pască porcii. Tânjea să-şi umple pân-
tecele chiar şi cu roşcovele pe care le mâncau porcii,
27
dar nimeni nu i le dădea. Atunci, venindu-şi în sine,
a grăit: ,,Câţi argaţi în casa tatălui meu au belşug de
pâine, iar eu aici mor de foame. Mă voi scula, voi
merge la tatăl meu şi-l voi întreba: ,, Tată, am greşit
împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic
să mă numesc fiul tău. Tratează-mă ca pe unul din
argaţii tăi . " Şi sculându-se, a venit la tatăl său. Deşi
el era încă la mare depărtare, tatăl său l-a văzut şi a
fost străpuns de milă; şi alergând l-a cuprins pe du-
pă gât şi l-a sărutat. I-a zis atunci fiul: ,,Tată, am pă­
cătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt
vrednic să mă numesc fiul tău." Dar tatăl le-a zis
slugilor: ,,Iute scoateţi haina cea mai bună şi îmbră­
caţi-l; şi puneţi-i pe mână inel şi încălţăminte în pi-
cioare; şi aduceţi viţelul cel îngrăşat, tăiaţi-I, să mân-
căm şi să petrecem, fiindcă acest fiu al meu era mort
şi a revenit la viaţă, se pierduse şi a fost găsit." Şi au
început să petreacă. Iar fiul mai în vârstă se afla pe
ogor. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă a auzit
muzică şi jocuri; şi chemând un slujitor l-a iscodit ce
înseamnă acestea? Acela i-a zis: ,,Fratele tău a sosit
şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat, fiindcă l-a re-
dobândit sănătos". [Fratele] s-a mâniat şi nu voia să
intre; dar tatăl a ieşit şi-a început să-l cheme. Acela
însă răspunzând, i-a zis tatălui său: ,,Iată, de atâţia
ani îţi slujesc şi niciodată nu ţi-am călcat porunca;
iar mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ţap, ca să
petrec împreună cu prietenii. Când însă a venit fiul
acesta al tău, care ţi-a mâncat averea cu curvele,
pentru el ai tăiat viţelul cel îngrăşat." [Tatăl] i-a zis:
,,Copile, tu întotdeauna eşti cu mine şi toate ale me-
le sunt ale tale. Dar trebuia să petrecem şi să ne bu-
curăm, fiindcă acest frate al tău era mort şi [acum]
este viu, se pierduse şi a fost găsit."

28
 În fine, Evangheliile conţin multe scene cu valoare
pedagogică atât pentru cei care asistă direct la ele, cât şi
pentru cititorii din toate vremurile. Unele sunt scurte,
precum smulgerea spicelor dintr-un lan cu grâu în zi de
sabat; chemarea copiilor (,,Lăsaţi copiii să vină la mi-
ne") sau întâlnirea cu tânărul care vrea să se mântuias-
că fără să renunţe la bogăţie. Altele se desfăşoară pe
mai multe versete: întâlnirea de la Emaus, din finalul
Evangheliei după Luca; pescuitul miraculos din finalul
Evangheliei după Ioan sau celebra scenă în care Isus
privind un dinar cu chipul împăratului rosteşte cuvin-
tele: ,,Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumne-
zeu ce este al lui Dumnezeu" . Pentru exemplificarea
celui de-al treilea tip de situaţie pedagogică am ales
episodul „femeii adulterine" din Evanghelia după Ioan
(8,1-11), precizând că el pare să fie o interpolare târzie:

Dimineaţa Isus S-a înfăţişat din nou în Templu şi tot

poporul venea la El; şi, după ce S-a aşezat, a început
să-i înveţe. Iar cărturarii şi fariseii aduc o femeie
prinsă în adulter şi, punând-o în mijloc, Îi spun:
„Învăţătorule, această femeie a fost prinsă asupra
faptului săvârşind adulter. În Lege, Moise ne-a po-
runcit ca pe unele ca acestea să le ucidem cu pietre.
Tu, aşadar, ce zici?" Spuneau aceasta punându-L la
încercare, ca să aibă [de ce] să-L învinuiască. Dar
Isus, aplecându-Se, a început să însemneze cu dege-
tul în pământ. Cum ei stăruiau întrebându-L, S-a
îndreptat şi le-a zis: ,,Cel fără păcat dintre voi să
arunce primul cu piatra asupra ei". Şi din nou S-a
aplecat şi a început să scrie pe pământ. Iar ei, au-
zind, s-au îndepărtat unul câte unul, începând cu cei
mai bătrâni; şi [El] a fost lăsat singur; şi femeia în
mijloc. Îndreptându-Se, Isus i-a zis: ,,Femeie, unde
sunt? Nimeni nu te-a osândit?" Ea a zis: ,,Nimeni,
29
 Doamne." Iar Isus a zis: ,,Nici Eu nu te osândesc.
Du-te şi de acum nu mai păcătui!"

Pătimirile şi Învierea

Învătătura lui Isus a convertit multi iudei, dar cărtu-

, '
rarii, specialiştii în Legea mozaică, fariseii şi saducheii
au respins-o. Aceştia îi reproşau subminarea Legii,
atâtarea la revoltă şi nu în ultimul rând îl acuzau de
I I

blasfemie, din cauza pretenţiilor sale mesianice. Prin

urmare, aflând că Isus se află în Ierusalim cu ocazia
sărbătorii pascale, inamicii lui hotărăsc să-l prindă şi să-l
suprime. Îl câştigă de partea lor şi pe Iuda Iscariotul,
care, pentru suma de treizeci de arginţi, le promite
ajutorul. În seara de vineri (sau joi, după Ioan) din
Săptămâna Mare, Isus şi ucenicii participă la cina pasca-
lă, momentul consacrării euharistiei. Apoi, întregul
grup, fără Iuda, se retrage în grădina Ghetsimani, unde
Isus îi adresează Tatălui celebra rugăciune: ,,Abba, Tată,
ţie toate îţi sunt cu putinţă. Îndepărtează paharul acesta
de la Mine; dar să nu fie ceea ce vreau eu, ci ceea ce vrei
Tu." Conform Evangheliei după Luca, această rugăciu­
ne a fost rostită cu atâta intensitate, încât Isus ar fi asu-
dat, iar sudoarea sa avea culoarea sângelui (nu era de
sânge, aşa cum se traduce şi se interpretează greşit) . La
puţin timp, Iuda Iscariotul s-a apropiat de El şi, cu un
sărut ipocrit, l-a predat soldaţilor marelui preot. Trupele
romane nu au jucat niciun rol în arestarea lui Isus. De
altfel, acesta e dus în palatul lui Caiafa, socrul marelui
preot iudeu în exerciţiu, Anna. Acolo are loc un proces
pentru blasfemie, a cărui valoare juridică e contestată de
majoritatea istoricilor şi a specialiştilor în drept. După
arestarea lui Isus, apostolii se împrăştie, singurul care-l
urmează până în curtea lui Caiafa fiind Petru. Dar şi el

30
îşi trădează Învăţătorul de trei ori până la primul cântat
al cocoşului. A doua zi inculpatul este dus în faţa lui
Pilat, reprezentantul puterii romane în Palestina, care se
afla în acel moment la Ierusalim pentru a supraveghea
desfăşurarea sărbătorilor pascale. Pilat nu-i găseşte nicio
vină, dar preoţii iudei nu cedează. Decizia lui Pilat este
esenţială, pentru că Sinedriul nu avea dreptul de a
pedepsi cu moartea. Acest drept îi aparţinea exclusiv lui
Pilat. La insistenţele Sinedriului şi sub presiunea popu-
latiei, Pilat pronuntă sentinta de condamnare la moarte
I I I

prin crucificare, apoi se spală, simbolic, pe mâini, decli-

nând astfel orice responsabilitate. Conform Evangheliei
după Luca, Isus ar fi ajuns şi în faţa lui Irod Antipa,
regele Galileei. Răstignirea a avut loc pe Golgota, după
ce a fost batjocorit, acoperit cu o manta soldăţească de
culoarea purpurei, încununat cu spini şi bătut până la
sânge de soldaţii romani. Soldaţii romani l-au răstignit
între doi tâlhari, unul rău, zeflemitor, altul blând, care
se va converti pe cruce şi va ajunge direct în rai. Isus a
murit „la ceasul al nouălea", adică ora trei după-amiază.
Conform relatării lui Marcu, înainte de a-şi da duhul, a
rostit cuvintele (dintr-un psalm): ,,Eloi, eloi, lema
sabachtani?" (,,Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce
m-ai părăsit?") În momentul acela, catapeteasma Tem-
plului s-a despicat, iar centurionul care se afla în faţa
crucii a mărturisit: ,,Cu adevărat acest om era Fiul lui
Dumnezeu".
Iosif din Arimateea, un membru al Sinedriului, fie
din simpatie pentru Isus, fie trimis special de colegii
din Sinedriu, a obţinut de la Pilat permisiunea de-a
îngropa trupul răstignitului. Evanghelistul Ioan vorbeş­
te de o grădină, în mijlocul căreia Iosif avea un mor-
mânt, în care nu mai fusese depus niciun cadavru până
atunci. Mormântul era săpat în stâncă, închis cu o piatră
31
foarte grea, imposibil de urnit de o singură persoană. În
dimineaţa zilei de duminică, povesteşte evanghelistul
Ioan, Maria Magdalena a găsit piatra mormântului
deplasată. I-a anunţat pe apostolul Petru şi pe „ucenicul
preaiubit", care au venit în grabă. Ei au intrat în mor-
mânt, unde au găsit pânzele în care fusese învelit cada-
vrul într-o parte şi giulgiul (pânza în care fusese învelit
capul), frumos împăturit, în cealaltă parte. Apoi Isus i
s-a arătat Mariei Magdalena, rugând-o să nu-l reţină
(celebrele cuvinte Noli me tangere), întrucât nu se urcase
încă la Tatăl ceresc.
Învierea lui Isus constituie principala dogmă a cre-
dinţei creştine şi piatra de poticnire a necreştinilor. Din
punctul de vedere al Bisericii, a fi creştin înseamnă în
primul rând a crede în Învierea efectivă, reală, trupeas-
că a lui Isus din morţi. După ce a petrecut încă patru-
zeci de zile cu ucenicii Săi, învăţându-i şi încurajându-i,
Isus s-a urcat la cer, unde „stă la dreapta Tatălui şi de
unde iarăşi va veni cu mărire, ca să judece viii şi mor-
ţii" la sfârşitul timpurilor.

Pentru a merge mai departe: Jaroslav Pelikan, Isus de-a

lungul secolelor: locul său în istoria culturii, traducere de
Silvia Palade, Bucureşti, 2000; Mihai Valentin Vladimi-
rescu, Viaţa de zi cu zi în vremea lui Isus, Iaşi, 2013.

32
Teme
 Septuaginta

Septuaginta este versiunea în limba greacă a Vechiu-

lui Testament, adoptată şi utilizată la nivelul cultului de
toate Bisericile ortodoxe. Din punct de vedere istoric,
Septuaginta priveşte doar traducerea din ebraică în
greacă a Pentateuhului, realizată în secolul al III-lea, în
timpul domniei lui Ptolemeu Filadelful, la Alexandria.
Ulterior denumirea s-a extins asupra tuturor cărţilor Ve-
chiului Testament. Legenda, transmisă de Scrisoarea lui
Aristeas şi de Philon din Alexandria, spune că traducerea
respectivă a fost opera comună a şaptezeci sau şaptezeci
şi doi de înţelepţi evrei, aleşi câte şase din fiecare trib.
Până la începutul erei creştine, evreii foloseau şi ve-
nerau Septuaginta. În secolul I d.H., după distrugerea
celui de-al doilea Templu de către Titus, rabinii din exil
stabilesc canonul Bibliei ebraice, sensibil diferit de versi-
unea oferită de Septuaginta. Adversitatea dintre cele
două religii surori - iudaică şi creştină - are drept conse-
cinţă înmulţirea traducerilor cât mai aproape de origina-
lul iudaic, ca replici la versiunea Septuagintei. Cunoaş­
tem cele mai importante traduceri ulterioare din Hexapla
întocmită de Origen, un fel sinopsă pentru Vechiul Tes-
tament creştin.
Hexapla punea în paralel, pe şase coloane, următoa­
rele versiuni ale Vechiului Testament: (1) ebraică, (2)
ebraică în caractere greceşti, (3) versiunea lui Aquila 4)
versiunea lui Symmachos, (5) Septuaginta, (6) revizui-
rea lui Theodotion. Origen dispusese, aşadar, într-o or-
dine descrescătoare versiunile Vechiului Testament, co-
borând dinspre originalul ebraic (limbă pe care el o
35
cunoştea sumar), prin traducerile hiperfidele (ale lui
Aquila şi Symmachos), până la traducerile mai libere
(Septuaginta şi Theodotion, ultima fiind, de fapt, o re-
vizuire a Septuagintei).

Cele mai vechi mărturii: Scrisoarea lui Aristeas şi Philon

din Alexandria

Specialiştii ezită în a data cu precizie Scrisoarea lui

Aristeas (sau pseudo-Aristeas). Intervalul în care se pot
înscrie compunerea şi publicarea ei este cuprins între
300 î.H. şi 100 d.H. Autorul este un evreu de limbă
greacă din Alexandria. Scrisoarea vorbeşte despre tra-
ducerea Pentateuhului din ebraică în greacă, realizată
pe o insulă de lângă Alexandria, în vremea lui Ptolemeu
al II-lea, regele iubitor de artă şi cultură, întemeietorul
celebrei biblioteci şi a nu mai puţin celebrului Musaion.
Demetrios din Phaleron îi prezintă lui Ptolemeu proiec-
tul traducerii. Regele acceptă. Aristeas intervine pe lângă
rege pentru eliberarea iudeilor înrobiţi de Ptolemeu I.
Cererea se aprobă. Acelaşi Ptolemeu, adevăratul prota-
gonist al epistolei, dictează apoi o epistolă adresată
Marelui Preot din Ierusalim, Eleazar, în care-l roagă să-i
pună la dispoziţie şaptezeci de cărturari pentru înfăptu­
irea traducerii Legii iudaice. Ambasada, alcătuită
dintr-un anume Andrei, gărzi de corp şi Aristeas însuşi,
pleacă la Ierusalim. Eleazar îndeplineşte rugăminţile lui
Ptolemeu. Cei şaptezeci de învăţaţi ajung la Alexandria,
iar Ptolemeu organizează un banchet în cinstea lor.
Apoi înţelepţii sunt transportaţi pe o insulă şi aici încep
lucrul. Iată ce a urmat, conform Scrisorii lui Aristeas, tra-
dusă după textul grec stabilit de Andre Pelletier (Sources
chretiennes 89, 1962).

36
301 După trei zile, Demetrios (din Phaleron), luându-i
şi ducându-i peste cele şapte stadii de mare până la
insulă, după ce i-a trecut podul şi au înaintat către la-
tura dinspre nord, îi adună într-o locuinţă pregătită
chiar lângă ţărm (sălaş minunat şi tare liniştit!), îi îm-
bie pe acei oameni înţelepţi să purceadă la realizarea
traducerii. [Şi le spune că], dacă vor avea nevoie de
ceva, să binevoiască să-i ceară. 302 Ei lucrau punând
[versiunile fiecăruia] de acord prin confruntări. Şi ce
era scris în urma punerii lor de acord era apoi copiat
de Demetrios. 303 Adunarea lor ţinea până la ceasul
al nouălea. După care erau lăsaţi să se îngrijească de
ale trupului, toate câte le cereau fiindu-le oferite din
belşug. 304 Altceva: în fiecare zi, Dorotheos le pregă­
tea aceleaşi feluri de mâncare cu ale regelui, căci aşa
primise poruncă. Tot în fiecare zi, odată cu zorii ei se
înfăţişau la palat şi după ce-l salutau pe rege erau lă­
saţi să se întoarcă la sălaşul lor. 305 Curăţindu-şi mâi-
nile în apa mării şi rugându-se lui Dumnezeu - obice-
iul tuturor iudeilor -, se înhămau iarăşi la citirea şi
lămurirea fiecărui [pasaj din Scriptură]. 306 I-am în-
trebat şi despre aceasta, anume de ce îşi spală mâinile
în timp ce se roagă? Iar ei mi-au explicat că e o mărtu­
rie cum că n-au făcut niciun rău. Căci toată puterea
[de a făptui ceva] se află în mâini. Ei legau toate cele,
în chip frumos şi sfânt, de dreptate şi de adevăr. 307
După cum am spus, în fiecare zi se adunau în locul
acela tare plăcut, deopotrivă liniştit şi luminos, şi lu-
crau ce aveau de lucrat. Se întâmplă aşa, încât tălmă­
cirea fu isprăvită în şaptezeci şi două de zile, ca şi
cum ar fi fost stabilit dinainte. 308 La sfârşit, De-
metrios, adunând toată comunitatea evreilor în locul
unde se înfăptuise traducerea, o citi tuturor în prezen-
ţa tălmăcitorilor, care se bucurară de o caldă primire
şi din partea mulţimii, ca unii ce făcuseră un mare bi-

37
 ne. 309 La fel l-au întâmpinat şi pe Demetrios,
rugându-l să trimită şi căpeteniilor lor o copie a între-
gii Legi. 310 După ce s-au citit sulurile, preoţii, cei bă­
trâni din grupul tălmăcitorilor şi, din partea comuni-
tăţii [evreieşti din Alexandria], conducătorii mulţimii
au zis: ,,Fiindcă traducerea a fost făcută în chip fru-
mos şi sfânt şi cu toată luarea-aminte, e bine ca ea să
rămână aşa şi să nu sufere nicio schimbare". 311 Cu-
vintele acestea au fost însotite de aclamatiile tuturor.
'
Apoi au cerut să se rostească un blestem, 'după obice-
iul lor, împotriva oricăruia s-ar apuca să schimbe tex-
tul, fie lungindu-l, fie prescurtându-l. Lucru foarte
bun pentru a-l păstra în veci neschimbat. (traducerea
mea-C.B.).

Al doilea autor care povesteşte episodul traducerii,

precum şi instituirea unei sărbători speciale care să ani-
verseze evenimentul, este Philon din Alexandria (aprox.
30 î.H.-45 d.H.), în Viaţa lui Moise (II, 25-44). Philon a
comentat integral Pentateuhul după versiunea Septua-
gintei, el însuşi, ca evreu elenizat, având cunoştinţe mi-
nime de ebraică. Philon e un martor preţios al versiunii
greceşti a Torei, întrucât cel mai vechi manuscris, al
LXX, ajuns până la noi datează abia din secolul al
IV-lea. În plus, exegeza philoniană, alegorică, în cheie
spirituală, a marcat tradiţia exegetică patristică, în special
prin intermediul şcolii alexandrine (Clement din Ale-
xandria, Origen etc.)

Conţinutul Septuagintei

Septuaginta cuprinde trei tipuri de texte în raport

cu canonul Bibliei ebraice: (1) cărţile Bibliei iudaice tra-
duse în greacă cu variante, omisiuni şi adăugiri (mai

38
ales în Ester şi Daniel); (2) cărţi ce nu aparţin Bibliei
iudaice (dar care presupun un original ebraic sau ara-
maic) şi care sunt în canonul creştin (cele numite înde-
obşte „deuterocanonice"); (3) cărţi „apocrife" (în sensul
acordat de tradiţia protestantă acestui termen): deşi
citate de Părinţii Bisericii, ele n-au fost primite în cano-
nul oficial al tradiţiei occidentale. Septuaginta, devenită
Biblie „oficială" a Bisericilor ortodoxe, cuprinde cinci-
zeci şi trei de cărţi (unele suplimente) în ordinea urmă­
toare, după ediţia lui Alfred Rahlfs:
1. LEGISLAŢIE ŞI ISTORIE: Geneza, Exodul, Leviticul,
Numerii, Deuteronomul, Iosua/Isus, Judecătorii, Ruth,
Cele patru cărţi ale Regilor: I şi II=Samuel, III şi N=Regi
Paralipomene I, II (Cronicile), Ezdra I, Ezdra II
(Neemia), Ester, Iudit, Tobit, Macabei I, II, III, N
II. POEŢI ŞI PROFEŢI: Psalmii, Odele, Proverbele lui
Solomon, Ecleziastul, Cântarea Cântărilor, Iov, Înţelep­
ciunea lui Solomon, Înţelepciunea lui Sirah, Psalmii lui
Solomon
Cei doisprezece Profeţi Mici (Dodeka-propheton) în
ordinea următoare : Osea, Amos, Michea, Ioel, Abdia,
Iona, Naum, Habacuc, Sofonia, Ageu, Zaharia, Malahia
Isaia, Ieremia, Baruch, Plângerile, Scrisoarea lui Ie-
remia, Iezechiel, Suzana, Daniel, Bel şi Dragonul.

Moşteniri creştine

Septuaginta s-a aflat la originea a numeroase „ ver-

siuni-fiice" în Orient şi în Occident. Se cunosc versiuni
siriace, copte, etiopiene, armene, o versiune georgiană -
plecând de la cea armeană-, versiuni arabe, o versiune
gotică, alta în slavonă . Chiar şi în Occident Septuaginta
a fost tradusă de „vechile latine" (Itala, primele tradu-
ceri în latină ale Bibliei). Vulgata Sfântului Ieronim
39
(419 d.H.), urmărind veritas hebraica, va înlocui, înce-
pând cu secolul al VII-lea, "vechile latine", devenind
textul de referintă în Occident. Dar încă din secolul al
I

XVI-lea, înainte şi după Conciliul de la Trento, care va

reafirma autoritatea Vulgatei (1546), ediţiile savante ale
Septuagintei se succedă, precum Poliglota Cardinalului
Cisneros (1514-1521), Biblia Sixtină (1587), Poliglota lui
Walton (1657), precedând lucrările erudite din secolul
al XVIII-lea (1798, Holmes-Parson), ce au constituit
preludiul marilor proiecte moderne, precum ediţia
critică de la Gottingen, în curs de realizare. Omnipre-
zentă în viaţa creştină - liturghie cateheză, predică,
exegeză-, limba Septuagintei a oferit baze lexicografice
pentru greaca creştinilor, fie că e vorba de transcrieri
heruvimi", 11 mană", sabat", 11 Paşti" etc.) sau de tra-
( 11 11

duceri (11 paradis", "psalmi", "acedia" depresivă a asce-

tului, isihia" etc.). Cuvintele alese de traducători,
11

reprezentând deja încercări de exegeză, au sprijinit

interpretările ulterioare ale Părinţilor Bisericii. De pildă,
evocarea pământului 11 nevăzut şi neorânduit", tradu-
când pe tohu-wa-bohu din Geneza 1,2, îi va îndrepta cu
gândul pe cititorii evrei şi creştini spre materia informă.
Omul, făcut 11 după chip şi asemănare" din Geneza
1,26-27, va reaminti tematica platoniciană a modelului
şi a imaginii, a asimilării la Dumnezeu, cu prilejul
speculaţiilor în jurul lui Hristos, imagine a Tatălui,
model pentru om încă de la creaţie. Sunt cel ce este",
11

traducere pentru Exod 3,14: Sunt cel ce sunt" va avea

11

rezonanţe pentru o întreagă tradiţie a teologiei mistice.

Septuaginta şi textul masoretic (TM)

Dacă se compară textul Septuagintei cu Biblia ebra-

ică (textul masoretic), se observă îndată că între ele
40
există o serie de diferenţe. Am spus deja că în canonul
grec există câteva cărţi care nu apar în cel ebraic: Tobit,
Iudit, 1, 2, 3 şi 4 Macabei, Baruh, Sirah, Înţelepciunea lui
Solomon .. ., iar Daniel şi Ester au câteva suplimente şi
„plusuri". Chiar în interiorul cărţilor care îşi corespund
există deosebiri. Câteva exemple: în Exod, construirea
sanctuarului este relatată mai pe scurt în greacă, iar
ordinea detaliilor diferă (36,8-34). În Deuteronom, Cân-
tarea lui Moise (cap. 32) are în LXX câteva versete ce nu
apar în TM, dar câteva dintre ele apar într-unul dintre
manuscrisele de la Qumran. În Isus Nave (Iosua) 20,
LXX nu are versetele despre instituirea cetătilor de
scăpare (4-6). În 1 Regi(= TM 1 Samuel), Cânta;ea Anei
din LXX are, la versetul 10, 6 stihuri care nu există în
TM, în schimb istoria despre Goliat are în greceşte cu 50
de versete mai puţin decât în ebraică. 3 Regi (= TM 1 Regi)
are două rezumate ale domniei lui Solomon (35a-o;
46a-l), precum şi o cântare despre închinarea Templului
(8,53), inexistente în Biblia ebraică; de asemenea relata-
rea modului în care Ieroboam a ajuns rege în Israel
prezintă, în greacă, două variante, relativ contradictorii
(cap. 12). Numerotarea Psalmilor în LXX diferă de cea
ebraică între psalmii 9 şi 147, iar titlurile lor în LXX sunt
mai numeroase şi mai dezvoltate. Cartea lui Iov e sensi-
bil mai scurtă în greacă. Ordinea profeţilor mici e diferi-
tă. În Ieremia mesajele împotriva neamurilor au situări
diferite (după 25,13 în LXX, între 46 şi 51 în TM) etc.
Alte divergenţe sunt de natură teologică. Cel mai cele-
bru exemplu se referă la Isaia 7, 14, unde ebr. 'almiih
„tânără" (care se poate referi atât la o fecioară, cât şi la o
femeie căsătorită de curând) este tradus cu parthenos,
„fecioară". De aici, interpretarea marianică oferită de
creştini (primele mărturii în Evanghelia după Matei şi
Dialogul cu Trifon al lui Iustin) .
41
 Nu ar fi corect să pretindem că, dintre LXX şi TM, o
versiune ar fi superioară celeilalte. Savanţii recunosc
două forme de text distincte şi respectă autonomia
fiecăruia în evolutia lui. Existenta unor divergente este
' ' '
explicabilă prin lunga istorie pe care o au în spate fieca-
re dintre cele două texte, iar studiul acestor deosebiri
este valoros pentru critica biblică, pentru istoria iuda-
ismului, pentru mai buna înţelegere a Noului Testa-
ment, pentru istoria creştinismului antic, mai ales a
celui de limbă greacă. Nu trebuie uitat nicio clipă faptul
că mare parte din textul masoretic corespunde textului
Septuagintei, şi acest lucru ar trebui să prevaleze în
evaluarea teologică a celor două tradiţii.

Septuaginta şi Părinţii Bisericii

Marguerite Harl, coordonatoarea traducerii Septua-

gintei în franceză, notează: ,,Părinţii Bisericii care au
practicat cateheza, au asigurat transmiterea învăţăturii
creştine şi au predicat, cei care au definit credinţa şi au
combătut ereziile. Aceşti Părinţi ai teologiei creştine au
lucrat, cu toţii, având Septuaginta şi numai Septuaginta
ca Vechi Testament." Părinţii interpretează versiunea
LXX în detrimentul versiunii ebraice. Când LXX diferă
de TM, ei preferă prima variantă. De asemenea, pentru
ei chiar şi fragmentele confuze, incomprehensibile din
LXX au un sens, dar acesta nu poate fi surprins decât
prin aplicarea metodei alegorice de lectură. Iată numai
două exemple, dintr-o listă uriaşă. Conform LXX, ,,Enoh
i-a plăcut lui Dumnezeu şi n-a mai fost găsit, pentru că
Dumnezeu l-a strămutat" (Gen. 5,24). Verbul care ne
interesează şi care a dat naştere unei tradiţii eshatologice
importante în creştinismul timpuriu este metetheken, ,,a
strămutat". TM are verbul „l-a luat". Spre deosebire de

42
toţi ceilalţi patriarhi, despre care se spune că „au murit",
Enoh a fost „strămutat", fără a ni se oferi altă indicatie. ,
Versetul a stârnit cel puţin trei interpretări: (1) Enoh este
simbolul dreptului care dobândeşte nemurirea; Philon
apropie „strămutarea" lui Enoh de urcarea lui Ilie la cer
(QG 1,86; Mutat. 34-38). Pentru Theodoret şi Augustin,
versetul prefigurează Învierea eshatologică, dat fiind că
Enoh este al şaptelea patriarh din listă (Învierea va avea
loc în a şaptea zi milenară). (2) În apocrife, Enoh este
socotit un profet care cunoaşte derularea întregii istorii
omeneşti, de la Creaţie până la Judecată. El va deveni
unul dintre cei doi „martori" care vor preceda venirea
Anticristului. (3) Alţi exegeţi înţeleg verbul grec în sens
spiritual: ,,l-a schimbat", ,,l-a transformat" interior.
Astfel, pentru Philon, Enoh devine simbolul convertirii,
care se asociază cu pocăinţa şi singurătatea (Praem. 15-21;
Abr. 17-26).
Celălalt exemplu, tot după LXX: ,,Iacob l-a îndrăgit
pe Iosif mai mult decât pe toţi ceilalţi fii, pentru că era
copil făcut la bătrâneţe. Şi i-a făcut o haină pestriţă. "
(Gen. 37,3) Aici ne interesează adjectivul „ pestriţă"
(poikilos). Textul masoretic are „haină cu mâneci lungi",
nu „pestriţă". Adjectivul specific Septuagintei a fost
comentat alegoric de Philon din Alexandria, care vede
în el simbolul omului politic, versatil, cu mai multe feţe,
instabil (Jos. 32; Somn. 1,219-200). Clement din Alexan-
dria asimilează tunica lui Iosif diversitătii cunoştintelor
I I

omeneşti, dând termenului un sens pozitiv. Pentru

Origen, haina cu care Iacob îl înveşmântează pe Iosif
prefigurează veşmântul brodat cu care Domnul îşi
înveşmântează Biserica, veşmânt alcătuit din toate
părţile Scripturii (Horn . Ez. Vl,9).
O traducere integrală, cu un amplu aparat de note fi-
lologice şi teologice, cu introduceri ştiinţifice, a fost reali-
43
zată în cadrul Colegiului Noua Europă din Bucureşti, cu
sprijinul Fundaţiei Anonimul, între anii 2002 şi 2012, de
un colectiv intemational sub coordonarea lui Cristian
I

Bădiliţă, Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu. Cele

opt volume au apărut la Editura Polirom din Iaşi.2

Pentru a merge mai departe: Septuaginta, opt volume,

Iaşi, 2002-2012.

2 Textul de faţă sintetizează „Studiul introductiv" publicat în

primul volum (2004), pp. 9-36.

44
 Noul Testament

Textele cuprinse în Noul Testament au fost redactate

de personaje istorice, aproximativ între anii 50 şi 100
d.H., în greaca epocii, numită koine ("comună") . Cele
mai timpurii sunt Scrisoarea întâia către Tesaloniceni
(cca 49 d.H.) şi Scrisoarea întâia către Corinteni (cca. 51
d.H.). Evanghelia după Ioan şi Apocalipsa lui Ioan
aparţin perioadei târzii (sfârşitul secolului I). Nicio
pagină din ceea ce avea să se numească, începând cu
secolul al III-lea, Noul Testament n-a fost scrisă de Isus
însuşi, deşi toate au fost inspirate de prezenţa Lui pe
pământ. Iustin Martirul (sec. II), vorbind despre lec-
turile creştinilor din fiecare duminică, foloseşte expressia
11memorii ale apostolilor". Formarea Noului Testament,
aşa cum îl cunoaştem azi, s-a întins pe o perioadă de
două secole, iar procesul decantării unui canon
universal în Biserică a fost zbuciumat. Prima tentativă
de constituire a unui corpus de scrieri creştine, din
partea curentului eclezial, se situează la jumătatea
secolului al II-lea, în urma provocării marcionite.
Pentru Marcion, el însuşi preot creştin şi fiu de episcop,
canonul Scripturii ar fi trebuit să cuprindă numai
Evanghelia după Luca şi zece epistole pauline, 11 puri-
ficate" la rândul lor. Marcion considera că Vechiul
Testament prezintă un Dumnezeu crud şi răzbunător,
iar Noul Testament, unul blând şi mântuitor. De aceea
primul trebuia eliminat integral. Linia eclezială a reac-
ţionat, propunând un canon lărgit atât pentru Vechiul,
cât şi pentru Noul Testament. Termenul gr. kanon
desemnează la origine trestia" cu care se măsurau
II

45
suprafeţele;ulterior a ajuns să însemne „riglă", ,,regulă",
„măsură" . Irineu, episcop al Lyonului (cca 180), este
primul Părinte al Bisericii care foloseşte denumirile
Vechiul şi Noul Testament şi care, în Adversus haereses
(Împotriva ereticilor), face elogiul „Evangheliei tetra-
morfe", ,,sub patru forme": după Marcu, după Matei,
după Luca şi după Ioan. Iată fragmentul respectiv:

Nu poate exista nici un număr mai mic, nici unul mai

mare de Evanghelii. Într-adevăr, cum există patru
regiuni ale lumii în care trăim şi, la fel, patru vânturi
principale, şi cum Biserica este răspândită pe tot
pământul, având drept coloană şi sprijin Evanghelia
şi Duhul vieţii, e firesc ca ea să aibă patru coloane de
aer care să insufle din toate părţile nestricăciune şi să
dea viaţă oamenilor. De unde rezultă în mod limpede
că Logosul, Creatorul universului, care stă peste
heruvimi şi ţine laolaltă toate cele, când s-a arătat
oamenilor, ne-a dat o Evanghelie cu chip împătrit,
deşi susţinută de un singur Duh. Astfel, David, im-
plorând venirea Sa, zicea: ,,Cel ce şezi peste heruvimi
arată-Te!". Căci heruvimii au patru chipuri, iar chipu-
rile lor sunt imagini ale lucrării Fiului lui Dumnezeu.
,,Fiinţa cea dintâi - se zice - este asemenea unui leu",
ceea ce vrea să însemne că Fiul lui Dumnezeu este Cel
puternic, Cel ce stă înainte şi domneşte ca un Împărat;
„a doua este asemenea unui viţel", ceea ce arată
funcţia Sa de preot şi sacrificator; ,,a treia are faţă ca
de om", ceea ce sugerează clar întruparea Sa ome-
nească; ,,a patra este asemenea vulturului care zboară"
şi în înălţimi, ceea ce indică darul Duhului zburător
deasupra Bisericii. Aşadar, Evangheliile vor fi în deplin
acord cu aceste fiinţe pe care stă Isus Hristos: Evan-
ghelia după Ioan relatează naşterea lui preeminentă,
puternică şi glorioasă de la Tatăl, atunci când zice, o

46
dată: ,,La început era Cuvântul şi Cuvântul era la
Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul", iar mai apoi:
„ Toate prin El s-au făcut, şi fără El nimic nu s-a
făcut". Din aceeaşi cauză această Evanghelie e plină
de curaj - după înfăţişarea sa. Evanghelia după Luca,
având un caracter sacerdotal, începe cu scena în care
preotul Zaharia îi aduce lui Dumnezeu jertfa tămâii,
căci viţelul cel îngrăşat era deja pregătit să fie jertfit
pentru întoarcerea fiului cel mic. Cât despre Matei, el
înşiră genealogia pe linie umană a lui Isus, zicând:
„Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul
lui Avraam" şi apoi: ,,Iar naşterea lui Isus Hristos a
fost aşa". Această Evanghelie este, aşadar, după chip
omenesc - pe toată întinderea ei Domnul rămâne un
om plin de umilinţă şi de blândeţe. În sfârşit, Marcu
începe cu Duhul profetic, care vine de sus peste
oameni, zicând: ,,Începutul Evangheliei, după cum
stă scris în cartea profetului Isaia". El înfăţişează o
imagine înaripată a Evangheliei, şi de aceea îşi anunţă
mesajul în formulări scurte şi rapide, aidoma vorbirii
profeţilor. Aceleaşi trăsături le are însuşi Cuvântul lui
Dumnezeu: patriarhilor de dinaintea lui Moise El le
vorbea ca un Dumnezeu plin de slavă; oamenilor
trăitori sub Lege le-a încredinţat lucrare preoţească şi
de slujire; apoi, pentru noi, El s-a făcut om; în sfârşit,
a trimis darul Duhului ceresc asupra întregului pă­
mânt, luându-ne sub propriile-i aripi. Iată, aşadar, că
după lucrarea Fiului lui Dumnezeu se prezintă şi
chipul acelor fiinţe; iar după chipul acelor fiinţe se
prezintă şi caracterul Evangheliei: patru chipuri de
fiinţe, patru forme ale Evangheliei, patru forme ale
lucrării Domnului. De aceea au şi fost date oamenilor
patru „alianţe" (sau „legăminte"): prima a fost înche-
iată cu Noe, după potop; a doua cu Avraam, sub
semnul tăierii împrejur; a treia a fost dăruirea Legii în

47
vremea lui Moise; în sfârşit, a patra, care reînnoieşte
omul şi recapitulează totul în ea, este cea care, prin
Evanghelie, îi înalţă pe oameni şi-i face să zboare spre
împărăţia cerească. Dacă aşa stau lucrurile, atunci
deşerţi la minte, neştiutori şi smintiţi peste măsură
sunt cei care resping forma sub care ni se înfăţişează
Evanghelia, introducînd, cu de la sine putere, fie un
număr mai mare, fie unul mai mic de figuri decât cele
despre care tocmai am vorbit, unii pentru a părea că
au găsit ceva mai mult decât adevărul, ceilalţi pentru
a respinge iconomia lui Dumnezeu. De pildă, Marcion,
care respinge toată Evanghelia sau, mai bine zis, care
se refuză pe sine însuşi Evangheliei, se laudă totuşi că
deţine o parte din această Evanghelie. Alţii, respin-
gând darul Duhului revărsat în ultima vreme peste
neamul omenesc după bunul plac al Tatălui, nu ac-
ceptă forma Evangheliei după Ioan, în care Domnul a
făgăduit că-l va trimite pe Paraclet. Ei resping deo-
dată şi Evanghelia, şi Duhul profetic. Cu adevărat
nenorociţi aceşti oameni care, susţinând că există falşi
profeţi, alungă din Biserică harul profetic şi se com-
portă precum aceia care, din pricina unor indivizi
ipocriţi, se abţin de la orice relaţie cu fraţii. E normal
atunci ca asemenea oameni să nu-l accepte nici pe
apostolul Pavel, căci, în Epistola către Corinteni, el a
vorbit foarte limpede despre harismele profetice şi
chiar el însuşi cunoaşte bărbaţi şi femei care pro-
fetizează în biserică. Prin toate acestea, aşadar, indi-
vizii cu pricina păcătuiesc împotriva Duhului lui
Dumnezeu şi cad într-un păcat de neiertat. Cât despre
discipolii lui Valentin, aceştia, netemându-se de nimic
şi publicând scrieri plăsmuite după capul lor, se laudă
că deţin mai multe Evanghelii decât există. Ei au ajuns
la o asemenea îndrăzneală, încât numesc evanghelie „a
adevărului" o lucrare compusă de dânşii foarte recent

48
 şi care nu se potriveşte întru nimic cu datele din
Evangheliile apostolilor. Până şi Evanghelia nu poate fi
ferită, în cazul lor, de blasfemie.

O listă importantă cu titluri de scrieri creştine care

erau citite în comunităţile timpurii a fost descoperită la
Biblioteca Ambrosiană din Milano şi publicată în 1740,
de savantul italian Muratori. De aici şi titlul Lista lui
Muratori, impus în lumea ştiinţifică. Documentul res-
pectiv, redactat în latina secolului al VII-iea, traduce un
text din greaca secolului al II-iea. Lista lui Muratori
atestă un stadiu incipient al Noului Testament. Ea re-
cunoaşte canonicitatea celor patru Evanghelii, a Fapte-
lor apostolilor, a Apocalipsei lui Ioan, a Epistolelor
pauline şi pastorale. Lipsesc Epistola către evrei, Iacob
şi l,2Petru. De asemenea, sunt menţionate Apocalipsa lui
Petru şi Păstorul lui Hermas.
Criteriile canonicităţii
sunt: (1) apostolicitatea, adi-
că recunoaşterea originii apostolice a scrierilor; (2) orto-
doxia - în sens etimologic „dreaptă credinţă" -: conţi­
nutul scrierilor din NT trebuie să corespundă învăţă­
turilor apostolice; (3) vechimea: Păstorul lui Hermas n-a
intrat în Noul Testament din cauza datei recente la care
a fost redactat; (4) universalitatea: scrierile trebuiau
acceptate de toate comunităţile creştine; (5) inspiraţia
divină: criteriul cel mai slab, dat fiind că toate tendinte-
'
le creştinismului timpuriu îl invocă.
Primele liste complete despre conţinutul Noului
Testament provin din Epistola pascală 39 a Sfântului
Atanasie şi din Istoria bisericească (III, 25,1-7) a lui Euse-
biu, episcop de Cezareea. Rezumând deciziile Si-
nodului de la Niceea (325), Eusebiu enumeră trei cate-
gorii de texte creştine: (1) texte unanim acceptate şi
folosite în biserici (homologoumenoi); (2) texte disputate,
49
acceptate de unele comunităţi, dar respinse de altele
(antilegomenoi); (3) texte eretice. Din cauza bănuielii de
milenarism (,,împărăţia de o mie de ani a lui Isus pe
pământ" menţionată la începutul cap. 20), Apocalipsa
lui Ioan n-a fost admisă în canonul multor comunităţi
creştine din Orient decât foarte târziu. Chiril al Ierusa-
limului (sec. IV) nu o citează în Catehezele sale.
O altă chestiune importantă o constituie transmite-
rea textelor Noului Testament. Primele manuscrise
complete datează din secolul al IV-lea. După recunoaş­
terea creştinismului ca religia licita, Constantin i-a co-
mandat episcopului Eusebiu de Nicomedia un număr
de cincizeci de exemplare din Biblie (Vechiul şi Noul
Testament), frumos copiate şi legate, pentru tot atâtea
biserici din Imperiu. În opinia multor savanţi, unul
dintre aceste exemplare ar fi chiar faimosul Codex
Vaticanus, numit astfel datorită faptului că se află în
Biblioteca Sfântului Scaun. Celelalte două manuscrise
foarte vechi şi conţinând integral Noul Testament sunt
Codex Sinaiticus şi Codex Alexandrinus. Codex Sinaiticus
a fost descoperit de savantul german Constantin
Tischendorf la mânăstirea Sfânta Ecaterina din Sinai (de
aici denumirea codexului). Manuscrisul a fost împărţit,
tarul
, Alexandru al II-lea achizitionând
, o sectiune
, im-
portantă. În 1933, autorităţile sovietice, aflate în criză
financiară, au vândut această parte celebrului British
Museum. Pe lângă scrierile canonice, Codex Sinaiticus
conţine Scrisoarea lui Barnaba şi Păstorul lui Hermas.
Codex Alexandrinus, mai recent (secolul al V-lea), prezin-
tă mai multe lacune în Noul Testament. El i-a fost dăru­
it regelui Charles I în 1627, de fostul patriarh al Ale-
xandriei, Chiril Lukaris, ca semn de recunoştinţă pentru
sprijinul acordat de anglicani ortodocşilor împotriva
iezuiţilor. Se află la British Library din Londra.

50
 Prima ediţie (editio princeps) tipărită a Noului Tes-
tament în greacă i se datorează lui Desiderius Erasmus
şi a fost publicată la Base!, în 1516, pe baza unor manu-
scrise mai putin fiabile. Editia erasmică a fost numită de
' '
savanţii protestanţi Textus Receptus (,,textul acceptat"),
ea marcând originea editării ştiinţifice a Noului Testa-
ment. Trebuie precizat totuşi că primul care a lansat şi
condus proiectul unei asemenea ediţii a fost cardinalul
spaniol Ximenes de Cisneros (1437-1517). Proiectul lui
De Cisneros cuprindea mai multe versiuni ale Vechiu-
lui Testament (ebraică, Septuaginta şi Vulgata), plus
Noul Testament. De la numele oraşului spaniol Alcalâ,
numit în latină Complutum, provine şi denumirea
ediţiei: Polyglota complutensis. Deşi tipărită încă din 1514
(aşadar înaintea ediţiei erasmice), ediţia cardinalului De
Cisneros a apărut abia în 1522, după ce a primit binecu-
vântarea Papei. Din acel moment, studiile neotes-
tamentare au luat avânt. Astăzi, datorită tehnicilor
moderne de reproducere şi inventariere, majoritatea
manuscriselor au devenit accesibile. Noile editii benefi-
'
ciază de aportul unor echipe internaţionale, cu varii
competenţe. Citez doar celebrul Nestle-Aland, Novum
Testamentum graece, ajuns la ediţia a 28-a. Eberhard
Nestle a publicat prima ediţie în 1898, iar Kurt Aland a
continuat îngrijirea ediţiilor începând cu 1952 până în
1994, când a murit. De la o astfel de ediţie trebuie plecat
atunci când dorim să traducem, să înţelegem şi să co-
mentăm Cartea fundamentală a creştinismului.
Cele mai importante traduceri româneşti ale Noului
Testament sunt, în traditia ortodoxă: Noul Testament
' de la Bucureşti (1688); Biblia
de la Bălgrad (1648); Biblia
de la Blaj (1795), care a avut numeroase revizuiri; Biblia
de la Sibiu (1856-1858), sub patronajul lui Andrei Şaguna;
Biblia sinodală din 1914; Biblia Galaction-Radu (1938);
51
diortosirea Bartolomeu Anania (2001); în tradiţia pro-
testantă: Noul Testament Nitzulescu (1897) şi Biblia
Cornilescu (1921), cu mai multe revizuiri ulterioare.

Pentru a merge mai departe: Evanghelia după Matei,

ediţie bilingvă, traducere inedită şi comentariu de
Cristian Bădiliţă, Bucureşti, 2009; Evanghelia după Ioan,
ediţie bilingvă, traducere inedită şi comentariu de
Cristian Bădiliţă, Bucureşti, 2010; Evanghelia după Mar-
cu, ediţie bilingvă, traducere inedită şi comentariu de
Cristian Bădiliţă, Bucureşti, 2012; Apocalipsa lui Ioan,
ediţie bilingvă, traducere inedită şi comentariu de
Cristian Bădiliţă, Bucureşti, 2012; de asemenea, o bună
traducere a Evangheliilor li se datorează doamnelor
Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu, apărută la
editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Bucureşti;
despre traducerile Noului Testament în română: Ema-
nuel Conţac, Dilemele fidelităţii, condiţionări culturale şi
teologice în traducerea Bibliei, Cluj-Napoca, 2011.

52
 Tatăl nostru

Cea mai faimoasă rugăciune din tradiţia creştină,

,, Tatăl nostru" (,,Rugăciunea Domnească" sau Pater,
după primul cuvânt al versiunii latine), are o „poveste"
destul de puţin cunoscută publicului larg. Versiunea
încetăţenită şi rostită de toată lumea este următoarea:
„ Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele
Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa
şi pe pământ, pâinea noastră cea de toate zilele (ori
,,spre fiinţă") dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă nouă greşe­
lile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri şi nu
ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean
(sau „cel rău"). Amin." Urmează doxologia, ,,cuvântul
de slăvire": ,,căci a Ta este împărăţia şi puterea şi mări­
rea în veci". Cum se prezintă lucrurile din punct de
vedere istoric, filologic şi teologic?
,,Tatăl nostru" apare în două locuri din Noul Tes-
tament: Evanghelia după Matei 6,9-15 şi Evanghelia
după Luca 11,2-4. De asemenea, e citat în Didahia
8,2-3, o scriere creştină de la sfârşitul secolului I, aşadar
foarte aproape de perioada în care au fost aşternute în
scris textele neotestamentare. Didahia reproduce ver-
siunea lui Matei, la care adaugă următoarea doxolo-
gie: ,,căci a ta este puterea şi slava în veci". Prima
surpriză o constituie diferenţele care există între ver-
siunea transmisă de Matei şi cea transmisă de Luca.
Pentru o comparaţie directă, iată cele două traduceri,
realizate după ultima ediţie a textului grec îngrijită de
Nestle-Aland.

53
Matei
„Tatăl nostru care [eşti] în
ceruri,/ sfinţească-se
numele Tău/vie împărăţia
Ta, facă-se voia Ta,/ pre-
cum în cer, şi pe pământ./
Pâinea noastră epiousios /
dă-ne-o nouă astăzi/ şi
iartă-ne datoriile noastre/
precum şi noi i-am iertat
pe datornicii noştri/ şi nu
ne duce pe noi în ispită,/
ci ne izbăveşte de cel rău."
Luca
„ Tată,/ sfinţească-se
numele Tău,/ vie împără­
ţia Ta,/ pâinea noastră
epiousios dă-ne-o în fiecare
zi/ şi iartă-ne păcatele
noastre,/ căci şi noi iertăm
tuturor datornicilor noş­
tri,/ şi nu ne duce pe noi
în ispită."

Traducerile de mai sus au fost făcute după o ediţie

a Noului Testament stabilită pe baza celor mai bune
manuscrise. Majoritatea creştinilor însă cunosc şi ros-
tesc „ Tatăl nostru" în versiunea citată de noi la început.
Cum se explică aceste diferenţe şi ce trebuie să reţinem
din încurcata, dar pasionanta poveste a Rugăciunii
domneşti? Versiunea cunoscută de noi toţi provine
dintr-o sinteză a celor două versiuni, oferite de Matei şi
de Luca. Această sinteză, nelegitimă din punct de vede-
re istoric şi filologic, este opera unor scribi sau copişti
care, intrigaţi de cele câteva diferenţe majore, au dorit
să omogenizeze Rugăciunea Domnească. Prin urmare,
ei au adăugat versiunii din Luca versetele care nu există
decât la Matei, obtinând astfel o versiune comună celor
I

doi. Iar acolo unde Matei foloseşte cuvântul „datorii",

scribii l-au înlocuit cu „păcate", conform versiunii din
Luca. Această versiune omogenizată s-a perpetuat şi în
perioada modernă, datorită prestigiului de care s-a bucu-
rat Textus Receptus, adică prima ediţie ştiinţifică a Nou-
lui Testament, publicată de Erasmus din Rotterdam în
54
1516. Pentru realizarea acestei editii, Erasmus a folosit
I

manuscrise în care versiunea rugăciunii Tatăl nostru"

II

din Luca era 11 corectată" după versiunea din Matei.

Corect este să restabilim versiunile prime şi să recu-
noaştem că există două tradiţii, complementare, trans-
mise de cei doi evanghelişti.
Evanghelia după Matei se adresează în principal
creştinilor proveniţi din iudaism. Isus rosteşte rugăciu­
nea în cadrul Predicii de pe Munte, în fata unei multimi
numeroase. În cazul Evangheliei după Luca, s~risă
pentru creştinii proveniţi din rândul păgânilor, Isus îi
învaţă Tatăl nostru doar pe ucenici, la rugămintea aces-
tora. Aşadar, pe de o parte, avem un public eminamen-
te iudaic, obişnuit cu asemenea tip de rugăciune, pe de
altă parte, un public păgân, puţin familiarizat cu tradi-
ţia iudaică şi căruia evanghelistul Luca îi oferă un Tatăl
nostru prescurtat, cu doar cinci versete în loc de şapte.
Asta nu înseamnă că versiunea transmisă de Luca este
un simplu rezumat al versiunii lui Matei. Probabil
amândoi evangheliştii au avut la dispoziţie o versiune
anterioară, urcând până la Isus Însuşi, pe care fiecare
dintre ei a reprodus-o conform intenţiei sale teologice şi
în funcţie de publicul vizat.
În cazul versiunii Luca, unele manuscrise şi câţiva
Părinţi ai Bisericii (Grigore de Nyssa şi Maxim Mărturisi­
torul) atestă un verset suplimentar, inserat după invoca-
rea Tatălui: Vie duhul Tău sfânt peste noi şi să ne cure-
11

ţe". Interpolarea, care lipseşte din cele mai multe şi mai

bune manuscrise, se datorează probabil ritului botezului,
unde Duhul Sfânt era invocat de episcop pentru a-l ajuta
pe neofit să biruie duhurile necurate. În cazul Rugăciunii
Domneşti, Duhul este chemat pentru a curăţi sufletul
persoanei care i se adresează Tatălui, în aşa fel încât ce-
rerile sale să fie ascultate.
55
 Cea mai dificilă problemă este legată de adjectivul
epiousios, folosit atât de Matei, cât şi de Luca, în versetul
„ pâinea noastră epiousios dă-ne-o nouă astăzi", respectiv
„în fiecare zi". Părinţii Bisericii au propus mai multe
traduceri, toate intepretative, dat fiind că acest adjectiv,
epiousios, este un hapax legomenon, adică apare numai în
evangheliile noastre. Origen (sec. II-III) îl echivalează cu
alt adjectiv, întâlnit în Septuaginta (Ex. 19,5; 23,22; Deut.
7,6; 14,2; 26,18), periousios, care înseamnă „aparte", ,,deo-
sebit", ,,ieşit din comun". Numai că, dacă Matei sau Luca
ar fi dorit să folosească periousios, iar nu epiousios, cu
siguranţă l-ar fi folosit. Pentru Efrem (sec. IV), în Comen-
tariul său la Diatessaron (cele patru Evanghelii), epiousios
ar denumi pâinea concretă, materială „necesară" vieţii.
Ioan Casian, urmându-l pe Origen, interpretează epiousios
în sens spiritual, ,,spre fiinţă" (supersubstantialis), sens
dificil de înţeles şi de explicat. Tot prin supersubstantialis
traduce termenul şi Ieronim în Vulgata, Biblia latină
devenită de referinţă în toată partea de Occident a creşti­
nătăţii. Curios însă, dacă în traducerea latină a Evanghe-
liei după Matei, Ieronim îl traduce pe epiousios prin
supersubstantialis, în traducerea Evangheliei după Luca
acelaşi termen este redat prin quottidianum, ,,de toate
zilele". Fie marele teolog a avut la dispoziţie manuscrise
cu alt adjectiv în greacă, fie, din neatenţie, a tradus prin
quottidianum adverbul „în fiecare zi" din versiunea Luca.
Tot el ne transmite informatia conform căreia, într-o
Evanghelie numită a nazarinenilor ' (redactată în ebraică, dar
pierdută), pâinea ar fi fost „de mâine" (în ebraică, mahar).
În De sermone Domini in monte (Despre Predica de pe Mun-
te), Augustin propune nu mai puţin de trei sensuri pen-
tru explicarea termenului grecesc, conectând versetul la
alte pasaje din Scriptură. Astfel, epiousios se referă (1) la
pâinea materială, corespondent al manei trimise de
56
Dumnezeu evreilor pe vremea exodului; (2) la euharistie;
(3) la Cuvântul lui Dumnezeu, adică, Isus Însuşi, dat
fiind că în capitolul 6 din Evanghelia după Ioan, Acesta
se numeşte pe Sine „pâinea vieţii" . Personal optez pentru
echivalarea „de Mâine", acest „Mâine" cu majusculă
referindu-se la Împărăţia eshatologică şi mesianică. La
prima Sa Venire, Isus ne-a dăruit deja pâinea vieţii, din
care ne împărtăşim la euharistie; dar Ospăţul adevărat şi
deplin va avea loc, pentru toată lumea, la a doua Venire
(parousia), Mâine. Trei etimologii au fost propuse pentru
explicarea termenului: epi+ousia (,,fiinţă"); epi+ousa
(hemera), ousa fiind participiul verbului „a fi"; epi+iousa
(hemera), iousia fiind participiul verbului „a veni". Pentru
ultimele două etimologii trebuie presupus substantivul
hemera „zi". Aşadar, sensul lor ar fi „ pâinea zilei care este
acum" şi „ pâinea zilei care va veni", adică „a zilei de
Mâine".
De asemenea, Luca are „ păcate" acolo unde Matei
vorbeşte despre „datorii". Diferenţa se explică prin aceea
că Matei se adresează, cum spuneam, unui public iu-
deu, în viziunea căruia mântuirea se poate obţine prin
respectarea unui pact sau a unui contract între Dum-
nezeru şi poporul Său. Nerespectarea acestui contract
atrage după sine o pedeapsă pe măsură. Termenul din
Luca este diferit, pentru că publicul său, creştini prove-
niţi din păgânism sau păgâni pur şi simplu, nu ar fi
înţeles ideea religioasă, bazată pe un contract, din
versiunea lui Matei. De aceea el foloseşte „ păcate"
(hamartiai) în loc de „datorii", păstrând totuşi „datoriile"
în partea a doua a versetului. Introducând „păcatele",
Luca face un pas major în psihologizarea conţinutului
rugăciunii.
În încheiere doresc să mă opresc asupra vocativului
cu care începe rugăciunea. Sub cuvântul grecesc Pater,
57
,,Tată", exegeţii presupun termenul aramaic abba, folo-
sit de Isus în Ghetsimani cu puţin înainte de a fi arestat
(Marcu 14,36). Abba conţine o nuanţă de intimitate, de
afectiune
, filială, însemnând „tăticule", nu doar „tată",
iar această nuanţă este capitală pentru înţelegerea
raporturilor dintre Dumnezeu şi Fiul Său, Isus. Doar un
fiu preaiubit i se poate adresa Tatălui Creator cu apela-
tivul „tăticule". Prin acest apelativ, Isus îi învaţă pe
creştini să devină pur şi simplu copii iubitori ai Tăticu­
lui ceresc.

58
 Apocrife

Apocrife ale Noului Testament

În spaţiul universitar occidental, laic sau creştin, stu-

dierea ştiinţifică a scrierilor apocrife şi-a găsit de multă
vreme locul şi rostul, bucurându-se de un interes cres-
când şi bine meritat. Editarea textelor are, în Occident, o
tradiţie de peste trei sute de ani, dacă ne fixăm primul
reper în 1703, anul când Fabricius a publicat un volum
impozant, intitulat Codexul apocrif al Noului Testament. De
la Fabricius şi până astăzi s-au făcut paşi enormi în edita-
rea, comentarea şi înţelegerea apocrifelor creştine.3
Termenul „apocrif" provine din gr. apocryphon, care
înseamnă „ascuns", ,,tăinuit", ,,acoperit" . El a fost utili-
zat de unii autori creştini pentru a desemna cărţile
folosite, citite în privat, nu în spaţiul eclezial. Pentru
Irineu (Adversus haereses 1,20) şi Clement Alexandrinul
(Stromate 1,15,69) el are o conotaţie negativă, refe-
rindu-se la scrierile ereticilor. Tertullian însă consideră
„apocrifă" Păstorul lui Hermas, o scriere integrată la un

3 Pe lângă culegerile recente de apocrife (James, Otero,

Erbetta, Moraldi etc.), semnalez colecţia de la Brepols,
Apocryphes, coordonată de Alain Desreumaux şi Enrico Norelli,
precum şi revista anuală Apocrypha, editată de Asociaţia
pentru Studierea Literaturii Apocrife Creştine, cu sediul în
Elveţia. Foarte bună introducere în subiect: J.-D. Kaestli et D.
Marguerat, Le mystere apocryphe. Introduction a une litterature
meconnue, Geneva, 1995.
59
moment dat în Noul Testament. Problema apocrifelor
este legată de constituirea canonului creştin. Acest
proces s-a întins pe o perioadă de aproape două secole,
între jumătatea secolului al Ii-lea şi sfârşitul secolului al
IV-lea (Sinodul de la Cartagina, 397). Nu voi intra în
prea multe detalii istorice sau tehnice, mulţumindu-mă,
pentru aceasta, să trimit la excelentele lucrări ale lui
Campenhausen4, Gamble5, Metzger6 sau Tardieu7 •
Doresc să atrag luarea-aminte asupra ezitărilor Părinţi­
lor din această lungă perioadă şi a fluctuaţiilor din inte-
riorul listei de titluri. ,,Lista lui Muratori" (secolul al
Ii-lea), Irineu, Origen, Tertullian propun versiuni diferi-
te ale „canonului", în vreme ce însuşi termenul kanon,
cu sensul de „conţinut normativ al Scripturii", apare
târziu, în anul 360, în Actele Sinodului de la Laodiceea. 8
Până la această dată, termenul desemnează pur şi sim-
plu „regula de credinţă". Or, ce observăm privitor la
aceste prime liste? În primul rând, conţinutul lor diferit;
în al doilea rând, absenta , unor texte celebre astăzi,
precum Apocalipsa lui Ioan sau Epistola către evrei; în
sfârşit, prezenţa altor texte, dispărute astăzi din colima-
torul nostru, precum Didahia, Epistola lui Clement, Păsto-

4 Hans Von Campenhausen, Die Entstehung der christlichen

Bibel, Tiibingen, 1968 (trad. franceză: La formation de la Bible
chretienne, Neuchâtel, 1971).
5 Harry Y. Gamble, The New Testament Canon. Its Making and

Meaning, Philadelphia, 1985.

6 Bruce M. Metzger, The Canon of the New Testament. Its origin,

development and significance, Oxford, 1987, ed. a II-a, 1989.

7 M. Tardieu (ed.), La formation des canons scripturaires, Paris,

1993.
8 Mai dezvoltat în Studiu introductiv la Evanghelii apocrife, ed.

a IV-a, Polirom, 2007, pp. 7-28.

60
rul lui Hermas şi câteva ... apocrife, printre care Evanghe-
lia lui Petru şi Apocalipsa lui Petru. Apocalipsa lui Ioan a
stat multă vreme „ pe tuşă", datorită milenarismului
presupus din capitolul 20; nici Evanghelia lui Ioan n-a
avut o soartă mai favorabilă, dintr-un motiv similar, a
patra evanghelie fiind unul dintre textele preferate de
gnostici. Evanghelia lui Petru, multă vreme aflată pe
listele canonice, a fost eliminată din cauza interpolărilor
docetiste tardive, aşa cum mărturiseşte Serapion, epi-
scop al Antiohiei, la începutul secolului al III-iea. Prin
urmare, într-o perioadă când încă nu exista un canon
cert al Noului Testament, unele din scrierile numite
astăzi „apocrife" nu deranjau pe nimeni, ba chiar stă­
teau alături de cele trei Evanghelii sinoptice sau de
corpusul epistolelor pauline.
Apocrifele Noului Testament sunt replici la toate
genurile literare incluse în canon: Evanghelii, apocalip-
se, epistole, fapte sau acte ale apostolilor. Lista lor e
foarte bogată. Multe s-au păstrat în greaca veche; altele
s-au tradus în latină, etiopiană, coptă, siriacă, arabă,
slavonă etc. De dragul clarităţii şi după originea fiecărei
scrieri, corpusul apocrifelor Noului Testament se poate
împărţi în două mari secţiuni: (1) texte compuse de
autori socotiţi „eretici" de curentul „ortodox"; (2) texte
de factură populară, exprimând o viziune teologică la
limita basmului sau a mitologiei. Toate mărturiile
creştinismului antic, de orice culoare şi de orice nuanţă
(gnostică, iudeo-ebionită, populară) sunt importante,
întrucât ne ajută să refacem peisajul variat şi policrom
al epocii respective. Trebuie precizat că apocrifele da-
tează dintr-o epocă mai recentă decât scrierile Noului
Testament. Iată câteva titluri importante: Protoevanghe-
lia lui Iacob, Evanghelia lui Nicodim, Apocalipsa lui Pavel,
Apocalipsa lui Petru, Urcarea la cer a Mariei. Din zona
61
literaturii gnostice, Evanghelia lui Toma, Pistis Sophia,
Evanghelia Mariei Magdalena, Apokryphon-ul lui Ioan. În
general, autorii acestor scrieri gnostice pretind că deţin
o învăţătură specială, provenită direct din gura Mântui-
torului, şi la care creştinii de rând nu au avut acces. Ei
justifică astfel un mod de viaţă bazat pe o dogmatică
proprie, neacceptată de curentul „ortodox" majoritar.
De ce este importantă cunoaşterea literaturii apocri-
fe? Ea conţine multe tradiţii pe care Biserica le-a preluat
în iconografie, liturghie, sau care susţin anumite învăţă­
turi dogmatice. De pildă, icoanele despre naşterea şi
copilăria Mariei, petrecută în Templul din Ierusalim, au
ca origine îndepărtată Protoevanghelia lui Iacob. Iată
două pasaje care ar trebui cunoscute de cât mai mulţi
creştini. Primul descrie jalea Anei, soţia lui Ioachim, sub
coroana unui dafin, urmată de vestea cea bună adusă
de înger:

Ana s-a întristat foarte tare, şi-a azvârlit veşmintele

de doliu, şi-a spălat părul, s-a gătit în haine de mi-
reasă şi pe la ceasul al nouălea a coborât în grădină
să se plimbe. Şi văzând un dafin, s-a aşezat sub el şi
a început să se roage la Domnul Atotstăpânitorul,
zicând: ,,Dumnezeule al părinţilor noştri, binecu-
vântează-mă şi împlineşte-mi ruga precum ai bine-
cuvântat pântecele Sarei şi i-ai dăruit fiu pe Isaac!"
Ridicându-şi privirile spre cer, zări un cuib de vră­
biuţe în frunzişul dafinului şi prinse a jeli de una
singură, zicând: ,, Vai mie, nefericita, cine m-a năs­
cut? Din ce pântece am ieşit la lumină? Blestem am
devenit în ochii fiilor lui Israel şi cu batjocură m-au
alungat ei din Templul Domnului. Vai mie, neferici-
ta, cu cine aş putea să mă asemăn? Nu sunt ca păsă­
rile cerului, fiindcă şi păsările cerului aduc pe lume
pui, în vreme ce eu nu, Doamne! Vai mie, nefericita,
62
 cu cine aş putea să mă asemăn? Nu sunt ca vietăţile
pământului, fiindcă şi vietăţile pământului pot ză­
misli, în vreme ce eu nu, Doamne! Vai mie, neferici-
ta, cu cine oare mă asemăn? Nu sunt ca vietăţile din
ape, căci şi ele pot zămisli, în vreme ce eu nu,
Doamne! Vai mie, nefericita, cu cine aş putea să mă
asemăn? Pământului, nici lui nu-i sunt asemeni, căci
şi pământul rodeşte la soroc, şi pe tine, Doamne, te
binecuvântează!" Şi, iată, un înger al Domnului a
venit asupra ei şi i-a zis: ,,Ana, Ana, Domnul a îm-
plinit ruga ta: vei prinde sămânţă în pântec şi vei
naşte prunc, iar despre neamul tău se va vorbi în
toată lumea". Şi a răspuns Ana: ,,Să trăiască Dom-
nul Dumnezeul meu, dacă voi naşte prunc - băiat
ori fată - îl voi dărui Domnului Dumnezeu spre a-L
sluji toate zilele vieţii sale."

Al doilea pasaj descrie câteva scene din copilăria ce-

lei ce avea să fie aleasă ca Maică a Domnului Isus Hristos:

Lunile se adăugau una câte una la vârsta copilei.

Când împlini doi ani, Ioachim îi zise Anei: ,,Iată, a
venit timpul s-o ducem la Templul Domnului. Tre-
buie să ne ţinem cuvântul dat, ca nu cumva să ne-o
ceară Atotstăpânitorul şi să rămână darul neprimit."
Dar Ana răspunse: ,,Hai să mai aşteptăm un an, ca
să nu plângă mititica după tatăl şi după mama ei".
„Să mai aşteptăm", încuviinţă Ioachim. Când Maria
împlini trei ani, Ioachim zise: ,,Chemaţi pe fiicele ne-
întinate ale evreilor. Fiecare să ţină în mână o făclie
aprinsă pentru ca pruncul să nu tânjască după ce la-
să în urmă, iar inima să nu-i fie răpită de vreun lu-
cru străin de Templul Domnului". Fecioarele merse-
ră cu făclii în mâini până la Templul Domnului. Aici
preotul o întâmpină pe Maria şi sărutând-o, o bine-
cuvântă zicând: ,,Domnul a preamărit pe veci nu-

63
 mele tău. La sfârşitul veacurilor El îşi va arăta prin
tine răscumpărarea fiilor lui Israel." Şi a aşezat-o pe
a treia treaptă a altarului, iar Domnul Dumnezeu a
pogorât har asupra ei. Atunci Maria începu să dan-
seze şi toată casa lui Israel o îndrăgi.

De asemenea, dogma fecioriei găseşte un argument

de forţăîn aceeaşi Protoevanghelie (sec. II). Autorul, un
creştin elenofon din Egipt, îşi propune să justifice, prin
câteva episoade puternice, virginitatea Mariei ante
partum (cap. 6: proba apei amare); in partu (cap. 19-20:
verificarea de o moaşă necredinciosă); post partum
(explicaţia oferită expresiei evanghelice „fraţii Domnu-
lui": aceştia erau fii ai lui Iosif din altă căsătorie). O altă
versiune, cu elemente inedite, va deveni celebră în
Occidentul medieval, cu titlul Pseudo-Evanghelia lui
Matei. Oricine vizitează, de pildă, gropniţa Mânăstirii
Humor, are privilegiul de a vedea fragmente ale Pro-
toevangheliei în registru iconografic.
Coborârea lui Isus în iad, o teologumenă creştină
importantă, este dezvoltată narativ într-o altă apocrifă,
Evanghelia lui Nicodim, care face parte dintr-un grupaj
mai amplu, cunoscut ca Acta Pilati. Versiunea greacă
cea mai veche este o remaniere din secolul al IV-iea, dar
fondul urcă până la începutul secolului al II-iea. Rezum
scrierea: Iosif din Arimateea relatează despre învierea
morţilor odată cu Isus. Ca martori direcţi îi citează pe
Simeon preotul şi pe cei doi fii ai săi, tustrei morţi de
puţină vreme şi înviaţi acum. Minunea începe cu o
lumină orbitoare, care străpunge întunericul iadului.
Pentru prima dată locuitorii lumii de jos s-au putut
vedea la chip unii pe alţii. Apoi, în mijlocul lor s-a
arătat Ioan Botezătorul, care, credincios functiei sale de
I

înainte-mergător, le face un scurt „instructaj catehetic"

64
despre Isus. Urmează o conversaţie spumoasă între
Satana şi Iad, întreruptă de un „glas ca un tunet": ,,Ri-
dicaţi, căpetenii, porţile voastre, ridicaţi-vă, porţi veşni­
ce, ca să intre împăratul slavei!" Satana se retrage stra-
tegic, lăsându-i Iadului dirijarea operaţiunilor. Totul
însă e zadarnic. ,,Porţile de aramă s-au sfărâmat, drugii
de fier s-au făcut zob şi toti mortii au fost sloboziti din
legături. Şi cum a intrat Î~păratul slavei, cu înfăţişare
omenească, tot întunericul Iadului s-a luminat." Cu
această „ tragicomedie" sacră, desfăşurată la porţile
Iadului, încep unele slujbe de Înviere atât în spaţiul
ortodox, cât şi în cel catolic. Iadul îl ia în primire pe
Satana şi, după ce-i ţine o predică moralizatoare, îl
pune în lanţuri şi-l aruncă la beci până la a doua Venire.
Isus apucă dreapta lui Adam şi rosteşte asupra tuturor
o formulă de eliberare din păcat. Urmează urcarea la
rai, unde se află deja trei personaje: Enoh, Ilie şi tâlharul
cel bun.
Un scurt capitol al versiunii latine, extrem de cu-
noscută în Occidentul creştin, constituie, poate, cel mai
adecvat comentariu al icoanei Anastasis. Aici, Isus
însuşi îl execută pe Satana. ,,Iadul s-a cutremurat, porţi­
le morţii şi încuietorile lor s-au făcut zob, drugii de fier
s-au rupt şi au căzut la pământ, şi toate s-au deschis.
Domnul Isus Hristos a venit cu blândeţe, înconjurat de
aura strălucitoare a luminii de sus, măreţ şi smerit,
purtând în mâini un lanţ. El însuşi a legat strâns gâtul
Satanei, apoi mâinile la spate, l-a azvârlit în tartar, i-a
pus piciorul sfânt peste grumaz şi i-a zis: Toată vremea
aceasta ai făcut multe rele; n-ai vrut să te potoleşti cu
niciun chip. Astăzi te arunc în focul veşnic . A chemat
Iadul şi i-a poruncit: Ia-l pe acest cap al răilor şi ticăloşi­
lor şi păzeşte-l până când îţi voi porunci eu! Şi Iadul,
luându-l cu sine, s-a cufundat sub picioarele Domnului
65
în hăul cel adânc." Regăsim aici elementele propuse de
Dionisie din Furna pentru pictarea icoanei Anastasis.

Apocrife ale Vechiului Testament

Există şi alt sens al termenului „apocrife", în interi-

orul tradiţiei biblice creştine. ,,Apocrife" sunt numite,
în mod conventional, mai multe scrieri din Vechiul
I

Testament care apar în Septuaginta, dar nu şi în Biblia

ebraică. Trebuie mentionat că numărul cărtilor cuprinse
I I

în Septuaginta îl depăşeşte pe cel din Vulgata, adică

versiunea latină a Vechiului Testament datorată lui
Ieronim. Aceste „apocrife" sunt: 1,2Ezdra, Tobit, Iudit,
Suplimentele la Esther, Înţelepciunea lui Solomon, Ecle-
ziasticul (sau Ben Sirah), Baruh, Scrisoarea lui Ieremia,
Suplimentele în greacă la Cartea lui Daniel, Cărţile
Macabeilor, Psalmul 151.
Există însă şi o foarte bogată literatură de sorginte
iudaică, redactată în greacă după fixarea canonului
Vechiului Testament, pe care savanţii o numesc „pseu-
doepigrafă" sau „intertestamentară". ,,Pseudoepigrafă",
deoarece autorul se ascunde sub identitatea unui
personaj celebru pentru a garanta autenticitatea şi
importanţa operei; ,,intertestamentară", deoarece cor-
pusul despre care vorbim acoperă grosso modo perioa-
da cuprinsă între secolul al III-lea î.H. şi secolul I d.H.,
o perioadă intermediară între fixarea canoanelor Ve-
chiului, respectiv Noului Testament. Din acest imens
tezaur al literaturii religioase iudaice, amintesc doar:
Cărţile jubileelor, Testamentul lui Avraam, Testamentele
celor doisprezece patriarhi, Cărţile sibiline, Testamentul lui
Iov, Iosif şi Aseneth. Mă voi opri, pe scurt, asupra câ-
torva apocalipse premergătoare genului apocaliptic
creştin.

66
 Cartea lui Enoh. Versiunea etiopiană, pare-se cea
mai completă, a fost tradusă după versiunea greacă,
astăzi pierdută. Cuprinsul este următorul: capitolele
I-XXXVI Preambul. Cartea veghetorilor (redactată spre
mijlocul secolului al III-lea î.H.); capitolele XXXVII-LXX]
Cartea Parabolelor lui Enoh (secolul I î.H.); capitolele
LXXII-LXXXII Tratatul de astronomie (prima jumătate a
secolului al II-lea d.H.); capitolele LXXXIII-XC Cartea
viselor (cca. 164 î.H.); capitolele XCI-CVIII Sfaturile lui
Enoh (înainte de 167 î.H.). Ciclul consacrat lui Enoh se
întemeiază pe câteva versete din Geneză (5,21-24): ,,Şi
Enoh a trăit o sută şaizeci şi cinci de ani şi l-a zămislit
pe Mathusala. Iar Enoh a plăcut lui Dumnezeu, după
naşterea lui Mathusala, două sute de ani, şi a zămislit fii
şi fiice . Toate zilele lui Enoh au fost trei sute şaizeci şi
cinci de ani. Enoh a plăcut lui Dumnezeu şi n-a mai fost
găsit, pentru că Dumnezeu l-a strămutat" (după LXX;
traducerea mea - C.B.). Aşadar, Enoh este un „drept"
căruia Dumnezeu, prin îngerii săi, a binevoit să-i reve-
leze tainele cereşti. Vizionarul nu se gândeşte la „ gene-
raţiile prezente", contemporane cu el, ci în primul rând
la generaţia din care face parte autorul propriu-zis al
apocrifei. Viziunile eshatologice se îmbină, pe tot par-
cursul Cărţii lui Enoh, cu viziunile cosmologice.
4Ezdra. Tradiţia rabinică îl consideră pe Ezdra „al
doilea Moise". Într-adevăr, se poate spune că întoarce-
rea din exil (458 î.H.) echivalează cu o a doua naştere a
lui Israel: un alt Templu se construieşte în locul celui
ridicat de Solomon; în urma unui decret al Marii Adu-
nări, bărbatii căsătoriti cu femei neevreice trebuie să se
I I

despartă (adică să ia totul de la capăt, lepădându-se de

viaţa de până atunci); în sfârşit, Torah se rescrie (tradi-
ţia rabinică pune inovaţia tot pe seama lui Ezdra) cu
caractere aramaice, pătrate. Ne aflăm, aşadar, în faţa
67
unui personaj a cărui carismă acţionează deosebit de
puternic chiar după cinci secole de la moarte. Lui îi sunt
atribuite nu mai puţin de şase cărţi. Cartea a patra a lui
Ezdra, redactată în aceeaşi perioadă cu Apocalipsa lui
Ioan, a fost inclusă în Vulgata, asigurându-i-se o largă
popularitate. Textul se compune din şapte părţi: prime-
le trei sunt dialoguri între Ezdra şi Dumnezeu prin
intermediul îngerului Uriel; următoarele trei sunt vizi-
uni; ultima reprezintă o ars apocalyptica, întrucît conţine
toate elementele definitorii ale genului.
Testamentul lui Avraam. Una dintre cele mai tulbură­
toare scrieri intertestamentare (cca. sec. I î.H. - sec. I d .H.)
îl are ca protagonist pe A vraam, modelul credinţei din
Vechiul Testament. Textul e construit după principiile
unui gen literar apărut în această epocă, şi anume
„testamentul". El prezintă următoarele trăsături: (1) de
obicei avem de-a face cu un personaj important, care-şi
ia rămas-bun înainte de a fi ridicat la ceruri. Cu acest
prilej reuneşte în jurul său întreaga familie (soţie, fiii,
fiice, slujitori) pentru a rosti un ultim cuvânt de învăţă­
tură; (2) protagonistul face o recapitulare a principiilor
etice fundamentale şi transmite îndemnuri folositoare
celor care-l ascultă. Apoi, ca un veritabil oracol, prezice
asistenţei ce se va întâmpla (a) dacă îndemnurile lui vor
fi respectate şi (b) dacă ele nu vor fi respectate; (3) el
povesteşte crâmpeie din autobiografia sa, instituindu-se
astfel ca model (în dublu sens: de urmat sau de ocolit;
de exemplu Viaţa lui Adam şi a Evei, 30-44; Apocalipsa lui
Moise, 15-30). Există şi cazuri în care se mulţumeşte să
facă o pledoarie fierbinte pentru alt personaj, văzut ca
întrupare a tuturor virtuţilor umane (de pildă, Iosif în
Testamentul celor doisprezece patriarhi); (4) ultima trăsătu­
ră o constituie „competenţa profetică" a celui care ur-
mează a fi luat la ceruri. El este învestit, în ceasul bine-

68
cuvântat al mortii sau al răpirii extatice, cu functia de
'
revelator al viitorului '
unui grup sau a întregii omeniri.
Testamentul lui Avraam relatează călătoria patriarhului
în lumea de dincolo ca o pregătire pentru moarte.

Pentru a merge mai departe: Evanghelii apocrife, tradu-

cere, introducere şi note de Cristian Bădilită, editia a
' '
V-a, Bucureşti, 2012; Trei romane mistice ale Antichităţii,
Iosif şi Aseneth, Testamentul lui Iov, Testamentul lui Avraam,
traducere, introducere şi note de Cristian Bădilită, editia
'
a II-a, Bucureşti, 2008; N. Cartojan, Cărţile populare ' în
literatura românească, Bucureşti, 1974, 2 volume.

69
 Cele şapte Sinoade ecumenice

Un Sinod sau Conciliu este o adunare a reprezen-

tantilor legitimi ai Bisericii, reuniti la nivel local sau
I I

universal (Sinod ecumenic) pentru a dezbate chestiuni

privitoare la doctrină, comportament şi organizare ecle-
zială. Termenul „sinod", din gr. synodos „drum împre-
ună" sau „ tovarăş de drum", s-a impus în spaţiul orto-
dox. În Occident se foloseşte „conciliu", din lat. con-
cilium, el însuşi legat de verbul concalare, ,,a convoca",
„a chema". Primul Sinod al Bisericii, descris de Luca în
Faptele apostolilor 15, s-a întrunit la Ierusalim şi a
dezbătut o chestiune practică: păgânii convertiţi la
creştinism erau sau nu obligaţi să treacă prin ritul
iudaic al circumciziei şi să respecte interdicţiile alimen-
tare din Legea lui Moise? În urma consfătuirii apostoli-
lor, sub inspiraţie divină s-a stabilit de comun acord
primirea păgânilor în Biserica lui Isus fără circumcizie
şi cu recomandarea de-a nu consuma carne jertfită
idolilor, în sânge sau provenind de la animale sugru-
mate. Biserica catolică recunoaşte douăzeci şi unu de
sinoade ecumenice, ultimul desfăşurat la Vatican, în
anii 1960, în timp ce Bisericile ortodoxe autocefale nu
recunosc decât şapte, desfăşurate înaintea marii schis-
me din 1054.

Niceea, 325

Primul Sinod ecumenic s-a desfăşurat la Niceea (as-

tăzi Iznik, în Turcia), o localitate situată lângă Nicome-
dia, reşedinţa împăratului. După edictul de tolerare a
70
creştinismului din 313, Constantin s-a implicat activ în
viaţa Bisericii, încercând să aplaneze conflictele doctri-
nare şi tensiunile moştenite din vremea persecuţiilor.
Două mari grupuri disidente periclitau unitatea creşti­
nismului şi a Imperiului: în nord-vestul Africii, donatiş­
tii, urmaşi ai martirilor din vremea persecuţiilor, care
doreau o Biserică necompromisă şi refuzau recunoaşte­
rea unor episcopi colaboraţionişti; la Alexandria, unde,
începând cu anul 318, preotul Arius respingea învăţătu­
ra conform căreia Isus ar fi egal cu Tatăl, impusă, ca
noutate dogmatică, de episcopul Alexandru. O altă
chestiune care diviza comunităţile creştine o reprezenta
data Paştelui, sărbătorită în Asia Mică pe 14 Nisan.
Arianismul şi fixarea datei Paştelui sunt principalele
subiecte dezbătute la Niceea.
Revenind la personalitatea lui Arius (născut în 260),
trebuie spus că avem de-a face cu un preot eminent,
preţuit de însuşi episcopul Alexandru pentru vasta şi
profunda lui cultură biblică, pentru talentul de catehet,
precum şi pentru viaţa sa ascetică. După istoricul Socra-
te (Istoria bisericească 1,5), conflictul a fost provocat de
episcop care, într-o alocuţiune publică, a proclamat
egalitatea între Dumnezeu Tatăl şi Isus Fiul. Arius a
reacţionat în numele monoteismului creştin, pe care-l
socotea ameninţat. Dacă Fiul şi Tatăl sunt egali, atunci
nu mai avem un singur Dumnezeu, ci doi. Creştinismul
însă propovăduieşte monoteismul, iar Isus afirmă
despre Sine Însuşi, în Evanghelie, că este mai mic decât
Tatăl. De aici concluzia lui Arius şi a susţinătorilor săi
cum că Fiul nu este coetern cu Tatăl, ci a existat o peri-
oadă când Dumnezeu nu era Tată, iar Isus nu era Fiu.
Într-o primă etapă, Arius obişnuia să spună că Fiul a
fost creat din nimic, apoi însă a renunţat la această
formulă şocantă, dar a continuat să susţină calitatea de

71
creatură (ktisma) a Fiului. O creatură unică şi
privilegia-
tă (primul născut), dar totuşi o creatură. Subordina-
ţionismul de tip arian a declanşat riposta episcopului
Alexandru. În cadrul unui sinod local (318 sau 319),
Arius a fost exclus de la împărtăşanie împreună cu
susţinătorii săi. Atunci el a redactat un pamflet în proză
şi în versuri numit Thalia (,, Banchetul"), menit să pună
în evidentă , absurditatea doctrinei adversarilor. Con-
stantin îl trimise la Alexandria pe consilierul său în
chestiuni bisericeşti, Hosius de Cordoba, pentru a
detensiona situaţia şi a-l împăca pe Arius cu Alexan-
dru. Vizita n-a dat niciun rezultat. Împăratul a convocat
Sinodul de la Niceea (iniţial fusese aleasă altă localitate,
Ankyra) după victoria asupra lui Licinius, care stăpâni­
se până atunci Răsăritul Imperiului. Savanţii moderni
vorbesc de circa două sute cincizeci de participanţi, dar
tradiţia creştină a impus numărul simbolic 318, care
trimite la numărul servitorilor lui A vraam, mentionatI

în Geneza 14,14. Lucrările au fost deschise printr-o

alocuţiune de bun-venit rostită în latină chiar de împă­
rat, pe 20 mai 325. Susţinătorii lui Arius, între care şi
episcopul Eusebiu al Nicomediei, cel care-l va boteza pe
împărat, şi-au prezentat profesiunea lor de credinţă.
Aceasta a fost respinsă şi, în urma dezbaterilor, s-a
votat un Crez cu două precizări antiariene, care aveau
să genereze discuţii de-a lungul secolelor: despre Fiul
se spune că este homoousios, ,,de aceeaşi fiinţă" sau „de
aceeaşi substanţă" cu Tatăl, şi că este „Dumnezeu ade-
vărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu creat".
Documentul final a fost semnat de toţi participanţii, cu
excepţia lui Arius şi a încă doi episcopi, Secundus şi
Theonas. După excomunicare, cei trei au fost exilaţi în
Iliria. Sinodul de la Niceea a rezolvat provizoriu chesti-
unea arianismului. De altfel, cei trei au rămas în exil
72
P utină vreme, fiind reabilitati. Sub Constans, fiul lui
I I

Constantin, arienii în frunte cu Eusebiu al Nicomediei

vor avea câştig de cauză . Abia odată cu Vasile cel Mare
(370-378), doctrina despre homoousios şi hypostaseis se va
limpezi, fiind acceptată universal şi impusă la Sinodul
de la Constantinopol din 381. Vasile atribuie termenu-
lui ousia sensul „esentă", natură divină comună celor
I

trei hypostaseis (,,ipostaze"), Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt,

care nu se confundă, ci sunt distincte. Cum spuneam,
Sinodul de la Niceea a stabilit şi modalitatea de calcula-
re a sărbătorii pascale. Unele comunităţi din Asia Mică
şi din Siria (cf Meliton al Sardesului) sărbătoreau Paşte­
le odată cu evreii, paisprezece zile de la prima lună
plină după echinoxul de primăvară (14 Nisan); însă
creştinii proveniţi din păgânism pledau pentru o zi de
duminică. La Niceea s-a stabilit ca Paştele să cadă în
prima duminică de după echinoxul de primăvară, cu
lună plină. Se abandona calendarul iudaic lunar şi se
adopta calendarul solar iulian. Data echinoxului era 21
martie. Întrucât la Sinod n-a participat niciun episcop
din Britania, Biserica celtică a sărbătorit Paştele în mod
diferit până la sfârşitul secolului al VI-lea.

Sinodul de la Constantinopol, 381

Mai multe sinoade s-au desfăşurat în noua capitală

a Imperiului, întemeiată de Constantin. Dar cel din 381
are o importanţă deosebită. După recunoaşterea creşti­
nismului ca religia licita, trei fenomene au influenţat
istoria Bisericii: (1) apariţia unei generaţii de teologi
foarte bine pregătiţi, care au reuşit să cupleze în chip
fericit revelaţia biblică şi tradiţia filozofică păgână (mai
ales platoniciană) : ajunge să-i menţionez pe Grigore de
Nyssa, Grigore din Nazianz, Evagrie Ponticul şi Vasile
73
cel Mare; (2) apariţia monahismului, ca reacţie la ispite-
le de mundanizare şi de politizare a Bisericii, dar şi ca
un alt centru de rezistenţă spirituală faţă de Con-
stantinopol; (3) implicarea tot mai insidioasă a statu-
lui/politicului în administrarea Bisericii. Nu trebuie
uitat faptul că sinoadele ecumenice din epoca bizantină
au fost convocate şi supravegheate de puterea politică
în exerciţiu, de unde suspiciunile care au planat şi
planează încă asupra deciziilor luate. La fel s-a întâm-
plat şi în 381, când împăratul de origine spaniolă Teo-
dosie I a convocat la Constantinopol ceea ce avea să
rămână în istorie ca al doilea Sinod ecumenic. După
câteva decenii de hărţuieli între arieni, semiarieni,
antiarieni, cu răsturnări de scenariu şi de tendinţă
dogmatică, pe 28 februarie 380 Teodosie a proclamat, la
Tesalonic, edictul de fide catholica (despre credinţa uni-
versală), impunând formula de la Niceea ca normă
obligatorie tuturor supuşilor. Pentru a legitima edictul
respectiv, în mai 381, a deschis lucrările celui de-al
doilea Sinod ecumenic, desfăşurate chiar în incinta
palatului imperial. Între cei aproape o sută cincizeci de
participanţi s-au numărat Grigore din Nazians, Grigore
de Nyssa, Chiril al Ierusalimului, Diodor al Tarsului,
nume de referinţă în istoria patristicii. Meletie, condu-
cătorul numeroasei delegaţii a episcopilor orientali, a
prezidat sinodul. Părinţii alexandrini au ajuns după
începerea lucrărilor, iar Paulin al Antiohiei n-a venit.
Împăratul a invitat şi o delegaţie de episcopi „macedo-
nieni", susţinători ai fostului episcop de Constantino-
pol, Makedonios, care nega divinitatea Sfântului Duh.
Atanasie îl combătuse vehement în celebrele Scrisori
către Serapion, redactate între anii 356 şi 360. ,,Makedo-
nienii" erau etichetaţi drept adversari şi pneumatomahi,
adică „duşmani ai Duhului Sfânt". Ei nu erau arieni.

74
Recunoşteau divinitatea Fiului, dar susţineau că Duhul
Sfânt nu poate fi aşezat alături de Tatăl şi de Fiul, rolul
său fiind doar unul de mesager sau de slujitor al acesto-
ra. În 362, la Alexandria, Atanasie a reunit un sinod
local, unde s-a proclamat egalitatea Duhului Sfânt cu
Tatăl şi cu Fiul. În 370, Vasile cel Mare a redactat o
lucrare impozantă împotriva lui Eunomie pe acelaşi
subiect. Câţiva ani mai târziu, şi-a reluat şi sistematizat
concluziile polemicii cu Eunomie într-un tratat de sine
stătător, Despre Sfântul Duh. Aşadar, existau toate pre-
misele teoretice, iar acum şi practice, pentru o clarifica-
re dogmatică definitivă. Principalii reprezentanţi ai
taberei „makedonienilor" au fost Eustatie al Sebastei,
I

Eleusios al Cyzicului şi Marathonios - stareţul unei

mânăstiri din Constantinopol. Comunitatea „niceenilor"
din Constantinopol (foarte subţire, datorită politicii
imperiale pro-ariene din ultimele patru decenii) îl avea
ca reprezentant de calibru pe Grigore din Nazians.
Discuţiile între „ teodosieni" şi „makedonieni" au fost
lungi şi aprinse. Nicio tabără n-a cedat în faţa argumen-
telor celeilalte. În cele din urmă, sinodul a proclamat o
unică esenţă (ousia) a Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh
în trei ipostaze distincte, pentru a se delimita de poziţia
lui Sabellius, dar excluzând heterogeneitatea celor trei
ipostaze sau persoane ale Treimii (altfel, s-ar fi acceptat
teza lui Eunomie şi a altor arieni). S-a citit un tomos cu
mărturisirea de credinţă (devenită Crezul niceeano-con-
stantinopolitan). Grigore din Nazians a fost recunoscut
episcop legitim al Constantinopolului, funcţie pe care
însă o va părăsi foarte repede, obosit de certuri. În locul
său a fost numit Nectarie, un păgân botezat în regim de
urgenţă . Canonul 3 al sinodului recunoaşte episcopului
de Constantinopol locul al doilea în ierarhie, după
episcopul Romei. La Crezul niceean s-a adăugat para-
75
graful: [Cred în Duhul Sfânt] ,,Domnul, de viaţă dătăto­
rul, care de la Tată purcede/izvorăşte (ek tou Patros
ekporeuomenos) şi care împreună (syn) cu Tatăl şi cu Fiul
este adorat şi slăvit (symproskynoumenon), care a vorbit
prin profeţi" . Trebuie menţionat şi faptul că la acest
sinod „ecumenic" n-a participat niciun delegat al co-
munităţilor creştine din Occident, dar hotărârile sale au
fost recunoscute ulterior şi de episcopul Romei.
Până astăzi, credincioşii creştini rostesc în timpul li-
turghiei Crezul numit „de la Niceea-Constantinopol".
Din cauza arienilor predominanţi în Spania, în secolul
al V-lea catolicii au adăugat după versetul despre Sfân-
tul Duh - ,,Domnul şi de viaţă dătătorul, care de la
Tatăl purcede" - ,,şi de la Fiul" (lat. Filioque), vrând să
pună în evidenţă egalitatea dintre Tată şi Fiu, negată de
eretici. Această adăugire de circumstanţă s-a oficializat
în secolul al VIII-lea, sub presiunea împăratului Carol
cel Mare. Astăzi însă, Vaticanul recomandă evitarea lui
Filioque. Iată Crezul de la Niceea-Constantinopol:
Cred în unul Dumnezeu,
Tatăl atotputernicul,
făcătorul cerului şi pământului,
al tuturor văzutelor şi nevăzutelor;
şi în unul domn Isus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, unul-născut,
Care din Tatăl s-a născut, mai înainte de toţi vecii.
Lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat,
născut, nu făcut, deofiinţă cu Tatăl,
prin care toate s-au făcut.
Care pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire
a coborât din cer
s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara
şi s-a făcut om,

76
 s-a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat,
a pătimit şi s-a îngropat
şi a înviat a treia zi, după Scripturi;
s-a suit la ceruri,
şade de-a dreapta Tatălui.
şi iarăşi va să vină cu mărire,
să judece viii şi morţii,
a cărui Împărăţie nu va avea sfârşit;
şi în Duhul Sfânt,
Domnul şi de viaţă dătătorul,
care de la Tatăl purcede,
care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit,
care a vorbit prin profeţi;
şi în una sfântă universală (katholiken) şi apostolică
biserică;
mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor,
aştept învierea morţilor
şi viaţa veacului ce va veni.
Amin.

Efes, 431

După exact cinci decenii, împăratul Teodosie al

Ii-lea convoacă alt sinod recunoscut ca ecumenic, la
cererea lui Nestorie, episcop de Constantinopol. Lucră­
rile trebuiau să înceapă de sărbătoarea Cincizecimii 431,
care pica pe 7 iunie, şi să lămurească o problemă legată
de teologia marianică: este sau nu justificat titlul
Theotokos, ,,născătoare a lui Dumnezeu", atribuit Mariei?
Pe linia exegetică a şcolii antiohiene, pentru care con-
tează sensul literal, nu cel simbolic al termenilor,
Nestorie refuza Fecioarei acest titlu, argumentând că o
fiinţă umană, oricâte merite ar avea, nu-l poate naşte pe
Dumnezeu. Maria a fost mama lui Isus Hristos omul,
77
nu a lui Dumnezeu transcendent şi veşnic. El pleda
pentru titlul împăciuitor Christotokos, ,,născătoare a lui
Hristos". Chirii al Alexandriei a reactionat vehement,
I

condamnându-l pe Nestorie şi câştigând un aliat de

forţă în persoana papei Celestin. Acesta l-a însărcinat
pe Chirii să-i prezinte împăratului deciziile sale cu pri-
vire la nestorianism, precum şi o listă cu douăsprezece
anateme redactată de episcopul Alexandriei. În acest
moment, Nestorie face apel la Teodosie al II-iea pentru
convocarea unui sinod ecumenic.
Efes, localitate importantă de pe ţărmul Mării Egee,
se bucura de un real prestigiu în lumea creştină, apos-
tolii Ioan şi Pavel locuind o vreme acolo. De asemenea,
conform tradiţiei, Maica Domnului şi Maria Magdalena
ar fi murit la Efes. Last but nat least, oraşul reprezenta
un important centru de cult al zeiţei anatoliene a fertili-
tăţii, Artemis pentru greci, Diana pentru romani. Cultul
Fecioarei creştine se înscria în această venerabilă tradi-
tie a celebrării maternitătii. Pe 7 iunie, delegatia dioce-
, I I

zei de Răsărit, favorabilă lui Nestorie, nu ajunsese la

Efes. Atunci, episcopul Alexandriei, Chirii, susţinătorul
titlului Iheotokos, a deschis abuziv lucrările pe 22 iunie,
în ciuda protestelor lui Candidianus, comes (,,contele")
imperial. S-a citit Crezul de la Niceea, apoi lista de
douăsprezece anateme antinestoriene redactată de Chirii.
Acestea au fost aprobate, iar Nestorie, condamnat şi
depus din scaunul episcopal. Abia pe 24 iunie au ajuns
şi episcopii orientali. Aflând ce s-a întâmplat, ei s-au
reunit într-un sinod restrâns, sub conducerea lui Ioan al
Antiohiei, atrăgând atenţia asupra riscurilor de apolli-
narism şi arianism pe care-l prezentau anatemele lui
Chirii. La rândul lor i-au condamnat şi depus din func-
ţii pe Chirii şi pe Memnon, organizatorii înşelătoriei din
22 iunie. Câteva zile mai târziu, intervine o nouă lovitu-
78
ră de teatru. În timp ce ambele tabere aşteptau decizia
lui Teodosie al II-lea, soseşte la Efes o delegaţie a papei
Celestin, compusă din Arcadius, Projectus şi Filip. Ei
primiseră mandat să-l sprijine pe Chiril. Simţindu-se în
poziţie de forţă, acesta reuneşte a doua oară sinodul şi,
în şedinţele din 10 şi 11 iulie, reprezentanţii papei
aprobă toate hotărârile luate pe 22 iunie. Răspunsul
împăratului Teodosie a venit în luna august. El recu-
noştea depunerile din funcţie ale certăreţilor Nestorie,
Chiril şi Memnon, dar refuza celelalte decizii. Ambiţio­
sul Chiril n-a încetat să-şi pledeze cauza, în timp ce
Nestorie s-a retras la o mânăstire de lângă Antiohia.
Încă o dată Biserica s-a văzut umilită de cizma politicu-
lui, dar, trebuie să recunoaştem, cu intensa colaborare a
reprezentanţilor ei. Chiril a revenit totuşi la Alexandria
şi a continuat să ocupe funcţia de episcop, încheind un
compromis cu „antiohienii": el renunţa la cele două­
sprezece anateme; aceia renunţau să-l sprijine pe
Nestorie. Prin urmare, Sinodul de la Efes n-a făcut
decât să ridice o problemă rămasă nerezolvată şi să
nască alta, mult mai gravă, de care se va ocupa Sinodul
de la Calcedon.

Calcedon, 451

Cultul Maicii Domnului luase amploare în Asia

Mică, unde creştinii simpli, necultivaţi teologic, nu ve-
deau niciun impediment în a accepta naşterea lui
Dumnezeu dintr-o muritoare. Numai că Isus Hristos
este altceva decât un zeu păgân, el este Fiul Unic al
Unicului Dumnezeu, de aceeaşi fiinţă cu Tatăl, prin
care toate au fost create, aşa cum proclamase primul
Sinod de la Niceea. Tradiţia antiohiană distinge, fără a
le despărţi, cele două naturi ale lui Isus, umană şi divi-
79
nă. Traditia alexandrină, platonizantă, avea tendinta să
I I

unifice natura umană şi divină sub hegemonia acesteia

din urmă. Chiril n-a avut nicio reţinere în a accepta
titlul Iheotokos atribuit Mariei. După moartea lui, sur-
venită în 444, s-a ţinut la Efes (449) alt sinod, rămas în
istorie ca „tâlhăria de la Efes" (latrocinium ephesinum).
Iată ce s-a întâmplat. După încheierea în coadă de peşte
a Sinodului din 431, susţinătorii titlului Iheotokos şi
adversarii lor au mutat controversa marianică pe tere-
nul hristologiei. Un arhimandrit din Constantinopol,
Eutyches, bine văzut şi de curtea imperială, şi de epi-
scopul Dioscur al Alexandriei, a lansat o teorie extrem
de riscantă, susţinând natura unică a lui Isus-Logos şi
mergând până acolo, încât să afirme că Logosul, nu
omul Isus a pătimit pe cruce. Este o viziune dusă la
extrem a „înaltei hristologii" conţinute în Evanghelia
după Ioan. O asemenea concepţie minimaliza, dacă nu
chiar nega natura umană a lui Isus. În noiembrie 448,
Flavian, patriarhul de Constantinopol, a convocat un
sinod local, unde Eutyches a fost condamnat. Apelând
la relaţiile sale politice, condamnatul a făcut apel. Aşa
s-a ajuns la „ tâlhăria de la Efes", unde episcopul Dios-
cur, influenţat şi de oamenii curţii, l-a achitat pe
Eutyches. Tomas-ul trimis de papa Leon cel Mare nici
măcar n-a fost citit. În vara următoare situatia se I

schimbă. Teodosie al Ii-lea moare, susţinătorii politici ai

lui Eutyches îşi pierd influenţa, iar în 451 noul împărat,
Marcian, convoacă alt sinod, la Calcedon, pentru a
clarifica lucrurile în ce priveşte doctrina monofizită sau
miafizită (,,de o singură natură").
Initial,
, sinodul a fost convocat la Niceea, dar ulteri-
or s-a optat pentru Calcedon, o localitate de pe ţărmul
Bosforului, vizavi de Constantinopol. Lucrările s-au
desfăşurat în biserica Sfânta Eufemia şi au început pe

80
data de 8 octombrie, cu participarea a peste cinci sute
de episcopi şi a câtorva reprezentanţi ai împăratului. La
propunerea papei Leon, episcopul Paschasius de Lilybeia
(actuala Marsala din Sicilia) a fost numit preşedintele
lucrărilor. El a criticat aspru „tâlhăria de la Efes" cerând
condamnarea lui Dioscur şi a monofiziţilor, însă trimişii
împăratului au intervenit, solicitând dezbaterea chesti-
unilor teologice. Propunerea a stârnit surpriză, dat fiind
că nimeni nu-şi propusese o dezbatere de fond, ci doar
rezolvarea problemelor administrative şi juridice. To-
tuşi, sub presiunea trimişilor imperiali, Părinţii au dat
citire câtorva texte ale defunctului Chiril (nu şi anate-
melor), precum şi Tomas-ului papei Leon. Câteva zile
mai târziu au fost confirmate în mod solemn Crezul de
la Niceea-Constantinopol, a doua scrisoare a lui Chiril
către Nestorie, scrisorile aceluiaşi către Ioan al Antiohiei
din 433 şi Tomas-ul lui Leon cel Mare. Pe 22 octombrie
s-a ajuns la o nouă formulă hristologică: în Hristos,
într-o singură persoană (prosopon) şi o singură ipostază
(hypostasis) coexistă natura divină şi cea umană, în chip
deplin, neamestecate, dar şi nedespărţite. ,,Deopotrivă
desăvârşit în dumnezeire şi desăvârşit în umanitate,
deopotrivă Dumnezeu adevărat şi om adevărat, cu un
suflet raţional şi un trup; deofiinţă cu Tatăl cât priveşte
dumnezeirea sa şi deofiinţă cu noi cât priveşte umanita-
tea." Pe 25 octombrie această formulă a fost proclamată
în prezenţa împăratului Marcian. În cadrul şedinţelor
următoare au fost reabilitaţi Teodoret al Cyrului şi Ibas al
Edessei, care fuseseră condamnati în 449 la „ tâlhăria de la
I

Efes". Apoi s-a reconfirmat, prin canonul 28, locul privi-

legiat al Constantinopolului în „ pentada bizantină",
imediat după Roma. Delegaţia romană a protestat, iar
papa Leon cel Mare n-a acceptat niciodată acest canon.

81
 Încă o dată, în loc să aplaneze conflictele intraecle-
ziale, şi
acest Sinod ecumenic le-a aţâţat, provocând o
schismă între creştini care durează până astăzi. Nemul-
ţumiţi de condamnarea doctrinei lui Eutyches, mulţi
episcopi de influenţă alexandrină au refuzat să accepte
formula de compromis de la Calcedon. Astfel s-au
născut Bisericile numite „ale celor trei Sinoade". Este
vorba de Bisericile cu tradiţie liturgică armeană, siriacă
şi coptă, care nu recunosc decât primele trei sinoade
(Niceea, Constantinopol şi Efes), şi pentru care natura
divină a lui Isus prevalează asupra naturii sale umane.

Constantinopol, 553

Al cincilea Sinod considerat ecumenic a avut loc

după o sută de ani, în 553, şi a fost convocat de împăra­
tul Iustinian la sugestia papei Vigiliu, un papă instalat
cu sprijinul împărătesei Teodora, printr-o lovitură de
stat. Teodoret al Cyrului n-a avut parte de linişte nici
după moarte. Iustinian, care se considera capul creşti­
nătăţii pe pământ, a redeschis în 544 „buba monofizi-
tă", condamnându-i post mortem pe antiohienii Teodor
al Mopsuestiei, Teodoret al Cyrului şi Ibas al Edessei
(de aici denumirea de „ trei capitole" rămasă în analele
istoriei bisericeşti) . El a cerut o confirmare oficială din
partea papei Vigiliu, dar în loc de confirmare a primit,
după câţiva ani de tergiversări, un Iudicatum împotriva
celor „ Trei capitole", papa reafirmând, în schimb, vala-
bilitatea deciziilor de la Calcedon. Pentru limpezirea
situaţiei create, s-a decis convocarea unui nou Sinod
ecumenic. Cum era de aşteptat, Iustinian a obţinut ce
dorea, nu fără o anumită opoziţie din partea lui Vigiliu,
care a cedat până la urmă, semnând condamnările ma-
rilor teologi antiohieni şi proclamând biruinţa monofi-
82
ziţilor. De asemenea, tot acum au fost anatemizate
operele genialilor autori creştini Origen, Didim cel Orb
şi Evagrie, ultimii doi nefiind menţionaţi expres. Con-
damnarea liniei platonizante a teologiei creştine făcea
parte din politica agresivă şi intolerantă a lui Iustinian
faţă de tot ce mai rămăsese din tradiţia păgână. De
altfel, în 529 el închisese prin decret Academia platoni-
ciană din Atena, iar funcţionarii Imperiului erau recru-
taţi pe baza „certificatului de botez". Condamnările au
fost acceptate oficial şi de Roma după şase luni.

Constantinopol, 680-681

Sinodul provocat de Iustinian a fost un prilej de a ra-

tifica hotărârile sinoadelor anterioare, deşi eroii de la
Calcedon s-au văzut taxaţi drept eretici şi, ca atare, con-
damnaţi. În realitate, hotărârile de la Calcedon au conti-
nuat să divizeze Biserica şi implicit Imperiul. Trei mari
zone orientale şi-au proclamat autonomia, în vreme ce
alexandrinii, monofiziţi, nu s-au împăcat deloc cu ideea
compromisului. Împăraţii ulteriori au făcut tot posibilul
pentru aplanarea conflictelor şi găsirea unei formule
hristologice acceptabile pentru toţi. Astfel, la începutul
secolului al VI-lea, sub domnia lui Heraclius, patriarhul
Constantinopolului, Sergiu, a propus o teorie menită să-i
împace pe monofiziţi cu dyofiziţii. El a trecut în plan
secundar termenul „natură" (physis), care crease atâtea
probleme, insistând asupra „energiei" (energeia) Fiului.
Întrucât ipostaza este una, Fiul nu mai era divizat după
natură, ci era văzut ca o singură persoană care lucrează
(energei) unitar. Aşadar, Sergiu vorbea despre o singură
energie sau lucrare, nu despre o singură natură. Adversarii
săi cei mai străluciţi au fost Sofronie al Ierusalimului şi
Maxim, supranumit Mărturisitorul.
83
 Propunerea lui Sergiu nu este, în fond, decât altă
versiune a teoriei lui Eutyches, dat fiind că ceea ce o
susţine este teologia Logosului ioaneic. Numai că, în loc
să fie privilegiată una dintre cele două naturi în detri-
mentul celeilalte, acum se afirmă unitatea „energetică"
a persoanei lui Isus. După Sofronie, Isus avea două
naturi şi două energii care s-au manifestat şi se mani-
festă pe deplin unitar. Ulterior, termenul energeia (com-
promis şi el de noua dispută) a fost abandonat, fiind
înlocuit cu thelema (,,voinţă"). Hristologia mai face astfel
un pas dinspre ontologie către psihologie, dinspre
theo-logie către anthropo-logie. După ce s-a renunţat la
termenii „natură" şi „energie", s-a ajuns la „voinţă", ca
factor unificator al persoanei lui Isus Hristos.
Pe 10 septembrie 680, împăratul Constantin al IV-lea
convoacă al şaselea Sinod ecumenic la Constantinopol,
supranumit in Trullo sau Trullianus, de la gr. troullos,
,,dom", ,,cupolă", după arhitectura sălii unde s-au des-
făşurat şedinţele. Sinodul a început pe 7 noiembrie cu
participarea a patruzeci şi trei de episcopi orientali,
între care Gheorghe, patriarh de Constantinopol, şi
Macarie, patriarh de Antiohia, precum şi a unei delega-
ţii romane. Împăratul a prezidat unsprezece dintre cele
optsprezece şedinţe (la un moment dat a trebuit să
conducă o expediţie militară). Mai întâi s-au citit actele
Sinoadelor al IV-lea şi al V-lea ecumenice, apoi s-au
lansat discuţiile. Macarie a rostit un amplu discurs,
împănat cu citate patristice (interpretate tendenţios), în
favoarea monotelismului, susţinând că recunoaşterea a
două voinţe în persoana lui Isus înseamnă o întoarcere
la nestorianism. Dar în şedinţele din 20 şi 22 martie 681,
Sinodul l-a condamnat şi l-a depus pe Macarie. Apoi, în
toamna aceluiaşi an, după alte două şedinţe plenare, s-a
redactat un document final semnat în prezenţa împăra-
84
tului de o sută şaizeci şi
patru de episcopi (între timp
numărul participanţilor s-a triplat). Documentul con-
damna monoenergetismul şi monotelismul, recunos-
când în Isus două voinţe care conlucrează, corespunză­
toare celor două naturi. Pe lângă Macarie, deja amintit,
au mai fost condamnaţi Sergiu al Constantinopolului,
Cyrus al Alexandriei şi fostul papă Honorius. Sinodul
s-a încheiat cu un adevărat triumf al împăratului Con-
stantin al IV-lea, care n-a ratat prilejul de a-şi expune
propriii fraţi, cu nasurile tăiate, în faţa cuvioaselor feţe
bisericeşti.

Niceea, 787

Ultimul Sinod recunoscut ca fiind ecumenic de Bise-

ricile ortodoxe şi doar al şaptelea pentru catolici, s-a
ţinut la Niceea, în 787, cu scopul de-a justifica dogmatic
şi de-a reinstaura cultul icoanelor. Din dorinţa de-a fi cât
mai limpede, îmi îngădui să reproduc aici un pasaj
dintr-un alt capitol al volumului de faţă, Icoana: ,, Tendin-
ţele iconoclaste (distrugere a icoanelor) şi iconodule
(adorare a icoanelor) au convieţuit în sânul Bisericii fără
ca vreuna să-şi impună supremaţia. Dar, odată cu urca-
rea pe tronul Bizanţului a dinastiei isauriene, iconoclas-
mul se transformă într-o adevărată ideologie imperială.
Sub pretextul stopării idolatriei păgâne, Leon al III-lea a
interzis icoanele în toamna anului 725, depunându-l din
scaunul patriarhal pe Gherman al Constantinopolului
patru ani mai târziu. Constantin al V-lea, poreclit Co-
pronymul, a continuat politica tatălui său, convocând la
palatul Hieria, în 752, un sinod iconoclast, la care au
participat trei sute treizeci şi opt de episcopi, care au
votat pentru distrugerea icoanelor din biserici". După
moartea lui Leon al N-lea, văduva lui, Irina, devenită
85
regentă, convoacă un sinod menit să anuleze hotărârile
celui de la Hieria. Este vorba de cel de-al şaptelea Sinod
ecumenic. Lucrările au început în biserica Sfinţii Apos-
toli din Constantinopol, dar soldaţii, majoritatea icono-
claşti, au atacat clădirea şi Sinodul a fost transferat în
biserica Sfânta Sofia de la Niceea. Numărul participanţi­
lor: între 330 şi 367. S-au citit pasaje revelatoare din
Părinţii Bisericii şi din Sinoadele ecumenice anterioare, şi
au fost reabilitaţi „ teologii icoanei", Gherman de Con-
stantinopol, Gheorghe al Ciprului şi Ioan Damaschinul,
anatemizati la Hieria. S-a făcut apoi distinctia între
I I

venerarea icoanelor şi cultul adus lui Dumnezeu, in-

sistându-se asupra faptului că icoanele sunt mijloace
prin care omul, contemplând harul lui Dumnezeu, poate
avansa pe calea îndumnezeirii. Nu materialul icoanei
este venerat, ci sfinţii înfăţişati pe lemnul respectiv, ei
înşişi trimiţând la modelul de sfinţenie creştină, Isus
Hristos, Imagine unică a Tatălui ceresc.
Sinodul al II-lea de la Niceea n-a pus capăt dispute-
lor dintre iconoclaşti şi iconoduli. În 813 urcă pe tron
Leon al V-lea, numit şi Armeanul, care impune din nou
iconoclasmul. La slujba de Bobotează, el refuză ostenta-
tiv să se închine la icoane şi dă ordin să fie coborâtă
icoana lui Hristos, care trona deasupra porţii de bronz a
palatului imperial. Persecuţiile împotriva iconodulilor
se înteţesc şi durează până la asasinarea lui Leon al
V-lea, în decembrie 820. Noul împărat, Mihail al II-lea,
prins între soldaţi (iconoclaşti) şi călugări (iconoduli),
tolerează venerarea icoanelor, dar propune organizarea
unui nou sinod, complementar. Călugării însă refuză,
în frunte cu Teodor Studitul, autorul a trei Antiretice
împotriva iconomahilor. Abia în 843 se va consemna
victoria de facto a iconodulilor. Momentul este comemo-

86
rat de Bisericile ortodoxe prin Sărbătoarea Ortodoxiei,
fixată în prima duminică din Postul Mare.

Pentru a merge mai departe: toate simbolurile de cre-

dinţă au fost adunate şi prezentate de teologul german
din secolul al XIX-lea Heinrich Joseph Dominicus
Denzinger, în faimosul Enchiridion Symbolorum et Defi-
nitiorum, apărut în 1854. Din 1963 culegerea a fost re-
structurată. Este un instrument de lucru indispensabil.
De asemenea, Jaroslav Pelikan, Credo. Ghid istoric şi
teologic al Crezurilor şi mărturisirilor de credinţă în tradiţia
creştină, traducere de Mihai-Silviu Chirilă, Iaşi, 2010. O
istorie monumentală şi recentă a sinoadelor ecumenice,
în treisprezece volume: Olivier La Brosse, Joseph Lecler,
Henri Holstein, Charles Lefebvre, Histoire des conciles
oecumeniques, Paris, 2007.

87
 Botezul creştin şi semnificaţiile sale
Tradiţii româneşti

,,Mare lucru este botezul: preţ de răscumpărare pen-

tru cei robiţi, iertare a păcatelor, moarte a păcatului,
renaştere a sufletului, haină luminată, pecete sfântă care
nu poate fi stricată, car (urcând) spre cer, desfătare a
paradisului, chezaş al Împărăţiei, harismă a înfierii", scrie
Chirii al Ierusalimului în celebrele sale Cateheze. Am fi
ispitiţi să citim acest pasaj în cheie metaforică, dar nu,
Chirii nu face literatură, el descrie ca un veritabil iniţiat
funcţiile principale şi sensurile botezului creştin.
Noul Testament. Ioan propovăduia un „botez al con-
vertirii spre iertarea păcatelor" (Mc. 1,4 şi paralele). Acest
botez diferă de abluţiunile purificatoare prescrise de
Torah cu diferite prilejuri. Spre exemplu, Leviticul 11,30
impunea cufundarea într-o apă curgătoare pentru purifi-
carea persoanelor sau a obiectelor devenite impure în
urma unui contact cu diferite surse: menstruatie, , secretie
,
seminală, boli venerice, cadavre umane sau animale.
Botezul ioaneic diferă şi de abluţiunile unor grupuri
iudaice, precum esenienii, care practicau imersiunea, nu
doar stropirea cu apă, dar această imersiune avea strict o
functie purificatoare şi se repeta zilnic. Isus însuşi a pri-
1

mit din partea lui Ioan „botezul convertirii". În acel

moment cerurile s-au deschis şi un glas, al Tatălui, L-a
recunoscut drept Fiu preaiubit. Conform spuselor Bote-
zătorului, Isus va boteza nu doar cu apă, ci cu foc şi duh,
focul fiind unul dintre simbolurile prezenţei Duhului
Sfânt în Biserică: amintim scena Cincizecimii, când Duhul
se pogoară peste apostoli sub forma unor „limbi de foc".
88
 Tot în Noul Testament sunt descrise trei botezări: a
unui funcţionar de la curtea reginei Etiopiei (Nubiei);
apostolul Filip este cel care săvârşeşte botezul (cf Fapte
8); botezul centurionului Corneliu săvârşit de apostolul
Petru şi botezul lui Pavel (fost Saul), după ce Isus i s-a
arătat pe drumul Damascului. Toate cele trei scene par
spontane; în realitate, ele s-au copt ani de-a rândul, în
contact cu Scripturile ebraice, dar mai ales cu mesajul şi
cu persoana harismatică a lui Isus Hristos. Alte referiri
antice la practica botezului creştin se întâlnesc în Dida-
hia, la Iustin Martirul, Prima apologie 61, precum şi în
Tradiţia apostolică 21.

Catehizarea şi ritul de iniţiere

În primele două secole şi jumătate, până la domnia

lui Constantin, botezul a fost un rit puţin cunoscut celor
neinitiati. Etapele, simbolurile s-au transmis oral şi în-
'
cifrat.' De aceea unele sensuri de la început s-au pierdut,
altele au supravieţuit camuflate ori au suferit modifi-
cări la nivelul interpretării. Cert este că avem de-a face
cu un rit de iniţiere, am putea spune chiar, fără să gre-
şim, cu ritul esenţial prin care novicele se uneşte cu Isus
, de natură mistică. Ideea este ex-
Hristos într-o relatie
primată foarte sugestiv de un verset paulinic: ,,Câţi în
Hristos v-ati botezat în Hristos v-ati îmbrăcat" (Ga.
I I

3,27). Prin botez novicele reiterează la nivelul propriei

existenţe moartea şi Învierea Mântuitorului. Trebuie
subliniat faptul că, la origine, botezul avea o importanţă
covârşitoare. Spovedania, devenită curentă abia mai
târziu, nu putea şterge păcatele grave, iar cine păcătuia
grav pierdea uniunea mistică şi fiinţială cu Isus, fiind
automat eliminat din Biserică. De aceea botezul se
practica la o vârstă adultă, cu maximă responsabilitate
89
ş1 unens respect. După botez, creştinul nu mai putea
păcătui. Marii Părinţi ai Bisericii, precum Ioan Gură de
Aur, Grigore din Nazians sau Grigore de Nyssa nu s-au
născut, ci au devenit creştini, ,,îmbrăcându-se în Hristos"
abia la maturitate, iar odată făcut acest pas, şi-au tăiat de
bunăvoie orice cale de întoarcere: au dat la o parte pentru
totdeauna „grija cea lumească". Împăratul Constantin s-a
botezat cu puţin timp înaintea morţii, tocmai pentru a nu
întina marea, cutremurătoarea taină a botezului.
Una dintre chestiunile care decurge de aici priveşte
botezarea copiilor, practică generalizată începând cu
secolul al V-lea, dar excepţională în primele secole.
Primele reacţii critice la adresa acestei practici se întâl-
nesc în tratatul lui Tertullian, Despre botez. Copiii erau
botezaţi numai dacă se aflau în pericol de moarte sau
împreună cu părinţii. Augustin utilizează recenta cu-
tumă a botezării copiilor ca argument în favoarea doc-
trinei sale despre existenţa şi transmiterea păcatului
originar împotriva lui Pelagius, care susţinea că păcatul
adamic nu s-a transmis generaţiilor următoare. Or,
susţine Augustin, botezarea copiilor demonstrează că
toti suntem marcati de urmele păcatului adamic, înce-
, I

pând din momentul naşterii. Totuşi, mărturiile anteri-

oare (Păstorul lui Herrnas 9; Scrisoarea lui Barnaba 6;
Aristide, Apologia 15,11 etc.) afirmă lipsa de păcat a
copiilor. Cert este că botezarea copiilor apare târziu în
Biserică (probabil pe la începutul secolului al III-lea) şi
are ca motiv principal dorinţa părinţilor de a-şi proteja
pruncii, asigurându-le mântuirea. Împăratul Iustinian I
a impus această practică în secolul al VI-lea. Drept
urmare, din secolul al VI-lea, botezul n-a mai fost ad-
ministrat de un episcop la una dintre cele două mari
sărbători „baptismale", Paştele şi Cincizecimea, ca în
primele secole, ci imediat după naşterea copilului.
90
 Principalele surse scrise despre ritul şi sensul teolo-
gic al botezului ne-au fost transmise de Tertullian,
tratatul Despre botez; Chiril al Ierusalimului (348); Ioan
Gură de Aur (390); Produs al Constantinopolului (446);
Ambrozie al Milanului (390-391), toţi cu câte o serie
importantă de Cateheze; Eteria, Jurnal de călătorie.
În primele secole, botezul avea loc de obicei în
noaptea Paştelui şi era precedat de o perioadă mai
scurtă sau mai lungă de pregătire, care consta în asimi-
larea de către postulant a principalelor puncte din învă­
ţătura creştină, rezumate în Crez. Crezul sau Simbolul
credinţei era prezentat şi explicat grupului de postu-
lanţi, iar la finalul perioadei respective aceştia trebuiau
să recite articolele în faţa episcopului (redditio symboli) .
Se pare că instituţionalizarea Postului Mare de patru-
zeci de zile se datorează tocmai necesitătii unei bune
I

catehizări a celor care doreau să primească botezul în

noaptea Paştelui.
Primul moment din acest parcurs iniţiatic, care cu-
prinde catehizarea şi ritul baptismal propriu-zis, îl re-
prezintă examinarea candidatului şi înscrierea numelui
său în Cartea Vieţii de către episcop. Candidatul trebu-
ia să aibă o viaţă virtuoasă, un caracter frumos şi să nu
practice o meserie care contravenea preceptelor creştine
(actor, saltimbanc, soldat etc.). Examinarea făcută de
episcop echivalează cu o primă ispitire din partea Sata-
nei. Teodor al Mopsuestiei notează că în acest moment
„Satana încearcă să pledeze împotriva noastră, sub
pretextul că noi nu avem dreptul să ieşim de sub stăpâ­
nirea lui. El spune că din generaţie în generaţie, de la
căpetenia rasei noastre (Adam) îi aparţinem" (Cateheze,
12,18). Candidatul se prezintă desculţ, îmbrăcat numai
în cămaşă, ca un prizonier, ,, pentru a arăta starea de
captivitate în care-l ţine Satana şi a stârni mila judecăto-
91
rului" (ibid., 12,24). Botezul are o dimensiune dramatică
indiscutabilă. Candidatul luptă de la început până la
sfârşit pentru a scăpa de sub tutela diavolului şi a intra
în Împărătia
, libertătii, lui Dumnezeu. Momentul „încer-
cării" candidatului de către episcop reiterează scena
evanghelică a ispitirilor lui Isus. În liturghia romană,
Evanghelia încercărilor se citeşte şi azi în prima dumi-
nică a Postului Mare. Această duminică este şi dumini-
ca înscrierii candidatului în Cartea Vieţii. Tot după
Teodor al Mopsuestiei, în Siria, candidatul stătea pe o
bucată de pânză ţesută din păr de animal. De fapt nu
stătea, ci o călca în picioare. Pielea respectivă trimite la
„ tunicile de piele" în care sunt îmbrăcaţi protopărinţii
Adam şi Eva după căderea în păcat (Gen. 3,21). Aşadar,
candidatul îşi manifestă simbolic dorinta de a renunta
I I

la păcatul adamic.
Aceeaşi dimensiune agonală o regăsim şi în etapa
de pregătire, pe parcursul celor patruzeci de zile. În
fiecare zi candidatul vine la biserică, unde este catehizat
şi exorcizat (Eteria, Jurnal 46). Mai întâi aveau loc exorci-
zările: ,,Balaurul stă lângă drum, scrie Chiril al Ierusa-
limului, şi-i pândeşte pe cei care trec. Vezi să nu te
muşte cu necredinta. Balaurul vede atâtia mântuiti şi
I I I

caută pe cine să înghită. Tu mergi la Tatăl duhurilor,

dar trecând peste balaur. Cum vei trece peste el? Încal-
ţă-te cu evanghelia păcii, ca să nu te vatăme, chiar dacă
te muşcă. Credinţa să locuiască în tine, speranţă puter-
nică, încălţăminte solidă, ca să treci peste duşman şi să
intri la Domnul." Imaginea unui alergător de fond, a
unui drumet încercat, care nu trebuie să se abată de la
I

cale, şi mai ales care trebuie să ştie să preîntâmpine

toate primejdiile de pe drum. La capătul drumului se
află paradisul, pacea, mântuirea, oaza de răcoare, însă
pe marginea drumului pândeşte balaurul. Tot Chiril
92
notează: ,,Primeşte cu râvnă exorcismele. Dacă ţi se
suflă peste faţă şi dacă eşti exorcizat, acestea sunt spre
mântuirea ta. Gândeşte-te că aurul în stare brută şi
necurat este amestecat cu diferite materii: cu aramă,
cositor, fier şi plumb. Noi căutăm să avem numai aurul.
Iar aurul nu poate fi curăţit fără foc de materiile străine
lui. Tot astfel, fără exorcisme nu poate fi curăţit sufletul.
Exorcismele sunt dumnezeieşti, căci sunt adunate din
sfintele Scripturi." (Procateheza 9) Diavolul ţine aurul în
mrejele sale. În termeni alchimici, pregătirea pentru
botez are drept scop extragerea pepitei de aur din
crusta de sedimente lumeşti. Exorcismele produc acest
şoc puternic capabil să dezintegreze materia parazită
din jurul sufletului şi să ducă la eliberarea acestuia. E o
adevărată luptă pe arena sufletului între Cuvântul lui
Dumnezeu şi diavol.
Urmează catehizarea. Catehezele prebaptismale nu
sunt simple convorbiri, ci au un caracter definitiv şi
fondator. Chiril foloseşte două imagini - săditul pomi-
lor şi zidirea unei case: ,,Dacă nu vom săpa şi nu vom
adânci pământul la timp potrivit, când mai poate fi
sădit bine ceea ce s-a sădit odată prost? Apoi, închipu-
ie-ţi catehizarea ca pe o casă: dacă nu vom săpa adânc
pământul şi nu vom pune temelie, dacă nu vom încheia
casa după toate regulile zidirii, ca să nu rămână vreun
loc gol şi să se strice clădirea, atunci n-a avut niciun rost
să ne fi ostenit. Ci trebuie să punem după regulă, piatră
peste piatră, să cadă muchie peste muchie, îndepărtând
tot ce este nefolositor." (Cateheza 11) După săptămânile
de catehizare intensă, pe parcursul cărora episcopul
prezintă şi explică detaliat fiecare verset din Crez, are
loc, în Duminica Floriilor, ceremonia numită redditio
symboli: postulantul întoarce Crezul episcopului,
recitându-i-1 la rândul său, dovadă că i-a asimilat conti- ,
93
nutul. Teodor al Mopsuestiei vede în această ceremonie
un complement al exorcismelor: exorcismele au eliberat
sufletul din mrejele Satanei; acum, prin recitarea Crezu-
lui, sufletul Îl recunoaşte ca unic stăpân pe Dumnezeu.
Momentul culminant are loc în noaptea de Paşti.
Prima etapă subliniază renunţarea ritualică şi fermă la
Satana (apotaxis). El este comentat în prima cateheză
mistagogică de Chiril al Ierusalimului. Sensul ritului
trebuie pus în legătură cu abjurarea idolatriei. Citez aici
descrierea şi interpretarea lui Teodor al Mopsuestiei:
,,Iarăşi staţi în p1c1oare pe cilicii, desculţi,
dezbrăcându-vă de haina de deasupra şi cu mâinile
întinse către Dumnezeu, ca pentru rugăciune . Apoi
îngenuncheaţi, dar păstrând restul trupului drept. Şi
spuneţi: «Mă lepăd de Satana, de toţi îngerii lui, de
toate lucrările lui, de cultul lui, de toată îngâmfarea lui
şi de toată rătăcirea lumească, şi fac legământ să fiu
botezat în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului
duh»." De ce candidatul se întoarce cu faţa spre apus?
Pentru că, spune Chiril, apusul este regiunea stăpânită
de diavol. Simbolistica e de sorginte precreştină . Pentru
vechii greci, la apus se aflau porţile Hadesului. Candi-
datul proclamă, aşadar, în mod solemn lepădarea de
forţele răului . Exorcismele citite de preot înaintea cate-
hezelor i-au desprins încetul cu încetul sufletul din
ghearele duşmanului, dar acesta n-a plecat definitiv, ci
a rămas în preajmă, aşteptând decizia personală a
candidatului. Botezul presupune o metanoia (convertire)
conştientă dintre bine spre rău. Cuvintele sunt însoţite
de un gest semnificativ. Candidatul îşi întinde mâinile
(sau numai o mână) atunci când rosteşte formula de
lepădare. Întinderea mâinii marca întărirea ori dimpo-
trivă, ruperea unui legământ. Prin întinderea mâinii şi
prin rostirea formulei, candidatul denunţă faptul că a
94
fost înşelat de vechiul partener cu care legase un pact,
socotit acum mincinos sau pur şi simplu dezavantajos
pentru el. Unele formule de lepădare îi cuprind „şi pe
îngerii lui Satan". După Teodor al Mopsuestiei, aceşti
îngeri sunt „cei care practică înţelepciunea lumească şi
împrăştie în lume eroarea păgână; poeţii, care prin
fabulele lor sporesc idolatria; căpeteniile ereticilor,
Mani, Marcion, Valentin, Arius, Apollinarie".
După apotaxis (lepădarea) urmează syntaxis, adezi-
unea, lipirea la Hristos. Chirii scrie în a doua cateheză
mistagogică: ,,După ce te-ai lepădat de Satana şi după
ce ai rupt orice legătură cu el şi cu vechile învoieli, cu
iadul, ţi se deschide raiul lui Dumnezeu, pe care Dum-
nezeu l-a sădit la răsărit, din care a fost izgonit strămo­
şul nostru din pricina încălcării poruncii. Lucrul acesta
l-ai simbolizat atunci când te-ai întors cu faţa de la apus
spre răsărit, care este ţinutul luminii. Atunci ţi s-a po-
runcit să spui: Cred în Tatăl şi în Fiul şi în Sfântul Duh
şi în botezul pocăinţei" (6,12). Rugăciunea spre Orient
sugerează şi dimensiunea eshatologică a ritului: Mesia
creştin va veni dinspre Orient la sfârşitul vremurilor;
evreii se roagă întorcându-se spre Ierusalim, musulma-
nii spre Mecca; creştinii spre Orient, care este punctul
cardinal al eschaton-ului. Treptat, sensul eshatolo-
gic-mesianic s-a atenuat sau a fost resorbit de simbolis-
tica hristică.
În secolul al IV-lea însă, Răsăritul simbolizează para-
disul (cf Gen. 2,8). Imaginile din noaptea pascală sunt
grăitoare. Ele refac atmosfera paradisiacă. Baptisteriul
este paradisul din care Adam şi Eva au fost alungaţi şi în
care sunt reprimiţi prin botez (adică prin înveşmântarea
în moartea şi Învierea lui Isus) cei care s-au lepădat de
Satana şi de „îngerii" acestuia. Pe unul dintre pereţii
vechilor baptisterii, Isus apare reprezentat ca Bunul
95
Păstor. De asemenea, foarte des apar cerbii adăpându-se
din izvoare cristaline (trimitere la Psalmul 41: Sicut
desiderat ceruus ad fontes aquarum, după Vulgata). Imagi-
nea a fost interpretată ca reflectând setea catehumenilor
pentru botez. În unele imagini, cerbii au în gură şerpi, o
nouă aluzie la drama iniţiatică pe care o parcurge cate-
humenul. Abia după ce a biruit şarpele ispititor poate
intra în apa botezului. Cerbul se adapă în apa de izvor,
pentru că înghiţirea şarpelui i-a produs sete.
În plus, forma baptisteriului comportă un simbo-
lism special. Baptisteriile antice erau octogonale (pro-
babil după modelele termelor romane). Despre baptis-
teriul bisericii Sfânta Tecla din Milano, Ambrozie
notează: ,, Trebuia ca încăperea sfântului botez să fie
construită după acest număr, 8, care este numărul
mântuirii poporului în lumina lui Hristos cel înviat". 8
este cifra simbolică a Învierii, a ieşirii lui Hristos din
mormânt, a perfecţiunii, a duminicii, prima zi din
săptămână, dar şi Ziua veşnică a Împărăţiei. Înainte de
a intra în baptisterium (alimentat, în marea majoritate a
cazurilor, de la un izvor cu apă vie), neofitul se dezbră­
ca de veşminte. Am văzut că „despuierea" simbolică
avea loc şi în cazul exorcismelor practicate în perioada
catehumenală. Atunci candidatul era descălţat şi dez-
brăcat de „hainele de deasupra". În noaptea pascală
avem de-a face cu dezgolirea completă a trupului, atât a
bărbaţilor, cât şi a femeilor, ca simbol al „despuierii de
omul vechi şi de faptele lui" (Chirii al Ierusalimului,
ibid.). Neofitul dezbrăcat trimite la imaginea lui Hristos
gol pe cruce. Vechile veşminte, lăsate la marginea bazi-
nului, sunt „tunicile de piele" (mortalitatea) cu care
Adam şi Eva au fost acoperiţi după săvârşirea păcatu­
lui. Acum, aceste tunici de piele dispar. Moartea e
lăsată la poarta raiului. Se reface a rebours scenariul

96
Genezei. Botezatul îşi recuperează, dacă putem spune
aşa, nemurirea paradisiacă. Nuditatea înseamnă două
lucruri în ochii Părinţilor: lepădarea de mortalitate şi
întoarcerea la starea de inocenţă originară. Atât Chiril,
cât şi Teodor vorbesc despre dispariţia ruşinii. După
momentul căderii, conştientizându-şi goliciunea, Adam
şi Eva sunt acoperiţi cu veşmintele ruşinii. Păcatul
inventează automat şi remediul: ruşinea. Acum, pe
marginea bazinului cu apa botezului, neofitul recâştigă
inocenţa prelapsariană şi parrhesia, intimitatea cu Dum-
nezeu.
Tot acum trupul îi este uns cu untdelemn, gestul
având şi funcţie apotropaică (de alungare a duhurilor
rele). Uns cu untdelemn, candidatul devine „ parte din
măslinul cel adevărat care este Isus Hristos". El este
grefat pe măslinul bun, Isus. E vorba de untdelemn
exorcizat, menit să îndepărteze forţele răului şi să facă
trupul invulnerabil, ca al atleţilor de performanţă.
Această ungere echivalează cu îmbrăcarea unei armuri
în vederea bătăliei decisive.
Botezul propriu-zis constă în trei scufundări (în
numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh), urmate
de tot atâtea reveniri la suprafaţă. Prin imersiune, can-
didatul se confruntă încă o dată, corp la corp, cu Vrăj­
maşul; prin emersiune el primeşte ajutorul Duhului
Sfânt. În viziune patristică, funcţiile şi semnificaţiile
botezului creştin sunt următoarele. În primul rând, el
curăţă de păcat. Botezul este katharsis, purificare a su-
fletului, o purificare adâncă, până la rădăcină. Nu poţi
deveni copil al lui Dumnezeu dacă nu te-ai curăţit în
prealabil. În al doilea rând, trebuie reamintit un lucru
neglijat sau complet uitat astăzi: apa din baptisteriu
simbolizează nu doar apa vie, purificatoare, ci şi haosul
primordial, marea plină de monştri, de duhuri rele.
97
Botezul este o luptă decisivă între aceste creaturi ale
haosului şi neofit, acesta fiind susţinut de rugăciunile
episcopului, dar în primul rând de Isus Hristos. Chirii
explică: ,,Balaurul Behemot, după Iov, se afla în apă şi
primea Iordanul în gura lui. Or, pentru că trebuia stri-
vită gura balaurului, Isus a coborât în apă şi l-a legat pe
cel puternic, ca noi să dobândim puterea de a călca
peste scorpioni şi peste şerpi. [... ] Tu [botezatule] co-
bori în apă cu păcatele tale, dar chemarea/ invocarea
harului marcându-ţi sufletul ca o pecete nu îngăduie să
fii devorat de cumplitul balaur." A treia semnificaţie:
botezul este o palingenezie, o nouă creaţie. Adam (id est
neofitul) redevine creatură a lui Dumnezeu, fiind mân-
tuit de păcat. Dar această nouă creaţie nu este posibilă
decât prin participarea la pătimirile şi la Învierea lui
Hristos. Chirii o afirmă răspicat: ,, Voi sunteţi aduşi la
sfântul bazin al sfântului botez, aşa cum Hristos a fost
pus de pe cruce în mormântul pregătit dinainte". Bote-
zul reiterează moartea şi Învierea Mântuitorului. Dar,
spre deosebire de moartea reală a lui Isus, moartea
celui botezat este simbolică. Din nou Chiril al Ierusali-
mului: ,,Ce lucru straniu şi minunat. Am înviat, cu toate
că n-am murit cu adevărat, n-am fost îngropaţi cu
adevărat şi nici n-am fost răstigniţi cu adevărat. Imita-
rea se face la figurat (en eikoni), mântuirea se realizează
cu adevărat (en aletheiai). Hristos a fost răstignit cu
adevărat, a fost îngropat cu adevărat şi a înviat cu
adevărat. Pe toate acestea ni le-a dăruit spre a câştiga cu
adevărat mântuirea, cu toate că n-am participat la
pătimirile Lui decât prin asemănare. Cât este de covâr-
şitoare iubirea Sa de oameni! Hristos a primit în prea-
curatele Sale mâini şi picioare cuie şi a suferit cu adevă­
rat, iar mie îmi dăruieşte, fără să sufăr, fără să mă
doară, mântuirea prin participarea la chinul Său. Ni-

98
meni să nu creadă că botezul dă numai iertarea păcate­
lor, după cum era botezul lui Ioan; dimpotrivă, botezul
dă şi harul înfierii. Mai mult, noi ştim că după cum bote-
zul este curăţitor de păcate şi aducătorul darului Duhu-
lui Sfânt, tot aşa este şi antitipul (antitypos) pătimirilor
lui Hristos. De aceea Pavel spune strigând: ,,Nu ştiţi,
oare, că toti
, câti
, în Hristos Isus ne-am botezat în moar-
tea Lui ne-am botezat? Ne-am îngropat împreună cu El
în moarte prin botez. [... ] Moartea lui Hristos a fost
reală; reală a fost şi despărţirea sufletului de trup; reală
îngroparea. Trupul lui cel sfânt în giulgiu curat a fost
înfăşurat şi toate cele petrecute cu el au fost reale. Cele
întâmplate cu voi sunt, pe de o parte, imitaţie
(homoioma) a morţii şi a pătimirilor Lui, şi pe de altă
parte nu imitaţie, ci realitate a mântuirii."
Pasajul pune degetul pe cea mai profundă semnifi-
caţie a botezului. Acesta are loc în noaptea pascală toc-
mai pentru a sublinia relaţia mistică dintre pătimiri şi
Înviere. Botezul este un întreg şir de pătimiri, începând
cu perioada pregătirii şi terminând cu încleştarea din
apa bazinului, care colcăie de puteri vrăjmaşe. El este şi
regenerare, nouă naştere, Înviere la o nouă viaţă, lipsită
de păcat. Dar, aşa cum subliniază Chiril, în vreme ce
moartea lui Hristos a fost reală, moartea celui botezat
este simbolică. Cel botezat se hristifică, în sensul că
dobândeşte filiaţia divină .
Îndată ce iese din bazin, neofitul este miruit. Mirui-
rea pecetluieşte darurile Sfântului Duh. După Chiril,
„trupul se unge cu mir văzut, dar se sfinţeşte sufletul
prin Sfântul şi de viaţă făcătorul duh" (Catehezele mista-
gogice 3). Cel botezat este uns pe frunte: ca să se şteargă
ruşinea păcatului primordial şi ca să poată privi cu faţa
descoperită slava Domnului; este uns pe urechi: pentru
a fi vrednic să audă tainele dumnezeieşti; pe nări: ca să
99
poată primi bunamireasmă a lui Hristos; pe piept: ca să
poată rezista Vrăjmaşului în caz de contraatac. Mirul
este comparat cu o platoşă, cu o armură solidă în care
se rup săgeţile diavolului. Ungerea cu mir pecetluieşte
apartenenţa noului botezat la Biserica lui Isus. Aici
intervine tema pecetluirii, a punerii sphragis-ului, ter-
men preluat din Apocalipsă de Părinţii Bisericii. În
Apocalipsă 7,4 sunt pomeniţi o sută patruzeci şi patru
de mii de aleşi ai Domnului, care au privilegiul de-a sta
în jurul tronului divin (al Mielului). Ei au pe frunte o
pecete, sphragis, semn de electiune, dar şi marcă identi-
tară. În Antichitate, sphragis a~ea mai multe sensuri: (1)
pecetea cu care se însemnau sclavii aceluiaşi stăpân.
Din punct de vedere al simbolisticii creştine, cel botezat
a devenit sclav sau rob al lui Isus, adică membru al
„familiei creştine"; (2) pecetea cu care se însemnau
ostaşii. Prin urmare, cei botezaţi devin şi ostaşi în oas-
tea lui Hristos; (3) pe lângă aceste semnificaţii cu sub-
strat păgân, sphragis trimite la simbolul alianţei vetero-
testamentare. Dar în creştinism, circumcizia nu mai este
carnală, trupească, ci spirituală, iar sphragis simbolizea-
ză tocmai această circumcizie în Duh. În sens baptis-
mal, sphragis trimite la ideea unui angajament/ contract
pe care Dumnezeu îl încheie cu cel botezat, prin care
Dumnezeu îi concede dreptul asupra darurilor Sfântu-
lui Duh. Cel botezat poate refuza beneficiile acestui
drept, dar el nu poate rupe contractul respectiv.

Tradiţii populare româneşti legate de botez

Botezul este un rit fundamental de iniţiere pentru

credincioşii creştini, o renaştere de tip spiritual, care
încununa traseul initiat în momentul convertirii. Am
'
văzut că la origine numai adulţii erau botezaţi, dar

100
încetul cu încetul, la presiunea familiilor, situaţia s-a
inversat, copiii primind taina botezului imediat după
naştere. De unde şi rolul important pe care-l vor juca
naşii, care trebuiau să garanteze pentru finii lor în faţa
membrilor Bisericii, rostind de asemenea Crezul şi asu-
mându-şi responsabilitatea. În tradiţia ortodoxă, copiii
primesc şi sfânta euharistie, deşi nu se pot spovedi şi
nici nu participă la post. Tradiţia catolică prevede un rit
suplimentar, al confirmării, tocmai pentru a permite
copiilor asimilarea învăţăturilor de credinţă şi accepta-
rea conştientă a acestora. Prima împărtăşanie sau com-
uniune are loc în jurul vârstei de doisprezece sau trei-
sprezece ani. Pe fondul generalizării botezului copiilor
imediat după naştere, s-au dezvoltat tradiţii populare
pe care Biserica ortodoxă fie le-a tolerat, fie a încercat,
pe cât posibil, să le încreştineze . Unele reprezintă ava-
taruri ale unor cutume păgâne antice, altele sunt recen-
te. Important e să nu confundăm aceste tradiţii popula-
re cu tradiţia biblică sau apostolică. Voi lua drept ghid
pentru acest subcapitol celebra monografie a lui Simion
Florea Marian Naşterea la români, apărută în 1892, şi care
se referă la o situaţie depăşită astăzi în multe regiuni
ale României.
Întrucât rata mortalitătii
, infantile era foarte ridica-
tă, părinţii preferau să-şi boteze pruncii imediat după
naştere pentru a le asigura mântuirea. De obicei, mama
nu participa la ceremonia din biserică, fiind socotită
impură . Creştinismul a abrogat acest precept iudaic,
dar în mediile rurale sau puţin cultivate din punct de
vedere teologic, regula respectivă funcţionează şi as-
tăzi. Rolul principal îl jucau naşul sau naşii. Şi aici
trebuie subliniat că, la origine, naş putea fi chiar unul
dintre părinţii copilului, dar încă o dată legile sau pre-
judecăţile sociale au prevalat asupra învăţăturii creşti-

101
ne. Se alegea, aşadar, un naş sau doi care, alături de
preot, jucau rolul principal în timpul ceremoniei. Naşii
trebuiau să aducă „luminile de botez" (pe vremuri
fabricau ei înşişi lumânări din ceară curată), precum şi
crijma sau faşa, un ştergar sau o bucată de pânză albă în
care se învelea copilul după ce era scos din cristelniţă.
De asemenea, în unele zone, tot naşii aduceau „scutece,
căiţă, un oghelaş, un brâneţ, apoi mâneci, precum şi alte
veşminte mai mici, menite pentru copilul ce are să se
boteze" (op. cit., p. 111). Locul mamei era luat de moaşă.
Pe timpul ceremoniei, tatăl colinda satul pentru a-şi
invita rudele şi prietenii la cumetrie sau cumătrie, petre-
cerea de acasă. În cazul în care existau doi naşi, ,,atunci
amândoi ţineau copilul pe rând, şi anume cel dintâi, cel
mai cu vază, în tot decursul citirii rugăciunilor (de
exorcizare) de la însemnarea şi până după cufundarea
şi scoaterea sa din apă, iar al doilea de la scoaterea sa
din apă şi până la sfârşit, adică tot timpul cât durează
rugăciunile ungerii cu sfântul mir" (ibid., p. 115). Dacă
se întâmpla să fie botezaţi mai mulţi prunci simultan,
băieţi şi fete, ei deveneau „fraţi de botez" şi nu se pu-
teau căsători între ei, înrudirea spirituală fiind conside-
rată mult mai importantă decât înrudirea biologică.
O tradiţie din Ţara Românească, azi dispărută, era
aceea a „mărturiilor". Când preotul rostea celebrul
verset paulinic „câti în Hristos v-ati botezat în Hristos
I I

v-aţi îmbrăcat, aliluia!", naşul împărţea câte o monedă

celor prezenţi în biserică, luându-i astfel martori „care
puteau atesta la orice împrejurare că nou-născutul a
îmbrăţişat religia creştină cu toate dogmele şi după
toate riturile Bisericii" (ibid., p. 136). În opinia lui Sim.
Fl. Marian, obiceiul respectiv urcă până la un rit roman,
săvârşit în onoarea Junonei Lucina sau Junona Maneta.
De altfel, termenul monedă" provine de la supranume-
102
le zeiţei, în templul căreia se bătea moneda, operaţiune
cu caracter sacru, la origine.9
Conform tradiţiei, fiecare copil primea la botez un
înger păzitor. ,,De aceea, când cineva în decursul vieţii
sale se lasă înduplecat şi condus mai mult de alţii decât
de mintea sa, ori când se teme de toată nemică, dacă e din
cale-afară de fricos, se zice că e slab de înger. Din contră,
când e prea curajos, îndrăzneţ sau chiar răutăcios, când
se răsteşte cu cuţitul asupra cuiva, voind a-l străpunge,
atunci se crede că îngerul fuge de dânsul" (ibid., p. 121).
De obicei, numele pruncului este atribuit de părinţi,
dar cu aprobarea preotului şi a naşului. Uneori aceştia se
opun, şi atunci părinţii sunt obligaţi să i-l schimbe,
,, vânzându-şi" copilul unui „străin". Dar obiceiul schim-
bării numelui, atestat încă de pe vremea lui Ştefan cel
Mare, comportă o valoare apotropaică şi terapeutică. Pă­
rinţii schimbau numele copilului bolnav, aflat în primej-
die de moarte, socotind că numele atribuit la botez n-a
fost potrivit şi că el atrage duhurile rele. În privinţa noului
nume existau anumite preferinţe (nume totemice, păgâ­
ne): Lupu, Lupuşor, Ursu, Ursulică, Ursache, plus femini-
nele Lupă, Ursă. De ce tocmai aceste nume? Deoarece se
credea că „precum nu se atinge nicio boală sau alte rele de

9 Moneta trimite la verbul moneo, -ere, ,,a-şi aminti", ,,a in-

strui", ,,a avertiza", ,,a prezice", precum şi la substantivul
mens, ,,minte", ,,memorie" . Monedele sunt, de fapt, mici „de-
pozite de memorie". Ele amintesc celor ce le folosesc anumite
valori importante pe care se întemeiază comunitatea respec-
tivă . De altfel, chiar şi astăzi pe monedele sau pe bancnotele
monarhiilor tradiţionale (inclusiv pe euro) se află chipurile
regilor sau ale reginelor nu cu valoare publicitară, ci cu sens
anamnetic, de reamintire a valorilor esenţiale .
103
fiarele sălbatice, aşa nu se apropie şi nu se atinge nemică
nici de cel cu nume schimbat" (ibid., p. 144).
Alt obicei legat de botez îl reprezintă „scăldăciunea"
ori „scălduşca" pruncului, adică îmbăierea lui de către
,,cumătri". ,,Scălduşca" avea loc fie în timpul cumetriei,
fie a doua zi. În albie sau albiuţă (vasul unde se înălbeau
rufele): se puneau tot felul de plante ori de seminţe cu
caracter apotropaic, terapeutic, simboluri pentru belşug
sau frumuseţe, precum busuiocul şi mărarul (,,să fie
plăcut ca mărarul în bucate"), menta şi romaniţa (,,ca să
crească uşor şi să fie sănătos") etc; de asemenea, se turna
agheasmă, lapte dulce (,,să fie frumos ca laptele"), zahăr
şi ouă. În regiunea Dornei, după îmbăiere naşa îi înapoia
copilul mamei, recitând următoarele versuri: ,,Poftim
ţine-1/ să fie voios/sănătos/ şi frumos/ lucrător/ ascul-
tător/ şi-ndurător/ să trăiască/ şi să crească/ să fie har-
nic foc/ să aibă mult noroc". În fine, la patruzeci de zile
după ce-a născut, mama, socotită până atunci impură,
merge la biserică pentru ai se citi rugăciunile de curăţire.
Tot atunci are loc „îmbisericirea" copilului. Acesta e luat
de preot şi închinat în faţa icoanelor împărăteşti. Dacă e
băiat, preotul îl introduce şi în altar; dacă e fată, nu.
Mamei i se citeşte pe pragul bisericii „rugăciunea de
patruzeci de zile", după care i se îngăduie să intre şi să
participe la sfânta liturghie.

Pentru a merge mai departe: monumentala monografie

a lui Everett Ferguson, Baptism in the Early Church.
History, Theology, and Liturgy in the First Five Centuries,
Michigan/Cambridge, UK, 2009; Gerard-Henry Baudry,
Le bapteme et ses symboles, Paris, 2001.

104
 Sfinţenie şi martiriu

Sfinţenia poate fi echivalată cu perfecţiunea sau cu

desăvârşirea spirituală. Isus le spune ucenicilor în Pre-
dica de pe Munte: ,,Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru
este desăvârşit" (Mt. 5,48), cu alte cuvinte: nu căutaţi
scuze pentru a vă sustrage exigenţelor vieţii creştine. În
Noul Testament, credincioşii sunt numiti , „sfinti",
, dato-
rită faptului că ei au acceptat unirea mistică, în duh, cu
persoana lui Isus Hristos prin taina botezului. Dar
această sfinţenie generală nu trebuie interpretată ca o
predestinare, ci ca un apel universal către mântuire.
Toti, suntem chemati , să ne mântuim: acesta este impe-
rativul creştinismului.
În Vechiul Testament „sfinţenia" aparţine doar lui
Dumnezeu. Verbul ebraic qâdaş înseamnă „a fi pus
deoparte", ,,consacrat lui Dumnezeu". Doar câteva per-
sonaje excepţionale, precum Moise, Samuel, David sau
Ilie se bucură de un asemenea atribut. Pentru un cre-
dincios evreu, sfinţenia echivala mai degrabă cu starea
de puritate şi „legalitate". Leviticul prescrie în amănunt
riturile şi îndatoririle care trebuie respectate pentru a fi
„pur". Noul Testament „democratizează" accesul la
sfintenie.
, Pavel o afirmă clar în 1 Coloseni 1,2: cei care
cred în Evanghelie sunt „sanctificaţi în Hristos şi che-
mati , să fie sfinti".
,
Cultul propriu-zis al sfinţilor în creştinism continuă,
într-o anumită măsură, cultul păgân al eroilor, precum şi
al „bărbaţilor divini" (theoi andres). Într-adevăr, există o
tentaţie de revenire la politeismul păgân, fapt pentru care
Biserica a instituit anumite criterii de promovare şi de
105
recunoaştere a sfinţeniei unei persoane. Primii „sfinţi",
recunoscuti ca având functie de intercesori la Judecata de
I I

Apoi, au fost martirii, asupra cărora voi reveni. După

recunoaşterea creştinismului ca religia licita, locul lor a
fost luat de monahi, consideraţi „atleţi ai lui Hristos" sau
„noi martiri", aflaţi într-un permanent război spiritual cu
forţele răului. Un rol esenţial l-a jucat şi cultul relicvelor
sau al moaştelor, începând cu secolul al V-lea. Persoanele
care se bucurau încă din timpul vieţii lor de titlul de
,,sfinţi" erau înmormântate în lăcaşuri de cult sau relicve-
le lor dădeau naştere unor noi lăcaşuri de cult (martyria),
unde veneau să se roage numeroşi pelerini. Aşadar, pe
de o parte, sfinţii făceau legătura între Biserica vizibilă şi
cea invizibilă, iar pe de altă parte, ei întăreau unitatea
întru credinţă a unei comunităţi. Fapt pentru care, deşi
produs al fervorii populare, treptat cultul sfinţilor a fost
acceptat şi promovat de autoritatea episcopală. În Occi-
dent, aşa cum arată istoricul Peter Brown, sfinţii au pre-
luat funcţiile foştilor „ patroni" din societatea păgână,
credincioşii făcând apel la intervenţiile lor nu doar în
chestiunile spirituale şi care vizau soarta postumă, ci şi în
cele materiale, din prezent. Astfel, autoritatea sfinţilor a
căpătat şi o dimensiune politico-socială.
Denunţând excesele şi tendinţele politeiste (în Evul
Mediu sfinţii ajunseseră un fel de zei la curtea Regelui
Isus, punând în pericol caracterul monoteist al creşti­
nismului), Reforma a dat o lovitură serioasă cultului
sfinţilor, afirmând că singurul intercesor pe lângă
Dumnezeu este Isus Hristos. Nimeni altcineva în afară
de Isus nu poate fi numit „sfânt" în sensul maximalist
al termenului, deşi prin botez toţi credincioşii devin
,,sfinţi" în sens restrâns, de membri ai Bisericii lui Hris-
tos. Vaticanul a intervenit ulterior pentru îndiguirea
fervorii populare. Astfel, în 1625 papa Urban al VIII-lea
106
a instituit o procedură specială de canonizare, mult mai
exigentă decât până atunci. Raţionalismul occidental a
contribuit şi el la generalizarea scepticismului în mate-
rie de canonizare, deşi odată cu pontificatul papei Ioan
Paul al II-lea „fabrica de sfinţi a reînceput să funcţione­
ze din plin", după expresia istoricului francez Andre
Vauchez. În ortodoxie pelerinajele şi închinarea la
moaşte sunt mai prezente ca oricând la începutul mile-
niului al III-lea. Ele exprimă o reală veneraţie, dar şi o
anumită disperare a credincioşilor, datorată situaţiei
economice precare în care trăiesc. Sfinţii joacă mai
departe rolul de „ patroni" sociali, meniţi să compense-
ze la nivel psihologic şi într-un viitor incert frustrările
datorate incompetenţei liderilor politici din prezent.
*
Termenul10 „martir" (română, engleză, germană,
spaniolă, franceză etc.) urcă până la termenul grecesc
martys (gen. martyros), care înseamnă, la origine, ,,mar-
tor" (lat. testis). Dicţionarul etimologic al limbii greceşti al
lui Chantraine mentionează că radicalul mar- trimite la
I

un verb indo-european cu sensul „a-şi aminti" (cf skr.

smarati; în greacă, pe alt vocalism, există subst. merimna,
,,grijă", ,,aducere aminte"). ,,Martirul", în sens de „mar-
tor", este cel care „îşi aminteşte de un anumit lucru sau
eveniment" . În poemele homerice, rezumă acelaşi
dicţionar, foarte des un zeu este invocat drept martys,
pentru a consfinţi veridicitatea unui fapt sau a unei

10 Am preluat fragmente din studiul meu „Reflecţii despre

martiriul creştin în Antichitate", în Şi cerul s-a umplut de
sfinţi ... , Actele colocviului „Martiriul în Antichitatea creştină
şi în secolul XX", C. Bădiliţă şi E. Conţac (ed.), Bucureşti,
2012, pp. 11-39.

107
afirmaţii. Aşadar, sensul prim al termenului, atestat în
toată literatura clasică păgână, este acela de „martor",
„cel care a văzut şi, ca urmare, atestă, depune mărturie
prin cuvinte".
În Septuaginta, termenul martys înseamnă tot „mar-
tor", ca în textele din literatura păgână, dar el comportă
un sens teologic aparte. Martys poate fi un obiect, o per-
soană sau chiar Dumnezeu însuşi; indiferent de natura
lui, el consfinţeşte un legământ, o înţelegere, o promisi-
une, o profeţie . ,,Martorul" face, aşadar, parte din sfera
sacrului, iar acest lucru mi se pare fundamental. Mărtu­
ria martorului, în sens biblic, nu este o părere sau o
opinie oarecare, ci garantează Adevărul revelat. Din
acest punct de vedere, martorul se înrudeşte cu profe-
tul, el însuşi „om al lui Dumnezeu", ,, purtător de cu-
vânt" al divinitătii.
În Noul Testament, acest sens apare cu precădere în
Evanghelia după Ioan şi în Apocalipsă. Ioan Botezăto­
rul combină, în tradiţia creştină, rolul de martor cu cel
de martir. Chiar la începutul Evangheliei după Ioan, se
spune despre el: ,,A fost un om, trimis de Dumnezeu:
numele său, Ioan. (1,7) Acesta a venit spre mărturie,/ ca
să dea mărturie despre lumină,/ pentru ca toţi să crea-
dă prin el." Acelaşi Ioan „a dat mărturie" despre bote-
zul lui Isus: ,,Am văzut Duhul coborând ca un porum-
bel din cer şi a rămas deasupra Lui" (1,32) şi despre
faptul că Isus este Fiul lui Dumnezeu (1,34). Un alt
pasaj important se găseşte la sfârşitul capitolului 15:
„Când va veni Mângâietorul, pe care Eu vi-L voi trimite
de la Tatăl,/ Duhul adevărului, care de la Tatăl purce-
de,/ Acela va da mărturie despre Mine./ Dar şi voi daţi
mărturie, pentru că de la început sunteţi cu Mine
(26-27). Un alt pasaj de primă importanţă se află în
capitolul 18. E vorba de întâlnirea dintre Isus şi Pilat.
108
Isus proclamă: ,,Împărăţia Mea nu este din lumea
aceasta. Dacă Împărăţia Mea ar fi din lumea aceasta,
slujitorii Mei s-ar fi luptat ca să nu fiu dat pe mâna
iudeilor. Acum însă, Împărăţia Mea nu este de aici."
Atunci Pilat I-a zis: ,,Aşadar, Tu eşti rege?" Isus a răs­
puns: ,, Tu spui că sunt rege. Eu de aceea M-am născut
şi de aceea am venit în lume: ca să dau mărturie pentru
adevăr." În două versete sunt cuplate câteva teme esen-
ţiale care vor fi preluate, copiate şi dezvoltate în Actele
martirilor. În primul rând, raportul lui Isus şi al creştini­
lor în general cu puterea politică. Isus nu este un rege
pământesc, un ins cu ambiţii politice. Afirmaţia lui e
tranşantă, chiar şocantă nu doar pentru Pilat, ci pentru
orice iudeu care aştepta un Mesia conducător politic.
Împărăţia lui Isus nu este din lumea aceasta, prin ur-
mare nicio putere politică nu-l poate anexa ori înfrunta
pe teritoriul geografiei terestre. Scopul venirii lui Isus
în lume este „să dea mărturie pentru adevăr", adevăr
nepriceput nici de iudei, nici de Pilat din Pont, nici
chiar de ucenici într-o primă etapă. Adevărul mărturisit
de Isus este Împărăţia cerurilor, pe care nu o cunosc
deocamdată decât El şi Tatăl, care l-a trimis pentru a
depune această mărturie .
Mărturia va culmina pe cruce, în slavă. Martorul
urcă la Tatăl lăsând în urma Sa pe pământ alţi martori
despre învierea Lui, aşa cum ne relatează amplu Fapte-
le apostolilor. Ioan Botezătorul a dat mărturie despre
naşterea din cer, despre botezul lui Isus, adică despre
evenimentele premergătoare . Apostolii dau mărturie
despre învierea lui Isus din morţi . Iată câteva pasaje din
Fapte: ,,Când Duhul Sfânt va veni peste voi, veţi primi
putere (dynamis) şi veţi fi martorii mei în Ierusalim, în
toată Iudeea şi Samaria, şi până la capătul pământului".
(1,8) În 2,32: ,,Dumnezeu l-a înviat pe acest Isus, căruia
109
noi toţi îi suntem martori." În 4,33: ,,Şi apostolii dădeau
mărturie, cu mare forţă/ putere despre învierea Dom-
nului Isus." Continutul mărturiei apostolilor este învie-
rea lui Isus, Ma;torul Împărăţiei cerurilor. Cine spune
înviere spune biruinţă asupra morţii, adică dispariţia
fricii de moarte. Învierea lui Isus a produs o formidabi-
lă înnoire în sufletul apostolilor, o renaştere cu efecte
psihologice uriaşe . Moartea a devenit pasul decisiv spre
unirea cu Isus cel înviat. Ea nu mai consfinţeşte un
sfârşit, ci un început.
Pasul decisiv către schimbarea semantică a terme-
nului martys (cu toate derivatele) dinspre „martor" spre
,,martirul" de azi a fost realizat, în opinia mea, de auto-
rul Apocalipsei. Majoritatea specialiştilor în literatura
martirică fixează acest moment al tehnicizării termenu-
lui „martir" (cu sensul actual) abia în secolul al Ii-lea,
primele dovezi clare găsindu-se, după ei, în Martiriul
lui Policarp. Mai multe pasaje din Apocalipsă corectează
această presupoziţie. Primul pasaj se află în scrisoarea
către Biserica din Pergam (2,13). Redau cât mai aproape
de text: ,, Cunosc unde locuieşti: acolo unde este tronul
Satanei; şi ţii cu putere numele Meu şi n-ai tăgăduit
credinţa în Mine nici în zilele lui Antipas, martirul
Meu, credinciosul Meu, care a fost omorât la voi, acolo
unde locuieşte Satana." Contextul mi se pare hotărâtor.
Antipas nu e doar un „martor" (martys) ,,credincios"
(pistos), ci unul care şi-a dat viaţa pentru credinţa în Isus,
opunându-se direct Satanei. Acest motiv, al confruntă­
rii cu diavolul, revine aproape obsesiv în Actele martiri-
lor. Datele furnizate de pasaj ne impun să calificăm
mărturia lui Antipas drept martiriu.
În Apocalipsă 6,9 apare alt pasaj semnificativ: ,,Când
[îngerul] a deschis a cincea pecete am văzut sub altar
sufletele celor înjunghiaţi din cauza Cuvântului lui
110
Dumnezeu, din cauza mărturiei pe care o aduseseră".
Aici se subliniază legătura dintre sacrificiu şi sanctificare.
Trei lucruri merită amintite. În primul rând, faptul că
avem de-a face cu o viziune a Împărăţiei. Cei înjunghiaţi
pentru credinţa în Isus se află „sub altar", adică în locul
central al sanctuarului ceresc. Profetul vede locul celor
jertfiţi. În al doilea rând, autorul aşază mărturia într-un
registru sacrificial. Martorii sunt „înjunghiaţi", aşa cum
erau înjunghiate animalele de jertfă în Templul din Ieru-
salim sau pe altarele păgâne. În sfârşit, sacrificiul echiva-
lează cu mărturia sau, mai bine spus, mărturia merge
până la sacrificiu, prin înjunghiere. Oricum ar fi, relaţia
dintre jertfă şi mărturie este centrală şi de netăgăduit. La
fel stau lucrurile şi cu privire la capitolul 11,3 unde sunt
prezentaţi cei doi „martori"/ martiri eshatologici. Autorul
Apocalipsei îi numeşte martyres. Aceştia vor „ profetiza"
cuvântul lui Dumnezeu; vor săvârşi minuni, care trimit la
minunile lui Ilie şi ale lui Moise (personaje cu care au şi
fost identificaţi ulterior) . La sfârşitul mărturiei lor vor fi
ucişi de fiara diabolică, rămânând expuşi în piaţa publică
trei zile şi jumătate. După trei zile şi jumătate, un „duh de
viaţă" va intra în ei, şi ei se vor scula, urmând scenariul
morţii şi al învierii lui Isus. Avem iarăşi o combinaţie de
elemente care ne face să ezităm asupra sensului termenu-
lui grecesc martyres. Cele două personaje nu sunt doar
„mărturisitori" ai lui Isus, ei sunt „martiri", în sensul care
va deveni curent odată cu a doua jumătate a secolului al
Ii-lea. Mărturia lor culminează cu jertfa, iar jertfa se
împlineşte în momentul învierii. Să mai cităm un frag-
ment din capitolul 20 (v. 4 sq), care se referă tot la soarta
cerească a celor morti , din cauza mărturisirii lor adevăra-
te. ,,Am văzut tronuri şi celor care s-au aşezat pe ele li s-a
îngăduit să judece; şi [am văzut] sufletele celor decapitaţi
(tăiaţi cu barda) pentru că L-au mărturisit pe Hristos şi

111
pentru cuvântul lui Dumnezeu; şi cei care nu i s-au în-
chinat fiarei, nici statuii sale şi n-au primit charagma pe
frunte şi pe mâna lor. Şi au revenit la viaţă şi au domnit
împreună cu Hristos o mie de ani." Prin urmare, chiar
dacă termenul grecesc martys nu-şi schimbă radical şi
definitiv semnificaţia la sfârşitul secolului I, Apocalipsa
aduce dovezi concludente despre o etapă intermediară,
în care sensul de „martor" al Împărăţiei şi cel modern, de
„martir", convieţuiesc ori se suprapun. Apocalipsa va fi
jucat un anumit rol în modificarea semantică a termenu-
lui, mai ales că regiunea unde ea va fi fost redactată şi
unde a circulat intens a fost tocmai regiunea unde se
petrec cele mai multe scene din Acta martyrum, şi anume
Asia Mică.
Literatura martirologică a Bisericii este enormă.
Esentiale
, sunt tratatele lui Tertullian, Clement Alexan-
drinul şi Origen, apoi, desigur, Actele martirilor. Odată
cu domnia lui Constantin cel Mare, persecuţiile anti-
creştine au încetat, cel puţin oficial, pe întinderea Impe-
riului. Ele însă au fost reluate în alte epoci sau în alte
colţuri ale planetei. Ajunge să cităm numai trei cazuri,
dintre cele mai faimoase, din epoca modernă: Revoluţia
Franceză, revoluţia bolşevică, persecuţiile din statele
radicale islamiste din zilele noastre.

Pentru a merge mai departe: Actele martirilor; Origen,

Despre martiriu; C. Bădiliţă şi E. Conţac (ed.), Şi cerul s-a
umplut de sfinţi ... , Actele colocviului „Martiriul în Anti-
chitatea creştină şi în secolul XX", Bucureşti, 2012.

112
 Monahismul

În a doua jumătate a secolului al III-lea, un tânăr

egiptean, pe nume Antonie, avea să inaugureze una
dintre cele mai extraordinare „aventuri spirituale" din
istoria creştinismului: monahismul. Episcopul Atanasie
ne-a lăsat o hagiografie a lui Antonie scrisă după moar-
tea acestuia, care a fost imediat tradusă în latină, deve-
nind un adevărat best seller al Antichitătii. Întemeietorul
monahismului egiptean s-a născut în jurul ' anului 250,
într-o familie destul de înstărită. Din motive ideologice,
Atanasie ni-l prezintă ca pe un simplu ţăran analfabet,
dar acum se ştie că Antonie cunoştea bine greaca şi, pe
lângă Scriptură, citise şi asimilase în profunzime scrieri-
le lui Origen, aşa cum reiese din cele şapte scrisori
păstrate sub numele său.
Într-o duminică, la sfânta liturghie, a auzit cuvintele
pe care Isus i le adresează tânărului bogat în Matei 19,21:
„Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te, vinde-ţi averile, dă-le
săracilor şi vei avea comoară în cer". Fraza conţine cu-
vântul esenţial care justifică întreaga mişcare monahală:
desăvârşirea. Călugărul, aşa cum va arăta şi Ioan Casian în
Convorbirile sale duhovniceşti, este cel care doreşte să
devină „desăvârşit ca Tatăl". Skopos-ul, ţelul vieţii mona-
hale este dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu, dar pen-
tru atingerea acestui ţel călugărul trebuie să dobândească
întâi şi întâi „puritatea inimii", puritas cordis.
Revenind la Antonie, după câţiva ani petrecuţi în
preajma unui ascet din satul său, el se retrage în pustiu.
Urmează o a doua retragere, într-un mormânt. Termenul
grec pentru retragere este anachoresis, de unde „anahoret"
113
şi „viaţă anahoretică". Cel care se retrage din lume pen-
tru împlinirea idealului vieţii creştine devine un anaho-
ret. Antonie rămâne „îngropat" de viu în meditaţie şi
rugăciune treizeci şi cinci de ani, fiind aprovizionat cu
strictul necesar traiului de un prieten. Încetul cu încetul
oamenii vin să-l caute, îşi face numeroşi ucenici. Din
cauza afluenţei se retrage şi mai adânc, la Pispir, de unde
va „migra", pentru ultima oară, în „muntele dinăuntru",
de lângă Marea Roşie. Aici moare, lăsând în urma sa o
legendă şi o comunitate de monahi.
Monachos înseamnă „cel care trăieşte singur", ceea
ce nu implică ieşirea obligatorie din viaţa obştească. La
început „monahii" trăiau izolaţi chiar în mijlocul cetăţii .
Ulterior s-au instituţionalizat şi s-au generalizat cele
două forme de călugărie: cenobitică (viaţă în comun) şi
anahoretică (viaţă izolată). Ce a determinat apariţia şi
extinderea acestui mod de viată , în interiorul creştinis-
mului? Răspunsul ţine de mai multe paliere. Monahis-
mul creştin n-a apărut spontan, de la sine. Au existat
experienţe anterioare atât în iudaism (faimoşii „terape-
uţi" descrişi de Philon din Alexandria, sau gruparea
eseniană), cât şi în păgânism (mai ales şcolile misti-
co-filozofice pitagoriciene, dar şi modul de viaţă al
cinicilor). Cum spuneam însă la început, monahismul
se înrădăcinează în dorinţa unor creştini de a se desă­
vârşi spiritual. Pentru a realiza un asemenea ideal, e
nevoie de un anumit modus vivendi care presupune
retragerea din viaţa normală, plină de griji şi de tentaţii,
izolarea, concentrarea asupra propriei vieţi, asupra
imperfecţiunilor proprii, găsirea soluţiilor şi îndrepta-
rea lor, apropierea de modelul hristic. Nu în ultimul
rând, au existat şi cauze de ordin politic ori social.
Monahismul explodează după ce Constantin recunoaş­
te creştinismul ca religia licita. Mai mult, el încurajează
114
convertirile şi-i protejează pe funcţionarii creştini.
Biserica se umple de oportunişti, fenomen care provoa-
că o reacţie pe măsură din partea autenticilor credin-
cioşi: ei devin „noii martiri", după expresia lui E.
Malone, martiri pe timp de pace, transferând războiul
spiritual de pe arena politică în adâncul sufletului, din
lumea „ văzutelor" în lumea „nevăzutelor". Astfel,
monahismul egiptean poate fi considerat o mişcare
creştină radicală şi antipolitică.
Cele mai importante comunităţi din secolele al
IV-lea şi al V-lea s-au aflat la Nitria, Chilii şi Sketis.
Spre anul 330, un tânăr egiptean, Ammun, despărţit de
sotia sa, a zidit primele locuinte din ceea ce avea să
' '
devină marele centru monahal Nitria. Despre organiza-
re şi despre modul de viaţă găsim informaţii în Istoria
lausiacă a lui Palladius, în Pateric, precum şi în Istoria
monahilor în Egipt şi în Convorbirile lui Ioan Casian.
„Asceţii nitrioţi puteau trăi singuri, câte doi sau chiar în
comunităţi foarte numeroase, de sute de călugări, chilii-
le şi clădirile respective aflându-se la depărtare unele
de altele. Unii monahi trebuiau să străbată şi câte cinci
mile pentru a participa la liturghie. Întreaga comunitate
se reunea la sfârşit de săptămână în locul numit ekklesia,
care reprezenta întreg ansamblul de clădiri de obşte,
având în centru biserica (kyriakon). În ekklesia de la
Nitria existau trei palmieri, de care atârnau trei bice:
unul pentru anahoreţii păcătoşi, altul pentru hoţi, altul
pentru oaspeţii străini. Vinovaţii îmbrăţişau palmierul
care le era destinat şi primeau fără crâcnire pedeapsa
cuvenită. Alături exista o casă de oaspeţi, un xenodoche-
ion. Oaspeţii erau bineveniţi, întâmpinaţi cu căldură şi
găzduiţi pentru cât timp doreau să rămână, chiar ani,
dar după o săptămână trebuiau să muncească, la grădi­
nă sau la bucătărie. În perioada ei de înflorire (trei mii

115
de călugări),comunitatea avea şapte brutării, cu brutari
calificaţi, precum şi câţiva medici. Fiecare călugăr îşi
confecţiona îmbrăcămintea proprie şi se întreţinea din
lucrul manual. Seara regiunea se umplea de pslamodii,
încât, aşa cum notează Palladius, te-ai fi crezut în para-
dis" (C. Bădiliţă, Introducere Ia Patericul egiptean, Iaşi,
2003, pp. 16-17). Descrierea de mai suse valabilă în linii
mari şi pentru Chilii şi pentru Sketis. ,,Cel mai faimos
grup de la Chilii era cel din jurul lui Evagrie şi al lui
Ammonios, ambii filozofi, cărturari şi biblişti reputaţi,
elenofoni, care se revendicau de la spiritualitatea lui
Origen. Spre sfârşitul secolului al IV-iea, aceşti „intelec-
tuali" intră în conflict deschis cu antropomorfiţii, majo-
ritatea egipteni, care înţelegeau a la lettre Geneza 1,3,
afirmând că dacă omul este creat după chipul şi asemă­
narea lui Dumnezeu, atunci înseamnă că şi Dumnezeu
trebuie să fie după chipul şi asemănarea omului. Gru-
pul evagrian apăra caracterul nereprezentabil al divini-
tăţii, pledând pentru rugăciunea pură, fără intruziuni
antropomorfiste. Într-un prim moment, episcopul
Alexandriei, Teofil, s-a arătat favorabil origeniştilor,
dar foarte repede şi-a schimbat politica, declanşând
împotriva lor o persecuţie sângeroasă. Aproximativ
trei sute de fraţi, practic floarea monahismului egi p-
tean, au fugit în Palestina şi Capadocia" (ibid., pp.
19-20). Cât despre Sketis, întemeietorul şi ghidul
necontestat al acestei comunităti , a fost Macarie, su-
pranumit Egipteanul pentru a fi deosebit de alt Maca-
rie, Orăşeanul sau Alexandrinul.
Modelul monahismului egiptean a fost preluat de
creştinii din alte regiuni ale Imperiului: Capadocia, Pales-
tina, Siria, dar şi Gallia, actuala Franţă. Se cunoaşte rolul
pe care Ioan Casian, născut probabil în Dobrogea, l-a
jucat în difuzarea modului de viaţă monahal şi a doctri-
116
nei pustnicilor egipteni. El a întemeiat primele mânăstiri
occidentale, una de călugări, alta de călugăriţe, la Marsi-
lia. Tot el a introdus cadenta, orelor de rugăciune, exerciti-
,
ile spirituale, doctrina mistică evagriană, lista celor „opt
logismoi" (,,gânduri rele") care va deveni, odată cu Evul
Mediu, ,,lista celor şapte păcate capitale". Iată lista eva-
griană, preluată şi transmisă, cu mici nuanţe, de Casian:
lăcomia (gastrimargia), curvia (porneia), iubirea de arginţi
(philargyria), tristeţea (lype), mânia (orge), acedia (akedia),
slava deşartă (kenodoxia) şi trufia (hyperephania). Ulterior,
tristeţea şi acedia se vor contopi, rezultând lista „clasică",
ştiută de orice creştin practicant.
Pe lângă acest model semianahoretic, tot în Egipt,
la Tabennesi, a apărut şi s-a perfecţionat un al doilea
model monahal, cenobitic. Meritul îi revine lui Pacomie,
născut în anul 292, într-o familie păgână, convertit
după 312. Mânăstirea de la Tabennesi era organizată ca
o cazarmă (Pacomie fusese înrolat în tinereţe), dar
păstrând şi elemente ale satului egiptean tradiţional.
Regula pacomiană prevedea posturi ţinute în comun,
asceză temperată, echilibrată, rugăciuni zilnice de
obşte, mese luate împreună. De asemenea, munca era
organizată în funcţie de priceperea şi de capacităţile
fiecăruia. Încetul cu încetul, numărul comunitătilor I

pacomiene a sporit, ca şi numărul călugărilor, ajungând

la aproape o mie în timpul vieţii fondatorului. Un secol
mai târziu, Şenuti a modificat Regula în sensul înăspririi
exerciţiilor spirituale şi a militarizării ordinului. De
altfel, Şenuti a fost braţul drept al episcopului Chirii în
lupta contra păgânismului şi a ereziilor. Caracterul său
violent şi radical şi-a pus amprenta şi asupra comunită­
ţilor pe care le cârmuia.
Şi în Siria monahismul a căpătat aspecte radicale,
chiar extreme. ,,Sihaştrii sirieni, notează Pierre Maraval
117
(Le christianisme de Constantin a la conquete arabe, Paris,
1997, p. 264) îşi impun grele penitenţe: purtarea lanţuri­
lor, posturi şi veghi prelungite, respingerea oricărei
forme de igienă trupească, statul în picioare, mătănii
numeroase . .. Unii duc o viaţă de vagabondaj, fără masă
şi fără casă. Dar majoritatea îşi trăiesc asceza fixaţi într-un
loc, refuzând orice minimă deplasare." În Siria apar
aşa-numiţii „dendriţi", pentru că se nevoiau în copaci, şi
,,stiliţi", care petreceau ani de zile în vârful unei coloane.
Cel mai faimos rămâne, fără îndoială, Simion Stâlpnicul
sau Stilitul (mort în 459), fost cioban, care a trăit astfel
mai bine de treizeci de ani. Din cauza mulţimii de pele-
rini, şi-a tot înălţat coloana, până când aceasta a ajuns să
măsoare 16 metri. Theodoret al Cyrului ne-a lăsat o bună
descriere a monahismului sirian, sub titlul Istoria călugări­
lor din Siria. După marea schismă de la 1054, Muntele
Athos a devenit unul dintre centrele de prestigiu ale
monahismului ortodox. Atanasie Athonitul a întemeiat
aici prima mânăstire, Marea Lavră, în 963. Dar muntele
fusese alocat călugărilor încă din 885, printr-un decret al
împăratului Vasile I. Actualmente, Republica Athonită
este o teocraţie creştină, unde accesul femeilor este inter-
zis şi unde vieţuiesc aproximativ două mii de călugări în
douăzeci de mânăstiri.
Monahismul occidental a constituit un adevărat
ferment al Europei. Mânăstirile medievale erau centre
de formare a elitei intelectuale şi spirituale, pepiniere
pentru funcţiile de episcopi, cardinali, papi. Cel mai
important ordin a fost întemeiat de Sfântul Benedict
(cca. 480-547), de unde şi numele „benedictini". Regula
a fost redactată în mânăstirea Monte Cassino şi cuprin-
de 73 de capitole menite să-l ghideze pe cenobit în
ascensiunea sa spirituală. Ordinele călugăreşti au func-
ţionat în Occident şi ca mişcări de reformare a creşti-

118
nismului. Opulenţei şi mundanizării tot mai accentuate
a Bisericii i s-a contrapus mesajul harismatic al Sfântu-
lui Francisc, întemeietorul unui ordin care sublinia
importanţa sărăciei şi a simplităţii. De asemenea, odată
cu extinderea catarismului în sudul Franţei, în contra-
pondere s-a născut ordinul predicatorilor sau al domi-
nicanilor, de la numele ilustrului său întemeietor, San
Domingo (lat. Dominicus).
Cel puţin la nivel declarativ, monahismul ortodox
românesc se doreşte continuatorul tradiţiei egiptene, a
celei basilitane (respectă Regulile Sfântului Vasile cel
Mare) şi a celei filocalice athonite. Una dintre cărţile
respectate şi iubite este Patericul egiptean, o culegere de
apoftegme care a circulat încă din secolul al VI-lea sub
cel puţin două forme: alfabetică şi sistematică sau tema-
tică. Patericul a fost alcătuit după ce viaţa monahală din
pustiul egiptean s-a stins. Locul său de naştere este
Palestina, unde se refugiaseră mulţi dintre ucenicii
marilor duhovnici de la Nitria, Chilii ori Sketis. Dacă
cineva doreşte să intre, pe viu, în miezul spiritualităţii
creştine, cea mai utilă şi captivantă cale o constituie,
fără în îndoială, citirea Patericului egiptean.

Pentru a merge mai departe: Lucien Regnault, Viaţa

cotidiană a Părinţilor deşertului în Egiptul secolului V,
traducerea diac. Ioan I. Ică jr., ediţia a III-a, Sibiu, 2013;
Antoine Guillaumont, Originile vieţii monahale, traducere
de Constantin Jinga, Bucureşti, 1998; Patericul egiptean.
Colecţia sistematică, traducere, studii şi prezentări
Cristian Bădilită, editia a IV-a, Bucureşti, 2012.
I I

119
 Isihasm şi „rugăciunea inimii"

Termenul „isihasm" derivă din gr. hesychia, ,,linişti­

re", ,,nemişcare", dar etimologia ultimă este incertă (ver-
bul hesthai, ,,a sta aşezat"?). Isihasmul reprezintă o con-
stantă a spiritualităţii mistice creştine, având ca axe prin-
cipale contemplaţia şi rugăciunea. Totuşi, numele trimite
la o perioadă anume din istoria creştinismului bizantin,
cuprinzând secolele al XIII-lea şi al XIV-lea. Atunci se
elaborează o metodă psihosomatică de rugăciune (,,rugă­
ciunea inimii"), care presupune concentrarea privirii
asupra buricului şi rostirea neîncetată, în ritmul bătăilor
inimii, a cuvintelor „Doamne Isuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, ai milă de mine, păcătosul". Rugăciunea şi
contemplaţia au drept scop experimentarea întâlnirii cu
Dumnezeu, mai precis cu energiile necreate ale lui Dum-
nezeu, sub forma luminii taborice. De altfel, episodul
evanghelic al Schimbării la Faţă (Mt. 17,1-3 şi paralele)
este unul de referinţă pentru isihaşti. Cele mai importan-
te nume de teologi care au contribuit la definirea doctri-
nei isihaste, polemizând în acelaşi timp cu tomismul
occidental, sunt Theolept al Filadelfiei (1250-1326), Grigo-
re Sinaitul (1255/1265-1346) şi mai ales Grigore Palarnas
(1296-1359). Voi aborda isihasmul într-o manieră indirec-
tă, punând fată, în fată
, două lucrări mai putin' cunoscute,
dar importante: una redactată de un ortodox francez,
cealaltă, de un iezuit.
Părintele Lev Gillet (1893-1980), catolic trecut la
ortodoxie în 1928, este autorul unui volum intitulat
chiar La priere de Jesus, apărut la Chevetogne, în 1963,
şi semnat Un moine de l'Eglise d'Orient. El pleacă de

120
la un articol al lui Crainic tradus în germană (,,Das
Jesusgebet", traducere de W. Biemel în Zeitschrift fiir
Kirchengeschichte, 1941, nr. 2). În prima parte se descriu
cele două tradiţii şi tipuri ale „rugăciunii inimii",
„sinaitică" şi „atonită", prima reprezentată în special
de Scara lui Ioan Climax, a doua culminând cu Grigore
Palamas. ,,Rugăciunea lui Isus" este pusă de la bun
început în legătură cu sacralitatea numelui divinităţii
în Scripturi şi la Părinţii Bisericii. Pentru evrei, scrie
Gillet, ,,numele lui Iahve, ca şi cuvântul Său, era un fel
de entitate detaşabilă de persoana divină, o măreţie
(grandeur) existând în sine, alături de persoana ei" (p.
7). Numele zeului, în societătile traditionale, inclusiv
I I

în cea iudaică, ar fi, aşadar, un alter ego dotat cu toate

calităţile excepţionale ale purtătorului. De unde şi
interdicţia sau teama de a-l pronunţa, în unele cazuri.
De pildă, Tetragrammaton-ul era rostit numai de mare-
le preot de sărbătoarea Yom Kippur; altfel, credincioşii
de rând foloseau substitutul „Adonai". În Noul Tes-
tament există trei pasaje care trimit la un adevărat cult
al numelui lui Isus: Filipeni 2,9-10: ,,Dumnezeu L-a
înălţat şi I-a dat/L-a fericit cu un nume mai presus de
orice nume (hyper pan onoma), pentru ca la (en) numele
lui Isus tot genunchiul să se plece, al celor din cer
(epouranion) şi de pe pământ, şi de sub pământ"; Fap-
tele apostolilor 4,12: ,,Şi mântuirea (soteria) nu se află
în nimeni altcineva, căci nu există niciun alt nume dat
sub cer printre oameni, prin care trebuie să ne mântu-
im"; Ioan 16,23-24: ,,Şi în ziua aceea nu Mă veţi întreba
nimic. Amin, amin zic vouă: dacă veţi cere ceva de la
Tatăl în numele Meu, El vă va da. Până acum n-ati I

cerut nimic în numele Meu; cereţi şi veţi primi, pentru

ca bucuria voastră să fie deplină . " Una dintre proble-
mele de ordin istoric în legătură cu „rugăciunea lui
121
Isus" este ongmea ei. Formula completă, ,,Doamne
Isuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine, păcătosul", apare atestată târziu, abia în perioa-
da atonită . Invocând pasajele neotestamentare citate
mai sus, Lev Gillet susţine că prima formă a „rugăciu­
nii inimii", neînsotită de vreun exercitiu somatic,
I I

consta pur şi simplu în rostirea numelui Mântuitoru-

lui. Ulterior i s-au adăugat celelalte segmente, rugă­
ciunea fiind de fapt o combinare între Matei 9,27:
,,Fie-ţi milă de noi, Fiul al lui David!" şi Luca 18,13:
,,O, Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul". Pri-
ma formulă e rostită de doi orbi, care-l urmează pe
Isus după ce el o înviase pe fetiţa conducătorului
sinagogii; a doua, de publicanul dintr-o parabolă a lui
Isus. Aroganţei fariseului i se opune smerenia şi pocă­
inţa publicanului, care se loveşte singur cu pumnii,
cerând sprijin lui Dumnezeu pentru mântuirea sufle-
tului. Ideea comună celor două formule, fapt pentru
care vor fi fost combinate, este aceea a milei divine
faţă de fiinţa umană trecătoare şi neputincioasă . Doar
că la Matei, observă Gillet, orbii cer „milă", în vreme
ce publicanul din Luca cere „îndurare". Există, prin
urmare, două variante ale „rugăciunii inimii", în
funcţie de obiectul cererii. Din punct de vedere teolo-
gic, eleos, ,,milă", ,,milostenie" diferă de hilasmos,
,,îndurare", ,,har", ,,bunătate" (plus ideea de ispăşire).
Verbul hilaskomai înseamnă exact „a-i fi favorabil
cuiva", ,,a-i fi propice, folositor" . Dumnezeu este
invocat prin acest verb nu ca sursă de milostenie, ci ca
o rudă foarte apropiată, căruia i se cere ajutorul în
numele relaţiei de rudenie şi a puterii sale de a ne
scoate din impas, de-a ne ajuta să trecem peste un
obstacol în obţinerea mântuirii, care înseamnă, de fapt,
obţinerea păcii/ liniştii interioare şi exterioare.
122
Hilaskomai trimite şispre ideea de gratuitate a ajutoru-
lui divin, diferită de superioritatea zdrobitoare şi oare-
cum străină continută de verbul eleeo, ,,am milă" .
I

Spre deosebire de Gillet, părintele Irenee Hausherr,

într-un volum capital, intitulat Noms du Christ et voies
d' oraison (Roma, 1960), decorticând cu atenţie întreaga
literatură patristică, ajunge la concluzii diferite şi, tre-
buie să admitem, mai sigure decât ale lui Gillet.
Hausherr demonstrează, pe baza a numeroase mărturii
patristice şi epigrafice, că primii creştini, atunci când
doreau să-L invoce în mod special pe Mântuitor, nu-i
rosteau niciodată numele izolat, doar „Isus" sau „Isus
Hristos", ci tot timpul într-o formulă mai mult sau mai
puţin dezvoltată. Dovadă şi cele două exemple evan-
ghelice de mai sus. De asemenea, ,,rugăciunea inimii"
se înrădăcinează în spiritualitatea monahală, unde
ajutorul lui Isus era implorat de călugări în lupta lor
permanentă cu logismoi (,,gândurile rele") sau cu puteri-
le demonice. Ea vine în prelungirea „doliului" (penthos)
şi a exerciţiului repetitiv (melete) ca o recunoaştere a
neputinţei umane faţă de atotputernicia divină. Călugă­
rul îşi recunoaşte păcatele, apoi invocă mila dumneze-
iască pentru a ajunge la mântuire. Acesta este mediul şi
sensul spiritual în care şi cu care s-a dezvoltat ceea ce
avea să devină rugăciunea isihastă în Orientul ortodox.
Încă din secolul al XV-lea ea va fi cunoscută şi practica-
tă în Rusia. Un document de la mânăstirea Sfânta Trei-
me, întemeiată în 1389 de Pavel, ucenic al Sfântului
Serghei de Radonej, o menţionează. Rugăciunea era
ritmată de parcurgerea mărgelelor unui rozariu mona-
hal. Intrăm apoi în „epoca filocaliilor", mişcare cultu-
ral-religioasă care, aşa cum o arată numeroase studii
moderne, viza construirea unei alternative la enciclo-
pedismul pozitivist al iluminismului occidental. În
123
acest sens, Macarie al Corintului şi Nicodim Aghioritul,
oameni şcoliţi în Apus sau de Apus, alcătuiesc prima
culegere a Filocaliei, imitată ulterior în lumea slavă. După
traducerea în slavonă de grupul de monahi din jurul lui
Paisie Velicikovski, Dobrotolubie este îmbogăţită de Igna-
tie Briancianinov (1807-1967), episcop de Kostroma, care
de altfel a scris şi o lucrare despre „rugăciunea lui
Isus". Lăsând deoparte celebrele Povestiri ale pelerinului
rus, care printre altele au jucat un rol esenţial în popu-
larizarea isihasmului nu doar în Orient, ci şi în Occi-
dent, să amintim încă un lucru mai puţin ştiut, anume
că Teofan Zăvorâtul (1815-1894) a pregătit şi a publicat
o Filocalie mult mai amplă chiar şi decât aceea a lui
Ignatie, insistând în acelaşi timp asupra separării conţi­
nutului duhovnicesc al scrierilor patristice de tehnicile
psihofiziologice (acestea din urmă socotite periculoase
pentru mulţi dintre practicanţii novici). Prin urmare,
faptul că Dumitru Stăniloae a constituit la rândul său o
Filocalie mai amplă decât aceea tradiţională a lui Maca-
rie şi Nicodim, nu trebuie să ne mire. Fiecare editor şi-a
adus contribuţia la perpetuarea acestui corpus de scri-
eri duhovniceşti.

Pentru a merge mai departe: cele douăsprezece volume

ale Filocaliei părintelui Dumitru Stăniloae (mai multe
ediţii apărute); Povestirile unui pelerin în căutarea rugăciu­
nii neîncetate, traducere diac. Ioan I. Ică jr., Sibiu, 2001.

124
 Icoana

Teologia biblică a icoanei

Cuvântul „icoană" provine din gr. eikon, ,,imagine",

,, portret", ,,chip". Icoana presupune o relaţie „de asemă­
nare" (acesta este sensul verbului eiko, ,,a fi asemănător")
între un prototip şi imaginea lui. Cine este prototipul şi în
ce măsură este el reflectat de imagine? Cum poate fi
reprezentată printr-o imagine concretă, materială, o
realitate invizibilă, spirituală, fără a-i trăda esenţa? Iată
numai câteva întrebări pe care le ridică teologia icoanei.
Creştinismul a preluat întreaga moştenire biblică a iuda-
ismului, inclusiv Decalogul, unde se spune: ,,Să nu-ţi faci
idol (eidolon), nicio vreo înfăţişare (homoioma) a celor câte
se află sus, în cer, jos, pe pământ, sau în apele de sub
pământ. Să nu te închini lor şi să nu le slujeşti, căci eu
sunt Domnul Dumnezeul tău, Dumnezeu gelos" (Ex.
20,4-5; versiunea Septuagintei). Acelaşi precept este e-
nunţat în Deuteronom 5,8-9. Termenul grec eidolon îl
traduce pe ebraicul pesel, care în general este echivalat
prin grecescul glypton, ,,figură cioplită", ,,sculptură",
,,statuie". Deci Iahve le interzice israelitilor idolatria,
I

închinarea la statui, practică răspândită în religiile păgâ-

ne. Nu trebuie uitat contextul în care sunt enunţate pre-
ceptele Decalogului: ieşirea din Egipt, ţara unde zoolatria
(cultul animalelor) era oficială. Aşadar, în Decalog, versi-
unea Septuagintei, comentată şi de Philon din Alexan-
dria, nu apare termenul eikon (,,imagine"), ci eidolon
(,,idol", ,,sculptură"). Acest amănunt filologic are impor-
tanţa sa în conturarea unei teologii creştine a icoanei.

125
 Termenul eikon este prezent în Geneză 1,26: ,,Să fa-
cem om după chipul (eikon) nostru şi după asemănare
(homoiosis )". Acest verset a deschis multe căi de inter-
pretare şi a jucat un rol important în definirea icoanei.
Una dintre probleme se referă la „nostru". De ce Dum-
nezeu vorbeşte la plural? De ce nu spune: ,,să-l fac
după chipul meu?" E vorba de un plural al maiestăţii?
Anticii exclud o asemenea soluţie. Philon şi o parte din
traditia
, ebraică sustin
, că Iahve se sfătuieşte aici cu
îngerii. Unii Părinţi ai Bisericii (Teofil, Irineu, Ioan Gură
de Aur) afirmă că pluralul se referă la Fiul/Logosul şi
la Sfântul Duh. Persoanele Treimii s-ar sfătui înainte de
întruparea lui Isus şi de pogorârea Duhului, în vederea
creării omului. Al doilea termen semnificativ este
homoiosis, tradus prin „asemănare", dar care trebuie
înţeles ca „asimilare" la Dumnezeu. Irineu, Clement,
Origen, dar mai ales Grigore de Nyssa descriu elanul
mistic al sufletului în termeni platonicieni, ca pe o
asimilare treptată şi continuă la Dumnezeu. Acest urcuş
spiritual este posibil tocmai datorită asemănării care
există între natura divinităţii şi natura omului, ultimul
fiind creat „după chipul" lui Dumnezeu. Theodoret al
Cyrului a consacrat o întreagă quaestio expresiei „după
chip", care se poate referi la: (1) partea invizibilă a
sufletului, (2) trup, (3) legătura dintre sensibil şi inteli-
gibil, (4) capacitatea de a conduce (hegemonikon). Indife-
rent de soluţie, cert este că omul reflectă ceva din natu-
ra divină. Aşadar, la rândul său, Dumnezeu devine
într-o anumită măsură reprezentabil prin intermediul
icoanei icoanei Sale. Căci, dacă omul este creat după
chipul lui Dumnezeu, atunci orice reprezentare posibilă
a lui Dumnezeu nu poate fi decât o copie după copie.
Alt verset decisiv este Coloseni 1,15, unde Isus este
numit „icoană (eikon) a lui Dumnezeu cel nevăzut, În-
126
tâi-născut (prototokos) al întregii creaţii". Aşadar, conform
Genezei, Dumnezeu l-a creat pe Adam 11 după chipul"
Său; conform epostolei pauline, Isus este chip" al lui
11

Dumnezeu. Cercul hermeneutic se închide, iscând totuşi

nedumeriri. Nu vom stărui aici asupra lor. Ajunge să
spunem că unii Părinţi ai Bisericii (Irineu, Tertullian,
Marius Victorinus) atribuie Cuvântului întrupat calitatea
de 11 icoană a lui Dumnezeu"; alţii, Cuvântului în ipostază
dumnezeiască. Pentru Origen, Logosul este icoana invizi-
11

bilă a lui Dumnezeu invizibil". Origen doreşte să preîn-

tâmpine astfel o eventuală antropomorfizare a divinităţii.
Această poziţie n-a întârziat să apară. Ioan Casian pome-
neşte în Convorbirile sale duhovniceş ti despre unii călugări
egipteni care, plecând de la Geneză 1,26, adică de la
afirmaţia că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său,
considerau şi reciproca valabilă, adică Dumnezeu nu putea
să aibă alt chip decât cel uman. Călugării respectivi nu
trebuie blamati., Concluzia lor se întemeiază pe un ratio-'
nament cât se poate de logic: omul creat după chipul lui
Dumnezeu a moştenit ceva de la prototip, dar nu neapă­
rat la nivel fizic, ci mai degrabă spiritual. Sufletul sau
intelectul (nous) poartă amprenta chipului divin, nu
trupul. Dar atâta vreme cât sufletul este indisolubil legat
de trup, iar trupul este "vehicul al sufletului" pe pământ,
atunci şi trupul se 11 contaminează" de reflexia dumnezei-
rii. Revenind la cele două versete, Geneză 1,26 şi Coloseni
1,15, din lectura lor împletită rezultă două mari viziuni
antropologice: una reprezentată de Irineu, capadocieni,
Ioan Casian etc., cealaltă de Augustin şi de tradiţia lute-
rană. Conform primei viziuni, chipul lui Dumnezeu a
fost umbrit în urma păcatului adamic, dar el şi-a păstrat
esenţa nealterată. Prin Întrupare, Isus a şters acest chip de
"praful" păcatului, aşa cum am şterge de praf suprafaţa
unei oglinzi. A doua viziune consideră că imaginea
127
divină după care a fost creat Adam s-a „spart" iremedia-
bil, iar Întruparea lui Isus este, într-un fel, o nouă Creaţie,
cioburile oglinzii vechi nemaiputând fi lipite. Nu întâm-
plător viziunea augustiniană va duce, prin Reformă, la
abolirea cultului icoanelor, în vreme ce viziunea irineică
îl justifică şi îl tolerează.

Istoric

Legenda spune că prima icoană a lui Isus a fost reali-

zată în timpul vieţii Sale. Conform relatării lui Eusebiu al
Cezareei (Istoria bisericească 1,13,15), precum şi a unui text
siriac intitulat Învăţătura lui Addai, regele Abgar al V-lea
al Edessei (Siria), bolnav de lepră neagră, aflând despre
Isus, i-a trimis o scrisoare printr-un mesager numit
Anania. Regele aflase despre vindecările pe care Isus le
săvârşise, recunoaşte în El „fie pe Dumnezeu în persoa-
nă", ,,fie pe Fiul lui Dumnezeu", şi-l roagă să vină la
Edessa pentru a-l vindeca. De asemenea, îi oferă lui Isus
protecţie în cazul în care viaţa i-ar fi pusă în pericol de
autorităţile iudaice. Isus îi răspunde mulţumindu-i pen-
tru încredere, dar scuzându-se că nu poate pleca din
Ierusalim. Cu acest prilej, Anania, de profesie pictor, ar fi
realizat un portret al lui Isus în casa lui Gamaliel. După
Înălţare, unul dintre cei şaptezeci de ucenici, Taddeu, a
fost trimis la Edessa şi l-a vindecat pe Abgar. Legenda va
fi fost creată la sfârşitul secolului al Ii-lea sau la începutul
secolului al Iii-lea, cu ocazia convertirii la creştinism a
regelui Abgar al IX-iea (179-216). Ulterior, episodul de-
spre portretul lui Isus a fost modificat. Dat fiind că nicio
culoare folosită de Anania nu se prindea pe pânză, Isus
şi-a imprimat singur trăsăturile chipului. Astfel, n-a mai
fost vorba de un portret, ci de o icoană acheiropoietos
(,,nefăcută de mână omenească"). În noua versiune,

128
legenda s-a suprapus peste altă legendă privitoare la
mandilion-ul (batista) pe care femeia cu scurgere, pe nume
Veronica, i-a „luat chipul". Chiar dacă ne aflăm într-un
registru popular, observăm grija cu care se evită atribui-
rea primei reprezentări iconografice a lui Isus unui muri-
tor de rând. Isus însuşi trebuie să fie autorul, fără inter-
venţia mâinii omeneşti. Pe măsură ce dogma hristologică
se preciza (Isus este Fiu al lui Dumnezeu, deofiinţă cu
Tatăl), creştinii deveneau tot mai atenţi la problema
reprezentabilităţii Lui.
Întruparea conectează lumea divinităţii la cea uma-
nă. Dumnezeu se face om, iar omul poate fi reprezentat
iconic. Dar aceasta e doar prima jumătate a raţionamen­
tului, pentru că după Înviere a urmat Înălţarea, aşadar
Isus a depăşit stadiul Întrupării. Orice reprezentare a
Lui poate fi socotită blasfemie la adresa naturii Sale
dumnezeieşti. Aşa cum afirmă Grabar în clasica lui
sinteză Iconoclasmul bizantin, cele două curente, icono-
dul şi iconoclast, au convieţuit paşnic în cadrele Biseri-
cii, ele radicalizându-se abia după anexarea lor politicu-
lui. Icoanele portabile devin regulă abia în secolul al
VI-lea, odată cu domnia lui Iustinian, împăratul care a
dus o luptă acerbă împotriva ultimelor redute ale pă­
gânismului, condamnându-i şi pe marii teologi creştini
(mai ales pe Origen şi pe Evagrie) promotori ai unei
filozofii creştine influenţate de platonism. Filozofia
origenistă, spiritualizantă, mistică în esenţă, respingea
posibilitatea reprezentării materiale a divinităţii. Pentru
Iustinian însă, icoana face parte din arsenalul de susţi­
nere a cultului imperial, dar şi din arsenalul catehetic al
Bisericii. Până la Iustinian, iconismul şi aniconismul (nu
se poate vorbi de un adevărat antiiconism) au convieţu­
it, tensiunile nedepăşind pragul polemicii intelectuale.
*
129
 În Faptele apocrife ale lui Ioan, secolul al II-lea, apare
un episod extrem de interesant referitor la subiectul
nostru. Apostolul Ioan ajunge la Efes, unde este întâm-
pinat chiar de căpetenia cetăţii, Lykomedes. Soţia aces-
tuia rămăsese paralizată şi toate speranţele stăteau în
ucenicul lui Isus. Mai mult, Lykomedes însuşi moare
din cauza disperării. Ioan înfăptuieşte două miracole: o
vindecă pe soţie şi îl readuce la viaţă pe soţ. Drept
urmare, amândoi se convertesc la creştinism. Recunoş­
tinţa strategului atinge cote idolatrice. El angajează un
pictor, care, pe ascuns, îi face apostolului un portret.
Apoi Lykomedes agaţă portretul în dormitorul său, sub
portret aşezând două lumânări aprinse tot timpul şi
două mici altare. Avem de-a face cu o formă de cult
privat, menit să-l onoreze pe Ioan. Într-o zi, apostolul
pătrunde în dormitorul gazdei sale şi descoperă portre-
tul: era înfăţişat sub chipul unui bătrân. El nici măcar
nu ştie că portretul-icoană este al său, dovadă că nu se
privea niciodată în oglindă. Atunci când i se aduce
oglinda şi constată că el însuşi este personajul reprezen-
tat, se arată revoltat şi-i reproşează ucenicului naivita-
tea. Discursul lui Ioan constituie o adevărată pledoarie
filozofică împotriva superstiţiei, dar nu împotriva
cultului icoanei. În esentă, Ioan îi atrage atentia lui
I I

Lykomedes că portretul realizat de pictor este o simplă

„imagine a imaginii sale trupeşti". ,,Dacă pictorul ar
dori să mă reprezinte într-un portret, el nu va reuşi cu
aceste culori pe care le-a folosit aici, cu aceste bucăţi de
lemn, cu această schiţă, aceste veşminte, acest aspect, cu
această aparentă de bătrânete sau de tinerete; pe scurt,
I I I

cu ceea ce este vizibil." (cap. 28). Esenţa unui om, con-

tinuă apostolul, este sufletul său, iar sufletul, fiind
invizibil, nu poate fi pictat ca un obiect sau ca un trup
material. Sufletul are nevoie de altfel de culori, invizibi-
130
le: credinţă, cunoaştere
a lui Dumnezeu, prietenie,
bunătate, blândeţe, lipsă
de tulburare (seninătate),
puritate, castitate etc., într-un cuvânt, de toate virtuţile
care conduc sufletul spre comuniunea cu Isus.
Pictându-i chipul material, Lykomedes s-a „purtat naiv,
căci el a pictat portretul mort al unui mort, în locul
portretului viu al unui suflet viu. Toate acestea sunt
ridicole şi nu merită nici măcar să fie cercetate." (cap.
29) . Autorul Faptelor lui Ioan răspunde, probabil, unui
fenomen des întâlnit în primele secole creştine: perpe-
tuarea, de către nou-convertiţii la creştinism, a unor
practici păgâne populare. Apostolii sunt consideraţi zei
de cei botezati, vindecati sau aJ·utati într-un anumit fel.
I I I

Totuşi, autorul insistă asupra faptului că aceste dovezi

de recunoştinţă concretizate într-un adevărat cult adus
eroilor creştinismului avea un caracter strict privat.
Lykomedes îi face pe ascuns portretul lui Ioan; şi tot pe
ascuns îl venerează, dat fiind că în dormitorul său
nimeni nu avea acces.
Icoanele portabile sau mobile înfloresc odată cu apa-
riţia şi cu dezvoltarea cultului relicvelor, aşa cum preci-
zează Andre Grabar: ,,Cultul relicvelor/moaştelor este
cel care şi-a adus contribuţia la formarea cultului ima-
ginilor creştine mobile, adică a icoanelor propriu-zise.
Relicvele, ca şi vasele liturgice sau cartea Evangheliei
fiind clasate printre obiectele sacre, şi cutiile de toate
formele care închideau relicvele iau loc, la rândul lor,
printre aceste lucruri sfinţite: contactul imediat preco-
niza oarecum acest transfer al devoţiunii. Or, începând
cu secolul al V-lea, adică odată cu primul avânt al
cultului relicvelor, aceste cutii-relicvare erau împodobi-
te cu imagini religioase. Cine nu-şi aminteşte, pentru
acest al V-lea veac, relicvarele din argint de la Milano şi
Tesalonic sau, pentru secolul următor, grupul impor-
131
tant al fiolelor de la Ierusalim, a căror suprafaţă era
acoperită de imagini cu subiect creştin? Toate aceste
imagini erau sfinţite printr-o extindere a calităţii sacre a
relicvelor pe care le conţineau" (Iconoclasmul bizantin,
Bucureşti, 1991, p. 32, trad. Daniel Barbu).
În anexa primului său Tratat contra iconoclaştilor, Ioan
Damaschinul alcătuieşte o antologie de texte patristice
care i-ar sprijini demonstraţia. De oricâtă bunăvoinţă
am da dovadă, nu vom găsi niciun fragment, nici din
Vasile cel Mare, nici din Ioan Gură de Aur, nici din
Grigore de Nyssa care să pledeze în favoarea cultului
icoanei. Fragmentele culese de Ioan Damaschinul pri-
vesc alte chestiuni, legate în primul rând de teologia
trinitară, nu de iconologie. Dimpotrivă, există texte
foarte clare şi precise care, asemenea Faptelor lui Ioan,
critică reprezentările iconografice şi mai ales venerarea
lor, socotită idolatrie. Sinodul local de la Elvira (Spania)
desfăşurat în jurul anului 300 spune, la canonul 36:
,,Am socotit că în biserici nu trebuie să se afle picturi,
iar ceea ce este venerat şi adorat să nu fie pictat pe
pereţi". Încă o dată, Sinodul nu interzice eventuala ve-
nerare a icoanelor în privat, el se referă la cultul public.
Reprezentările sunt interzise pe zidurile bisericilor.
Când Constantina, sora împăratului Constantin, îl
roagă pe episcopul Eusebiu să-i procure un portret al lui
Isus, acesta îi răspunde scandalizat: ,,Ai auzit tu de un
asemenea lucru în vreo biserică sau ai auzit măcar vor-
bindu-se despre aşa ceva? Ca şi cum n-ar şti toată lumea
că lucrurile de acest fel sunt ţinute departe de biserici în
toată lumea şi că ele sunt interzise creştinilor" (Migne,
PG 20, col. 1548). Eusebiu se întreabă retoric cine ar putea
reprezenta trăsăturile chipului pe care Isus le are în cer?
Ca şi alţi teologi din primele secole, el nu insistă, aşa cum
vor proceda Ioan Damaschin şi Teodor Studitul, pe efec-
132
tul Întrupării asupra iconografiei, ci pe efectul Înălţării la
cer. Nimeni nu poate picta un portret autentic al Fiului
Dumnezeu înălţat la dreapta Tatălui. Portretul lui Isus
trăitor pe pământ n-ar da seamă de natura Sa divină,
mult mai importantă decât cea umană. Aceeaşi atitudine
se întâlneşte la Epifanie al Salaminei (Panarion 27,6,10). El
atrage atenţia asupra riscului de alunecare spre păgânism
a celor care venerează icoanele. Părintii Bisericii aduc
I

mărturie despre reprezentări ale multor scene provenite

din Vechiul sau din Noul Testament, dar acest lucru nu
trebuie interpretat ca dovezi ale unui cult liturgic al icoa-
nelor. Grigore de Nyssa vorbeşte despre sensul catehetic
al picturilor respective, iar Grigore cel Mare despre rolul
lor educativ.

Teologia patristică a icoanei: Ioan Damaschinul şi Teo-

dor Studitul

Teologia ortodoxă a icoanei s-a precizat în urma celor

două crize iconoclaste din secolele al VIII-lea şi al IX-lea.
Am văzut că tendinţele iconoclaste şi iconodule au con-
vieţuit în sânul Bisericii fără ca vreuna să-şi impună su-
premaţia. Odată cu urcarea pe tronul Bizanţului a dinas-
tiei isauriene, iconoclasmul se transformă într-o adevă­
rată ideologie imperială. Sub pretextul stopării idolatriei
păgâne (cultul icoanelor era, din nou, asimilat cu idola-
tria), Leon al Iii-lea a interzis venerarea icoanelor în
toamna lui 725, patru ani mai târziu depunându-l din
scaunul patriarhal pe Gherman al Constantinopolului.
Constantin al V-lea, poreclit Copronymul, a continuat
politica tatălui său, convocând, la palatul Hieria, în 752,
un sinod iconoclast la care au participat trei sute treizeci
şi opt de episcopi, care au votat unanim pentru distruge-
rea icoanelor din biserici. După moartea lui Leon al
133
N-lea, văduva lui, Irina, devenită regentă, a restabilit cu
prudenţă cultul icoanelor, convocând un nou sinod, la
Niceea, în 787, care a anulat hotărârile celui de la Hieria.
Criza a avut un nou episod începând cu 813, odată cu
urcarea pe tron a lui Leon Armeanul. Abia în 843 văduva
împăratului Teofil, Teodora, şi ea regentă, a restabilit
cultul icoanelor, sinodul tinut la initiativa ei proclamând
' '
şi o sărbătoare a Ortodoxiei, care de atunci se sărbătoreş-
te pe 11 martie.
Crizele respective au alimentat dezbaterea teologi-
că referitoare la natura şi la cultul icoanelor. Trei nume
au devenit referinţe pentru ortodoxie: Ioan Damaschi-
nul (749), Teodor Studitul (826) şi Nichifor al Constan-
tinopolului (806-815) . Cele trei discursuri contra iconoclaş­
tilor redactate de Ioan Damaschinul au influentat nu
'
doar scrierile lui Teodor Studitul şi ale lui Nichifor
Mărturisitorul, ci şi hotărârile celui de-al şaptelea Sinod
ecumenic, de la Niceea. Pentru Ioan, icoana (eikon) este
o asemănare (homoioma), un model (paradeigma) al
cuiva, care arată în ea pe cel ce este înfăţişat în icoană
(eikonikomenon). După forma şi materialul din care sunt
realizate, icoanele pot fi imobile (frescele sau cele de pe
catapeteasmă) şi mobile; după funcţie, există icoane
publice, destinate cultului bisericesc, şi icoane private.
Conform Damaschinului, între icoană şi prototip nu
există identitate, ci doar asemănare. Dumnezeu în Sine,
în esenta lui divină, nu poate fi pictat. Dar faptul istoric al
Întrupării lui Isus, Fiul lui Dumnezeu, justifică reprezen-
tarea divinităţii. Numai că în icoana respectivă credincio-
sul nu-l vede numai pe Isus-Omul, ci şi pe Fiul lui Dum-
nezeu, Logosul prin care toate s-au făcut. Dar cea mai
importantă disticţie pe care o stabilesc iconodulii este
aceea între icoana materială (lemnul) şi icoana spirituală,
mai precis, subiectul reprezentat. Cei care se închină
134
icoanelor nu cinstesc lemnul, ci realitatea cerească repre-
zentată pe acel lemn. Altfel spus, icoana ca atare este un
simbol în sensul cel mai puternic al termenului, care, prin
trăirea privitorului, are capacitatea de a prezenţializa
transcendenţa. Icoanele devin obiecte sfinte, întrucât pe de
o parte conţin reprezentări de sfinţi, pe de altă parte, ele îi
poartă spre sfinţenie pe credincioşii care le privesc în
mod spiritual. Cine nu are credinţă nu poate înţelege
rostul şi semnificaţia veritabilă a unei icoane; de aseme-
nea, cine nu priveşte o icoană în sens spiritual, depăşind
materialitatea obiectului, riscă să o transforme în eidolon,
în idol. Crizele iconoclaste n-au fost simple exerciţii
polemice. Ele au ridicat probleme grave, la drept vorbind
imposibil de rezolvat în cadrele unei logici discursive.
Iconoclasmul bizantin s-a perpetuat prin Reformă. În
numele revenirii la un creştinism originar şi pur, Luther a
, atât la cultul icoanelor, cât şi la cultul sfintilor.
renuntat ,
Dacă acceptăm însă cadrele teoretice stabilite de teologia
bizantină, iconodulia (venerarea icoanelor) rămâne o
expresie perfect legitimă a sacrului, ferită de cele două
primejdii: idolatria şi superstiţia.

Erminiile

Ulterior, tehnica pictării icoanelor a fost codificată

în manuale de specialitate, numite Erminii. Prima ase-
menea erminie editată ştiinţific a apărut la Paris în
anul 1845, sub titlul Manuel d'iconographie chretienne
grecque et latine, şi i se datorează lui M. Didron şi P.
Durand. În 1838, aceştia au vizitat Muntele Athos, de
unde au adus manuscrisul unui ghid pentru zugravii
athoniţi din şcoala celebrului Manuil Panselin (sec. al
XV-lea) . De-a lungul vremii au existat multe erminii,
dar cea mai cunoscută, un fel de canon iconografic în
135
spaţiul ortodox, o reprezintă Erminia lui Dionisie din
Fuma. Dionisie a fost zugrav şi învăţător, a zidit şi
pictat biserica Sf. Ioan Botezătorul de pe Muntele
Athos, continuând tradiţia artistică inaugurată de
Panselin. Erminia lui Dionisie oferă mai întâi informa-
ţii despre modul de pregătire a materialelor (culori,
uleiuri, aur, pensule), a peretelui sau a pânzei etc. A
doua parte descrie tipicul zugrăvirii scenelor din Ve-
chiul Testament, din Noul Testament, a Praznicelor
Maicii Domnului, precum şi programul iconografic al
bisericilor. Partea a treia cuprinde Sinaxarul celor
douăsprezece luni ale anului bisericesc, urmat de indi-
caţii concrete privind înfăţişarea personajelor. În unele
medii ultraortodoxe există tendinţa de-a exagera im-
portanţa acestor erminii, transformându-le în adevăra­
te manuale dogmatice de pictură. La drept vorbind, ele
ţintuiesc arta ortodoxă într-un stil dependent de o
anumită epocă istorică (Imperiul Bizantin), împiedi-
când dezvoltarea unor noi tendinţe. Fireşte, unii pic-
tori ortodocşi trecuţi prin toate etapele artei occidenta-
le au reuşit o sinteză admirabilă între Bizanţ şi moder-
nism, dar trebuie să recunoaştem că aceste reuşite sunt
puţine şi nu au schimbat paradigma iconografică în
spaţiul ortodoxiei, cum s-a întâmplat în Occident. Şi,
fiindcă am pomenit de Occident, se cuvin menţionate
cel puţin două manuale de pictură bisericească, dato-
rate lui Cennino Cennini (sec. al XV-iea) şi lui Leo-
nardo Da Vinci. Tratatul de pictură al acestuia din urmă
a fost tradus în greacă la 1724, de pictorul Panaghiotis
Doxaras. În zona slavă, care a influenţat foarte mult şi
Ţările Române, existau în secolele al XVII-iea şi al
XVIII-iea aşa-numitele Podlinnikii, adică, ,,modele",
„originale", ,, tipuri" iconografice care meritau să fie
imitate de zugravi. Spre deosebire de Erminiile gre-
136
ceşti, în Podlinnikii subiectele şi personajele sunt pre-
zentate în ordine alfabetică.

Tehnica icoanei.1 1 Etapele realizării unei icoane

Două aspecte sunt esenţiale pentru realizarea unei

opere trainice: alegerea materialelor şi modul de execu-
ţie. Procesul executării unei icoane presupune următoa­
rele etape de bază: alegerea suportului, grunduirea aces-
tuia, reprezentarea imaginii (pictura) şi aplicarea stratu-
lui de protecţie (verniul). Lemnul este cel mai vechi
suport utilizat în pictura portabilă. Pentru icoane erau
utilizate diferite esenţe, în funcţie de zona geografică. În
ţările mediteraneene, chiparosul, platanul, palmierul,
stejarul; în ţara noastră, în Rusia şi în întreg perimetrul
balcanic s-a folosit teiul, dar şi plopul, mesteacănul,
stejarul, fagul, frasinul, bradul. Panoul trebuie să asigure
o bună conservare a picturii. De aceea sunt foarte impor-
tante momentul recoltării lemnului, pregătirea acestuia
(flotaj, fierbere), uscarea, fasonarea, consolidarea.
Lemnul ales pentru confecţionarea panoului trebu-
ie să fie uscat, ,,sănătos", fără noduri, cu fibre regulate,
dense. Arborele se taie iarna, când nu este în perioada
de vegetaţie. Se lasă să se usuce lent, în scoarţa proprie,
după care se fasonează. În trecut, pentru a preveni
apariţia crăpăturilor, încovoierilor şi putrezirii lemnu-
lui, acesta era fiert patru, până la opt ore, în acest fel
având loc coagularea albuminei vegetale, eliminând-se
totodată majoritatea substanţelor solubile. Altă metodă
era a flotajului, adică ţinerea lemnului sub apa unui râu

11 Acest subcapitol a fost redactat de Malvine Mocenco, şefa

secţiei restaurare din cadrul Complexului Muzeal Goleşti.
137
timp de doi sau trei ani, după care lemnul era uscat în
locuri ferite de soare, acoperite, unde curenţii de aer să
nu fie prea rapizi (uscarea forţată fiind contraindicată).
Aceste procedee au fost folosite din cele mai vechi
timpuri, fiind recomandate şi de Leonardo Da Vinci.
Pentru obţinerea unui panou de dimensiuni mai mari,
sunt îmbinate două sau mai multe blaturi, având în
vedere modul de dispunere a cercurilor anuale de
creştere. Pentru a mări gradul de rezistenţă a panoului,
se folosesc diferite sisteme de consolidare: traverse,
cadru fix de lemn, parchetajul, rama integrată.
Următoarea etapă constă în grunduirea panoului.
Grundul este un strat intermediar, de legătură dintre
suport şi pelicula de culoare, format din praf de cretă
sau ipsos şi clei. La vechile icoane, grundul era aplicat
direct pe lemn. Ulterior a fost introdusă şi o pânză între
lemn şi straturile de grund, aceasta având rolul de-a
atenua mişcările panoului, pentru a nu fi transmise
stratului de culoare. Pânza era aplicată pe toată supra-
faţa panoului ori se lipeau fâşii de pânză de in numai la
îmbinarea blaturilor (operaţiunea se numeşte „maru-
flaj"). Grunduirea are mai multe etape. Pentru început,
panoul este impregnat cu clei, cele mai bune cleiuri
fiind cel de piele sau de sturion. După încleiere se
întinde pânza, dinspre centru spre margini, apoi se
aplică grundul, în straturi succesive (se poate ajunge la
un număr de şapte, opt straturi). Suprafaţa este în cele
din urmă finisată cu o piatră ponce umedă.
După grunduirea panoului urmează realizarea de-
senului, aurirea anumitor zone (nimburi, fonduri, benzi),
pictarea veşmintelor, a elementelor de arhitectură, a
fondurilor, ultima fiind pictată carnaţia. Panoul se pic-
tează cu sensul fibrei lemnului orientat vertical. Artiştii
din vechime realizau desenul liber sau incizau desenul
138
parţial (aureolă, chip). Această incizie poartă numele
grafia. Începând din secolul al :XV-lea, procedeul este mai
des întâlnit şi devine o regulă începând cu secolul al
XVll-lea. O altă tehnică folosită consta în perforarea
desenului cu un ac, după care foaia era aşezată pe pa-
nou. Se trecea pe deasupra cu un tampon, iar cărbunele
pătrundea prin găurelele foii. Astfel era reprodusă ima-
ginea. Pictorii păstrau cu grijă desenele icoanelor, pentru
a le folosi ca model pentru lucrările viitoare.
Pictarea unei icoane începe cu poleirea suprafeţelor.
Tehnica cea mai simplă este aurirea pe baza de ulei.
Suprafeţele de aurit (nimburi, fonduri, benzi etc.) se
acoperă cu un strat subţire de verni pentru aur, care,
după ce se usucă, este acoperit cu foiţele de aur. Aurirea
se poate realiza pe un strat de bolus (argilă fină) sau cu
mixtion (lat. amestec). După aplicarea foiţei de aur, supra-
faţa este lustruită cu o agată sau cu un dinte. Bolusul
oferă posibilitatea de a lustrui aurul pentru a obţine o
suprafaţă strălucitoare. Urmează pictarea veşmintelor, a
clădirilor şi a celorlalte elemente decorative, la sfârşit
fiind pictată carnaţia. Aplicarea culorilor se face în stra-
turi succesive, pornind de la culoarea de bază, un ton
general, din care se obţin celelalte tonuri mai închise sau
mai deschise, adăugându-se alb şi negru.
Părţile cele mai importante ale icoanei sunt chipul şi
mâinile. Chipul conferă icoanei sensul ei teologic, reflec-
tând, dincolo de orice stilizare, trăsăturile individuale ale
sfântului. Portretul este acoperit de proplasmă (culoarea
de bază a carnaţiei), apoi se realizează un desen cu o
culoare obţinută din proplasmă şi puţin negru, după
care se aplică tonurile din ce în ce mai deschise. Ultimele
lumini se trasează în haşuri fine cu o culoare deschisă,
adeseori chiar cu alb pur. Compoziţia stratului de culoa-
re poate fi diferită în funcţie de liantul folosit pentru
139
pigmenţi: emulsia de gălbenuş de ou (cea mai utilizată),
uleiul, verniul. Datorită compoziţiei sale, gălbenuşul
diluat cu apă formează o emulsie stabilă. Rezultatul este
un colorit intens şi formarea, după uscare, a unui strat
uniform, care aderă foarte bine la grund. Datorită gălbe­
nuşului de ou, culorile îşi păstreză strălucirea, fiind
rezistente la acţiunea luminii. În final se trasează haşurile
de aur, contururile, pliurile şi se accentuează luminile cu
tente de alb. De asemenea, se trasează cu ocru roşu şi
negru nimburile şi se scriu inscripţiile. Momentul în care
pictura devine o icoană, dobândindu-şi caracterul sacru,
este acela al adăugării inscripţiei.
Ultima etapă a realizării unei icoane este aplicarea
unui strat de protectie. Verniul este o solutie lichidă,
I I

transparentă, obţinută prin dizolvarea unei răşini în

solvenţi, care se solidifică în contact cu aerul, după eva-
porarea solventului. Principala funcţie a verniului este
de a crea o peliculă finală de protecţie împotriva agenţi­
lor distructivi externi. Verniul, prin luciul său, are şi rol
optic de a reda luminozitatea, transparenţa şi prospeţi­
mea culorilor, precum şi rolul de unificare a suprafeţei
pictate, în cazul în care unele părţi sunt mai mate.
Să menţionăm şi faptul că, începând cu secolul al
XVIII-iea, iconarii, pictorii de fresce bisericeşti au fost
numiţi „zugravi de subţire", pentru a-i deosebi de
vopsitorii de binale, numiţi „zugravii de gros" .

Icoanele pe sticlă

La sfârşitul secolului al XVII-iea, în Transilvania apa-

re un nou tip de icoane, pictate pe sticlă. Pictura pe sticlă
urcă, în Occident, până la Roma antică; catedralele medi-
evale adăpostesc vitralii, care nu sunt altceva decât o
ţesătură de fragmente de sticlă unite prin tije metalice. De

140
asemenea, în Europa Centrală, mai ales în Boemia, Aus-
tria de Nord, Silesia, Moravia, Slovacia, se fabricau din
sticlă diverse obiecte religioase şi orfevrărie. Dar fenome-
nul din Transilvania rămâne unic atât prin anvergură,
dar mai ales prin specificul său ortodox. Conform tradiţi­
ei, el s-a născut în jurul unui miracol înfăptuit la Nicula,
sat din nordul Transilvaniei. Pe data de 15 februarie 1694
(unii istorici propun 1699), o icoană a Maicii Domnului
cu pruncul (hodighitria), pictată în 1681 de preotul Luca
din Iclodul Mare, a început să plângă. Miracolul a durat
douăzeci şi şase de zile, aducând la Nicula mii de pelerini
din zonă şi nu numai. Fiecare pelerin dorind să aibă
măcar o reproducere a icoanei făcătoare de minuni la
care să se închine, localnicii s-au apucat de lucru. S-a
preferat sticla, dat fiind costul mult mai mic decât al
lemnului special prelucrat, iar motivele au fost alese din
vechile Erminii ortodoxe, dar laicizate. Într-adevăr, după
încorporarea Transilvaniei în Imperiul Habsburgic în
1699, mânăstirile ortodoxe s-au desfiinţat, iar călugării,
luând cu ei cărţile şi obiectele de cult, s-au refugiat în
sate. Din colaborarea acestor călugări ortodocşi izgoniţi
cu meşterii populari, s-a născut originala tradiţie a icoa-
nelor pe sticlă, care a durat până la Primul Război Mon-
dial. Prin urmare, icoanele pe sticlă din Transilvania, pe
lângă dimensiunea lor teologică şi artistică, au jucat de la
bun început un rol apologetic, de rezistenţă a tradiţiei
ortodoxe în faţa tăvălugului catolicizant sau/ şi reforma-
tor. Sticla se fabrica pe atunci în ateliere precare, numite
glăjării (germ. glass, ,,sticlă") . Din cauza temperaturilor
mai mici decât ar fi fost necesar, nisipul, precum şi cele-
lalte ingrediente din care se fabrica sticla sufereau, iar
rezultatul final prezenta numeroase defecte (ondulări,
umflături, bule de aer), care însă, exploatate cu har de
artişti, deveneau calităţi: icoanele vechi pe sticlă par în

141
relief, au o luminozitate specială şi te îndeamnă parcă nu
doar să le priveşti, ci să le şi atingi. Deşi se numesc icoane
pe sticlă, în realitate ele sunt pictate sub sticlă, aceasta
devenind o suprafaţă protectoare.
Cel mai important muzeu de gen din Europa se gă­
seşte la Sibiel, lângă Sibiu, şi se datorează preotului
Zosim Oancea. Actualmente, Muzeul „Zosim Oancea"
expune aproape şase sute.de icoane, provenind din mai
multe zone: Nicula şi Transilvania de Nord, Valea Mu-
reşului, Făgăraş, Braşov, Mărginimea Sibiului etc.
Dintre artiştii populari cunoscuţi îi amintesc aici pe
Sandu Popa (începutul secolului al XIX-iea), Savu Moga
(1816-1899), Matei Ţâmforea (1836-1906), Ion Morar
(1815-1890) şi fiicele acestuia, Emilia şi Elisabeta, Nico-
lae Oancea (1806-1890). Temele, de origine biblică, sunt
tratate cu o candoare specifică artei populare. Se remar-
că prin originalitate, dar şi prin recurenţă: Maica înlă­
crimată, Sfântul Ilie în carul de foc, Isus Vita-de-vie,
I

Cina cea de Taină, Alungarea lui Adam din rai,

Anastasis, cu o conotaţie politică evidentă: Isus este
reprezentat în costum popular românesc, în vreme ce
soldaţii care păzesc mormântul au veşminte ungureşti.

Icoanele pe vatră

Specifice ortodoxiei româneşti mai ales în zona Olte-

niei, a Argeşului, Teleormanului şi Prahovei, sunt aşa-nu­
mitele „icoane pe vatră". Tradiţia populară le fixează
originea în epoca romanizării Daciei. Probabil şi aici
creştinismul a preluat şi revalorificat un obicei păgân deja
existent, legat de cultul vetrei sau al strămoşilor casei (nu
e cazul să intrăm aici într-o comparaţie mult prea com-
plexă între icoană şi mască). Icoanele respective, scrijelite
pe lemn, erau aşezate pe horn sau în apropierea vetrei. O
142
explicaţie ar fi locul central, sacru, al vetrei în locuinţa
tradiţională. În jurul focului vetrei se organiza întreaga
activitate domestică. ,,Vatra, notează Ivan Evseev, este
personificarea şi sufletul casei, un loc sacru pus sub
incidenţa şi ocrotirea divinităţilor feminine şi a strămoşi­
lor familiei, neamului, tribului" (Dicţionar de magie, demo-
nologie şi mitologie românească, Timişoara, 1997, p. 482).
Vatra este legată de foc şi de hrană, e un adevărat sanctu-
ar „unde se cinstesc zeii şi se aduc jertfe închinate stră­
moşilor, păzitori ai casei". Pe acest ansamblu de funcţii
ale vetrei se suprapune şi rolul icoanelor, care înfăţişează
tocmai figuri de ocrotitori ai spaţiului domestic. Dacă
vatra e centrul casei, hornul face legătura cu lumea dina-
fară. Prin horn, în anumite momente ale anului, duhurile
(ale strămoşilor sau alte duhuri, malefice) pot pătrunde
în casă aducând nenorociri. Pentru a stopa accesul unor
spirite răufăcătoare, oamenii aşază icoanele pe horn. Ele
joacă rolul unei bariere invizibile, dar eficiente, împotriva
eventualilor vrăjmaşi. Icoanele de vatră păzesc, aşadar,
sufletul casei. Unele exemplare, datând din secolul al
XVIII-lea, se află în Muzeul judeţean Olt şi în Complexul
Muzeal Goleşti.
Icoanele de vatră erau decorate prin cioplire, sculp-
tare sau incizare într-un lemn de esenţă tare, stejar sau
fag. Crucerul, adică meşterul iconar, trebuia să fie un
„om curat", fără vicii şi să nu fi avut în familie vreun
asasin. Conform traditiei, lucrarea icoanelor de vatră nu
se transmite decât de;cendenţilor pe linie masculină. În
general se foloseau numai două culori (oricum, nicioda-
tă mai mult de patru). Ele nu se aplicau pe grund,
contururile sfinţilor fiind subliniate cu pigment negru.

143
 Câteva simboluri creştine

Subiectul este pe cât de important, pe atât de amplu.

Din cele câteva zeci de simboluri inventate sau revalori-
zate de creştinism, am selectat doar patru, pe care le
consider revelatorii şi care joacă un rol major în imagina-
rul şi în arta creştină: peştele, corabia, crucea, viţa-de-vie.

Peştele

Simbol creştin străvechi, ale cărui semnificaţii sunt

legate de un episod faimos din a patra Evanghelie.
După învierea lui Isus, apostolii ies în largul Mării
Galileii să pescuiască. Dimineaţa se întorc cu bărcile
goale. Pe ţărm îi aşteaptă Isus, care-i întreabă: ,,Copii,
aveţi ceva de mâncare?" Ei răspund că nu. Atunci Isus
îi îndeamnă să arunce năvodul „în partea dreaptă" a
bărcii. Ei fac întocmai şi scot o pradă uriaşă: o sută
cincizeci şi trei de peşti . Apoi Isus pregăteşte masa
oferindu-le ucenicilor pâine şi peşte fript, pâinea simbo-
lizând roadele pământului în general, iar peştele bogă­
ţia mării. Acest „festin" trimite la ideea răspândirii
universale a Evangheliei. Numărul 153 va fi interpretat
în diverse chei şi va fi preluat de autorii creştini. Astfel,
cel mai important tratat al lui Evagrie Ponticul, Kephalaia
gnostica, numără 153 de capitole (sau „capete") de-a
lungul cărora sunt expuse etapele urcuşului celui care
doreşte să asimileze gnoza creştină. În Comentariul la
Evanghelia după Ioan, Chirii al Alexandriei „desface"
numărul în trei părţi, pe care le interpretează separat:
100 simbolizează lumea păgână pe care apostolii o vor
144
evangheliza; 50 se referă la restul poporului lui Israel,
care n-a crezut încă în Isus; iar 3 este Sfânta Treime, în
numele căreia se răspândeşte Evanghelia.
Plecând de la episodul ioaneic, cei botezaţi în n?-
mele lui Isus devin „peşti", care înoată în apa vie. In
cartea sa dedicată simbolurilor creştine, Jean Danielou a
subliniat relaţia peşte-apă mai ales în context bap-
tismal. Tertullian se referă explicit la creştini ca la „peş­
tişori" înotând în apa vie a botezului (De baptismo 1,3).
Peştele şi inscripţia IXTHYS apar şi în catacombele
romane din secolele al Ii-lea şi al Iii-lea. Substantivul
IXTHYS, care în greacă înseamnă „peşte", era citit de
creştini ca o anagramă pentru numele lui Isus: I(esous)
X(ristos) TH(eou) Y(ios) S(oter), Isus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, Mântuitorul.
Pâinea şi peştele sunt alimente sacre. Ele simboli-
zează festinul eshatologic, mesianic. De asemenea, tri-
mit la sfânta euharistie. Pentru acest sens pledează
faimosul episod al înmulţirii pâinilor şi peştilor, descris
de Matei în 14,13-21, cu paralele în Marcu. Peştele
trimite şi la meseria primului grup de ucenici recrutaţi
de Isus (Andrei, Petru, Ioan, Iacob), care vor deveni
„ pescari de oameni", folosind ca „nadă" cuvintele
evangheliei, după interpretarea lui Chiril al Alexandri-
ei. Nu în ultimul rând, peştele, ca simbol creştin, se
referă la Învierea lui Isus din morţi. Legătura dintre
Înviere şi episodul din Cartea lui Iona apare în Evan-
ghelia după Luca (11,29-31): ,,Generaţia aceasta este o
generaţie rea; ea caută un semn, dar niciun semn nu i se
va da, decât semnul lui Iona. Căci, precum Iona a fost
un semn pentru niniviteni, aşa va fi şi Fiul omului
pentru generaţia aceasta." Cu alte cuvinte, Învierea a
fost prefigurată de faimosul episod din Vechiul Testa-
ment. Pentru că nu l-a ascultat pe Dumnezeu, profetul a
145
fost pedepsit: aruncat de pe o corabie în valuri şi înghi-
ţit de „ un peşte mare". A petrecut trei zile şi trei nopţi
în burta acestui monstru marin, după care a fost „scui-
pat" pe ţărm. La fel şi Isus va sta trei zile şi trei nopţi în
burta „şeolului", a sălaşului morţii, după care va învia.
*
În tradiţia populară românească, peştele „este invo-
cat în ipostaza sa fabuloasă, mitică, de suport al lumii.
Pământul, se spune, stă pe unul sau pe patru peşti
gigantici (numiţi Începător, Ascultător, Arătător şi
Somnoros); ei susţin lumea, conduc soarele şi luna pe
cer, dezleagă apele şi provoacă, prin mişcările lor neaş­
teptate, cutremurele" (Mihai Coman, Mitologie populară
românească, vol. I, Bucureşti, 1987, p. 203). Coman con-
sideră peştele un animal intrat târziu în scenariile cos-
mogonice româneşti, rolul de protagonişti jucându-l
broasca şi ariciul. Există însă un număr important de
colinde şi balade pescăreşti care descriu un pescuit
miraculos, întemeietor. Prin sacrificarea peştelui prins
se zideşte o casă şi se face o nuntă, altfel spus se inau-
gurează o lume nouă (spaţiu şi timp): ,,Cu carne de-a
lui/ nunta şi-o nuntiră/ cu oasele lui/ case-or mărtă­
ciră/ cu solzi de-ai lui/ case-or şindriliră/ cu sângele
lui/ case-or zugrăviră" (Petru Caraman, Literatura popu-
lară, Iaşi, 1982, p. 12). Peştele mai apare şi în anumite
cântece de leagăn, probabil datorită felului său liniştit
de a pluti în apă, dar şi muţeniei sale. Pruncul care
doarme nu mai ţipă, devine tăcut ca peştele. În Postul
Mare există două zile cu „dezlegare de peşte", Buna-
vestire şi Duminica Floriilor. ,,Poporul crede că omul
care mănâncă peşte în aceste zile va fi întreg anul sănă­
tos ca peştele" (Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină,
Timişoara, 1935, p. 46).

146
 Corabia

Alt simbol legat de mare este corabia. Deşi evreii

nu aveau tradiţie maritimă, precum grecii, nefiind nici
corăbieri, nici negustori, nici colonizatori, datorită me-
seriei de pescari a primilor apostoli, corabia, ancora,
năvodul, catargul au intrat foarte repede în arsenalul
metaforic al predicatorilor şi scriitorilor creştini. Cora-
bia simbolizează Biserica lui Isus plutind către paradis.
Hugo Rahner, Erik Peterson, Jean Danielou au consa-
crat subiectului studii interesate şi luminoase. Aici voi
oferi un minim dosar de mărturii antice şi câteva reflec-
ţii personale.
Ca şi în cazul peştelui, tradiţia corăbiei ca simbol
pentru Biserică, popor al lui Dumnezeu plutind spre
mântuire, pleacă de la un episod evanghelic. Este vorba
de celebra aventură de pe Lacul Tiberiadei (sau Marea
Galileei) când o furtună se stârneşte din senin, iar apos-
tolii sunt pe punctul de a fi înghiţiţi de ape. (Cf Matei
8,23-27 şi paralele în Evangheliile după Marcu şi după
Luca.) În mijlocul vacarmului, Isus doarme liniştit.
Când apostolii vin să-l trezească, el îi ceartă pentru
puţina lor credinţă, apoi, cu un cuvânt, potoleşte marea
şi vânturile. Scena era înţeleasă de primii creştini în mai
multe registre, dar cele mai importante erau două:
credincioşii trebuie să devină asemenea lui Isus: să-şi
întărească credinţa pentru a face faţă dificultăţilor
întâlnite la tot pasul. Apoi, episodul trimitea la o situa-
ţie concretă, de persecuţie împotriva comunităţii creşti­
ne. Marea simbolizează lumea ostilă Bisericii, iar barca
frământată de furtună în mijlocul mării este Biserica lui
Isus. Voi reveni asupra legăturii cu arca lui Noe şi
potop. Deocamdată vreau să citez două mărturii eloc-
vente, din primele secole. Prima îi aparţine lui Hippolit,
147
un autor din Orient, multă vreme confundat cu episco-
pul omonim al Romei. În tratatul său De Christo et
Antichristo, la capitolul 59, interpretând un pasaj din
Isaia (18,1-2), Hippolit scrie: ,,Pânzele corăbiilor sunt
bisericile; marea este lumea în care biserica, asemenea
unei corăbii în larg, e zguduită de furtuni, dar nu se
scufundă. Doar îl are cu ea pe Hristos, cârmaci destoi-
nic! Apoi, în mijlocul ei mai duce şi trofeul morţii,
crucea Domnului. Răsăritul este prora, iar Apusul,
pupa; cala - miazăziua; cârmele - cele două Testamen-
te; frânghiile - iubirea lui Hristos, care ţine strâns unită
Biserica; duce cu ea un bazin uriaş, ca pe o baie a naşte­
rii de-a doua, menită să-i înnoiască pe credincioşi. Are
o pânză strălucitoare, sub forma Duhului Sfânt pogorât
din ceruri, cu care sunt pecetluiţi credincioşii întru
Dumnezeu. O întovărăşesc câteva ancore de fier - sfin-
tele porunci ale lui Hristos, solide precum fierul. Are şi
vâslaşi în dreapta şi-n stânga - sfinţii îngeri păzitori,
care apără şi păzesc necontenit Biserica. O scară ce duce
până în vârf - icoana pătimirii lui Hristos, care-i suie pe
credincioşi la înălţimile cereşti. Velele care se unesc în
vârful catargului sunt gr~purile de profeţi, martiri şi
apostoli care odihnesc în Impărăţia lui Hristos" (tradu-
cerea mea - C.B.) Acest text extraordinar conţine toate
elementele temei noastre. Corabia este Biserica; marea
este lumea agitată, care încearcă să scufunde Biserica,
dar aceasta rezistă datorită cârmaciului ei destoinic,
Isus. Megasimbolul construit de Hippolit are un sens
eshatologic: corabia se îndreaptă spre Răsărit, acolo
unde, în Antichitatea creştină, era localizat paradisul. În
mijlocul Bisericii se află baptisteriul, locul apei înnoi-
toare. Dacă marea este „apa lumii", murdară, plină de
monştri şi de duhuri necurate, baptisteriul din mijlocul
Bisericii-corabie este plin cu apă curată, purificatoare.
148
Mai mult, deasupra lui se află Duhul Sfânt (reprezentat
de o pânză strălucitoare). Textul se referă clar la taina
botezului, la pecetea pe care o primeşte novicele în tim-
pul ritului, precum şi la înălţarea lui spirituală. Demnă
de remarcat este identificarea catargului cu crucea lui
Hristos, care aici are un sens victorios: nu e vorba de
crucea pătimirilor, ci a victoriei asupra morţii. Nu lip-
sesc îngerii, sfinţii, martirii, adică Biserica nevăzută,
care-i însoţesc pe „călătorii" botezaţi spre tărâmul o-
dihnei. Pentru că destinaţia corăbiei este sălaşul odihnei
veşnice, adică a Împărătiei.
În Constituţiile ap~stolice, un text din secolul al
IV-lea, regăsim imaginea corăbiei, dar cu altă semnifi-
caţie, catehetică, nu eshatologică. Sfaturile sunt oferite
episcopului care trebuie să cârmuiască barca sau cora-
bia lui Isus în absenţa Acestuia: ,,Atunci când strângi
laolaltă comunitatea lui Dumnezeu, cere, precum câr-
maciul (astăzi am spune „căpitanul"; nota mea - C.B.)
unei mari corabii, ca adunările să se ţină disciplinat şi
porunceşte-le diaconilor, ca unor marinari, să-i aşeze
la locurile lor pe fraţi, ca pe nişte călători, cu mare
grijă şi demnitate. Întâi de toate, casa va fi lungă, în-
dreptată către Răsărit, cu „pastophorii" (camere unde
se depozitau cele rămase după împărtăşanie) pe fieca-
re latură, îndreptate tot către Răsărit; ea va semăna cu
o corabie. În mijloc va fi aşezat tronul episcopului; de
o parte şi de alta vor sta preoţii; diaconii îi vor asista,
rapizi şi în veşminte largi, întrucât ei corespund ma-
rinarilor şi membrilor echipajului. Ei vor avea grijă ca
laicii să stea în partea cealaltă, disciplinaţi şi în linişte,
cu femeile deoparte" . (II,57,1-4) Dacă Hippolit prezin-
tă corabia „plutind" spre punctul Omega al istoriei,
autorul Constituţiilor apostolice o descrie din interior,
prezentându-ne rând pe rând „echipajul" şi „ pasage-
149
rii". Trebuie subliniată aluzia la forma concretă a lă­
caşului de cult, o corabie orientată spre Răsărit, în
care fiecare trebuie să-şi respecte locul, pentru buna
desfăşurare a călătoriei .
Aminteam adineauri despre arca lui Noe. Foarte
de timpuriu ea a fost interpretată ca un typos, o prefi-
gurare a Bisericii. Mai multe elemente au dus la o ase-
menea interpretare: arca pluteşte pe apele care au
inundat pământul din cauza păcatelor oamenilor; la
fel, Biserica pluteşte pe marea agitată a lumii; arca
salvează o singură familie, prin care Dumnezeu va
repopula pământul; Biserica salvează „ poporul lui
Dumnezeu", ,,noul Israel"; în fine, arca ajunge la un
liman, pe vârful muntelui Ararat; Biserica va ajunge
cu toţi credincioşii în paradis. Termenul grec pentru
,,arcă" este kibotos, de unde românescul „chivot".
Kibotos înseamnă „ladă" . Spre deosebire de termenul
„arcă", încetătenit în limba română, ,,lada" trimite la
I

un spaţiu închis, protector. Iată descrierea ei, după

Septuaginta: ,,O arcă din grinzi tari. Să -i faci încăperi
şi s-o ungi cu smoală pe dinăuntru şi pe dinafară. Aşa
să faci arca: de trei sute de coţi lungime, de cincizeci
de coti lătime şi de treizeci de coti înăltime . Ai să
I I f I

închei arca şi ai s-o acoperi până la un cot deasupra.

Uşa ai s-o croieşti într-o latură . Ai să-i faci caturi jos,
la mijloc şi sus" (traducerea mea - C.B.). Dimensiunile
ambarcaţiunii lui Noe au fost interpretate hristologic
de Clement Alexandrinul (Stromate VI,86,1): lungi-
mea, 300, număr care se scrie cu litera tau în greacă,
trimite la crucea mântuitoare a lui Hristos; 50 este
semnul răscumpărării păcatelor (prin botez, în sânul
Bisericii); iar 30 este vârsta lui Isus când a început să
predice, conform Evangheliei după Luca.

150
 Crucea

Crucea sintetizează paradoxul dogmei creştine:

umilinţă şi slavă; suferinţă şi mântuire; moarte şi Învie-
re. Această semnificaţie primordială a fost îmbogăţită
de-a lungul primelor secole. Odată cu viziunea împăra­
tului Constantin cel Mare de la podul Milvius, crucea a
căpătat şi valenţe politice. Ea devine semn al victoriei,
pe lemnul ei fiind marcată adeseori inscripţia ICXC
NIKA, ,,Isus Hristos biruie". Paradoxul crucii răzbate şi
din celebrele cuvinte: ,,Dacă vrea cineva să Mă urmeze,
să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.
Dacă vrea cineva să-şi salveze viaţa o va pierde; iar
cine-şi va pierde viaţa din cauza Mea şi a Evangheliei o
va salva" (Mc. 8, 34-35). Folosim curent expresiile „a-şi
duce crucea", ,,fiecare cu crucea sa". Dar ştim ce în-
seamnă cu adevărat acest lucru? Pe vremea lui Isus,
condamnatul la moarte prin răstignire era obligat să-şi
poarte singur crucea în spate (doar bârna transversală)
până la locul execuţiei . Aşa s-a întâmplat şi cu Isus.
Numai că din cauza bătăilor crunte primite de la solda-
ţii romani, el n-a fost capabil să-şi ducă singur bârna
până pe Golgota, şi atunci romanii l-au obligat pe Si-
mon din Cyrene să facă acest lucru.
Crucea pe care a fost răstignit Isus era în formă de
tau (T). Crucificarea era practicată de romani (nu şi de
evrei) pentru cele mai grave şi josnice crime. Se numea
servile supplicium (,,supliciul slugilor"). Evreii le-au re-
proşat creştinilor tocmai felul în care a murit Mântuito-
rul lor. Din punct de vedere al iudaismului oficial,
Mesia nu putea sfârşi atât de ruşinos, ,,spânzurat pe
lemn", ca ultimul bandit.
Pavel inaugurează ceea ce ulterior se va numi „ teo-
logia crucii". Pentru o corectă înţelegere a viziunii
151
pauline, voi prezenta dosarul de texte însoţindu-l cu
scurte comentarii. În Epistola către romani, capitolul 6,
Pavel face legătura fundamentală între botez, cruce,
pătimiri, răstignirea păcatelor şi Înviere: ,,Nu ştiţi că
toti câti în Hristos Isus ne-am botezat în moartea lui
I I

ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu el în moarte

prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi
prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi prin înnoirea
vieţii; căci dacă am fost altoiţi pe El prin asemănarea cu
moartea Lui, atunci vom participa şi la Învierea Lui;
cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost
crucificat împreună cu El ca să fie nimicit trupul păca­
tului, pentru a nu mai fi robi păcatului". Aşadar, Pavel
interpretează răstignirea în sens pozitiv, ca etapă esen-
ţială pentru mântuire. În acest fragment, scopul crucifi-
cării este eliminarea păcatelor lumeşti. Ea nu afectează,
ci dimpotrivă, eliberează sufletul de constrângerile
trupului. Crucea devine instrument de vindecare.
Un verset din 1Corinteni confirmă acest lucru. ,,Pen-
tru cei ce pier, cuvântul cruce este nebunie; pentru noi
însă este putere a lui Dumnezeu" . Ceea ce pentru lume
pare nebunie, adică moartea prin răstignire, pentru
creştini este putere vindecătoare izvorâtă din Dumne-
zeu. Crucea îl uneşte cu Dumnezeu pe cel care acceptă
răstignirea păcatelor. Ideea revine câteva rânduri mai
încolo: ,,Noi îl propovăduim pe Hristos cel răstignit:
pentru iudei, sminteală; pentru păgâni, nebunie. Dar
pentru cei chemaţi, şi iudei şi elini: puterea lui Dumne-
zeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu." În viziunea lui
Pavel, crucea nu este niciodată autoreferentială, izolată,
ruptă de Înviere, scoasă din planul izbăvitdr al divinită­
ţii. Crucea nu este un sfârşit, ci tocmai începutul mântu-
irii, al rodirii spirituale, al Vieţii adevărate. În 2 Corin-
teni 13,4, teologia crucii se întemeiază pe dubla natură,
152
umană şi divină, a lui Isus: ,,Deşi El a fost răstignit din
slăbiciune (pentru că omul Isus trebuia să moară; nota
mea - C.B.), din puterea lui Dumnezeu este însă viu".
Răstignirea devine astfel urcare a lui Isus la Tatăl,
trecerea lui în slavă, aşa cum afirmă şi Evanghelia după
Ioan. În 2 Galateni 2,19, Pavel face un pas mai departe
afirmând că adevăratul credincios s-a răstignit pe sine
odată cu Hristos tocmai pentru a-l lăsa pe Acesta să
trăiască în sufletul său. Adevăratul credincios îşi sacri-
fică eul personal, voinţa personală şi se lasă integral
hristificat: ,,M-am răstignit împreună cu Hristos; şi eu
nu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine." Această
afirmaţie, prin radicalismul şi efervescenţa ei, semnează
actul de naştere al misticii creştine. Iar în Efeseni 2,15,
crucea joacă rolul de unificator al naturii divine şi
umane a lui Isus. Prin răstignire, omul Isus se uneşte
deplin cu Isus Dumnezeu.
Părinţii Bisericii vor prelua şi dezvolta sensurile cru-
cii şi ale răstignirii din epistolele pauline. Crucea (gr.
stau ros) este numită adesea xylon, ,,lemn", ,, trunchi", de
unde şi analogiile simbolice între instrumentul pe care a
murit Isus şi pomul Vieţii din paradis, toiagul lui Moise,
arca lui Noe etc. Crucea devine astfel noul centru al lu-
mii, iar Golgota, un rai paradoxal, unde, prin răstignire,
cerul s-a unit cu pământul. Poziţia pentru rugăciune era
aceea cu braţele întinse, precum braţele lui Isus pe cruce.
Sphragis-ul, ,,pecetea" cu care sunt „înscrişi" nou-boteza-
ţii nu este altceva decât semnul crucii. De altfel, până în
zorii Evului Mediu, creştinii nu se închinau făcând sem-
nul mare al crucii de la frunte la buric şi de la umărul
drept la cel stâng, ci făcând cruci discrete, mici, pe diferite
părţi ale corpului (piept, frunte, buze). Semnul mare al
crucii (cu care se închină astăzi creştinii) datează dintr-o
epocă mai recentă. După Marea Schismă din secolul al

153
XI-lea, catolicii au adoptat crucea inversă, de la umărul
stâng la umărul drept, conferindu-i şi o nouă semnifica-
ţie: răspândirea iubirii frăţeşti de la inimă spre exterior.
Un foarte util istoric al metamorfozelor simbolului crucii
poate fi găsit în articolul „Croix, crucifix" din faimosul
Dictionnaire d'Archeologie chretienne et de Liturgie, col. 3.2,
coli. 3045-3131 (cf Bibliografia). Mai adaug doar faptul că
în primele secole crucea apărea simplă, şi s-a păstrat aşa
în traditia, ortodoxă, în vreme ce, odată cu secolul al
V-lea, în Occident s-a generalizat crucifixul, adică pe
cruce a fost reprezentat şi Isus. Crucifixul sublinia natura
umană a lui Isus, care era contestată de unele curente
docetiste (acestea susţineau că răstignirea nu a fost reală,
ci doar o închipuire).
Merită amintit aici un fapt mai puţin cunoscut de-
spre semnificaţia crucii în creştinismul asiatic din seco-
lul al II-lea, şi mai ales în ceea ce istoricii numesc co-
munitătile
, quartodecimane, adică acele comunităti , care
sărbătoreau Paştile pe data de 14 Nisan. Există mărturii
destul de numeroase (Scrisoarea lui Barnaba, omiletica
pascală quartodecimană, literatură apocrifă), care au
fost studiate în acest sens de V. Grossi, într-un articol
publicat în revista Augustinianum, 1976, pp. 557-571.
Concluziile la care ajunge specialistul italian sunt urmă­
toarele: în mediile creştine quartodecimane din Asia
Minor, crucea nu e un instrument al mortii, , ci un sim-
bol al vieţii, al slavei şi al luminii divine, exact ca în
Evanghelia după Ioan, unde urcarea pe cruce a lui Isus
echivalează, în realitate, cu urcarea lui în slavă, la Tatăl.
Mai mult, crucea protejează de forţele răului, este semn
al Domnului şi chiar Domnul însuşi. O astfel de semni-
ficaţie trimite şi spre tradiţia iudaică, unde semnul tau
simboliza energia vitală, şi spre alte tradiţii noncreştine
(de pildă, hindusă ori egipteană).
154
 În secolul al IV-lea se naşte legenda conform căreia
augusta Elena, mama împăratului Constantin, ar fi
descoperit crucea răstignirii la Ierusalim. Despre acest
moment dau mărturie Chiril al Ierusalimului, Ambro-
zie, pelerina Egeria, Paulin de Nola, precum şi istoricii
Sozomen, Rufin şi Socrate. Într-o scriere apocrifă, da-
tând probabil din secolul al IV-lea (unii o situează mai
târziu), intitulată Învăţătura lui Addai, s-a păstrat o re-
latare despre găsirea sfintei cruci de altă împărăteasă
contemporană cu Isus. Văzând miracolele pe care le
săvârşea apostolul Petru la Roma, soţi': viceîmpăratului
Claudius s-a convertit la creştinism. Impreună cu cei
doi fii şi cu fiica ei a plecat la Ierusalim, pentru a vizita
locurile pe unde a trecut Isus. Ghidul ei n-a fost altul
decât Iacob, fratele Domnului. În mormântul sfânt ea
găseşte trei cruci (a Mântuitorului şi ale celor doi tâl-
hari). Pe care dintre ele a murit Isus? Un miracol rezol-
vă dilema. Pe neaşteptate, fiica ei moare. Atunci, la sfa-
tul unuia dintre fii, împărăteasa atinge pe rând trupul
moartei cu cele trei cruci. Cea care produce învierea
fetei este declarată autentică. Crucea i-a fost apoi încre-
dinţată lui Iacob, iar acesta a depus-o într-o biserică
specială, construită pe Golgota. Legenda a intrat şi în
patrimoniul tradiţiei bizantine.
În realitate, aşa cum am menţionat deja, cultul Sfintei
Cruci s-a declanşat abia în secolul al IV-lea şi se leagă de
numele mamei lui Constantin cel Mare, augusta Elena. În
urma unui pelerinaj la locurile sfinte, ea ar fi descoperit
lemnul pe care a murit Isus, bucăţi din el răspândindu-se
apoi în toată lumea creştină. Cruciadele au intensificat
proliferarea fragmentelor. În ortodoxie, sărbătoarea Înăl­
ţării Sfintei Cruci, pe 14 septembrie, comemorează două
evenimente: descoperirea şi înălţarea crucii Mântuitoru-
lui în faţa credincioşilor de la Ierusalim de către patriar-
155
hul Macarie; recuperarea crucii de la perşi de către împă­
ratul Heraclius, în anul 629, şi depunerea ei în biserica
Sfântului Mormânt de la Ierusalim.
Mărturiile arheologice prezintă şase tipuri principa-
le de cruce:
(l) + crucea greacă, numită şi 11 pătrată" (lat. quadrata);
(2) X crux decussata (lat. decussis), zece"; X este litera
11

cu valoare numerică 10 la romani numită şi „crucea

Sfântului Andrei, pentru că după tradiţie, Andrei
ar fi fost răstignit pe o asemenea cruce;
(3) T sau tau, numită şi crux commissa (,,care uneşte"
axul vertical cu cel orizontal);
(4) ţ crucea latină sau crux immissa; axul verticat „in-
tersectează" axul orizontal;
(5) rl:!. crux gammata, compusă din patru elemente care
seamănă cu litera gamma din alfabetul grec; se mai
numeşte şi swastika (după denumirea sanscrită) sau
germ. Hakenkreuz (,,crucea cu unghiuri")
(6) .Y. crux ansata, "cu toartă", un tau cu un oval dea-
supra; hieroglifa ankh din scrierea egipteană în-
seamnă „viaţă".

Troiţele româneşti

Românescul „troiţă" provine din sl. troica, ,, trei".

Unii consideră că numele se referă la Sfânta Treime,
propunând scenarii explicative greu de acceptat. Cel
mai simplu este să admitem că „ troica" se referă la un
tip de icoană compusă din trei registre. Altfel spus,
„troiţa" este un triptic, un stâlp cu două „aripi", aşa
cum se observă şi din mărturiile ajunse până la noi. În
folcloristica românească există două monografii impor-
tante despre subiect: prima îi aparţine lui Romulus
Vulcănescu, Coloana cerului, Bucureşti, 1972; a doua,

156
recentă, din 2003, lui Ionel Oprişan, Troiţe româneşti. O
tipologie. Oprişan preia demonstraţia şi, parţial, conclu-
ziile lui Vulcănescu, oferindu-ne şi câteva zeci de foto-
grafii realizate pe întreg teritoriul României. Denumi-
rea troiţelor diferă de la regiune la regiune: ,,cruci la
răscruci" (Nordul Moldovei); ,,răstigniri" (Maramureş);
,,icoane" (Vâlcea); ,,rugi" (ţinutul pădurenilor).
Troiţa este un avatar creştin al „arborelui sacru", al
,,coloanei cerului" din păgânism. Dendrolatria s-a ma-
nifestat încă din preistorie în spaţiul locuit acum de
români. Arborele sacru, situat într-o poiană sau într-un
loc desemnat printr-o viziune etc., marca nu doar centrul
geografic al unei aşezări, ci şi centrul ei spiritual. Era axul
lumii, în jurul căruia se organiza întreaga viaţă comunita-
ră în consonanţă cu ritmurile şi structura cosmosului.
Arborele sacru, stilizat apoi sub formă de coloană a
cerului, lega cele trei paliere cosmice: lumea subpămân­
teană, terestră şi lumea cerească. Coloana sau stâlpul
avea şi funcţia de susţinere magică a bolţii cereşti, a
„tăriei", pentru a nu se prăbuşi peste pământ. Acest rol
s-a păstrat şi în cazul troiţelor, dar într-un procent redus.
Pentru a întelege semnificatia troitelor româneşti,
'
trebuie luate în consideraţie ' '
două aspecte: (1) locul unde
sunt amplasate şi (2) valoarea lor de icoane-amulete. În
mod sistematic, troiţele apar la răscruci, adică în puncte
cu o puternică semnificaţie religioasă. Răscrucea trimite
la ideea de centru şi la cea de limită, de hotar. Grecii
aşezau în aceste puncte esentiale, care „ teseau" ochiuri-
, '
le unei geografii sacre, statui ale zeiţei Hecate, cea cu
,,trei feţe", stăpâna celor trei lumi: infernală, terestră,
cerească. Tot la răscruci erau amplasate „herme", re-
prezentări ale zeului Hermes, ,,crainicul" zeilor, care
făcea legătura dintre oameni şi divinităţi. La răscruci se
înmormântau, în timpuri străvechi, cadavrele, expuse
157
în prealabil pe o esplanadă. Cu alte cuvinte, ne aflăm în
faţa unor adevărate „noduri energetice" cu efecte po-
tenţial negative sau pozitive, în funcţie de atitudinea
celui care se apropia de ele. Troiţele aveau rolul de-a
îndepărta duhurile nefaste şi de-a proteja locul respec-
tiv. Din acest motiv am folosit expresia „icoană-amu­
letă" . Venerarea unei icoane, din punct de vedere creş­
tin, nu este un act magic, dar în cadrele mentalităţii
populare este foarte greu, dacă nu imposibil, de făcut
diferenţa între adoraţie pură şi magie. Cel care se închi-
nă la o troiţă aşezată la o răspântie nu ignoră faptul că
se află la o răspântie, plină de riscuri potenţiale, şi
acţionează în consecinţă. Troiţa îndeplineşte, în spaţiul
deschis, aproape acelaşi rol pe care-l îndeplinesc în casă
icoanele şi mai ales icoanele de vatră: ele alungă duhu-
rile malefice şi-l protejează pe închinător. Nu trebuie
omisă nici functia de memorial pe care o detin troitele.
I I I

Acestea se ridică mai cu seamă în cinstea eroilor, legă-

tura cu morţii şi cultul strămoşilor fiind evidentă .

Viţa-de-vie

Şi simbolul creştin al viţei-de-vie pleacă de la câte-

va texte biblice, între care Isaia 5,1-7; Iezechiel 17,1-8,
iar din Noul Testament, Ioan 15,1-7. În fragmentul din
Isaia se povesteşte despre o vie care a fost bine îngrijită,
bine săpată, dar care în loc să rodească struguri a făcut
aguridă. În faţa acestei „trădări", profetul se întreabă:
„Acum voi, locuitori ai Ierusalimului şi bărbaţi ai lui
Iuda, fiţi judecători între mine şi via mea. Ce se putea
face pentru via mea şi n-am făcut eu? Pentru ce atunci
când nădăjduiam să-mi rodească struguri mi-a rodit
aguridă?" Răspunsule următorul: ,,Acum vă voi face să
ştiţi cum mă voi purta cu via mea: strica-voi gardul ei şi

158
ea va fi pustiită, dărâma-voi zidul ei şi va fi călcată în
picioare". Cine este via Domnului Savaot despre care
profetizează Isaia? ,,Casa lui Israel, iar oamenii din Iuda
sunt sădirea Sa dragă." Tocmai pentru că viţa-de-vie
reprezenta o plantă cu totul specială pentru vechii
evrei, Israel este simbolizat prin ea. Originea viţei urcă
în vremea lui Noe (Gen. 8,21; 9,20), iar prezenţa podgo-
riilor denotă prosperitate, adică binecuvântare din par-
tea lui Dumnezeu. În epoca mesianică, rodul viţei-de­
vie va fi abundent, aşa cum ni-l descriu Cărţile lui Amos
(9,14) şi Zaharia (8,12), dar mai ales literatura intertes-
tamentară. Revenind la fragmentul din Isaia, via nero-
ditoare (poporul necredincios) va fi părăsită de Dum-
nezeu şi va cădea pradă jefuitorilor. Aceeaşi metaforă
se întâlneşte la Iezechiel, unde, sub forma unei pilde,
este înfăţişată soarta unui butuc de viţă-de-vie plantat
în loc nepotrivit şi care va putea fi uşor smuls de vânt.
Pe urmele lui Isaia şi Iezechiel, Isus rosteşte faimoasa
parabolă a lucrătorilor necinstiţi (Mc. 12,1-5)

Un om a sădit o vie şi a înconjurat-o cu un gard; şi a

săpat un teasc, a construit un turn, a dat-o în arendă
unor ţărani şi a plecat în călătorie. Şi, la vremea po-
trivită, a trimis un slujitor la acei ţărani, ca să ia de la
ţărani din roadele viei. [Dar aceia], prinzându-l, l-au
bătut şi l-au trimis cu mâinile goale. Şi din nou a tri-
mis la ei un alt slujitor; şi acestuia i-au spart capul şi
l-au batjocorit. A trimis altul. Iar pe acesta l-au omo-
rât; şi pe mulţi alţii, unii fiind bătuţi, iar alţii omorâţi.
Mai avea pe cineva: pe fiul său iubit. L-a trimis la ei şi
pe acesta, ultimul, zicând: ,,Le va fi ruşine de fiul
meu." Dar ţăranii se vorbiră între ei: ,,Acesta e moş­
tenitorul. Hai să-l omorâm şi moştenirea va fi a noas-
tră." Şi, prinzându-l, l-au omorât şi l-au aruncat afară

159
 din vie. Ce va face, aşadar, stăpânul viei? Va veni şi-i
va omorî pe ţărani şi va da via altora.

Sensul e străveziu. Dumnezeu se întoarce de la po-

porul lui Israel şi dăruieşte via sa „noului Israel", adică
Bisericii. De altfel, în Evanghelia după Ioan 15,1, Isus
spune despre sine: ,,Eu sunt Viţa cea adevărată şi Tatăl
meu este lucrătorul. Orice mlădită în Mine care nu dă
I

rod o taie şi pe oricare dă rod o curăţă, ca să dea rod

mai mult." Dar conditia , pentru ca mlăditele ' să rodeas-
că, altfel spus, condiţia mântuirii credincioşilor este ca
ei să rămână uniţi cu Isus. Pentru că „aşa cum mlădiţa
nu poate da rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, la fel
nici voi dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi
mlădiţele; cine rămâne în Mine - şi Eu în el - acela dă
rod bogat, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă
cineva nu rămâne în Mine e azvârlit afară, ca şi mlădiţa,
şi se usucă". Comuniunea de credintă , cu Isus se întă-
reşte prin sacramentul instaurat la Cina de taină, unde
rodul vitei-de-vie 1·oacă un rol esential. Vinul este sân-
, '
gele răscumpărător al lui Isus, dar şi prefigurare a
bucuriei mesianice.
*
Într-o legendă apocrifă, tradusă şi în română după o
versiune slavonă, se povesteşte că Procla (de fapt, Pro-
cula), soţia lui Pilat, asistând la răstignire, pe Golgota, şi-a
pătat rochia cu sângele ţâşnit din rana lui Isus. Ca să nu
fie certată de soţul ei, care-i interzisese să ia parte la
execuţie, Procla îngroapă rochia sub un piersic. Imediat
din sângele Mântuitorului răsare o viţă-de-vie uriaşă,
plină cu struguri. (Cf N . Cartojan, Cărţile populare .. .,
vol. 2, pp. 113-115.)
În calendarul poporului, viţa-de-vie beneficiază de
câteva sărbători speciale: Sfântul Trif (1 februarie, când
160
se taie butucii de vie); Armindenul (l mai, când se de-
stupă butoaiele cu pelinul de mai); Sânzienele (24 iunie,
când se iese la petrecere pe dealul viilor); Cristovul viilor
(14 septembrie, când începe culesul viilor). Episodul
biblic al sădirii primului butuc de vie de către Noe a
suferit o prelucrare bogomilică în tradiţia populară.
Moses Gaster a inclus-o în Literatura populară româneas-
că: ,,Când veni Noe să sădească viţa-de-vie veni diavo-
lul şi-l întrebă dacă îl lasă să-l ajute. Noe primeşte şi
diavolul aduce mai întâi un miel, îl înjunghie şi stropeş­
te rădăcina viţei-de-vie cu sângele mielului; după miel
stropeşte viţa cu sângele unui porc, după porc o stro-
peşte cu sângele unui leu şi, în sfârşit, cu sângele unei
maimuţe. Puterea celor patru animale a intrat în viţă şi
de aceea vinul are patru trăsături, căci schimbă pe om
mai întâi în miel, apoi în porc, după aceea în leu şi, în
sfârşit, ajunge omul maimuţă prin multă băutură."
(apud. Evseev, p. 493)

Pentru a merge mai departe: Gerard-Henry Baudry, Les

symboles du christianisme ancien. Jer_VJJe siecles, Paris, 2009.

161
 Sfârşitul lumii şi Anticristul

Din punctul de vedere al teologiei creştine, istoria

lumii are un început şi un sfârşit, un punct Alpha şi un
punct Omega. Isus Hristos este centrul, dar şi conţinu­
tul acestei istorii. Teologul Oscar Cullmann, în celebra
lucrare Hristos şi timpul, face o paralelă între modul de
reprezentare şi trăire a temporalităţii de către civilizaţii­
le păgâne şi de către creştini . După Cullman, în religiile
cosmice, de tip păgân, timpul este simbolizat prin cerc
(totul revine ciclic la aceeaşi stare, în acelaşi punct, ur-
mând modelul naturii); în creştinism, timpul poate fi
simbolizat printr-o linie, care pleacă din punctul Alpha
şi sfârşeşte în punctul Omega, o linie marcată de Întru-
pare. Prin miracolul Întrupării, această linie a istoriei
omeneşti se intersectează cu eternitatea, cu Isus Dum-
nezeu. La capătul istoriei se află aşadar Împărăţia veş­
nică. Prima Venire a lui Isus pe pământ a avut loc în
chin şi umilinţă, fără o recunoaştere universală. A doua
Venire (Parousia) va fi în slavă, pe sau cu norii cerului,
conform profeţiei lui Daniel.
Despre sfârşitul lumii, Noul Testament vorbeşte în
Evanghelia după Matei, capitolele 24 şi 25 (paralele în
Marcu şi Luca), în primele două Epistole către Tesalo-
niceni şi în Apocalipsă, al cărei titlu se referă la „dezvă­
luirea tainelor lumii de dincolo", dar care oferă şi o
descriere, în simboluri teologico-poetice, a scenariului
eshatologic (gr. eschaton, ,,sfârşit").
Voi rezuma capitolele din Matei, cunoscute sub nu-
mele „Mica Apocalipsă", după care mă voi concentra a-
supra venirii Anticristului, semn decisiv al sfârşitului
162
lumii. În ultimul Său mare discurs înainte de Pătimiri,
Isus îi previne pe ucenici că, în preajma eschaton-ului, vor
fi teribile persecuţii împotriva creştinilor; mulţi profeţi
falşi îi vor sminti pe oameni; dar cel mai categoric semn
va fi apariţia „ urâciunii pustiirii" (gr. bdelygma tes ere-
moseos). La ce se referă această expresie? Ea apare în
Cartea lui Daniel 9,27; 11,31; 12,11. Conform 1 Macabei
1,59, în locul altarului de jertfă din Templul de la Ierusa-
lim a fost aşezat un nou altar pe care se aduceau sacrificii
divinităţilor păgâne. Drept urmare, coarnele altarului de
jertfă au fost sfărâmate. Aceste „coarne" reprezentau
partea cea mai sfântă, deoarece peste ele se turna sângele
jertfelor. Profanarea a avut loc în anul 168 î.H., sub
Antiochos al N-lea Epiphanes, care va deveni una dintre
prefigurările Anticristului. În anul 40 d.H., Caligula
porunceşte ridicarea propriei sale statui în Templu. Dar
la moartea împăratului, survenită imediat după aceea,
proiectul a fost stopat. Probabil Matei se referă aici la
cucerirea Ierusalimului de către Titus, petrecută înainte
ca Evanghelia să fie redactată. ,,Mica apocalipsă" conti-
nuă: ,,Îndată după cazna acelor zile, soarele se va întune-
ca şi luna nu-şi va mai dărui lumina şi stelele vor cădea
de pe cer" (24,9). Iar Fiul omului, adică Isus, va veni „ pe
norii cerului cu putere şi slavă multă", nu umil şi pe
ascuns, ca la prima Venire. În ce priveşte data exactă a
sfârşitului, Matei notează: ,,Despre ziua aceea şi despre
oră nimeni nu ştie, nici îngerii cerului, nici Fiul, ci singur
Tatăl" . Aşadar, nici măcar Fiul nu cunoaşte data Pa-
rusiei, fapt care a stârnit multe dezbateri şi controverse
încă din Antichitate. Tocmai pentru că nu se ştie exact
când va fi a doua Venire, creştinii sunt îndemnaţi să ve-
gheze continuu, asemenea celor cinci fecioare care şi-au
pus ulei în candele pentru a nu rata întâlnirea cu Mirele
Isus (cap. 25).
163
 Spuneam că semnul principal care anunţă „ vremea
de pe urmă" va fi apariţia Anticristului. Numele „Anti-
crist" nu există în Evanghelii, se întâlneşte în Epistola
întâia a lui Ioan 2,18: ,,Copii, este ceasul de pe urmă; aţi
auzit că vine un Anticrist; ei bine, acum s-au ivit multi I

anticrişti (antichristoi polloi) şi de aici ştim că este ceasul

de pe urmă". Aşadar, scrie autorul epistolei, Anticristul
va veni şi, în acelaşi timp, el se află printre noi. A doua
ambiguitate ţine de folosirea pluralului: există un sin-
gur personaj cu acest nume sau mai mulţi? Răspunsuri­
le variază de-a lungul epocilor. A doua epistolă a lui
Ioan insistă asupra altei trăsături a personajului - capa-
citatea de a-i seduce, amăgi şi rătăci pe creştini, prove-
nită din natura sa duplicitară. De altfel, termenul grec
antichristos (de unde provine românescul „Anticrist"
sau „Antihrist") nu înseamnă „care se opune lui Hris-
tos", ci „care se dă drept Hristos".
Continutul a ceea ce unii savanti au numit „legen-
, I

da", alţii, ,,mitul" Anticristului şi care prinde o formă

sistematică odată cu Irineu al Lyonului (cca 180) are la
bază următoarele texte biblice: Cartea lui Daniel (mai ales
cap. 2 şi 7); Apocalipsa lui Ioan şi A doua epistolă către
tesaloniceni. Autorul acestei epistole (altcineva decât
Pavel) îi avertizează pe credincioşii din Tesalonic să nu se
lase tulburati de „profetii", ,,discursuri" ori „scrisori"
I I

false, care anunţă venirea „zilei Domnului". Această zi va

fi prevestită prin două semne: apostazia şi apariţia „omu-
lui nelegiuirii", a „fiului pierzării", care va fi identificat
ulterior cu Anticristul. Deocamdată însă Anticristul este
„ ţinut în frâu", ,,reţinut" de o putere stranie, pe care
Pavel o numeşte (1) to katechon (,,ceea ce-l reţine"), (2) ho
katechon (,,cel care-l reţine"). Trei interpretări principale
cu privire la acest dublet to katechon - ho katechon au fost
propuse de-a lungul timpului, dar ele nu fac decât să
164
sporească misterul. Participiul neutru (,,ceea ce-l ţine în
frâu" pe Anticrist) ar desemna, după unii, Imperiul
Roman, versetul următor referindu-se la împăratul roman.
Alţi exegeţi au sugerat că ho katechon s-ar referi chiar la
persoana apostolului Pavel, neutrul făcând aluzie la
misiunea sa de creştinare a tuturor păgânilor. A treia so-
lutie identifică to katechon cu Biserica, iar ho katechon cu
A /

Intâistătătorul Bisericii.
Împreună cu Daniel, Apocalipsa lui Ioan reprezintă
textul cel mai des invocat de Părinţii Bisericii în legătură
cu sfârşitul lumii, în special datorită capitolelor 11-13 şi
17. Aici mă voi opri asupra capitolului 13, invocat de
tradiţia patristică. El descrie apariţia, din mare şi din
pământ, a două „fiare". Prima are zece coarne şi şapte
capete, pe fiecare corn purtând câte o diademă, iar pe
fiecare cap, câte o blasfemie. Chipul ei seamănă cu al
unui leopard, picioarele sunt de urs, iar botul ca de leu.
Fiara acţionează posedată de balaur (drakon) . Unul dintre
capete e rănit mortal, dar îşi revine, înviind printr-un
miracol şi stârnind uimire printre toţi locuitorii pământu­
lui. Drept urmare, oamenii încep să i se închine balauru-
lui, ,,întrucât de la acesta îşi trage fiara puterea extraordi-
nară de a înfăptui minuni". Domnia fiarei „ieşite din
apă" durează patruzeci şi două de luni (durată împru-
mutată şi ea din Cartea lui Daniel şi adoptată de majori-
tatea Părinţilor Bisericii). În tot acest răstimp ea rosteşte
„enormităţi" (megala) şi împroaşcă cerul cu blasfemii. Tot
prin putere diavolească şi cu îngăduinţa lui Dumnezeu îi
va învinge pe sfinţi şi va pune stăpânire pe triburile lui
Israel, precum şi pe păgâni.
A doua fiară se iveşte din pământ, fiind o amestecă­
tură bizară între Miel şi balaur (va deveni model pentru
figura Anticristului). Poartă pe creştet două corniţe ca
ale Mielului, dar vorbeşte ca balaurul. Ea joacă rolul de
165
„ministru cu propaganda" al fiarei dintâi, silindu-i pe
toţi locuitorii pământului să i se închine stăpânului său.
Pentru a-şi atinge scopul, îşi foloseşte virtuţile magice:
coboară focul din cer, insuflă duh pietrelor. Caracteris-
tica ei principală este însă şmecheria, ,,darul" amăgirii
şi al rătăcirii semenilor. Regăsim aici una dintre caracte-
risticile falşilor profeţi din 2 Tesaloniceni. Fiara apărută
din ţărână face reclamă fiarei născute din apă, luând ca
pretext tămăduirea miraculoasă a acesteia. În plus, ea
stăpâneşte meşteşugul de-a însufleţi statuia primei
fiare, obligându-i pe oameni săi se închine. Cine refuză
este omorât. De asemenea, porunceşte ca o pecete
(charagma) să se înscrie pe mâna dreaptă sau pe fruntea
fiecărei persoane. Fără pecetea respectivă nimeni nu
poate vinde sau cumpăra. Autorul nu dezvăluie direct
numele fiarei, livrându-ne în schimb un cod al adevăra­
tului nume, 666: ,,Cine are pricepere, să socotească nu-
mărul fiarei; căci este numărul unui om. Şi numărul lui
este 666" (v. 18). S-au propus diferite soluţii pentru
desluşirea sensului. Numărul 666 ar trebui înţeles prin
analogie cu 888, numărul perfecţiunii cereşti, sau cu
777, numărul perfecţiunii pământeşti. De altminteri,
cifra 7 joacă un rol esenţial în economia simbolică a
întregii Apocalipse (7 trâmbiţe, 7 plăgi, 7x3 bătrâni aşe­
zaţi împrejurul tronului divin etc.). Dacă 888 şi 777
simbolizează perfecţiunea în ipostazele ei cerească şi
pământească, atunci 666 nu poate fi decât simbolul
imperfecţiunii orgolioase, distructive. Apoi, autorul
Apocalipsei ar dori să dezvăluie, printr-un truc destul de
elementar, numele însuşi al Tiranului de la sfârşitul
Istoriei. Soluţia cea mai plauzibilă propune identifica-
rea numelui a cărui valoare numerică este 666 cu Nero.
Ştim că atât evreii, cât şi grecii, şi latinii socoteau cu
ajutorul literelor. Dacă adunăm valoarea numerică a
166
literelor/consoanelor ebraice din „Neron" şi „Caesar",
obtinem
, exact numărul 666.
Rezumând, Anticristul este înfăţişat ca Hristosul
(Unsul) Satanei. El poartă zece coroane (13, 1); aseme-
nea lui Hristos poartă mai multe diademe (19, 12). Are
un nume de hulă (13, 1) contrar numelui slăvit al lui
Hristos. Îi îmbie pe oameni să i se închine lui Satan, în
vreme ce Hristos îi cheamă să i se închine lui Dumne-
zeu. Este rănit de moarte, dar continuă să trăiască
, monstruoasă a lui Hristos, care
într-un fel de imitatie
moare şi învie din moarte. Deţine puterea totală pe
pământ timp de trei ani şi jumătate, îi învinge pe cei doi
profeţi eshatologici (Ilie şi Moise sau Ilie şi Enoh, după
altă tradiţie), dar este la rândul său biruit de Isus, la a
doua Venire.
Cele mai importante scrieri patristice despre Anti-
crist provin de la doi Părinţi orientali ai Bisericii, Irineu
(cca. 180) şi Hippolit (cca. 205). Primul a inserat o vastă
prezentare a domniei Anticristului în cartea a V-a din
faimosul tratat Împotriva ereziilor; celui de-al doilea îi
datorăm o adevărată monografie anticristologică, De
Christo et Antichristo. Interpretări importante se găsesc
în scrierile lui Origen (sec. III), Commodian (sec. III),
Chiril al Ierusalimului (sec. IV), Teodoret al Cyrului
(sec. V) şi Augustin (sec. V). În folclorul românesc, ti-
ranul eshatologic apare sub numele „Antihârţ" . El „ va
apărea umblând cu un car închis, în care va zice că e
pâine, însă înăuntru nu vor fi decât putregaiuri de
arbori, şi un alt car, în care va fi un poloboc, ud pe
dinafară, dar înăuntru va fi gol şi uscat. Cu ele va căuta
să înşele lumea, spunându-le oamenilor: Veniţi la mine,
că eu sunt mai bun decât Dumnezeu. El vă pedepseşte
cu foamete şi sete, iar eu, iată, vă dau şi pâine, şi apă,
numai să vă supuneţi mie şi să-mi daţi ascultare. Lu-
167
mea va alerga năucă după el şi-i vor cere şi-l vor ruga
în lacrimi şi în genunchi şi-l vor asculta. Iar Anticrist îi
va trimite să-şi ia singur fiecare ce doreşte şi vor găsi
putregaiuri şi gol şi se vor amărî şi nici plânge nu vor
putea. Şi se vor bate cu capul de ziduri şi pietre că au
fost înşelaţi" (Marcel Olinescu, Mitologie românească,
Bucureşti, 1944, p. 512).

Pentru a merge mai departe: Cristian Bădiliţă, Manual

de anticristologie (cuprinde şi traducerea tratatelor lui
Irineu şi Hippolit), ediţia a II-a, Bucureşti, 2011.

168
Sărbători
 Paştele

Data Paştelui

Cea mai veche şi cea mai importantă sărbătoare a

creştinismului, celebrând Învierea lui Isus Hristos. Unii
teologi propun forma „Paşte" (la singular) pentru săr­
bătoarea iudaică şi „Paşti" (la plural) pentru cea creşti­
nă. Deşi această distincţie este utilă şi pertinentă, în
multe contexte forma de plural, Paşti, sună inadecvat.
De aceea voi utiliza ambele variante cu referire la Paşte­
le creştin, rugându-l pe cititor să opereze tacit distincţia
enunţată mai sus.
La origine, Paştele iudaic era o sărbătoare nomadă,
probabil legată de transhumanţă. Ritul sângelui, practi-
cat de evreii nomazi (ungerea uşorilor cu sânge), avea o
semnificaţie apotropaică: era menit să ţină deoparte
Îngerul exterminator. În religia israelită, cel care „trece"
(sensul cuvântului pesach) este Dumnezeu (YHWH): El
trece pentru a proteja casele evreilor de exterminare
(episodul plăgilor din Egipt, descris în Exod). Ulterior,
tot în tradiţia iudaică, Paştele devine sărbătoarea elibe-
rării din robie, a trecerii de la sclavie la libertate. Această
a doua semnificaţie a prevalat asupra celei dintâi, iar
Philon din Alexandria (sec. I d .H), în De specialibus
legibus 11,147, notează: ,,Sărbătoarea Paştelui este o co-
memorare şi o mulţumire [sărbătorind ieşirea] din
Egipt a mai bine de două milioane de bărbaţi şi femei.
Ei au lăsat atunci în urmă o ţară plină de neomenie,
unde străinii erau prigoniţi şi unde, lucru mult mai
groaznic, se dădea cinstire dumnezeiască unor animale
lipsite de raţiune, nu doar domestice, ci şi sălbatice."
Isus a murit răstignit pe 14 Nisan, Paştele evreilor.
Coincidenţa a marcat, fireşte, tradiţia creştină. Încetul

171
cu încetul Vinerea Sfântă în care a avut loc Răstignirea
se „ pascalizează", în special în Asia Mică, unde va pre-
vala curentul ioaneic.
La început, Paştile comemorează Cina cea de Taină,
conform Sinopticelor; Ioan însă pune accent pe Răstig­
nire. Pentru el, Paştele creştin echivalează cu urcarea lui
Isus pe cruce, evenimentul acesta neavând o conotaţie
negativă, doloristă, ci pozitivă, luminoasă. La Ioan
crucea este simbol al Vieţii, iar Răstignirea reprezintă
momentul privilegiat al întoarcerii Fiului la Tatăl. Sa-
vanţii disting două subtradiţii în Biserica timpurie, una
,,asiatică", a doua „alexandrină", după numele provin-
ciilor de referintă. Traditia „asiatică", reprezentată de o
I I

predică recent descoperită, a lui Meliton de Sardes,

insistă asupra Pătimirilor: sărbătoarea comemorează
suferinţa în aşteptarea sfârşitului lumii şi a Judecăţii
universale. Viziunea „realistă" asiatică este contraba-
lansată de cea alexandrină, care interpretează Paştile în
raport cu ideea „trecerii": a omului vechi spre omul
nou, a vieţii prezente spre cele viitoare etc. Această
tendinţă, spiritualizantă, se poate remarca în textele lui
Clement din Alexandria (sec. II) şi Origen (sec. III).
Tradiţia latină, puternic influenţată la început de co-
munităţile iudeo-creştine (şi implicit de concepţia pas-
cală „asiatică"), se „alexandrinizează" treptat, mai cu
seamă începând din secolul al IV-iea, prin puternica
personalitate a episcopului Milanului, Ambrozie.
Primele controverse legate de fixarea datei pascale
apar în a doua jumătate a secolului al Ii-lea. Bisericile
asiatice, nedesprinse total de matricea iudaică, sărbăto­
resc Paştile odată cu evreii, la 14 Nisan, data la care Isus a
fost răstignit „ca un miel", indiferent în ce zi din săptă­
mână pica această dată. De la denumirea zilei în latineşte
(,, paisprezece"), credincioşii respectivi au fost numiţi de
172
adversarii lor „quartodecimani". Practica respectivă avea
două consecinţe discutabile, pe care alte Biserici nu le
puteau accepta: ea relativiza sacralitatea duminicii; con-
form hotărârii mai multor sinoade locale, Paştele trebuia
sărbătorit obligatoriu într-o zi de duminică (,,ziua Dom-
nului"); dat fiind că la quartodecimani sărbătoarea putea
pica în orice zi din săptămână, postul se întrerupea înain-
te de încheierea Săptămânii sfinte. Quartodecimanii,
acuzati de reiudaizare, au fost combătuti mai cu seamă
de Bi;erica romană. În cele din urmă ei a~ acceptat muta-
rea sărbătorii în ziua de duminică.
Sinodul de la Niceea (325) fixează modalitatea de
calculare a datei Paştilor: aceasta va cădea în prima
duminică după prima lună plină urmând echinoxului
de primăvară (inclusiv astăzi, data Paştelui se calculea-
ză după calendarul lunar, ca în Antichitate). Dacă
Paştele evreiesc ar urma să pice în aceeaşi zi, atunci
Paştele creştinilor va trece în duminica imediat urmă­
toare. Hotărârea de la Niceea funcţionează şi astăzi. De
unde vine însă decalajul dintre Paştele catolic şi cel
ortodox? În 1582, lumea catolică adoptă calendarul
gregorian (treisprezece zile sunt adăugate la calendarul
iulian). Lumea ortodoxă rămâne „pe stilul vechi".
Sinodul Bisericii ortodoxe române va accepta reforma-
rea calendarului în 1924, înfruntând riscul de a provoca
răzmeriţe în rândul clerului de jos şi al credincioşilor
(Damian Stănoiu a descris, cu pitoresc inimitabil, con-
secinţele reformei într-un sat din Muntenia, în nuvela
Necazurile părintelui Ghedeon). Aşadar, din 1924 până în
1927 catolicii şi ortodocşii români au sărbătorit Paştile
la aceleaşi date. Doar că în 1927, surorile ortodoxe din
Balcani au făcut presiune asupra BOR şi curând s-a
revenit la stilul vechi, menţinut şi astăzi . Hotărârea a
fost reconfirmată în 1948, la Consfătuirea interortodoxă
173
de la Moscova. De atunci BOR sărbătoreşte Crăciunul
privind spre Europa, iar Paştile privind spre Moscova.
Anul liturgic se stabileşte în funcţie de data Paştilor.

Postul Mare

Perioada de patruzeci de zile a Postului Mare s-a

fixat încetul cu încetul după recunoaşterea Bisericii
creştine de către împăratul Constantin, în 313. Atunci
foarte mulţi păgâni au cerut să se boteze, unii din con-
vingere autentică, alţii din oportunism. Botezul, admi-
nistrat adulţilor, era săvârşit în noaptea de Paşti. Pentru
asigurarea unei catehizări cât mai eficiente, episcopii au
stabilit un interval de patruzeci de zile. Numărul de
zile a fost fixat după un criteriu simbolic: este perioada
în care Isus însuşi a postit înainte de a fi pus la încerca-
re de diavol. De asemenea, în Exod 34,28 şi în Deute-
ronom 9,9 se spune despre Moise că n-a mâncat „patru-
zeci de zile şi patruzeci de nopţi". Isus este „noul
Israel" încercat în pustiu. Numărul 40 trimite la cei
patruzeci de ani de rătăciri şi încercări îndurate de
poporul ales între momentul ieşirii din Egipt şi momen-
tul intrării în Canaan (cf Deut. 8,2-3).
Catehumenii nu erau obligaţi să ţină post în toate
cele patruzeci de zile, ci doar în Săptămâna Mare. Ulte-
rior, sub presiunea modelului monahal, cerinţele s-au
înăsprit. Postul nu e o practică specific creştină. Se în-
tâlneşte în toate marile tradiţii şi religii ale lumii. În
Vechiul Testament sunt menţionate posturi rituale, fu-
nebre, terapeutice, extatice. Semn de pocăinţă şi întoar-
cere spre Dumnezeu, postul e în primul rând un sacrifi-
ciu purificator. El induce sufletului o stare de dragoste
şi dreptate faţă de semen (Isaia 58,1-11). Moise şi Ilie
postesc înainte de-a se întâlni cu Dumnezeu. Isus îşi
174
începe misiunea publică ţinând post negru, fără mânca-
re şi, probabil, fără băutură. Dar şi Ioan Botezătorul
practica, în felul său, postul, hrănindu-se frugal, cu
miere sălbatică şi lăcuste. În mediile neoplatoniciene
(sec. II-IV) s-a impus un mod de viaţă vegetarian, absti-
nenţa şi postul fiind considerate metode principale de
purificare spirituală. Începând cu secolul al IV-iea,
asceţii creştini au transformat postul într-o adevărată
probă de eroism. Părinţii Bisericii însă, marii înduhov-
niciţi, episcopii au predicat întotdeauna moderaţia şi
echilibrul. Macarie spunea, de pildă, că e mai bine să
mănânci în fiecare zi câte două pâini mici (raţia unui
călugăr egiptean), decât să mănânci patru o dată la
două zile. Pentru Origen, postul e un exerciţiu de liber-
tate, nu o îndatorire (Contra Celsum 5,49). Excesele
trebuie evitate şi corectate de îndrumătorii spirituali.
Vasile cel Mare face legătura între post şi smerenie,
afirmând că postul garantează pacea în familie şi în
lume, întrucât reprimă egoismul (Omilii despre post 2,5).
Zeii nu consumă hrană materială; nici îngerii. În con-
cepţia celor vechi, hrana materială conţine germenii
morţii. Pentru a deveni ca îngerii, pentru a stopa moar-
tea, omul trebuie să postească. Postul poate avea şi o
valoare socială, comunitară . Grigore cel Mare, autorul a
nu mai puţin de treizeci de tratate despre post, scrie:
„Abstinenţa celui care posteşte devine hrană pentru cel
sărac" (Omilia 13,1). Pe lângă posturile premergătoare
unor sărbători importante (Paşte, Crăciun, Sfinţii apos-
tolii Petru şi Pavel, Adormirea Maicii Domnului etc.),
creştinii ajunează în zilele de miercuri şi vineri, come-
morând prinderea şi răstignirea lui Isus.
În tradiţia catolică, începutul Postului Mare este mar-
cat de Miercurea Cenuşii, care pică a doua zi după Mar-
ţea Grasă, când se mănâncă şi se petrece vârtos. În timpul
175
liturghiei din Miercurea Cenuşii, preotul îi marchează pe
creştini cu o cruce de cenuşă pe frunte, rostind următorul
verset din Geneză: ,,Omule, aminteşte-ţi că eşti ţărână şi
în ţărână te vei întoarce" (lat. Memento, homo, quod pulvis
es, et in pulverem reverteris) . De asemenea, se mai rosteşte
formula „ Converteşte-te, crede în Evanghelie!" Ceremo-
nia a fost instituită de papa Grigore I, în jurul anului 590.
Cenuşa cu care sunt însemnate frunţile credincioşilor
provine din arderea ramurilor sfinţite de Florii, în anul
precedent. Crucea de cenuşă simbolizează moartea
faţă de plăcerile lumeşti, pocăinţa şi smerenia. Crucea
respectivă este menită să-i aducă aminte credinciosu-
lui de semnificaţia Postului Mare, dar să-l şi ajute pe
tot parcursul acestei perioade.

Săptămâna Mare

Săptămâna Mare începe cu Duminica numită „a flo-

riilor" şi se termină cu Duminica Învierii. Este cea mai
importantă săptămână din calendarul creştin, reiterând
ultima săptămână din viaţa Mântuitorului pe pământ. În
continuare voi prezenta semnificaţia fiecărei zile.

Duminica floriilor

Drumul spre Golgota e presărat cu flori. În Dumi-

nica numită „a floriilor", Isus intră în Ierusalim alături
de ucenici, pentru a sărbători Paştele. La Ierusalim se
va desfăşura cea mai teribilă tragedie din istoria omeni-
rii, o tragedie cu happy end. Fiul însuşi este omorât,
agăţat pe cruce, cum spun unii Părinţi ai Bisericii, ca o
cârpă, dar El va birui moartea înviind după trei zile.
Isus intră în Ierusalim ca un Rege, ca un Mesia aşteptat
de multă vreme de poporul lui Israel. Dar ce fel de
176
Mesia? Un Mesia călare pe un ... măgar. Marcu pome-
neşte de un mânz, pe care nu încălecase încă nimeni,
Matei vorbeşte de o măgăriţă şi de un mânz, conform
unei profeţii a lui Zaharia. Aşadar, Mesia intră în Ceta-
tea Sfântă călare pe un biet măgar, nu pe un cal superb,
de luptă. Măgăruşul este totuşi împodobit „regeşte":
ucenicii îşi aruncă veşmintele pe spinarea lui, confecţi­
onând un fel de „ tron împărătesc". Prin această însce-
nare de-o ironie divină, Isus vrea să le transmită urmă­
torul mesaj locuitorilor din Ierusalim: ,, Voi aşteptaţi un
Mesia războinic, în fruntea unei armate numeroase. Eu
sunt Altceva, cu totul altceva, uitati-vă cum intru în
Ierusalim. Pe un măgăruş." Dar mesajul' nu va fi înţeles
nici măcar de propriii ucenici. Populaţia Ierusalimului
întinde crengi înverzite de copaci şi iarbă, flori culese
de pe câmp. De aici şi denumirea populară, ,,Duminica
floriilor". Cântă versetele unui psalm mesianic, cerând
explicit eliberarea de sub jugul puterii romane, care
ocupa atunci Iudeea. ,,Hosana (mântuieşte) întru cele
de sus", psalm care se cânta în amintirea maca beilor şi
a purificării Templului după ce acesta fusese profanat
de un alt occupant, Antiochos al IV-lea. Aşadar, mulţi­
mea vede în Isus un alt Rege Macabeu venit să-şi elibe-
reze poporul din ghearele puterii romane. Ea nu înţele­
ge esenţialul: Împărăţia predicată de Isus nu este din
această lume, nu este o Împărăţie exterioară, pămân­
tească, ci una interioară, cerească. De aceea, peste nu-
mai câteva zile, aceeaşi mulţime va cere răstignirea celui
pe care acum Îl aclamă ca pe un Rege.

Luni

Isus a venit la Ierusalim ca să meargă şi să predice

în Templu, locul sacru al iudaismului. După relatarea
177
lui Marcu, noaptea şi-a petrecut-o în afara Ierusalimu-
lui. Dimineaţa vede un smochin plin de frunze, dar fără
niciun fruct. Isus îl blestemă şi pleacă. Apoi ajunge la
Templu, unde, cuprins de o mânie sacră, îi alungă pe
negustorii de acolo şi răstoarnă mesele zarafilor. Isus
nu purifică Templul, aşa cum se interpretează de obicei.
Gestul Său are aceeaşi semnificaţie cu blestemarea
smochinului. El proroceşte pur şi simplu dispariţia
Templului, adică încheierea Vechiului Legământ. Ne-
gustorii şi zarafii (schimbătorii de bani) nu-şi vor mai
avea rostul, pentru că Vechea Lege va lua sfârşit. Tre-
buie precizat că prezenţa negustorilor şi a zarafilor în
Templu era normală şi îngăduită de preoţi. Credincioşii
iudei care doreau să aducă jertfe îşi procurau animalele
de jertfă de la aceşti negustori. În plus, foarte mulţi
iudei veneau la Templu din alte ţări, cu altă monedă, şi
aveau nevoie de bani locali pentru a-şi cumpăra anima-
lele ori pentru a-şi plăti taxa de două drahme destinată
întreţinerii Templului. Negustorii şi zarafii nu întinau
Templul, aşa cum se spune greşit, pentru că ei stăteau
în aşa-numita „curte a păgânilor", situată în exteriorul
Templului. Aşadar, prezenţa lor era absolut necesară
bunei desfăşurări a ritualului. Alungându-i cu violenţă
de acolo, Isus prevesteşte dispariţia celui mai important
loc sacru al lui Israel, disparitie datorată necredintei în
f I

mesajul evanghelic. Smochinul, ca simbol al Templului,

se va usca şi nu va mai putea rodi vreodată. Violenţa
gestului săvârşit de Isus va atrage o violenţă pe măsură
din partea autorităţilor iudaice. Acestea, asistând la
scena din Templu, care era un afront public la adresa
lor, iau hotărârea să-l prindă şi să-l ucidă . Neştiind că
Noul Templu, Isus Hristos, va fi rezidit, adică va Învia,
după numai trei zile.

178
 Marţi

Isus se dezlănţuie împotriva celor pe care-i socoteşte

impostori, trădători ai Tatălui ceresc. Predica Lui e un
cântec de lebădă. Ştie că nu se poate sustrage destinului
Său divino-uman. De aceea, îşi afirmă răspicat mesajul.
Până acum predicase printre oameni simpli, neştiutori
de carte, naivi, mai ales în Galileea. Acum se află fată în
I

fată cu autoritătile iudaice: preotii, crema fariseilor, a

I I I

saducheilor. Cei care deţin puterea religioasă. Pe ei

trebuie să-i convertească. Miza este uriaşă . Dacă reuşeş­
te, misiunea Lui pe pământ se va încheia acum. Dacă nu
reuşeşte, îşi riscă viaţa. Acum rosteşte o parabolă celebră,
un fel de rezumat al istoriei lui Israel, dar care poate fi şi
un rezumat al istoriei omenirii. Un om a sădit o vie, a
înconjurat-o cu un gard, a dat-o în arendă unor lucrători
şi a plecat. După un an a trimis un slujitor să-i aducă
partea de venit ce i se cuvenea. Dar slujitorul e bătut de
arendaşi. Trimite al doilea slujitor, care va fi ucis. Şi tot
aşa, mai mulţi slujitori trimişi cu acelaşi scop sunt fie
bătuţi, fie batjocoriţi, fie ucişi. Aceştia îi simbolizează pe
toţi profeţii trimişi în lume de Dumnezeu pentru conver-
tirea oamenilor, dar care n-au fost ascultati. În fine,
I

stăpânul viei (al lumii) îşi trimite propriul şi unicul Fiu,

simbol al lui Isus, crezând că poate în faţa lui arendaşii
se vor ruşina. Dar nu, ei îl ucid şi pe Acesta. Atunci
stăpânul vine el însuşi acolo şi-i pedepseşte teribil pe
arendaşi. Asta se va întâmpla cu Israel, dacă nu se va
îndrepta la timp. Şi asta s-a şi întâmplat până la urmă, la
câteva decenii după moartea lui Isus: Templul a fost ras
de pe faţa pământului de armata condusă de Titus, iar
poporul împrăştiat în patru zări. Parabola continuă cu o
mică scenă, în care Isus e pus la încercare de farisei şi
irodieni. Problema crucială este următoarea: trebuie sau
179
nu plătit tributul către Roma? Dacă Isus ar fi spus nu, ar
fi fost considerat anarhist, un atâtător la revoltă politică,
I I

şi condamnat ca atare. Dacă ar fi spus da, evreii L-ar fi

socotit vândut Romei. Isus cere un dinar pe care era
imprimat chipul Cezarului şi le răspunde arătându-le
efigia respectivă: Ale cui sunt chipul şi înscrisul acesta?
Ale Cezarului, răspund ispititorii. Atunci daţi Cezarului
ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumne-
zeu. El desparte cele două sfere, a sacrului şi a puterii
politice. Isus desacralizează politicul, de fapt retrage
instituţiilor politice pretenţia de-a se amesteca în chesti-
unile religioase. Isus, nu altcineva, se află, aşadar, la
originea separării statului de Biserică. Totuşi, în cazul
Său politicul şi religiosul s-au unit încă o dată pentru a-l
suprima. Jertfa lui Isus pe cruce are o semnificaţie anti-
politică radicală. El se lasă răstignit, nu se apără, pentru
că Împărăţia lui nu este din lumea aceasta.

Miercu ri

Miercuri este ziua în care se pune în mişcare inferna-

la maşinăriea prinderii şi uciderii lui Isus. Acum autori-
tăţile iudaice, speriate de predicile lui Isus în Templu,
hotărăsc să-l prindă pe furiş (pentru a nu stârni revolta
mulţimii) şi să-l lichideze. Soluţia concretă vine de la un
ucenic al lui Isus, Iuda, supranumit Iscariotul. Tot în
această zi s-a petrecut o scenă deopotrivă ciudată şi
memorabilă, situată de evanghelistul Marcu în casa unui
lepros din Betania, numit Lazăr. Scena e cunoscută de
tradiţie ca „ungerea din Betania". Conform relatării lui
Marcu, în camera în care mâncau Isus şi ucenicii intră o
femeie ţinând în mâini un vas de alabastru plin cu nard,
un parfum extrem de scump. Femeia sparge vasul şi
varsă tot parfumul peste capul lui Isus. Ioan situează

180
scena în casa Martei şi a Mariei, iar Luca, în casa unui
fariseu numit Lazăr. Tot Luca spune că femeia ar fi fost o
păcătoasă (ulterior va fi confundată cu Maria Magda-
lena), iar această păcătoasă varsă nardul peste picioarele,
nu peste capul lui Isus, stropindu-i-le apoi cu lacrimi de
pocăinţă. Aceste diferenţe trebuie subliniate, pentru că
ele dovedesc existenta , mai multor traditii , în interiorul
creştinismului timpuriu. Oricum ar fi, gestul femeii
stârneşte dezaprobarea ucenicilor şi mai cu seamă a lui
Iuda, care, conform relatării evanghelistului Ioan, avea
funcţia de contabil al comunităţii (,,ţinea punga" pentru
cheltuielile comune). Ucenicii ar fi preferat ca nardul să
fie vândut, nu risipit, iar banii împărţiţi săracilor. Ener-
vat, Iuda pleacă şi le propune autorităţilor iudaice preda-
rea lui Isus. În ce-l priveşte pe Iuda, trebuie spus că por-
tretul lui diferă de la evanghelist la evanghelist. Ioan îi
este cel mai potrivnic, mergând până la diabolizarea sa.
Matei se arată rezervat. El vorbeşte despre remuşcările
care l-au cuprins pe fostul apostol aflând de răstignirea
lui Isus şi de sinuciderea sa prin spânzurare, după ce le
restituie iudeilor faimoşii treizeci de arginti.
În folclorul românesc, Iuda preia mu.'lte dintre func-
ţiile balaurului şi apare în următoarele ipostaze (urmez
clasificarea lui Evseev, op. cit., pp. 192-193): (1) duh
acvatic, echivalent cu Vidra. El îi încurcă sau îi ajută pe
localnici sau pe pescari; e un avatar al monstrului ma-
rin primordial, spirit demonic al apelor cunoscut sub
denumirea populară „idiţă" sau „iudiţă"; (2) duh hto-
nian, alungat din iad, stârneşte cutremurele de pământ;
(3) pe 19 iunie se ţine „ziua lui Iuda", când nu se lu-
crează pentru a nu stârni demonul furtunilor; (4) devo-
rator sau hoţ al aştrilor de pe cer; imaginea trimite la
balaurul din Apocalipsă 12,3-4: ,,Iată, un Balaur mare,
roşu ca focul, având şapte capete şi zece coarne; şi pe

181
capetele lui, şapte diademe; şi coada lui târăşte a treia
[parte] din stelele cerului; şi le-a azvârlit pe pământ."

Joia Mare şi Joimăriţa

Joia Mare este ziua smereniei, a golirii de sine, ur-

mând lecţia lui Isus care spală, în această zi, picioarele
ucenicilor Săi. Tot în Joia Mare se comemorează Cina cea
de Taină, instituirea euharistiei sau a sfintei împărtăşanii.
Cina cea de Taină a avut loc, probabil, la etajul unui han
din Ierusalim. Credincioşii iudei mâncau în seara aceea
bucate amintind de umilinţele îndurate în Egipt, între
care şi „ pâinea suferinţei". Isus este noua „ pâine a sufe-
rinţei", care inaugurează un nou Paşte, o nouă Trecere,
de la moarte spre Viaţă. ,,Luaţi, acesta este Trupul Meu":
Isus le împărtăşeşte apostolilor fiinţa Sa totală, adică
moartea Sa apropiată şi învierea (sângele Său) ca prelu-
diu al ospăţului mesianic care va avea loc în Împărăţia lui
Dumnezeu. Urmează scena din grădina Ghetsimani,
marcată de singurătatea absolută a lui Isus. El îi roagă pe
apostoli să vegheze, dar aceştia adorm. În Ghetsimani
Isus rămâne singur, cu toată povara lumii pe umeri. El
ştie că trebuie să moară, cade în genunchi şi-l cere Tatălui
un semn de încurajare. Apostolii s-au îndepărtat deja de
EL Dorm nepăsători. Iuda îl trădează activ, dar şi cei-
lalţi îl trădează, chiar dacă pasiv. În clipa în care ceata
slujitorilor Marelui Preot pune mâna pe Isus, apostolii
fug toţi, ca iepurii. Doar Petru, după ce retezase ure-
chea unui agresor, numit Malchus, îl urmează în curtea
Marelui Preot, dar şi el se va lepăda în trei rânduri.
Procesul lui Isus va fi unul religios, dar condamnarea va
fi politică. Isus despărţise tranşant sfera politicului de
sfera religiei (daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui
Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu). El însă va plăti cu
182
viaţa reamestecarea celor două sfere: autoritatea religioa-
să iudaică îl condamnă pentru blasfemie; autoritatea po-
litică romană îl va ucide pentru încercarea de subminare
a puterii de stat. Nu trebuie uitat că, după ce şi-a spălat
mâinile cu apă curată, Pilat a dat ordin să curgă sânge.
*
În mediul rural românesc, cel puţin până la Al Doi-
lea Război Mondial, în această zi umbla Joimăriţa, un
personaj demonic feminin, patroana cânepei şi a lânii.
Fetele care nu terminaseră de tors caierele până în acea
zi erau pedepsite. Nu doar fetele, ci şi feciorii sufereau
de pe urma ei, dacă nu-şi făcuseră până atunci datoria
de gospodari. Joimăriţa joacă un rol important, de
„supraveghetor" al lucrărilor de primăvară. ,,Apare ca
o roată de foc şi flacără sau ia înfăţişarea unei femei
urâte, înalte şi voinice, «cu gura cât grapa şi dinţii cât
lopeţile». Poartă cu ea o găleată cu jeratic, un ciocan de
fier, un cuţit, un vătrai, un sac de cenuşă, apă fierbinte
etc. - toate acestea servindu-i drept instrumente de
pedepsire şi de tortură a femeilor leneşe la tors"
(Evseev, op. cit., p. 211). Aceste tradiţii populare amin-
tesc de semnificaţia precreştină a Joii Mari, ziua „de
mijloc" sau „de cumpănă" a săptămânii, dar şi zi de
trecere dinspre anul vechi spre anul nou, după calenda-
rul lunar precreştin. Ca atare, în această „ primă zi a
anului" nu se dormea, nu se păcătuia, nu se lenevea. De
asemenea, se credea că în Joia Mare duhurile strămoşi­
lor se întorc pe pământ, unde vor poposi până la Rusa-
lii (Moşii de Joi-Mari). Pentru ca duhurile să nu sufere
de frig, se aprindeau focuri, dimineaţa şi seara. De
asemenea, li se pregăteau scaune şi mese. ,,Printre
ofrandele destinate lor figurau pâinea uitaţilor, un colac
în formă de lopată şi care se dădea, de regulă, celui ce
se scula dimineaţa şi făcea focul. Cenuşa focurilor
183
rituale se arunca pe o apă curgătoare ori se păstra în
casă, fiind bună împotriva omizilor" (Ibid., p. 209).
După Evseev, credinţa în Joimăriţă mai există la ger-
mani (Chunkel), lituanieni (Deivo) şi la turcii musulmani
(Perşenbe-karâ, ,,femeia de joi"). Probabil figura ei urcă
până la Moirele din mitologia greacă, zeiţe ale torsului,
dar şi ale destinului.

Vineri

Ziua cea mai neagră din istorie pentru un creştin, zi

care începe cu rugăciunea din Ghetsimani, o grădină de
la poalele Muntelui Măslinilor, şi se termină cu răstig­
nirea pe Golgota, pentru că ziua, după calendarul iu-
daic, începea la apusul soarelui şi se termina la următo­
rul apus de soare. Isus a fost predat de Iuda unei
mulţimi de slujitori ai Marelui Preot, înarmată cu bâte
şi ciomege. Nu autorităţile romane îl arestează legal, ci
oamenii Marelui Preot îl prind ca pe un tâlhar de dru-
mul mare. Câtiva ucenici încearcă să se opună cu forta,
' '
dar sunt potoliţi de Isus, care-şi afirmă încă o dată
mesianitatea nonviolentă, nerăzboinică. Într-o singură
zi va trece prin două, chiar trei interogatorii: în faţa
Marelui Preot, în fata lui Pilat şi a lui Irod, dacă tinem
seama de versiunea ' evanghelistului Luca. Marele 'Preot
îl întreabă: Tu eşti Hristosul, Isus răspunde ferm, însă
fără urmă de îngâmfare, cu acea autoritate divină pe
care i-o conferă statutul de Fiu al lui Dumnezeu: ,,Eu
sunt, şi-l veţi vedea pe Fiul omului şezând de-a dreapta
Tatălui şi venind cu norii cerului". Acest răspuns con-
stituie capul de acuzare din partea autorităţilor iudaice.
Pentru ei răspunsul e o blasfemie, pentru că aduce
atingere caracterului absolut, transcendent al lui Dum-
nezeu. A te numi Fiu al lui Dumnezeu înseamnă a-L
184
coborî pe Dumnezeu la nivelul creaturilor, lucru de
neconceput pentru un iudeu. Pilat îi adresează altă
întrebare: Tu eşti regele iudeilor? E o întrebare politică.
Isus însă nu-şi recunoaşte o asemenea pretenţie, tocmai
pentru că el separă net sfera politicului de sfera religi-
oasă. Împărăţia Mea este din altă lume! Dintre evan-
ghelişti, singur Luca pomeneşte şi de un interogatoriu
în faţa lui Irod. Irod îi pune multe întrebări, dar Isus
tace. Tăcerea lui Isus în faţa căpeteniilor politice e mai
grăitoare decât orice justificare sau răspuns . Nu e o
tăcere dispreţuitoare, ci imperială. Tăcerea Fiului ade-
vărat al Stăpânului universului în faţa unor inşi care ţin
să-l coboare la nivelul lor de politruci muritori, care
pentru câţiva ani se cred buricul pământului. Peste tot,
şi în faţa Sinedriului, şi în faţa lui Irod, şi în faţa lui
Pilat, Isus este batjocorit şi bătut. Lipsa lui de de revoltă
nu ţine de laşitate, ci de asumarea jertfei în numele
Tatălui ceresc. Tăcerea Lui e o dovadă a ascultării fată I

de Tatăl. Interesantă este şi reacţia mulţimii. Aceeaşi

care-L primise în Duminica Floriilor ca pe Mesia, acum
îi cere condamnarea, considerându-se trădată în aştep­
tări. De Paşti, procuratorul roman, Pilat, avea obiceiul
să elibereze un prizonier. Mulţimea, instigată de căpe­
teniile religioase, nu cere eliberarea lui Isus, Hristosul,
unsul lui Dumnezeu, ci a unui alt Isus, Barabba. Pentru
că pe Barabba tot Isus îl chema, dar acest lucru se amin-
teşte mai rar. Interesantă această coincidenţă de nume a
celor două personaje. Unul, Mesia antirăzboinic; celă­
lalt, un fel de haiduc, care se opusese cu arma în mână
puterii romane. Mulţimea cere eliberarea haiducului, a
celui cu mâinile pătate de sânge; mulţimea vrea un
Mesia haiduc, un Mesia soldat, nu un prăpădit de
profet care refuză să mânuiască sabia. Pe Golgota, Isus
va fi răstignit între doi tâlhari, ca Rege al iudeilor. Va
185
muri foarte repede, epuizat de bătăile îndurate. Crucea
este un vechi simbol al universului. Răstignirea lui Isus
este intrarea în slava Tatălui, aşa cum afirmă Evanghe-
lia după Ioan. Nu înseamnă intrarea în moarte, în Ni-
mic, ci în lumina divină a Tatălui.

Sâmbăta Mare

Isus coboară în sălaşul morţii şi face praf moartea şi

iadul. Conform tradiţiei Bisericii, prezentă şi în câteva
texte foarte vechi (de pildă, Evanghelia lui Nicodim),
până în duminica Învierii sufletul lui Isus poposeşte în
iad, sălaşul morţilor, şeolul iudaic, unde îl va înfrunta
pe Satana şi de unde îi va elibera pe credincioşii din
Vechiul Testament, începând cu Adam şi Eva. Această
eliberare este reprezentată în faimoasa icoană Anastasis,
prezentă în bisericile ortodoxe. Prin moartea Sa, Isus
duce vestea bună a Învierii până în sălaşul morţilor.
Pentru cei de pe pământ Isus este mort. Pentru cei din
sălaşul morţilor El este Viaţa, coborâtă până la ei pentru
a-i readuce la viată. Semnificatia zilei de sâmbătă este
I I

uriaşă. Isus a murit pentru a-şi putea desăvârşi misiu-

nea eliberatoare, pentru a putea duce Evanghelia inclu-
siv în iad. Până şi iadul, şeolul, se bucură acum de
căldura Vieţii. Coborându-se în sălaşul întunericului,
Isus-Lumina i-a botezat şi pe cei care nu L-au putut
cunoaşte în timpul vieţii. Iar confruntarea lui cu Satana,
păzitorul iadului, trimite şi la ritul botezului, săvârşit,
în creştinismul timpuriu, chiar în această noapte sfântă.
După o catehizare de mai multe săptămâni (de aici şi
durata lungă a Postului Mare), neofiţii erau botezaţi în
noaptea de sâmbătă spre duminică, în prezenţa episco-
pului. Ei intrau goi în bazinul plin cu apă, iar aici avea
loc o confruntare decisivă cu forţele răului, din care
186
ieşeau biruitori prin puterea Duhului Sfânt. Aşa cum
Isus îi readuce la viaţă pe morţii din şeol, tot aşa Duhul
Sfânt îi aduce la adevărata viată, a credintei, pe cei
I I

botezaţi în timpul acestei nopţi de veghe luminoasă.

Învierea

Hristos a înviat. Dacă Isus n-a înviat, atunci credinţa

noastră nu are niciun continut, nicio valoare, le scria
A l

Sfântul Pavel corintenilor. Invierea, sărbătorită în Dumi-

nica Paştelui, este centrul credinţei creştine. Cine nu
crede în Înviere nu se numeşte creştin. Să ne gândim o
clipă la şocul simţit de femeile care au venit la mormân-
tul în care fusese aşezat cu două seri înainte trupul mort
al lui Isus şi n-au găsit decât un giulgiu şi câteva pânze
împrăştiate. Mormântul era gol. Planeta musteşte de mor-
minte pline cu cadavre. Primul mormânt gol din istoria
omenirii a fost cel al lui Isus. În rai nu existau şi nu există
monninte. În rai nu există decât Viaţă. Mormântul gol al
lui Isus este raiul pe pământ. Femeile, apoi ucenicii care
au intrat în acel mormânt părăsit de moarte au contem-
plat pur şi simplu raiul. De aceea, Evanghelia după Ioan
ne spune că mormântul, care-i aparţinea lui Iosif din
Arimateea, se afla în mijlocul unei grădini. Prin Adam,
moartea intră în rai; prin Isus, moartea iese din rai. Tot
Evanghelia după Ioan spune că prima persoană care a
descoperit mormântul gol a fost o femeie, Maria Mag-
dalena. Crezând că trupul lui Isus a fost furat, ea a înce-
put să plângă. Atunci aude un glas cunoscut, care-o
strigă: Marie! Lacrimile de jale se transformă brusc în
lacrimi de bucurie imensă. Îşi dă seama că omul din faţa
ei, pe care ea îl confundase cu grădinarul, nu e altul decât
Isus. Isus Viu. Isus ieşit biruitor din ghearele morţii. Cu
duioşie îi răspunde: Rabbuni (adică „Scumpule învăţă-

187
tor"), şi dă să-i îmbrăţişeze picioarele. E celebra scenă
Noli me tangere (,,Nu mă atinge"). De fapt, Isus îi spune:
„Nu mă ţine"/ ,,Nu mă reţine" (acesta e sensul verbului
grec). De ce? Pentru că nu se urcase încă la Tatăl. Isus
arde, aşadar, de dorul Tatălui, arde de nerăbdare să-şi
revadă Tatăl fată, către fată,
, iar gestul femeii l-ar fi întâr-
ziat. Dar urcându-se la Tatăl, El nu-i părăseşte pe oameni.
Se va întoarce, mai întâi la apostoli, apoi la noi toţi. A
doua lui Venire va fi „cu norii", în slavă, ,,să judece viii şi
morţii, iar Împărăţia lui nu va avea sfârşit", cum se spune
în Crez. În fiecare duminică creştinii sărbătoresc Învierea,
prima zi a săptămânii, dar şi a opta zi, Ziua Împărăţiei
veşnice, Ziua luminii şi a bucuriei fără de sfârşit.

Tradiţii pascale româneşti

În ritul ortodox, slujba de Paşti începe în exteriorul

bisericii. Lăcaşul de cult e cufundat în întuneric, simboli-
zând iadul, iar preotul bate în uşa principală cerându-i
Satanei să părăsească locul. Are loc un dialog consemnat,
încă din Antichitate, în Evanghelia lui Nicodim. Preotul
intră apoi în altar, aprinde lumina sfântă şi se adresează
credincioşilor: ,,Veniţi şi luaţi lumină" . Aceştia aprind
lumânările pregătite de-acasă, cântând împreună „Hris-
tos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi
celor din mormânturi (forma veche pentru pluralul
morminte) viaţă dăruindu-le" . La sfârşitul utreniei se
citeşte următoarea omilie a lui Ioan Gură de Aur:

De este cineva bine-credincios şi iubitor de Dumne-

zeu, să se bucure de acest praznic frumos şi luminat.
De este cineva slugă înţeleaptă, să intre, bucu-
rându-se, întru bucuria Domnului său. De s-a oste-
nit cineva postind, să-şi ia acum răsplata. De a lu-

188
crat cineva din ceasul cel dintâi, să-şi primească as-
tăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul
al treilea, mulţumind să prăznuiască. De a ajuns ci-
neva după ceasul al şaselea, să nu se îndoiască nici-
decum, căci cu nimic nu va fi păgubit. De a întârziat
cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nici-
decum îndoindu-se. De a ajuns cineva abia în ceasul
al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzi-
erii, căci darnic fiind Stăpânul, primeşte pe cel de pe
urmă ca şi pe cel dintâi, odihneşte pe cel din al un-
sprezecelea ceas ca şi pe cel ce a lucrat din ceasul
dintâi; şi pe cel de pe urmă miluieşte, şi pe cel dintâi
mângâie; şi aceluia plăteşte, şi acestuia dăruieşte; şi
faptele le primeşte; şi gândul îl ţine în seamă, şi lu-
crul îl preţuieşte, şi voinţa o laudă.
Pentru aceasta, intraţi toţi întru bucuria Domnului
nostru: şi cei dintâi şi cei de-al doilea luaţi plata. Bo-
gaţii şi săracii, împreună bucuraţi-vă . Cei ce v-aţi în-
frânat şi cei leneşi, cinstiţi ziua. Cei ce aţi postit şi cei
ce n-aţi postit, veseliţi-vă astăzi. Masa este plină, os-
pătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă
flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei: împărtă­
şiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii . Să nu se plângă
nimeni de lipsă, că s-a arătat împărăţia cea de obşte .
Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din
mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de
moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitoru-
lui; şi a stins-o pe ea cel ce a fost ţinut de ea. Pră­
dat-a iadul Cel ce s-a pogorât în iad; umplutu-I-a de
amărăciune fiindcă a gustat din Trupul Lui. Şi
aceasta mai înainte înţelegând-o, Isaia a strigat: ia-
dul s-a amărât întâmpinându-te pe Tine jos: amă­
râtu-s-a că s-a stricat. S-a amărât că a fost batjocorit;
s-a amărât că a fost omorât, s-a amărât că s-a surpat,
s-a amărât că a fost legat. A prins un trup şi de

189
 Dumnezeu a fost lovit. A prins pământ şi s-a întâlnit
cu cerul. A primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea
ce nu vedea. Unde-ţi este moarte, boldul? Unde-ţi
este iadule, biruinta? Înviat-a Hristos şi tu ai fost
nimicit. Sculatu-s-~ Hristos şi au căzut diavolii. În-
viat-a Hristos şi se bucură îngerii. Înviat-a Hristos şi
viaţa stăpâneşte. Înviat-a Hristos şi niciun mort nu
este în groapă; că Hristos sculându-se din morţi, în-
cepătura celor adormiţi S-a făcut. Lui se cuvine sla-
vă şi stăpânire în vecii vecilor. Amin.

Mulţi credincioşi se retrag după miezul nopţii cu lu-

mânările aprinse. Alţii asistă la slujbă până dimineaţa,
când se sfinţesc şi bucatele pregătite anume pentru aceas-
tă sărbătoare: ouă roşii, pască, drob, miel. După termina-
rea slujbei, credincioşii se adună în curtea bisericii şi
ciocnesc ouă. Cel care loveşte spune: ,,Hristos a înviat";
cel care ţine oul pentru a fi ciocnit răspunde: ,,Adevărat a
înviat". În catolicism slujba de Paşti durează mai puţin
decât slujba ortodoxă. Acum sunt botezaţi catehumenii
care s-au pregătit intens pe tot parcursul Postului Mare
sub îndrumarea preotului paroh şi a naşilor. Ceremonia
baptismală este integrată în liturghie. Botezarea se face
prin stropirea pe creştet de trei ori, nu prin cufundare.
Întreaga comunitate participă, mai ales în momentul
rostirii Crezului. După mirungere, cei care au primit
botezul participă la euharistie, dacă sunt adulţi. Copiii
mici aşteaptă confirmarea. Deşi în ţările catolice nu există
obiceiul vopsirii ouălor, se mentine traditia căutării de
I I

către copii a ouălor ascunse în diferite locuri în grădini

private sau în parcuri publice.
De câtva timp, unul dintre simbolurile „pascale" cele
mai iubite de copii a devenit iepuraşul. Ce legătură există
între oul de Paşte şi simpaticul urecheat? Atât oul cât şi

190
iepurele sunt, în tradiţiile precreştine, simboluri ale ferti-
lităţii. ,,Iepurele pascal" (Oesterhase) provine din ţările
germanice şi s-a extins, începând cu secolul al XVIII-lea,
în Statele Unite. Recent şi-a făcut apariţia şi în ţările
ortodoxe. După o legendă germană, într-un an, o femeie
săracă, neputându-le oferi copiilor ei dulciuri, a vopsit
ouă, pe care le-a ascuns în tufele din grădină . Cău­
tându-le, copiii au văzut un iepuraş. Crezând că el a
„ouat" surprizele descoperite în tufe, copiii au lăsat un
coş împletit în grădină, pentru a fi umplut cu cadouri.
*
În România (dar nu numai) există tradiţia vopsirii
sau a încondeierii ouălor de Paşti. Rezum în continuare
monografia lui Artur Gorovei, Ouăle de Paşti, publicată
prima dată în 1937 şi republicată, sub îngrijirea Antoa-
netei Olteanu, la editura Paideia, Bucureşti, în 2001.
Toate referintele trimit la această nouă editie. Oul este
'
unul dintre simbolurile '
vieţii şi ale regenerării naturii.
Chinezii vopseau ouă în roşu cu două mii de ani înainte
de Hristos. La rândul lor, egiptenii adorau un zeu,
Knef, reprezentat cu un ou în gură. Mitologemul oului
cosmic apare atestat în vechime la hinduşi, fenicieni,
canaaneni. Conform unei tradiţii brahmane, la început
nu exista decât apă. Din apă s-a ivit un ou de aur, care a
plutit pe valuri timp de un an. După un an au apărut
din el cerul/tăria, pământul şi văzduhul (aerul). Kalevala
povesteşte altă legendă, conform căreia Ilmatara, mama
apei, trăia la început în aer. S-a coborât pe suprafaţa
oceanului, unde a petrecut şapte sute de ani. O raţă
sălbatică, luând genunchiul zeiţei drept un petec de
pământ, şi-a făcut cuibar pe el şi a depus un ou de fier
şi şase ouă de aur. Când zeiţa Ilmatara s-a ridicat de pe
ocean, ouăle au căzut şi s-au spart, dând naştere lumii:
din gălbenuş s-a ivit Soarele, din albuş, Luna.
191
 Elena Niculiţă-V oronca relatează o legendă culeasă
din Bucovina, conform căreia Soarele s-a născut dintr-un
ou. Un om avea un ou şi-l ţinea ascuns într-o ladă. Un
vecin, care ştia de comoara omului, l-a pândit şi, într-o
zi când acela era plecat de acasă, a intrat, a deschis lada
şi-a eliberat oul. Oul s-a transformat în Soare. În tradiţia
populară, dominată de un dualism mitologic naiv, oul
poate fi sălaş al principiului Răului. ,,Pretutindeni la
români, scrie A. Gorovei (op. cit., p. 26), este răspândită
credinţa că din ou se poate naşte spiriduşul, un fel de
drăcuşor." Spiriduşul se naşte dintr-un ou părăsit (aşa­
dar, nu i se cunoaşte originea). Acest ou trebuie clocit
patruzeci de zile subsuoară (durata postului ţinut de
Isus). Astfel se naşte spiriduşul. După A. Gorovei, ritul
vopsirii ouălor în roşu ar fi legat tocmai de bivalenţa
oului. Culoarea roşie este culoarea focului, element
apotropaic şi purificator. Oul vopsit în culoarea focului
este „izbăvit"; din el nu mai pot să se nască germenii
Răului, molime, catastrofe. ,,Conceput ca forţa care
alungă duhurile necurate şi simbolizat prin culoarea lui
roşie, focul a fost asociat oului, adică înfăptuirii lumii,
pentru ca aceasta să fie pusă la adăpost de toate pri-
mejdiile. De aici concepţia primilor oameni despre oul
roşu: Creaţiunea ferită de primejdiile Necuratului, prin
puterea focului" (op. cit., p. 27).
Superstiţiile abundă în acest sens. Oul roşu apără
de Necuratul şi de răutăţi. Păzeşte casa de farmece.
Pentru a proteja via de piatră, podgorenii îngropă un
ou roşu lângă un butuc. Mulţi poartă cu ei un ou roşu,
ca amuletă, de la Paşti până la Ispas. Pentru a fi frumos,
prosper şi sănătos întregul an, se spală pe faţă în fiecare
zi de la Paşti, la Înviere etc. (op. cit., pp. 27-28). Tradiţia
vopsirii ouălor în roşu, de origine păgână, s-a perpetuat
şi după apariţia creştinismului . Oul roşu a păstrat

192
 dubla semnificaţie şi în cadrul noii religii. Vopsirea se
face traditional în Joia Mare, când se comemorează Cina
I

cea de Taină şi începutul Pătimirilor. Aşadar, oul trimi-

te la un scenariu negativ: diavolul intră în Iuda, con-
form explicaţiei oferite de evanghelistul Luca, iar acesta
îşi trădează Învăţătorul. Vopsind oul (simbol al mor-
mântului în care va fi pus Isus-Viaţa) în roşu, credincio-
şii participă efectiv la chinurile îndurate de Isus şi la
Răstignire . Culoarea roşie nu mai trimite la culoarea
focului (deşi focul rămâne şi în creştinism un simbol
puternic, al purificării de la Judecata de Apoi), ci la
culoarea sângelui scurs din trupul lui Isus pe cruce.
Sângele Răstignitului este sângele jertfei, dar şi al Vieţii,
dat fiind că la origine, Crucea însăşi avea o semnificaţie
P ozitivă, de Arbore al Vietii. Oul-mormânt devine Viată
I I

în duminica pascală, atunci când credincioşii sparg

ouăle ciocnindu-le unul în capul altuia şi zicând „Hristos
a înviat!" ,,Adevărat a înviat!" Ciocnirea ouălor roşii
semnifică ieşirea Vieţii din mormântul în care a fost
închisă prin Răstignire. Nu trebuie uitat nici faptul că,
înainte de calendarul solar, Anul Nou cădea primăvara,
iar oul este simbolul prin excelentă al Începutului.
În monografia sa, Artur G~rovei prezintă peste
treizeci de legende menite să explice ritualul vopsirii
ouălor de Paşti. Iată una dintre ele, care circulă şi astăzi
în Bucovina şi în Moldova de Nord: ,,Când Isus era pe
cruce, Maica Domnului, crezând că-i va îndupleca pe
jidovi să nu-l mai chinuiască, li duse o coşarcă plină cu
ouă. Jidovii însă mai rău se întărâtară şi, când Hristos le
ceru apă, ei îi deteră oţet şi urzici. Maica Domnului
puse coşarca la picioarele celui răstignit şi începu a
plânge. Sângele din ranele Mântuitorului curgând peste
ouă le înroşi, iar Hristos spuse celor de faţă ca de acu-
ma să facă şi ei ouă roşii întru amintirea răstignirii lui.
193
După ce a înviat Hristos, Maica Domnului a făcut ouă
roşii şi pască, pe care le împărţea oamenilor ce-i întâl-
nea, spunându-le: Hristos a înviat." (Gorovei reproduce
o mărturie culeasă de Simion Florea Marian în Sărbăto­
rile la români). Cu timpul, ouăle de Paşti au început să
fie vopsite şi în alte culori, peste acestea fiind desenate
şi motive populare, abstracte, vegetale sau creştine (cf
lista amănunţită la Gorovei, op. cit., pp. 81sq.). Iată cele
patru mari serii de motive descrise de etnologul inter-
belic: (1) regnul animal: albina, broasca, şarpele, melcul,
toate animale care simbolizează fecunditatea şi au o
legătură privilegiată cu primăvara; (2) regnul vegetal:
frunza bradului, garoafa, spicul grâului (ultimul trimite
la Isus, pâinea vieţii, după expresia evanghelistului Ioan);
(3) unelte casnice şi de câmp: grebla, lopata, fierul plu-
gului etc; (4) industria casnică: clinul ce se formează la
croirea cămăşilor şi mânecile; (5) diverse: desagii şi
brâul popii, calea rătăcită, crucea paştilor. Ouăle sunt
încondeiate sau închistrite, ultimul termen fiind o pro-
nunţie regională (de la a împestriţa, a face ouă pestriţe, cu
diferite culori şi motive).

Paştile blajinilor

Blajinii sau rocmanii, sau rohmanii (cel mai proba-

bil o deformare a numelui „ brahmani") sunt consideraţi
un popor de sfinţi, oameni foarte buni la suflet, care-şi
petrec viaţa în rugăciuni şi care trăiesc „ pe altă lume",
dincolo de o „apă mare". Singura lor sudalmă este
,,Du-te la Domnul şi vino la Domnul". Nu sunt duhuri,
ci oameni reali. După moarte merg direct în rai, datorită
vieţii lor desăvârşite. Ei sărbătoresc Paştile cu patru zile
mai târziu decât Paştile creştinilor de pe pământ, atunci
când râul care face legătura între lumea noastră şi
194
lumea lor se umple cu coji de ouă vopsite. Dacă n-ar fi
aceste coji purtate de valuri, ei n-ar şti nici măcar data
Paştelui, atât de cufundaţi sunt în meditaţie şi rugăciu­
ne. Râul respectiv este „apa Sâmbetei", ,,râul Sabatului"
ori Sambatyon, celebru în Antichitatea creştină. În alte
regiuni locuite de români, se crede că Paştile blajinilor
pică în Duminica Tomei şi durează până marţi. Dar
majoritatea o fixează în ziua de luni după Duminica
Tomei. ,,Atunci ies românii şi cu deosebire româncele
prin lunci şi dumbrăvi, în care se află poieni ierboase,
cu fel de fel de mâncări şi băuturi, precum pască, ouă
roşii, miei fripţi, slănină, rachiu fiert cu miere şi vin. În
luncile sau dumbrăvile în care ies, petrec apoi toată
ziua aceea, mâncând, bând şi veselindu-se." Paştile
blajinilor se întâlneşte şi la ruteni, şi la huţani.
În slavă, blazenu înseamnă „fericit", corespondent al
gr. makarios. Avem de-a face, aşadar, cu un arhetip pre-
zent în mai multe texte ale Antichităţii, mai ales în Viaţa
lui Apollonios din Tyana, un mag-filozof din secolul al
Ii-lea d.H., redactată de Filostrat, şi în Romanul lui Ale-
xandru Macedon de Pseudo-Callistenes. Acesta din urmă a
devenit una dintre cele mai populare scrieri, sub titlul
Alexăndria. Aici se povesteşte despre călătoria marelui
cuceritor în India, unde va fi petrecut o vreme împreună
cu gimnosofiştii, ,,filozofi în pielea goală", adevăraţi zei
pe pământ, modele de cumpătare, asceză şi fericire. Ei
locuiesc pe un ostrov şi sunt conduşi de împăratul-filozof
Ivantie. Se trag din al treilea fiu al lui Adam, Set, ,,cred în
Savaot Dumnezeu şi le este cugetul mereu la Dumne-
zeu." La picioarele tronului împărătesc curge apa tinereţii
fără bătrânete. Femeile nu locuiesc împreună cu bărbatii.
I I

Ele vin pe ostrovul bărbaţilor numai treizeci de zile pe

an. Băietii sunt crescuti de femei până la vârsta de trei
ani, apoi' nu mai părăsesc
'
ostrovul bărbaţilor.
195
 Episodul din Alexăndria s-a suprapus peste o altă, la
fel de veche tradiţie, prezentă, de pildă, în Apocalipsa lui
Pavel, despre râul Sambatyon, care despărţea lumea
viilor de a morţilor şi care îşi domolea cursul în fiecare
an de sărbătoarea Învierii. Conform unei stăvechi cre-
dinţe iudaice, transmisă şi de Commodian (sec. III),
dincolo de Sambatyon se aflau cele „zece triburi pier-
dute" ale lui Israel. Paştele blajinilor (fericiţilor) reuneş­
te, cum se poate observa, tradiţii diverse. De ce poporul
a simţit nevoia să celebreze şi un al doilea Paşte, situat
imediat după Duminica Tomei, este greu de spus.
Blajinii, ,,fericiţii", gimnosofiştii, nu sunt spirite ale
morţilor, ci oameni vii, care trăiesc pe o insulă concretă,
dar situată foarte departe de lumea noastră. Prin rugă­
ciunile lor permanente ei „ tin lumea noastră în viată",
cum se credea şi se crede ' încă în satele din Nordul '
Moldovei (zona Botoşani). Postesc neîntrerupt şi doar
în ziua de Paşti se înfruptă cu bunătăţi trimise pe apă
de creştini. Aşadar, nu avem de-a face cu un cult pro-
priu-zis al strămoşilor, deşi comportamentele şi scenari-
ile seamănă. Rohmanii ţin lumea în viaţă prin postul şi
rugăciunile lor; credincioşii le aduc mulţumire şi-i
hrănesc de Paşti cu ofrandele lor.

196
 Înălţarea sau Ispas

Înăltarea
, lui Isus la cer este mentionată
, de Luca atât
în Evanghelie, cât şi în Faptele apostolilor. ,,Apoi i-a
dus afară (din Ierusalim), până spre Betania, şi ridi-
cându-şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecu-
vânta, s-a despărţit de ei şi a fost purtat la cer" (Le,
24,50-51). Mai amănunţită este relatarea din Faptele
apostolilor (1,1-12):

Prima carte (logos) am făcut-o, Teofile, despre toate ce-

le pe care Isus a început să le săvârşească şi să le înve-
ţe până în ziua când, după ce le-a dat porunci aposto-
lilor pe care-i alesese prin Duhul Sfânt, a fost luat la
cer12. Lor li s-a înfăţişat viu după ce-a pătimit, cu mul-
te dovezi arătându-li-se timp de patruzeci de zile şi
vorbindu-le despre împărăţia lui Dumnezeu. Şi, pe
când mâncau împreună, le-a poruncit să nu se înde-
părteze de Ierusalim, ci să aştepte făgăduinţa Tatălui
„pe care aţi auzit-o de la mine, căci Ioan a botezat cu
apă, dar voi veţi fi botezaţi cu/în Duh Sfânt, nu mult
după aceste zile". Iar cei care erau adunaţi au început
să-l întrebe: ,,Doamne, atunci vei aşeza la loc (restau-
ra) Împărăţia lui Israel?" El a grăit către ei: ,,Nu este
treaba voastră să ştiţi vremurile sau timpurile
(chronous e kairous) pe care Tatăl le-a hotărât cu a sa

12 Unii traducători dau verbului analambanesthai sensul „a

muri", frecvent în literatura elenistică. Dar în Noul Testament
predomină sensul concret: ,,a fost luat trupeşte la cer", ,,a fost
ridicat" . Versetele următoare din fragment confirmă acest sens.
197
 putere; dar, când Duhul Sfânt va veni peste voi, veţi
primi putere şi veţi fi martorii mei în Ierusalim, în toa-
tă Iudeea şi Samaria, şi până la capătul pământului. Şi
zicând acestea, pe când ei priveau, a fost înălţat şi un
nor l-a răpit din ochii lor. Şi, pe când ei îşi aţinteau
privirile spre cer, iar El urca/ pleca, iată, doi bărbaţi au
stat lângă ei, în veşminte albe, care au zis: ,, Bărbaţi
galileeni, de ce staţi uitându-vă la cer? Acest Isus care
a fost înălţat de la voi la cer aşa va şi veni, în felul cum
l-aţi văzut voi mergând la cer." Atunci s-au întors la
Ierusalim de pe muntele numit „al măslinilor", care
este aproape de Ierusalim, cale de un sabat (traduce-
rea mea C.B., ad litteram).

Ce aflăm din aceste două relatări? După Înviere

Isus a petrecut patruzeci de zile împreună cu apostolii.
Le-a transmis noi învăţături şi le-a dat noi porunci. Dar
mai ales i-a consolat de plecarea Sa de pe pământ, în-
demnându-i să aştepte pogorârea Duhului Sfânt (mo-
mentul va fi sărbătorit de Rusalii) . Înălţarea s-a petrecut
pe Muntele Măslinilor, dar Luca menţionează şi Betania,
o localitate situată la câtiva kilometri de Ierusalim,
I

unde locuiau prietenii Săi, Lazăr, Marta şi Maria. O

scurtă analiză a fr~gmentelor ne va ajuta să înţelegem
mai bine sensul !nălţării din perspectivă istorică şi
teologică. Matei şi Ioan nu pomenesc despre înălţarea
lui Isus la cer. Doar Evanghelia după Marcu menţio­
nează: ,,După ce le-a vorbit, Domnul Isus a fost înăl­
ţat/luat la cer şi S-a aşezat de-a dreapta lui Dumnezeu"
(16,19). Dar, cum se ştie, finalul Evangheliei după Mar-
cu datează din secolul al Ii-lea, fiind o interpolare pro-
babil după modelul Luca. În vreme ce Luca are verbul
,,a fost purtat" (la cer), interpolatorul lui Marcu foloseş­
te alt verb: ,,a fost luat" (la cer). În Evanghelia după

198
Ioan, Isus îi apare Mariei Magdalena rugând-o să nu-l
,,reţină", pentru că „nu S-a urcat încă la Tatăl" (20,17).
Aşadar, sensul Înălţării provine din relaţia cu Răstigni­
rea, momentul de intrare a lui Isus în slava Tatălui, aşa
cum reiese din Evanghelia după Ioan. Din Evanghelia
după Ioan lipsesc atât scena răstignirii, cât şi a înălţării,
tocmai pentru că urcarea pe cruce a lui Isus le conţine pe
amândouă: crucea nu este simbol al umilirii, ci al glori-
ficării Fiului, al înălţării Lui la dreapta Tatălui. De
asemenea, faptul că relatările despre Înălţare îi aparţin
doar evanghelistului Luca nu este întâmplător. El se
adresează unui public păgân, cunoscător al mitologiei
transmise de poemele homerice (unde eroii şi zeii circu-
lă fără oprelişte între cer şi pământ), dar şi al tradiţiilor
teologico-politice ale Imperiului. Înălţarea lui Isus
poate fi interpretată şi ca o replică la concepţia „apoteo-
zei" (apotheosis), prin care o fiinţă umană, în speţă îm-
păratul, devenea „zeu" după moarte. Deşi străveche şi
întâlnită în toate civilizaţiile Antichităţii, concepţia
respectivă s-a reactivat pe alte coordonate, odată cu
Alexandru cel Mare, cuceritorul lumii locuite. După
moartea sa, Macedoneanul a fost divinizat oficial, de-
venind model politico-teologic pentru mai multe secole.
Apoteoza, divinizarea post mortem a împăratului, con-
stituie, fără doar şi poate, o influenţă orientală (egip-
teană, persană) asupra „Occidentului" vremii (Mace-
donia şi apoi Roma). Odată cu instaurarea imperiului,
la Roma, proclamarea împăraţilor ca divi (zei) devine
regulă. Augustus adoptă o poziţie rezervată şi refuză
apoteoza ante mortem, dar impune un cult al propriei
persoane prin intermediul cultului Împăratului. Apote-
oza, proclamată oficial de Senat, nu presupunea doar
ridicarea unor temple speciale pentru celebrarea cultu-
lui persoanei deificate, ci şi crearea unei caste preoţeşti
199
menite să întreţină cultul respectiv şi să organizeze
sărbătorile cuvenite. Instituţia şi tradiţia apoteozei
imperiale, născută cu câteva decenii înainte de naşterea
lui Isus, va atinge apogeul în secolul al Iii-lea, dar sub
presiunea creştinismului va intra în declin, dispărând
odată cu domnia lui Gratianus. În secolul al Iii-lea,
Filostrat îşi încheie celebra Viaţă a lui Apollonios din
Tyana cu o adevărată apoteoză concretă a eroului său.
Adus să fie judecat în faţa împăratului şi a curţii acestu-
ia, Apollonios pur şi simplu dispare, făcându-şi apariţia
ulterior, în altă regiune. Pentru Luca, aşadar, episodul
Înălţării lui Isus are şi o dimensiune polemică. Isus este
adevăratul Rege al lumii, întrucât, după ce-a înviat şi li
s-a arătat ucenicilor, a fost înălţat la cer şi stă la dreapta
lui Dumnezeu.
Revenind la fragmentele citate din Luca, trebuie
subliniată o neconcordanţă . Conform Evangheliei, Isus
s-a înălţat la cer în ziua Învierii. În aceeaşi zi s-a arătat
femeilor mironosiţe, celor doi ucenici care m ergeau la
Emaus, precum şi celor unsprezece apostoli, la Ierusa-
lim. Apoi, luându-i pe toţi spre Betania, s-a înălţat la
cer. Conform Faptelor apostolilor, între Înviere şi Înăl­
tare s-au scurs patruzeci de zile. Unii savanti sustin că
I I I

Luca şi-a modificat opinia după ce a încheiat de scris

Evanghelia, fragmentul de la începutul Faptelor corec-
tând intenţionat „eroarea" de la finalul Evangheliei.
Epistola lui Barnaba (15,9) şi Evanghelia lui Petru susţin că
Înălţarea a avut loc în ziua Învierii. Din punct de vedere
teologic, Învierea şi Înălţarea sunt corelative. Înviind
trupeşte, Isus a fost implicit înălţat la cer. Problema nu
este, aşadar, când s-a înălţat, ci când va reveni pentru a
instaura Împărăţia lui Dumnezeu. Este şi întrebarea
formulată de ucenici, la care Isus răspunde pe jumătate
ironic, pe jumătate serios, recomandându-le să nu se
200
preocupe de asemenea lucruri mult peste competenţa
lor, ci să aştepte pogorârea Duhului.
Cât priveşte înţelegerea intervalului de patruzeci
de zile dintre Înviere şi Înăltare, mai multe solutii au
fost propuse. Fireşte, numărul ' '
40 nu este întâmplător.
El trimite la numărul anilor petrecuţi de Israel în pus-
tiu, la numărul de zile petrecute de Moise pe muntele
Sinai, dar mai ales la postul ţinut de Isus imediat după
botez, înainte de a-şi începe misiunea. Cele patruzeci de
zile din pustiu sunt acum „recuperate" şi dăruite uceni-
cilor după Înviere. Dacă zilele de post l-au pregătit
pentru misiunea evanghelică de pe pământ, aceste noi
patruzeci de zile sunt consacrate întăririi apostolilor în
vederea propriei lor misiuni, fără prezenţa fizică a lui
Isus. Dar Luca trebuia să umple cumva golul dintre
Înviere şi sărbătoarea iudaică a Săptămânilor (Cincize-
cimea), când Duhul Sfânt se va pogorî peste apostoli,
dând mărturie în fata tuturor celor prezenti la sărbătoa-
' '
re. Numărul 40 s-a impus aproape de la sine, dată fiind
conotaţia lui simbolică. Iar mărturia celor doi îngeri
(,, bărbaţi în haine albe") întăreşte promisiunea făcută
de Isus, cum că va reveni peste o vreme, să instaureze
Împărăţia lui Dumnezeu.
Urcări la cer sunt atestate şi în Vechiul Testament: a
lui Enoh (Gen. 5,24); a lui Ilie, într-un car de foc (4Reg.
2,11, versiunea Septuagintei; şi 1Mc. 2,58); a lui Ezdra
(2Ez. 14,9); a lui Moise (Urcarea la cer a lui Moise). De
altfel, contemporanii lui Isus spuneau despre el că ar fi
Moise: Ilie sau Enoh reveniţi pe pământ pentru a pre-
vesti Impărătia mesianică. Sărbătoarea Înăltării Dom-
' '
nului a făcut obiectul câtorva predici frumoase, rostite
în secolele al IV-lea şi al V-lea de Grigore de Nyssa,
Ioan Gură de Aur şi Augustin.

201
 Tradiţii de Ispas

Sărbătoarea Învierii se numeşte popular Ispas, de la

termenul slav su.pasu, ,,mântuitor". Alături de comemo-
rarea săvârşită de Biserică în spiritul textelor discutate
mai sus, există o serie de tradiţii provenite din fondul
precreştin, legate în special de cultul strămoşilor. Am
văzut că perioada cuprinsă între Joia Mare şi Cincize-
cime (Rusalii) stă sub semnul comunicării dintre cele
două lumi, a viilor şi a morţilor. Duhurile părăsesc
locul lor de odihnă şi revin pe pământ. Cei vii săvârşesc
o serie de acte magice, menite, pe de o parte, să-i ono-
reze pe cei morţi, pe de altă parte, să şi-i facă aliaţi întru
obţinerea prosperităţii materiale şi a echilibrului spiri-
tual. După informaţiile culese de Simion Florea Marian
la sfârşitul secolului al XIX-lea, în noaptea de dinaintea
Ispasului flăcăii şi fetele mari din Muntenia şi Moldova
mergeau prin păduri şi culegeau flori de alun, soco-
tindu-le „bune de leac şi de dragoste" (Sărbătorile la
români, vol. II, p. 350). De asemenea, ,,în ziua de Ispas,
atât românii din Transilvania, cât şi cei din Banat îndă­
tinează de a împăna şi a înfrumuseţa mormintele, bise-
ricile şi casele cu diferite verdeţuri şi flori, cu deosebire
însă a pune prin case crăngi şi frunze de paltin care,
dacă se păstrează peste an, sunt bune de aprins şi de
afumat cu ele contra trăsnetului, iară prin ferestre se
pune leuştean" (ibid.). Chiar şi oamenii se încing cu
funii de leuştean pentru „a se îngrăşa". Nu e foarte
clară funcţia leuşteanului în cadrul sărbătorii de Ispas,
dar în multe alte rituri şi descântece (cf, de pildă, Tu-
dor Pamfile, Mitologie românească, passim) această plantă
cu miros pătrunzător se folosea pentru îndepărtarea
duhurilor rele, a „strigoaicelor" sau a „zmeilor". Pro-
babil la origine, şi în cazul sărbătorii noastre, leuşteanul
202
era menit să tină în frâu „moşii" de locuinta celor vii. În
I I

ziua de Ispas oamenii se salută prin formulele „Hristos

s-a înăltat", ,,Cu adevărat s-a înăltat".
În Dobrogea, femeile, mai ale~ cele în vârstă, merg în
ajunul Înălţării prin sat împărţind pomană de sufletul
morţilor: azime calde, ceapă verde şi rachiu. În Muntenia,
pomana era împărţită chiar de Ispas, crezându-se că
atunci mortii se înaltă la cer şi trebuie să aibă merinde
pentru drw'n. În Ban~t, ciobanilor li se dădea câte un caş,
„fiindcă în această zi se pun oile pe brânză". Darul se
doreşte un gaj de prosperitate, înainte ca oile să urce la
munte. Toate aceste obiceiuri tin de sărbătoarea numită
I

,,Moşi de Ispas" (termenul „moş" are sensul de „stră-

moş": este vorba, aşadar, de un avatar în context creştin
al vechiului cult al strămoşilor). În zona Banatului şi în
unele părţi ale Transilvaniei au loc „nedeile de Ispas" .
După B.P. Hasdeu, termenul provine din latinescul
(medieval) nundina, nundinae, ,,bâlci", ,,târg". La aceste
adunări „aleargă mic şi mare, tânăr şi bătrân, şi mai ales
fetele şi feciorii; aici se întâlnesc rudele, se împacă pizma-
şii; tinerii merg înainte cântând, iar bătrânii, cu paşi lini,
după ei" (relatarea lui Franc. Hossu Longin, din 1868,
preluată de Simion Florea Marian, op. cit., voi II, p. 352;
am rezumat-o şi modernizat-o).
Originea acestor întâlniri de Ispas a fost magistral
refăcută de Romulus Vulcănescu în volumul Mitologie
română, pp. 360-361. Este vorba de străvechiul motiv al
,,ascensiunii la cer", concretizat în „coloanele de mor-
mânt", dar şi în ritul „ urcării muntelui". În tinereţe,
Vulcănescu a participat la o asemenea ascensiune pe
Ceahlău. Pelerinii pleacau în ajunul Adormirii Maicii
Domnului (15 august) şi trebuiau să ajungă pe culme la
miez de noapte. Semnalul plecării era dat de patru
buciumari, care trebuiau să aprindă şi câte un foc în
203
fiecare dintre cele patru puncte cardinale, pe vârful
muntelui. Odată ajunşi în vârf, pelerinii s-au strâns în
11

cerc în jurul rugurilor, unde, după tradiţie, trebuiau să

vegheze până la răsăritul soarelui mâncând, glumind,
cântând şi jucând hore" (op. cit., p. 361). Preoţii au
însoţit convoiul, săvârşind o slujbă de Sânta Marie a
doua zi în zori, la răsăritul soarelui. Treptat, sensul
spiritual puternic al urcării pe munte" s-a atenuat ori
II

s-a pierdut, prevalând dimensiunea festivă şi economi-

că . Celebrul târg de fete de pe muntele Găina este un
avatar secularizat al 11 ascensiunii/înălţării către cer".

204
 Cincizecimea sau Pogorârea Sfântului Duh
Rusaliile şi căluşarii

La cincizeci de zile după Înviere, creştinii sărbăto­

resc Pogorârea Sfântului Duh, numită popular şi Rusa-
lii. Înainte de-a se urca la cer, Isus le poruncise apostoli-
lor să aştepte la Ierusalim „ botezul în Duh". Iată pasajul
din Faptele apostolilor (2,1-15), care povesteşte ce s-a
întâmplat atunci şi ce sărbătorim exact în ziua de Rusa-
lii (traducerea mea - C.B.):

Şi când a sosit (litt. ,,s-a împlinit") ziua Cincizecimii

erau cu toţii împreună acolo. Şi a fost dintr-odată un
vuiet din cer ca şi cum ar fi trecut un vânt puternic şi a
umplut întreaga casă unde şedeau; şi li s-au arătat
limbi ca de foc, împărţite, şi s-a aşezat (câte o limbă de
foc) peste fiecare dintre ei; şi toţi s-au umplut de Duh
Sfânt şi au început să vorbească în limbi diferite, după
cum Duhul le dădea să profetizeze. Iar la Ierusalim lo-
cuiau iudei, bărbaţi cuvioşi din toate neamurile de
sub cer. Când s-a ivit glasul acesta, mulţimea s-a strâns
la un loc şi s-a tulburat, căci fiecare îi auzea în propria
sa limbă pe cei care vorbeau. Şi erau buimăciţi, şi se
mirau zicând: ,,Iată, oare toţi aceştia care vorbesc nu
sunt galileeni? Cum de noi auzim, fiecare în limba
proprie, în care ne-am născut? Parţi şi mezi, şi elamiţi,
şi cei care locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi
Capadocia, Pont şi Asia, Frigia şi Pamfilia, Egipt şi
părţile Libiei de lângă Cirene, şi călătorii romani, iudei
şi prozeliţi, cretani şi arabi îi auzim în limbile noastre
pe cei care vorbesc despre faptele minunate (megaleia)
ale lui Dumnezeu. Toţi erau buimăciţi şi nedumeriţi,
205
 zicându-şi unul altuia: ,,Ce înseamnă aceasta?" Alţii,
bătându-şi joc, spuneau că sunt plini de must.

Urmează un lung discurs al apostolului Petru de-

spre Evanghelia propovăduită lumii de Isus. Episodul
Cincizecimii este de o importanţă capitală pentru isto-
ria creştinismului. El reprezintă momentul naşterii Bi-
sericii ca trup mistic al lui Isus pe pământ. Înălţându-se
la cer, Isus nu şi-a părăsit apostolii. Abia acum ei pri-
mesc harul discernământului şi abia acum, plini de
Duh, pot înţelege taina Învierii şi adevărata identitate
mesianică a lui Isus. Aşadar, Cincizecimea este sărbă­
toarea Sfântului Duh, a inspiraţiei profetice, a discer-
nământului, a comuniunii mistice cu Dumnezeu.
Sărbătoarea creştină are un fundal iudaic. Într-adevăr,
la cincizeci de zile după Pessah, iudeii ţineau Sărbătoarea
Săptămânilor (şavuot), a doua dintre cele trei sărbători „de
pelerinaj" . Rabinii socoteau şavuot etapa finală a Paştelui,
a „ trecerii" de la robie spre libertate. De acum poporul
poate primi darul Legii, Torah. (A se vedea capitolele
19-20 din Exod, unde se relatează primirea Tablelor Legii
de către Moise pe muntele Sinai.) ,,În ziua a treia, spre
dimineaţă, au apărut pe muntele Sinai glasuri de tunete,
fulgere şi un nor întunecos. Glas de trâmbiţe răsuna tare şi
tot poporul din tabără a căzut la pământ. Moise a scos
poporul din tabără întru întâmpinarea lui Dumnezeu şi
au stat în picioare la poalele muntelui. Tot muntele Sinai
era plin de fum, fiindcă Dumnezeu se coborâse pe el în
pară de foc" (Ex 19,16-18, versiunea Septuagintei). La fel
cum Dumnezeu, pe Sinai, coboară „în pară de foc", tot aşa
Sfântul Duh coboară la Ierusalim peste apostoli, sub
formă de „limbi de foc". Iar discursului ţinut de Iahve în
faţa poporului adunat pe muntele Sinai îi corespunde, în
Fapte, discursul lui Petru despre Noua Lege dăruită lumii
206
de Isus. La început, sărbătoarea iudaică „a săptămânilor"
avea un caracter agrar (cf. Nm 28,26). Cultivatorii urcau la
Templul din Ierusalim pentru a oferi primele roade ale
recoltei. Într-un text descoperit la Qumran, se vorbeşte
însă despre cel puţin trei „cincizecimi": prima, cincizeci
de zile de la Paşti, ar fi Sărbătoarea grânelor; a doua,
cincizeci de zile de la Sărbătoarea grânelor, ar fi Sărbătoa­
rea vinului; a treia, cincizeci de zile de la Sărbătoarea
vinului, ar fi Sărbătoarea untdelemnului. După dispariţia
Templului, şavuot a rămas sărbătoarea prin excelenţă a
Legii şi a celor zece porunci.
Revenind la pasajul din Faptele apostolilor, el descrie
botezul colectiv al ucenicilor lui Isus în Duhul Sfânt,
botez prevestit şi de Ioan Botezătorul. Prin infuzia cu
Duh Sfânt, cei doisprezece (între timp Iuda fusese înlocu-
it cu Matia) pot vorbi în limbi necunoscute lor, fenomen
descris de majoritatea comentatorilor prin „glosolalie". În
realitate, avem de-a face cu o xenolalie, ,, vorbire în limbi
străine", nu cu o simplă „ vorbire în limbi". Dacă prefe-
răm totuşi folosirea termenului glosolalie, trebuie să-i
atribuim un sens special: ,,vorbirea extatică", ,,vorbirea
inspirată" . Dar, aşa cum precizează textul, miracolul este
dublu: pe de o parte, apostolii vorbesc în transă; pe de
altă parte, cei prezenţi înţeleg tot ce vorbesc apostolii.
Luca precizează că acolo se aflau iudei originari din cel
puţin paisprezece ţinuturi, care nu cunoşteau aramaica
(limba în care predicau apostolii). Spre mirarea lor însă,
cu toţii pricepeau spusele celor aflaţi sub inspiraţie divi-
nă. Prin această remarcă foarte subtilă, autorul Faptelor
tine să sublinieze caracterul universal al Bisericii lui Isus.
I

Indiferent de numărul şi de etnia credincioşilor, aceştia se

înţeleg între ei şi înţeleg mesajul evanghelic, deoarece
Duhul lui Dumnezeu îi inspiră pe toţi. Duhul menţine
unitatea în diversitate a Bisericii.
207
 În primele trei secole, Cincizecimea coincidea cu
Înălţarea. Isus urca la cer, Duhul cobora pe pământ.
Abia începând cu secolul al IV-lea cele două sărbători
au devenit autonome. Grigore din Nazians, Grigore de
Nyssa, Ioan Gură de Aur, Augustin ne-au lăsat omilii
superbe. Cele cincizeci de zile cuprinse între Învierea
Domnului şi Pogorârea Duhului Sfânt erau considerate
de Părinţii Bisericii o perioadă binecuvântată, a bucuri-
ei depline. Se interzicea postul şi îngenuncherea. Sino-
dul de la Niceea, din 325, prevede acest lucru în capito-
lul 20 al hotărârilor finale.

Tradiţii populare de Rusalii

Conform credinţei populare, în ziua de Rusalii su-

fletele morţilor, care au bântuit pe pământ vreme de
peste cincizeci de zile, începând cu Joia Mare, trebuie
să se întoarcă la sălaşurile lor. Acum se celebrează
Moşii de Rusalii, obicei care urcă până la Dies Rosae,
Rosalia, una dintre cele trei sărbători funerare impor-
tate în Dacia după cucerirea romană. Numele vine de
la substantivul rosa,-ae, ,, trandafir", dat fiind că mor-
mintele se împodobeau atunci cu buchete sau coroane
de trandafiri. Duhurile strămoşilor sunt personificate
şi, prin diferite rituri apotropaice, trebuiau conduse
ori alungate în lumea de dincolo. Aceste duhuri se
numesc Iele (formă regională a pronumelui „ele"),
Şoimane, Zâne, Măiestre, Nemilostive, Dânsele, Iude,
Vâlve, Vântoase. O etimologie populară le pune în
legătură cu Rusalim-Împărat (de la Ierusalim). De aici
şi explicaţia oferită pentru caracterul lor malefic: Ru-
saliile îi detestă pe creştini, deoarece ei s-au convertit
de la iudaism (religia tatălui lor) la creştinism. ,,Când
voiesc să pedepsească pe vreun om, Ielele îl dezmiardă
208
prin cântece, îl adorm în vise plăcute, în urmă joacă
de trei ori hora împrejurul lui, blăstămându-1 fiecare
ori limba să i se lege, ori din minte să-şi sară, ori să
nu-şi mai dea peste leac. De cele mai multe ori îi ia
mâinile, picioarele ori îi strâmbă faţa" (Pamfile, Mito-
logie românească, p. 193). Pe locul unde horesc Ielele,
iarba este arsă ori culcată, iar vitele n-o mănâncă. Pen-
tru a se feri de blestemele şi răutăţile Rusaliilor, oa-
menii puneau pelin, usturoi, avrămeasă şi alte plante
apotropaice la uşile şi ferestrele încăperilor, nu plecau
la drum, ocoleau pădurile şi evitau scăldatul. De ase-
menea, ele sunt îmbunate cu pomeni aduse la cimitir.
Ivan Evseev notează că „duminica Rusaliilor era de-
numită şi Duminica Teiului, deoarece cu ramuri de tei
se ornau porţile şi intrările sau interioarele bisericilor.
Aceste ramuri de tei erau păstrate şi folosite în sco-
puri magice" (ibid., p. 404), teiul având virtuţi apotro-
paice şi terapeutice: ,, Ucrainenii, polonezii şi cehii
credeau că un căpăstru sau un frâu confecţionat din
fibră de tei poate fi folosit pentru prinderea vampiri-
lor, a spiritelor apelor sau a altor demoni malefici. La
noi, solomonarii stăpânesc balaurii ploilor şi ai grin-
dinei cu un căpăstru din coajă de tei" (op. cit., p. 458).
Biserica n-a reuşit să elimine aceste credinţe şi obice-
iuri precreştine ori să le transfigureze. Dimpotrivă,
chiar şi pentru sărbătoarea creştină s-a impus denu-
mirea păgână Rusalii. Foarte puţini credincioşi, chiar
şi în rândul clerului, folosesc termenul „Cincizecime",
recomandabil din punct de vedere teologic. Oricât am
încerca să le descoperim, nu există puncte de contact
între Pogorârea Duhului Sfânt, sărbătoare a Bucuriei,
pe de o parte, şi încleştarea cu duhurile morţilor, pe
de altă parte.

209
 Căluşarii

Antidotul cel mai puternic şi eficient la atacurile

Rusaliilor îl reprezintă jocul căluşarilor, un rit solar
străvechi, datând probabil din comuna primitivă.
Numele diferă de la regiune la regiune: în Transilva-
nia, căluş; în Muntenia şi Oltenia, căluşari; în Moldo-
va, căluceni. După Romulus Vulcănescu, specialist al
subiectului, ,,căluşarii fac parte dintr-un ciclu de datini
consacrate sărbătorilor solstitiale şi echinoctiale, având
I I

ca temă centrală caii solari, care se găsesc în opoziţie

cu caii infernali" (Mitologie română, p. 367). Nu intrăm
aici în dezbaterea foarte complicată referitoare la
originea ritului. Majoritatea specialiştilor înclină spre
mitologia romană, alţii, spre cea greacă sau chiar tracă.
Cititorul interesat poate găsi o bună descriere şi eva-
luare în lucrarea, citată mai sus, a lui Romulus Vul-
cănescu, la pp. 377-478. Teoria propusă de Octavian
Buhociu, conform căreia dansul căluşarilor derivă
dintr-un dans solar solstiţial trac, numit kolabrismos,
merită amintită, cel puţin pentru originalitate: ,,Datina
se desfăşura mai ales în cerc, în hore care în solstiţiul
de vară imită mersul soarelui pe cer; începea la răsări­
tul soarelui şi se termina la apusul lui. La kolabrismos
nu participau decât bărbaţi. În dansul lor ritual, bărba­
ţii purtau toiege-mascoide, care simbolizau razele so-
lare, transformate mai apoi în mascoide de cai solari.
Pe kolabrismos-ul trac se altoiesc rituri magico-mitice,
medicale, apotropaice, tropaice, athartice, războinice
etc." (Vulcănescu, op. cit., p. 378). Aici ne interesează
în primul rând etapele desfăşurării acestui rit, sensul
şi virtuţile sale vindecătoare.
Iată descrierea oferită de Dimitrie Cantemir în capi-
tolul al XVII-iea, ,,Despre obiceiurile moldovenilor",
210
din lucrarea Descriptio antiqui et hodierni status Moldaviae
(1714-1717):

Afară de aceste feluri de jocuri care se joacă pe la săr­

bători, mai sunt încă alte câteva, aproape un eres, care
trebuie alcătuite din numerele fără soţ 7, 9 şi 11. Jucă­
torii se numesc „căluşari", se adună o dată pe an şi se
îmbracă în straie femeieşti. În cap îşi pun cunună îm-
pletită din pelin şi împodobită cu flori; vorbesc ca fe-
meile şi, ca să nu se cunoască, îşi acoperă obrazul cu
pânză albă. Toţi au în mână câte o sabie fără teacă, cu
care ar tăia îndată pe oricine ar cuteza să le dezveleas-
că obrazul. Puterea aceasta le-a dat-o o datină veche,
aşa că nici nu pot să fie traşi la judecată când omoară
pe cineva în acest chip. Căpetenia cetei se numeşte
stariţ, al doilea primicer, care are datoria să întrebe ce
fel de joc pofteşte stariţul, iar pe urmă îl spune el în
taină jucătorilor, ca nu cumva norodul să audă nume-
le jocului mai înainte de a-1 vedea cu ochii. Căci ei au
peste o sută de jocuri felurite şi câteva aşa de meşte­
şugite, încât cei ce joacă parcă nici nu ating pământul
şi parcă zboară în văzduh. În felul acesta petrec în jo-
curi necontenite cele zece zile între înăltarea
, la cer a
lui Hristos şi sărbătoarea Rusaliilor, şi străbat toate
târgurile şi satele, jucând şi sărind. În toată vremea
aceasta ei nu dorm altundeva decât sub acoperişul bi-
sericii şi zic că, dacă ar dormi într-alt loc, i-ar căzni de
îndată strigoaicele. Dacă o ceată de acestea de căluşari
întâlneşte în drum alta, atunci trebuie să se lupte între
ele. Ceata biruită se dă în lături din faţa celeilalte şi,
după ce fac învoieli de pace, ceata biruită este supusă
celeilalte cete vreme de nouă ani. Dacă vreunul este
omorât într-o astfel de încăierare, nu se îngăduie ju-
decată şi nici judecătorul nu întreabă cine a săvârşit
fapta. Cine a fost primit într-o asemenea ceată trebuie

211
 să vină de fiecare dată, vreme de nouă ani, în aceeaşi
ceată; dacă lipseşte, ceilalţi zic că îl căznesc duhuri re-
le şi strigoaicele.

Dansul căluşarilor se execută în contrapunct cu

dansul Ielelor. De unde sensul şi importanţa travestirii.
Căluşarii intră în pielea adversarelor pentru a le putea
domina. De asemenea, ei îşi pun pe cap cununi de flori,
dar şi pelin, plantă cu virtuţi apotropaice. Cel mai
pitoresc personaj îl reprezintă fără îndoială Mutul.
„Mutul, personaj ciudat şi misterios, este îmbrăcat în
haine peticite, poartă la brâu un phalus cioplit în lemn,
iar pe cap o mască din piele de capră, barbă de ţap,
căciulă de ied sau se mânjeşte pe faţă. Este înarmat cu
un paloş din lemn sau altă armă primitivă: băţ, arc cu
săgeţi, topor, bici sau gârbaci. În traistă poartă Ciocul
Căluşului, totem al divinităţii cioplite în lemn, care se
naşte la Legatul Căluşului şi moare simbolic la Dezlega-
tul Căluşului, precum şi numeroase leacuri pentru
vindecarea bolilor. Bărbatul care joacă rolul mutului nu
este ales; el se impune prin calităţi excepţionale înnăs­
cute sau dobândite, de dansator, atlet, acrobat şi artist
desăvârşit. Autoritatea indiscutabilă a Mutului se mani-
festă atât la nivelul cetei căluşarilor, cât şi al obştii
săteşti, în perioada Rusaliilor şi a întregului an. Prin
modul de a se îmbrăca şi mai ales prin ceea ce face sau
ştie să facă, el polarizează atenţia şi interesul asistenţei:
joacă pe mâini, cu picioarele în sus, pe pământ şi pe
coama caselor, se catără în vârful arborilor înalti şi fără
f I

crengi, pe acoperişul clădirilor, execută acrobaţii de

care se tem şi artiştii sub cupola circului. Pentru spiritul
divin pe care îl întruchipează, Mutul este în egală mă­
sură temut şi respectat. În timpul jocului se amuză,
joacă, se desfată, face, după legea lui, tot ceea ce îşi

212
doreşte: nu răspunde la comenzile Vătafului, iese şi îi
pedepseşte pe căluşari, lovindu-i cu paloşul pe spate,
îmbrăţişează şi sărută fetele şi femeile căsătorite, execu-
tă tot felul de năzdrăvănii cu phalusul etc. El e prototi-
pul zeului de altădată. Un singur lucru îi este interzis:
să vorbească în zilele când se joacă Căluşul. Încălcarea
interdicţiei se pedepsea aspru, uneori cu moartea. Mutul
Căluşului a fost atestat la toate cetele de căluşari. (Ion
Ghinoiu, Zile şi mituri, Bucureşti, 1999). Tot Cantemir
ne oferă şi cea mai veche descriere a unei vindecări
operate de ceata căluşarilor. Nu precizează dacă este
vorba de vindecarea unui bolnav răpus de Iele, dar
întregul context conduce spre o asemenea ipoteză.
Dansul şi descântecele căluşarilor sunt menite să anule-
ze ori să dezlege vrăjile strigoaicelor.

Vindecarea o fac în acest chip: bolnavul îl culcă la

pământ, iar căluşarii încep să sară şi, la un loc ştiut
al cântecului, îl calcă, unul după altul, pe cel lungit
la pământ, începând de la cap şi până la călcâie; la
urmă îi mormăie la urechi câteva vorbe alcătuite
într-adins şi poruncesc boalei să slăbească . După ce
au făcut aceasta de trei ori în trei zile, lucrul nădăj­
duit se dobândeşte de obicei, şi cele mai grele boli,
care s-au împotrivit lungă vreme meşteşugului dof-
toricesc, se vindecă în acest chip, cu puţină ostenea-
lă. Atâta putere are credinţa până şi în farmece.

213
 Schimbarea la Faţă

Unul dintre cele mai tulburătoare episoade relatate

de sinoptice: Matei 17,1-8; Marcu 9,2-8 şi Luca 9,28-36, cu
anumite diferenţe. După ce-i întreabă pe apostoli ce cred
ei despre identitatea sa (cine este el: Mesia, un profet, Ilie
venit a doua oară?) Isus îi invită pe Ioan, Iacob şi Petru
să-l urmeze pe vârful unui munte. Acolo stă de vorbă cu
Moise şi cu Ilie, iar pe tot parcursul convorbirii lor, în-
treaga sa făptură devine strălucitoare ca lumina. În orto-
doxie, Schimbarea la Faţă (gr. metamorphosis) este sărbăto­
rită pe 6 august, iar curentul isihast, care a marcat
spiritualitatea athonită, conferă acestei sărbători o impor-
tanţă aparte. Iată descrierea episodului pe care ne-o oferă
evanghelistul Matei (traducerea mea - C.B.):

Şi, după şase zile (de la începutul Sărbătorii Corturi-

lor - nota C.B.), îi ia Isus cu Sine pe Petru şi pe Ia-
cob, şi pe Ioan, fratele lui, şi-i duce sus, pe un munte
înalt, deoparte. Şi S-a schimbat la chip înaintea lor şi
faţa Lui a strălucit ca soarele, iar hainele Lui s-au fă­
cut albe ca lumina. Şi, iată, li s-au arătat Moise şi Ilie
vorbind amândoi cu El. Vorbind la rându-i, Petru
I-a zis lui Isus: ,,Doamne, bine e că suntem aici. Da-
că vrei, voi face aici trei corturi: unul pentru Tine,
unul pentru Moise şi unul pentru Ilie." Pe când încă
mai vorbea, iată, un nor luminos i-a umbrit şi, iată,
un glas din nor zicând: ,,Acesta este Fiul Meu prea-
iubit, în care Mi-am găsit bucuria: ascultaţi-L!" Şi,
auzind, ucenicii au căzut cu faţa [la pământ] şi s-au
înspăimântat foarte. Atunci Isus S-a apropiat şi
apucându-i, le-a zis: ,,Sculaţi-vă şi nu vă temeţi".
214
 Dar când şi-au ridicat ochii n-au mai văzut pe ni-
meni decât pe Isus, singur.

În toate cele trei sinopticele episodul este fixat după

mărturisirea de credinţă a lui Petru (,, Tu eşti Hristosul,
Fiul Dumnezeului viu") şi după anunţarea de către Isus
a pătimirilor, morţii şi Învierii sale. Schimbarea la Faţă
trimite, probabil, la Sărbătoarea evreiască a Corturilor
(cf Ex. 23,16; 34,22; Lev. 23,34; Deut. 16,13). Era una
dintre cele trei mari sărbători evreieşti, care dura şapte
zile, din ziua a cincisprezecea până în cea de-a douăzeci
şi doua zi a lunii a şaptea. Iniţial sărbătoare a recoltei,
în iudaismul vremii lui Isus comemora faptul că în
timpul exodului din Egipt evreii locuiseră în corturi
(cf Lev. 23,43). Pe durata săptămânii respective, parti-
cipanţii locuiau în colibe făcute din ramuri şi frunze de
palmier. În fiecare zi se aduceau jertfe în număr des-
crescător: în prima zi, treisprezece tauri, în ultima zi,
doar şapte. În ziua a opta se jertfeau un taur, un berbec
şi şapte miei (cf Num. 29,36). Ziua a opta era cea mai
importantă . Schimbarea la Faţă aminteşte de Sărbătoa­
rea Corturilor prin cuvintele lui Petru: ,,Dacă vrei, voi
face aici trei corturi: unul pentru Tine, unul pentru
Moise şi unul pentru Ilie" . De asemenea, este foarte
importantă referinţa indirectă la episodul urcării lui
Moise pe Sinai (cf Ex. 24,9 sq.). Acesta era însoţit de
Isus Nave, citat doar „Isus" în LXX, fapt care poate
explica prezenţa lui Moise alături de Ilie pe munte. De
asemenea, Moise primeşte tablele după şase zile, o
corespondenţă exactă cu cronologia din Matei. Una
dintre explicaţiile teologice ar putea fi, aşadar, şi aceas-
ta: Isus e mai mare decât Moise; la sfârşit, după dispari-
ţia lui Moise şi a lui Ilie de pe vârful muntelui, El rămâ­
ne singur, pentru a-Şi împlini destinul pământesc până
215
la capăt. Pentru un teolog german din secolul al XIX-iea,
David Strauss (eroul unei cărţi a lui Nietzsche), Schimba-
rea la Fată nu are nicio valoare istorică. A fost doar un vis
I

pe care l-au avut cei trei apostoli după o rugăciune publi-

că făcută de Isus, în care erau invocate numele lui Moise
şi Ilie (sic!) . Chiar şi aşa, mi se pare extraordinară ideea că
toţi trei apostolii au visat exact acelaşi vis.
Niciun evanghelist nu transmite numele muntelui.
Începând cu secolul al IV-iea (Chirii al Ierusalimului,
Cateheze 12,16), el va fi identificat cu Taborul, munte
considerat „sacru" în Israel. În 218 î.H., Antiochos cel
Mare a construit o fortăreaţă pe platoul din vârf. Prin
urmare, pe timpul lui Isus locul nu era pustiu, rupt de
lume. Alţi savanţi au propus identificarea muntelui cu
Moria sau Carmel, munţi pe vârfurile cărora au avut loc
întronări, sau cu Hermon, Meron.
Ce s-a petrecut cu Isus pe vârful muntelui? Întreaga
înfăţişare I s-a transformat, nu doar faţa, ci şi veşminte­
le, devenind „ca lumina" . Soarele şi lumina sunt simbo-
luri ale mesianităţii (cf şi Enoh etiopian 27,3.5; 63,2; 75,3;
4Ezdra 7,97; Ap. 1,16; 14,14). În Testamentul lui Levi
(18,40) se spune că „Mesia va străluci ca soarele pe
pământ". Luca (Le. 9,29) are următoarea versiune: ,, pe
când El Se ruga, înfăţişarea chipului a devenit alta". Se
poate înţelege că forma (eidos) chipului s-a modificat.
„Lumina taborică", spuneam, va deveni unul dintre
laitmotivele isihasmului. Nu este cazul să prezentăm
aici sistemul elaborat în secolul al XIV-iea de Grigore
Palamas şi care a stârnit aprinse polemici de-a lungul
veacurilor. Amintim doar că, pentru teologul ortodox,
lumina taborică este „substanta transsubstantială", dacă
I I

se poate spune aşa, prin care se manifestă energiile

divine. Pentru a fundamenta posibilitatea comuniunii
reale a omului cu Dumnezeu, Palamas distinge între
216
esenţa divină şi energiile divine. Omul nu are acces la
esenta divinitătii (dacă ar avea, transcendenta lui Dum-
, I I

nezeu ar fi negată), dar el se poate împărtăşi (prin

„rugăciunea inimii") din energiile necreate. Energiile
divine reflectă esenţa lui Dumnezeu, dar nu o epuizea-
ză. Efectul vizibil, concret al acestei comuniuni mistice
a omului cu Dumnezeu (entheosis, ,,îndumnezeire") este
chiar lumina emanată din chipul lui Isus transfigurat pe
muntele Tabor.

Despre isihasm şiGrigore Palamas, Dumitru Stăniloae,

Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palamas, 1938, repu-
blicată la Bucureşti în 1993, cu o prefaţă inedită a auto-
rului; de asemenea, clasica monografie a lui J. Meyen-
dorff, Saint Gregoire Palamas et la mystique orthodoxe,
Paris, 1959; recent, o foarte utilă reevaluare critică a
palamismului propusă de Y. Spiteris, Palamas: la grazia e
l'esperienza, Roma, 1996. Scrierile lui Grigore Palamas
au fost editate, traduse (în italiană), introduse şi adno-
tate recent de Ettore Perrella: Gregorio Palamas, Atto e
luce divina. Scritti filosofiei e teologici, Milano, 2003. De-
spre „lumina taborică" vorbesc textele adunate în di-
versele Filocalii, începând cu a lui Nicodim, secolul al
XVIII-lea, continuând cu a lui Paisie Velicikovski şi
terminând cu versiunea, mult îmbogăţită, a lui Dumitru
Stăniloae (în douăsprezece volume).

217
 Data Crăciunului, semnificaţia pomului de Crăciun
şi alte obiceiuri

Crăciunul a fost ignorat de creştinii din primele se-

cole. Doar Matei şi Luca menţionează episodul de la
Betleem. Conform relatării evanghelistului Luca, Maria
va fi născut în ieslea unui han, iar primii care I se vor
închina Mântuitorului vor fi câţiva păstori care-şi pă­
zeau turmele în apropiere, de unde concluzia că ne
aflăm în anotimpul cald al anului, cuprins între aprilie
şi octombrie. Departe, aşadar, de miezul iernii. Tradiţia
care spune că Maria a născut într-o peşteră este atestată
de Protoevanghelia lui Iacob (sec. II) şi de unii Părinţi ai
Bisericii. Tot Protoevanghelia lui Iacob prezintă un alt
personaj, preluat ulterior în iconografia creştină: moaşa
Salomeea, un fel de Toma Necredinciosul femeie, ca-
re-şi exprimă îndoiala cu privire la fecioria tinerei Maici
a Domnului. În momentul în care doreşte să verifice
miracolul, mâna i se usucă, dar i se vindecă după ce-şi
recunoaşte greşeala. Conform Evangheliei după Matei,
câţiva magi au venit special din Orient pentru a se
închina pruncului abia născut. Matei nu le precizează
numărul, dar spune că aceştia I-au oferit lui Isus trei
daruri: aur, smirnă şi tămâie . După numărul darurilor
s-a dedus numărul magilor. Ulterior, ei au căpătat şi un
nume: Gaspar, Baltazar şi Melchior (prima atestare se
află în Cartea armeană a copilăriei lui Isus, din secolul al
VI-lea). în superbul său roman Gaspard, Melchior et
Balthazar, Michel Tournier adaugă şi un al patrulea
mag, pasionat de patiserie, care se va împărtăşi, primul,
din sfânta euharistie.
218
 Revenind la data naşterii lui Isus, mai multe ipoteze
simbolico-matematice au fost sugerate până în anul 325,
când, la Sinodul de la Niceea, s-a impus 25 decembrie. De
pildă, un „computus pascal" din 243 propune 28 martie.
De ce? Autorul glosează pe marginea Genezei, unde se
spune că Dumnezeu a separat lumina de întuneric, cele
două „jumătăţi" fiind egale. ,,Lumina" este egală cu „în-
tunericul" la echinoxul de primăvară, 25 martie. Tot
după relatarea din Geneză, soarele a fost creat „a patra
zi", fapt care ar fixa Crăciunul pe 28 martie, întrucât Isus,
conform profeţiei din Malachia 4,2, este „Soarele dreptă­
ţii". Alte surse antice menţionează 2 aprilie, 19 aprilie, 20
mai. Într-un pasaj din Cronografie, Iulius Africanul (sec.
III), propune 25 decembrie, plecând de la premisa că 25
martie ar fi data conceperii lui Isus (Bunavestire). Oricum
ar sta lucrurile, cert este că în primele trei secole creştinii
nu au avut o sărbătoare specială dedicată Naşterii. Paşte­
le, comemorarea morţii şi a Învierii Domnului, rămâne
punctul de referinţă. Teologia răscumpărării prin jertfă
avea să atragă după sine şi teologia Întrupării, a manifes-
tării lui Dumnezeu printre oameni.
Unii însă considerau că dumnezeirea lui Isus nu s-a
manifestat efectiv şi plenar decât în momentul botezu-
lui săvârşit în apele Iordanului de Ioan Botezătorul
(Epifania). Alt curent, ulterior ortodox, suprapunea mo-
mentul îndumnezeirii cu cel al naşterii/Întrupării. Prima
menţiune istorică despre sărbătorirea botezului lui Isus
se află în Stromatele lui Clement Alexandrinul (1,21,146,1),
autor din secolul al Ii-lea. La originea sărbătorii s-ar
afla gnosticul Basilide. Trebuie amintit că pentru Ba-
silide şi discipolii săi întruparea lui Isus nu joacă un rol
important în mântuire, aceasta fiind socotită rezultatul
unui proces spiritual, interior. Basilide sărbătorea pe 6
ianuarie epiphaneia, ,,manifestarea lui Hristm(' în lumea
219
pământească prin mijlocirea Duhului Sfânt. Nu era
vorba despre naşterea pruncului Isus din Fecioara
Maria. Gnosticii alexandrini au ales data respectivă din
motive polemice, pentru a contracara un cult păgân: fie
al lui Dionysos, fie al lui Eon - născut din fecioara Core
- fie al lui Osiris. În noaptea de 6 ianuarie, se credea,
apele Nilului primeau o putere miraculoasă de la aceste
zeităţi. Deşi întemeiată de gnostici, sărbătoarea Epi-
faniei (6 ianuarie) a fost preluată de majoritatea Biserici-
lor din Orient. Numai că acestea nu se limitau la co-
memorarea botezului Mântuitorului, ci au extins sensul
sărbătorii integrând în ea şi comemorarea naşterii Lui,
venirea magilor şi nunta din Cana Galileii. Prin urmare,
până în secolul al IV-lea, data Crăciunului a fost 6
ianuarie, data epifaniei. Cum se ştie, catolicii sărbăto­
resc şi astăzi epifania şi sărbătoarea celor trei regi-magi
pe 6 ianuarie, zi în care se împarte şi celebra la galette
des rois.
Disputele cristologice stârnite de arianism şi oficia-
lizarea politică a creştinismului au avut repercusiuni şi
asupra calendarului bisericesc. Aniversarea naşterii lui
Isus pe 25 decembrie apare pentru prima dată la Roma,
într-o Cronografie din anul 336. La originea noii date se
află, pe de o parte, preluarea de creştinism a marii
sărbători mitraice a Soarelui, pe de altă parte, condam-
narea învătăturii lui Arius la Sinodul de la Niceea.
I

Anatemizând arianismul, care îl subordona pe Hristos

Tatălui, considerându-l creat, Sinodul a tranşat şi asu-
pra chestiunii îndumnezeirii lui Hristos, separând
Încarnarea sau Întruparea de Epifanie. Prin urmare,
cele două momente din viata Mântuitorului, fiecare cu
I

un sens teologic diferit, trebuiau serbate separat. Faptul

că ambele continuau să fie sărbătorite pe 6 ianuarie
risca să perpetueze un amalgam primejdios. Data Cră-
220
ciunului s-a suprapus, aşadar, din raţiuni deopotrivă
telogice şi politice, peste data sărbătoririi Sol invictus
(,,Soarele neînvins"), impusă la Roma încă de pe vre-
mea lui Heliogabal şi susţinută de Constantin cel Mare.
Astfel, sărbătoarea păgână, legată de cultul Soarelui,
care în decembrie renăştea „din propria cenuşă", avea
să-şi schimbe semnificaţia, devenind sărbătoarea naşte­
rii lui Isus, Fiul lui Dumnezeu.
*
Tradiţia pomului de Crăciun este mult mai recentă,
chiar dacă obiceiul de-a împodobi casele de 6 ianuarie,
ziua Epifaniei, cu ramuri şi buchete de verdeaţă urcă
până în secolul al IV-lea. Conform teologului Oscar
Cullmann, originea bradului împodobit cu globuri şi
beteală s-ar afla în „misterele" medievale, piese de
teatru cu subiect biblic, reprezentate în pieţele din faţa
marilor catedrale. Există atestări în regiunea renană,
dar investigaţiile ar putea aduce noi surprize. Una
dintre „ piesele" jucate de Crăciun se desfăşura în rai,
personajele principale fiind Adam, Eva, diavolul şi
heruvimul cu sabia de foc, decorul constând într-un
pom (pomul cunoaşterii binelui şi răului). Biblia nu
precizează specia acestui pom, dar încetul cu încetul
europenii au optat pentru măr. Cum pe 24 decembrie,
ajunul Crăciunului, este imposibil de găsit un măr
(pom) verde, bradul s-a impus de la sine. De crengile
sale atârnau mere, dar şi ostii - pâini din aluat nedospit
-, care-L simbolizau pe Isus. Merele şi ostiile împodo-
beau, aşadar, brazii din faţa catedralelor în noaptea
naşterii Mântuitorului, sugerând că păcatul intrat în
lume prin greşeala celor doi protopărinţi, Adam şi Eva,
a fost răscumpărat prin jertfa lui Isus. Ulterior, creştinii
mai înstăriţi au dorit să aibă câte un brad împodobit în
propria casă. Acolo unde nu era destul loc, bradul era
221
agăţat de tavan, născându-se în felul acesta un nou
simbol: pomul vieţii, cu rădăcinile înfipte în cer. Desigur,
pomul vieţii este un arhetip cvasiuniversal, ale cărui
semnificatii nici nu mai trebuie amintite. Dar ceea ce mi
I

se pare important pentru subiectul nostru e sublinierea

substratului biblic şi hristologic al pomului de Crăciun.
Globurile strălucitoare de astăzi sunt urmaşele directe
ale ostiilor din perioada medievală, iar cadourile, lu-
mânările, candelele reactualizează momentul de închi-
nare a regilor-magi. Din Alsacia, tradiţia bradului de
Crăciun s-a răspândit atât spre estul cât şi spre vestul
Europei, inclusiv spre continentul american.
În memoriile sale publicate sub titlul Din viaţa fami-
liei Ion C. Brătianu, 1821-1891, Sabina Cantacuzino, fiica
omului politic liberal, povesteşte despre tradiţia bradu-
lui de Crăciun la vila Florica, de lângă Piteşti, între anii
1873-1878, pe când era copilă. Reproduc aici savurosul
paragraf: ,,Bradul cel mai înalt din târgul din Piteşti era
fixat pe o măsuţă de Adolf dogarul şi aşezat în camera
turcească. Acolo se încuiau două zile mama, guvernan-
ta şi Petrache, care mai lucra şi noaptea la poleiala
nucilor, facerea cornetelor de hârtie aurie cu flori colo-
rate şi alte accesorii. Noi ne învârteam şi pândeam
fiecare zgomot, fiecare mişcare. În fine, în ziua hotărâtă
ne puneam hainele de sărbătoare, bruftuiam pe cei mici
întârziaţi, le ajutam să se gătească şi coboram cu toţii la
intrare. Deodată uşile se deschideau: muti de admiratie
I I

stam înmărmuriţi câteva secunde, pentru a ne repezi

apoi cu ţipete de bucurie şi a alerga împrejurul pomu-
lui minunat, strălucitor, scânteietor, cu lumânările
sclipitoare şi mirosul de răşină caldă. Eram beţi de
bucurie. După câteva minute abia ne puteau impune
tăcere şi începea executarea cântecelor tradiţionale"
(citez din ediţia a III-a, îngrijită de Elisabeta Simion,
222
apărută la Bucureşti,
Humanitas, 2013, p. 110) 13 . Lân-
gă pom aşteptau şi „ teancurile" de cadouri din partea
prietenilor de familie. Părinţii ofereau copiilor daruri
abia în noaptea de Anul Nou. Probabil, prezenţa în
România a unei dinastii de origine germană a favori-
zat şi accelerat pătrunderea bradului de Crăciun în
Regat. Mărturia Sabinei Cantacuzino e cu atât mai
preţioasă.
*
Etimologia cuvântului „Crăciun" e controversată.
Lexiconul de la Buda din 1825 al Şcolii Ardelene derivă
termenul de la (in)carnationem ,,Întruparea lui Isus";
Bogdan Petriceicu Hasdeu propune altă origine latină,
crastinum (,,ziua de mâine"). Pericle Papahagi, susţinut
de Sextil Puşcariu şi
Th. Capidan, pledează pentru
calationem, ,,chemarea" adresată de preot în prima zi a
fiecărei luni pentru a prezenta poporului sărbătorile din
luna respectivă . Al. Rosetti leagă „Crăciunul" de lat.
creationem, ,,creaţie", mai precis de forma slavă, meridi-
onală a termenului, Kraciun. Teologii contestă etimolo-
gia lui Rosetti pe baza versetului din Crez, conform
căruia Isus este „născut, iar nu făcut". Împotriva acestei
întâmpinări se poate spune că substantivul creatio nu se
referă neapărat la „naşterea" lui Isus, ci poate viza a
doua „creatie" a lumii, survenită odată cu naşterea
I

Domnului, temă foarte vehiculată în literatura creştină

veche. Dicţionarul Academiei (1958) se pronunţă pentru
derivarea termenului din dies creationis „ziua creatiei" I

sau dies calationis „ziua chemării" . Recent, Cicerone

Poghirc, preluat de Sorin Paliga, a încercat să acrediteze

13 Îi mulţumesc lui Emanuel Conţac pentru semnalarea acestei

mărturii.

223
că termenul „Crăciun" este de origine daco-tracă, legat
de sărbătorile focului cu ocazia solstitiului de iarnă.
Precum în albaneză kercu „ bucată de lemn", ' în italiană
Ceppo (,,Crăciun", dar şi „creangă"/ ,,cracă") şi în română
Crăciun ar însemna „crenguţă"/ ,,crăcuţă". Ce legătură
ar fi între sărbătoare şi creanga unui copac? Nu trebuie
uitat că, în mai multe traditii, la solstitiul de iarnă se
aprindeau focuri în vetre sau' în locuri publice,
'
pentru a
,,ajuta soarele" să renască. În Franţa contemporană,
buturuga care se azvârlea în flăcări de Crăciun s-a
transformat într-o delicioasă prăjitură numită buche de
Noel. De ce n-am presupune că o asemenea tradiţie
precreştină, legată de ciclul solar, nu s-ar afla şi la ori-
ginea Crăciunului românesc? În majoritatea limbilor
europene, numele sărbătorii este legat de naşterea
Domnului: francezul Noel provine dintr-o formă veche
a latinescului natalis (,,naştere"); la fel italianul Natale,
spaniolul Navidad. În engleză, Christmas, prezent încă
din Evul Mediu, derivă din vechiul Cristes Maesse sau
Mass of Christ (,,Slujba lui Hristos").
*
Un ciclu de legende marianice, strânse şi publicate
de Simion Florea Marian în 1904, îl au ca protagonist pe
„Moş Crăciun" sau „Crăciun" pur şi simplu, un bătrân
urâcios, coleric, zgârcit, care locuia la Betleem. Nemai-
găsind sălaş la niciun han, Iosif şi Maria cer ospeţie în
casa lui Crăciun. Fiind singură, soţia acestuia, Crăciu­
neasa (Iova, în unele variante), se scuză că nu-i poate
primi, dar le îngăduie să se instaleze în grajd. La puţină
vreme Fecioara naşte, iar Crăciuneasa o ajută (în Proto-
evanghelia lui Iacob moaşa se numeşte Salomeea). Întor-
cându-se acasă, Crăciun află ce s-a întâmplat şi, cuprins
de furie, îi taie mâinile Crăciunesei. Aceasta merge şi i
se plânge Mariei, care îndată, printr-o rugăciune adre-
224
satăpruncului Isus, îi lipeşte la loc o pereche de mâini
de aur. Văzând minunea, Crăciun îşi cere iertare şi se
converteşte .

Ieslea de Crăciun în tradiţia catolică şi darnicul Moş

Crăciun

În catolicism, Crăciunul nu poate fi sărbătorit fără

„ieslea de Crăciun" (în italiană, presepe; în franceză, creche
de Noel, în germană, Krippe). Este vorba de reconstituirea
încăperii de la Betleem în care s-a născut Isus. Tradiţia
urcă la Francisc din Assisi, care a creat în 1223 o aseme-
nea „iesle" în Gerccio, aducând un măgar şi un bou vii şi
punându-le fân demâncare. Lipseau însă cei care vor
deveni protagoniştii „ieslelor" de mai târziu: Maria, Iosif
şi micuţul Isus. De obicei, ,,ieslea" (acesta e numele care
s-a încetăţenit la catolicii români) se pregăteşte, în biserici
sau acasă, cu câteva zile înaintea Crăciunului, în noaptea
sfântă fiind aşezat peste stratul de fân doar pruncul Isus.
Cea mai veche „iesle", ale cărei figuri sunt sculptate în
lemn de tei şi de ulm, se află în biserica Santo Stefano din
Bologna (datează din ultimul deceniu al secolului al
XIII-lea). Dar perioada de înflorire maximă a tradiţiei o
reprezintă secolul al XVII-lea, când apar şi cele trei
,,şcoli": napolitană, genoveză şi bologneză. Sursa narati-
vă a „ieslei" de Crăciun este începutul capitolului al
doilea din Evanghelia după Luca:

În zilele acelea a ieşit un decret de la Cezarul Augus-

tus, să se înscrie toată lumea din Imperiu. Acest re-
censământ s-a făcut pentru prima dată atunci când
era guvernator al Siriei Quirinus. Şi mergeau toţi să
se înscrie, fiecare în cetatea sa. A urcat şi Iosif, din
Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui

225
 David, care se numeşte Betleem - fiindcă era din ca-
sa şi patria lui David -, ca să se înscrie împreună cu
Maria, logodnica sa, care era însărcinată. A fost aşa:
când se aflau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să
nască; şi l-a născut pe fiul ei întâiul născut; şi l-a în-
făşat şi l-a culcat în iesle, pentru că nu mai era loc
pentru ei la popas. În ţinutul acela erau nişte păstori
care stăteau pe câmp şi făceau de strajă, păzindu-şi
turma noaptea. Şi un înger al Domnului li s-a înfăţi­
şat, şi slava Domnului i-a învăluit în lumină; şi i-a
cuprins o spaimă mare. Şi îngerul le-a spus: ,,Nu vă
temeţi, căci, iată, eu vă bine vestesc o bucurie mare,
care va fi pentru tot poporul: vi s-a născut astăzi
mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui
David. Acesta este semnul pentru voi: veţi găsi un
prunc înfăşat şi culcat în iesle." Şi dintr-odată s-a ivit
împreună cu îngerul o mulţime de oaste cerească
lăudându-L pe Dumnezeu şi spunând: Slavă în înăl­
ţimi lui Dumnezeu şi pe pământ pace între oameni bine-
plăcuţi Lui. Şi a fost aşa : când îngerii au plecat de la ei
spre cer, păstorii au început să vorbească între ei: să
mergem până la Betleem şi să vedem lucrul ce s-a
petrecut, despre care ne-a înştiinţat Domnul. Şi au
venit degrabă şi i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi prun-
cul culcat în iesle.

Prezenţa animalelor (boul şi asinul) nu este menţio­

nată de niciun evanghelist; ea provine din profeţia lui
Isaia 1,3: ,,Boul cunoaşte pe cel ce l-a dobândit şi asinul -
ieslea stăpânului său" . Conform Protoevangheliei lui Iacob
(sec. 11) Isus s-ar fi născut într-o grotă. Această tradiţie
este cunoscută şi de Iustin Martirul (Dialogul cu Trifon 78)
şi de Origen (Contra Celsum 1,51). Iată un scurt fragment
din Protoevanghelie (traducerea mea - C.B.):

226
 Când ajunseră la vreo trei mii de paşi de Betleem,
Iosif întoarse capul şi văzu că Maria suferea. Îşi zise
în gând: Tare o mai chinuie pruncul din ea. Mai în-
toarse o dată capul şi o văzu râzând. Atunci îi zise:
Ce-i cu tine, Maria? Ba eşti veselă peste poate, ba în-
tristată. Iar Maria răspunse: Văd două popoare îna-
intea ochilor: unul plânge şi se zbuciumă, altul se
bucură şi se veseleşte. La jumătatea drumului, Ma-
ria grăi către Iosif: Dă-mă jos de pe măgăriţă, căci
pruncul din mine vrea să-l scot la lumină. El făcu în-
tocmai şi o întrebă: Unde să te duc, ca să te feresc de
ochii lumii? Prin preajmă nu se află nicio casă. Până
la urmă au găsit o peşteră. Iosif intră, o lăsă pe Ma-
ria în grija fiilor săi, iar el plecă să caute o moaşă
evreică prin ţinutul Betleemului.

Între personajele nelipsite din „ieslea de Crăciun"

se numără şi cei trei magi „veniţi de la Răsărit" pentru
ai se închina lui Isus şi a-i aduce daruri: aur, smirnă şi
tămâie. Prezenţa lor este menţionată de Matei (2,1 sq).
Termenul „mag" nu are o conotaţie negativă, de „ vrăji­
tor", ,,magician". Herodot foloseşte acest termen cu
referire la un trib al mezilor, ai cărui membri îndepli-
neau serviciul religios în Imperiul Pers (Istorii 1,101); de
asemenea, Cartea lui Daniel (2,2) utilizează cuvântul
pentru a desemna o clasă de înţelepţi care interpretau
mesajele divinităţilor, manifestate de obicei în vise. Cu
acest sens trebuie luată denumirea şi în fragmentul
nostru. E vorba de astrologi păgâni, care locuiau „la
răsărit" de ludeea şi care, pe baza unor calcule, au
dedus naşterea unui rege iudeu important. Tradiţiile
creştine ulterioare i-au identificat pe „magii" din Matei
cu trei regi. Primul text care vorbeşte despre trei magi
(după numărul darurilor oferite lui Isus) este Cartea

227
armeană a copilăriei Domnului, o apocrifă din secolul al
VI-lea. Tot în această apocrifă magii sunt numiţi:
Melkon (sau Melchior, în Occident), Balthasar şi Gas-
par. Catolicii consacră magilor sărbătoarea numită
Epifania, pe 6 ianuarie, când se consumă şi o prăjitură
delicioasă, numită în Franta la galette des rois. Traditia
f I

oferirii de cadouri în noaptea de Ajun se justifică toc-

mai prin acest fragment din Evanghelia după Matei.
Fireşte, copiilor de astăzi nu li se aduc aur, smirnă şi
tămâie, dar indiferent de calitatea şi numărul cadouri-
lor, obiceiul îşi păstrează încă semnificaţia de omagiu
adus purităţii copilăriei.
Unii istorici ai creştinismului şi etnologi cred însă
că Moş Crăciun de astăzi (Pere Noel, Babbo Natale,
Santa Claus) a rezultat din combinarea funcţiilor şi
trăsăturilor mai multor personaje: Sfântul Nicolae,
Omuleţul de Crăciun (Weihnachtsmam1) şi zeul Thorr
din mitologia nordică. Totul s-ar datora în mod indirect
Reformei. Cum se ştie, Luther aboleşte cultul sfinţilor,
inclusiv al Sfântului Nicolae (mort în 350), episcop al
Mirei, un oraş situat pe teritoriul actualei Turcii. Acest
episcop, arestat în timpul persecuţiei lui Diocleţian
(303-311), obişnuia să-i viziteze pe copii, să-i încurajeze
şi să-i întrebe despre purtările lor, aducându-le de
fiecare dată mici cadouri: dulciuri, jucării, fructe. Deşi
au adoptat Reforma, credincioşii olandezi n-au renun-
ţat la sărbătoarea Sfântului Nicolae, ducând-o şi peste
Ocean (mai ales la New York). Aici, odată cu venirea
englezilor, s-au iscat invidii între copii. Toţi doreau să
primească daruri de la Sinter Klaas (forma olandeză a
numelui Sfântului Nicolae). Părinţii lor au refuzat să
reactiveze cultul sfântului, dar, sub presiunea copiilor,
au mutat obiceiul oferirii de cadouri în noaptea din
Ajunul Crăciunului. Înfăţişarea lui Moş Crăciun, în
228
spaţiul occidental, trimite la reprezentările zeului scan-
dinav Thorr, zeul războiului şi al distrugerii. Acesta
locuia într-o casă fără acoperiş, cu cinci sute de încă­
peri. Era voinic din cale-afară, înzestrat cu o imensă
barbă arămie (confecţionată din trăsnete), cu ochi de
flăcări şi o coroană de stele pe cap.

Colindele de Crăciun

Termenul „colindă" are un sens restrâns (cântec re-

ligios interpretat în seara de Ajun) şi un sens mai larg,
acoperind întreaga varietate de urări cu ocazia sărbăto­
rilor de iarnă (Sorcova, Steaua, Pluguşorul), incluzând
şi jocurile cu măşti (Ursul, Cerbul, Capra, Turca). Cea
mai importantă monografie despre colinde îi aparţine
lui Petru Caraman, Colindatul la români, slavi şi alte
popoare. Studii de folclor comparat, apărută la Bucureşti în
1983. Nu mai puţin important este capitolul despre
,,colinde" din Folclorul românesc, vol. I (Bucureşti, 1981),
lucrare de referinţă a lui Ovidiu Bîrlea, discipol al lui
Petru Caraman.
Pentru a înţelege semnificaţia colindelor, trebuie
precizate câteva lucruri. Ele constituie un produs cultu-
ral şi religios precreştin, dar Biserica le-a acaparat într-o
bună măsură funcţia şi conţinutul. Aşa cum notează
Ovidiu Bîrlea (op . cit., p . 267), ,,doar formele extreme de
colindat, cel cu măşti, pe de o parte, apoi cel modern cu
cântece de stea şi teatru religios, pe de alta, mai păstrea­
ză caracterul neambiguu, cel dintâi al colindatului stră­
vechi, precreştin, iar celălalt al doctrinei creştine autenti-
ce". Dacă ar fi să ne păstrăm pe o linie strict creştină, ar
trebui să ne limităm la cântecele de stea şi la teatrul
religios biblic. Totuşi, multe dintre colindele străvechi au
primit în conţinutul lor aluviuni creştine, astfel încât e
229
greu, dacă nu imposibil de fixat o graniţă între cele două
corpusuri de texte. Apoi, trebuie amintit faptul că la
popoarele arhaice Anul Nou marca sfârşitul recoltelor şi
începutul unui alt ciclu agricol. De aici, faptul că o parte
dintre colindele româneşti conţin urări legate de belşug,
prosperitate, fecunditate. Mai mult, până în secolul al
XVI-lea Crăciunul şi Anul Nou formau o singură sărbă­
toare, pe 25 decembrie. Abia în secolul al XVI-lea prima
zi a Noului An a fost considerată 1 ianuarie, multe dintre
riturile până atunci comune fiind preluate de inedita
sărbătoare. 14 De altfel, în zona Transilvaniei, Anul Nou
mai este numit şi „Crăciunul Mic", iar în Banat, ,,Fratele
Crăciunului" . Cele douăsprezece zile cuprinse între
Crăciun şi Bobotează formează un „ timp tare", înzestrat
cu o putere specială, când cerurile se deschid şi duhurile
circulă slobode pe pământ. Potrivit credinţei străvechi,
,,în această perioadă de tranziţie de la un an la altul,
omul poate influenţa, prin anumite procedee, desfăşura­
rea ciclului naturii pentru a şi-l face favorabil" (ibid., p.
269). Cuvântul rostit sub formă de urare şi gestul operat
după un anumit ritual aveau efecte concrete asupra
desfăşurării evenimentelor ulterioare. Pe de altă parte,
duhurile ostile omului, care bântuiau pe pământ în
răstimpul celor douăsprezece zile, trebuiau ţinute la
distanţă sau îmbunate prin alte tipuri de formule magice
ori de rituri apotropaice. În acest sens, un rol important
îl joacă scenetele cu măşti, zgomotele făcute de buhai,
capre etc., precum şi sunetul tălăngilor, tobelor, clopoţei­
lor sau al pocnitorilor (manuale, artificiale). În fine, ,,se
credea că la această sărbătoare se întorc şi morţii din

14 Vittorio Lanternari, La grande festa. Storia di Capodanno nelle

civilta primitive, Milano, 1959.
230
locaşurile lor pentru a participa şi ei, în formă nevăzută,
la veselia generală a celor vii. (... ) Morţii participau nu
numai sufleteşte, ci gustau şi din ofrandele festive"
(Bîrlea, op. cit., p. 270).
Niciuna dintre credintele
, enumerate mai sus nu are
vreo legătură cu naşterea lui Isus Hristos. Ritul s-a des-
prins ca o coajă de conţinutul ideologic pe care l-a purtat
secole de-a rândul. Totuşi, urările de prosperitate, belşug
şi sănătate rămân valabile în orice cadru religios. De aici
şi perpetuarea acestor tradiţii ancestrale, asezonate cu
idei creştine sau evenimente din viaţa lui Isus Hristos.
Nu mă voi opri asupra colindatului cu măşti (Ursul,
Cerbul, Capra, Turca, Brezaia), nici asupra colindelor de
ceată, cu pronunţat caracter păgân. Voi prezenta pe scurt
colindatul copiilor de Moş Ajun şi Sorcova. În Transilva-
nia şi în Moldova se foloseşte forma feminină, ,,colindă",
în vreme ce muntenii au neutrul „colind" (plural „colin-
de", uneori „colinzi"). În vestul şi în nordul Transilvaniei
apare şi forma rotacizată, ,,corinde" (mai ales în expresia
„dai corinde"). Etimologic, ,,colindele" româneşti se trag
din calendae-le romane, de unde provine, prin alt inter-
mediar, şi substantivul „calendar". Referindu-ne acum
strict la colindatul copiilor, obiceiul este legat de imagi-
nea pruncului Isus născut în ieslea de la Betleem. Dar
structura ritualică şi sensul ideologic trimit la un fond
mult mai arhaic. Colindătorii (sau piţărăi, în Munţii Apu-
seni, Făgăraş, zona Sibiului; în alte regiuni, colindeţi)
aveau beţişoare de alun (simbol al fertilităţii) ,,împistri-
te", cu coaja jupuită în formă de spirală. În Banat, piţărăii
înconjurau de trei ori casa gazdei, apoi intrau şi aţâţau cu
beţele de alun focul din vatră (pentru a primeni Soarele),
înconjurau masa plină de bucate şi în tot acest timp
rosteau colindul. În schimbul urărilor, colindătorii pri-
mesc daruri: colăcei speciali, numiţi în unele regiuni chiar
231
„colindeţi", fructe, mai ales mere şi nuci; recent, sub
influentă
I
citadină, sume de bani. La tară, din darurile
I

primite la colind se împărţeau şi animalelor din gospodă-

rie (vitelor, oilor etc.).
„Sorcova" e un obicei asemănător colindatului, dar
legat de Anul Nou (se sorcoveşte mai ales în dimineaţa
de 1 ianuarie). Copiii de vârstă fragedă, până la doi-
sprezece ani, ţin în mână sorcova (de la bulg. surov,
„verde"), îndeobşte o mlădiţă înmugurită de măr. Astăzi
se folosesc sorcove confecţionate dintr-un beţigaş îm-
podobit cu flori de hârtie colorată. Sorcovitul e un act
magic, prin care se încearcă activarea forţelor vitale. În
timp ce rostesc versurile: ,,Sorcova, vesela, să trăiţi,
să-mbătrâniţi, ca un măr, ca un păr, ca un fir de tranda-
fir. Ca merii, ca perii în mijlocul verii; ca viţa-de-vie la
Sfânta-Mărie, tare ca piatra iute ca săgeata, tare ca fierul
iute ca oţelul. Vacile lăptoase oile lânoase, porcii unsu-
roşi, copii sănătoşi. Câte cuie sunt pe casă atâţia galbeni
pe masă" (variantă din Ţara Loviştei, citată de Bîrlea,
op. cit., p. 282), copiii ating persoanele sorcovite cu
nuieluşa, pentru a le transmite virtuţile ei germinative.
Romanii aveau un asemenea obicei practicat la calende-
le lui ianuarie, când îşi împodobeau casele cu crengi de
laur şi de palmier; tot atunci îşi atingeau cunoscuţii cu
mlădiţe înmugurite, sub patronajul zeiţei Strenia, zeiţa
sănătătii.
I

Cântecele de stea

O categorie aparte o reprezintă „cântecele de stea".

Una dintre primele culegeri îi aparţine lui Anton Pann,
dar Moses Gaster a identificat şapte cântări „an-
tonpanniene" într-un sbornic de la 1784. N . Cartojan
aminteşte şi de un Catavasier (carte de ritual bisericesc)

232
tipărit la Râmnic în 1747, la sfârşitul căruia se află o
antologie de colinde, între care şi o versiune a celebrei
Steaua sus răsare: ,,Steaoa sus răsare/ ca o taină mare/
steaoa străluceşte,/ Pre Hristos vesteşte,/ Steaoa îşi dă
rază,/ Pre maghi luminează." Câteva decenii mai târ-
ziu, mai precis în 1815, un învăţător din Banat, Ioan
Tincovici, publica o Carte de cântări dumnezeieşti, în
cuprinsul căreia se afla şi altă capodoperă de Crăciun,
„O, ce veste minunată". Totuşi, abia cu antologia lui
Anton Pann (1830) cântecele de stea devin cunoscute,
interpretându-se şi astăzi, pe tot cuprinsul României,
după melodiile stabilite de el.
În ce priveşte originea lor, atât Gaster, cât şi Cartojan
şi AL Rosetti (Colindele religioase la români, Bucureşti,
1920) o identifică în Biblie şi în apocrife. Cartojan a
descoperit modelele cărturăreşti ale mai multor piese
din culegerea lui Anton Pann. De pildă, ,,Îngerul au
alergat şi Fecioarei au strigat..." reprezintă versificarea
unui tropar al Învierii, care se cântă în ziua Învierii;
„Trei crai de la Răsărit" seamănă izbitor cu un colind
grecesc; ,,Jalea Maicii Domnului" din culegerea an-
tonpannescă este o prelucrare a cunoscutului imn din
tradiţia catolică, Stabat mater dolorosa/ Juxta Crucem
lachrymosa, scris de călugărul Jacopone da Todi între
1302 şi 1306 şi ajuns printre colindele româneşti datori-
tă contactului credincioşilor ardeleni cu Roma; altă
piesă provine din Psalmul 46, în traducerea lui Dosoftei;
,,Nunta din Cana Galileii" prelucrează episodul bine-
cunoscut din Evanghelia după Ioan, deşi raportul cu
sărbătoarea Naşterii Domnului stârneşte nedumerire.
Există şi colinde de stea cu tematică funerară, axată în
special pe momentul căderii în păcat al lui Adam şi a
Evei. O asemenea tematică, prezentă şi în misteriile
dramatizate occidentale, se înscrie firesc în atmosfera
233
Crăciunului, dat fiind că naşterea lui Isus, ,,noul Adam",
este văzută ca o răscumpărare a greşelii vechiului Adam.

Vicleimul

Plecând de la faptul că misteriile celor trei

regi-magi de la Răsărit apar în Franţa, în secolul al
Xi-lea, că aceste misterii au fost prelucrate în germană,
apoi aduse în Transilvania de saşi (instalaţi aici înce-
pând cu secolul al Xii-lea), ajungem la concluzia că saşii
au introdus „ Vicleimul" (formă populară a cuvântului
Betleem) în provinciile româneşti. N . Cartojan preci-
zează, la rândul său : ,,Cercetarea materialului de ma-
nuscripte din Biblioteca Academiei Române, precum şi
a mărturiilor interne şi externe, duce la concluzia că
Vicleimul apare la noi în ultimele decenii ale veacului
al XVIII-lea" (Cărţile populare în literatura românească,
Bucureşti, 1974, vol. II, pp. 230-231). Nici misionarul
catolic Marcus Bandinus, care petrece iama anului 1647 în
Moldova, nici Paul de Alep, nici Dimitrie Cantemir, nici
Gheorgachi logofătul (1767) nu pomenesc despre această
tradiţie. Vicleimul dramatizează începutul Evangheliei
după Matei: sosirea magilor la Ierusalim; discuţia lor cu
Irod; descoperirea pruncului la Betleem; întoarcerea ma-
gilor în ţările lor; uciderea pruncilor. Această dramatizare
avea loc în seara de Ajun, alteori chiar în ziua de Crăciun
(după regiuni). Din amintirile lui Mihail Kogălniceanu
reiese că personajele Vicleimului erau interpretate de fii
de boieri, altfel spus de elita socială a Moldovei, având şi
o bună cultură teologică. Astăzi Vicleimul şi-a pierdut
puterea de seducţie, probabil din cauza subiectului prea
sumbru, socotit inadecvat pentru o sărbătoare luminoasă,
cum este Crăciunul.

234
 Stille Nacht (,,Noapte liniştită")

Acest cântec de Crăciun adaptat în numeroase

limbi, interpretat chiar şi de cei care nu se recunosc
creştini, a fost compus în câteva ore, pe 24 decembrie
1818, într-un sătuc austriac din apropiere de Salzburg,
numit Oberndorf. Pastorul de la St. Nicholas Kirche din
Oberndorf, Joseph Mohr, tocmai se întorsese obosit de
pe drumuri, când şi-a dat seama că nu avea nimic
pregătit pentru slujba de Ajun. Nici orga nu mai funcţi­
ona. Atunci şi-a adus aminte de un poem compus cu
doi ani înainte. L-a pus în buzunar şi s-a repezit la
prietenul său, Franz Xaver Gruber, învăţător şi organis-
tul bisericii. Gruber a citit versurile şi în doar câteva
ceasuri a compus minunatul cântec Stille Nacht (,,Noap-
te liniştită"), care a fost interpretat chiar în noaptea
aceea la Oberndorf, cu acompaniament de chitară .
Cine sunt autorii? Joseph Mohr s-a născut pe 11 de-
cembrie 1793, ca al treilea fiu nelegitim al Armei
Schoiber. A reuşit să se înscrie şi să termine seminarul
cu o dispensă obţinută din partea vicarului (copiii
nelegitimi nu aveau dreptul să urmeze studii teologice) .
La Oberndorf a rămas doar câţiva ani, ca ajutor al preo-
tului titular. S-a stins din viaţă în 1848, de embolie
pulmonară. Compozitoml, Franz Xaver Gruber, s-a năs­
cut pe 25 noiembrie 1787 la Hochburg, un sat de lângă
Oberndorf, în familia unui tesător de in. A lucrat alături
I

de tatăl său până la optsprezece ani, luând lecţii de

muzică în privat. Muncind din greu, şi-a luat diploma
de învăţător şi s-a însurat cu văduva predecesorului
său, pentru a-i moşteni postul.
Dacă orga bisericii din Oberndorf n-ar fi fost defectă,
Stille Nacht ar fi rămas un hit local. Ce s-a întâmplat? Un
organist vestit al vremii, Karl Mauracher, chemat să
235
repare instrumentul, a descoperit partitura cântecului şi a
luat-o cu sine. El cunoştea două familii de comercianţi
pasionate de muzică, Rainer şi Strauss, care străbăteau
întreaga Europă spre a-şi vinde mărfurile interpretând şi
jodlere - ,,hăulituri" tiroleze. Prin aceste familii Stille
Nacht a cucerit aproape întreaga Europă, ajungând până
la Sankt Petersburg. În 1839, a doua generaţie a familiei
Rainer a debarcat în Statele Unite. Chiar în seara de Ajun
a acelui an, Ludwig, Margaretha, Therese şi Simon Rai-
ner au cântat pentru prima dată Stille Nacht în faţa mo-
numentului lui Alexander Hamilton din New York. Peste
douăzeci de ani, în 1859, cântecul va fi adaptat în engleză
de parohul de la Trinity Church, John Freeman Young.
De atunci, adaptările n-au contenit. Există una şi în ro-
mâneşte, care sună aşa: ,,Sfânt locaş, tainic locaş!/ Totul
doarme în oraş,/ Doar în staul, lângă iesle, privind,/ Stau
Maria şi Iosif slăvind,/ Pruncul sfânt priveghind,/ Prun-
cul sfânt priveghind.// Vin uşor îngerii în zbor,/ Blând
grăind păstorilor,/ Vestea bună răsună în cor:/ S-a năs­
cut azi un Mântuitor!/ Pace' n veci tuturor!/ Pace' n veci
tuturor!" 15
Traditia felicitărilor trimise de Crăciun datează de
I

la sfârşitul secolului al XIX-iea, iar la originea ei se află

un englez, John Calcot Horsley.

15 Despre originea şi difuzarea cântecului Stille Nacht, cf

Federica Faggioni, La magia del canto din Natale che ha
conquistato il mondo, Trento, 2011. Conţine reproduceri ale
unor lucrări despre Crăciun semnate de copiii de la Corbeni,
Argeş, îndrumaţi de profesoara şi pictoriţa Elena Stoica.

236
Personaje
 Fecioara Maria sau Maica Domnului

Maria sau Mariam sunt forme grecizate ale ebraicu-

lui Miriam. O posibilă etimologie ar fi cuvântul egip-
tean Marye „preaiubită" . Sora lui Moise purta numele
Miriam. Pentru creştini, Maria este „Maica Domnului",
,,Fecioara", ,,Născătoarea de Dumnezeu" (lat. Deipara),
statutul ei fiind unul paradoxal: a devenit mamă, dar
nu şi-a pierdut fecioria. L-a conceput pe Isus de la
Duhul Sfânt, neîntreţinând raporturi cu vreun bărbat.
După o veche expresie latină, a rămas fecioară ante
partum, in partu et post partum (,,înainte de a naşte, în
timpul naşterii şi după ce a născut") . Se bucură de
patru sărbători „mari": Naşterea (Sânta Maria Mică), pe
8 septembrie, la începutul anului bisericesc; Intrarea în
Templu16 (Vovidenia), pe 21 noiembrie; Bunavestire
(Anuntiatio ), pe 25 martie; Adormirea Maicii Domnului
(Sânta Maria Mare), pe 15 august.
În Noul Testament, Isus are o atitudine destul de
rece faţă de mama Sa. De pildă, la nunta din Cana
Galileei, când Maria îi semnalează terminarea vinului,
Isus îi răspunde cu duritate: ,,Ce vrei de la mine, feme-
ie? Încă n-a venit ceasul Meu" (Ioan 2,1-12). Marcu

16Denumirea folosită de ortodocşi, ,,Intrarea în Biserică", este

un anacronism care trebuie corectat. Multe comunităti au
adoptat deja denumirea corectă: ,,Intrarea în Templu;,. În
timpul copilăriei Fecioarei Maria, creştinismul încă nu exista,
prin urmare nici bisericile. Fecioara a fost dusă în Templul
din Ierusalim.
239
(3,31-35) relatează un alt episod care intrigă. În timp ce
Isus predică mulţimii, ,, vin mama Lui şi fraţii Lui; şi,
stând afară, au trimis să-L cheme. Mulţimea şedea în
jurul Lui; şi-I zic: Iată, mama Ta şi fraţii Tăi (şi surorile
Tale) Te caută afară. Răspunzând, le spune: Cine este
mama Mea şi cine [sunt] fraţii Mei? Şi privind roată la
cei aşezaţi în cerc împrejurul Său, zice: Iată mama Mea
şi fratii Mei. Cine va face voia lui Dumnezeu acela este
fratel~ Meu, şi soră, şi mamă." În fine, tot Evanghelia
după Ioan ne-a transmis faimoasa propoziţie-testament
a lui Isus de pe cruce: ,,Femeie, iată fiul tău". Isus nu-i
spune „mamă", ci „femeie", ca în episodul nunţii din
Cana, marcând o distanţă între El şi familia lui biologi-
că. Noua familie, creştină, singura care contează, stă
sub autoritatea Părintelui ceresc.
Luca îi acordă Fecioarei o atentie , deosebită. El rela-
tează scena Buneivestiri, având în centru faimosul „Mag-
nificat". Tot Luca a consemnat vizita Mariei la verişoara
ei, Elisabeta. Cu acest prilej are loc şi prima întâlnire
dintre Isus şi ,,Înaintemergătorul" Său, Ioan Botezătorul.
Maria fusese logodită cu Iosif, un bătrân de vreo optzeci
de ani, văduv şi cu patru (sau şase) copii, conform unei
tradiţii preluate de Epifanie al Salaminei (sec. IV). Aflând
că Maria este însărcinată, Iosif vrea să o părăsească, dar
un îngeri se arată în somn şi-i dezvăluie taina dumneze-
iască: Maria îl va naşte pe Isus într-un staul de lângă
Betleem. Conform unei traditii , consemnate în Protoevan-
ghelia lui Iacob (sec. II) naşterea ar fi avut loc într-o peşte-
ră, iar Maria ar fi fost ajutată de o moaşă din împrejurimi.
Probabil Maria nu L-a însoţit pe Isus în călătoriile Sale
misionare. Maica Domnului reapare în episodul răstigni­
rii, apoi în Faptele apostolilor, rugându-se împreună cu
ucenicii. Golul din biografia canonică a Mariei va fi um-
plut de apocrife.
240
 Cel mai important document îl reprezintă Protoe-
vanghelia lui Iacob, deja citată. Ea începe cu naşterea
Mariei din Ioachim şi Ana. Aceştia nu aveau copii,
drept pentru care nu puteau aduce jertfe la Templu.
Într-o zi, Ana se roagă mai fierbinte ca oricând, sub o
tufă de laur. Dumnezeu o ascultă şi-i împlineşte dorin-
ţa. Maria se naşte sub semnul unui dublu miracol: în
urma unei rugăciuni şi dintr-o mamă „înaintată în zile".
Protoevanghelia o descrie ca pe o fetiţă-minune: la vârsta
de trei ani este prezentată la Templu; va locui aici,
înconjurată de un grup de fecioare, până la vârsta de
paisprezece ani; studiază Scripturile şi devine o ţesătoa­
re desăvârşită, amănunt pe care-l va specula şi tradiţia
populară românească; se va logodi cu bătrânul Iosif.
Multe episoade relatate în Protoevanghelie vor plămădi
tradiţia creştină, regăsindu-se atât în iconografia bizan-
tină, cât şi în cea apuseană.
Iustin Martirul şi Irineu al Lyonului (sec. II) propun
primele schiţe de mariologie în lumina hristologiei. Pen-
tru Iustin, ,,Hristos s-a făcut om dintr-o fecioară pentru
ca neascultarea datorată şarpelui să fie distrusă în
acelaşi fel prin care a apărut" (Dialogul cu Trifon
100,4-6). Iustin dezvoltă antiteza paulinică Isus versus
Adam, prelungind-o cu altă antiteză: Maria versus Eva.
Maria devine o Nouă Evă, care, prin ascultarea porun-
cii lui Dumnezeu (episodul Buneivestiri) anulează efec-
tele neascultării Evei. Tot Iustin polemizează cu „iudeul
Trifon" în privinţa unui verset din Isaia, care vorbeşte
despre naşterea dintr-o „fecioară" (parthenos, după Sep-
tuaginta) . Irineu înscrie mariologia în teoria lui despre
istoria mântuirii şi despre „recapitulare" (anakephalaio-
sis). Isus răscumpără greşeala întregii omenirii, de la
păcatul adamic până în prezent; la fel, Maria anulează
păcatul Evei prin ascultarea sa. Dar cea mai importantă

241
controversă mariologică, cea în jurul termenului Theoto-
kos, a avut loc în primele decenii ale secolului al V-lea,
efectele ei simţindu-se până astăzi. Disputa a opus
grosso modo tabăra alexandrinilor, reprezentată de Chiril,
şi cea a antiohienilor, reprezentată de Nestorie. Acesta
din urmă refuza Fecioarei titlul Theotokos, ,,Născătoare
de Dumnezeu", invocând următorul argument: Dum-
nezeu infinit şi transcendent nu poate fi născut de o
creatură finită şi pământească. În cel mai bun caz, Ma-
ria poate fi numită Christotokos, ,,Născătoare a lui Hris-
tos", adică, a Omului Isus Hristos, nu a lui Hristos
Dumnezeu. Nu vom intra aici în toate amănuntele
disputei. Sinodul de la Efes (prezentat în acest volum) a
tranşat în favoarea alexandrinilor. Tot în secolul al
V-lea, cultul Mariei ia amploare mai cu seamă în comu-
nităţile creştine din Asia Mică.
Una dintre sărbătorile specifice catolicismului, deşi
se înrădăcinează în tradiţiile marianice orientale, este
Imaculata Concepţiune (8 decembrie). Ortodocşii folo-
sesc expresia „Neprihănita Zămislire" (sărbătoare se-
cundară, pe 9 decembrie). Dogma Imaculatei Concepţi­
uni, promulgată de Papa Pius al IX-lea pe 8 decembrie
1854, recunoaşte caracterul de excepţie al Mariei, singu-
ra femeie care a zămislit fără a fi fost întinată de păcatul
originar. Iată traducerea bulei papale: ,,Cu autoritatea
Domnului nostru Isus Hristos, a fericiţilor apostoli
Petru şi Pavel, precum şi a Noastră, declarăm, anunţăm
Ş i hotărâm: învătătura care sustine că Preafericita Ma-
, I

ria, în primul moment al conceperii ei, a fost, prin harul

şi privilegiul unic al Dumnezeului Celui Atotputernic şi
având în vedere meritele lui Isus Hristos, Mântuitorul
neamului omenesc, păstrată curată de toată căderea
păcatului originar, este revelată de Dumnezeu, şi de
aceea toţi credincioşii trebuie să creadă cu tărie şi neîn-
242
trerupt în ea" (traducerea mea - C.B.). Dogma nu sus-
ţine, cum se răstălmăceşte uneori, că Maria s-ar fi năs­
cut, precum Isus, fără părinţi trupeşti. Ea susţine doar
lipsa de păcat a Fecioarei din momentul conceperii ei
pasive, adică din momentul în care Dumnezeu a insuflat
duhul asupra materiei sau a trupului conceput de cei
doi părinţi. Graţie inventării termenului „ preredemp-
ţiune" (praeredemptio), teologul scoţian Duns Scotus
reuşeşte să împace faptul că Maria a fost dispensată de
urmările păcatului originar, cu necesitatea existenţei
unei mântuiri, a unei răscumpărări şi pentru ea. Aşa­
dar, Fecioara s-a bucurat de un privilegiu unic, dar nu
face excepţie de la regula întregului neam omenesc,
marcat de amprenta păcatului originar. Ea a fost doar
,, prerăscumpărată".
Una dintre scenele întâlnite pe zidurile bisericilor or-
todoxe, dar şi ale celor catolice, este Adormirea. Progra-
mul iconografic provine dintr-o serie de texte vechi, cel
mai important fiind o apocrifă transmisă sub numele lui
Ioan Teologul (sec. IV). Un înger îi vesteşte Fecioarei
sfârşitul vieţii. Apostolii, aduşi pe nori, se adună la Betle-
em în jurul patului ei. De aici toţi ajung, printr-un mira-
col, la Ierusalim. Momentul mortii coincide cu venirea lui
'
Isus, care ia în mâini sufletul Maicii sale, pentru a-l urca
la cer. Dar nici trupul nu va rămâne pe pământ, ci va
merge direct în rai. La un moment dat, un evreu pe nume
Iephonas vrea să răstoarne patul cu trupul binecuvântat
al Feciorei. Atunci, un înger coboară şi-i retează braţele.
Acestea rămân atârnate de marginile crivatului ori ale
sicriului. Petru intervine şi, în urma pocăinţei şi a conver-
tirii lui Iephonas, îi lipeşte braţele la loc.
*
Simion Florea Marian a adunat, la începutul secolu-
lui al XX-iea, într-un volum masiv, de peste trei sute de
243
pagini, mai multe „legende ale Maicii Domnului", culese
de pe întreg teritoriul locuit de români. Legendele des-
pre naşterea Mariei sunt inspirate (dar cu unele prelu-
crări originale) din Protoevanghelia lui Iacob. Un alt ciclu,
prezentat în volumul de faţă, este consacrat Fecioarei şi
lui Crăciun. Capitolul IV din antologia lui Sim. FI.
Marian se opreşte asupra unui personaj inedit: Trif cel
Nebun. Când Isus a împlinit patruzeci de zile, Fecioara
a vrut să-l ducă la Templu. Dar iudeii au aflat şi voiau
s-o împiedice. Unul dintre preoţi (conform majorităţii
variantelor ar fi vorba chiar de marele preot), pentru a
distrage atenţia mulţimii şi a evita linşarea Fecioarei, se
dezbracă, îşi acoperă trupul cu paie şi începe să urle tot
felul de absurdităţi, prefăcându-se nebun. Atrasă de
spectacol, mulţimea o uită pe Maria, care poate merge
liniştită în Templu, unde-i întâlneşte pe bătrânul Sime-
on şi pe Ana, profetesa. Cercetătorii discută încă prove-
nienta numelui Trif cel Nebun.
I

O prelucrare a mitului grec al lui Arahne apare în

ciclul „Maica Domnului şi paingănul" (păianjen). Con-
form Protoevangheliei lui Iacob, Maria şi cele douăspreze­
ce însoţitoare ale ei au ţesut, din purpură, o splendidă
catapeteasmă pentru Templu. Plecând de la acest amă­
nunt şi cuplându-l cu un mit de origine păgână, tradiţia
populară a zămislit „legenda blestemării paingănului".
O variantă din Bucovina spune că Maica Domnului
torcea într-o zi sub un pom, în grădină. Un „ paingăn" o
vede şi o provoacă la următoarea întrecere: care dintre
ei poate să toarcă firul cel mai subţire? Maica Domnului
pierde întrecerea şi rosteşte un blestem: celui care va
omorî un păianjen i se vor ierta şapte păcate.
Am lăsat pentru final ciclul „Căutarea Domnului
Isus Hristos de către Maica lui", care ocupă trei sferturi
din culegerea lui Sim. FI. Marian. Majoritatea variante-
244
lor acestei legende sunt în versuri şi regret că din lipsă
de spaţiu nu pot transcrie măcar una dintre ele. Voi
rezuma o variantă culeasă în satul Bălăceana, Suceava.
Într-o chilie „de tămâie", Maica Domnului încearcă să
ghicească soarta lui Isus cu ajutorul unei „cărţi albe"
(Cartea destinului sau Calea vieţii, probabil). În unele
variante cartea e chiar Biblia. Negăsind răspuns, pleacă
să-l caute „pe un deal mare şi ascuţit/ ca o dungă de
cuţit", probabil simbolul frontierei dintre cele două
lumi, pământească şi cerească. Ea se întâlneşte rând pe
rând cu un lemnar, un fierar şi o broască. La întrebarea
dacă nu ştie unde se află Fiul ei, lemnarul îi răspunde
că el însuşi i-a cioplit crucea. Ba se mai şi laudă că i-a
cioplit o cruce înaltă şi groasă, deşi iudeii îi ceruseră
una subţire şi „mititică". Auzind aceste cuvinte, Maica
Domnului îl blestemă: ,,Să lucrezi cu anul şi să-ţi câştigi
banul". Fierarul fabricase cuiele cu care a fost pironit
Isus. Spre deosebire de lemnar, el a făcut nişte cuie mici
şi fine, în aşa fel încât cel răstignit să sufere cât mai
puţin. Pentru aceasta Maria îl binecuvântează: ,,Să baţi
o dată cu ciocanul/ şi tu să-ţi şi câştigi banul". A treia
întâlnire, cea mai bizară, cu o broască, are un dublu rol:
povestea broaştei o va consola pe Maria de pierderea
unicului ei Fiu; mai mult decât atât, îi va provoca râsul.
Văzând-o în lacrimi, broasca o întreabă ce s-a întâm-
plat? Maria îi spune de răstignire. Atunci broasca îi
povesteşte că şi ea a avut nouă pui, dar „a venit o roa-
tă/ forforoată/ şi-i turti pe toţi deodată" . A scăpat doar
unul, numit Toma, urât, cu ochii holbaţi şi picioare
crăcănate. Cum îl vede, Fecioara Maria izbucneşte în
râs. Înviorată, ea o binecuvântează pe broască, iar
aceasta, la rândul ei, îi prezice că îşi va revedea Fiul
după ce va ajunge la o „apă mândră şi frumoasă", în
care-şi va spăla mâinile şi picioarele. Într-adevăr, după

245
săvârşirea acestui ritual, Maria îl vede pe Isus coborând
din cer înconjurat de o ceată de cincizeci de îngeri şi de
cincizeci de „jidovi" (probabil uriaşi). Legenda merită
un comentariu aparte, pornind de la fiecare detaliu.
Într-un studiu mai vechi, Rosa del Conte s-a oprit asu-
pra simbolisticii broaştei, zeitate egipteană a Vieţii. Unii
exegeţi au propus o apropiere de balada Mioriţa (mama
care-şi caută fiul, pe ciobanul ucis). Nimeni însă, după
ştiinţa mea, n-a făcut apropierea de mitul zeiţei Deme-
ter şi de misteriile de la Eleusis. Mă refer în primul rând
la scena transmisă de Clement Alexandrinul în
Protrepticon II,20-21. Demeter (Ceres), îndurerată de
răpirea fiicei sale, Persefona, ajunge la Eleusis, unde
tânăra Baubo o întâmpină cu o băutură sacră, făcută din
orz şi alte cereale. Ofensată de refuz, Baubo îşi ridică
rochia şi-i arată zeiţei părţile ei ruşinoase. Atunci zeiţa
izbucneşte în râs, se destinde şi acceptă băutura. Ca în
legenda Maicii Domnului, ea îşi găseşte fiica răpită de
Hades, dar aceasta nu poate reveni pe pământ decât
şase luni pe an. Legenda Căutării Fiului de către Maria
a fost prelucrată în chip genial de Mihail Sadoveanu,
care se va fi inspirat şi din mitul egiptean al lui Osiris
(teza lui Alexandru Paleologu din Treptele lumii sau
calea către sine a lui Mihail Sadoveanu) .

Pentru a merge mai departe: Jaroslav Pelikan, Fecioara

Maria de-a lungul secolelor, traducere de Silvia Palade,
Bucureşti, 1998.

246
 Ioan Botezătorul şi Sânzienele

Numele (Ioan) şi supranumele (Botezătorul) sfântu-

lui apar în Evangheliile după Marcu, după Matei şi
după Luca, precum şi la Flavius Josephus, în Antichităţi
iudaice 18,5,2. Conform relatării evanghelistului Luca,
Ioan Botezătorul s-a născut în familia preotului Zaharia,
pe când mama sa, Elisabeta, era deja bătrână. Acesta este
singurul care vorbeşte despre naşterea celui care va fi
numit, de tradiţia creştină, ,,înaintemergător" al lui Isus
Hristos. Preotul Zaharia, fără copii, slujea în Templu,
mai precis, la „altarul tămâierii", când îngerul Gabriel
i-a adus vestea naşterii unui fiu, al cărui nume va fi
Ioan. Preotul s-a arătat destul de sceptic, drept pentru
care îngerul i-a luat graiul. Într-adevăr, imediat după
vestire, Elisabeta a rămas grea. După şase luni, Fecioara
Maria, purtând în pântece rod de la Duhul Sfânt, a
venit în vizită la „ruda" sa, vârstnica sotie a bătrânului
preot Zaharia. În momentul în care M~ria a intrat în
casă, Elisabeta şi-a simţit pruncul tresăltând de bucurie.
Aceasta a fost prima întâlnire a viitorului profet cu
Domnul Isus. În ziua tăierii-împrejur, Zaharia şi-a recă­
pătat glasul şi a confirmat numele nou-născutului.
Ebraicul Yohanan înseamnă „Iahve este darnic". Nume-
le trimite la naşterea miraculoasă a lui Ioan dintr-o
femeie bătrână şi considerată stearpă. Dar el se referă şi
la misiunea divină pe care viitorul profet o va îndeplini
în mijlocul poporului lui Israel. A crescut în pustiul
Iudeii, primind chemarea profetică în anul 27 d.H. Deşi
există unele elemente de contact, nu poate fi stabilită ni-
cio legătură clară între el şi grupul esenienilor, acei
247
disidenţi iudei care părăsiseră Ierusalimul şi trăiau
retraşi în pustiu, practicând abluţiunile ritualice, casti-
tatea şi aşteptând confruntarea decisivă dintre forţele
Luminii şi ale Întunericului. Supranumele „ Botezăto-
rul" se datorează activitătii sale, care includea, alături
I

de predicare şi criticarea moravurilor, administrarea

botezului în apele Iordanului. Spre deosebire de abluţi­
unile prezente în iudaism şi practicate mai ales de
esenieni, botezul lui Ioan era administrat „întru pocăin­
ţă" şi avea caracter unic (nu putea fi repetat). Isus a
primit botezul din partea înaintemergătorului Său, deşi
acesta se considera nevrednic „să-I ducă încăltările". În
I

momentul botezului cerurile s-au deschis, iar Duhul

Sfânt a pogorât asupra lui Isus în chip de porumbel.
Începutul activităţii publice a lui Isus coincide, isto-
ric, dar şi simbolic, cu sfârşitul misiunii Botezătorului.
Din cauza criticilor, justificate, dar foarte vehemente, la
adresa lui Irod Antipa, recăsătorit cu o cumnată a sa,
Irodiada, profetul e arestat şi închis în fortăreaţa
Machaerus. Scena decapitării sale a devenit faimoasă. O
reiau, în traducere proprie, după Matei (14,1-12)

În vremea aceea a auzit tetrarhul Irod de faima lui

Isus şi le-a spus slujitorilor săi: ,,Acesta este Ioan Bo-
tezătorul. El s-a sculat din morţi şi de aceea minuni-
le se săvârşesc prin el." Căci Irod, punând mâna pe
Ioan, l-a legat şi l-a pus în temniţă din pricina
Irodiadei, soţia lui Filip, fratele său. Pentru că Ioan îi
spunea: ,,Nu ţi-e îngăduit să o ai [de soţie]". Şi, cu
toate că voia să-l omoare, s-a temut de mulţime, căci
[mulţimea] îl socotea profet. Dar la ziua de naştere a
lui Irod, fiica Irodiadei a dansat în mijlocul [adună­
rii] şi lui Irod i-a plăcut; de aceea, cu jurământ i-a
făgăduit ei să-i dea orice-i va cere. Iar ea, silită de

248
 mama ei: ,,Dă-mi - zice - aici, pe o tipsie, capul lui
Ioan Botezătorul!" Şi, cu toate că regele s-a întristat,
a poruncit să-i fie dat, din pricina jurămintelor şi a
celor de faţă. Şi a trimis să i se taie capul lui Ioan în
temniţă. Şi capul lui a fost adus pe o tipsie şi a fost
dat fetei, iar [aceasta] i l-a dus mamei sale. Şi sosind
ucenicii lui, i-au luat trupul, apoi s-au dus şi i-au dat
de veste lui Isus.

Ioan Botezătorul a fost purtătorul unui mesaj social

şi teologic radical, pe linia şi în spiritul profetismului
iudaic, el însuşi urmând, ca stil de viată, modelul na-
ziratului (ascetismului) veterotestament~r. Împreună cu
Ilie a devenit model pentru monahii creştini. Veşminte­
le, făcute din piei de animale, felul hranei, miere şi
lăcuste, limbajul său fără menajamente fac din Ioan
Botezătorul un tip de profet „atopic", aflat la jumătatea
distanţei dintre nazireul (ascetul) iudaic şi filozoful
cinic (tip Diogene).
*
În tradiţia populară românească există o serie de
legende şi balade care-l au ca erou pe cel supranumit
„nânaşul lui Dumnezeu". Câteva au fost reproduse de
Simion Florea Marian în Sărbătorile la români (capitolele
despre Botezător se află în voi. I, pp. 159-166). Voi
aminti doar trei, de o adâncime filozofică tulburătoare.
Primele două legende provin din Bucovina, a treia,
balada, circula, se pare, în toate ţinuturile locuite de
români la sfârşitul secolului al XIX-iea. Se spune, aşa­
dar, că Ioan Botezătorul era un simplu păstor de capre.
Toată copilăria şi-a petrecut-o în pustiu, fără să vadă
chip de om. Forma lui de religiozitate era primitivă, dar
autentică: se ruga sărind copilăreşte peste o buturugă şi
zicând, o dată, ,,Asta ţie, Doamne", iar a doua oară,

249
„Asta mie, Doamne". La un moment dat, auzind de
existenţa unei biserici, a mers să se închine. Dar acolo
s-a murdărit de păcate. Odată întors printre caprele
sale, n-a mai dorit să părăsească pustiul. Tocmai pentru
puritatea sa edenică, Dumnezeu l-a ales ca naş de botez
al Fiului Său. A doua legendă povesteşte că, după iz-
gonirea din rai, Adam şi Eva au început să cultive o
palmă de pământ. Diavolul însă le-a interzis, căci între-
gul pământ era proprietatea sa. Pentru a se putea hrăni,
Adam a semnat un contract prin care, în schimbul
sufletului său, al Evei şi al urmaşilor lor, căpăta de la
diavol dreptul de-a lucra pământul. Contractul a fost
„semnat" prin apăsarea degetului în materia moale a
unei cărămizi . După ce a fost arsă şi s-a întărit, cărămi­
da a fost îngropată sub o piatră din râul Iordan. Abia în
momentul botezării lui Isus de către Ioan acest contract,
prin care întreaga omenire devenise sclava diavolului,
s-a făcut praf, apa Iordanului îmoşindu-se din pricina
culorii ei. În sfârşit, balada despre Ioan Botezătorul
povesteşte că un grup de vânători a găsit „către sară"
un „cerbuşor surişor", pe care l-au adus acasă. Dar
când au vrut să-l sacrifice, animalul a început să vor-
bească: ,,Ho, ho, ho, nu săgetaţi,/ viaţa nu mi-o luaţi,/
că eu nu-s cerb cum credeţi/ şi după cum mă vedeţi,/
ci-s Ion/Sânt-Ion/ nânaşul lui Dumnezeu". Apoi „cer-
buşorul" îşi deapănă viaţa. Maica lui îl blestemase când
încă nu fusese înţărcat, să „fie fiară în pădure" timp de
nouă ani şi nouă zile. Apoi să „dureze o mânăstire" cu
nouă uşi, nouă altare, ,,cu ferestrele spre soare". În faţa
acestei mânăstiri se aflau doi brazi „îngemănaţi", iar la
tulpina lor „un pat mândru-ncheiat" . Pe acest pat stă­
teau pruncul Isus şi Maica Domnului. Isus plângea
întruna. Maria, pentru a-l potoli, i-a promis întâi să-l
ducă „la umbra mărului"; apoi, ,,la umbra bradului";

250
apoi, că-i va da „luna şi cu stelele/ soarele cu razele".
În van. Abia când pruncului i s-a promis botezul ce
urma să fie săvârşit de Ioan, el a încetat să plângă. Din
cele trei legende se observă că în tradiţia populară
românească Ioan Botezătorul apare ca un personaj
edenic, model de viată curată, un fel de om-animal
I

necontaminat de păcat şi de civilizaţie. Credinţa lui,

izvorâtă spontan din traiul „în sânul naturii", îl predis-
pune pentru funcţia de „naş al lui Isus", cei doi conlu-
crând pentru îndepărtarea urmelor păcatului comis de
protopărintele omenirii, Adam.

Sărbătoarea naşterii Sfântului Ioan şi Sânzienele

Ioan Botezătorul are nu mai puţin de trei sărbători:

naşterea (24 iunie); ziua sfântului ca Botezător (7 ianua-
rie); tăierea capului (29 august: zi de post şi reculegere).
Ziua de 24 iunie a fost stabilită în raport cu ziua Crăciu­
nului, dat fiind că, după evanghelistul Luca, Ioan s-a
născut cu şase luni înaintea lui Isus. Data Crăciunului,
25 decembrie, s-a stabilit şi a devenit obicei abia în secolul
al IV-iea, prin urmare data de 24 iunie pentru sărbători­
rea naşterii lui Ioan este ulterioară. De obicei, sfinţii sunt
pomeniţi cu data morţii lor, adică a „naşterii lor cereşti" .
Botezătorul beneficiază, şi în acest caz, de un statut ex-
cepţional. În tradiţia populară românească, pe 24 iunie se
sărbătoresc Sânzienele, laolaltă cu „focul viu sau focurile
Sfântului Ioan". Ca în multe alte cazuri, avem de-a face
cu o sărbătoare „în palimpsest", peste stratul sau peste
straturile păgâne suprapunându-se cel creştin.
Probabil cea mai veche sărbătoare este aceea a „focu-
lui viu", legată de solstiţiul de vară. Pe 21 iunie soarele
ajunge la apogeu, apoi începe să descrească. ,,Prin foc,
omul primitiv credea că îi stă în putinţă să ajute soarele în
251
aparentul său declin, să-i sprijine paşii obosiţi şi să înte-
ţească din nou cu mâna lui flacăra scăzută şi roşiatică,
utilizând în acest scop făcliile rotite într-un singur sens, în
sensul mersului aparent al soarelui pe bolta cerească",
notează Iosefina Batto în teza sa de doctorat Simbolismul
solstiţiului de vară, susţinută la Universitatea Babeş-Bolyai
din Cluj-Napoca în 2011. Focul viu este aprins direct de
razele soarelui, şi el nu are doar virtuţi purificatoare, ci
stimulează şi fecunditatea oamenilor, a animalelor, pre-
cum şi fertilitatea solului. De asemenea, cu cărbunii lui
stinşi „ poţi lecui oameni, vite bolnave; păşind peste ei nu
ai grijă că ţi se va prinde boale sau farmece de trup" (E.
Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român
adunate şi aşezate în ordine mitologică, Cernăuţi, 1903, p.
1202). Iosefina Batto sintetizează un capitol din faimoasa
Creangă de aur (1906-1915) a lui J.G. Frazer: ,,Acest foc viu
avea numeroase întrebuinţări: vitele erau trecute prin
flăcări pentru a fi vindecate sau ferite de diferite boli; un
tăciune luat dintr-un astfel de foc era pus pe acoperişul
casei pentru a-l feri de foc; în funcţie de cât de mari erau
flăcările, se stabilea recolta la struguri şi in; existând
credinţa că în acest timp mitic munţii se deschid şi din
adâncuri se revarsă tot soiul de spirite rele, se aprind
focuri pentru gonirea lor; de asemenea, se credea că
sărind peste un foc viu omul poate scăpa de nenoroc, iar
perechile nefertile vor putea avea copii; despre fetele în
preajma căsătoriei se spunea că se vor căsători în cursul
acelui an dacă dansau lângă un foc viu." Tradiţia „focuri-
lor de Sfântul Ioan" (les feux de Saint Jean) se întâlneşte în
aproape toate colţurile Europei, dar şi în Africa, aşa cum
demonstrează Frazer cu foarte multe exemple. Cultul
soarelui, dublat de cultul focului, ţine de patrimoniul
mitologic universal, întrucât nu poate exista viaţă fără
lumină şi fără căldură.

252
 Dar ziua de 24 august, în tradiţia populară româ-
nească, este sărbătoarea de Sânziene. Etimologia continuă
să fie disputată. Majoritatea specialiştilor înclină pentru
Sancta Diana, trimiţând, aşadar, la originea cinegetică, dar
există şi voci care pledează pentru Sanctus dies Johannis,
11sfânta zi a lui Ioan" (altfel, ar fi greu de explicat unele
forme regionale, precum sânjoanele"). Sânzienele de-
11

numesc: (1) zâne din categoria Ielelor şi a Drăgaicelor; de

altfel, sărbătoarea se numeşte şi Drăgaica (de la drag");
11

(2) sărbătoarea ca atare; (3) o floare cu petale galbene

(Gallium verum), având virtuţi purificatoare şi terapeutice,
care se crede că înfloreşte în noaptea Sfântului Ioan".
11

Ivan Evseev explică asocierea Soare-flori de sânziene-

zâne astfel: Într-o epocă mai veche, şi pentru strămoşii
11

daco-românilor, Soarele simboliza un principiu feminin,

iar Luna(= Crai Nou) un principiul masculin" (I. Evseev,
Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, p.
419). Nu este nevoie de o asemenea supoziţie, dat fiind că
riturile de fecunditate presupun ideea unei hierogamii
cosmice, Soarele jucând rolul de principiu masculin,
fecundator, iar glia, rolul de principiu feminin, roditor.
De altminteri, într-una dintre cele mai vechi descrieri ale
sărbătorii Sânzienelor, Dimitrie Cantemir face trimitere
directă la zeiţa romană Ceres. Pe de altă parte, nu putem
neglija unul dintre cele mai cunoscute personaje din
lumea basmului românesc, Ileana Cosânzeana, întâlnită
adesea şi sub numele, originar probabil, Iana Sânziana,
care indică în mod evident numele Botezătorului. În
balada Soarele şi luna, Iana Sânziana este "sora Soarelui",
care se îndrăgosteşte de ea şi vrea s-o ia de soţie. Pentru a
evita incestul, fata se aruncă în mare şi devine mreană.
Dar stăpânii cerului (Adam şi Eva) o scot din apă şi o
transformă în Lună, tocmai pentru a nu se putea întâlni
vreodată cu fratele ei. Dacă la origine Sânziana va fi fost

253
zeiţa Diana este greu de spus. Cert este că întreaga ţesă­
tură mitologică are în centru ideea de hierogamie refuza-
tă, dar şi refulată, idee care va migra spre cultul agrar al
fertilităţii. Romulus Vulcănescu notează în Mitologi,e
română (p. 399): ,,Fetele care vor să se mărite şi băieţii care
vor să se însoare se strâng, în unele sate, în ajun de Sânzi-
ene. Băieţii fac ruguri, aprind facle şi le învârtesc în sen-
sul mişcării soarelui, la apus, strigând: Du-te soare, vino,
lună, Sânzienele îmbună,/ Să le crească floarea floare,/
galbenă mirositoare, fetele să o adune,/ să le prindă în
cunune,/ să le pună la pălărie/ struţuri pentru cununie".
Fetele culeg flori de sânziene, le împletesc în cununi şi le
aruncă pe homurile caselor; dacă rămân agăţate e semn
că se vor mărita în decursul anului. Dar functia maritală a
I

Sânzienelor sau a Drăgaicei derivă din aceea, originară,

legată de fecunditate şi fertilitate. Încă o dată îi dau cu-
vântul Iosefinei Batto: ,, Drăgaica reprezintă o manifestare
a fetelor fecioare din mai multe sate învecinate, având în
centrul ei pe «cea mai frumoasă» dintre ele, care devine
«sora şi mai-marea lor» sau «regina holdelor», şi care este
denumită Drăgaică . Toate fetele năzuiesc la această
cinste, deşi fata care reprezintă Drăgaica nu poate să se
mărite decât după trei ani. Ea poartă pe cap o cunună din
spice şi flori de sânziană, alături de celelalte fete îmbrăca­
te strălucitor şi purtând diferite podoabe, şi chiar un
steag împodobit. Datina se desfăşura în doi timpi, ce
corespund celor două scenarii: campestru şi sătesc . La
câmp jucau hore libere şi hore închise, iar dacă în timp ce
înconjurau holdele ori se aflau în drum spre sat se întâl-
neau două cete de Drăgaice, se simulau lupte cu secerele.
De la câmp, sărbătoarea se muta în bătătura satului, la
locul de horă. La intrarea în sat fetele erau întâmpinate de
flăcăi cu ulcele de apă şi erau stropite simbolic, pentru
fertilitatea solului."
254
 Până aici, cu greu se pot stabili relaţii de apropiere
teologică între sărbătoarea naşterii lui Ioan Botezătorul
şi Sânziene. Totuşi, conform unor mărturii mai vechi
(Anton-Maria del Chiaro şi Iordache Golescu), persona-
jul feminin central în jurul căruia se desfăşoară dansul
Sânzienelor ar fi fost Irodiada, a doua soţie a regelui
Irod, cea care-l va condamna la moarte pe Ioan. Este
foarte interesantă această suprapunere de personaje,
dat fiind că, aşa cum s-a văzut, Sânzienele sunt îndeob-
şte personaje pozitive, spre deosebire de Iele, zâne
malefice. Pe de altă parte, ştim că nu Irodiada l-a fer-
mecat cu dansul ei pe Irod, ci fiica ei din prima căsăto­
rie, Saloineea. Dar Irodiada a cerut capul profetului,
care-i devenise duşman personal. Faptul că, în anumite
zone de pe teritoriul actualei Românii, Irodiada a luat
locul Drăgaicei, schimbându-i radical conotaţia, dove-
deşte o interventie a Bisericii: zâna bună păgână devine
personajul mal~fic din istoria creştinismului. În felul
acesta, sărbătoarea păgână ar fi urmat să-şi piardă
puterea de atracţie. Dar lucrurile nu s-au întâmplat aşa.
Drăgaica a supravieţuit, iar malefica Irodiadă a dispă­
rut de pe scenă. Păgânismul a ieşit încă o dată biruitor,
datorită pharmakon-ului feminităţii.
Pentru că am pomenit de Irodiada, personaj cu rol
important şi nefast în viaţa lui Ioan Botezătorul, să amin-
tim că tradiţia populară o confundă pe a doua soţie a
regelui Irod cu fiica acesteia, Salomeea. De aici şi până la
identificarea cu ielele sau zânele rele nu mai e decât un
pas. Numitorul comun îl constituie dansul. Conform unei
legende medievale, Irodiada (id est Salomeea) s-a îndră­
gostit de Ioan Botezătorul. După moartea acestuia, ea a
vrut să acopere cu lacrimi şi sărutări capul de pe tipsie,
dar capul s-a dat înapoi şi a suflat asupra fetei atât de
puternic, încât ea s-a ridicat în văzduh şi de atunci bântu-
255
ie fără contenire. Alături de zeiţa păgână Diana, Irodiada
conduce o adevărată armată de vrăjitoare. Puterea ei se
întinde peste a treia parte a lumii. Se crede că vârtejurile
de vânt sunt stârnite de trecerea Irodiadei. Conform
tradiţiei populare româneşti, e însoţită de alte „nouă fete,
care sorb sângele, îngălbenesc faţa şi smintesc mintea".
Ele mai sunt numite „nouă zâne, nouă moroaie, nouă
diochitoare, nouă pocitoare". În unele regiuni Irodiada se
numeşte Avestiţa, ,,aripa Satanei", iar în Bucovina,
Avestita devine Samca ori Sâmca, derivat din slavul
I

samuka, ,,femeie".

256
 Apostolii

Doisprezece ucenici, bărbaţi, aleşi de Isus pentru a

propovădui „ vestea cea bună" . Verbul grec apostellein
înseamnă „a trimite departe". Substantivul apostolos
denumea, la origine, fie o „corabie" cu care se „ trimi-
teau" mărfuri, fie o „flotă", fie o „misiune diplomatică".
În Noul Testament, apostolos, cu sensul tehnic „apos-
tol", ,, trimis al lui Isus", apare de peste optzeci de ori,
mai ales în Evanghelia după Luca, în Faptele apostoli-
lor şi în epistolele pauline. La începutul misiunii sale,
Isus a selectat doisprezece bărbaţi din rândul ucenici-
lor, conferindu-le puteri speciale (de vindecare, exorci-
zare, predicare) şi trimiţându-i în misiune doi câte doi.
Ulterior, unul dintre apostoli, Iuda Iscariotul, l-a predat
autorităţilor iudaice, autoexcluzându-se astfel din grupul
,,celor doisprezece". Locul său a fost ocupat de Matia,
ales după Înălţare, prin tragere la sorţi. Conform relată­
rii din Fapte 2, un apostol trebuia să îndeplinească
două condiţii: (1) să-l fi însoţit pe Isus în timpul activi-
tăţii sale pe pământ; (2) să fi fost martor al Învierii.
Apostolii sunt în primul şi în primul rând „martori ai
Învierii", adică martori ai celui mai paradoxal şi zgudu-
itor miracol din istorie. Pavel lărgeşte sensul termenu-
lui „apostol", dar fără a-i modifica esenţa. El însuşi se
proclamă „apostol" tocmai pentru căi s-a oferit privile-
giul de a-l vedea pe Isus cel Înviat din morţi. Misiunea
lui Isus a început în Galileea, pe ţărmul Mării Tiberia-
dei. Aici au fost recrutaţi primii apos'toli, Simon, numit
ulterior Petru, şi fratele său, Andrei. Din grupul uceni-
cilor făceau parte şi femei, dar acestea nu aveau funcţia
257
de „apostoli", ci se îngrijeau de treburile curente ale
comunităţii. Lista „celor doisprezece" prezintă unele
diferenţe de la evanghelist la evanghelist, dar în pro-
porţie de 80% ea rămâne aceeaşi. Deosebirile se dato-
rează viziunii teologice şi specificului comunităţii pen-
tru care a fost redactată fiecare Evanghelie.
Prin alegerea celor doisprezece apostoli, Isus reînte-
meiază „ poporul lui Dumnezeu". Modelul veterotesta-
mentar este Exod 19-20, unde Moise adună cele două­
sprezece triburi eliberate din Egipt, pe muntele Sinai. Cei
doisprezece apostoli aleşi de Isus simbolizează noul
,, popor al lui Dumnezeu", învestit cu o misiune sacră.
Expresia „cei doisprezece" e folosită în Noul Testament şi
după sinuciderea lui Iuda (cf l Cor. 15,5), ceea ce ne face
să credem că avem de-a face cu o expresie tehnică, da-
tând chiar din vremea lui Isus. Prezenta lui Iuda alături
I

de numele celorlalţi apostoli întăreşte această supoziţie

(dacă lista ar fi fost o creaţie târzie, datând din anii 70,
evangheliştii n-ar fi ezitat să-l excludă pe „trădător"). Din
lista Evangheliei după Luca lipseşte Taddeu, acesta fiind
înlocuit cu „Iuda al lui Iacob". S-ar putea să fie vorba de
acelaşi personaj, cu două nume diferite.

Petru (Simon Petru)

În greacă, simos înseamnă„cârn". Numele are un co-

respondent ebraic: Simeon (Shime'on) . Probabil viitorul
apostol era chemat „Simon" de elenofoni şi „Simeon" de
cei care vorbeau aramaică. În momentul învestirii, Isus îi
va schimba numele în „Petru". Substantivul grec Petros
corespunde aramaicului Kefa, ,,stâncă". Simon/Petru, de
meserie pescar, se născuse la Betsaida (cf In. 1,44), era
căsătorit şi locuia la Cafarnaum, împreună cu familia sa
(cf Mc., 1,30 şi Le., 4,38). S-ar părea că în călătoriile misio-
258
nare de mai târziu şi-a luat şi soţia (cf lCor. 9,5). Probabil
a fost şi ucenic al lui Ioan Botezătorul, deoarece fratele
său, Andrei, ,, primul chemat" la apostolat, conform
relatării celei de-a patra evanghelii, făcea parte din antu-
rajul Botezătorului. Multe informaţii despre el se găsesc
în sinoptice, Ioan, Faptele apostolilor, ca şi în epistolele
pauline. De asemenea, în canonul Noului Testament
există şi două epistole petrine.
Primul miracol săvârşit de Isus, conform Evangheliei
după Marcu şi a celei după Luca, este vindecarea soacrei
lui Petru, la Cafarnaum. Petru face parte din grupul celor
mai apropiaţi ucenici, el asistând la Schimbarea la Faţă, la
învierea fiicei lui Iair, precum şi la agonia lui Isus din
grădina Ghetsimani. Pasional, impulsiv, dar simplu şi
uman, Petru apare în mai multe scene evanghelice ca
purtător de cuvânt al grupului „celor doisprezece". Isus
îl numeşte „ piatra pe care Îşi va zidi Biserica" (Mt. 16,18),
dar îl şi ceartă aspru atunci când ucenicul nu înţelege
sensul jertfei de pe cruce (faimoasa formulă: Vade retro
Satana). După arestarea lui Isus, Petru îşi reneagă Învăţă­
torul de trei ori, deşi promisese că nu-L va părăsi nicioda-
tă. Spre deosebire de Iuda, care va cădea în păcatul di-
sperării şi se va sinucide, Petru se pocăieşte pentru
„lepădările" sale şi va redeveni liderul apostolilor după
Înălţarea lui Isus la cer (cf Fapte 1,15; 2,14). În Evanghelia
după Ioan, figura lui Petru e umbrită oarecum de cea a
,, Ucenicului preaiubit": la Cina cea de Taină, Isus îi dez-
văluie „Ucenicului preaiubit" numele trădătorului; după
arestare, Petru rămâne în curtea palatului Marelui Preot,
,, Ucenicul preaiubit" fiind primit înăuntru; Isus îi încre-
dinţează mama tot „Ucenicului preaiubit", nu lui Petru,
cum poate ar fi fost de aşteptat; în fine, după ce Maria
Magdalena aduce vestea Învierii, Petru ajunge la mor-
mânt după „Ucenicul preaiubit". Aceste elemente suge-
259
rează existenţa unei rivalităţi între curentul petrin şi cel
ioaneic, primul reuşind până la urmă să-l absoarbă pe cel
de-al doilea. Faptele apostolilor îi prezintă activitatea de
evanghelizare, în paralel cu a lui Pavel (primele două­
sprezece capitole îl au ca protagonist). A fost întemniţat
la Ierusalim, dar, conform Fapte 12, a fost eliberat în chip
miraculos. A propovăduit în Antiohia, ajungând probabil
şi la Roma în timpul persecuţiei anticreştine declanşate
de împăratul Nero. A jucat un rol esenţial în deschiderea
Bisericii către păgâni. Faptele apostolilor relatează con-
vertirea şi botezarea, de către Petru, a păgânului Corne-
liu, împreună cu toată familia sa. La aşa-zisul „Sinod de
la Ierusalim" (pomenit în Fapte 15) Petru a susţinut o
atitudine înţelegătoare faţă de păgânii care doreau bote-
zul. Aceştia nu trebuiau să devină mai întâi evrei, prin
circumcizie, şi să respecte restricţiile alimentare impuse
de Legea lui Moise. În Samaria, Petru l-a întâlnit pe Si-
mon Magul, un pseudoprofet cu pretenţii mesianice.
Văzându-i pe apostoli împărţind harul prin impunerea
mâinilor, Simon a dorit să cumpere această putere cu
bani. Petru l-a respins tăios. Episodul a fost dezvoltat în
câteva scrieri antice, precum Faptele sau Actele lui Petru,
Recunoaşterile (2,1-3,49). Simon Magul este ridicat de la
pământ prin rugăciunea lui Petru, apoi cade şi se face
praf. Conform Faptelor lui Petru, scriere apocrifă din
secolul al II-lea, Sfântul a murit răstignit cu capul în jos.
Sub bazilica Sfântul Petru din Roma s-au găsit dovezi
arheologice ale unui cult care-i era dedicat. (Pe larg,
monografia lui O. Cullmann, Saint Pierre disciple, apâtre,
martyr, Neuchâtel-Paris, 1952).
*
După credinţa populară, există un Sânpetru de vară
(29 iunie) şi un Sânpetru de iarnă (16 ianuarie). În aces-
te două zile nu se lucrează, pentru a ţine departe grin-
260
<lina (vara) şi lupii (iarna). Pe lângă faptul că, în imagi-
narul popular, Petru stă la poarta raiului, unde nu-i
primeşte decât pe cei buni, el preia şi funcţia unui zeu
pastoral păgân, considerat „ patronul lupilor" (cf şi
capitolul despre Sfântul Andrei) . Unii cercetători văd în
acest mitologem o influenţă a oseţilor, popor din Cau-
caz, care, ,,în migraţia lor spre Peninsula Iberică, au
poposit şi pe teritoriul Daciei. Aceştia aveau un zeu
pastoral, Tutâr, venerat de ciobani ca păstor al haitelor
de lupi" (Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie genera-
lă, p.559). Tot Kernbach notează că, după tradiţia româ-
nească, Petru ar fi fost la origine păstor, nu pescar, aşa
cum atestă Evangheliile. ,,Sânpetru dispune de hrana
lupilor, când ei se adună la urlătoare, pe o movilă, iar
întrucât urletul lor echivalează cu o rugăciune, printre
ciobanii din unele zone (Făgăraş, Sibiu) a existat un
tabu: să nu tulburi lupii când se roagă în cor lui Sânpe-
tru, fiindcă în atare împrejurări (de obicei o dată pe an),
Sânpetru coboară din cer în veşmânt alb, lupii
gudurându-se pe lângă el" (op. cit., p. 646). Cât priveşte
Sânpetru de vară, enumerăm doar câteva credinţe şi
obiceiuri: din această zi, 29 iunie, nu mai cântă cucul; se
„ păzesc pietrele lui Sânpetru", adică se dă pomană de
sufletul morţilor şi se ţine post, pentru a îndepărta
grindina (se crede că Petru a măcinat pietrele mari în
cer, grindina fiind formată numai din pietricele inofen-
sive); se sfinţesc la biserică bucăţi de caş, urdă etc.

Andrei

Autorul Evangheliei după Ioan îl prezintă ca fiind

primul dintre cei chemaţi la apostolat. Şi el, ca şi fratele
său, Petru, poartă un nume grecesc, provenit din andreia,
„ bărbăţie, curaj". Fusese ucenic al lui Ioan Botezătorul.

261
Puţinele informaţii pe care ni le înfăţişează Evangheliile
canonice, diversele Fapte/ Acte apocrife legate de numele
său (şi ale tovarăşului său, Matia) şi posteritatea sa în arta
creştină au fost sistematizate de Peter Peterson în mono-
grafia Andrew, Brother of Simon Peter. His History and his
Legends, Leiden, 1958. Voi rezuma aici Viaţa lui Andrei,
redactată în secolul al Vl-lea de episcopul Gregoire de
Tours (538-594). Gregoire sintetizează, la rândul său,
Faptele apocrife ale lui Andrei, compuse în greacă spre
finalul secolului al Ii-lea.
După Înălţare, Andrei începe evanghelizarea pro-
vinciei Ahaia. Evanghelistul Matei e torturat de păgâni (i
se scot ochii!) şi întemniţat în localitatea Mermidona, pe
care savanţii au identificat-o cu Myrmekion. Un înger îi
vesteşte lui Andrei nenorocirea abătută asupra confrate-
lui său. El se urcă pe o corabie, ajunge în Mermidona şi
spune o rugăciune înflăcărată. Pe loc zidurile închisorii
se cutremură, lanţurile se rup, butucii în care stau încă­
tuşate picioarele prizonierilor se crapă, iar aceştia, în
frunte cu Matei, redevin liberi. Mai mult, evanghelistul
îşi recapătă, prin miracol, vederea. Alt episod celebru,
preluat de tradiţie, are ca ~rotagonist un tânăr, Sostratos,
ispitit de propria mamă. Intrucât tânărul fuge îngrozit,
drept răzbunare mama îşi acuză fiul de incest în faţa
proconsulului. Andrei asistă la proces, iar în momentul
în care şi el, şi tânărul nevinovat sunt condamnaţi la
moarte, provoacă un nou cutremur, ~soţit de fulgere şi
trăsnete, prin rostirea unei rugăciuni. Infricoşat, procon-
sulul se converteşte împreună cu toată familia sa, iar
femeia sperjură moare lovită de trăsnet. La Niceea,
Andrei eliberează oraşul de sub teroarea a şapte demoni
ascunşi printre morminte, care ucideau oamenii cu pie-
tre. Niceenii se creştinează, iar Andrei alungă cei şapte
demoni, transformaţi în câini, departe, în pustiu. Numai
262
că demonii sunt demoni şi nu se ţin de cuvânt. În loc să
rămână în pustiu, intră în sufletul unui tânăr din
Nicomedia şi-l omoară. Andrei se nimereşte la înmor-
mântare, află cauza tragediei şi le promite părinţilor că
fiul lor va fi înviat dacă ei acceptă să-l creştineze. Alt
episod memorabil se petrece la Filippi, unde un tânăr,
Exuos, e atât de fermecat de propovăduirea lui Andrei,
încât nu vrea să-l mai părăsească. Părinţii, păgâni înstă­
riţi, vin să-l recupereze cu forţa . Tânărul îi respinge.
Atunci ei hotărăsc să incendieze casa, dar flăcările sunt
înăbuşite de picăturile de apă vărsate dintr-o fiolă, după
rostirea unei rugăciuni. Părinţii nu se lasă, ci le ordonă
ostaşilor unei cohorte să pună scările pe ziduri şi să-i
omoare cu sabia pe cei doi prizonieri. Numai că, îndată,
o beznă deasă se lasă peste toţi, şi ei nu pot urca nici
măcar o treaptă. Atunci, unul dintre atacatori, Lysimah,
recunoaşte că nu se poate lupta împotriva lui Dumnezeu
şi toti se convertesc, cu exceptia celor doi părinti. Într-un
I I I

final aceştia mor, iar lui Exuos i se înapoiază averea pe

care o împarte săracilor. Un alt episod îl opune pe An-
drei proconsolului Virinus, la Tesalonic. E încleştarea
dintre credinţă şi puterea politică. Aflând că Andrei
propovăduieşte Evanghelia în regiune şi-i îndeamnă pe
locuitorii Tesalonicului să abandoneze cultul idolilor
(inclusiv cultul împăratului), Virinus trimite soldaţi să-l
aresteze. Dar soldaţii se înmoaie în prezenţa apostolului
şi, în loc să-l aresteze, se convertesc. Virinus îl acuză de
magie (acuzaţie foarte gravă, pedepsită cu moartea).
Andrei e bătut şi dus în mijlocul unei arene pentru a fi
ucis de fiare. E atacat pe rând de un mistreţ, un taur şi un
leopard, dar scapă nevătămat. Mai mult, leopardul se
repede asupra fiului proconsulului Virinus, pe care-l
sugrumă. Gest de mărinimie supremă, Andrei îl readuce
la viaţă pe fiul duşmanului său.
263
 Biografia sintetizată de Gregoire de Tours conţine o
multime de cazuri de învieri miraculoase, vindecări,
I

profeţii realizate. De pildă, apostolul are viziunea propri-

ei morţi, reprezentată prin întâlnirea, pe vârful unui
munte, cu apostolii Ioan şi Petru. Altă dată, ajuns pe
tărmul mării, readuce la viată patruzeci de înecati, iar
I I I

aceştia se convertesc la creştinism. Moare la Patras, răs-

tignit pe o cruce în formă de X, condamnat de proconsu-
lul Egeatos, a cărui soţie se creştinase. Gregoire mai
spune că un amestec de făină şi ulei curgea din mormân-
tul apostolului, arătându-le locuitorilor din regiune cum
va fi recolta în anul respectiv. În anul 356/7, împăratul
Constantin i-a transferat moaştele de la Patras la Con-
stantinopol; în 1208 ele au ajuns la Amalfi, pentru ca din
1462, sub pontificatul papei Pius al II-lea, să-şi găsească
odihna în bazilica Sfântul Petru de la Vatican.
În Istoria bisericească III,l, Eusebiu de Cezareea (sec.
IV) menţionează că Andrei ar fi împrăştiat sămânţa
Evangheliei în Scythia, iar Faptele apocrife ale lui Andrei
pomenesc de Macedonia, Tracia, Tesalonic. Ortodocşii îl
consideră pe Andrei „apostolul românilor", iar o peşteră
din Dobrogea, descoperită la începutul secolului al
XX-lea şi reamenajată după 1990, îi poartă numele. Re-
produc aici o splendidă baladă, în care se întâlnesc cei
trei strămoşi, doi păgâni şi unul creştin, ai poporului
român: Decebal, Traian şi Andrei: ,,Colo pe grindei/
crâng de alunei,/ val de arţărei,/ sfântă mânăstire,/ loc
de tăinuire,/ se piteşte-n tei/ casa lui Andrei,/ de la schit
la cruce/ scara care duce/ din cruce la schit/ scări de
coborât.../ De la schit în sus/ crucea lui Isus/ de la cru-
ce-n tei/ casa lui Andrei .. ./ La schitul din tei/ Crucea lui
Andrei/ cine că-mi venea/ şi descăleca?/ Venea Dece-
bal,/ călare pe-un cal/ sfinţii că-i găsea/ cu ei că-mi
vorbea/ dar nu se-nchina/ nici cruce-şi făcea. / La schitul
264
din tei,/ crucea lui Andrei/ Traian că venea/ la slujbă
şedea/ slujba asculta/ şi îngenunchea/ şi nu se-nchina./
Pe murg călărea/ şi calea-şi lua/ la cetatea lui/ a Trofeu-
lui./ Andrei col' la schit/ uite c-a ieşit/ cu papucii lui/
talpa raiului/ şi potcapu' lui/ arca cerului/ cu veşminte
sfinte/ fraţii înainte/ cu toiag şi cruce/ candele-n răscru­
ce/ lumânări aprinse/ vâlvătăi cuprinse./ Iară Sânt'
Andrei/ sub crucea de tei/ schitul din grindei/ se roagă
mereu/ la bun Dumnezeu" (apud Dumitru Manolache,
Andrei, Apostolul lupilor, ed. Dacica, 2008, ediţia a doua,
pp. 217-218).
Sfântul Andrei e sărbătorit de ortodocşi pe 30 no-
iembrie, zi de cumpănă între toamnă şi iarnă, când,
după credinţa populară, strigoii încearcă să pună stă­
pânire pe sufletele oamenilor. Noaptea Sfântului An-
drei sau „Noaptea strigoilor" ,,era o noapte de spaimă,
întrucât se credea că spiritele morţilor ies din morminte
şi împreună cu strigoii vii se iau la bătaie pe la hotare,
răspântii de drumuri şi prin alte locuri necurate. Duelu-
rile sângeroase cu limbile de meliţe şi coasele furate din
gospodăriile oamenilor se prelungesc până la cântatul
cocoşilor, când spaţiul se purifică, duhurile morţilor se
întorc în morminte, iar sufletele strigoilor vii revin în
trupurile părăsite" (Ion Ghinoiu, apud. D. Manolache, p.
290). Conform altei credinţe populare, Sfântul Andrei
ar fi şi patronul lupilor, în calitate de avatar al unei
zeităţi păgâne care murea şi renăştea simbolic în Noap-
tea strigoilor. Nu este locul aici să insistăm asupra
importanţei lupului în mitologia precreştină. Ajunge să
menţionăm doar stindardul dac în formă de dragon cu
cap de lup şi sărbătoarea romană Lupercalia. După
Mircea Eliade, naşterea poporului român stă sub sem-
nul fuziunii a două popoare care-şi trag obârşia mitică
din lupi. Creştinismul a contracarat puternica reţea
265
mitologică păgână ţesută în jurul lupului totemic, pu-
nând lupii sub stăpânirea celor doi apostoli fraţi, Petru
şi Andrei. Despre amândoi se crede că au puterea de a
„lega gura lupilor", altfel spus, de a înăbuşi tentaţiile
păgânismului şi de a-i converti pe cei care le susţin. În
contextul credinţei creştine, lupul îşi schimbă semnifi-
caţia pozitivă, de totem favorabil populaţiei păgâne,
devenind „ vârcolac" (sau „ pricolici" şi „ tricolici") pus
pe răzbunare. În popor, Sfântului Andrei i se spune şi
,,Andrei-cap-de-iarnă", iar variantele fonetice „Indrea"
sau „ Undrea" erau folosite pentru a denumi luna de-
cembrie. Ziua Sfântului Andrei se mai numeşte „Ziua
lupului" sau „Grădinetul şchiop" şi se crede că numai
în această zi lupul îş/ poate întoarce capul. În unele
regiuni, toată noaptea se „ păzeşte usturoiul", plantă cu
virtuţi apotropaice. De asemenea, ,,se fac cruci pe la
fereşti cu usturoi; se ung coarnele vitelor şi mănâncă
toţi usturoi, de mirosul căruia fug strigoii" (A. Gorovei,
Credinţi şi superstiţii, apud Evseev, op. cit., p. 478).

Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu

După o pereche de fraţi cu nume greceşti (Petru şi

Andrei), urmează una cu nume ebraice, Iacob şi Ioan
(Yohanan), fii ai lui Zebedeu şi ai Salomeei. Marcu
precizează numele tatălui, Zebedeu, pentru a-l distinge
pe acest Iacob de omonimii său, fiul lui Alfeu (cf
Mc. 3,18) şi „fratele lui Isus", viitorul „episcop" al co-
munităţii din Ierusalim (cf Fapte 12,17). Amândoi erau
pescari din Galileea. Ei alcătuiesc împreună cu Petru
grupul de „intimi" ai lui Isus. Asistă la învierea fiicei
lui Iair (Mc. 5,37), la Schimbarea la faţă (Mc. 9,2), pre-
cum şi la agonia lui Isus din grădina Ghetsimani
(Mc. 14,33). Isus i-a numit Boanerges, adică „fiii tunetu-
266
lui", probabil datorită vocii lor puternice sau caracteru-
lui impetuos. Unii savanţi presupun că în aramaică
expresia ar însemna „fiii furtunii". Iacob şi Ioan au
cerut un loc privilegiat în Împărăţie, cerere socotită de
ceilalţi apostoli ca fiind deplasată. În Evanghelia după
Marcu, Isus le prevesteşte o moarte martirică. Luca
transmite alt episod, care le este defavorabil (9,51-55):
„Când s-au împlinit zilele ridicării Sale [la ceruri], Isus
a hotărât să meargă la Ierusalim. Şi a trimis soli înaintea
Sa. Aceştia, mergând, au intrat într-un sat al samariteni-
lor, ca să pregătească [cele de trebuinţă] pentru El. Dar
nu L-au primit, pentru că mergea la Ierusalim. Văzând
aceasta, ucenicii Iacob şi Ioan I-au zis: ,,Doamne, vrei să
spunem: « Să coboare foc din cer şi să-i mistuie?» Dar El,
întorcându-se, i-a certat" (traducerea mea - C.B.) Unele
manuscrise conţin următoarea interpolare târzie după
„i-a certat": ,,Nu ştiti ce duh aveti: căci Fiul omului nu a
I I

venit să piardă sufletele oamenilor, ci să le salveze" .

Din Fapte 12,2 aflăm că Iacob a fost „ ucis cu sabia" la
porunca lui Irod Agrippa I, în anul 44.
Începând cu Irineu, tradiţia consideră că a patra
evanghelie canonică, Apocalipsa şi cele două epistole
ioaneice au fost scrise de Ioan, fiul lui Zebedeu. Există
însă mari dificultăti în sustinerea unei asemenea afir-
maţii. Încă din se~olul al' III-lea s-au propus soluţii
alternative. Evanghelia după Ioan corectează multe
informaţii din Evangheliile sinoptice: Isus nu şi-ar fi
început predicarea în Galileea, ci în Iudeea; exista o
rivalitate certă între ucenicii lui Isus şi ucenicii Boteză­
torului; Isus ar fi mers de trei ori la Ierusalim, nu o
singură dată; Cina cea de Taină ar fi avut loc pe 13
Nisan; primul martor al Învierii ar fi fost o femeie,
Maria Magdalena; Petru e prezentat într-o lumină
destul de nefavorabilă, protagonistul Evangheliei fiind
267
„ Ucenicul preaiubit" etc. În plus, Evanghelia după Ioan
conţine o „cristologie înaltă", fiind numită şi „Evanghe-
lia spirituală" . Cum ar fi putut redacta un simplu pes-
car o asemenea capodoperă teologică şi filozofică? O
soluţie pertinentă (dar ipotetică) ar fi atribuirea ei unui
Ioan „ presbiter", levit din Ierusalim, bun cunoscător al
culturii elenistice şi, evident, al Scripturii, reprezentant
al elitei Ierusalimului, apropiat al lui Caiafa, în palatul
căruia avea oricând acces.

Filip

Numele înseamnă în greacă „iubitor de cai". Con-

form Evangheliei după Ioan, Filip a fost chemat de Isus
imediat după Andrei şi Simon. Era originar tot din
Betsaida. A jucat un rol important în aducerea lui
Natanael lângă Isus (cf In. 1,45). Există o apocrifă,
Faptele lui Filip, editată de F. Bovon şi B. Bouvier în 1974,
după descoperirea unui manuscris important în biblio-
teca mânăstirii Xenophontos de la Muntele Athos. Voi
alege doar câteva episoade, cu menţiunea că ele nu
prezintă o valoare istorică, rolul lor fiind de a pune în
evidenţă superioritatea religiei creştine faţă de cultele
păgâne şi a-i îndemna pe creştini să aplice în viaţa de zi
cu zi preceptele evanghelice.
Faimoasă, în traditia, orală, a devenit relatarea călă-
toriei în iad pe care o face un tânăr înviat de apostol. El
vede o femeie-şarpe cu degetele ascuţite împingând o
mulţime de oameni spre un hău de foc. Femeia îi sim-
bolizează pe cei care ţin să-i convingă pe creştini că
Evangheliile sunt o impostură. A doua viziune: un om
tremurând de frică şi clănţănind din dinţi, aflat pe
fundul unei gropi. Deasupra lui, un înger cu sabie de
foc. Omul e o fostă căpetenie care şi-a tiranizat supuşii,
268
i-a bătutpe episcopi şi pe credincioşi etc., iar acum îşi
primeşte pedeapsa. Ceva mai încolo, un tânăr „pus la
prăjit" pe jăratic, din trupul căruia ţâşnesc „şerpi de foc,
care-l devorează". Conform propriei mărturisiri, în
timpul vieţii şi-a bătut joc de preoţi, a jignit o fecioară
consacrată lui Isus, rostind blasfemii împotriva ei. Un
beţiv are parte de o pedeapsă la fel de cumplită: deasu-
pra capului său pleşuv, un înger împrăştie fără conteni-
re cărbuni încinşi. În fine, la ieşirea din iad, tânărul
întâlneşte un cuplu devorat de Cerberul „cu trei guri".
Şi aceştia blasfemiaseră în timpul vietii împotriva preo-
ţilor, a „eunucilor" pentru Împărăţie; a văduvelor con-
sacrate, a fecioarelor şi diaconeselor, acuzându-le de
adulter. În iconografia Judecăţii de Apoi aceste scene
vor fi preluate şi îmbogăţite.
Al doilea episod celebru din Faptele lui Filip relatea-
ză o dispută între apostol şi marele preot Anania, des-
făşurată în faţa unui grup de trei sute de filozofi, la
Atena. Autorul etalează în faţa publicului păgân o
controversă din interiorul iudaismului: cine are drepta-
te - Isus sau Moise? Filip răspunde acuzaţiilor aduse de
Anania printr-un miracol: îl roagă pe Dumnezeu să-şi
trimită Fiul pentru a deschide ochii şi sufletul adversa-
rului său. Îndată cerul se despică, iar Isus Hristos se
arată în slava sa divină. Cei prezenţi (filozofii şi oastea
iudeilor) se convertesc, cu excepţia marelui preot Ana-
nia, care se va scufunda încetul cu încetul în pământ,
ca-ntr-un hău.
Într-o noapte, pe când Filip traversa Marea Roşie, o
furtună s-a iscat din senin. Corabia se clătina primejdi-
os. De parcă n-ar fi fost de ajuns, un stol de lăcuste se
năpusti asupra călătorilor. Atunci Filip începe să se
roage, invocând numele lui Isus. Pe loc o cruce de
lumină apare deasupra corăbiei, vânturile se potolesc,

269
iar lăcustele se retrag buimăcite. ,,Lumina, spune textul,
era în mijlocul cerului şi bătea peste valuri; monştrii
mării, peştii şi celelalte animale, văzând o asemenea
slavă în mare, s-au adunat în cerc, au adus slavă lumi-
nii şi au cântat cântări de preamărire" (III,12). Dar
poate cel mai extraordinar şi semnificativ miracol înfăp­
tuit de Filip este convertirea a două animale sălbatice:
un leopard şi prada sa, un căprior. Acest miracol se
produce în timpul călătoriei apostolului către „Cetatea
şerpilor", însoţit de Mariana, sora lui travestită în băr­
bat, şi de apostolul Bartolomeu.
În tradiţia populară „Filipii" denumesc în acelaşi
timp patronii unor zile consacrate „ păzirii de lupi" şi
zilele respective. Sfântul Filip este sărbătorit pe 14
noiembrie, dată care marca începutul postului Crăciu­
nului. Tot în jurul acestei date începea împerecherea
lupilor. În unele zone ale ţării se ţineau şapte Filipi, în
altele, doar trei. Încetul cu încetul, intervalul sărbătorii
Filipilor a migrat dinspre luna noiembrie către lunile
ianuarie, februarie, probabil datorită unei alte „coinci-
denţe" : pe 30 ianuarie se sărbătoresc cei „ Trei Ierarhi",
asimilaţi ca strămoşi tutelari, după cum observă
Evseev; tot sfârşitul lunii ianuarie constituie perioada
de maximă împerechere a lupilor. Mai ales femeile erau
obligate „să ţină Filipii" (nu se spălau pe cap, nu co-
seau, nu scoteau cenuşa din sobă), pentru ca lupii să nu
sfâşie oile şi vitele. ,,Pe lângă interdicţia de-a munci,
locuitorii satelor efectuau, în această zi, numeroase acte
magice, având ca scop legarea gurii lupului: se lipea
gura sobei cu lut, toate foarfecele se legau cu sfoară, se
puneau cămăşi în apa clocotită «ca să se opărească gura
gavătului (lupului) »" (op. cit., p. 140).

270
 Bartolomeu

Numele (aramaic grecizat, Bar Ptolemeu) înseamnă

„Fiul lui Ptolemeu". În listele apostolilor din Noul
Testament el este asociat cu Filip, care, aşa cum am
amintit, l-a atras pe Natanael în cercul lui Isus. Cum
numele „Bartolomeu" nu mai este menţionat nicăieri în
altă parte şi cum el este asociat cu numele lui Filip, unii
savanţi au presupus că ar fi chiar Natanael din Evan-
ghelia după Ioan. Conform unei informaţii transmise
de Eusebiu de Cezareea (Istoria bisericească V,10) Panten
ar fi găsit un exemplar al Evangheliei după Matei în
India, lăsat acolo de Bartolomeu. Aşadar, nu doar To-
ma, ci şi Bartolomeu ar fi propovăduit vestea cea bună
în India. Conform Faptelor lui Andrei, el l-ar fi însoţit pe
apostolul Andrei în regiunile de lângă Marea Neagră,
unde ar fi şi murit. O tradiţie târzie îi fixează martiriul
pe teritoriul Armeniei actuale Gupuit de viu, decapitat
sau crucificat). Catolicii îl sărbătoresc pe 24 august,
ortodocşii pe 11 iunie. Tocmai pentru că nu e un apos-
tol „de primă linie", sub numele său ni s-a transmis o
întreagă literatură apocrifă, cel mai important text fiind
Întrebările lui Bartolomeu, un amplu „interviu" pe care
Isus i-l „acordă" lui Bartolomeu după Înviere.

Matei

Numele grecesc Matthaios, ,,Matei", vine din ebraicul

Mattania, care înseamnă „darul lui Dumnezeu" sau,
după altă etimologie, ,,credinciosul". Probabil Matei şi
Levi, publicanul convertit, sunt una şi aceeaşi persoană,
deşi Origen contestă identificarea lor. Matei nu era un
„vameş" în sensul modern al termenului, ci un perceptor
de taxe şi biruri. Funcţia de perceptor sugerează o anu-
271
mită bunăstare: Matei îşi permite să organizeze în cin-
stea lui Isus o masă cu numeroşi invitaţi. Mai mult, ca
funcţionar al regelui Irod Antipa, el trebuia să cunoască
şi limba greacă (limba oficială, din administraţie), pe
lângă aramaică, limba maternă. Aceste presupoziţii (ne-
întemeiate însă pe o mărturie directă) trimit către perso-
nalitatea autorului primei Evanghelii, numită „după
Matei". Tradiţia se bazează pe mărturia lui Papias, care
spune că Matei „a compilat cuvintele" (ta logia
synetaxato) lui Isus. În listele apostolilor, Matei figurează
pe locul al şaptelea, la Marcu şi Luca, pe locul al optulea
la Matei. Recrutarea lui printre ucenicii foarte apropiaţi
s-a făcut devreme. A putut asista direct la mai toate
evenimentele importante din viaţa Învăţătorului. Isus îşi
alege apostolii după criterii care ne scapă. Nu acceptă pe
oricine în apropierea Sa: dovadă, El refuză categoric să
fie „urmat" de o serie de oameni pe care i-a vindecat şi
care s-au convertit la mesajul evanghelic. În schimb, îi
cheamă pe unii care nu-I datorează nimic sau care sunt
acoperiţi de oprobriul public. La fel s-a întâmplat cu
Levi, care şi-a părăsit imediat „biroul" şi l-a urmat pe Cel
căruia nu-i datora, în fapt, nimic. Evanghelia după Matei
deschide seria Evangheliilor canonice, deşi Marcu este
anterioară. Matei cantine, cele mai multe citate din Ve-
chiul Testament, în special după versiunea Septuagintei,
intenţia evanghelistului fiind aceea de a crea cât mai
multe punţi între Legea lui Moise şi mesajul lui Isus:
acesta din urmă împlineşte, nu distruge autentica tradi-
ţie iudaică, exprimată mai ales prin curentul profetic. Pe
de altă parte, Evanghelia după Matei are o dimensiune
catehetică incontestabilă, Isus rostind nu mai puţin de
cinci discursuri importante, unul dintre ele fiind „Predi-
ca de pe munte".

272
 Toma

În aramaică numele înseamnă „geamăn". Ioan folo-

seşte de trei ori forma greacă a numelui, Didymos
(cf 11,16; 20,24; 21,2). Nu se ştie cine i-a fost fratele
geamăn. Câteva detalii biografice despre el apar doar la
Ioan, între care şi celebrul episod al îndoielii faţă de
învierea Mântuitorului (cf In. 20,25). Toma nu era
prezent în momentul apariţiei lui Isus înviat din morţi,
în mijlocul celorlalţi apostoli. Aflând vestea, el declară
că nu va crede până când nu va atinge cu mâna sa
rănile Celui înviat. Scena „ verificării" se va petrece în
ziua următoare . Datorită acestui episod, traditia îi va
ataşa supranumele „Necredinciosul" . Într-o om'ilie con-
sacrată acestui episod, Grigore cel Mare spune că prin
necredinţa sa Toma a făcut mai mult pentru creştinism
decât au făcut alţii prin credinţa lor. Potrivit lui Origen
(citat de Eusebiu în Istoria bisericească III,1,1), lui Toma
i-ar fi revenit ca teren de misiune Partia. Conform unei
alte tradiţii, Toma ar fi fost apostolul Indiei. Există două
scrieri vechi legate de numele apostolului. Prima, Evan-
ghelia lui Toma, e o colecţie de logia (,,ziceri") ale lui Isus,
redactată în secolul al II-iea. Originalul grec s-a pierdut.
La jumătatea secolului al XX-iea s-a descoperit o versi-
une în coptă (limba creştinismului egiptean) în faimoa-
sa bibliotecă de la Nag Hammadi. Scrierea aparţine
unei comunităţi gnostice, dar majoritatea „zicerilor" au
corespondenţe în Evangheliile canonice. Al doilea text,
Faptele lui Toma, din secolul al III-iea, redactat în Siria,
descrie activitatea apostolului, numit Iuda Toma, adică
Iuda Geamănul. După Grigore din Nazians, Toma ar fi
murit în Edessa. Ortodocşii îl sărbătoresc pe 3 iulie, ca-
tolicii pe 6 octombrie.

273
 Iacob al lui Alfeu

Numit şi „Iacob cel tânăr" sau „Iacob cel mic", pen-

tru a-l deosebi de Iacob al lui Zebedeu (care era fie mai
vârstnic, fie mai înalt). Marcu citează şi numele mamei
acestuia: Maria (cf Mc. 15,40). Nu se ştie mai nimic
despre viaţa şi activitatea lui.

Simon numit Zelotul

La Marcu numele apare sub forma „Simon Canaa-

neanul". ,,Zelotul" este un calificativ mai accesibil pentru
publicul păgân al Evangheliei după Luca. Zeloţii formau
un partid teologico-politic, a cărui ideologie implica şi
acţiunea militară împotriva ocupantului roman. Conform
ultimelor investigaţii, ,,Canaaneanul" din Marcu nu se
referă la obârşia personajului (,,din Canaan" sau „din
oraşul Cana"), ci la facţiunea politico-religioasă din care
făcea parte; avem de-a face cu un sustinător al zelotilor,
I I

dar în sens larg, de credincioşi foarte „zeloşi".

Iuda al lui Iacob sau Taddeu

Citat de Luca atât în Evanghelie, cât şi în Fapte. Lip-

seşte din listele celorlalţi evanghelişti. Unii exegeţi susţin
că ar fi alt nume al lui Taddeu, menţionat în Marcu şi în
Matei. Matei 10,3 are o variantă de manuscris unde apar
două nume, ,,Lebbaeu, zis şi Taddeu". Apostolul mai
este cunoscut şi sub numele Adai (există o scriere apocri-
fă, intitulată Învăţătura lui Adai). Marcu şi Matei evită
folosirea numelui „luda", pus la index din pricina celui
care l-a „ predat" pe Isus autorităţilor iudaice. Luca se
adresează însă unui public păgân, indiferent la onomas-
tica iudaică, drept pentru care foloseşte numele autentic,
274
,,Iuda al lui Iacob". Faptele lui Taddeu, o scriere din seco-
lul al VII-lea, dar bazată pe tradiţii mult mai vechi, pre-
zintă activitatea apostolului la curtea regelui Abgar, în
Edessa. Taddeu ar fi fost evreu născut în Edessa, bun
cunoscător al Scripturilor. Ajungând la Ierusalim, desco-
peră grupul lui Ioan Botezătorul şi se converteşte,
schimbându-şi numele din Lebbaeu în Taddeu. Curând
va deveni apostol. Înainte de răstignire, Abgar, regele
Edessei, bolnav, îi trimite lui Isus o scrisoare, invitându-l
la curtea sa. Isus se scuză că nu poate veni, dar îi trimite
prin solul Anania faimosul mandilion cu trăsăturile chi-
pului Său. După Înviere, Taddeu revine la Edessa, unde
îl converteşte pe Abgar la creştinism. După o bogată şi
rodnică activitate în regiunea Edessei şi în Siria, aposto-
lul moare, înconjurat de ucenici, la Beirut.

Iuda Iscariotul

S-au propus mai multe ipoteze pentru explicarea

numelui „Iskarioth" (Skariotes sau, în unele locuri, Iska-
riotes). (1) Supranumele se datorează apartenenţei la
grupul zeloţilor: ,,Iscariot" ar proveni din deformarea
termenului latin sicarius (de la sica, ,,cuţit mare, încovo-
iat"), pătruns şi în greacă. Termenul înseamnă exact
,,cuţitar", ,,bandit", şi era folosit de soldaţii romani pen-
tru a denumi grupurile răzleţe de „haiduci" evrei care le
întindeau curse şi foloseau ca armă principală acest tip de
cuţit. Susţinătorii acestei etimologii văd în Iuda un mem-
bru al partidei zeloţilor. De unde, spun ei, faptul că Iuda
apare citat mereu după Simon Zelotul sau Canaaneanul, în
,,lista celor doisprezece". Aramaica avea însă un cuvânt,
siqar, iar metateza si-/ is pare dificilă din punct de vedere
lingvistic. (2) ,,Iscariot" face aluzie la caracterul personaju-
lui (etimologie psihologizantă). De fapt, în acest caz avem
275
de-a face nu cu un supranume, ci cu o poreclă, care poate
fi pusă în legătură cu verbul aramean şeqar, ,,a înşela".
Iuda Iscariotul ar însemna, aşadar, Iuda „Înşelătorul",
,,Mincinosul". Plecând de la acelaşi raţionament, J.-A.
Marin pune acest nume în legătură cu rădăcina sagar/
sakar, ,,a da pe mâna cuiva", ,,a preda", tradus în LXX
prin paradidonai. ,,Iscariot" înseamnă în acest caz „cel care
urmează să-L predea" [pe Isus], iar adăugirea din Marcu
3,19, ,,cel care L-a predat", n-ar fi decât o traducere în
greacă a poreclei ebraice. Soluţia stă în picioare doar dacă
se demonstrează că „Iscariot" a apărut în perioada post-
pascală. E mai plauzibil însă ca numele întreg să fi existat
înainte ca Iuda să fi luat hotărârea de a-L da pe Isus în
mâinile Sinedriului. (3) Teza cea mai pertinentă explică
porecla prin locul de baştină al lui Iuda. În Isus Navi
15,25 se menţionează o localitate Qeriyyot, aflată pe terito-
riul alocat tribului fiilor lui Iuda. Amos 2,2 şi Ieremia
48,24 situează o localitate cu acelaşi nume în ţinutul
moabiţilor. Septuaginta traduce termenul ebraic prin
Karioth. Iscariot ar putea fi, aşadar, transcrierea ebraicului
Iş Qeriyyot: ,,omul din Qeriyyot" sau „Karioth". O con-
strucţie similară se întâlneşte în 2 Regi 10,6.8: Iş Tab, care
înseamnă „oamenii originari din Tob". Etimologia res-
pectivă concordă şi cu varianta din Codex Sinaiticus la
Ioan 6,71, anume apo Karyotou. Nu există niciun contraar-
gument care să zdruncine această etimologie, susţinută
de majoritatea specialiştilor. Evangheliştii vor fi folosit
acest supranume pentru a-l individualiza pe Iuda, perso-
najul nostru, în raport cu celelalte personaje omonime.
Dacă aşa stau lucrurile, atunci dobândim o informaţie
foarte importantă, poate chiar fundamentală: Iuda Iscari-
otul ar fi singurul apostol negalileean dintre cei doispreze-
ce. Or, cel puţin la Marcu există o opoziţie radicală între
Galileea şi Ierusalim, prima fiind în permanenţă conotată
276
pozitiv (miracole, adunarea apostolilor, chemarea lor
după Înviere), al doilea, negativ (predarea, procesul,
răstignirea, împrăştierea, deziluzia apostolilor). În acest
caz, Iuda ar fi singurul de prin părţile Ierusalimului. De
altfel, o altă etimologie propusă este „omul din Ierusa-
lim". În Targumim, aşadar mai târziu, keriotha e folosit
adesea cu sensul „Ierusalim". Evangheliştii oferă imagini
diferite despre Iuda. Matei îl descrie neutru, ba chiar cu o
anumită înţelegere. Luca afirmă că, în momentul vinderii
lui Isus, era stăpânit de diavol. Ioan îl diabolizează, de-a
dreptul. Din a patra Evanghelie aflăm că Iuda ar fi fost
„casierul" apostolilor şi că s-ar fi înfruptat din punga
comună, vinderea lui Isus având drept cauză principală
,,iubirea de arginţi". Iuda l-ar fi predat pe Isus autorităţi­
lor pe treizeci de arginţi (sumă foarte mică, dar cu valoa-
re simbolică). Verbul grec folosit de evanghelişti nu este
„a trăda", ci „a preda". Matei relatează că, aflând despre
condamnarea la moarte a lui Isus şi fiind cuprins de
remuşcări, Iuda ar fi aruncat banii şi s-ar fi spânzurat.
După Înviere, apostolii au ales prin tragere la sorţi un
înlocuitor al lui Iuda, pe Matia (Fapte, 2).

Pentru a merge mai departe: Cristian Bădiliţă, ,,Iuda

Iscariotul între damnare şi mântuire. Portrete ale celui
de-al doisprezecelea ucenic de-a lungul istoriei", în Glafire.
Nouă studii biblice şi patristice, Iaşi, 2008, pp. 43-99. Pasajul
sintetizat mai sus se află la pp. 47-49. Pe această temă,
versiunea franceză, adusă la zi, a monografiei lui H.-J.
Klauck, Judas, un disciple de Jesus. Exegese et repercussions
historiques, Paris, 2006, cu o amplă bibliografie; Cele mai
vechi texte despre Apostolul Andrei traduse şi prezentate de
Cristian Bădiliţă, ilustraţii de Marian Zidaru, Bucureşti, 2015.

277
 Pavel

Numit Saul, fariseu născut în oraşul Tars din Cilicia,

pe coasta Mediteranei, dar educat la Ierusalim, la şcoala
lui Garnaliel. În Epistola către Filipeni scrie despre sine:
,,Eu, care sunt circumcis a opta zi, din poporul lui Israel,
din seminţia lui Beniamin, evreu din evrei; în ce priveşte
Legea, fariseu; în ce priveşte zelul, persecutor al Bisericii;
în ce priveşte dreptatea pe care o dă Legea, fără pată"
(3,5-6). ,,Paulus" (în latină, ,,cel mic") e un supranume,
datorat probabil staturii sale. Nu se cunosc amănunte
biografice dinaintea convertirii la creştinism. Era cetăţean
roman şi, ca să-şi câştige existenţa, confecţiona corturi. A
fost un îndârjit persecutor al creştinismului până în
momentul, crucial pentru sine şi pentru istoria Bisericii,
,, viziunii" de pe drumul Damascului (probabil anul 32).
Iată cum o descrie Luca în Faptele apostolilor 9, 1-22 (a se
vedea şi cap. 22 şi 26).

Iar Saul, încă pufnind ameninţare şi moarte asupra

ucenicilor Domnului, a venit la marele preot şi a cerut
de la el scrisori către sinagogile din Damasc, pentru ca,
de-i va afla pe unii că sunt pe calea [aceasta], bărbaţi şi
femei, să-i aducă legaţi la Ierusalim. Pe când mergea
el, fiind aproape de Damasc, deodată o lumină din cer
a strălucit împrejurul lui; şi, căzând la pământ, a auzit
un glas care-i zicea: ,,Saule, Saule, de ce mă prigo-
neşti?" A zis: ,,Cine eşti, Doamne?" Acela: ,,Eu sunt,
Isus, pe care tu îl prigoneşti" . (Unele manuscrise au in-
terpolarea: Greu îţi este să loveşti cu piciorul în ţepu­
şe".) Tremurând şi cuprins de spaimă, a zis: Doamne,

278
ce vrei să fac? Domnul către el: ,,Ridică-te, intră în ce-
tate şi ţi se va spune ce trebuie să faci." Iar tovarăşii lui
de drum au rămas încremeniţi, pentru că auzeau gla-
sul, dar nu vedeau pe nimeni. Saul s-a ridicat de la
pământ, dar, deşi ochii săi erau deschişi, nu vedea ni-
mic. Ducându-l de mână au intrat în Damasc. Şi a ră­
mas trei zile fără să vadă, şi n-a mâncat, nici n-a băut.
În Damasc era un ucenic pe nume Anania; şi Domnul
i-a zis într-o viziune: ,,Anania!" El a zis: ,,Iată, eu,
Doamne!" Domnul către el: ,,Scoală-te şi du-te pe uliţa
numită «cea dreaptă» şi caută-l, în casa lui Iuda, pe
unul din Tars numit Saul; că, iată, se roagă." Şi [Pavel]
a văzut, în vedenie, pe un bărbat numit Anania, care a
intrat şi şi-a pus mâinile peste el, ca să-şi recapete ve-
derea. Răspunse Anania: ,,Doamne, de la mulţi am
auzit despre bărbatul acela, câte răutăţi le-a făcut sfin-
ţilor tăi, în Ierusalim. Iar aici are putere din partea ar-
hiereilor să-i lege pe toţi care-ţi rostesc numele."
Domnul a zis către el: ,,Du-te, fiindcă mi-e unealtă
aleasă, ca să poarte numele Meu în faţa păgânilor şi a
regilor, fii ai lui Israel. Eu îi voi arăta câte va trebui să
pătimească pentru numele Meu." Anania s-a dus, a in-
trat în casă, a pus mâinile deasupra lui şi a zis: ,,Saule,
frate, Domnul m-a trimis pe mine - Isus, Cel care ţi s-a
arătat pe drumul pe care veneai! - ca să-ţi recapeţi ve-
derea şi să te umpli de Duh Sfânt." Şi îndată au căzut
de pe ochii lui ca nişte solzi, a reînceput să vadă şi
sculându-se, a fost botezat; şi luând mâncare, s-a în-
tremat. A petrecut cu ucenicii din Damasc câteva zile
şi îndată a început să-l propovăduiască în sinagogi pe
Isus: că El este Fiul lui Dumnezeu. Toţi cei care auzeau
erau uluiţi şi ziceau: ,,Nu acesta i-a hăituit în Ierusalim
pe cei care rosteau acest nume şi nu el venise aici ca
să-i ducă legaţi la arhierei?" Dar Saul mai degrabă se
întărea şi-i tulbura pe iudeii care locuiau în Damasc,

279
 susţinând cu străşnicie (şi dovezi) că Acesta este
Hristosul" (traducerea mea - C.B.).

Portretul său fizic apare într-o apocrifă celebră în An-

tichitate, Faptele lui Pavel şi ale Teclei: ,, Un om mic de
statură, cu păr nu prea bogat, cu picioarele strâmbe,
destul de sănătos, cu sprâncene care se împreunau, cu un
nas uşor coroiat, dar plin de graţie" . ,, Uneori, continuă
autorul apocrifei, avea chip de om, alteori, avea faţa unui
înger." După convertire, fanatismul cu care i-a persecutat
pe creştini şi-a schimbat direcţia, nu şi intensitatea. Pavel
a devenit unul dintre cei mai zeloşi propovăduitori ai
evangheliei. Beneficiind şi de o cultură (scripturară şi
păgână) peste media celorlalţi apostoli, vocea lui va
domina primele decenii după Înviere. A fost numit
,,apostol al neamurilor" (în Noul Testament ethne în-
seamnă „păgâni", iar termenul vechi românesc „nea-
muri" are sensul „ păgâni") datorită călătoriilor sale
misionare în zone şi în cetăţi locuite de păgâni, deşi n-a
ocolit nici comunităţile iudaice răspândite în diaspora.
E foarte greu de stabilit succesiunea exactă a călăto­
riilor şi evenimentelor din viaţa lui Pavel. După conver-
tire s-a retras câţiva ani în Arabia, apoi a revenit în
Siria, la Damasc, unde era cât pe ce să fie arestat. Apoi
merge la Ierusalim pentru a-i întâlni pe Iacob, fratele
Domnului, şi pe Petru (Gal. l,18sq.). Câţiva ani a locuit
în Cilicia, apoi, la invitaţia lui Barnaba (Fapte, 11,25), a
participat la evanghelizarea Antiohiei. Luca descrie în
Faptele apostolilor trei călătorii misionare ale lui Pavel,
care au cuprins regiuni din Anatolia, Asia Mică, Mace-
donia şi Grecia. După încheierea ultimei călătorii s-a
întors la Ierusalim, pentru a oferi creştinilor din Iudeea
colecta adunată de la comunităţile pe care le întemeiase
(Fapte 21,17). La Ierusalim este arestat de romani în
280
 urma unei busculade pe care o stârneşte chiar el pe
esplanada Templului. Pentru a fi protejat e transferat la
Cezareea, unde rezidă procuratorul Felix. Aici rămâne
până la sfârşitul deceniului al 5-lea, când noul procura-
tor, Festus (58-62), îl trimite la Roma (în calitate de
cetăţean roman, Pavel a cerut să fie judecat de romani,
nu de Sinedriu). La Roma, Pavel a stat în arest la do-
11

miciliu" doi ani, având dreptul să primească vizite şi să

predice Evanghelia, oral sau prin scris. Conform Ro-
mani 15,25 şi Epistola lui Clement către corinteni (cap.
5-7) ar fi întreprins o călătorie misionară şi în Spania.
Tot Clement afirmă că Petru şi Pavel ar fi murit martiri
la Roma în timpul persecuţiei declanşate de împăratul
Nero împotriva creştinilor (între 64 şi 68). Enrico
Norelli propune următoarea cronologie: anul 32, con-
vertirea; anul 34/35, prima vizită la Ierusalim; anii 35-48,
activitate în Siria şi Cilicia, mutarea la Antiohia; 49, a
doua vizită la Ierusalim (pentru aşa-numitul Sinod al
11

apostolilor") şi conflictul cu Petru în Antiohia; anii

50-52, şederea la Corint; anii 52-55, şederea la Efes;
55 / 56, a doua şedere, de trei luni, la Corint; anul 57/ 58,
arestarea la Ierusalim; anul 60?, transferarea la Roma.
Cele mai vechi texte din Noul Testament îi aparţin
apostolului Pavel. E vorba de un set de epistole adresa-
te unor comunităţi creştine sau unor persoane. Nu toate
aceste epistole sunt autentice, adică nu toate au fost
scrise ori dictate de apostol. Unele aparţin altor autori,
care, pentru a le conferi autoritate, s-au folosit de nu-
mele lui. Dar toate se înscriu în curentul paulinic de
gândire şi acţiune.
Scrisorile autentice sunt: 1 Tesaloniceni; 1 Corinteni;
2 Corinteni; Galateni; Filipeni; Filimon; Romani. Pseu-
doepigrafice: 2 Tesaloniceni; Coloseni; Efeseni; 1,2 Timo-
tei; Tit; 3 Corinteni. Nu este locul aici să prezentăm conţi-
281
nutul lor. E suficient să spunem că experienţa convertirii
de la iudaism la creştinism, viziunea extraordinară de pe
drumul Damascului, i-a marcat definitiv atât viaţa, cât şi
teologia. Pavel e un mistic cu vocaţie de misionar. Toate
scrierile autentice care au rămas de la el încearcă să ne
transmită unicitatea întâlnirii lui personale şi orbitoare cu
Isus. De aici opoziţiile, uneori radicale, între Lege şi har,
între Lege şi credinţă, între instituţie şi persoană. În
centrul teologiei paulinice se află întâlnirea concretă cu
Dumnezeu cel viu.
Pe lângă Actele sau Faptele lui Pavel şi ale Teclei, care
povestesc convertirea unei tinere fecioare la creştinism,
se cuvin amintite încă două apocrife, extrem de cunos-
cute în Antichitate şi în Evul Mediu: Apocalipsa lui Pavel
şi Corespondenţa dintre Pavel şi Seneca . Această cores-
pondenţă, fireşte imaginară, era menită să-i atragă la
creştinism pe reprezentanţii elitei păgâne, în timp ce
Apocalipsa lui Pavel, una dintre sursele lui Dante pentru
Divina Commedia, prezintă călătoria mistică a apostolu-
lui până la al treilea cer: scene de judecată individuală,
topografia infernului şi mai ales înfăţişarea Noului
Ierusalim. Apostolul Pavel e sărbătorit, împreună cu
apostolul Petru, pe 29 iunie.

Pentru a merge mai departe: Marie-Frarn;oise Baslez,

Sfântul Pavel, traducere de Anca-Maria Christodorescu,
Bucureşti, 2001; de asemenea, Nicolae Mladin, Hristos -
viaţa noastră. Asceza şi mistica paulină, ediţia a II-a, Sibiu,
2012.

282
 Ilie

Profet al lui Israel, care a trăit în secolul al IX-lea

î.H. Numele său înseamnă „Iahve este Dumnezeu". Ac-
tivitatea sa, desfăşurată în Samaria, e descrisă în Cărţile
3 şi 4 ale Regilor (după canonul Septuagintei) sau 1-2
Regi (după canonul ebraic). Referiri există şi în 2 Para-
lipomene 21,12-15; Sirah 48,1-11. Ciclurile principale
apar în 3 Regi 17,1-19,21; 21,1-29; 4 Regi, 1,1-2,18 (după
Septuaginta). Contemporan cu Ahab (874-852 î.H.), al
şaptelea rege al lui Israel, căsătorit cu Iezabel, fiica
regelui Sidonului, care a introdus cultul lui Baal. Ilie s-a
opus acestui sincretism religios, acuzând cuplul regal
de trădarea lui Iahve. Pentru a-l pedepsi pe Ahab,
Dumnezeu trimite o secetă asupra regatului. Ilie o
prezice, apoi se ascunde în pustiu (3 Regi, 17,lsq), unde
e hrănit de corbi. Aceştia îi aduceau pâine dimineaţa şi
carne seara. După ce pârâul din care îşi potolea setea a
secat, Dumnezeu l-a trimis în casa unei văduve din
Sarepta Sidonului. Aici a săvârşit două miracole: a
înmulţit făina şi uleiul văduvei şi l-a trezit la viaţă pe
fiul acesteia, socotit mort. După secetă, Ilie îl întâlneşte
pe regele Ahab şi-l îndeamnă să adune toţi falşii profeţi
ai lui Baal, pentru o confruntare directă. Dacă adevăra­
tul stăpân este Iahve, poporul să-l urmeze pe Iahve,
dacă este Baal, să-l urmeze pe Baal, dar să înceteze
discordia şi persecuţiile. Confruntarea între Ilie, unic
profet al lui Dumnezeu, şi cei opt sute cincizeci de
profeţi ai lui Baal şi „ai dumbrăvii", are loc pe muntele
Carmel, situat aproape de Fenicia. Proba constă în
aprinderea unui rug pentru „jertfa de tot" doar prin
283
rugăciune, fără nicio sursă de foc. Profeţii lui Baal şi „ai
dumbrăvii" se chinuiesc întreaga zi fără niciun rezultat.
Ilie reuşeşte un supramiracol, dat fiind că el aprinde
„jertfa de tot" chiar şi după ce peste ea s-a turnat apă de
trei ori. Rezultatul nu mai poate fi pus la îndoială:
„Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Israel" e
atât de puternic, încât până şi apa s-a aprins la invoca-
rea numelui său. După miracol are loc un adevărat
carnagiu. La aţâţarea lui Ilie, cei opt sute cincizeci de
profeţi sunt omorâţi de popor.
Ameninţat cu moartea de regină, Ilie fuge în pustiu şi
se adăposteşte sub un ienupăr. Aici primeşte hrană (turtă
de orez) şi apă de la un înger. Hrana îl ţine patruzeci de
zile şi patruzeci de nopţi, până când ajunge pe muntele
Horeb, unde primeşte altă misiune din partea lui Iahve:
să-l ungă rege al lui Israel pe lu şi profet pe Elisei. 4 Regi
relatează încă o confruntare a lui Ilie cu Baal, ,,omul lui
Dumnezeu", pârjolind „cu foc din cer" mai multe zeci de
oşteni ai regelui Ochozias. Dar unul dintre cele mai
tulburătoare mistere din Vechiul Testament rămâne
sfârşitul vieţii profetului. El n-a murit, ci a fost înălţat
uşor la ceruri, pe un car de foc. De aici şi credinţa prezen-
tă în curentele mesianice ale iudaismului cum că Ilie va
reveni pe pământ, precedându-l pe Mesia. Isus însuşi era
văzut de o bună parte dintre cei care-l întâlneau ca un Ilie
redivivus. Capitolul 11 din Apocalipsa lui Ioan vorbeşte
despre „doi martori" care vor proroci a doua Venire a lui
Hristos, denunţând în acelaşi timp minciunile Anticristu-
lui. Deşi textul nu precizează numele celor doi martori,
conform tradiţiei atestate încă din secolul al II-iea, unul
dintre ei va fi Ilie.
*
Folclorul românesc îi consacră un loc special. Virtu-
ţile sale de taumaturg, puterea de-a lega şi dezlega

284
ploile, relaţia cu „focul din cer", funcţia de martor şi
moartea de martir în timpul domniei Anticristului
conturează un personaj cu totul ieşit din comun. Sărbă­
toarea lui are loc pe 20 iulie, poporul atribuindu-i şi
supranumele „Pălie", un derivat al verbului „a păli", cu
sensul „a pârjoli", ,,a ofili". Sfântul Ilie este stăpânul
tunetelor şi al fulgerelor, cu alte cuvinte, al focului
ceresc. Poporul şi-l imaginează plimbându-se deasupra
norilor în carul său de foc, cu care a fost ridicat la sfârşi­
tul vieţii pământeşti. O serie de legende şi povestiri,
culese şi publicate de Elena Niculiţă-Voronca, ni-l înfă­
ţişează pe Sfântul Ilie în ipostaze şi mai neaşteptate.
Sfântul a rămas şchiop, fiindcă avea prea multă putere.
Ca să nu devină primejdios pentru ceilalţi, îngerul
Domnului i-a sfărâmat un picior. Tocmai pentru că e
şchiop umblă numai în car prin cer. După altă versiune,
i s-a rupt un braţ.
Un ciclu de legende îl descrie ca pe un Oedip păcă­
lit de diavoli (există apropieri de legenda lui Julien
l'Hospitalier, înfăţişată pe un vitraliu din catedrala din
Rouen şi rescrisă de Flaubert în povestirea cu acelaşi
titlu). La naştere, îngerul ursitor i-a prorocit că-şi va
ucide părinţii. Înfricoşaţi, aceştia aşază pruncul într-un
coş, iar coşul e abandonat pe apa unui râu. Ilie creşte în
casa unui negustor şi devine el însuşi negustor. Ajunşi
bătrâni, părinţii săi doresc să-l revadă. Ei găsesc casa
băiatului, dar acesta e plecat. Soţia lui îi culcă pe amân-
doi în şură, locul unde obişnuia să doarmă Ilie când se
întorcea târziu de pe drumuri. Diavolul însă ia înfăţişa­
rea unei slugi şi-i spune tânărului că nevasta îl înşală cu
altul în propriul pat. Aprins de mânie Ilie îşi ucide
părinţii, tăindu-le capetele. Abia mai târziu îşi dă seama
că totul a fost urzeala necuratului. Pentru a ispăşi, se
spovedeşte unui călugăr. Acesta îl încuie în chilie,

285
azvârle cheia într-un lac, iar sfântul petrece patruzeci
de ani în izolare absolută şi în pocăinţă. După patruzeci
de ani, secând apa din lac din pricina secetei, câţiva
oameni găsesc cheia de la chilie şi-l eliberează.
Există şi anecdote legate de Ilie. Un povestaş hâtru
din Botoşani, întâlnit de Niculiţă-Voronca, spune că Ilie
nu-şi cunoaşte ziua de naştere. Dacă şi-ar cunoaşte-o, ar
trage un chef „de s-ar prăpădi lumea". De câte ori Ilie îl
întreabă pe Dumnezeu când e ziua lui de naştere,
Dumnezeu îi răspunde: ,,Mai este, mai este" sau: ,,Acum
a trecut". Atunci, plin de mânie, începe să tune şi să
fulgere (la propriu, nu la figurat).

Pentru a merge mai departe: Eliane Poirot, Elie, archetype

du moine, Abbaye de Bellefontaine, 1995.

286
 Mihail şi Gavril

Arhangheli cunoscuti , şi venerati

, atât în traditia
, iuda-
ică, dar mai ales în creştinism. Când spun „tradiţie iudai-
că", mă refer la perioada postexilică, începând cu secolul
al III-lea î.H. În ebraică, termenul corespunzător „îngeru-
lui" este malakh, de la rădăcina laakh, ,,misiune". Malakh
era un „mesager" suprauman sau uman al divinităţii.
Totuşi, aşa cum arată specialiştii, în cele mai vechi texte,
preexilice, nu se poate face deosebire netă între Iahve şi
îngerii săi. De pildă, în faimosul episod al „rugului
aprins", Dumnezeu i se arată lui Moise, dar un înger îi
vorbeşte. O asemenea „duplicitate" salvează şi transcen-
denţa lui Iahve, şi legătura dintre Iahve şi poporul său.
Există două categorii de îngeri: (1) mesageri, care trans-
mit oamenilor poruncile lui Dumnezeu, mişcându-se
între cer şi pământ; (2) îngeri care formează „curtea lui
Iahve" şi care-i aduc cântări de laudă şi slavă.
Arhanghelul Mihail este menţionat în Cartea lui Da-
niel ca protector al poporului ales. Aici e descrisă o bătă­
lie a lui Israel împotriva perşilor, Daniel susţinând arma-
ta lui Israel (Dan. 12,1). În literatura iudaică intertesta-
mentară, prezenţa îngerilor devine un loc comun. Cartea
Jubileelor i-ar fi fost dictată lui Moise chiar de un înger.
Mihail şi Gavril aparţin elitei îngereşti, clasei arhangheli-
lor, alături de Uriel, Raguel, Rafael etc. (a se vedea pasaje
întregi din 4 Ezdra şi 1 Enoh). Dar prestigiul de care se
bucură Mihail în tradiţia creştină se explică prin victoria
sa împotriva lui Satan, relatată în capitolul 12 din Apoca-
lipsa lui Ioan: ,,şi a fost război în cer: Mihail şi îngerii săi
s-au luptat cu Balaurul. Şi s-a războit Balaurul - şi îngerii
287
săi -, dar n-a răzbit; iar locul lor n-a mai fost găsit în cer.
Şi a fost aruncat Balaurul cel mare, şarpele străvechi,
numit Diavol şi Satan, cel care duce în rătăcire tot pămân­
tul locuit, a fost aruncat pe pământ."
*
În ce-l priveşte pe Gavril sau Gabriel (în ebraică „om
al lui Dumnezeu" ,,tăria lui Dumnezeu"), şi el apare în
Cartea lui Daniel ca mesager-interpret al viziunii pe care o
avusese profetul (cf Dan. 8,16). Mai târziu, acelaşi Gabriel
îi transmite lui Daniel „profeţia celor şaptezeci de săptă­
mâni" (9,21). Omniprezent în literatura intertestamentară,
Gabriel joacă rolul de „cântăreţ" la curtea cerească a lui
Iahve. Conform 1 Enoh, el este unul dintre cei şapte ar-
hangheli principali, în tovărăşia lui Uriel, Rafael, Raguel,
Mihail, Sariel şi Remiel. Păzeşte cu sabia de foc intrarea în
paradis, după expulzarea lui Adam şi a Evei (1 Enoh
20,7). Tot el îi va fi ucis pe uriaşii de dinainte de potop (1
Enoh 10,9). Împreună cu ceilalţi arhangheli, va participa la
Judecata de apoi (1 Enoh 9,21). Conform relatării Evan-
gheliei după Luca, arhanghelul Gabriel i-a vestit Elisabe-
tei naşterea lui Ioan Botezătorul şi Fecioarei Maria naşte­
rea lui Isus. Conform tradiţiei, el a răsturnat piatra de la
intrarea în mormântul gol al lui Isus şi i-a dat Fecioarei
Maria vestea trecerii la Domnul. Aşadar, Mihail şi Gavril
(Gabriel) joacă roluri complementare, de protectori ai
credincioşilor, de arhangheli războinici, de judecători, dar
şi de intercesori pe lângă Dumnezeu. Latura lor umană i-a
făcut extrem de populari. De pildă în Testamentul lui
Avraam, scriere iudaică din secolul al Ii-lea d.H., Mihail
este cel trimis de Dumnezeu pentru a-i anunţa patriarhu-
lui sfârşitul. Misiunea se dovedeşte mai grea decât îşi
închipuise, mai ales că Avraam îl onorează cu toate gestu-
rile cuvenite unei oaspete divin. În loc să-i transmită
cumplita veste, arhanghelul începe să plângă, iar lacrimile
288
sale devin pietre preţioase. Într-o altă apocrifă, de data
aceasta creştină, Apocalipsa lui Pavel, este rândul îngerului
însoţitor al apostolului, probabil Gabriel, să izbucnească
în lacrimi în faţa pedepselor de care au parte păcătoşii.
O foarte interesantă legendă, probabil de origine
bogomilă, a fost descoperită de N. Cartojan într-un misce-
laneu aflat în Biblioteca Academiei Române, datând din
secolul al XVII-lea. Legenda are câteva puncte comune şi
cu scrierile intertestamentare (Cartea Jubileelor, 1 Enoh
etc.). După ce l-a creat pe om, Dumne~eu l-a aşezat în rai,
ceea ce a stârnit invidia celui mai important înger,
Satanail. Acesta s-a răzvrătit, adunând în jurul său o
multime de îngeri nemultumiti. Întâi, Dumnezeu l-a
I I I

trimis pe Gavril să-l înfrunte pe Satanail, dar acesta s-a

temut şi i-a lăsat locul lui Mihail. Totuşi, nici Mihail n-a
îndrăznit să se lupte pe faţă, ci s-a folosit de un vicleşug.
Pe de o parte, el i-a jurat lui Satanail fidelitate şi sprijin în
revoltă, pe de altă parte, Dumnezeu a crescut atât de mult
căldura în rai, încât Satanail n-a mai rezistat şi s-a aruncat
până-n străfundul mării ca să se răcorească. Atunci Mihail
„i-a trântit la pământ" pe ceilalţi îngeri răzvrătiţi. Ca să-l
prindă în capcană, Dumnezeu a îngheţat marea deasupra
lui Satanail. Totuşi el reuşeşte să scape, rozând gheaţa cu
dinţii, apoi îl prinde pe Mihail de piciorul stâng şi de
braţul drept. Dar arhanghelul îl loveşte puternic „cu
spata" şi-l azvârle „în fundul mărilor". Drept recompensă,
Dumnezeu îl numeşte pe Mihail căpetenie peste cetele
îngereşti (cf N. Cartojan, Cărţile populare în literatura româ-
nească, Bucureşti, 1974, voi. II, pp. 49-50).
Sfinţii arhangheli Mihail şi Gavril sunt sărbătoriţi
pe de 8 noiembrie. De fapt, Mihail şi Gavril îi simboli-
zează pe toţi îngerii, Biserica sărbătorind în ziua respec-
tivă „ tot soborul sfinţilor îngeri laolaltă", cum se preci-
zează în cărtile de cult.
I

289
 Părinţii Bisericii

Pentru credincioşii catolici şi ortodocşi, Părinţii Bi-

sericii reprezintă, alături de Biblie, cealaltă coloană pe
care se sprijină edificiul doctrinar al Bisericii, anume
tradiţia. Ei citesc şi înţeleg Scriptura, fruct al Revelaţiei,
în lumina acestei tradiţii vii. În protestantism, al cărui
principiu fondator rămâne sola Scriptura (preeminenţa
Cuvântului din Cartea sfântă), tradiţia patristică îşi
pierde caracterul normativ. Ea păstrează totuşi o certă
valoare istorică şi o anumită valoare teologică, în măsu­
ra în care consună cu adevărul revelat în Scripturi.
Termenul „patristică" apare, cu expresia patristica
theologia, abia în secolul al XVII-iea, în luteranism, pentru
a desemna, prin opoziţie cu theologia biblica ori symbolica,
ori speculativa, acea parte din învăţământul teologic care
sistematizează învătătura Părintilor Bisericii. Astfel o
' '
defineşte, de pildă, F. Buddaeus în Isagoge historico-theolo-
gica, Leipzig, 1730. Dar noţiunea de „Părinte", cu sens
special ( ,,ghid", ,,model", ,,învăţător"), e atestată din se-
colul al Ii-lea (Martiriul lui Policarp; martirii din Lyon,
Stromatele lui Clement Alexandrinul 1,1,11,5). Cea mai
clară mărturie se află în Commonitorium-uI lui Vincentiu
'
de Lerins, capitolul 5. Adjectivul „ patristic" poate avea
un sens strict teolooic,
o~
desemnând învătătura
'
Părintilor
'
Bisericii, dar şi unul mai amplu, deopotrivă literar şi
istoric, desemnând ansamblul scriitorilor creştini care au
trăit între secolele al Ii-lea şi al VIII-lea d.H.
În sens teologic: pentru a fi considerat „Părinte al
Bisericii", un autor creştin trebuie să îndeplinească
următoarele patru criterii: ortodoxia învăţăturii sale;

290
sfintenia
, vietii;
, acceptul Bisericii; vechime. Aceste crite-
rii sunt definite destul de târziu, după epoca celor dintâi
erezii (secolul al IV-lea), şi ele reflectă atitudinea unui
curent eclezial majoritar. O altă definiţie, mai relaxată şi
acceptabilă atât pentru savanţi, cât şi pentru credin-
cioşi: un Părinte al Bisericii este un autor creştin din
primele secole, ale cărui scrieri trec, în marea lor majori-
tate, testul ortodoxiei canonice şi a cărui personalitate a
influenţat decisiv istoria creştinismului. O asemenea
definiţie, impusă deja în tradiţia catolică, are un dublu
merit. Pe de o parte, ea demitizează noţiunea de „Părin­
te al Bisericii", aducând-o la nivelul normalitătii. , Părin-
ţii Bisericii nu sunt super eroi, infailibili şi imperiali, aşa
cum şi-i imaginează unii exaltaţi. Ei sunt oameni supuşi
greşelii . Sfinţenia vieţii lor şi genialitatea minţii lor sunt
amestecate uneori cu prea multă sete de putere, cu
fanatism sau cu intolerantă. Absolutizarea modelului
I

patristic se poate transforma în idolatrie păguboasă. Pe

de altă parte, prin această definiţie mai comprehensibi-
lă, mulţi autori cu „ probleme dogmatice", dar esenţiali
pentru spiritualitatea creştină, pot fi recuperaţi. Este
cazul lui Irineu al Lyonului, suspectat de milenarism, al
lui Iustin Martirul, al lui Origen, Tertullian, Evagrie,
Augustin.
Lista scriitorilor bisericeşti recunoscuti ca Părinti ai
I I

Bisericii cuprinde, în Occident, următoarele nume:

Ciprian, Hilarie de Poitiers, Ambrozie, Augustin, Iero-
nim, Grigore cel Mare, Leon cel Mare, Isidor de Sevilla.
În Orient: Atanasie al Alexandriei, Vasile cel Mare,
Grigore de Nyssa, Grigore din Nazians, Chiril al Ierusa-
limului, Ioan Gură de Aur, Ioan Damaschinul. În mod
convenţional, sfârşitul perioadei patristice e situat în
Occident în secolul al Vii-lea, odată cu invaziile barba-
re, iar în Orient în secolul al VIII-lea, după al şaptelea
291
Sinod ecumenic. Cele două traditii recunosc şi alti teo-
, I

logi marcanţi, după schisma din 1054, precum Sfinţii

Bernard şi Toma din Aquino (catolicism), Simion Noul
Teolog şi Grigore Palamas (ortodoxie).

Pentru a merge mai departe: Enrico Norelli şi Claudio

Moreschini, Istoria literaturii creştine vechi greceşti şi latine,
varii traducători, Iaşi, 2013, trei volume; Cristian Bădiliţă,
Ştiinţă, dragoste, credinţă. Convorbiri cu patrologi europeni,
Bucureşti, 2008.

292
 Trei Ierarhi

Triadă alcătuită din sfinţii

Vasile cel Mare, Grigore
din Nazians şi Ioan Gură de Aur. Sărbătorirea lor în
aceeaşi zi, pe 30 ianuarie, datează din secolul al XI-lea,
când ortodoxia încearcă să-şi fixeze reperele în materie
dogmatică şi eclezială.
Vasile cel Mare s-a născut în jurul anului 330 într-o
familie înstărită, cu proprietăţi imense în regiunile
Pontului şi ale Armeniei. Frate al Macrinei şi al lui
Grigore de Nyssa, prieten al lui Grigore din Nazians. A
urmat cursuri de retorică, filologie, filozofie şi adminis-
traţie la Cezareea, Constantinopol şi Atena. S-a conver-
tit după moartea tatălui, în 358. Imediat şi-a vândut
averea, apoi s-a retras împreună cu mama şi cu sora sa
Macrina, la Annesi, o proprietate a familiei. După o
călătorie prelungită în centrele monahismului din Siria
şi Egipt, redactează Regulile morale, o culegere alcătuită
din cinci mii de versete din Noul Testament. Împreună
cu Grigore de Nyssa îl studiază pe Origen, compunând
celebra Filocalie cu pasaje pe diferite subiecte selectate
din opera Marelui Alexandrin. Vasile cel Mare a contri-
buit la clarificarea dogmei trinitare, precizând sensul
teologic al termenului homoousios (,,deofiinţă"). A re-
dactat un amplu tratat polemic, Contra lui Eunomie. De
asemenea, în 375 a publicat Despre Sfântul Duh, text care
va influenta decisiv hotărârile celui de-al doilea Sinod
ecumenic de ' la Constantinopol, 381.
Activitatea lui s-a desfăşurat pe trei axe: (1) admi-
nistrativ-eclezială; (2) teologico-dogmatică; (3) exegeti-
că. La moartea episcopului Eusebiu, Vasile a fost ales

293
episcop la presiunea „ poporului credincios" şi în ciuda
opoziţiei clerului. Punând la contribuţie fonduri perso-
nale, a zidit o adevărată civitas christiana la Cezareea.
Implicarea sa în viaţa socială poate fi simţită pe viu în
Corespondenţă, una dintre cele mai fascinante culegeri
de scrisori din întreaga istorie a Bisericii. Pentru comu-
nităţile de călugări a compus un Asketikon (varianta
iniţială, sau Micul Asketicon, nu s-a păstrat decât în
traducere latină şi siriacă). Cu timpul, lucrarea a luat
proporţii în funcţie de chestiunile practice ridicate de
călugări, versiunea greacă, Marele Asketikon, fiind de
două ori mai amplă decât cea conservată în latină.
Mânăstirile ortodoxe se ghidează chiar şi în prezent
după aşa-zisa Regulă a lui Vasile, deşi termenul „regu-
lă" nu are acelaşi sens ca în monahismul occidental.
În privinţa operei teologico-dogmatice, am menţio­
nat deja scrierile trinitare, dar nu trebuie omis nici
importantul tratat Despre botez, un fel de manual desti-
nat cateheţilor. Spre deosebire de alţi Părinţi, care
dintr-un zel exagerat negau orice importanţă culturii şi
filozofiei păgâne, Vasile cel Mare, asemenea lui Grigore
din Nazians sau lui Ioan Gură de Aur, pleda pentru o
abordare pragmatică şi de bun-simţ: cultura păgână
(retorica, filozofia, filologia), bine asimilată, trebuia
pusă în slujba Evangheliei. Viziunea sa a fost expusă
într-un Discurs către tineri despre literatura grecilor.
Nici istoria exegezei nu-l poate neglija. Episcopul
de Cezareea ne-a lăsat unul dintre cele mai subtile co-
mentarii la primele capitole din cartea Genezei, Despre
hexaemeron. Există şi două complemente, Despre crearea
omului şi Despre paradis, publicate postum de un disci-
pol. De asemenea, Vasile a creat şi o liturghie care-i
poartă numele, anterioară liturghiei lui Ioan Gură de
Aur, care se săvârşeşte şi în prezent în bisericile orto-
294
doxe, dar numai de zece ori pe an: în primele cinci
duminici ale Postului Mare; de Sfântul Vasile (1 ianua-
rie); Joia şi Sâmbăta din Săptămâna Pătimirilor; în
ajunul Crăciunului (24 decembrie) şi în ajunul Bobote-
zei (5 ianuarie). A fost înlocuită treptat de liturghia lui
Ioan Gură de Aur, din cauza lungimii sale. A murit pe 1
ianuarie 379, cu doi ani înainte ca Sinodul de la Con-
stantinopol să-i oficializeze doctrina pneumatologică.
S-au păstrat discursurile funebre ale lui Grigore din
Nazians şi Grigore de Nyssa.

Grigore din Nazians

Prieten al lui Grigore de Nyssa şi al lui Vasile cel

Mare, maestru al lui Evagrie Ponticul. S-a născut tot în
jurul anului 330, ca Vasile, dar i-a supravieţuit mai bine
de zece ani, murind în 390. Deşi tatăl său era episcop,
conform obiceiului vremii s-a botezat la maturitate,
abia în anul 358, după studii de retorică şi filozofie în
patru centre vestite: Cezareea Capadociei, Cezareea Pa-
lestinei, Alexandria şi Atena. Adoptând modul de viaţă
ascetic, s-a retras la Annesi, unde împreună cu Vasile a
aprofundat scrierile lui Origen şi a compus Filocalia. În
361 e uns preot. După moartea tatălui său l-a înlocuit ca
preot la Nazians. A jucat un rol important la Sinodul de
la Constantinopol din 381, dar foarte repede se va
retrage din funcţia de episcop, refugiindu-se în poezie,
meditaţie, contemplaţie . Au rămas de la el patruzeci şi
patru de omilii sau discursuri, rostite între 362 şi 383,
anul retragerii pe moşia sa de la Nazians; de asemenea,
două sute patruzeci şi nouă de scrisori, dintre care unele
apocrife; în fine, un număr impresionant de poeme,
între care o dramă în versuri despre Pătimirile lui
Hristos. Pentru teologia ortodoxă, Grigore din Nazians
295
rămâne autorul faimoaselor Cinci discursuri teologice, în
care subliniază divinitatea Duhului Sfânt şi rolul său în
deificarea intelectului. O influenţă majoră a exercitat
asupra lui Evagrie Ponticul, prin transmiterea doctrinei
mistice şi exegetice a lui Origen, dar şi prin modul per-
sonal de asceză contemplativă.

Ioan Gură de Aur

Spre deosebire de Vasile şi de Grigore, ambii capa-

docieni, al treilea „ierarh" s-a născut la Antiohia, în
Siria (anul 345, 349 sau 354) . Sigur este că în 381 a de-
venit diacon. Şi el aparţinea unei familii înstărite şi cu
vază, tatăl său, Secundus, fiind functionar
, civil în ad-
ministraţia guvernatorului militar al Siriei. Numai că
Ioan a rămas orfan de tată la o vârstă fragedă, mama sa,
Anthousa, ocupându-se de creşterea şi educaţia sa. A
fost elev al celebrului retor păgân Libanios şi se pregă­
tea să devină şi el funcţionar al Imperiului. A avut o
tinereţe normală, nedispreţuind plăcerile şi mai ales
teatrul, pe care ulterior îl va combate cu un zel ieşit din
comun. A frecventat cercul lui Diodor, devenit mai
târziu episcop al Tarsului, unde a deprins metoda
exegetică antiohiană, întemeiată pe o viziune echilibra-
tă între sensul literal şi cel spiritual sau anagogic. A
locuit patru ani în preajma unui ascet sirian, apoi s-a
rupt total de lume, vieţuind singur într-o peşteră şi
învăţând Scriptura pe de rost. Privaţiunile îi afectează
starea sănătăţii, aşa încât revine după doi ani la Antio-
hia. Episcopul Meletie îl face diacon în 381, apoi îl unge
preot în 386.
Doisprezece ani păstoreşte la Antiohia, convertind,
îndrumând, predicând. Datorită elocinţei sale extraor-
dinare, un secol mai târziu va fi supranumit „Gură de
296
Aur", în greacă Chrysostomos. Pe 26 februarie 398, după
moartea lui Nectarie, este consacrat episcop de Con-
stantinopol. Temperamentul său debordant, profetic,
precum şi programul de reformare a societăţii bizantine
îi atrag numeroase critici şi chiar duşmănii. Curând se
formează o adevărată coalitie, în fruntea căreia se afla
I

chiar împărăteasa Eudoxia, menită să-l destituie din

funcţie . Eudoxia îl cooptează şi pe Teofil, episcop al
Alexandriei, care convoacă un sinod, numit „Sinodul
de la Stejar". Ioan Gură de Aur nu se prezintă la această
înscenare. Sinodul îl demite (ne aflăm în anul 403), apoi
îl repune în scaun. Dar în noaptea de Paşti a anului
următor, trupele imperiale intră în biserici, profa-
nându-le. Ioane condamnat la exil în Armenia. După
trei ani se doreşte transferul său tocmai pe coasta orien-
tală a Mării Negre. Moare în timpul acestei călătorii,
slăbit fizic şi distrus moral, în localitatea Comane din
regiunea Pontului, pe 14 septembrie 407.
Ca toti Părintii Bisericii din primele secole, Ioan
I I

Gură de Aur e un „teolog de circumstanţă", care predi-

că şi scrie în funcţie de nevoile auditoriului şi de pro-
blemele arzătoare ale momentului. El nu-şi propune să
edifice o „operă pentru operă", ci să propovăduiască, să
clarifice, să convingă, să convertească, să îndrepte, să
consoleze etc. Numai aşa putem înţelege, pe de o parte,
vastitatea corpusului de scrieri care ni s-au transmis
sub numele său (multe fiind spuria, ,,neautentice"); iar
pe de altă parte, lipsa de unitate sau, mai bine zis,
diversitatea subiectelor pe care le abordează. Aici voi
face o selectie subiectivă. Ioan Gură de Aur a excelat în
I

omiletică. Omiliile la Cartea Genezei, la Evanghelia

după Matei sau la Faptele apostolilor sunt adevărate
capodopere ale genului. Omiletica presupune o bună
competenţă filologică, o perfectă cunoaştere a Scripturi-

297
lor (şi am văzut că Ioan le învăţase
pe de rost în tinere-
ţe), o metodă exegetică adecvată (şcoala lui Diodor), în
fine, o experienţă spirituală autentică. Pe lângă scrierile
omiletice, aş mai menţiona importantul tratat Despre
preoţie, Catehezele baptismale şi Despre slava deşartă şi
educaţia copiilor, o scriere complementară celei pe care
i-o datorăm lui Vasile cel Mare. Din zona îndrumărilor
ascetice, dar şi morale, se cuvin amintite Împotriva ad-
versarilor vieţii monahale, Către Teodor, Despre plâns,
Despre feciorie, Despre căsătoria unică. Nu în ultimul rând
aş menţiona scrisorile, pe care sărmanul exilat i le-a
trimis Olimpiadei, o aristocrată din Constantinopol
devenită diaconită.
Asemenea lui' Vasile cel Mare, a compus o liturghie
care se oficiază şi astăzi în bisericile ortodoxe. Ea s-a im-
pus în tradiţia bizantină începând cu secolul al VIII-lea.
O excelentă prezentare ne-o oferă Ion Bria în Dicţionarul
de teologie ortodoxă, Bucureşti, 1994, ediţia a II-a, p. 239:
,,Liturghia ortodoxă cuprinde două părţi principale:
liturghia catehumenilor, care având în centru lecturile
biblice şi omilia (liturghia cuvântului) constituie partea
kerygmatică sau misionară, fiind destinată „ tuturor
neamurilor", în special celor care se pregătesc pentru
botez, şi liturghia credincioşilor sau sinaxa euharistică,
adică partea sacramentală, care este slujire comună a
poporului liturgic, slujitori şi credincioşi. Liturghia se
deschide cu doxologia trinitară şi cu ectenia mare, adică
o serie de rugăciuni însoţite de numele lui Isus (,,Doam-
ne miluieşte") după care urmează trei litanii ce se ter-
mină cu cele trei antifoane: ,, Binecuvântează suflete al
meu pe Domnul", ,, Unule născut" şi „Fericirile". Litur-
ghia catehumenilor cuprinde: procesiunea diaconului şi
a slujitorilor cu Evanghelia (episcopul intră în altar în
acest moment), imnul „Sfinte Dumnezeule" întreit, care
298
se cântă ca un preludiu la lecturile biblice: pericopa din
Apostol şi din Evanghelie, care sunt comentate şi expli-
cate în omilie. Această parte se încheie cu rugăciunea
pentru întreaga biserică şi în special pentru catehu-
meni, cărora nu li se îngăduia să asiste la a doua parte,
rezervată celor botezaţi. Liturghia credincioşilor începe
cu rugăciunea pentru cei botezaţi, urmată de Heruvic,
în timpul căruia se face transferul darurilor de la prosco-
midiar pe masa altarului. Cu sărutul păcii şi mărturisi­
rea Simbolului de credintă se introduce anaforaua
I

euharistică sau aducerea jertfei, care cuprinde: prefaţa

(,,Sus să avem inimile"); rugăciunea de mulţumire, imnul
Trisaghion, cuvintele de instruire, anamneza, aducerea,
invocarea Duhului Sfânt (epicleza), consacrarea sau sfin-
ţirea darurilor, mijlocirile sau dipticele (pentru Fecioara
Maria, pentru sfinţi, pentru toţi cei morţi şi cei vii), sfârşi­
tul canonului euharistic. Rugăciunea Domnului, rugă­
ciunea de adorare, ,,Sfintele Sfintilor", ,, Unul Sfânt",
I

ridicarea şi frângerea Agneţului (pâinea de împărtăşa-

nie), amestecarea căldurii: toate acestea fac parte din ritul
de pregătire pentru împărtăşanie, mai întâi a slujitorilor,
apoi a credincioşilor. După mutarea potirului şi a discu-
lui la proscomidiar se face încheierea liturghiei, prin
rugăciunea amvonului, binecuvântarea finală, distribui-
rea pâinii binecuvântate (antidoron) şi trimiterea credin-
cioşilor în lume, în numele Domnului: ,,Cu pace să ieşim
în numele Domnului".

299
 Sfântul Nicolae

Episcop al Mirei (sec. IV). Datele despre viaţa şi mi-

nunile sale provin din tradiţie, nefiind confirmate (nici
infirmate) de mărturii arheologice, epigrafice sau docu-
mente istorice. Se pare că a fost arestat în timpul persecu-
ţiei lui Diocleţian (303-311) . Sub domnia lui Constantin a
devenit episcop al Mirei şi în această calitate ar fi partici-
pat la Sinodul de la Niceea din 325, impunându-se ca un
adversar tenace al arianismului. O altă traditie orală
I

susţine că i s-ar fi arătat în vis împăratului Constantin şi

ar fi pledat în favoarea a trei bărbaţi condamnaţi la moar-
te pe nedrept. Convins de argumentele episcopului,
Constantin i-a pus în libertate pe cei trei îndată ce s-a
trezit din somn. Datorită bunătăţii şi generozităţii sale, a
devenit patronul marinarilor şi al copiilor.
Dintre numeroasele minuni care i se atribuie sfântu-
lui am ales trei. În prima dintre ele se povesteşte salvarea
unui om care, din neatenţie, a căzut de pe corabie în
mare. Nimeni n-a putut face nimic, întrucât era noapte.
Omul se ruga zilnic Sfântului Nicolae şi lucrul acesta i-a
scăpat viaţa. Printr-un miracol inexplicabil, în clipa în
care a început să se scufunde, el s-a trezit viu şi nevătă­
mat în mijlocul casei sale din Constantinopol. Avea doar
hainele ude. Toată familia s-a trezit uimită, iar vestea a
ajuns până la urechile împăratului Constantin. Altă dată,
se spune, fiul unui anume Agricola din Antiohia a fost
răpit de sarazini, ajungând paharnicul „mai marelui
Amira" . Părinţii săi nu găseau nicio soluţie pentru a-l
scăpa sau a-l răscumpăra, până când cineva i-a îndemnat
să se închine Sfântului Nicolae. În seara prăznuirii Sfân-

300
tului, câinii au început să latre „din senin". Când au mers
la poartă, părintii s-au trezit fată în fată cu fiul lor, îmbră­
cat în „haine hlrceşti". Încă ~ai ţin~a în mână pocalul
plin cu băutură pe care trebuia să-l servească stăpânului
său, Amira. Al treilea miracol ne apropie de magia dimi-
neţii de Sfântul Nicolae, când copiii descoperă tot felul de
daruri (mai ales dulciuri) ascunse în pantofi. Este vorba
de un cuplu de bătrâni săraci, tot din Constantinopol,
care-l iubesc atât de mult pe Sfântul Nicolae, încât hotă­
răsc să-şi vândă singurul covor din casă pentru a face un
praznic frumos. În drum spre piaţă, bătrânul se întâlneşte
cu un bărbat necunoscut, care-l întreabă cât cere pe co-
vor. Şase galbeni, răspunde bătrânul. Imediat străinul îi
plăteşte suma, apoi ia covorul în spinare şi i-l duce înapoi
bătrânei, pretextând că soţul ei l-a rugat să-i facă acest
mic serviciu. Peste câteva ceasuri bătrânul se întoarce cu
tolba plină de bunătăţi pentru praznicul sfântului, gă­
sind, în plus, şi covorul vândut.
Tradiţia populară a contopit figura episcopului Mirei
cu aceea a unei divinităţi precreştine, patron al apelor şi
al pământului, sub denumirea Sânicoară. El îşi împarte
cerul cu Sânt Toader, lui revenindu-i partea dinspre mia-
zănoapte. ,,Deoarece după vechiul calendar iulian, ziua
lui cădea în preajma solstiţiului de iarnă (19 decembrie),
poporul zicea că «la Sfântul Nicolae se întoarce noaptea
la ziuă, cât se suceşte puiul în găoace» . El e un moş bă­
trân, cu barba albă. Atunci trebuie să-şi scuture negreşit
Sfântul Nicolae barba lui cea albă, adică trebuie să ningă"
(Evseev, Dicţionar ... , p. 414). Tot Evseev citează teoria
semioticianului B.A. Uspenkij, conform căreia la slavi
sfântul creştin ar fi preluat atributele zeului Volos, ,,divi-
nitate htoniană şi patron al vitelor" (ibid.). Pe 9 mai 1087,
sub domnia împăratului Alexie Comnenul, moaştele
episcopului Nicolae au fost transferate în Italia, la Bari.
301
 Sfântul Gheorghe şi Sfântul Dumitru

În imaginarul popular formează un cuplu, Sfântul

Gheorghe (Sân-Georgiu, Sângeorz) deschizând anotim-
pul vegetaţiei, al roadelor şi al timpul frumos, Sfântul
Dumitru (Sâ-Medru) inaugurându-l pe cel mohorât,
sterp, friguros. Dar mai înainte voi prezenta hagiogra-
fiile lor creştine, precum şi funcţiile fiecăruia.
Gheorghe, ,,lucrător al pământului": unul dintre ce-
le mai frecvente prenume în rândul credincioşilor
ortodocşi provine de la acest martir sărbătorit pe 23
aprilie. Nu există documente istorice despre el, nici acte
martirice. Hagiografia sa îmbină realul cu ficţiunea şi
s-a constituit destul de târziu. Dar cultul e atestat în
Orient încă din secolul al V-lea. Conform tradiţiei, s-a
născut în Capadocia, actuala Turcie, din părinţi creştini.
Rămas orfan de tată, a îmbrăţişat cariera militară, ajun-
gând „conducător de oaste în garda împăratului"
Diocleţian. Când, la începutul secolului al III-iea, împă­
ratul a declanşat ultimul mare val de persecuţii, Gheor-
ghe şi-a recunoscut în mod public apartenenţa la Biseri-
ca lui Hristos. Uimit de îndrăzneala supusului său,
Diocleţian a poruncit să fie arestat şi torturat. Etapele
torturii sunt reprezentate şi în iconografia ortodoxă.
Erminia lui Dionisie furnizează următoarea succesiune:
tragerea pe roată; încălţarea cu încălţăminte de foc;
înghiţirea de „otrăvuri omorâtoare"; aruncarea într-o
groapă cu var; împungerea cu săgeţi; în fine, tăierea
capului. Între aceste torturi, martirul operează şi câteva
miracole, cel mai important fiind convertirea împărăte­
sei Alexandra. Aceasta va fi şi ea condamnată la decapi-
302
tare, dar moare înainte de-a ajunge la locul pedepsei.
Cu timpul, datorită statutului său de soldat, Sfântul
Gheorghe s-a confundat, în imaginarul popular, cu
arhanghelul Mihail, alt protector al creştinilor şi birui-
tor al Satanei, conform descrierii din capitolul 12 al
Apocalipsei. Aşa încât pe steagul Moldovei din vremea
lui Ştefan cel Mare, dăruit mânăstirii Zographos de la
Muntele Athos, Sfântul Gheorghe este reprezentat uci-
gând balaurul cu lancea. Inscripţia glăsuieşte: ,,O, luptă­
torule şi biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi şi neno-
rociri grabnic ajutător şi cald sprijinitor, iar celor în-
tristaţi bucurie nespusă, primeşte de la noi această
rugăminte a smeritului tău rob, a Domnului Io Ştefan
Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Tării , Mol-
dovei. Păzeşte-l pe el neatins în lumea aceasta şi în cea
de apoi, pentru rugăciunile celor ce te cinstesc, ca să te
preamărim în veci. Şi aceasta a făcut-o în anul 7008
(1500), în al 43-lea an al Domniei Sale. Amin." Un cu-
noscut poem al lui Lucian Blaga, inspirat de o statuie
din Cluj-Napoca, îl înfăţişează pe sfântul militar îmbră­
cat într-o armură de zale asemenea solzilor balaurului
pe care-l răpune. ,,Când sfântul s-a pornit pe cel coclaur/
să-nfrunte - hotărât, dar fără ură -/ primejdia, a îmbră­
cat armură/ lucrată-n ochiuri ca din solzi de saur./
Cine şi cum îl învăţase-anume/ că-nvingătorul, dacă
vrea să-nvingă,/ e nevoit să semene cu-nvinsul? / Cine
i-a spus lui, focului prin lume,/ în zale de reptilă să
se-ncingă?"
Iată şi câteva miracole săvârşite de martir, conform
tradiţiei. O bătrână dintr-un oraş sirian a cumpărat o
coloană destinată bisericii Sfântului Gheorghe, dar nu
avea cum să o transporte de pe un ţărm pe altul. Atunci
sfântul îi apare în vis, scrie cu degetul că acea coloană
trebuie să fie aşezată la un loc de cinste, apoi o expediază
303
„ peste mare" în câteva secunde. Altă dată îl vindecă pe
un tânăr muşcat de şarpe şi aflat deja în agonie. Dar
una dintre cele mai extraordinare minuni se petrece cu
un musulman care, intrând într-o biserică şi văzând un
preot rugându-se în faţa icoanei Sfântul Gheorghe, îşi
scoate arcul şi trage o săgeată. Numai că săgeata îşi
schimbă direcţia şi, în loc să se înfigă în icoana martiru-
lui, se întoarce şi-l răneşte pe musulman la braţ. Însân-
gerat, acesta îi cere preotului explicaţii. Preotul îl sfătu­
ieşte să aprindă o candelă şi să o ardă întreaga noapte
în faţa icoanei, iar a doua zi să-şi ungă rana cu uleiul
din ea. Musulmanul îi dă ascultare şi se vindecă. Apoi,
după o scurtă catehizare, cere să fie botezat.
*
Cum scriam la început, în credinţa populară Sfân-
tul Gheorghe are atributele unei zeităţi htoniene, agri-
cole. El deţine cheile cu care închide anotimpul sterp
(iarna) şi-l deschide pe cel roditor (primăvara) . Tradiţiile
precreştine rurale, consemnate de Simion Florea Marian
într-un amplu capitol din Sărbătorile la români, pot fi
grupate în trei secţiuni. În noaptea de Sf. Gheorghe,
noapte de trecere dinspre iarnă spre vară, dinspre moarte
spre viaţă, strigoii şi strigoaicele bântuie pretutindeni.
De aceea, casele, fiinţele umane şi animalele trebuie pă­
zite. Se pun la uşi plante apotropaice, bărbaţii îşi acoperă
capul, femeile nu ies din casă. Strigoaicele fură „mana
vacilor". ,,Ajunul sau ziua care premerge Sf. Gheorghe
se numeşte în unele părţi din Banat «Sângiorgiul vaci-
lor», din cauză că în această zi, de cum se înserează
bine şi până după miezul nopţii sau mai bine zis până
la cântători, umblă spiritele cele rele, cu deosebire însă
strigoii şi strigoaicele pe la casele oamenilor ca să ia
mana, adică laptele de la vitele mulgătoare şi mai ales
de la vaci" (Sărbătorile la români, voi. II, p. 257). Dacă
304
bărbatii ies descoperiti din casă, riscă să fie transformati
I I I

în caii strigoaicelor. A doua categorie de credinţe păgâ-

ne cuprinde ri!ualuri de garantare a fertilităţii pentru
anul respectiv. In Bucovina, de pildă, deasupra porţilor,
pe streşini se punea câte o „brazdă verde în forma unui
pătrat, în care se află împlântată câte o ramură de rug
sau de răchită" (ibid., p. 255). Al treilea grup de credinţe
priveşte aprinderea unui „foc viu", rit solar practicat şi
de Crăciun, şi de Sânziene. ,,Se freacă două lemne
uscate unul de altul atâta, până ce înfierbântându-se se
aprind şi încep a arde. Acest foc viu se păstrează apoi
cu cea mai mare băgare de seamă, ca să nu se stingă
niciodată peste tot anul, crezându-se că casa la care se
află un asemenea foc are mare noroc, şi anume că nu se
poate nimic rău apropia de dânsa" (ibid., p. 274). Tot de
Sf. Gheorghe, în comunităţile de păstori se face „alesul
oilor" (pentru a urca la munte) şi, ca în orice „zi mare"
(Sf. Vasile, Sf. Ispas, Paşti, Înălţare) comorile ascunse
„ard" sub pământ, descoperindu-şi locul. Nu putem
înfăţişa aici toată paleta de tradiţii păgâne subscrise
zilei de Sf. Gheorghe. Trimit la monografia, deja citată,
a lui Simion Florea Marian.
Amintind doar că în dimineaţa respectivă fetele din
unele părţi ale Bucovinei practicau „împrouratul", adică
stropirea feţei cu rouă culeasă din grădini, pentru a
deveni mai proaspete şi mai frumoase, mă grăbesc să
ajung la ciclul de legende consacrat luptei sfântului cu
,,balaurul". ,,Sfântul George - notează Florea Marian-,
ca şi cap al primăverii e, după credinţa poporului ro-
mân de pretutindeni, nu numai înverzitorul naturii şi
semănătorul tuturor seminţelor, ci totodată şi stârpito-
rul balaurilor, adică al acelor fiinţe prin care sunt per-
sonificate iezerele, mlaştinile, mocirlele, precum şi orice
altă umezeală" (ibid., p. 295). De aici şi până la fuziunea

305
cu Făt-Frumos nu e decât un pas. Într-un basm din
Bucovina se povesteşte că un balaur cu douăsprezece
capete teroriza o ţară întreagă. Împăratul nu ştia ce să
mai facă. Disperat, şi-a pus zălog propria fiică: cine va
birui balaurul acela îi va deveni ginere şi succesor la
tron. Atunci apare „Făt-Frumos pe un cal alb ca spuma
laptelui". El înfige suliţa (nu luptă cu sabia, ci cu suliţa)
în trupul balaurului şi-l răpune . Aflăm apoi că, de fapt,
„Făt-Frumos" nu era altul decât Sf. Gheorghe. Îmbiat
de împărat, el refuză şi căsătoria cu Ileana Cosânzeana,
şi tronul, spunând că singura lui mulţumire este aceea
de a-i fi ajutat pe locuitorii acelei ţări.

Dumitru sau Dimitrie Izvorâtorul de mir

A trăit pe vremea împăraţilor Diocleţian şi Maximian

Galerius (ţ311). Fiu al unui înalt demnitar din Tesalonic,
a fost el însuşi numit guvernator al cetăţii după moar-
tea tatălui său. Pentru că s-a declarat în mod public
creştin, a fost întemniţat şi condamnat să lupte în arenă
cu un gladiator faimos, Lie. Un alt tânăr creştin, Nestor,
marcat pe frunte de Dimitrie cu semnul crucii, îl învin-
ge pe Lie, care era gladiatorul preferat al împăratului.
Atunci acesta porunceşte ca ambii creştini să fie ucişi.
Lui Nestor i se taie capul, iar Dimitrie piere străpuns cu
suliţa. Miracolul s-a produs instantaneu: în loc să curgă
sânge, din rănile sfântului a început să izvorască mir.
Se pare că martiriul s-a petrecut în cetatea Sirmium
(Sremska Mitroviţa din Serbia). Moaştele au fost aduse
la Tesalonic mult mai târziu, pe 26 octombrie 413. Im-
pozanta biserică Sf. Dimitrie din Tesalonic a fost con-
struită în secolul al VII-lea. În 1493, sub stăpânire oto-
mană, s-a transformat în moschee. Abia din 1912 a re-
devenit lăcaş de cult creştin.
306
 În iconografia ortodoxă, Sfântul Dumitru face pere-
che nedespărţită cu Sfântul Gheorghe în registrul sfinţi­
lor militari. Numele său trimite la numele zeitei, Deme-
ter (probabil de la demometer, ,,maica poporului"). Ca şi
în cazul lui Gheorghe, şi aici ne aflăm în faţa unui caz
de suprapunere a celor trei funcţii esenţiale prezente în
structura oricărei societăţi antice: (1) de producţie (De-
meter era zeiţa recoltei); (2) războinică; (3) sacerdotală
(în cazul nostru, martirică). Sfântul Dimitrie este sărbă­
torit pe 26 octombrie. Pe 27 octombrie ortodocşii ro-
mâni cinstesc memoria unui alt Dimitrie sau Dumitru,
supranumit Basarabov, de la numele oraşului în care a
trăit, probabil în secolul al XIII-iea. Moaştele lui Dimi-
trie Basarabov se află în catedrala mitropolitană din
Bucureşti.
O legendă populară culeasă şi publicată de Simion
Florea Marian prezintă atribuţiile complementare ale lui
Sân-Georgiu şi Sâ-Medru: ,, Văzând Dumnezeu că nea-
mul creştinesc dă cinste cuvenită acestor doi sfinţi muce-
nici şi că ziua serbării şi aducerii-aminte de faptele şi
virtuţile lor creştineşti au pus-o, a celui dintâi în capul
primăverii, iar a celui de-al doilea la sfârşitul toamnei, ca
să se uşoare pe sine de o sarcină de o parte, iar de altă
parte să le deie şi lor cinste, le-a zis: «Iacă de acuma vă
încredinţez vouă cheile vremii, şi la porunca mea aveţi să
închideţi, devreme ori mai târziu, vremile omului, după
cum adecă voi vedea purtarea oamenilor! » Sfinţii au
primit cu mulţămită cheile şi au plecat unul în dreapta,
altul în stânga, depărtându-se de la locul lor. Când se
aude croncănit de broaşte, Sân-Georgiu întinde mâna şi
ia cheile din mâna lui Sâ-Medru, şi mereu închide iarna
cu o cheie, iar cu cealaltă deschide primăvara, deschide
vremile bune, căci prin glasul broaştei a primit veste şi
poruncă de la Dumnezeu. Când toate pasările călătoare

307
sunt duse de la noi, când nu se mai vede pui de broască
pe afară şi când viscolul turbat se desprinde, scuturând
şi dezbrăcând codrul de haina sa, tremurând, Sâ-Medru
întinde mâna şi primeşte cheile din mâna lui Sân-Georgiu,
apoi cu grabă închide vremea bună cu o cheie şi cu
cealaltă deschide iarna. Sân-Georgiu şi Sâ-Medru poar-
tă cheile tot cu sine, la brâu, ca nu cumva să le fure
cineva din uşile vremii şi să se joace cu vremea cum îi
place" (op . cit., vol. II, p. 254).

Pentru a merge mai departe: Nicolae Cartojan, capitolul

„Sfântul Gheorghe şi balaurul", în Cărţile populare în
literatura românească, Bucureşti, 1974, vol. 2, pp.191-202.
Cartojan arată că motivul luptei sfântului cu balaurul
este împrumutat din tradiţia populară şi apare destul
de târziu în hagiografii, abia după secolul al Xi-lea.

308
 Constantin şi Elena

Prin aşa-anumitul Edict de la Milano din anul 313,

care conferea Bisericii libertatea de cult şi de manifesta-
re publică, împăratul Constantin (285-337) devine unul
dintre marii eroi ai creştinismului. În schimb, prin
ingerinţele sale multiple în viaţa Bisericii (organizarea
cultului şi a calendarului, convocarea sinoadelor, auto-
proclamarea ca „episcop al treburilor dinafară"), el a
reamestecat ceea ce Isus însuşi despărţise prin cuvinte-
le: ,,Daţi Cezarului ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu
ce este al lui Dumnezeu". Altfel spus, Constantin leagă
Biserica de Stat şi Statul de Biserică, creând un model
politico-religios care va dăinui până în zorii secolului al
XX-lea. Creştinii din Orient, fideli memoriei Bizanţului,
îl sărbătoresc, împreună cu mama sa, Elena, pe 21 mai.
Fiu al lui Constans Chloros şi al Elenei, încă din ti-
nereţe Constantin a participat la câteva campanii mili-
tare importante, împotriva perşilor, sub conducerea lui
Galeriu, apoi în Britania, alături de tatăl său. După
moartea acestuia, în iunie 306, trupele îl proclamă îm-
părat. Este numit Cezar împreună cu Maximian Daia,
cu care intră repede în conflict şi pe care-l învinge la
Marsilia, în 310. Câţiva ani mai târziu îl elimină şi pe
Maxenţiu. Va câştiga două bătălii, în Nord, la Torino şi
Verona, dar confruntarea decisivă va fi cea de lângă
Roma, de la Podul Milvius. Maxentiu se va îneca în
Tibru. În hagiografia pe care i-o va ;crie după moarte,
Eusebiu al Cezareei povesteşte că înainte de încleştarea
de la Podul Milvius, Constantin ar fi avut o viziune în
urma căreia ar fi înscris monograma (crucea şi iniţialele
309
numelui Isus Hristos) pe scuturile soldaţilor, garanţie a
victoriei de a doua zi.
Imediat după Milvius, Constantin şi celălalt august,
Licinius, pun capăt persecuţiilor împotriva Bisericii şi
acordă creştinismului statutul de religia licita. În 324
Licinius abdică, iar Constantin rămâne singur împărat,
având ca proiect teologico-politic realizarea unei monar-
hii universale pe pământ, imagine a monarhiei cereşti a
lui Dumnezeu. Pe plan politic, cea mai importantă înfăp­
tuire (un proiect visat chiar de Cezar) a fost mutarea
capitalei Imperiului în Orient, prin construirea aproape
de la zero a unui megaoraş, Constantinopol sau Bizanţ
(dedicatio datează din 330). Acest nou centru de putere
(,,Noua Romă") va duce încetul cu încetul la o adevărată
schizofrenie Orient-Occident, care se va accentua după
secolul al VIII-lea. Constantin a centralizat aparatul
birocratic, a despărţit conducerea civilă de cea militară,
întărind puterea consistorium-ului (,,consiliul de coroa-
nă"). În ceea ce priveşte administraţia eclezială, el a
urmărit menţinerea unităţii Bisericii, garanţie pentru
salvgardarea unităţii Imperiului. De aici, intervenţiile
manu militari împotriva oricărei mişcări schismatice sau
eretice. În Nordul Africii trupele imperiale i-au constrâns
pe donatişti să intre în rândurile Bisericii „catolice" (cu
sensul „universală"), iar în 325 a convocat şi condus
Sinodul de la Niceea, împotriva teologiei subordinaţio­
niste propovăduite de Arius. A murit la Nicomedia, în
mai 337. Cu puţin timp înainte primise botezul din partea
episcopului arian Eusebiu al Nicomediei. A fost înmor-
mântat în Biserica Celor doisprezece apostoli din Con-
stantinopol, probabil în mijlocul acestora.
*
Elena, mama sa (250-330), s-a născut, după istoricul
Procopius (sec. VI) în provincia Bitinia (Turcia actuală).
310
Era servitoare la un han (după mărturia lui Ambrozie al
Milanului) când l-a întâlnit pe Constans Chloros, ofiţer în
armata lui Aurelian, venit în Asia Mică pentru a participa
la o campanie împotriva Zenobiei. Elena reprezintă
modelul inaugural de împărăteasă creştină. Ea a influen-
ţat şi sprijinit reformele creştine ale fiului ei. În 325 a
primit titlul de augusta. În acelaşi an a făcut un pelerinaj
la Ierusalim, descoperind relicvele Pătimirilor lui Hristos
(în primul rând crucea şi cuiele răstignirii) şi amenajând
locurile sacre. Pe urmele şi după exemplul ei, o mulţime
de pelerini vor străbate Ţara sfântă. Este socotită sfântă şi
de catolici, care o sărbătoresc pe 18 august.

311
 Cuvioasa Paraschiva, Sfânta Vineri

Patroană spirituală a Moldovei şi una dintre cele

mai venerate sfinte din lumea ortodoxă, a trăit în prima
jumătate a secolului al Xi-lea. S-a născut la Epibates,
lângă Constantinopol, într-o familie creştină. Numele
propriu „Paraschiva", cu varianta „Parascheva", provi-
ne din grecescul paraskeue, ,, pregătire". Evreii din dia-
spora numeau astfel ziua premergătoare sabatului,
adică vineri. De aici şi numele popular, Sfânta Vineri.
Pentru creştini, paraskeue se referă la Vinerea Mare din
Săptămâna Pătimirilor.
Viata
, Sfintei sau Cuvioasei Paraschiva nu are nimic
spectaculos privită dinafară şi atât cât o cunoaştem.
Tradiţia spune că la zece ani, auzind în biserică versetul
din Evanghelia după Marcu 8,34, ,,Oricine doreşte să
vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi
să-mi urmeze" a fost atât de tulburată, încât şi-a împăr­
ţit toate hăinuţele copiilor săraci. Apoi a plecat în pele-
rinaj duhovnicesc, oprindu-se la Constantinopol, pe
urmă la mânăstirea Maicii Domnului din Haricleea Pon-
tului, unde a şi rămas cinci ani. După vizitarea Ierusa-
limului, s-a instalat într-o mânăstire din pustiul Iorda-
nului. Sfârşitul vieţii i-a fost revelat în vis. Când nu
avea decât douăzeci şi cinci de ani, un înger i s-a arătat
şi a îndemnat-o să se întoarcă acasă, la Constantinopol,
pentru „a-şi lăsa trupul pământului", cum notează mi-
tropolitul Varlaam în Cazania sa. A murit neştiută de
nimeni, în oraşul ei, Epibates.
Formidabil devine scenariul vieţii ei... postume. Ace-
eaşi tradiţie spune că, după moartea Paraschivei, marea

312
a adus pe ţărm cadavrul unui marinar. Un călugăr i-a
rugat pe locuitorii din zonă să-l îngroape creştineşte .
Aceştia, săpând groapa marinarului, au descoperit intact,
neatins de putreziciune, trupul sfintei. Cum au aflat
despre cine era vorba? Tot printr-un vis, pe care l-au
avut două persoane, un bărbat, Gheorghe, şi o femeie,
Eftimia. Lor li s-a arătat o împărăteasă şezând pe un
tron „luminat" şi înconjurată de îngeri. Unul dintre
îngeri i-a certat că n-au scos din groapă trupul sfintei şi
nu l-au pus într-un loc de cinste. Greşeala a fost îndrep-
tată. Moaştele Paraschivei au fost dezgropate şi aşezate
în biserica Sfinţii Apostoli, din Epibates. Nu se ştie când
a avut loc canonizarea. Una dintre primele biografii,
mai precis hagiografii, redactată de Basiliskos, datează
de la jumătatea secolului al Xii-lea. O a doua i se dato-
rează lui Eftimie al Târnavei (a doua jumătate a secolu-
lui al XIV-iea). Aşa cum apreciază Dimitrie Păcuraru,
această a doua hagiografie a constituit sursa principală
din care s-a inspirat mitropolitul Matei al Mirelor,
trăitor la mânăstirea Dealu, care a compus în 1605 o
nouă „Viaţă", precum şi slujba Cuvioasei Paraschiva.
La sfârşitul secolului al XIX-iea, episcopul Roma-
nului, Melchisedec Ştefănescu (1823-1892) a publicat o
lucrare intitulată Viaţa şi minunile Cuvioasei noastre
Parascheva cea nouă şi istoricul sfintelor ei moaşte. De ce o
numeşte episcopul „cea nouă"? Pentru că tradiţia
creştină mai consemnează existenţa a două martire cu
acelaşi nume, Paraschiva din Roma, secolul al II-iea,
venerată în Grecia, cu sărbătoarea pe 26 iulie, şi Paras-
chiva din Iconium, venerată în Rusia, cu sărbătoarea
pe 28 octombrie.
Moaştele cuvioasei au rămas la Epibates aproape
două secole. Apoi, în 1235, ele au fost transferate la Târ-
novo, capitala noului Imperiu Vlaho-Bulgar, care deveni-
313
se şi reşedinţă patriarhală. Cortegiul a fost condus de
mitropolitul Marcu de Preslav, iar la Tâmovo a fost
întâmpinat de împăratul Ioan Asan al II-iea, de mama şi
de soţia lui. Moaştele au rămas în biserica Maica Domnu-
lui din Tâmovo până în 1393, când din cauza invaziei
turcilor în Europa au fost mutate la Belgrad. Dar şi Bel-
gradul a căzut sub stăpânire otomană, în 1521. Atunci,
patriarhul Ieremia I i-a cerut sultanului îngăduinţa de a le
aduce la Constantinopol, care încă nu fusese cucerit. La
început patriarhul le-a aşezat chiar în catedrala patriarha-
lă, Sfânta Maria Panmakaristos, dar ulterior, după catas-
trofa din 1453, ele s-au perindat prin alte trei biserici:
Vlahserai (1586), Sfântul Dumitru (1597) şi Sfântul Ghe-
orghe din Fanar (1601). În 1641, domnitorul moldovean
Vasile Lupu le primeşte de la patriarhul de Constanti-
nopol, Partenie I (1639-1644), ca semn de recunoştinţă
pentru achitarea tuturor datoriilor către patriarhia ecu-
menică. După spusele lui Dimitrie Cantemir, domnitorul
a cheltuit peste trei sute de pungi cu aur la Poarta Oto-
mană pentru a obţine permisiunea. Moaştele au sosit cu o
corabie până la Galaţi. La Iaşi ele au fost întâmpinate de
domnitor, de mitropolitul Varlaam, care va scrie şi o
hagiografie, precum şi de episcopii de Roman şi de Huşi.
Pe 13 iunie 1641 au fost aşezate în biserica mânăstirii Trei
Ierarhi, unde au rămas până în 1884, când, din cauza
lucrărilor de restaurare, au fost mutate în paraclis. Pe 26
decembrie 1888, după vecernie, o lumânare a aprins racla
şi catafalcul. Totul s-a prefăcut în cenuşă, cu excepţia
trupului Cuvioasei Paraschiva, găsit intact. Astăzi moaş­
tele se găsesc în catedrala mitropolitană Trei Ierarhi,
sfinţită pe 23 aprilie 1887.
*
În popor, Sfânta Paraschiva e cunoscută şi sub nume-
le Sfânta Vineri, traducerea în româneşte a termenului
314
 grec paraskeue, ,,pregătirea" (pentru sabat). Etimologic,
„vineri" provine de la Venus, planeta sub influenta
căreia se află ziua respectivă. În tradiţia creştină, vin~ri
este ziua răstignirii lui Isus şi a sinuciderii lui Iuda. Prin
urmare, se ţine post şi nu se lucrează. Sfânta Vineri e un
personaj mitologic ambiguu, favorabil, dar şi aspru,
fascinans et tremendum. ,,Este închipuită ca o femeie
bătrână, slabă, cu părul despletit, îmbrăcată în alb sau
în negru şi socotită cea mai importantă după Sfânta
Duminică. (...) Este prezentată drept protectoare a
femeilor şi animalelor sălbatice" (Evseev, Dicţionar ...,
pp. 425-426). Are mania curăţeniei, subliniază ironic G.
Călinescu în Estetica basmului. În poveşti ea îi ajută cu
sfaturi sau obiecte magice pe eroii ajunşi la ananghie,
dar latura ei justiţiară şi aspră o apropie de figurile
înspăimântătoare ale Joimăriţei şi Marţolei (patroanele
zilelor de joi şi marţi). Pe femeile delăsătoare, leneşe
sau care nu-i respectă ziua le transformă în nevăstuici.
(A se vedea şi capitolul Sfânta Vineri din lucrarea lui T.
Pamfile, Mitologie românească) . Niculiţă-Voronca trans-
mite următoarea informaţie: ,,Poporul, atât în Bucovina,
cât şi în Moldova, numeşte Sf. Vinere (sic!) pe Sf. Paras-
chiva de la Iaşi. Iar în satele de pe lângă Cernăuţi se
serbează două Sfinte Paraschive. Cea dintâi pe 14 oc-
tombrie, pe care unele femei o postesc; şi a doua după
Sf. Dumitru, numindu-le pe amândouă «Vinerelele»"
(Datinile şi credinţele poporului român, vol. I, p. 232). A
doua sărbătoare este, fără îndoială, a martirei din seco-
lul al III-lea.

315
 Sfânta Filoteia

Numele înseamnă în greacă „iubitoare de Dumne-

zeu". Există şi forma populară „Filofteia". Conform
tradiţiei, s-a născut şi a trăit la Târnovo (Bulgaria), în
secolul al XIII-lea. Părintii erau tărani. A rămas orfană
I I

de mamă la o vârstă fragedă. Tatăl ei s-a recăsătorit,

mama vitregă purtându-se aspru cu ea. Darnică din
fire, îşi împărţea hainele copiilor, îi hrănea pe cei flă­
mânzi din puţinul pe care-l avea. Zilnic mergea la câmp
să-i ducă mâncare tatălui său. Dar săracii, ştiindu-i
firea, îi ieşeau în cale cerând de pomană. Într-o zi, tatăl
rămase nemâncat. A doua zi a pândit-o pe fetiţă şi
văzând-o împărţind altora bucate ce-i erau destinate
lui, s-a aprins de mânie şi-a aruncat în ea cu toporul.
Filoteia a murit în urma rănii provocate la picior.
De aici încolo păşim pe tărâmul legendei pioase. O
lumină cerească a înconjurat trupul micuţei. Tatăl ucigaş
a vrut să o ridice, dar n-a putut. Arhiepiscopul sosit la
fata locului a înteles semnificatia opozitiei divine. Cei
I I I I

prezenţi au început să rostească nume de aşezări din

stânga şi din dreapta Dunării. Abia când au pronunţat
,,Curtea de Argeş", trupul s-a lăsat ridicat de la pământ.
Cum scrie însă Dimitrie Păcuraru în Sfinţi daco-romani şi
români, ,,adevărul este că moaştele au rămas la Tâmovo o
vreme şi au fost aduse în Ţara Românească numai după
1393, când ţaratul bulgar de la Tâmovo a fost ocupat de
turci". S-ar părea că între 1393 şi 1396 ele au stat la Vidin,
iar Mircea cel Bătrân le-a aşezat în Biserica domnească
Sfântul Nicolae din Curtea de Argeş, pe atunci catedrală
mitropolitană, ctitorie a lui Basarab I. În 1893, din cauza

316
stării deplorabile în care ajunsese Biserica domnească,
racla a fost mutată, întâi în biserica Sfântul Gheorghe,
apoi în biserica Adormirii Maicii Domnului, de pe Dealul
Olarilor, tot în Curtea de Argeş. În timpul Primului
Război Mondial, gazda „sfinţişoarei" a fost mânăstirea
Antim din Bucureşti, iar după Război, biserica zidită de
Neagoe Basarab la începutul secolului al XVI-iea şi resta-
urată sub domnia lui Carol I. Din 1949, moaştele Sfintei
Filoteia se află în paraclisul din incinta Palatului Regal de
la Curtea de Argeş. Scene din scurta ei viaţă pot fi văzute
pe o coloană din Biserica domnească. Sărbătoarea ei cade
o zi după sărbătoarea Sfântului Nicolae, în lăcaşul căruia
a petrecut mai multe sute de ani.
Cea mai importantă monografie de până acum, con-
sacrată sfintei Filoteia, rămâne aceea a lui D.R. Mazilu,
Sfânta Filoteia de la Argeş. Lămurirea unor probleme istori-
co-literare, publicată în 1933. Paul Cernovodeau a reluat
dosarul într-un studiu din 2001: ,,La double histoire de
Sainte Philothee d' Argeş et ses miracles" (în Petre
Guran (ed.), L'empereur hagigraphe. Culte des saints et
monarchie byzantine et post-byzantine, Bucureşti, 2011, pp.
159-176). Conform hagiografiei redactate de patriarhul
bulgar Eftimie (1375-1393), Filoteia se născuse în Moly-
botos, Pamfilia, într-o familie înstărită. La paisprezece
ani a fost măritată cu un tânăr virtuos, pe care l-a con-
vins să trăiască în curăţenie trupească. După moartea
soţului (care se şi călugărise) văduva se retrage pe o
insulă, unde îndură ispitirile demonilor şi-i îngrijeşte pe
leproşi. Moartea este precedată de un post de patru
zile. Trupul sfintei este adus de preoţii locului şi depus
în biserica Maica Domnului din Molybotos, de unde
ţarul bulgar Ioan Caloian (1197-1207) îl va transfera la
Tîrnovo, în biserica Fecioarei numită Tamniska. Sfânta
Filoteia era sărbătorită pe 28 mai de credincioşii bulga-
317
ri. Până în 1396 moaştele au stat la Vidin, fiind ulterior
aduse în Valahia, dar la o dată greu de precizat (Cerno-
vodeanu respinge, cu argumente, ipoteza lui Mazilu cu
privire la fixarea acestei date în timpul domniei lui
Mircea). Moaştele nu sunt menţionate, la Argeş, decât
în secolul al XVII-lea; în schimb, hagiografia redactată
de patriarhul Eftimie a circulat în manuscris, nu în
Valahia, ci în Moldova. Arhidiaconul sirian Paul din
Alep notează o versiune a vieţii sfintei Filoteia diferită
de cea transmisă de Eftimie. Iată micul fragment: ,,Spu-
neau că tatăl Filoteei era foarte zgârcit şi că în vremea
aceea bântuia o foamete mare, iar ea împărţea săracilor,
în lipsa tatălui ei, din bucatele casei. Într-o zi, tatăl ei a
venit şi a aflat-o făcând aceasta şi pe dată i-a tăiat ca-
pul" (în Paul din Alep, Jurnal de călătorie în Modova şi
Valahia, studiu, editia manuscrisului arab, traducere în
I

limba română, note şi indici de Ioana Feodorov,

Bucureşti, Brăila, 2014, p. 326). Mai mult, în 1746, mi-
tropolitul Ungrovlahiei, cretanul Neofit I, notează o a
treia versiune, care se apropie de cea aflată de Paul din
Alep, dar conţine şi elemente inedite. Această versiune
se va „oficializa" ulterior: Filoteia s-a născut într-o
familie de ţărani. Tatăl mergea la câmp să muncească,
iar fetiţa trebuia să-i aducă demâncare. Ea însă ajungea
mereu cu mâna goală, deoarece, pe drum, împărţea
mâncarea săracilor. Într-o zi tatăl, enervat, azvârli
asupra ei cu toporul rănind-o la un picior etc. etc. Con-
form relatării lui Neofit moaştele ar fi ajuns la Curtea
de Argeş sub domnia lui Radu Negru (sic). Cum s-a
creat şi de ce s-a impus această versiune, transmisă de
Paul din Alep şi de Neofit, în detrimentul versiunii
patriarhului Eftimie; a fost sau nu cunoscută, în zona
Argeşului, versiunea patriarhului Eftimie sunt întrebări
care-şi aşteaptă încă răspunsul din partea istoricilor. De

318
remarcat enorma diferentă între cele două modele
I

hagiografice. Pe de o parte, avem de-a face cu o văduvă

care-şi sfârşeşte viaţa în sfinţenie, dar la o vârstă înain-
tată; pe de altă parte, cu o fetiţă martirizată de propriul
ei tată. Concluzia rămâne deocamdată în suspensie.

319
 Bibliografie selectivă

Generalia
Ion Bria, Dicţionar de teologie ortodoxă, Bucureşti, 1994,
editia a doua.
Angelo di' Berardino (coordonator), Dictionnaire encyclo-
pedique du christianisme ancien, Paris, 1990, două
volume.
X. Leon-Dufour (coordonator), Vocabular de teologie bibli-
că, trad. Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu,
Bucureşti, 2001.
Mircea Eliade, Images et symboles, Paris, 1952.
Mircea Eliade, Initiation, rites, societes secretes, Paris, 1959.
Mircea Eliade, Le sacre et le profane, Paris, 1965.
Ivan Evseev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie
românească, Timişoara, 1997.
Everett Ferguson (coordonator), Encyclopedia of Early
Christianity, NY, Londra, 1999, ediţia a II-a.
P. Geoltrain, J.-D. Kaestli (coordonatori), Ecrits apocryphes
chretiens, Paris, 1997-2005, două volume.
Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Bucu-
reşti, 1983.
I.D. Ştefănescu, Arta feudală în Ţările române. Pictura
murală şi icoanele de la origini până în secolul al
XIX-Zea, Timişoara, 1981.
Andre Vauchez (coordonator), Dictionnaire des temps,
des lieux et des figures, Paris, 2010.
Dictionnaire encyclopedique du judai'sme, Paris, 1996.
Dictionnaire d'Archeologie chretienne et de Liturgie, Paris,
1924-1950.
Dictionnaire de Spiritualite ascetique et mystique, Paris,
1933-1995.

320
Teologie şi tradiţie creştină
Cristian Bădiliţă, Glafire. Nouă studii biblice şi patristice,
Iaşi, 2008.
Cristian Bădiliţă, Orthodoxie versus ortodoxie, Bucureşti,
2009.
Cristian Bădilită, Manual de anticristologie, editia a II-a,
I I

Bucureşti, 2011.
Ene Branişte, Liturgica generală, Bucureşti, 1993.
Peter Brown, Cultul sfinţilor, Timişoara, 1995, traducere
de Doina Lică, postfaţă Mitropolit Nicolae Cor-
neanu.
Oscar Cullmann, Saint Pierre disciple, apâtre, martyr,
Neuchâtel-Paris, 1952.
Oscar Cullmann, La Nativite et l'arbre de Noel, Paris, 1993
Jean Danielou, Bible et liturgie, Paris, 1951.
Jean Danielou, Les symboles chretiens primitifs, Paris, 1961.
Andre Grabar, Iconoclasmul bizantin, Bucureşti, 1991,
traducere Daniel Barbu.
Pierre Maraval, Le christianisme de Constantin ala conquete
arabe, Paris, 1997.
Pierre Maraval, Constantin le Grand, Empereur romain,
empereur chretien (306-337), Paris, 2014.
Peter Petersen, Andrew, Brother of Simon Peter. His History
and his Legends, 1958

Tradiţii populare şi folclor

Ovidiu Bîrlea, Folclorul românesc, Bucureşti, 1981.
Petru Caraman, Colindatul la români, slavi şi alte popoare.
Studii de folclor comparat, Bucureşti, 1983.
Gh. F. Ciauşanu, Superstiţiile poporului român în asemă­
nare cu ale altor popoare vechi şi noi, ediţie critică de
I. Oprişan, Bucureşti, 2007.
Mihai Coman, Mitologie populară românească, Bucureşti,
1986, două volume.
321
Artur Gorovei, Credinţi şi superstiţii ale poporului român,
Bucureşti, 1915.
Artur Gorovei, Ouăle de Paşti, ediţie îngrijită de Antoa-
neta Olteanu, Bucureşti, 2001.
Simion Florea Marian, Naşterea la români, ediţie critică
de Teofil Teaha, Ioan Şerb, Ioan Ilişiu, Bucureşti,
1995.
Simion Florea Marian, Sărbătorile la români, ediţie îngri-
jită şi introducere de Iordan Datcu, Bucureşti,
1994, două volume.
Simion Florea Marian, Legendele Maicii Domnului, ediţie
îngrijită de Ileana Benga şi Bogdan Neagota, post-
faţă de Rosa del Conte, Cluj-Napoca, 2003.
Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului
român, ediţie îngrijită de Victor Durnea, studiu in-
troductiv de Lucian Berdan, Iaşi, 1998, două vo-
lume.
Ionel Oprişan, Troiţe româneşti. O tipologie, Bucureşti,
2003.
Tudor Pamfile, Mitologie românească, ediţie îngrijită şi
prefaţată de Iordan Datcu, Bucureşti, 2000.
Giovanni Ruggeri, Icoanele pe sticlă din Sibiel, Sibiel, 2008.
Romulus Vulcănescu, Coloana cerului, 1970.
Romulus Vulcănescu, Măştile populare, 1970.
Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, 1987.

322
 Tablă de materii

De ce, cum, unde şi pentru cine? ................................................ 7

Cine este Isus Hristos? ...................... .. ........................................ 11
Dynameis: minuni şi fapte extraordinare ....................... 16
Învăţătura ...................................................................... ...... 19
Fericirile ................................................................ ............. .. 20
Isus şi Legea lui Moise .......................................................21
Modul de viaţă creştin ....................................................... 23
Sfaturi utile .......................................................................... 25
Pătimirile şi Învierea ........................................................ .. 30

Teme ................... .............. ................ ......... .... ............. ........ .... ...... 33
Septuaginta .............................................................................. 35
Cele mai vechi mărturii: Scrisoarea lui Aristeas
şi Philon din Alexandria .............................. .. ....... ........ 36
Conţinutul Septuagintei .. .............................. .................... 38
Moşteniri creştine ...............................................................39
Septuaginta şi textul masoretic (TM) ............. .. .. ............. .40
Septuaginta şi Părinţii Bisericii ........................................ .42
Noul Testament ...................................................................... .45
Tatăl nostru ..................................................... ......................... 53
Apocrife ................................................................................... .59
Apocrife ale Noului Testament ........................................ 59
Apocrife ale Vechiului Testament ............................... .. ...66
Cele şapte Sinoade ecumenice .............................................. 70
Niceea, 325 ......................... .. .................. ... .. ......................... 70
Sinodul de la Constantinopol, 381 ................................... 73
Efes, 431 ................................................... .... ................ ........ 77
Calcedon, 451 ...... ................................................................79
Constantinopol, 553 ............ .. ............... .................. ... .........82
Constantinopol, 680-681 ... ................................................. 83
Niceea, 787 ................................................................. .......... 85
Botezul creştin şi semnificaţiile sale.Tradiţii româneşti .... 88
Catehizarea şi ritul de iniţiere ........................................... 89
Tradiţii populare româneşti legate de botez .................100
Sfinţenie şi martiriu .............................................................. 105
 Monahismul. ... ............................................. ..........................113
Isihasm şi „rugăciunea inimii" ........................................... 120
Icoana ................. ................... ................................................. 125
Teologia biblică a icoanei ..... .. ......................................... 125
Istoric ............ .............................................. ........................ 128
Teologia patristică a icoanei: Ioan Damaschinul
şi Teodor Studitul. ........................ ............................... 133
Erminiile .. ....... .. ...... .. ............ .. ... ........................................ 135
Tehnica icoanei. Etapele realizării unei icoane ............. 137
Icoanele pe sticlă ....................................... ..................... .. .140
Icoanele pe vatră ................................................ ......... ...... 142
Câteva simboluri creştine ............ ................ ........................ 144
Peştele ............... .. ............. ... ...... ............... .... ...................... 144
Corabia ................ ..... .......................................................... 147
Crucea ............................... .............................. ................... 151
Troiţele româneşti ...... ................ ...................................... 156
Viţa-de-vie ......... ...... .. ....... .... .................... ........ ................. 158
Sfârşitul lumii şi Anticristul ................. ................ ............... 162

Sărbători .......... ........... ................................ ........ .................... .... 169

Paştele ........... ......... .. .... ......... ...... .. ...................................... .... 171
Data Paştelui ......... ............ ... ........ ......... .. .......................... 171
Postul Mare .. .. .. ..... .................... ..................................... ... 174
Săptămâna Mare .......... ..................................................... 176
Duminica floriilor ................................ .............................176
Luni .... .... ................ ...................... ... .......... ......................... 177
Marţi ................................. .................................................. 179
Miercuri ............ ................ ... ............... ... ....... ........ ........... .. 180
Joia Mare şi Joimăriţa ............ .. .........................................182
Vineri ........................ .......................................................... 184
Sâmbăta Mare ................................................................... 186
Învierea .......... ................ ............................... ............... .... .. 187
Tradiţii pascale româneşti ............. .... .............................. 188
Paştile blajinilor ............................. .......... .......... ......... ...... 194
înălţarea sau Ispas ... .... .... ....... ............... ...... .......... ............... 197
Tradiţii de Ispas ....... .. ............................... .. .... ..................202
 Cincizecimea sau Pogorârea Sfântului Duh Rusaliile şi
căluşarii .................................................................................. 205
Tradiţii populare de Rusalii ............................................ 208
Căluşarii ............................................................................. 210
Schimbarea la Faţă ......................................... .......................214
Data Crăciunului, semnificaţia pomului de Crăciun şi alte
obiceiuri. .. ............................................................................... 218
Ieslea de Crăciun în tradiţia catolică şi darnicul Moş
Crăciun .........................................................................225
Colindele de Crăciun ....................................................... 229
Cântecele de stea .............................................................. 232
Vicleimul. ................................................................ ........... 234
Stille Nacht (,,Noapte liniştită") ................................... .. 235
Personaje .................................... ............................... ... ... .... ....... 237
Fecioara Maria sau Maica Domnului ................................. 239
Ioan Botezătorul şi Sânzienele .............. .............................. 247
Sărbătoarea naşterii Sfântului Ioan şi Sânzienele ........ 251
Apostolii ............................ ....... ........ .. ....... ... .. ........................ 257
Petru (Simon Petru) .......................................................... 258
Andrei ............................. ................................................... 261
Iacob şi Ioan, fiii lui Zebedeu .......................................... 266
Filip ............................................................ .. ...................... .268
Bartolomeu .. ............................................... ....................... 271
Matei ...................................................................................271
Toma ........................................ .. ....................... .................. 273
Iacob al lui Alfeu ................................................ .............. 274
Simon numit Zelotul .......................... .............................. 274
Iuda al lui Iacob sau Taddeu .. ... ...................................... 274
Iuda Iscariotul ................................................................ ... 275
Pavel ....................................................................................... 278
Ilie .......................................................................................... .283
Mihail şi Gavril. .................................................................... .287
Părinţii Bisericii ................. .................................................... 290
Trei Ierarhi ............................................................................. 293
Grigore din Nazians ......................................................... 295
Ioan Gură de Aur .................................................... ......... 296
 Sfântul Nicolae ...................................................................... 300
Sfântul Gheorghe şi Sfântul Dumitru ........... ................... .. 302
Dumitru sau Dimitrie Izvorâtorul de mir ......... ............ 306
Constantin şi Elena ..............._..................... .. .... .... ..... .... ........ 309
Cuvioasa Paraschiva, Sfânta Vineri... ................................. 312
Sfânta Filoteia ....... .... ....... .. .... ................................................316
Bibliografie selectivă ....................... .................. .. .................... .. 320
 De acelaşi autor, la Editura Vremea

Noul Testament - Evanghelia după Marcu, ediţia a II-a, 2015

Noul Testament-Apocalipsa lui Ioan, ediţia a II-a, 2015
Cele mai vechi texte despre Apostolul Andrei, prezentate şi traduse
de Cristian Bădiliţă, ilustrate de Marian Zidaru, 2015
Patericul sau Apoftegmele Părinţilor din pustiu, editia a V-a,
revăzută si adăugită, 2015
Noul Testament- Evanghelia după Ioan, ediţia a II-a, revăzută şi
adăugită, 2015
Noul Testament - Evanghelia după Matei, ediţia a II-a, revăzută şi
adăugită, 2015
Călugărul şi moartea, 2014
Teme, personaje, sărbători creştine şi tradiţionale româneşti, ediţia I,
2014
Balade, ofuri şi romanţe, 2014
Cu praştia după îngeri, 2014
Fată frumoasă. Poeme de dragoste şi amor, ediţia a III-a, adăugită,
2013
Genialogii, 2013
Fructele Absenţei. Surâsuri şi exorcizări, 2012
 Editura VREMEA
Str. Constantin Daniel, nr. 14
010631, sector 1,
Bucureşti

telefon 021.335.81.31
fax 0378.106.497
e-mail: office@edituravremea.ro
http://www.edituravremea.ro
http://edituravremea.blogspot.com