Universitatea “Dunărea de Jos”

DEZVOLTAREA DURABILĂ
ŞI PROTECŢIA MEDIULUI

Prof.univ.dr. RĂDUCAN OPREA

Prep.univ. RAMONA MIHAELA OPREA

Galaţi - 2010

1
Departamentul pentru Învăţământ la Distanţă
şi cu Frecvenţă Redusă

Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice

Specializarea – Administraţie publică
Anul de studii II / Forma de învăţământ - ID

2
 CUVÂNT ÎNAINTE

Moto: “Noua ordine economică mondială

va fi ecologică sau nu va fi deloc.”

Omenirea a ajuns la un asemenea punct al “ofensivei” sale

împotriva naturii, încât unele din problemele protecţiei şi conservării
mediului au devenit universale.
Diminuarea stratului de ozon, amplificarea efectului de seră,
înaintarea deşertului, distrugerea pădurilor amazoniene, sărăcirea
biodiversităţii ş.a. interesează deopotrivă toate popoarele şi statele
lumii, punând în discuţie însuşi viitorul civilizaţiei umane. Mai mult
ca oricând, asemenea probleme universale reclamă soluţii globale!
Pentru a contribui la promovarea acestora ramura de drept,
respectiv “DREPTUL MEDIULUI” a trebuit să cunoască o serie de
evoluţii semnificative.
Este vorba, mai întâi, de înlocuirea vechii concepţii, potrivit căreia
sistemele juridice concepute de şi pentru oameni protejează
elementele mediului numai în măsura în care acestea interesează
omul, iar biosfera constituie mai ales o resursă, în care societatea
umană este recunoscută drept parte integrantă a naturii şi acesteia
din urmă i se recunoaşte o valoare intrinsecă, care trebuie să fie
ocrotită şi conservată ca atare.
Prefigurarea noului tip de dezvoltare economică a omenirii s-a
polarizat în jurul definirii conceptului de dezvoltare durabilă şi găsirii
mijloacelor concrete, eficiente de realizarea tuturor dimensiunilor
sale, care a devenit punctul central al dezbaterilor privind creşterea
economică şi mediul.
Dezvoltarea durabilă este înţeleasă ca un nou tip de creştere
economică, radical opus actualului tip, care a dominat economia
secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, circumscris “folosirii resurselor
naturale ale planetei, a formelor de energie convenţionale şi a celor
neconvenţionale concomitent cu protejarea şi conservarea mediului
înconjurător.”
Statele şi organizaţiile internaţionale au elaborat şi aplică o
multitudine de tratate, convenţii, declaraţii, planuri şi programe de
acţiune, carte şi alte asemenea documente universale, regionale ori
bilaterale, generale ori sectoriale, constituind tot mai mult un corpus
juridic de sine stătător, în cadrul dreptului internaţional public, cu
principii şi trăsături fundamentale specifice, inconfundabile.
La nivelul Uniunii Europene reglementările juridice au pătruns
treptat şi tot mai viguros şi în domeniul prevenirii şi combaterii
poluărilor ori al conservării naturii, ajungându-se în prezent la un
reprezentativ “drept comunitar al mediului” care constituie un
important reper al integrării ţărilor central şi est europene.

Autorul

3
 OBIECTIVELE CURSULUI
Principalele obiective ale cursului DEZVOLTAREA DURABILĂ
ŞI PROTECŢIA MEDIULUI sunt:
Sunt aceste obiective în
concordanţă cu aşteptările tale?
Curs prin corespondenţă cu
două lucrări de verificare
4
După studiul acestui curs
vei fi suficient de pregătit
pentru:
- a fi activ într-o discuţie
serioasă despre diferitele aspecte
pe care le ridică noul concept de
DEZVOLTARE DURABILĂ şi
să-ţi argumentezi propriile opinii
asupra Strategiei Naţionale
pentru Dezvoltarea Durabilă a
României
- o abordare mai amplă a
aspectelor privind Protecţia
Mediului Înconjurător, ca parte
componentă a Dezvoltării
Durabile.
Cum ţi se par aceste
obiective? Sper ca ele să
corespundă în mare măsură cu
aşteptările tale despre acest curs.
Dacă nu, te rog să mă informezi
cu ocazia transmiterii primei
lucrări de verificare la tutorele la
care ai fost repartizat.
MODUL ÎN CARE A FOST
CONCEPUT CURSUL
Ca orice curs de Educaţie la
Distanţă Informat tipărit, Cursul
DEZVOLTAREA DURABILĂ ŞI
PROTECŢIA MEDIULUI este un
curs de educaţie prin
corespondenţă. El este destul de
scurt necesitând în medie 30 de
ore de studiu individual.
ATENŢIE! Timpul precizat
mai sus poate fi mai lung sau mai
scurt în funcţie de cunoştinţele
anterioare ale cursantului în
educaţia la distanţă şi de
cantitatea de muncă dedicată
subiectului în studiu, pe care
cursantul este dispus să o aloce.
 Cursul „Dezvoltarea Durabilă
şi Protecţia Mediului” este divizat
în 2 unităţi de studiu (părţi) şi 19
capitole şi cuprinde două lucrări
de verificare care vor fi transmise
pentru corectare şi comentarii
tutorelui la care aţi fost alocat.
Aceste lucrări vor fi transmise
după studiul capitolului II şi
respectiv XIX.

Materiale de studiu Resursele suplimentare de

studiu constă în:
- Doina I. - Economie rurală,
Editura Economică, Bucureşti,
2000.
- Soroceanu V. - Creşterea
economică şi mediul rural,
Editura Economică, Bucureşti,
2000.
- Ioan Răzmeriţă –
Conservarea dinamică a naturii,
Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
- Strategia Naţională pentru
Dezvoltarea Durabilă a României,
Orizonturi 2013 – 2020 – 2030.
- Daniela Marinescu, Tratat
de Dreptul Mediului, Ediţia a III-a
revăzută şi adăugită, Editura
Universul juridic, Bucureşti, 2008.
- Răducan Oprea şi Florin
Tudor, Legislaţie de protecţia
mediului, Editura Europlus,
Galaţi, 2007.

5
OBIECTIVELE PĂRŢII I

Principalele obiective ale Părţii

I sunt:

După studiul primei părţi vei fi

capabil să demonstrezi că ai
dobândit cunoştinţe suficiente
pentru a înţelege:
- Conceptul de dezolvare
durabilă, principii obiective;
- Conceptul de dezvoltare
rurală durabilă şi mecanisme;
- Dezvoltarea durabilă a
comunităţilor rurale;
- Stategia Naţională pentru
Dezvoltare Durabilă a
României. Obiectivele-ţintă
pentru dezvoltarea durabilă.

În final vei fi capabil de a

formula propriile opinii
asupra obiectivelor
enunţate mai sus.

6
 PARTEA I
DEZVOLTAREA DURABILĂ

Capitolul I
FUNDAMENTELE DEZVOLTĂRII DURABILE

1.1. Dezvoltarea durabilă. Concept, principii, obiective

Preocupările privind dezvoltarea durabilă datează de peste 30 de ani
când, la Conferinţa asupra Mediului de la Stockholm (1972) s-a căzut
de acord asupra necesităţii inexorabile de a răspunde problemelor ridicate
de deteriorarea mediului natural, de prevenire a agravării dezechilibrelor
ecologice şi de asigurare a echilibrului ecologic pe Terra. Conferinţa
marchează momentul în care omenirea a început să recunoască faptul că
problemele mediului înconjurător sunt inseparabile de cele ale bunăstării şi
de procesele economice, în general1. Dar, momentul de referinţă care
marchează o nouă viziune de dezvoltare a ţărilor lumii contemporane îl
constituie Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare,
desfăşurată la Rio de Janeiro, în 1992. Cu acest prilej, dezvoltarea
economică şi protecţia mediului au fost fundamentate pe un nou concept,
cunoscut sub denumirea de dezvoltare durabilă, adoptându-se, în acest
sens Agenda 21 şi Declaraţia de la Rio de Janeiro, documente program
ale dezvoltării durabile.
În timp, formularea conceptului a cunoscut o perfecţionare continuă,
prin noi precizări şi noi instrumente de înfăptuire a dezvoltării durabile,
statele lumii întâlnindu-se într-o serie de conferinţe şi întruniri mondiale,
importanţă prezentând Conferinţa de la Monterey privind Finanţele
pentru Dezvoltare şi Conferinţa Ministerială de la Doha, care a stabilit
o viziune clară, profundă asupra viitorului societăţii omeneşti. În
continuarea acestor preocupări internaţionale, în anul 2002 s-a desfăşurat
la Johannesburg (Africa de Sud) Summitul Mondial privind Dezvoltarea
Durabilă, care a analizat modul de îndeplinire a obiectivelor stabilite cu un
deceniu în urmă, la Rio de Janeiro.
La Summitul Mondial la Johannesburg, pe lângă analiza exhaustivă
"făcută scurgerii unui deceniu de la Conferinţa mondială de la Rio de
Janeiro, s-au stabilit noi direcţii de acţiune, ce au fost înscrise în
Declaraţia de la Johannesburg privind Dezvoltarea Durabilă a lumii
contemporane.
Referindu-ne strict la agricultură, în această Declaraţie s-a subliniat
ideea că „agricultura joacă un rol esenţial în acoperirea nevoilor populaţiei
1
Conceptul de dezvoltare durabilă, considerat o nouă paradigmă a dezvoltării, a fost promovat în
anul 1980 de către Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii, dar limitat la conservare,
cu impact restrâns asupra gândirii la nivel guvernamental. De aceea, se consideră că elaborarea
acestui concept este legată de înfiinţarea în cadrul ONU, în anul 1983, a Comisiei Mondiale
privind Mediul Înconjurător şi Dezvoltarea, aceasta fiind însărcinată de către Adunarea
Generală a Naţiunilor Unite să elaboreze o strategie pe termen lung privind mediul înconjurător, să
fundamenteze un sistem de factori de protecţie a mediului, luând în considerare relaţiile dintre
populaţie, resurse, mediu şi dezvoltare şi să definească problematica pe termen lung şi eforturile
corespunzătoare pentru abordarea tematicii protecţiei mediului. Aceste obiective şi strategii au fost
prezentate în cadrul Raportului Brundtland (1987), care a fost supus dezbaterilor Conferinţei
Mondiale de la Rio de Janeiro (1992).

7
globului aflate în plină creştere, şi este inextricabil legată de eradicarea
sărăciei, în special în ţările în curs de dezvoltare... O agricultură viabilă şi
o dezvoltare rurală pe măsură sunt esenţiale pentru implementarea unor
abordări integrate ale creşterii producţiei alimentare şi siguranţei
alimentelor într-o manieră ecologic viabilă”2 .
Punctul de plecare în formularea conceptului de dezvoltare durabilă îl
constituie Raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare a
ONU, cunoscut sub denumirea de Raportul Brundtland3, în care se
consemnează ideea potrivit căreia „umanitatea are capacitatea de a
realiza o dezvoltare durabilă - de a garanta satisfacerea necesităţilor
actuale fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi
satisface propriile necesităţi”.
Prefigurarea noului tip de dezvoltare economică a omenirii s-a
polarizat în jurul definirii conceptului de dezvoltare durabilă4 şi găsirii
mijloacelor concrete, eficiente de realizarea tuturor dimensiunilor sale,
care a devenit punctul central al dezbaterilor problemelor privind creşterea
economică şi mediul. Dezvoltarea durabilă este înţeleasă ca un nou tip de
creştere economică, radical opus actualului tip, care a dominat economia
secolelor al XlX-lea şi al XX-lea, circumscris „folosirii resurselor naturale
ale planetei, a formelor de energie convenţionale şi a celor
neconvenţionale, concomitent cu protejarea şi conservarea mediului
înconjurător”.
În Raportul Mondial cu privire la Dezvoltarea Umană, conceptul de
dezvoltare durabilă a cunoscut consacrarea definitivă, fiind luat în
dezbaterea lucrărilor Conferinţei de la Rio de Janeiro unde, printre altele,
s-a subliniat necesitatea armonizării relaţiei dintre economie şi ecologie,
ca părţi constitutive ale ecosferei. „Nimic nu se mai poate gândi de acum
încolo în domeniul industrial, economic, al vieţii omului, al habitatului fără a
se face o evaluare din punct de vedere al mediului. Doar coordonarea
ambilor factori, economic şi ecologic, va putea să asigure dezvoltarea
durabilă". Problema cheie a dezvoltării durabile o constituie reconcilierea
dintre două aspiraţii umane, care prin conţinutul lor susţin necesitatea
dezvoltării economice şi sociale, dar şi a conservării stării mediului
înconjurător, ca singura cale pentru creşterea calităţii vieţii.
Preocupările susţinute din partea autorităţilor şi instituţiilor
internaţionale şi naţionale, a oamenilor de ştiinţă şi specialiştilor din cele
mai diverse domenii de activitate socială au fost semnalizate, propulsate şi
intensificate de un complex de procese diferite, care îngrijorează tot mai
mult autorităţile şi populaţia lumii. Printre altele, astfel de procese sunt:
- persistenţa fenomenului sărăciei care a cuprins majoritatea ţărilor
lumii;
- degradarea mediului înconjurător şi agravarea dezechilibrelor
ecologice;
- extinderea necontrolată a urbanizării, care afectează calitatea vieţii
unei importante părţi a populaţiei lumii;

2
Citat din „Declaraţia de la Johannesburg privind Dezvoltarea Durabilă” (2002).
3
Denumirea vine de Ia numele fostului premier laburist norvegian Gro Harlem Brundtland,
conducătorul Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare a ONU.
4
Termen sinonim cu dezvoltarea „sustenabilă", „viabilă", „ecologică".

8
 - persistenţa şomajului care afectează omul, considerat cel mai
important factor de producţie;
- manifestarea crizelor economice sub o multitudine de forme, care au
drept efect dezastruos irosirea de resurse incomensurabile;
- pierderea încrederii cetăţenilor în instituţiile publice etc.5
În condiţiile în care efectele negative ale actualului tip de creştere
economică au fost iniţial sesizate la nivel mondoeconomic, în mod firesc şi
primele studii privitoare la teoria şi practica dezvoltării durabile au fost
abordate la scară planetară6. La nivel naţional, astfel de preocupări au
apărut mult mai târziu, la început limitându-se la unele aspecte
economice, financiare, ecologice, educaţionale, dar nu întotdeauna
investigate prin prisma interdependenţelor dintre ele.
Dezvoltarea durabilă se derulează pe fondul unor principii majore ce o
caracterizează:
- preocuparea pentru echitate şi corectitudine între ţări şi între
generaţii;
- viziunea de lungă durată asupra procesului dezvoltării;
- gândirea sistemică, interconexiunea între economie, societate şi
mediu.
Pe suportul acestor principii generale, conceptul dezvoltării durabile se
caracterizează prin fluiditate, relevată de multitudinea interpretărilor sale.
Astfel, de la apariţia primelor formulări privind conceptul de dezvoltare
durabilă şi până în prezent, conţinutul acestuia a cunoscut o perfecţionare
continuă, prin adăugarea de noi coordonate, valenţe teoretice,
metodologice şi practice, ce îşi găsesc reflectarea în peste 60 de
interpretări. Comun acestora este interpretarea lor într-o viziune globală,
prin care se reliefează interdependenţele complexe şi dinamice dintre
economie, ecologie şi social-uman. Specificul lor constă din diferenţierea
punctelor de vedere prin care este abordată durabilitatea, şi anume:
- economic, bazat pe principiul generării unui venit maxim în condiţiile
menţinerii capitalului (fizic, natural, uman), dezvoltarea durabilă se referă
la valoarea capitalului (natural şi uman). Pe plan contabil, dezvoltarea
durabilă constă în acumulările care trebuie să depăşească consumurile,
adică abordată sub aspectul eficienţei economice;
- ecologic, bazat pe susţinerea sistemelor biologice naturale şi
antropizate, dezvoltarea durabilă este abordată sub forma unei populaţii în
continuă creştere şi a unui consum de resurse ce diminuează stocurile şi
potenţialul de refacere, cu consecinţe nedorite asupra echilibrului ecologic
general. În tendinţa de a oferi cât mai multe oportunităţi generaţiilor
viitoare, se înscrie şi conservarea biodiversităţii globale, indiferent de
avantajele cunoscute, în prezent, pentru unele specii;
- socio-cultural, bazat pe menţinerea stabilităţii sistemelor sociale,
educaţionale şi culturale pentru determinarea echităţii intra şi
intergeneraţionale, prin păstrarea diversităţii culturale şi încurajarea

5
Rapoartele anuale elaborate de numeroase instituţii internaţionale: „Starea agriculturii şi
alimentaţiei" (FAO); „Starea mediului" (Programul ONU pentru Mediu); „Starea populaţiei lumii"
(Fondul Naţiunilor Unite pentru Populaţie); „Perspectivele economice mondiale" (FMI); „Raportul
Băncii Mondiale" (UNICEF).
6
Primul Raport al Clubului de la Roma intitulat The limits to growth, autori Donella, H. Meadows,
Dennis L., Meadows, Jorges Rendcrs, William W. Behrs III, Univers Books, New York, 1972.

9
pluralismului de idei, efect al unei educaţii permanente şi care vizează
amplificarea potenţialului uman, îmbunătăţirea acestuia cu noi valenţe,
asigurându-se astfel utilizarea mai eficientă a factorilor materiali ai
producţiei;
- moral şi spiritual, durabilitatea este pusă în relaţie cu valorile etice
ale comportamentului uman, ca factor de sporire a eficienţei muncii
sociale;
- temporal, este abordată în sensul perfecţionării măsurării durabilităţii
prin intermediul unui sistem de indicatori prin intermediul cărora să se
evidenţieze mărimea proceselor de înlocuire şi reînnoire în raport cu cele
de depreciere, primele să depăşească sau cel mult să fie egale, pe termen
scurt, comparativ cu cealaltă parte a ecuaţiei.
Drept urmare, avându-se în vedere ansamblul acestor specificităţi,
durabilitatea a fost abordată în literatura economică şi ecologică, şi nu
numai, şi considerată coordonată esenţială în elaborarea unor politici de
dezvoltare.
În esenţă, diferitele definiţii privitoare la durabilitate sunt abordate „în
viziunea reconcilierii dintre economie şi mediul înconjurător pe o nouă cale
care să susţină progresul uman, nu numai în câteva locuri şi pentru câţiva
ani, ci pentru întreaga planetă şi pentru un viitor îndelungat", ceea ce
înseamnă şi realizarea unui set de obiective economice şi sociale, şi care
se referă la asigurarea:
- creşterii economice cu luarea în considerare a conservării şi protejării
resurselor naturale;
- cerinţelor esenţiale de muncă, hrană, energie, apă, locuinţe şi
asistenţă medicală pentru oameni;
- unei noi calităţi a proceselor de creştere economică;
- creşterii controlate a populaţiei;
- conservării şi sporirii rezervei de resurse;
- restructurării tehnologice şi menţinerii sub control a posibilelor riscuri;
- abordării integrate a protecţiei mediului înconjurător, creşterii
economice şi necesarului de energie.
Referindu-se la necesitatea eradicării sărăciei, problemă globală a
lumii contemporane, Raportul Brundtland subliniază că „pentru nevoile
esenţiale ale lumii sărace prioritatea ar trebui să o reprezinte satisfacerea
acestora". Cu alte cuvinte, dezvoltarea durabilă trebuie să asigure o
creştere a nivelului de trai al oamenilor, cu accent deosebit asupra
prosperităţii lumii sărace, evitând, în acelaşi timp, costurile asupra
viitorului.
Conţinutul dezvoltării durabile se exprimă printr-un ansamblu de
dimensiuni (coordonate) compatibile între ele, prin care se asigură
satisfacerea nevoilor prezente fără a periclita interesele generaţiilor
viitoare.
După Thomas Sterner7, durabilitatea se prezintă sub forma unei
unităţi a trei dimensiuni - economic, social şi ecologic. Economicul
alăturat ecologicului influenţează procesul creşterii economice prin
afectarea resurselor naturale şi a biodiversităţii; socialul suprapus
ecologicului asigură o utilizare raţională a resurselor naturale, o
7
Sterner, T., Economic Policies for Sustainable Development, Ed. Kluwer Academic Publishers,
London, 1994, pag. 75.

10
conservare a biodiversităţii, un respect faţă de natură, prin cultură şi
educaţie.
Academicianul N.N. Constantinescu interpretează conţinutul
dezvoltării durabile prin prisma a patru dimensiuni - economic, tehnic,
uman şi ambiental, reunite într-un proces funcţional dinamic şi flexibil.
Nivelul optim corespunde acelei dezvoltări care poate fi susţinută de cele
patru dimensiuni. Pentru ca modelul să fie operaţional, este necesar ca
această susţinere sau viabilitate să fie aplicabilă la toate subsistemele ce
se circumscriu acestor coordonate ale dezvoltării durabile, adică plecând
de la energie, transporturi, agricultură, industrie şi până la investiţii,
aşezări umane şi conservarea biodiversităţii.
Avându-se în vedere complexitatea şi dificultăţile de realizare practică
a dezvoltării durabile, aceasta poate fi definită prin unitatea în dinamică a
următoarelor coordonate: ecologică, economică, tehnico-tehnologică,
social-umană, politică, culturală, legislativă şi spaţială (naţional-statală,
regională şi mondială).
- Coordonata ecologică abordează procesul creşterii economice prin
prisma necesităţii prevenirii dezechilibrelor ecologice, a menţinerii unui
echilibru dinamic în cadrul fiecărui ecosistem şi pe ansamblul biosferei, în
condiţiile asigurării compatibilităţii mediului creat de om cu mediul natural.
Nici o activitate economică nu poate fi concepută, cu atât mai mult
desfăşurată, fără luarea în considerare a ecologicului, în măsura în care
mediul natural contribuie la procesul creşterii economice. Şi aceasta
deoarece, la crearea bunăstării, a bogăţiei contribuie deopotrivă capitalul
creat de om (capitalul fizic), capitalul uman şi capitalul natural8.
În calitate de factor generator de bogăţie, dezvoltarea durabilă trebuie
să asigure protejarea capitalului natural, sub aspect cantitativ şi calitativ,
menţinerea unui nivel minim al acestuia, adică a capitalului natural
critic9. În consecinţă, dezvoltarea durabilă este concepută şi ca o
modalitate de fundamentare a căilor de creştere a bogăţiei naţionale,
concomitent cu utilizarea prudentă a resurselor naturale comune, astfel
încât resursele regenerabile să poată fi menţinute, iar cele neregenerabile
să poată fi folosite într-un ritm care să ţină seama de nevoile generaţiilor
viitoare. Sub acest aspect, unele din ideile lui Thomas Jefferson, fost
preşedinte al SUA, se dovedesc extrem de actuale: „prin urmare, pot
spune că pământul aparţine fiecărei generaţii pe durata existenţei sale,
nici o generaţie nu poate face datorii mai mari decât pot fi plătite pe durata
propriei existenţe".
Dezvoltarea durabilă propune mai multe reguli de sustenabilitate
bazate pe menţinerea unui nivel minimal al capitalului natural10:
- o anumită resursă naturală are funcţiuni multiple: economice,
biologice, recreative, progresul tehnic neputând fi aplicat în mod unitar
tuturor acestor funcţiuni. Trebuie definit un capital natural critic ce
trebuie supus unor norme minimale de salvare, determinând astfel un prag
de utilizare al acestui capital, în scopul prezervării unui anumit stoc
natural;

8
Capitalul natural cuprinde resurse regenerabile şi neregenerabile, principala resursă regenerabilă
fiind pământul.
9
Nivelul minim necesar reproducţiei biologice a ecosferei.
10
Dona, I., Economie rurală, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag. 48.

11
 - utilizarea de resurse naturale reînnoibile nu trebuie să fie mai mare
decât rata de reînnoire uzuală proprie a resursei respective;
- resursele epuizabile trebuie tratate în permanenţă prin prisma
eventualei lor înlocuiri de către resursele reînnoibile;
- emisia de deşeuri trebuie să fie inferioară capacităţii de asimilare a
acestora de către mediu;
- motivul precauţiei apare ca primordial în adoptarea diferitelor opţiuni
dintre cele mai prudente, pentru a permite prezervarea potenţialelor de
alegere oferite generaţiilor viitoare. Acest principiu este cu atât mai
oportun cu cât scara pericolelor potenţiale la care este supus capitalul
natural se lărgeşte tot mai mult.
Contribuţia capitalului natural critic la dezvoltarea economică prezentă
şi viitoare depinde de menţinerea stocurilor de resurse naturale şi de
limitarea poluării mediului natural, ceea ce presupune şi necesită o mai
bună gestionare a resurselor naturale şi controlul asupra poluării mediului.
„Viitorul este al celor care vor gospodări cum se cuvine natura şi o vor
menţine sănătoasă şi curată"11.
- Coordonata economică constituie coordonata esenţială a dezvoltării
durabile de care depinde satisfacerea într-o măsură crescândă a nevoilor
umane. Considerată ca principala formă a activităţii umane, economia
asigură, prin intermediul factorului muncă, transferul de substanţe şi
energie din mediul natural, pe care îl foloseşte pentru producerea de
bunuri economice destinate consumului productiv şi neproductiv. Aceste
schimburi de substanţă şi energie, la care se adaugă informaţia şi
cunoştinţele, ca surse economice antientropice, se repetă în timp, reluarea
permanentă a acestui circuit constituind suportul vieţii şi dezvoltării pe
planeta PĂMÂNT. Pe un asemenea suport, economia reprezintă un
proces de administrare eficientă a unor resurse economice limitate, cu
utilităţi alternative, asigurând astfel lărgirea gamei nevoilor alese şi reţinute
de oameni, ce pot fi satisfăcute pe seama celor sacrificate.
- Coordonata tehnico-tehnologică reprezintă factorul decisiv al
creşterii economice, care prin progresul calitativ pe care îl imprimă
celorlalţi factori de producţie, care contribuie la producerea de bunuri,
constituind liantul ce asigură compatibilitatea dintre coordonatele
dezvoltării durabile. Aparatul tehnic de producţie care constituie suportul
actualului tip de creştere economică se bazează pe tehnologii
energointensive şi mari consumatoare de resurse neregenerabile. Prin
caracterul său agresiv, distructiv actualul mod tehnic de producţie
provoacă multiple dereglări în toate subsistemele activităţii umane, în
primul rând în economie şi mediu. În consecinţă, a devenit o necesitate
stringentă înlăturarea şi înlocuirea acestora cu un nou mod tehnic şi
tehnologic de producţie, care prin caracteristicile sale antientropice,
neofactoriale să nu mai afecteze natura, activitatea economică şi
condiţiile de viaţă ale oamenilor.
- Coordonata social-umană exprimă legătura indisolubilă dintre
procesul creşterii economice şi finalitatea socială - bunăstarea individului,

11
Soroceanu, V., Creşterea economică şi mediul natural, Editura Economică, Bucureşti, 2000, pag.
51.

12
prosperitatea societăţii omeneşti12. Dezvoltarea durabilă abordează
conceptul calităţii vieţii în complexitatea sa, sub aspect economic, social
şi ecologic, promovând ideea echilibrului între creşterea economică,
echitatea socială, eficienţă şi conservarea mediului înconjurător. Drept
urmare, prin dezvoltarea durabilă se promovează un proces integrat de
elaborare a deciziilor, atât la nivel global, cât şi regional, naţional sau local,
precum şi distribuirea corectă a costurilor şi beneficiilor dezvoltării între
generaţii şi naţiuni.
- Coordonata politică constituie garantul afirmării democraţiei.
Politicul, aflat în intercondiţionare cu alte activităţi umane, prin intermediul
instituţiilor statale, are rolul de organizare, coordonare şi control al
ansamblului acţiunilor sociale ale unei ţări, în funcţie de interesele
partidelor, claselor şi grupurilor sociale aflate la putere. Pentru ţara
noastră, aflată în plin proces de realizare a economiei de piaţă funcţionale
şi de afirmare a democraţiei se impune înlăturarea conflictelor de interese
între economic şi politic, reconcilierea dintre aceste două coordonate ale
dezvoltării durabile prin lărgirea cadrului democratic de exercitare a
drepturilor şi obligaţiilor membrilor societăţii. Mai mult, este necesară
recăpătarea încrederii populaţiei în instituţiile publice, mai ales prin
reducerea corupţiei şi abuzurilor, fenomene caracteristice perioadei
actuale.
- Coordonata educaţională este unanim recunoscută ca cel mai
eficient mijloc de care dispune societatea omenească pentru a răspunde
provocărilor viitorului, deoarece progresul depinde din ce în ce mai mult de
capacitatea de cercetare, inovare şi adaptare a noilor generaţii la cerinţele
prezente şi viitoare. Accesul la educaţie este condiţia sine qua non a
participării active şi creatoare a oamenilor, în primul rând a tineretului, la
viaţa economico-socială şi culturală de la toate nivelurile societăţii.
- Coordonata culturală constă în formarea unui înalt orizont de
cultură generală, a unui nou mod de gândire, de comportament al
oamenilor în raport cu realităţile economico-sociale dinamice şi cu mediul
natural, dar şi în relaţiile dintre ei, de afirmare a unei noi conştiinţe
economice, ecologice şi civice. De fapt, realizarea în practică a tuturor
dimensiunilor dezvoltării durabile nu poate fi concepută fără formarea unui
nou mod de gândire şi de comportament normal al individului, în
concordanţă cu constituirea şi afirmarea noului mod tehnic şi tehnologic de
producţie neofactorial. Timpul „ne cere stăruitor - sublinia biologul Emil
Pop - să convertim nostalgia vagă într-o conştiinţă generală, fermă, activă
de comunicare cu structura şi dinamica naturii, a cărei ocrotire nu mai est
o problemă a naturaliştilor, ci a omului însuşi"13. Societatea civilă, prin
latura sa culturală, are misiunea de a determina dezvoltarea capacităţilor
umane de a dobândi principii etice şi de a depăşi frontierele actuale ale
cunoaşterii.

12
Ca parte componentă a activităţii umane, socialul cuprinde ansamblul acţiunilor legate de om, în
calitatea sa de fiinţă biopsihologică şi componentă centrală a ecosferei. În cadrul socialului se
includ activităţi legate de producţie, educaţionale, culturale, sanitare, sportive, turistice şi de
recreere etc, care prin conţinutul lor specific contribuie la dezvoltarea personalităţii umane.
13
Citat după Ioan Răzmeriţă, Conservarea dinamică a naturii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1983, pag. 212.

13
 - Coordonata legislativă vizează crearea cadrului instituţional şi
juridic necesar dezvoltării durabile şi se referă la toate domeniile activităţii
umane. De primă urgenţă pentru ţara noastră este definitivarea setului de
legi ce aparţin acquis-ului comunitar în vederea aderării la U.E.,
implementarea lor responsabilă în activitatea economico-socială, precum
şi consolidarea instituţiilor comunitare specifice.
- Coordonata spaţială (naţional-statală, regională şi mondială) se
referă la asigurarea compatibilităţii criteriilor de optimizare la toate
nivelurile structurale ale economiei - naţional, regional şi mondial. O astfel
de coordonată este generată de procesul globalizării economiei mondiale
şi de integrarea României în U.E. Ansamblul strategiilor de dezvoltare
durabilă evidenţiază interdependenţa dintre local şi global, ţări dezvoltate
şi cele în dezvoltare, accentuând astfel necesitatea cooperării în cadrul şi
între sectoarele economic, social şi mediu. Cu alte cuvinte, dezvoltarea
durabilă înseamnă „a gândi global şi a acţiona local”.
Dezvoltarea durabilă, prin esenţa sa, exprimă necesitatea integrării
armonioase a dezvoltării economice, a guvernării responsabile, a
asigurării coeziunii sociale şi a binomului om-natură, aspecte ce sunt
relevate de principiile dezvoltării durabile, formulate în cadrul Agendei 21
a Conferinţei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de
Janeiro (1992). Printre aceste principii se înscriu:
- oamenii trebuie să se afle în centrul tuturor iniţiativelor de dezvoltare;
- căutarea soluţiilor pentru rezolvarea problemelor să se facă printr-o
abordare holistică, făcând apel la ştiinţă şi tehnologie;
- încurajarea comunităţilor umane de a-şi recunoaşte valorile culturale,
morale şi spirituale;
- capacitatea comunităţilor de autodeterminare prin respectarea
drepturilor la propria dezvoltare;
- suveranitatea naţională presupune asigurarea securităţii oamenilor şi
a calităţii mediului;
- egalitatea dintre sexe;
- pacea, ordinea şi unitatea naţională;
- justiţia socială, echitatea spaţială, intra şi intergeneraţională, care să
asigure distribuţia echitabilă a resurselor şi oferirea de oportunităţi egale
pentru membrii societăţii;
- participarea democratică la luarea deciziilor;
- viabilitatea instituţională care să asigure convergenţa de interese a
diferitelor grupuri;
- dezvoltarea economică viabilă, bazată pe echitate între comunităţi,
vârste, clase sociale, grupuri etnice, zone geografice, generaţii etc.;
- distribuţia populaţiei umane astfel încât să nu depăşească
capacitatea de suport a mediului;
- sănătatea ecologică, prin recunoaşterea naturii ca o moştenire
comună pentru generaţiile viitoare;
- echitatea între zone biogeografice în managementul resurselor
naturale;
- cooperarea globală a naţiunilor de pe Terra.
Pentru a îndeplini aceste deziderate este necesară promovarea unor
strategii precise, fundamentate din punct de vedere teoretic, economic,
social, tehnologic, politic, cultural, ecologic, instituţional.

14
 Principiile dezvoltării durabile continuă şi vor continua să facă
obiectul unor largi discuţii şi dezbateri, pe plan naţional şi internaţional dar,
în termeni generali, acestea sunt, în prezent, bine stabilite şi
conceptualizate. Dezvoltarea economică este importantă pentru orice
societate, însă beneficiile ei trebuie să fie mai mari decât costurile, inclusiv
costurile legate de conservarea şi protecţia mediului. În acest context,
atenţia trebuie să se focalizeze asupra modalităţilor prin care aceste
principii pot şi trebuie să fie aplicate în diferitele sectoare ale economiei şi
ale dezvoltării sociale.

1.2. Dezvoltarea rurală durabilă. Concept şi mecanisme

Componentă a procesului general al dezvoltării şi formă de
manifestare a dinamicii macroeconomice, dezvoltarea economică
presupune, pe lângă creşterea economică, un ansamblu de transformări
cantitative, structurale şi calitative, atât în economie, cât şi în cercetarea
ştiinţifică, în tehnologiile de fabricaţie, în mecanismele şi componentele
organizaţionale de funcţionare a economiei, în modul de gândire şi de
comportare a oamenilor14.
Într-o lungă perioadă de timp, existenţa comunităţilor rurale s-a bazat
pe abundenţa resurselor naturale. Dar, marile schimbări tehnologice,
politice şi economice, caracteristice secolului al XX-lea, au dus la profunde
transformări în agricultură, care au afectat economia rurală, modul de viaţă
al comunităţilor rurale, raporturile dintre spaţiul rural şi cel urban. În
prezent, era informaticii ameninţă iar „soarta" unor comunităţi rurale, în
favoarea noii economii informaţionale.
În pofida acestor schimbări, există încă destul de multe motive de
optimism. Rezistenţa şi autodeterminarea sunt două particularităţi, care
caracterizează multe comunităţi rurale. Pentru zonele rurale, ritmul rapid al
schimbării a adus cu el nu numai provocări ci, în aceeaşi măsură, şi ocazii
favorabile. În unele direcţii, dezvoltarea durabilă ajută să se realizeze
schimbarea care este inevitabilă, şi să o facă într-un mod economic,
responsabil din punctul de vedere al mediului înconjurător şi echitabil din
punct de vedere social. Comunităţile cu cel mai mare succes luptă să
folosească valorile şi abilităţile locale, simultan cu adaptarea şi adoptarea
noilor idei şi tehnologii în plan local. Odată cu schimbările din agricultură,
comunităţile rurale încearcă să se organizeze cât mai bine pe plan local.
Dezvoltarea comunităţii permite rezidenţilor locali să extindă infrastructura:
gospodăria comunală, locuinţele pentru populaţie, facilităţi pentru
comunitate, şi să diversifice baza lor economică, fără să submineze
valorile lor rurale.
În aceste condiţii, au devenit tot mai intense preocupările organismelor
economice şi sociale internaţionale, ale guvernelor ţărilor lumii
contemporane, organizaţiilor civice, oamenilor de ştiinţă şi specialiştilor din
diferite domenii de activitate, în scopul preîntâmpinării, „salvării"'

14
Dezvoltarea economică este un proces macroeconomic extrem de complex, fundamentat sub
aspect teoretic, pe cunoaşterea şi aplicarea principiilor şi coordonatelor elaborate de ştiinţele
umane, cum sunt economia, sociologia, psihologia, geografia, istoria, filosofia, demografia etc. Cu
alte cuvinte, dezvoltarea economică este un concept multidisciplinar şi integratoriu, ce este
avut în vedere în fundamentarea direcţiilor progresului general al societăţii.

15
degradării spaţiului rural. În acest context, în multe ţări ale Terrei, mai ales
în cele dezvoltate sub aspect economic şi social, strategiile naţionale de
dezvoltare economico-socială cuprind, în structura lor, şi dezvoltarea
durabilă a ruralului. Ca urmare a ponderii ridicate a populaţiei rurale şi a
suprafeţelor deţinute de spaţiul rural, la care se adaugă şi importanţa vieţii
rurale, problema dezvoltării rurale are, în prezent, nu numai o dimensiune
naţională, ci şi una internaţională. Dezvoltarea durabilă a spaţiului rural
este o problemă extrem de complexă, de mare actualitate, ea vizând
realizarea unui echilibru între cerinţa păstrării şi conservării valorilor
materiale şi spirituale ale spaţiului rural şi tendinţa modernizării acestuia.
Dezvoltarea durabilă a spaţiului rural, componentă a dezvoltării
economice durabile, poate fi analizată şi abordată pe baza studiilor
efectuate, în ultimele decenii, la nivel mondo şi macroeconomic care, prin
conţinutul lor vizează o serie de fenomene şi procese contradictorii ale
lumii contemporane, cele mai evidente şi importante fiind:
- polarizarea accentuată a procesului de dezvoltare economică, fapt
care a condus la existenţa concomitentă a unor zone foarte bogate şi a
altora foarte sărace;
- degradarea mediului natural prin agresivitatea fără precedent şi
extinderea necontrolată a industriei, intensificarea agriculturii şi creşterea,
peste limitele ecologice, a industriei agroalimentare, a infrastructurii
comunicaţiilor, transportului, turismului etc;
- urbanizarea galopantă, necontrolată a unor zone şi regiuni;
- eliminarea valorilor tradiţionale şi înlocuirea acestora cu cele de tip
industrial, standardizate;
- amplificarea şi cronicizarea unor fenomene social-economice
negative, precum: şomaj, subocupare, migraţie etc.
Eradicarea acestor fenomene şi procese contradictorii ce se manifestă
pe planeta PĂMÂNT impune realizarea unei dezvoltări rurale durabile, în
strânsă legătură cu dezvoltarea durabilă a întregului sistem economic
naţional şi cu integrarea României în U.E. Dezvoltarea rurală exprimă
ansamblul acţiunilor destinate îmbunătăţirii calităţii vieţii în spaţiul rural,
bazată pe o creştere economică durabilă şi care menţine peisajul natural
şi cultura materială şi spirituală a comunităţilor săteşti. Cu alte cuvinte,
procesul dezvoltării rurale durabile este conceput a se desfăşura pe fondul
dezvoltării durabile şi complexe a agriculturii, agricultura şi spaţiul rural
fiind laturi interdependente specifice comunităţilor rurale, prin
respectarea unor principii bine definite şi înscrise în Carta
europeană, şi anume:
- spaţiul rural din Europa constituie un patrimoniu peisagistic de viaţă
şi de muncă valoros, fructul unei îndelungate istorii şi a cărui salvgardare
constituie o vie preocupare pentru societate. Spaţiul rural exercită funcţiile
sale de aprovizionare, de recreere şi de echilibru dorite de societate,
numai în cazul în care este considerat ca un spaţiu atrăgător şi dotat cu: o
bună infrastructură; agricultură, silvicultură, acvacultură şi pescuit viabile;
condiţii locale favorabile activităţilor economice neagricole; un mediu
înconjurător intact şi un peisaj îngrijit;
- ameninţările existente fac indispensabilă definirea unei politici în
favoarea spaţiului rural, în cadrul unei politici economice şi sociale globale,
comportând cele două laturi: dezvoltarea rurală şi dezvoltarea agricolă.

16
Politicile evocate ar trebui să fie adoptate în aşa manieră încât să formeze
un tot unitar, armonios; ele ar trebui să ţină cont de valoarea egală şi de
interdependenţă a spaţiului rural cu cel urban;
- principiile dezvoltării durabile se recomandă să fie reflectate în toate
politicile aplicabile spaţiului rural, iar aceste politici să fie integrate;
- un program de dezvoltare a spaţiului rural ar trebui, în măsura
posibilului, să pornească de la date concrete regionale, să încurajeze
iniţiativele locale şi să se fondeze pe o dezvoltare internă în următoarele
coordonate: să plaseze omul cu problemele sale în centrul concepţiilor şi
deciziilor; să asigure identitatea comunităţii şi să favorizeze
responsabilitatea, creativitatea şi cooperarea; să conserve şi să
promoveze particularităţile culturale şi istorice ale spaţiului rural; să
încurajeze diversificarea şi relaţiile între populaţiile rurale cu restul
societăţii.
Pe baza acestor principii au fost stabilite obiectivele dezvoltării rurale
durabile, prin a căror înfăptuire se au în vedere ridicarea gradului de
dezvoltare economico-socială a spaţiului rural şi cultivarea tradiţiilor şi
obiceiurilor specifice comunităţilor săteşti. Printre aceste obiective se
înscriu:
- creşterea competitivităţii zonelor rurale, în scopul maximizării
aportului lor la accentuarea progresului economic şi social;
- asigurarea unor oportunităţi în favoarea populaţiei rurale, în vederea
ridicării standardului ei de viaţă la nivelul celei urbane;
- conservarea şi protejarea mediului ambiant şi a moştenirii culturale
existente în aceste zone;
- menţinerea populaţiei în spaţiile rurale, prin eliminarea exodului
populaţiei spre centrele urbane;
- creşterea alternativelor de venit ale gospodăriilor familiale;
- diversificarea şi promovarea oportunităţilor ocupaţionale, în scopul
diminuării şomajului în spaţiul rural.
Alături de aceste obiective generale, problema dezvoltării rurale
durabile se bazează şi pe o serie de principii generale ce au fost
evidenţiate în Declaraţia de la Cork (Irlanda, 1996) adoptată de ţările
U.E. şi care au implicaţii pragmatice profunde în spaţiul rural. Printre ele,
se înscriu:
- punerea pe prim plan a ruralului, ceea ce înseamnă beneficierea,
cu prioritate, de către comunităţile rurale, a resurselor bugetare destinate
învăţământului, sănătăţii, comunicaţiilor, infrastructurii în general;
- abordarea integrată15, prin elaborarea şi realizarea de programe
care să cuprindă întregul ansamblu de activităţi ce se desfăşoară în spaţiul
rural, începând cu gestionarea resurselor locale - agricole, industriale,
energetice etc, şi sfârşind cu cele care promovează valorile culturale;

15
Dezvoltarea rurală integrală este definită ca ansamblul de măsuri - guvernamentale şi
neguvernamentale - care au ca scop difuzarea tehnicilor moderne în rândul populaţiilor rurale şi
facilitarea adoptării acestora de către cei interesaţi; aceste tehnici vizează creşterea producţiei, a
productivităţii şi a veniturilor; ridicarea nivelului de viaţă din punct de vedere economic şi social;
utilizarea, dezvoltarea şi protejarea mediului înconjurător, în scopul ca acesta să ofere locuri de
viaţă şi de muncă agreabile şi permanente; antrenarea ruralilor în participarea din plin şi activ
împreună cu citadinii la viaţa socială, politică şi economică a ţării (Rapport du Colloque FAO sur
l'etablissement d'institutions agricoles, en vue du developpement rural integree, FAO, Rome, 1971).

17
 - crearea diversităţii şi a varietăţii, prin sprijinirea dezvoltării unei
game largi de activităţi, care să permită dezvoltarea multifuncţională a
comunităţilor rurale;
- durabilitatea, adică folosirea de către generaţiile prezente a
resurselor rurale fără a periclita însă viitorul generaţiilor ce se succed,
asigurându-se astfel menţinerea identităţii locale, istorice şi culturale, în
timp şi spaţiu;
- subsidiaritatea, ceea ce înseamnă ca principiul descentralizării
deciziilor şi acţiunilor să se fundamenteze pe parteneriat şi colaborare
între nivelul local, regional, naţional şi continental; accentul este pus pe
iniţiativele promovate de comunităţile locale, realizarea şi controlul
proiectelor şi programelor aparţinând în totalitate factorilor locali;
- programarea, priveşte elaborarea şi realizarea proiectelor de
dezvoltare rurală, care prin consecvenţa şi transparenţa lor să permită
fiecărei zone rurale să se dezvolte în concordanţă cu specificitatea sa
economică, socială şi culturală;
- finanţarea, impune atragerea la actul dezvoltării a tuturor resurselor
financiare disponibile la nivel local, existenţa unor politici bancare care să
faciliteze accesul la credite ieftine, precum şi a unor programe de sprijinire
a micilor întreprinderi, în scopul depăşirii eventualelor dificultăţi financiare;
- îndrumarea de către forurile publice locale şi regionale ce au
competenţe în elaborarea şi realizarea proiectelor de dezvoltare rurală şi
care să preîntâmpine conflictele de interese;
- evaluarea şi cercetarea, care se referă la modul de realizare a
proiectelor, controlul beneficiarilor, evaluarea studiilor şi problemelor
apărute în procesul realizării proiectelor, stimularea introducerii inovaţiilor.
În condiţiile stabilirii obiectivelor dezvoltării rurale durabile, fiecare ţară,
luând în consideraţie şi experienţa ţărilor din spaţiul comunitar european,
îşi elaborează propriile strategii bazate pe realităţile mediului sătesc,
printre care se înscriu şi următoarele elemente:
- ritmul de acces al producătorilor agricoli cu o productivitate scăzută
în activităţile conexe ale întreprinderilor mai rentabile a fost şi va rămâne
lent, ţinând cont de dimensiunea relativă a sectorului modern din cea mai
mare parte a ţărilor în curs de dezvoltare;
- în ţările în curs de dezvoltare, masa populaţiei rurale cunoaşte grade
diverse de sărăcie; situaţia sa nu poate decât să se înrăutăţească dacă
populaţia creşte în ritmuri fără precedent, în timp ce continuă să existe
restricţii din cauza resurselor disponibile, a tehnologiei şi chiar a instituţiilor
şi organizaţiilor;
- zonele rurale dispun de forţă de muncă, terenuri şi un anumit volum
de capitaluri care, dacă sunt mobilizate, ar putea să diminueze sărăcia şi
să amelioreze calitatea vieţii. Aceasta implică o dezvoltare mai puternică a
resurselor existente, adică a construcţiei unei infrastructuri solide,
adoptarea unei noi tehnologii de producţie şi crearea unor noi tipuri de
instituţii şi organizaţii.
Dezvoltarea durabilă a spaţiului rural în strânsă legătură cu
dezvoltarea durabilă a agriculturii presupune existenţa unor mecanisme,
care privesc:

18
 - favorizarea penetrării şi propagării comunicării şi difuzării ideilor
privind mijloacele de ameliorare a agriculturii şi a vieţii întregii comunităţi
rurale;
- mobilizarea şi investirea capitalurilor disponibile în cadrul comunităţii
rurale, orientate spre investiţii productive în agricultură şi în agroindustriile
din centrele rurale, facilitând astfel mişcarea capitalurilor între comunitatea
rurală şi alte părţi ale ţării, după cea mai bună utilizare;
- facilitarea accesului comunităţii rurale la utilizarea creditului şi la
procesele de comercializare, care să permită transferul de energii umane
şi materiale, precum şi schimbul de bunuri şi de servicii în interiorul
comunităţii rurale şi între aceasta şi lumea exterioară;
- mobilizarea resurselor umane ale comunităţii rurale, furnizarea
structurilor necesare constituirii de grupuri şi utilizarea de animatori locali,
dotarea populaţiei cu mijloacele necesare pentru a se exprima în afacerile
locale şi naţionale şi încurajarea participării sale active la dezvoltare;
- planificarea şi reglementarea utilizării resurselor în comunitatea
rurală, a cărei acţiune ar trebui să fie conjugată cu cea a organismelor de
planificare şi de reglementare la nivelul judeţelor, regiunilor şi guvernului;
- asigurarea pentru marea masă a ruralilor a unei părţi echitabile din
proprietatea şi utilizarea factorilor de producţie şi garantarea locurilor de
muncă pentru cei care nu posedă pământ.
În acest context, dezvoltarea rurală poate fi definită drept o strategie
de creştere care se adresează unei anumite categorii de populaţie,
respectiv celei de rurali săraci. Ea implică extinderea binefacerilor
dezvoltării celor al căror viitor este legat de căutarea mijloacelor de
existenţă la sate, adică micii agricultori, micii arendaşi şi cei care nu au
pământ.
Dezvoltarea durabilă este un concept relativ nou, care a fost în atenţia
specialiştilor şi politicienilor din întreaga lume, generat de necesitatea
rezolvării multiplelor probleme globale ale omenirii provocate, printre alte
cauze, de utilizarea unui mod tehnic şi tehnologic de producţie perimat,
bazat pe consum iraţional de resurse, poluare şi dezechilibre profunde în
ecosisteme, care coexistă pe plan planetar. El se referă, deopotrivă, la
toate subsistemele acţiunii umane şi, în primul rând, la activitatea
economică şi ecologică.
Pe acest suport teoretic, a apărut şi necesitatea identificării unor soluţii
corespunzătoare de dezvoltare, adaptate la specificitatea spaţiului rural.
Definirea conceptului de dezvoltare rurală durabilă a avut drept punct de
plecare premisa potrivit căreia dezvoltarea comunităţilor locale este un
proces în care membrii comunităţii participă în mod activ la valorificarea
resurselor locale în beneficiul economic şi social al întregii populaţii rurale.
Prin conţinutul său, exprimă o relaţie tridimensională de natură
economică, socială şi ecologică, privită în unitatea ei indestructibilă,
generată de aceste trei funcţii ale spaţiului rural.
Pe plan economic, dezvoltarea rurală durabilă presupune ca orice
activitate specifică spaţiului rural să se realizeze în condiţii de eficienţă
economică. În condiţiile în care agricultura reprezintă activitatea definitorie
a spaţiului rural, dezvoltarea durabilă presupune o abordare nouă a
acestei activităţi, în concordanţă cu nevoile dezvoltării viitoare. Sub acest

19
aspect, se consideră ca elemente principale privitoare la formarea şi
dezvoltarea unei agriculturi durabile sunt:
- formarea unei agriculturi competitive, care să asigure crearea unui
surplus economic necesar acumulării destinate propriei dezvoltări şi care
să aibă un aport pozitiv la realizarea echilibrului general:
- inserţia agriculturii în ansamblul economiei naţionale şi funcţionarea
ei pe principiile economice de piaţă concurenţială;
- dezvoltarea unei agriculturi ecologice, care să producă bunuri
agroalimentare curate, şi care să nu se posteze nici ca agent, nici ca
victimă a poluării;
- dezvoltarea activităţilor agricole, care să asigure paritatea veniturilor
producătorilor agricoli cu ale altor categorii socio-economice, creşterea
calităţii vieţii fermierilor, şi întregii populaţii din spaţiul rural.
Pe plan social, dezvoltarea rurală durabilă este concepută ca garanţie
pentru asigurarea condiţiilor normale de viaţă pentru comunităţile rurale,
care să fie în concordanţă cu dezvoltarea economică.
Pe plan ecologic, dezvoltarea durabilă se realizează în concordanţă
cu dezvoltarea în plan economic şi social, protecţia mediului constituind
elementul fundamental al dezvoltării durabile, al asigurării echilibrului între
economie şi ecologie. Realizarea unei dezvoltări durabile depinde, înainte
de toate, de practicarea unei agriculturi durabile, a cărui scop este
menţinerea corelaţiei optime între cantitatea, calitatea şi structura
alimentelor şi conservarea calităţii mediului înconjurător.
Structural, dezvoltarea rurală are mai multe sfere de cuprindere:
- o primă sferă se referă la dezvoltarea rurală locală, manifestată la
nivelul comunităţii (sat, comună) şi a gospodăriilor componente;
- în al doilea rând, ca urmare a relaţiilor de interdependenţă existente
pe plan regional, poate fi abordat conceptul de dezvoltare rurală
regională;
- în al treilea rând, se poate considera că există o importantă
componentă a dezvoltării rurale transfrontaliere, pornind de la legăturile
care există, pe multiple planuri, între comunităţile de graniţă ale diferitelor
ţări;
- în al patrulea rând, dezvoltarea rurală poate fi analizată la nivel
european, conceptul utilizat fiind acela de dezvoltare rurală
paneuropeană.
Pe această bază, specialiştii abordează dezvoltarea rurală sub aspect
socio-economic, al economiei regionale şi al economiei intersectoriale:
- prima vizează comportamentul grupurilor sociale, a factorilor
economici care locuiesc, îşi desfăşoară activitatea în zonele rurale, produc
venit şi folosesc serviciile rurale;
- cea de-a doua are în vedere identificarea variabilelor de ordin
geografic, demografic şi economic ce caracterizează zonele rurale16. De
asemenea, se acordă atenţie rolului jucat de zonele rurale la nivel
macroeconomic şi macrosocial. Agricultura, ca sector al economiei rurale,
privită într-o perspectivă dinamică, se pare că va pierde tot mai mult în
importanţă în raport cu celelalte sectoare, în timp ce se accentuează
rolurile sale privind mediul înconjurător şi cultural;
16
Conceptul de „periferia sâmburelui", altfel spus periferia unui centru economic şi social în
structura econom regionale este larg utilizat.

20
 - a treia îşi bazează analiza pe tablourile de input-output şi vizează
identificarea şi măsurarea tipului şi intensităţii conexiunilor dintre
agricultură, industriile aliate şi restul economiei rurale.
Dezvoltarea rurală durabilă constituie principalul instrument strategic,
prin a cărui utilizare se estompează diferenţierile economice şi sociale ce
se manifestă între regiunile şi zonele unei ţări, între spaţiul rural şi cel
urban, disparităţi provocate de gradul diferit de înzestrare cu resurse
naturale, capital real (fizic), uman, financiar şi informatice. Sub acest
aspect, obiectivele dezvoltării rurale regionale vizează: accesul la resurse;
repartizarea echilibrată a beneficiilor dezvoltării, privite sub aspect
material individual, al accesului la servicii şi la securitatea socială;
repartiţia echitabilă a puterii în luarea deciziilor privind comunitatea
locală; gestionarea eficientă a resurselor disponibile etc.
Politica de dezvoltare rurală, prin obiectivele sale, este specifică
fiecărei ţări, ea fiind legată de realităţile economice existente, ce diferă de
la o ţară la alta. Zonele rurale se caracterizează printr-o diversitate
naturală şi cultural-spirituală, comunităţile rurale diferenţiindu-se şi sub
aspectul dimensiunii teritoriale, al complexităţii activităţilor. În consecinţă,
comparaţiile internaţionale nu pot avea putere de generalizare, concluziile
desprinse neputând fi considerate că ar avea o valabilitate universală. Cu
toate acestea, în timp, au fost identificate unele tendinţe comune, ce
trebuie avute în vedere, cum sunt:
- efortul pentru promovarea politicilor teritoriale, noile politici rurale
fiind abordate într-o viziune integralistă, opusă celei sectoriale,
tradiţionaliste;
- lărgirea bazei decizionale, prin antrenarea mai multor purtători de
interese la elaborarea şi realizarea politicii rurale;
- eficientizarea instituţiilor, dezvoltarea rurală fiind nu numai o
preocupare a MAPDR, dar şi a noi instituţii create pentru asigurarea bunei
funcţionări şi creşterea eficienţei noilor activităţi în spaţiul rural;
- descentralizarea bazei decizionale, prin transferul
responsabilităţilor la nivelul autorităţilor locale, ceea ce a descătuşat
iniţiativa locală şi a îmbunătăţit procesul cooperării orizontale, între comun
şi regiuni;
- cooperarea dintre sectorul public şi cel privat, expresie a
necesităţii perfecţionării relaţiilor de conlucrare şi colaborare între mai
mulţi parteneri.

1.3. Dezvoltarea durabilă a comunităţilor rurale

În anul 1992, în cadrul Conferinţei de la Rio de Janeiro, 170 de state,
printre care şi România, au recunoscut în mod unanim şi au căzut de
acord asupra nevoii urgente de a adopta o strategie globală pentru secolul
următor, denumită „AGENDA 21", a cărei opţiune să fie aplicarea
principiilor dezvoltării durabile.
Conform prevederilor stabilite în cadrul Conferinţei de la Rio, fiecare
autoritate locală are obligaţia de a elabora propria strategie de dezvoltare
durabilă. Agenda 21 Locală implică necesitatea ca autorităţile locale să
lucreze în parteneriat cu toate sectoarele comunităţii respective, punând
accentul pe participarea comunităţii şi pe democraţia locală lărgită, oferind
o modalitate de integrare a problemelor sociale, economice şi de mediu,

21
care să conducă, în final, la definirea de obiective, strategii, politici şi
acţiuni la nivel local.
Agenda 21 recunoaşte că autorităţile/municipalităţile locale au de jucat
un rol crucial în dezvoltarea durabilă, deoarece:
- reprezintă comunitatea locală şi lucrează în numele ei;
- au un rol planificator important, deoarece desfăşoară, deleagă sau
influenţează multe din serviciile de care depinde calitatea vieţii;
- administrează/posedă părţi importante din patrimoniul construit sau
natural; pot influenta prin educaţie, sfaturi, informaţii şi exemplu propriu;
- pot cataliza parteneriate cu alte organizaţii; au un impact mare în
calitate de consumatori, achizitori şi patroni.
Dezvoltarea durabilă este o strategie prin care comunităţile caută căi
de dezvoltare economică beneficiind, de asemenea, de mediul
înconjurător local sau care să aducă beneficii calităţii vieţii. A devenit un
ghid important pentru multe comunităţi care au descoperit că modurile de
interpretare tradiţionale de planificare şi dezvoltare creează, mai mult
decât rezolvă, probleme de mediu înconjurător sau sociale. Acolo unde
interpretările tradiţionale pot conduce la aglomerare, extindere, poluare şi
consum excesiv de resurse, dezvoltarea durabilă oferă soluţii reale şi de
durată, care consolidează viitorul.
După unii specialişti, dezvoltarea durabilă nu ar fi un concept nou, ci
doar cea mai recentă exprimare a unei etici foarte vechi, care implică
relaţiile oamenilor cu mediul înconjurător, responsabilităţile generaţiilor
actuale faţă de generaţiile viitoare. Ca o comunitate să fie într-adevăr
durabilă trebuie să adopte o abordare în trei direcţii, prin luarea în
considerare, pe termen scurt, dar mai ales lung, a resurselor economice,
naturale şi culturale. Dezvoltarea durabilă a comunităţilor are ca obiective
majore protejarea mediului, eradicarea sărăciei, îmbunătăţirea calităţii
vieţii, dezvoltarea şi menţinerea unei economii locale viabile şi eficiente. O
comunitate durabilă apreciază şi promovează ecosisteme sănătoase,
utilizează eficient resursele, dezvoltă şi asigură o economie locală viabilă.
Comunitatea durabilă are o viziune asupra dezvoltării susţinută şi
promovată de toate sectoarele comunităţii, asociaţiile civice, autorităţile
locale, organizaţiile religioase, tineri etc.
O comunitate durabilă este cea care deţine controlul asupra procesului
de dezvoltare, al deciziilor pe care le elaborează şi le adoptă, asigurând
durabilitatea la nivel local. Această comunitate durabilă posedă o structură
socială activă - actori, grupuri, asociaţii şi instituţii capabile să se
mobilizeze pentru acţiuni comune de lungă durată şi să-şi asume
responsabilitatea pentru acest proces continuu de dezvoltare.
Comunităţile durabile prosperă pentru că populaţia lucrează în colaborare
şi parteneriat pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii şi utilizează resursele
proprii pentru a asigura necesităţile generaţiilor actuale asigurând, în
acelaşi timp, resursele necesare pentru generaţiile viitoare. Ea îşi
mobilizează capacităţile pentru a asigura servicii medicale calitative, un
nivel de viaţă ridicat pentru toţi rezidenţii săi, prin: limitarea deşeurilor,
prevenirea poluării, maximizarea conservării şi prin dezvoltarea resurselor
locale şi a utilizării eficiente a lor, în vederea revitalizării economiei locale.
Institutul pentru Comunităţi Durabile a identificat următoarele
atribute ale unei comunităţi durabile:

22
 Integritate ecologică, prin care se urmăreşte:
- satisfacerea necesităţilor umane de bază pentru aer şi apă curată,
hrană nutritivă, necontaminată;
- protejarea şi dezvoltarea ecosistemelor locale şi regionale şi a
diversităţii biologice;
- conservarea apei, solului, energiei şi a resurselor neregenerabile,
inclusiv utilizarea maximă a deşeurilor;
- aplicarea strategiilor de prevenire şi a tehnologiilor moderne pentru
minimizarea poluării;
- folosirea resurselor regenerabile în conformitate cu rata de
regenerare.
Securitate economică, adică:
- crearea unei baze economice diversă şi financiar viabilă;
- reinvestirea resurselor în economia locală;
- participarea activă a întreprinzătorilor locali la dezvoltarea economiei;
- oportunităţi de angajare pentru cetăţeni;
- instruire şi educaţie necesare pentru ajustarea la cerinţele de
angajare pentru viitor.
Responsabilitate şi împuternicire cu privire la:
- oportunităţi egale pentru toate persoanele în a participa şi influenţa
deciziile care le afectează viaţa;
- acces la informaţia cu caracter public;
- un sector viabil al ONG-urilor;
- o atmosferă a respectului şi toleranţei pentru puncte de vedere
diferite, valori şi tradiţii.
Stabilitate politică, care se referă la:
- încurajarea persoanelor de toate vârstele, genurile, etnie, religie şi
abilităţi fizice în asumarea responsabilităţii proprii pentru procesul
dezvoltării comunităţii;
- necompromiterea dezvoltării durabile a altor comunităţi.
Bunăstare socială, care are în vedere:
- servicii medicale relevante, locuinţe sigure şi sănătoase, instituţii de
învăţământ de calitate pentru toţi membrii comunităţii;
- securitatea asigurată;
- stimularea expresiei creative prin arte;
- protejarea şi asigurarea spaţiilor publice şi a resurselor istorice;
- un mediu de activitate sănătos;
- adaptare la schimbări şi provocări externe.
Dezvoltarea durabilă a comunităţilor are ca scop major eradicarea
sărăciei la nivel local, punând accent pe resursele locale, care pot fi
structurate în patru categorii:
- capitalul uman: cunoştinţe, abilităţi, capacităţi, creativitate, strategii
de adaptare;
- capitalul fizic: clădiri, drumuri, reţele etc;
- capitalul natural: sol, aer, apă, floră, faună etc;
- capitalul social: structuri de administrare şi luare a deciziilor,
comunitatea, cultura.
Dezvoltarea durabilă a comunităţii se bazează pe resursele locale
şi strategiile de adaptare elaborate şi promovate în cadrul comunităţii.

23
Această abordare vine să consolideze realizările comunităţilor în domeniul
dezvoltării.
În prezent, în lume, sunt peste 6400 comunităţi locale (municipii,
oraşe, sate) care elaborează şi implementează strategii şi planuri locale
de acţiune de dezvoltare durabilă, potrivit principiilor elaborate de Agenda
Locală 21, recunoscându-se astfel importanţa procesului de planificare
durabilă17.
Prin cele patru domenii ale Agendei 21: dimensiunea socială şi
economică; conservarea şi managementul resurselor pentru dezvoltare;
consolidarea rolului grupurilor majore; mijloace de implementare, se
evidenţiază obiectivele şi activităţile prioritare de dezvoltare la nivel
global, orientând acţiunile la nivel naţional şi local.
Pentru ca o comunitate rurală să fie apreciată că se dezvoltă durabil,
înseamnă că analiza acesteia trebuie abordată în complexitate problemele
cu care se confruntă, adoptarea politicilor integrate de soluţionare a
problemelor de mediu, sociale şi economice, implicarea grupurilor majore -
autorităţile publice locale, ONG-urile, femeile, tinerii, sectorul privat,
instituţiile academice - în procesul de planificare a dezvoltării şi luării
deciziilor.
Agenda 21 reprezintă o posibilitate excelentă pentru dezvoltarea
durabilă a comunităţilor, ea reprezintă un proces de realizare a dezvoltării
durabile la nivel local, care are în vedere, în calitate de componentă
majoră, îmbunătăţirea performanţelor de durabilitate ale autorităţilor
publice locale, prin integrarea durabilităţii în proiectele, planurile,
politicile şi activităţile lor. Iniţiativele de parteneriat între grupurile
comunităţii, autorităţile publice locale, sectorul privat reprezintă, în special,
la nivel local, precondiţia succesului dezvoltării durabile.
Agenda 21 este pentru comunităţile locale un model de dezvoltare
durabilă, testat în cele peste 113 ţări în care se implementează. Astfel, la
capitolul realizări ale procesului, pentru localităţile din categoria ţări cu
venit mediu şi ridicat, sunt menţionate schimbări în managementul
deşeurilor (reducerea lor), progres în educaţia cetăţenilor; pentru
localităţile din categoria ţări cu venit mic sunt menţionate schimbări în
mobilizarea resurselor comunitare şi sistemul educaţional, iar pentru
localităţile din toate categoriile sunt menţionate realizări în managementul
apei (calitate şi asigurare), conştientizarea şi participarea activă a
comunităţii în procesul de dezvoltare locală. Astfel, Agenda Locală 21, ca
document strategic de dezvoltare durabilă conţine:
- un diagnostic multisectorial care identifică problemele prioritare,
economice, sociale şi de mediu, cu care se confruntă o comunitate locală;
- obiective şi direcţii strategice de dezvoltare durabilă, identificate cu
participarea grupurilor comunităţii, a sectorului privat, a tinerilor, a ONG-
urilor;
- un Plan Local de Acţiuni de lungă durată orientat spre realizarea
obiectivelor de dezvoltare durabilă;

17
Acest proces a fost impulsionat de Agenda 21 - Planul Global de Acţiuni pentru Dezvoltare
Durabilă în secolul 21, adoptat la Rio de Janeiro, în 1992. Agenda 21 reflectă consensul global şi
angajamentul politic la cel mai înalt nivel privind dezvoltarea durabilă.

24
 - acţiuni implementate prin consens şi parteneriat între toate
sectoarele.
Agenda Locală 21 oferă comunităţilor un nou mod de a planifica şi
realiza dezvoltarea, o imagine clară a nivelului de dezvoltare la care se
află, care este nivelul ţintit şi cum să realizeze aceste aspiraţii.
În anii 2001-2002, Consiliul Internaţional pentru Iniţiative Locale de
Mediu (ICLEI) a realizat un sondaj de opinie privind procesul derulării
Agendei 21 la nivel global. În comparaţie cu anul 1997, când 1812
localităţi din circa 64 de ţări implementau procesul Agenda 21, în anul
2002 erau angajate în proces 6416 localităţi din 113 ţări ale lumii; 80% din
aceste localităţi sunt situate în Europa, alte 28 de ţări aparţin continentului
african. Aceste date demonstrează că, indiferent de gradul de dezvoltare
economică, agenda de dezvoltare a unei comunităţi, ţări este dominată de
anumite realităţi şi priorităţi. Autorităţile publice locale, ONG-urile, cetăţenii
reprezintă acele structuri ale comunităţii care pot mobiliza resursele locale
existente şi reorienta procesul de dezvoltare, stabilind obiective şi priorităţi
de dezvoltare relevante necesităţilor şi aspiraţiilor locale.
Acelaşi sondaj realizat de ICLEI defineşte planificarea durabilă, care
integrează domeniile economic, social şi de mediu. Astfel, 61% din cele
peste 6400 localităţi din procesul Agendei 21, au elaborat Planuri Locale
de Acţiuni, care punctează: calea de dezvoltare durabilă a comunităţii;
obiective, ţinte, strategii şi angajamente concrete ale autorităţilor publice
locale şi ale partenerilor locali.
În procesul de planificare durabilă la nivel local este necesar să se ţină
seama de anumite principii:
- dezvoltarea durabilă se realizează pentru cetăţeni şi cu participarea
cetăţenilor;
- dezvoltarea durabilă are la bază o viziune de lungă durată, care este
definită prin consens, fiind produsul procesului de consultare a grupurilor
comunităţii;
- planificarea durabilă integrează priorităţile de mediu, economice şi
sociale;
- planificarea durabilă trebuie să fie încadrată în procesul bugetar,
pentru a asigura acoperire financiară strategiilor elaborate;
- priorităţile de dezvoltare durabilă sunt identificate în baza unei
analize multilaterale a situaţiei existente, prognozând riscurile posibile,
examinând interdependenţele între provocările locale, naţionale şi globale;
- monitorizarea procesului de dezvoltare durabilă în baza indicatorilor
locali de performanţă;
- o strategie de dezvoltare durabilă se elaborează în baza programelor
şi politicilor de dezvoltare existente, încurajând convergenţa,
complementaritatea şi coerenţa între diferite politici existente;
- participarea largă a comunităţii ajută la lansarea unor noi idei,
probleme care trebuie abordate la identificarea capacităţilor necesare
pentru realizarea propunerilor prezentate, la dezvoltarea unui consens
necesar pentru realizarea acţiunilor prioritare;
- strategiile locale de dezvoltare durabilă se fundamentează pe
capacitatea şi resursele locale, deoarece multe din strategiile existente au
eşuat, nefiind implementate din cauza lipsei capacităţii şi a aptitudinilor
necesare pentru realizarea lor eficientă.

25
 Dezvoltarea durabilă a comunităţilor rurale nu reprezintă un plan
detaliat de acţiuni, o formulă care să se aplice automat, deoarece soluţiile
se prezintă sub forma mai multor alternative. Soluţiile diferă în funcţie de
spaţiu, timp, valori şi resurse disponibile. Procesul de dezvoltare a
comunităţilor locale din perspectiva durabilităţii implică, întâi de toate,
conştientizarea necesităţii planificării dezvoltării, a evaluării corecte a
punctelor forte şi slabe ale comunităţii, a oportunităţilor şi riscurilor
existente sau potenţiale care vor determina, pentru comunitate, acţiunile
prioritare de scurtă şi de lungă durată. O comunitate durabilă se bazează
pe cetăţeni activi care participă la dezvoltarea comunităţii lor. Tocmai
aceasta reprezintă o prioritate pentru comunităţile noastre - spiritul de
iniţiativă şi responsabilitate al locuitorilor pentru destinul comunităţii lor.
Dezvoltarea durabilă a comunităţilor rurale se desfăşoară în strânsă
legătură cu cea teritorială, deşi ele prezintă o serie de deosebiri privind
scara la care se desfăşoară, modul de abordare, conţinutul dezvoltării,
efectul social, rolul asumat, modalităţile de finanţare, instrumentele
realizării şi condiţiile realizării. Dezvoltarea rurală poate fi considerată şi un
demers de dezvoltare teritorială, ea incluzând aspecte economice, social-
politice, culturale, ecologice etc, prin stimularea şi favorizarea dezvoltării
interne, mobilizând, în acest sens, mijloacele umane şi financiare care
concură la această dezvoltare şi asigurând convergenţa lor.
Planul de implementare aprobat de Summitul Mondial pentru
Dezvoltare Durabilă, organizat în septembrie 2002 la Johannesburg,
evocă rolul conlucrării fructuoase între participanţii unei comunităţi. În
acest sens, evidenţiază necesitatea consolidării „rolului şi capacităţii
autorităţilor locale, precum şi a părţilor implicate în implementarea Agendei
21 şi a rezultatelor WSMD (SMDD), precum şi în consolidarea sprijinului
continuu pentru Programele Agendei 21 Locale şi pentru iniţiativele şi
parteneriatele asociate, şi încurajarea, în special, a parteneriatelor între
autorităţile locale şi alte nivele ale guvernării şi părţilor implicate pentru a
promova dezvoltarea durabilă aşa cum se cere, inter alia18, în Agenda
privind Habitatul (vezi pct. 149). Şi aceasta bazată pe motivaţia de a
construi infrastructura rurală de bază, de a diversifica economia şi de a
îmbunătăţi transporturile şi accesul pe pieţe, informaţiile legate de piaţă şi
creditele pentru populaţia rurală săracă cu scopul de a sprijini dezvoltarea
agricolă şi rurală durabilă", (vezi pct. 6, i).

18
Inter alia, principiu conform căruia, datorită diferitelor contribuţii la degradarea globală a mediului
înconjurător, statele au responsabilităţi comune, dar diferenţiate, aşa cum a fost stabilit în principiul
7 al Declaraţiei de la Rio de Janeiro privind Mediul şi Dezvoltarea.

26
 TESTE DE AUTOEVALUARE
Capitolul I
FUNDAMENTELE DEZVOLTĂRII DURABILE

1. Conceptul de “dezvoltare durabilă”, a fost fundamentat la:

a) Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare desfăşurată
la Rio de Janeiro, 1992.
b) Conferinţa Ministerială de la Doha, 2002.
c) Conferinţa asupra Mediului de la Stockholm, 1972.

2. Punctul de plecare în formularea conceptului de dezvoltare durabilă

îl constituie:
a) Raportul Brundtland
b) Raportul Comisiei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare ONU.
c) Declaraţia de la Johannesburg privind Dezvoltarea Durabilă.

3. Care dintre următoarele procese au propulsat preocupările

autorităţilor spre o dezvoltare durabilă:
a) manifestările diferitelor organizaţii;
b) degradarea mediului înconjurător şi agravarea dezechilibrelor
ecologice;
c) manifestarea crizelor economice sub o multitudine de forme, care
au drept efect dezastruos irosirea resurselor.

4. Dezvoltarea durabilă se derulează pe fondul unor principii majore:

a) viziunea de scurtă durată asupra procesului dezvoltării;
b) gândirea sistematică, interconexiunea între economie, societate şi
mediu;
c) preocuparea pentru echitate şi corectitudine între ţări şi între
generaţii.

5. Conceptul de Dezvoltare Durabilă este o abordare într-o viziune

globală din punct de vedere:
a) moral şi spiritual;
b) socio-cultural;
c) economic.

6. În definiţia “durabilităţii” sunt abordate mai multe obiective care se

referă la:
a) creşteri controlate a populaţiei;
b) abordarea unică a protecţiei mediului înconjurător;
c) creşterii economice cu luarea în considerare a conservării şi
protejării resurselor naturale.

27
 7. Dezvoltarea Durabilă poate fi definită prin unitatea în dinamică a
următoarelor coordonate:
a) coordonata ecologică;
b) coordonata educaţională;
c) coordonata nepolitică.

8. Care dintre următoarele principii au fost formulate în cadrul Agendei

21 a Conferinţei Mondiale pentru Mediu şi Dezvoltare de la Rio de Janeiro
(1992):
a) pacea, ordinea şi unitatea naţională;
b) distribuţia populaţiei umane astfel încât să nu depăşească
capacitate de suport a mediului;
c) încurajarea comunităţilor umane de a-şi recunoaşte valorile
culturale, morale şi spirituale.

9. Care dintre următoarele fenomene şi procese ale lumii

contemporane pot influenţa dezvoltarea durabilă a spaţiului rural:
a) urbanizarea galopantă, necontrolată a unor zone şi regiuni;
b) degradarea mediului natural;
c) simplificarea şi cronicizarea unor fenomene social-economice
negative.

10. Dezvoltarea rurală exprimă:

a) ansamblul acţiunilor destinate îmbunătăţirii calităţii vieţii în spaţiul
rural;
b) ansamblul măsurilor întreprinse pentru înfiinţarea unor noi locuri de
muncă;
c) acţiunile întreprinse pentru valorificarea resurselor naturale.

11. Cartea europeană defineşte principiile dezvoltării durabile a

spaţiului rural:
a) spaţiul rural din Europa constituie un patrimoniu peisagistic de viaţă
şi de muncă valoros.
b) principiile dezvoltării durabile se recomandă să fie reflectate în toate
politicile aplicabile spaţiului rural;
c) un program de dezvoltare a spaţiului rural ar trebui să pornească de
la date concrete regionale.

12. Care dintre următoarele obiective au contribuit la ridicarea gradului

de dezvoltare economico-socială a spaţiului rural:
a) creşterea alternativelor de venit ale gospodăriilor familiale;
b) încurajarea exodului populaţiei spre centrele urbane;
c) creşterea competitivităţii zonelor rurale.

13. În Declaraţia de la Cork (Irlanda, 1996) au fost evidenţiate o serie

de principii generale privind Dezvoltarea durabilă rurală. Care dintre
acestea sunt valabile:
a) durabilitatea;
b) toleranţa;
c) evaluarea şi cercetarea.

28
 14. La baza stabilirii obiectivelor dezvoltării rurale durabile fiecare ţară
a elaborat propriile strategii. Care dintre următoarele elemente fac parte
din aceste strategii:
a) mobilizarea resurselor umane ale comunităţii rurale;
b) mobilizarea şi investirea capitalurilor disponibile în cadrul comunităţii
rurale;
c) facilitarea accesului comunităţii rurale la utilizarea creditului şi la
procesele de comercializare.

15. Dezvoltarea durabilă a spaţiului rural în strânsă legătură cu

dezvoltarea durabilă a agriculturii presupune existenţa unor mecanisme:
a) planificarea şi reglementarea utilizării resurselor în comunitatea
rurală;
b) lipsa facilităţii accesului comunităţii rurale la utilizarea creditului;
c) asigurarea pentru marea masă a comunităţii rurale a unei părţi
echitabile din proprietatea şi utilizarea factorilor de producţie.

16. Dezvoltarea durabilă rurală, exprimă o relaţie tridimensională:

a) de natură economică;
b) de natură socială;
c) de natură ecologică.

17. Dezvoltarea rurală durabilă constituie:

a) principalul instrument strategic prin a cărui utilizare se estompează
diferenţierile economice şi sociale;
b) o modalitate complexă de dezvoltare socio-umană;
c) principalul instrument de dezvoltare a unor comunităţi rurale.

18. Comparaţiile internaţionale privind dezvoltarea durabilă rurală:

a) nu pot avea putere de generalizare;
b) pot avea putere de generalizare;
c) nu pot fi făcute în mod expres.

19. Agenda 21 recunoaşte că autorităţile locale au de jucat un rol

crucial în dezvoltarea durabilă, deoarece:
a) administrează/posedă părţi importante din patrimoniul construit sau
natural ;
b) reprezintă comunitatea locală şi lucrează în numele ei;
c) pot cataliza parteneriate cu alte organizaţii.

20. Care dintre următoarele atribute au fost identificate de Institutul

pentru Comunităţi Durabile, ca fiind ale unei comunităţi durabile:
a) neaplicarea strategiilor de prevenire şi a tehnologiilor moderne
pentru minimalizarea poluării;
b) oportunităţi de angajare pentru cetăţeni;
c) necompromiterea dezvoltării durabile a altor comunităţi.

29
 21. Resurse locale ale dezvoltării durabile locale pot fi:
a) capitalul social al societăţilor comerciale;
b) capitalul natural: sol, aer, apă, floră;
c) capitalul fizic: clădiri, drumuri, reţele.

22. În procesul de planificare durabilă la nivel local este necesar să se

ţină seama de anumite principii:
a) planificarea durabilă integrează priorităţile de mediu, economice şi
sociale;
b) o strategie de dezvoltare durabilă se elaborează în baza unor
concluzii la nivel internaţional;
c) dezvoltarea durabilă se realizează pentru cetăţeni şi cu participarea
factorilor de conducere locală.

23. Dezvoltarea durabilă a comunităţilor locale se desfăşoară:

a) în strânsă legătură cu cea teritorială;
b) în strânsă legătură cu cea internaţională;
c) independent fără a ţine cont de alte considerente.

30
OBIECTIVELE PĂRŢII II

Principalele obiective ale Părţii

a II-a sunt:

După studiul celei de a II-a

părţi vei fi capabil să
demonstrezi într-o discuţie
sau într-o situaţie practică că
ai înţeles:
- ocrotirea mediului
înconjurător ca problemă
vitală a lumii
contemporane;
- reglementarea rapor-
tului om-natură de-a lungul
timpului;
- cauzele şi efectele
principale ale atmosferei;
- poluarea apei în
general;
- măsurile legale de
protecţie şi conservare
durabilă a solului în ţara
noastră;
- conservarea şi
dezvoltarea durabilă a
fondului forestier;
- protecţia altor forme de
vegetaţie terestră;
- protecţia faunei terestre
şi acvatice;
- populaţia şi mediul
înconjurător;
- protecţia aşezărilor
umane;
- aspecte juridice ale
menţinerii echilibrului în
agricultură;
- aplicarea principiilor
ecologice în desfăşurarea
diferitelor activităţi în
aşezările umane;

31
 - oganizaţii mondiale,
regionale şi subregionale
şi aportul acestora la
conservarea şi dezvoltarea
durabilă.

În situaţiile în care se
discută aceste subiecte vei
putea să îţi expui şi să
argumentezi propriile opinii.

32
 Capitolul II
STRATEGIA NAŢIONALĂ PENTRU DEZVOLTARE
DURABILĂ A ROMÂNIEI

2.1. UE pentru dezvoltare durabilă

Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv politic al Uniunii Europene
începând cu anul 1997, prin includerea sa în Tratatul de la Maastricht. În
anul 2001, Consiliul European de la Goteborg a adoptat Strategia de
Dezvoltare Durabilă a Uniunii Europene, căreia i-a fost adăugată o
dimensiune externă la Barcelona, în anul 2002.
În anul 2005, Comisia Europeană a demarat un proces de revizuire a
Strategiei, publicând, în luna februarie, o evaluare critică a progreselor
înregistrate după 2001, care punctează şi o serie de direcţii de acţiune de
urmat în continuare. Documentul a evidenţiat şi unele tendinţe
nesustenabile, cu efecte negative asupra mediului înconjurător, care
puteau afecta dezvoltarea viitoare a Uniunii Europene, respectiv
schimbările climatice, ameninţările la adresa sănătăţii publice, sărăcia şi
excluziunea socială, epuizarea resurselor naturale şi erodarea
biodiversităţii. Ca urmare a identificării acestor probleme, în iunie 2005,
şefii de state şi guverne ai ţărilor Uniunii Europene au adoptat o Declaraţie
privind liniile directoare ale dezvoltării durabile, care încorporează Agenda
de la Lisabona revizuită pentru creşterea economică şi crearea de noi
locuri de muncă, drept o componentă esenţială a obiectivului
atotcuprinzător al dezvoltării durabile. După o largă consultare, Comisia
Europeană a prezentat, la 13 decembrie 2005, o propunere de revizuire a
Strategiei de la Goteborg din 2001.
Ca rezultat al acestui proces, Consiliul UE a adoptat, la 9 iunie 2006,
Strategia de Dezvoltare Durabilă reînnoită pentru o Europă extinsă.
Documentul este conceput într-o viziune strategică unitară şi coerentă,
având ca obiectiv general îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii pentru
generaţiile prezente şi viitoare prin crearea unor comunităţi sustenabile,
capabile să gestioneze şi să folosească resursele în mod eficient şi să
valorifice potenţialul de inovare ecologică şi socială al economiei în
vederea asigurării prosperităţii, protecţiei mediului şi coeziunii sociale.
Responsabilitatea pentru implementarea Strategiei revine Uniunii
Europene şi statelor sale membre, implicând toate componentele
instituţionale la nivel comunitar şi naţional. Este subliniată, de asemenea,
importanţa unei strânse conlucrări cu societatea civilă, partenerii sociali,
comunităţile locale şi cetăţenii pentru atingerea obiectivelor dezvoltării
durabile.
În acest scop, sunt identificate patru obiective-cheie:
- Protecţia mediului prin măsuri care să permită disocierea creşterii
economice de impactul negativ asupra mediului;
- Echitatea şi coeziunea socială, prin respectarea drepturilor
fundamentale, diversităţii culturale, egalităţii de şanse şi prin combaterea
discriminării de orice fel;

33
 - Prosperitatea economică prin promovarea cunoaşterii, inovării,
competitivităţii pentru asigurarea unor standarde de viaţă ridicate şi unor
locuri de muncă abundente şi bine plătite;
- Îndeplinirea responsabilităţilor internaţionale ale UE prin promovarea
instituţiilor democratice în slujba păcii, securităţii şi libertăţii şi a principiilor
şi practicilor dezvoltării durabile pretutindeni în lume.

2.2. Indicatorii dezvoltării durabile

Monitorizarea tendinţelor dezvoltării folosind şi indicatori situaţi în afara
activităţii economice precede formularea principiilor dezvoltării durabile şi
s-a afirmat paralel cu procesul de definire a strategiilor de dezvoltare
durabilă elaborate sub egida Naţiunilor Unite şi, respectiv, a Uniunii
Europene.
Astfel de instrumente de monitorizare au fost produse de o varietate
de instituţii, de la întreprinderi sau formaţiuni ale societăţii civile, grupuri de
experţi sau centre de cercetare până la administraţii locale, guverne
naţionale, organizaţii interguvernamentale sau instituţii financiare
internaţionale.
Convenirea unui set de indicatori acceptaţi ai dezvoltării durabile,
inclusiv reflectarea în sistemul conturilor naţionale, prin instrumentele
contabilităţii mediului, a factorilor ecologici şi sociali ai dezvoltării,
constituie în continuare un subiect de preocupare prioritară din partea
Oficiului de Statistică al Comunităţilor Europene (Eurostat), Comisiei
Economice ONU pentru Europa (UNECE) şi Organizaţiei pentru
Colaborare şi Dezvoltare Economică (OCDE). România, prin Institutul
Naţional de Statistică, este angajată în mod activ în acest proces. În faza
actuală Institutul Naţional de Statistică transmite la Eurostat un sistem
parţial de indicatori, integrat în sistemul european al dezvoltării durabile, în
funcţie de datele disponibile.
Unul dintre punctele nodale ale Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă
reînnoite a UE îl reprezintă instituirea unui proces reglementat de
monitorizare şi raportare care să armonizeze cerinţele naţionale specifice
ale statelor membre cu nevoile de coordonare şi sinteză la nivelul
instituţiilor Uniunii. S-a stabilit ca obiectivele de atins şi instrumentele de
măsurare a performanţelor economice în raport cu responsabilităţile
sociale şi de mediu să fie definite printr-un dialog constructiv angajat de
Comisia Europeană şi de fiecare stat membru al UE cu comunitatea de
afaceri, partenerii sociali şi formaţiunile relevante ale societăţii civile.
În conformitate cu deciziile adoptate de Consiliul European, statele
membre ale UE au obligaţia să-şi creeze forme de suport instituţional
adecvate pentru coordonarea dezvoltării şi utilizării instrumentelor
statistice de monitorizare şi pentru revizuirea periodică (la 2 ani) a fiecărei
Strategii Naţionale, într-un mod congruent cu efortul de sistematizare a
raportărilor asupra implementării Strategiei pentru Dezvoltare Durabilă la
nivelul Uniunii Europene. Este vorba, prin urmare, de un proces continuu,
în care revizuirea la intervale scurte a Strategiilor Naţionale şi a Strategiei
UE reduce marja de eroare în privinţa evaluării resurselor necesare
pentru implementarea obiectivelor convenite.

34
 2.3. Situaţia actuală a sistemului socio-economic şi
capitalului natural al României
Pentru a acţiona în mod realist, în cunoştinţă de cauză, pe direcţia
strategică a dezvoltării durabile este necesar ca România, cetăţenii săi şi
partenerii săi externi să aibă o reprezentare clară asupra punctului de
pornire la drum, asupra activelor reale ale ţării, dar şi asupra tarelor
moştenite dintr-un trecut istoric complicat.

2.3.1. Capitalul natural

România este o ţară de dimensiuni medii în contextul Uniunii
Europene, cu o suprafaţă de 238.391 kilometri pătraţi (aproximativ egală
cu cea a Marii Britanii) şi o populaţie de 21.584.365 locuitori (aproximativ
egală cu cea a Ungariei şi Republicii Cehe luate împreună, la nivelul
anului 2006), localizată în bazinele hidrografice ale Dunării şi Mării Negre
şi traversată de lanţul muntos carpatic.
Teritoriul României se suprapune peste 5 din cele 11 regiuni
biogeografice ale Europei: alpină, continentală, panonică, pontică şi
stepică şi se află, de asemenea, la joncţiunea dintre sub-zonele floristice şi
faunistice palearctice: mediteraneană, pontică şi eurasiatică. Poziţia
geografică, complexitatea fiziografică, litologică şi distribuirea radială a
gradienţilor altitudinali ai formelor de relief creează o mare diversitate de
condiţii mezo şi microclimatice şi pedologice. Această variabilitate a
compoziţiei şi structurii substratului şi condiţiilor abiotice determină
bogăţia, distribuţia şi nivelul de reprezentare ale tipurilor de habitate
naturale pe teritoriul României. Din cele 198 habitate inventariate pe
continentul european (dintre care 65 prioritare) în România se regăsesc 94
(23 prioritare), iar din cele 14 biomuri identificate la nivel mondial 5 se afla
în România: păduri temperate de conifere, păduri temperate de foioase,
păşuni, sisteme montane mixte şi lacuri. Se constată existenţa unei
varietăţi remarcabile de specii şi taxoni superiori de plante şi animale şi
tipuri de ecosisteme, deşi inventarul este încă incomplet în cazul speciilor,
iar cel al resurselor genetice se află într-o fază incipientă.
Varietatea şi proporţionalitatea relativă a formelor de relief prezintă
caracteristici unice în Europa şi rare pe glob: 28% masive muntoase
(altitudine peste 1.000 metri), 42% dealuri şi podişuri (altitudine între 300
şi 1.000 m) şi 30% câmpii (altitudine sub 300 m).

2.3.2. Capitalul antropic

Situaţia generală a României este caracterizată de o tranziţie întârziată
la o economie de piaţă funcţională, cu complicaţii suplimentare generate
de o gestionare defectuoasă pe fondul unei moşteniri istorice dificile şi
unor deformări structurale severe intervenite în ultimele 3-4 decenii.
Între 2001 şi 2007, performanţa macroeconomică a României s-a
îmbunătăţit semnificativ, în ciuda unei conjuncturi internaţionale mai puţin
favorabile. Creşterea Produsului Intern Brut (PIB) a înregistrat un ritm
mediu anual de peste 6%, printre cele mai ridicate în zonă, şi a fost
însoţită de un proces susţinut de macrostabilizare, cu rezultate notabile. În
anul 2007, Produsul Intern Brut al României a ajuns la circa 121,3 miliarde
euro, reprezentând o triplare faţă de anul 2000. Cu toate acestea, PIB-ul

35
pe locuitor, calculat la puterea de cumpărare standard reprezenta aproape
41% din media UE27.
După 1990, structura economiei româneşti a suferit modificări
importante, marcate de un transfer de activităţi de la industrie şi agricultură
spre servicii, într-o fază iniţială, şi ulterior spre construcţii. Într-o primă
etapă, restructurarea industriei a dus la o reducere a contribuţiei sale la
formarea PIB de la circa 40% în 1990 la circa 25% în 1999. După anul
2000, declinul structural a fost oprit, iar contribuţia industriei în cadrul PIB
a rămas la un nivel relativ constant. Este semnificativ faptul că, în 2007,
sectorul privat a creat 86,6% din valoarea adăugată brută din industrie,
faţă de 68,4% în anul 2000. Ponderea sectorului de servicii a crescut de la
26,5% din PIB în 1990 la circa 50% în 2007. Este de reţinut faptul că
unele sectoare (textile, încălţăminte, mobilă, echipamente electrice) au
cunoscut ajustări structurale mai profunde, devenite posibile datorită
privatizării lor rapide, reuşind să ajungă la un nivel rezonabil de
profitabilitate. Progrese semnificative s-au înregistrat şi în restructurarea
sectoarelor minier, al materialelor de construcţii şi al construcţiilor navale.
În domeniul transporturilor, România deţine o poziţie-cheie la
frontiera estică a UE lărgite, ca zonă de tranzit atât pe direcţia est-vest
(racordul cu Asia prin Marea Neagră) cât şi nord-sud (de la Baltică la
Mediterană). Trei dintre axele prioritare TEN-T traversează teritoriul
României.
Evoluţiile recente din România confirmă tendinţele generale din
Uniunea Europeană, considerate a fi alarmante, privind creşterea ponderii
transportului rutier în parcursul mărfurilor de la 45,6% în 2001 la 72,4% în
2007, iar în parcursul pasagerilor (interurban şi internaţional, în
pasageri/km) de la 35,2% la 51,4%. Raportate la cantităţile de mărfuri (în
tone) şi numărul de pasageri transportaţi, aceste ponderi au ajuns, în
2007, la 78,8% şi, respectiv, 71,6%, situându-se aproape de media UE
(76,5% în 2005). Numărul autovehiculelor rutiere pentru transportul de
mărfuri a crescut în perioada 2001-2006 cu 24,5%, ajungând la peste
545.000, iar cel al autoturismelor cu 25%, ajungând la 3,6 milioane. Starea
precară a infrastructurii rutiere (numai circa 228 km de autostrăzi şi 21,5
mii km de drumuri naţionale şi locale modernizate din totalul de circa 80
mii km în 2006) şi densitatea scăzută a drumurilor publice (33,5 kilometri
la 100 km pătraţi în 2005 faţă de media UE-25 de 110,1 kilometri la 100
km pătraţi în 2003) conduc la sporirea distanţei şi timpului de parcurs, la
consumuri excesive de carburanţi, cu efecte nocive asupra mediului, şi la
un număr mare de accidente rutiere (743 morţi la 1 milion călători), cu mult
peste media UE (239).
Agricultura României se află încă într-o situaţie de declin determinată
de fragmentarea excesivă a proprietăţii (gospodăriile de subzistenţă fiind
predominante), dotarea slabă cu maşini şi utilaje, situaţia precară a
infrastructurii rurale, folosirea redusă a îngrăşămintelor chimice sau
naturale şi a pesticidelor, reducerea dramatică a suprafeţelor irigate,
degradarea solului, deficitul cronic de resurse de finanţare, lipsa unui
sistem funcţional de credit agricol.
Suprafaţa agricolă a României era în anul 2006 de circa 14,7 milioane
hectare, reprezentând 61,8% din totalul fondului funciar, din care 64,1%

36
terenuri arabile, 1,5% vii şi pepiniere viticole, 1,4% livezi şi pepiniere
pomicole, 22,6% păşuni şi 10,4% fâneţe.
În urma aplicării legislaţiei fondului funciar, o proporţie de circa 95,3%
din terenul agricol şi o mare parte din fondul forestier au fost retrocedate
proprietarilor de drept. Ca urmare, numărul total al exploataţiilor agricole
era, în 2005, de 4.256.152, din care 90,65% aveau o suprafaţă mai mică
de 5 hectare, 9,02% între 5 şi 10 ha, iar numai 0,33% deţineau mai mult
de 50 ha.
Consumul alimentar în România, comparativ cu ţările dezvoltate din
Europa, este deficitar la carne, lapte, ouă, peşte şi la unele sortimente de
legume şi fructe, dar este excedentar la produsele din cereale.
Satisfacerea nevoilor populaţiei şi realizarea unei alimentaţii echilibrate
depinde atât de crearea unor disponibilităţi suficiente cât şi de creşterea
puterii de cumpărare. La nivelul anului 2007 cheltuielile cu alimentaţia au
depăşit 70% din veniturile dispozabile ale populaţiei.
Din punctul de vedere al infrastructurii de bază România se situează
încă mult sub media Uniunii Europene şi are de recuperat rămâneri în
urmă importante la majoritatea indicatorilor principali. Sistemele existente
de furnizare a apei curente acoperă consumul a doar 65% din populaţie.
Calitatea apei furnizate de cele 1.398 instalaţii de tratare a apei potabile
(în majoritate cu tehnologii învechite şi ineficiente) se află adesea sub
standardele acceptate din punctul de vedere al parametrilor chimici (10
până la 25%, în funcţie de mărimea localităţii şi tehnologia folosită). De
asemenea, 25% din sistemele publice de apă care aprovizionează
localităţi cu 50 până la 5.000 persoane au apă necorespunzătoare din
punctul de vedere al parametrilor bacteriologici, de turbiditate, conţinut de
amoniac, nitraţi, fier. 10% din sistemele publice care aprovizionează
localităţi cu mai mult de 5.000 persoane distribuie apă necorespunzătoare
din punctul de vedere al oxidabilităţii, turbidităţii, gustului, mirosului,
conţinutului de amoniac, fier, nitraţi. De sisteme de canalizare beneficiază
doar cu puţin peste jumătate din populaţia ţării (11,5 milioane) din care
10,3 milioane în mediul urban. În această situaţie, 52% din totalul
locuitorilor au acces atât la apă curentă cât şi la canalizare, 16% doar la
apă curentă dar nu şi la canalizare şi 32% la nici unul dintre servicii. Doar
33% din locuitorii satelor sunt conectaţi la sisteme de furnizare a apei
curente (faţă de 87% în UE-15) şi numai 10% la sisteme de canalizare
moderne.
Din perspectiva amenajării teritoriului şi planificării spaţiale, spaţiul
antropic al României este supus unor procese accentuate de deteriorare
prin erodarea calităţilor tradiţionale şi întârzierea racordării la tendinţele
europene de modernitate sustenabilă. Aceste procese au, în prima
instanţă, surse istorice în urbanizarea tardivă, prezenţa unor decalaje
profunde între mediul urban şi cel rural precum şi între diferite regiuni,
existenţa unui stoc important de locuinţe substandard, deficienţe în
evidenţa şi utilizarea fondului funciar.
Situaţia actuală încorporează efectele pe termen lung ale ingineriei
socio-spaţiale în cele patru decenii de regim comunist ultracetralizat prin
intervenţii agresive asupra capitalului natural, extinderea suprafeţelor
agricole prin distrugerea unor ecosisteme viabile, concentrarea investiţiilor
asupra unor proiecte industriale şi urbane de dimensiuni gigantice,

37
demolarea centrelor istorice ale multor oraşe pentru a face loc unor clădiri
administrative tipizate, absorbţia de resurse în proiectul centrului civic de
la Bucureşti etc.
Aceste constatări se referă în egală măsură la conservarea şi
valorificarea patrimoniului cultural naţional. Lipsa unei evidenţe
cadastrale corecte şi complete a monumentelor istorice şi de arhitectură,
siturilor arheologice, ansamblurilor construite cu valoare de patrimoniu,
peisajelor-unicat creează dificultăţi în ierarhizarea raţională a intervenţiilor
de conservare, restaurare sau, după caz, valorificare economică sau
turistică. Potrivit unui studiu elaborat în 2005, din cele 26.900 de
monumente şi situri istorice listate, 75% sunt în pericol de deteriorare sau
se află într-un stadiu avansat de degradare.

2.3.3. Capitalul uman

Evaluarea corectă a stării capitalului uman şi a tendinţelor de evoluţie
pe termen mediu şi lung este de o importanţă fundamentală pentru
proiectarea realistă a perspectivelor unui model sustenabil de dezvoltare
în toate componentele sale esenţiale: economic, sociocultural şi de mediu.
În ultimă instanţă, întrebarea la care prezenta Strategie încearcă să dea
un răspuns rezonabil este: Cu cine şi pentru cine se va realiza dezvoltarea
durabilă a României?
Pentru o apreciere obiectivă a situaţiei, studiile recente (Indexul
European al Capitalului Uman, Consiliul Lisabona, 2007) iau în calcul
elemente precum: stocul de capital uman (investiţia per capita pentru
educaţie şi formare profesională a populaţiei ocupate, compoziţia
capitalului uman în funcţie de tipul şi nivelul de educaţie, starea de
sănătate), utilizarea acestuia (rata de ocupare, rata şomajului, rata
conectării la reţele de comunicare multimedia, participarea la activităţi
producătoare de venit sau valoare), productivitatea (contribuţia capitalului
uman raportată la valoarea adăugată creată, calitatea educaţiei şi formării
profesionale, angajabilitatea pe parcursul întregii vieţi, investiţii în
cercetare-dezvoltare) şi demografia (spor sau declin, trenduri migratoare,
impactul calculat asupra pieţei muncii).
România nu constituie o excepţie. Situaţia demografică a României
se afla, în 2008, în al 19-lea an de deteriorare. Trei realităţi si-au pus
amprenta pe această evoluţie: criza economică şi socială care a dominat
cea mai mare parte a acestei perioade, dobândirea dreptului la libera
circulaţie şi urmările politicilor demografice aberante ale guvernanţilor din
deceniile 7, 8 şi 9 ale secolului trecut. Măsurile excesive luate de regimul
comunist, în octombrie 1966, în privinţa dreptului la întreruperea sarcinii şi
la contracepţie, mergând pună la «planificarea» nivelului natalităţii,
legislaţia extrem de restrictivă privind divorţul şi penalizarea financiară a
persoanelor fără copii au avut drept rezultat o creştere mare a natalităţii în
anii 1967 şi 1968, la un nivel peste valorile medii europene. Reversul
acestei evoluţii temporare s-a exprimat în creşterea mortalităţii infantile şi
menţinerea ei la cote ridicate, în cea mai mare mortalitate maternă din
Europa şi în proporţiile alarmante ale copiilor născuţi cu malformaţii
congenitale precum şi ale celor abandonaţi după naştere.
Evoluţiile demografice au constituit un factor important din punct de
vedere statistic (dar nu determinant din punct de vedere calitativ) al

38
situaţiei actuale în domeniul educaţiei şi formării profesionale. În
intervalul 2000-2006, numărul absolvenţilor şi al unităţilor de învăţământ în
funcţiune (în special preuniversitar) s-a aflat într-o scădere continuă, cu
diferenţieri şi oscilaţii pe niveluri educaţionale şi locaţii (urban/rural) corelat
fiind, de la an la an, cu diminuarea populaţiei de vârstă şcolară.
Modificările Legii Învăţământului din 1995 în anii 2003 şi 2004 au adus
îmbunătăţiri semnificative cadrului legal, prevăzând printre altele:
extinderea duratei învăţământului obligatoriu de la 8 la 10 clase;
introducerea unor elemente de schimbare a sistemului de finanţare a
învăţământului preuniversitar prin sporirea autonomiei unităţilor de
învăţământ şi a atribuţiilor autorităţilor locale; finanţarea învăţământului de
stat din fondurile publice a crescut de la 3,6% din PIB în 2001, la 5,2% în
2007, fiind estimată la minimum 6% începând din anul 2008.
Sistemul de sănătate din România este de tip asigurări sociale şi are
ca scop garantarea accesului echitabil şi nediscriminatoriu la un pachet de
servicii de bază pentru asiguraţi. În anul 2005, gradul de cuprindere în
sistemul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate era de 96,08% în
mediul urban şi de 98,25% în zonele rurale. Măsurile de modernizare
întreprinse începând cu anul 1998 şi legiferarea reformei sistemului sanitar
în 2006 au creat premise pentru îmbunătăţirea serviciilor în
acest sector prin descentralizarea unor activităţi, introducerea noţiunii de
medic de familie la libera alegere a pacienţilor, dezvoltarea bazei de
tratament şi prevenţie şi a accesibilităţii la servicii medicale de calitate,
sporirea eficacităţii intervenţiilor de urgenţă. Începând din anul 2008
majoritatea unităţilor sanitare funcţionează în regim autonom, în
administraţia autorităţilor locale sau judeţene.

2.3.4. Capitalul social

Funcţionarea optimă a unei societăţi democratice presupune nu numai
existenţa unui cadru legislativ adecvat şi a unei construcţii instituţionale
eficiente, ci şi dezvoltarea unei culturi participative bazate pe încredere şi
cooperare. Din perspectiva definiţiei clasice a capitalului social ca fiind «un
bun societal care îi uneşte pe oameni şi le permite să urmărească mai
eficient realizarea unor obiective comune», statornicirea încrederii între
membrii societăţii are la bază îndeplinirea obligaţiilor asumate şi
reciprocitatea. În societatea modernă, colaborarea entităţilor publice şi
private în slujba intereselor şi drepturilor fundamentale ale cetăţenilor este
susţinută de reţeaua de asociaţii voluntare, organizaţii neguvernamentale,
asociaţii profesionale, grupuri caritabile, iniţiative cetăţeneşti etc. care
acţionează (autonom sau în cooperare, direct sau prin mass media) în
relaţia cu puterea de stat (legislativă, executivă, judecătorească), garantul
respectării valorilor şi practicilor democratice.
Pe măsura maturizării accelerate a acţiunii civice în România ca factor
de susţinere a unei guvernări care îşi întemeiază legitimitatea pe
responsabilitate şi transparenţă şi ca element de importanţă crucială în
promovarea principiilor şi practicilor dezvoltării durabile, solidaritatea şi
coeziunea socială se va clădi pe temeiul unor principii ferme precum:
- Transparenţa actului decizional al administraţiei publice;
- Comunicarea permanentă şi accesul liber la informaţii de interes
public;

39
 - Parteneriatul durabil în realizarea obiectivelor comune convenite;
- Optimizarea utilizării resurselor;
- Nediscriminarea organizaţiilor neguvernamentale în raport cu ceilalţi
potenţiali parteneri din comunitate;
- Respectarea valorilor organizaţiilor neguvernamentale şi a misiunilor
acestora.

2.4. Obiective-ţintă şi modalităţi de acţiune la Orizont

2013, 2020, 2030 conform orientărilor strategice ale UE
Structura capitolelor şi subcapitolelor din această secţiune urmăreşte
strict logica tematică a Strategiei de Dezvoltare Durabilă revizuite a UE din
2006 (SDD/UE). Problemele şi preocupările specifice ale României care
nu sunt cuprinse în orientările prioritare ale UE sunt tratate separat în
Partea IV.

2.4.1. Provocări cruciale

2.4.1.1. Schimbările climatice şi energia curată
Obiectiv general SDD/UE: Limitarea schimbărilor climatice
precum şi a costurilor şi efectelor negative ale acestora asupra
societăţii şi mediului.
Sarcinile ce revin României în calitate de stat membru al Uniunii
Europene sunt în conformitate cu obiectivele Uniunii Europene asumate la
sesiunea de primăvară a Consiliului European din 9 martie 2007, respectiv
de reducere, până în 2020, cu 20% a emisiilor de dioxid de carbon la
nivelul UE, comparativ cu nivelul anului 1990, şi creşterea, în acelaşi
interval de timp, cu până la 20% a ponderii energiei din surse regenerabile
în totalul consumului energetic, precum şi creşterea eficienţei energetice
cu 20%. Promovarea utilizării surselor regenerabile de energie constituie
obiectivul major al pachetului legislativ privind schimbările climatice şi
energia din surse regenerabile prezentat de Comisia Europeană la 23
ianuarie 2008. Ţintele avute în vedere şi termenele de punere în aplicare
sunt, în unele privinţe, mai exigente decât cele stabilite în Strategia pentru
Dezvoltare Durabilă revizuită a UE din iunie 2006.
Principalele direcţii strategice în domeniul politicii energetice a
României, în conformitate cu obiectivele şi politicile convenite la nivelul
Uniunii Europene, sunt:
- Securitatea energetică: Menţinerea suveranităţii naţionale asupra
resurselor primare de energie şi respectarea opţiunilor naţionale în
domeniul energiei; creşterea siguranţei ofertei de energie şi menţinerea
unui grad acceptabil de dependenţă faţă de importuri prin diversificarea
surselor de import, a resurselor energetice proprii, a rutelor şi reţelelor de
transport naţionale şi regionale; cooperarea regională pentru protecţia
infrastructurii critice în domeniul energiei;
- Dezvoltarea durabilă: îmbunătăţirea eficienţei energetice pe întregul
lanţ resurse – producţie – transport – distribuţie - consum final prin
optimizarea proceselor de producţie şi distribuţie şi prin reducerea
consumului total de energie primară raportat la valoarea produselor sau
serviciilor; creşterea ponderii energiei produse pe baza resurselor

40
regenerabile în consumul total şi în producţia de electricitate; utilizarea
raţională şi eficientă a resurselor primare neregenerabile şi scăderea
progresivă a ponderii acestora în consumul final; promovarea producerii
de energie electrică şi termică în centrale de cogenerare de înaltă
eficienţă.
- Competitivitatea: Continuarea dezvoltării şi perfecţionării pieţelor
concurenţiale de energie electrică, gaze naturale, petrol, uraniu, cărbune,
servicii energetice; promovarea surselor regenerabile cu ajutorul
certificatelor verzi, în contextul integrării regionale; participarea sporită la
sistemul UE de tranzacţionare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de
seră; liberalizarea tranzitului de energie şi asigurarea accesului constant şi
nediscriminatoriu al participanţilor din piaţă la reţelele de transport,
distribuţie şi la interconexiunile internaţionale.
Intensitatea energiei primare va scădea, în 2013, la 0,34 tone
echivalent petrol (tep) per 1.000euro2005 (faţă de 0,511 tep/1.000 euro în
2006) iar intensitatea energiei finale la 0,23 tep/1.000euro2005. Potrivit
Strategiei naţionale în domeniul eficienţei energetice, intensitatea
energetică se va reduce la sfârşitul anului 2015 între 50% (scenariul
optimist) şi 30% (scenariul pesimist) faţă de cifrele anului 2005, în
condiţiile unei dinamici estimate a PIB de 5,4% în perioada 2003-2015.
Se vor întreprinde măsuri concrete pentru perfecţionarea cadrului
legislativ şi instituţional în domeniul energiei şi schimbărilor climatice
prin punerea în practică a cerinţelor ce rezultă din implementarea
Pachetului de reglementări propus de Comisia Europeană.

2.4.1.2. Transport durabil

Obiectiv general SDD/UE: Asigurarea ca sistemele de transport să
satisfacă nevoile economice, sociale şi de mediu ale societăţii,
reducând, în acelaşi timp, la minimum impactul lor nedorit asupra
economiei, societăţii şi mediului.
Domeniul transporturilor este considerat prioritar în contextul planurilor
de dezvoltare ale României, date fiind relaţiile sale de interdependenţă cu
celelalte ramuri ale economiei naţionale, valoarea serviciilor oferite pentru
populaţie şi impactul considerabil asupra mediului.
Dezvoltarea transporturilor are în vedere facilitarea includerii
sistemelor urbane din România în mediul european prin îmbunătăţirea în
special a serviciilor feroviare şi aeriene având destinaţiile principale în
Europa. Indicatorul relativ al accesibilităţii (combinând servicii,
transbordări, preţuri şi durate de călătorie) urmează să se alinieze
progresiv până în anul 2020 la cel existent în zonele metropolitane din
Europa.
Se vor îmbunătăţi legăturile între oraşe prin stimularea serviciilor de
transport public interurban şi de coordonare a gestiunii şi se va garanta o
accesibilitate generală minimă a serviciilor publice pentru toţi cetăţenii,
acordându-se o atenţie specială grupurilor vulnerabile (copii, bătrâni,
persoane cu mobilitate redusă). Accesibilitatea transportului public la
zonele cu densitate mică a populaţiei şi nuclee dispersate se va asigura la
nivele minime stabilite.

41
 Condiţiile de siguranţă vor creşte, estimându-se o reducere cu 50% a
numărului de morţi în perspectiva anului 2030 faţă de anul 1998.
În domeniul protecţiei infrastructurii de transport se va dezvolta o
politică de „risc zero", iar riscurile existente vor fi reevaluate continuu la
toate modurile de transport.
Pentru minimizarea efectelor adverse ale transportului asupra
mediului se va elabora o strategie privind protecţia mediului în domeniul
transporturilor, corelată cu noile politici ale UE, inclusiv cu reglementările
în domeniul maritim, focalizată pe indicatori privind nivelurile admisibile,
metodele şi mijloacele de monitorizare şi control pentru emisiile poluante,
gazele cu efect de seră şi pentru zgomotele la sursă provenite din
activităţile de transport. Se va întreprinde cartografierea emisiilor sonore
provocate de transporturi în marile aglomeraţii urbane şi pe reţelele de
transport cu trafic intens în vederea stabilirii modalităţilor optime de
protejare a populaţiei şi a mediului. Pe baza analizei celor mai bune
practici din celelalte ţări ale UE, se vor elabora reglementări privind taxele
de utilizare a infrastructurilor şi mijloacelor de transport şi se vor promova
măsuri stimulative, prin instrumente financiare şi/sau fiscale (reducerea
sau scutirea de accize, subvenţii pentru cercetare-dezvoltare) pentru
utilizarea mai largă a biocarburanţilor şi a combustibililor alternativi în
activitatea de transporturi.

2.4.1.3. Producţie şi consum durabile

Obiectiv general SDD/UE: Promovarea unor practici de consum şi
producţie sustenabile.
O abordare realistă a acestei arii problematice presupune evaluarea
modelului de producţie şi consum pe care s-a bazat evoluţia economiei
Româneşti în ultima perioadă de timp în scopul identificării soluţiilor pentru
reducerea consumului de resurse materiale pe unitate de valoare
adăugată brută (VAB) şi decuplării dinamicii produsului intern brut (PIB) de
cea a consumului integrat de resurse materiale şi energetice, precum şi de
impactul negativ asupra mediului.
Luând ca bază de referinţă cifrele anului 2000 (100%), producţia de
bunuri şi servicii a înregistrat în perioada 2001-2007 o creştere de 62,3%,
în vreme ce valoarea adăugată brută a sporit cu numai 52,1% ca urmare a
majorării cu 71,4% a consumului intermediar (valoarea bunurilor şi
serviciilor achiziţionate şi consumate, exclusiv activele fixe). Coroborarea
acestor date indică faptul că în această perioadă dinamica valorii
adăugate a fost inferioară celei a producţiei (în ciuda unei dinamici pozitive
a productivităţii muncii), iar plusul de producţie s-a realizat printr-un
consum mai mare de resurse. Raportul dintre dinamica VAB şi cea a
consumului intermediar a fost în toţi aceşti ani negativ, înregistrând chiar o
deteriorare progresivă (95,9% în 2001, 99,4% în 2002, 96,5% în 2003,
99,3% în 2004, 99,5% în 2005, 98,2% în 2006 şi 99,4% în 2007).

42
 2.4.1.4. Conservarea şi gestionarea resurselor naturale
Obiectiv general SDD/UE: Îmbunătăţirea gestionării resurselor
naturale şi evitarea exploatării lor excesive, recunoaşterea valorii
serviciilor furnizate de ecosisteme.
Strategiile succesive de dezvoltare durabilă ale Uniunii Europene
(2001 şi 2006) tind să pună accentul într-o măsură crescândă pe
conservarea şi valorificarea prudentă a capitalului natural. Printre factorii
determinanţi ai acestei evoluţii a fost conştientizarea pericolelor reale ale
schimbărilor climatice cauzate de activităţile umane precum şi percepţia
publică tot mai accentuată asupra avantajelor folosirii unor produse şi
servicii curate din punct de vedere ecologic, cu efecte benefice asupra
sănătăţii şi bunăstării oamenilor.

43
 TESTE DE AUTOEVALUARE
Capitolul II
STRATEGIA NAŢIONALĂ PENTRU DEZVOLTAREA
DURABILĂ A ROMÂNIEI

1. Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv politic al Uniunii

Europene începând cu anul:
a) 1997;
b) 2001;
c) 2005.

2. Care dintre următoarele obiective sunt considerate obiective-cheie,

în activitatea de implementare a Strategiei Naţionale pentru dezvoltare
durabilă:
a) protecţia mediului prin măsuri care să permită disocierea creşterii
economice de impact negativ asupra mediului;
b) echitatea şi coeziunea socială;
c) prosperitatea economică prin promovarea cunoaşterii, inovării,
competitivităţii.

3. Din cele 198 habitate inventariate pe continentul european, în

România în cadrul capitalului natural se regăsesc:
a) 94;
b) 92;
c) 104.

4. În cazul capitalului antropic al României, PIB a înregistrat un ritm

mediu anual de creştere în perioada 2001-2007 de:
a) peste 6%;
b) peste 5%;
c) peste 4%.

5. Agricultura României se află într-o perioadă de declin. Suprafaţa

agricolă era în anul 2006, de:
a) 14,7 milioane hectare;
b) 10,2 milioane hectare;
c) 17 milioane hectare.

6. În cazul capitalului antropic, infrastructura României se situează

încă mult sub media Uniunii Europene. Sistemele de furnizare a apei
curente acoperă consumul a:
a) doar 45% din populaţie;
b) doar 65% din populaţie;
c) doar 55% din populaţie.

44
 7. Evaluarea stării capitalului uman a dus la concluzia că în România
în anul 2008, situaţia demografică se afla:
a) în al 19-lea an de deteriorare;
b) în al 18-lea an de deteriorare;
c) în al 17-lea an de deteriorare.

8. Evoluţiile demografice au constituit un factor important din punct de

vedre statistic al situaţiei actuale în domeniul educaţiei şi formării
profesionale. În anul 2007 a fost alocat:
a) 5,2% din PIB pentru învăţământ;
b) 6% din PIB pentru învăţământ;
c) 4% din PIB pentru învăţământ.

9. În cadrul sistemului de sănătate din România, în anul 2005, gradul

de cuprindere în sistemul Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate era
de:
a) 96,08% în mediul urban;
b) 92,6% în mediul urban;
c) 98,2% în mediul urban.

10. În cadrul capitalului social, promovarea principiilor şi practicilor

dezvoltării durabile, se va clădi pe temeiul unor principii ferme, precum:
a) transparenţa actului decizional al administraţiei publice;
b) optimizarea utilizării resurselor;
c) comunicarea permanentă şi accesul liber la informaţii de interes
public.

11. Obiective-ţintă. Principalele direcţii strategice în domeniul politicii

energetice a României, în conformitate cu obiectivele şi politicile convenite
la nivelul Uniunii Europene sunt:
a) securitatea energetică;
b) dezvoltarea durabilă rurală;
c) competitivitatea.

12. Obiective-ţintă. Transport durabil. Condiţiile de siguranţă vor

creşte, estimându-se o reducere cu:
a) 50% a numărului de morţi în perspectiva anului 2030 faţă de anul
1998;
b) 40% a numărului de morţi în perspectiva anului 2030 faţă de anul
1998;
c) 30% a numărului de morţi în perspectiva anului 2030 faţă de 1998.

13. Obiective-ţintă. Producţie şi consum durabile. Producţia de bunuri

şi servicii a înregistrat în perioada 2001-2007, o creştere de:
a) 62,3%;
b) 52,7%;
c) 86%.

45
 14. Obiective-ţintă. Strategiile succesive de dezvoltare durabilă ale
Uniunii Europene (2001 şi 2006) tind să pună accentul pe conservarea şi
valorificarea prudentă a capitalului natural. Factori determinanţi:
a) conştientizarea pericolelor reale ale schimbărilor climatice cauzate
de activităţile umane;
b) percepţia publică tot mai accentuată asupra avantajelor folosirii unor
produse şi servicii curate din punct de vedere ecologic;
c) creşterea tot mai mare a numărului de servicii către populaţie.

46
 PARTEA A II-A
Capitolul III
REGLEMENTAREA RAPORTURILOR
OM-NATURA DE-A LUNGUL TIMPULUI. DE LA DREPTUL
NATURII LA DREPTUL MEDIULUI

3.1. Etapele organizării şi legiferării ocrotirii mediului

înconjurător în România
a. Reguli în vechiul drept românesc
Iniţiativele ocrotirii naturii pe pământul românesc sunt vechi şi
numeroase. Unele mărturii le găsim în operele cronicarilor Ion Neculce şi
Dimitrie Cantemir19.
Una din primele încercări de reglementare a raporturilor omului cu
natura datează încă din vremea lui Ştefan cel Mare (1457-1504), care
preocupat de protejarea vânatului şi a altor resurse naturale a dat „legea
braniştei” - loc oprit unde nimeni nu avea voie să vâneze, să pescuiască,
să păşuneze vitele şi nici măcar să cosească fânul fără voia stăpânului.
Cei ce încălcau legea erau aspru pedepsiţi, cu pedeapsă corporală şi
confiscarea a tot ce aveau asupra lor când săvârşeau infracţiunea.
Actele domneşti ale lui Vlad Vintilă (1533) şi mai ales, ale lui Ştefan
Tomşa (1621) reglementau „braniştele” sau „opreliştile de stricare a
naturii”. Astfel, într-un document emis la 4 noiembrie 1621 de Ştefan
Tomşa se întărea mănăstirii Bisericani o branişte din Popeşti (judeţul
Neamţ) care arăta că „Nimeni să nu aibă nici o treabă, nici pădurea să n-o
taie, nici să vâneze, nici să prinză peşte... pe cine-l vor prinde în pădure,
să aibă a-l lua carul cu boi şi pe cine-l vor găsi prinzând peşte să fie tari şi
puternici cu această carte a noastră a prinde acel om şi a-i lua totul ce va
fi asupra lui”20.
Despre regimul juridic al braniştei pomeneşte şi un document dat de
Matei Basarab la 30 mai 1646 prin care se întăreşte mănăstirii Radu Vodă
din Bucureşti ocina ei de la Cimernicu între Dudeşti, Văcăreşti, Popeşti,
Conduratu.
Instituţia braniştei a funcţionat şi în Transilvania. Astfel, la 1 octombrie
1588 principele Sigismund Bathory dă instrucţiuni nobilului Matei Myari cu
privire la interzicerea tăierii pădurilor şi a prinderii vânatului în hotarele
sale din Miceşti, Drâmbar, Amoşiţa, Stremţ şi Salda de Jos, lângă Alba-
lulia.
Un pas înainte pe linia măsurilor oficiale de ocrotire a naturii pe
teritoriul nostru îl constituie primele încercări de reglementare a folosirii
pădurilor.
În Banat s-a constituit serviciul silvic regulat în 1739; în Transilvania,
prima reglementare oficială este dată în anul 1781 în timpul împăratului
losif al ll-lea.

19
Daniela Marinescu, op. cit., p. 30-35.
20
R. Stancu, Gh. Deaconu, A. Richiţeanu, Saltiţa Stancu, Aspecte ale dezvoltării legislaţiei de
ocrotire a naturii în România, Revista Ocrotirea naturii şi a mediului înconjurător, t. 2 nr. 2/1977, p.
95.

47
 În Moldova, domnitorul Alexandru Moruzzi, la 28 noiembrie 1792,
întăreşte „anaforaua” pentru codru, dumbrăvi şi lunci, urmată doi ani mai
târziu (1794) de o altă orânduială, motivată de faptul că „s-au tăiat fără
socoteală vârf de păduri şi codri, locurile rămânând câmpii goale” şi deci
trebuie „să fie oprite de a nu se strica rău pădurile şi dumbrăvile supt nici
un fel de nume”21.
O astfel de reglementare pentru ocrotirea pădurii este dată şi în Ţara
Românească în anul 1793.
O caracteristică a acestor prime legiuiri constă în faptul că ele
reglementau dreptul de proprietate şi de folosinţă asupra pădurilor, inclusiv
fauna lor, şi totodată dădeau unele recomandări silvice ca: stabilirea
vârstei optime pentru tăiere, nevoia de a curăţa pădurile, interzicerea
păşunatului şi, lucru foarte interesant, se făceau chiar propuneri pentru
împăduriri în zonele lipsite de păduri.

b. Perioada modernă
În primele decenii ale secolului al XlX-lea, deşi apar noi coduri şi legi,
Condica lui Calimah, în Moldova, şi Condica lui Caragea, în Ţara
Românească, aplicate între anii 1817 şi 1832, ele nu cuprind dispoziţii
speciale cu privire la ocrotirea naturii şi a vânatului.
Ca urmare a liberalizării comerţului în urma aplicării Tratatului de la
Adrianopol (1829), cultura cerealelor ia o mare dezvoltare, ceea ce
determină creşterea suprafeţelor agricole printr-o distrugere fără
precedent a pădurilor şi o accelerată degradare a solurilor. În faţa acestei
situaţii precare, generată de greşita înţelegere a avantajelor comerţului
liber, anumiţi oameni preocupaţi de viitorul bogăţiilor ţării cer introducerea
unor reglementări legale, care să oprească distrugerea pădurilor. Astfel, în
1843 în Moldova şi 1848 în Ţara Românească se introduc unele dispoziţii
care să pună ordine în exploatarea pădurilor ce aparţineau bisericii şi
clerului, dispoziţii care, deşi nu au dus la rezultate notabile, au prefigurat
legile ce se vor adopta în cea de a doua jumătate a secolului al XlX-lea,
generate de noile condiţii create prin formarea statului naţional şi cucerirea
independenţei de stat a României.
În anul 1872 apare Legea despre vânatu, prin care se reglementează
dreptul de vânătoare, introducând perioade de oprire a vânatului şi, foarte
important, chiar prohibiţia totală a vânătorii pentru unele specii. De
asemenea, legea menţiona că vânătoarea se face numai cu puşca sau
călare şi prevedea sancţiuni pentru cei ce săvârşeau infracţiuni.
Apare primul Cod silvic al României independente la 19 iunie 1881,
care încearcă o reglementare a regimului de exploatare a tuturor pădurilor
ţării în scopul asigurării „pe tot locul unde natura terenului şi a esenţelor
vor permite, lemnul pentru lucru şi industrie reclamate de necesităţile
generale ale ţării.” Pentru prima dată este prevăzută de lege necesitatea
igienizării unor păduri indiferent de proprietar, în scopul antierozional, de
fixare a solului şi reglare a regimului apelor.
Măsurile cu caracter antipoluant sunt completate cu prevederile din
noua Lege sanitară din 1885. Pe baza ei, se elaborează şi se adoptă la 24

21
R. Stancu, Gh. Deaconu, A. Richiţeanu, Saltiţa Stancu, op. cit., p. 96.

48
septembrie 1894, Regulamentul pentru industriile insalubre - o lege
modernă şi complexă pentru protecţia mediului înconjurător.

c. Dezvoltarea legislaţiei privind protecţia mediului înconjurător

după al doilea război mondial
După al doilea război mondial, la 17 octombrie 1950 s-a elaborat o
nouă lege de ocrotire a naturii, prin Decretul nr. 237, completat cu un
regulament de aplicare aprobat prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr.
518 din 1954. Ocrotirea naturii devine o problemă de stat. S-a reorganizat
Comisia pentru ocrotirea monumentelor naturii în cadrul Academiei22.
Pe plan local, măsurile de administrare a monumentelor naturii au fost
date în competenţa primăriilor în perimetrul cărora se aflau rezervaţiile
naturale.
Ulterior, în locul fostelor comisii regionale au fost înfiinţate subcomisii,
pe lângă filialele Academiei, în Cluj (1955), laşi (1956) şi pe lângă baza de
cercetări ştiinţifice din Timişoara (1959). Pe lângă aceste subcomisii au
fost create Consiliile regionale de îndrumare pentru ocrotirea naturii şi
conservarea genofondului României, având menirea să ţină legătura
permanentă între Comisia pentru Ocrotire a Monumentelor Naturii şi
fostele comitete executive ale consiliilor populare şi de a le ajuta să-şi
desfăşoare activitatea.
H.C.M. nr. 518/1954, împuternicea comitetele executive ale consiliilor
populare judeţene, ca la propunerea Comisiei pentru Monumentele
Naturii, să adopte măsuri provizorii pentru ocrotirea faunei, florei,
depozitelor fosiliere, peşterilor etc. aflate pe teritoriile propuse spre a
dobândi calitatea de monument al naturii şi să prevină executarea oricăror
lucrări care ar putea prejudicia integritatea acestor obiective.
După Conferinţa Mondială asupra mediului înconjurător, care a avut
loc la Stockholm în 1972, la 20 iunie 1973 se dă o nouă Lege privind
protecţia mediului înconjurător23, situând România printre primele ţări din
lume - care dispunea de o lege-cadru în acest domeniu, lege ce a fost
întregită şi completată cu alte reglementări sectoriale24.
În concepţia legiuitorului român, mediul înconjurător este constituit din
„totalitatea factorilor naturali şi ai celor creaţi prin activităţi umane care, în
strânsă interacţiune, influenţează echilibrul ecologic, determină condiţiile
de viaţă pentru om şi dezvoltarea societăţii” (art. 5 din Legea nr. 9/1973 ).
Factorii naturali ai mediului supuşi protecţiei în condiţiile legii sunt:
aerul, apa, solul şi subsolul, pădurile şi orice altă vegetaţie terestră şi
acvatică, rezervaţiile şi monumentele naturii. În acelaşi timp, legea
prevede că se supun protecţiei aşezările omeneşti şi ceilalţi factori creaţi
prin activităţi umane.
Constituţia adoptată în anul 1991 a stabilit obligaţia statului de a
asigura „refacerea şi ocrotirea mediului înconjurător, precum şi menţinerea
echilibrului ecologic.” De asemenea, Constituţia a stabilit că „dreptul de
proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului.”
La 29 decembrie 1995 s-a adoptat o nouă Lege a protecţiei mediului
nr. 137, înlocuită la 22 decembrie 2005 de O.U.G. nr. 195 la baza cărora,

22
Daniela Marinescu, op. cit., p. 36-38.
23
Legea nr. 9/1973, publicată în B. Of. nr. 91 din 23 iunie 1973.
24
Legea nr. 3/1962 de aprobare a Codului silvic, republicată în B. Of. nr. 22 din 8.09.1969.

49
în scopul asigurării unei dezvoltări durabile stau următoarele principii şi
elemente strategice:
a) principiul precauţiunii în luarea deciziei;
b) principiul prevenirii riscurilor ecologice şi a producerii daunelor;
c) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice
cadrului biogeografic natural;
d) principiul „poluatorul plăteşte”;
e) înlăturarea cu prioritate a poluanţilor care periclitează nemijlocit şi
grav sănătatea oamenilor;
f) principiul prevenirii, reducerii şi controlului integrat al poluării prin
utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activităţile care pot
produce poluări semnificative;
g) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului;
h) utilizarea durabilă;
i) menţinerea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor
deteriorate;
j) crearea unui cadru de participare a organizaţiilor neguvernamentale
şi a populaţiei la elaborarea şi aplicarea deciziilor;
k) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii
mediului (art. 3).
În anul 1991, s-a înfiinţat ca autoritate publică centrală (prin H.G. nr.
264) Ministerul Mediului, în prezent Ministerul Mediului şi Gospodăririi
Apelor.
Având în vedere proporţiile îngrijorătoare ale poluării mediului, în
ansamblul componentelor sale, în România, ocrotirea şi ameliorarea
acestuia este condiţia sine qua non pentru ridicarea calităţii vieţii
oamenilor şi asigurarea condiţiilor optime de trai pentru generaţiile viitoare.

3.2. Noţiunea de mediu înconjurător şi noţiunea de

resurse naturale
Noţiunea de mediu înconjurător este una din noţiunile fundamentale
care stau la baza ecologiei25 ca ştiinţă, fiind susceptibilă în raport cu

25
Provenind din combinaţiile cuvintelor greceşti oikos - casă şi logos - ştiinţă, studiu, cuvântul
derivat „ecologie” avea la origine, sensul de „ştiinţă despre gospodărirea naturii”.
Denumirea a fost introdusă în ştiinţă de biologul darwinist Ernst Haeckel (1866) care a definit
ecologia drept „ansamblul cunoştinţelor ştiinţifice despre relaţiile organismului cu mediul extern”.
Trei ani mai târziu, el a extins definiţia de mai sus, dându-i sensul de „Teoria despre economia,
despre organizarea organismelor animale” la care a adăugat probleme privind transportul şi
transformările de materie şi energie din comunităţile de organisme vii (biocenoze). La origine,
ecologia era, deci după Haeckel, o ecologie „animală” şi de aceea nu este de mirare că în paralel s-
a dezvoltat şi o ecologie a plantelor, iar ulterior, o ecologie a microorganismelor.
Ecologia a fost numită de-a lungul timpului „acoperişul ştiinţelor” sau „punte între ştiinţe” datorită
inter sau plurii disciplinarităţii implicate în studiul ei.
Într-o mare măsură interdisciplinaritatea se relevă în cercetarea complexelor de ecosisteme ce
alcătuiesc orice peisaj (geologia, ecologia peisajului) şi care sunt obiectul de studiu al geografiei.
Ca ştiinţă biologică, ecologia foloseşte o serie de date şi metode elaborate de numeroase alte
ştiinţe: fizică, chimie, geologie, botanică, zoologie, genetică, fiziologie, biogeografie etc.
Se poate spune că ecologia este „ştiinţa gospodăririi planetei” căci mediul ambiant este o „casă
creată pe pământ de către vieţuitoare”.
Obiectul său de studiu îl constituie în esenţă, biosfera care s-a dezvoltat pe trei compartimente:
atmosferă, hidrosferă şi litosferă, care întrunesc condiţiile necesare manifestării vieţii.

50
necesitatea punerii în valoare sau a ocrotirii elementelor sale componente,
de reglementare juridică26.
Savantul român Emil Racoviţă a definit mediul înconjurător ca fiind
„totalitatea înfăptuirilor, fenomenelor şi energiilor lumeşti ce vin în contact
cu o fiinţă, de care depinde soarta acesteia şi a căror acţiune provoacă o
reacţiune în zisa fiinţă”27.
Într-o accepţie modernă, Şt. Vancea, defineşte mediul ca fiind
„totalitatea condiţiilor energetice, fizice, chimice şi biologice care
înconjoară o fiinţă sau grupurile de fiinţe şi cu care acestea se găsesc în
relaţii permanente de schimb”.
În limbajul curent, potrivit definiţiei de dicţionar, termenul de mediu are
o dublă accepţie: „cadru de viaţă al individului şi ansamblul condiţiilor
susceptibile să acţioneze asupra organismelor vii şi activităţilor umane”.
Într-o reglementare comunitară (Directiva din 27 iunie 1967), prin
mediu se înţelege: „apa, aerul, solul şi relaţiile dintre ele, precum şi relaţiile
dintre acestea şi organismele vii”28.
Faţă de aceste înţelesuri, trebuie arătat că definiţia mediului ca obiect
de protecţie juridică trebuie subordonată acestui scop, respectiv, protecţia
juridică prin mijloace de dreptul mediului. De asemenea, termenul trebuie
analizat aşa cum diferite acte normative îl definesc (legi naţionale privind
protecţia mediului, reglementări internaţionale, reglementări naţionale sau
internaţionale sectoriale etc.).
Aceste elemente Ie-a avut în vedere şi legiuitorul român care, atunci
când s-a referit la mediul înconjurător, a considerat că este constituit din
„totalitatea factorilor naturali şi ai celor creaţi prin activităţi umane care, în
strânsă interacţiune, influenţează echilibrul ecologic, determinând
condiţiile de viaţă pentru om, de dezvoltare a societăţii”29.
Actuala Lege a protecţiei mediului nr. 195/2005 defineşte în art. 1
alin. 2 mediul ca fiind: „ansamblul de condiţii şi elemente naturale ale
Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului,
toate straturile atmosferice, toate materiile organice şi anorganice, precum
şi fiinţele vii, sistemele naturale în interacţiune, cuprinzând elementele
enumerate anterior, inclusiv valorile materiale şi spirituale, calitatea vieţii şi
condiţiile care pot influenţa bunăstarea şi sănătatea omului”.
Conform acestei definiţii, în accepţie globală, realitatea desemnată prin
conceptul de „mediu” este alcătuită din: atmosferă, geosferă, biosferă,
sociosferă şi cosmos.

26
Daniela Marinescu, op. cit., p. 45-49.
27
Şt, Vancea, Curs de ecologie generală, Universitatea Al. loan Cuza, laşi, 1972, p. 17.
28
AI. Kiss, Droit international de l’environnement, Ed. A. Pedone, Paris, 1989, p. 4.
29
Art. 1 din Legea nr. 9/1973.

51
 TESTE DE AUTOEVALUARE
Capitolul III
REGLEMENTAREA RAPORTURILOR
OM-NATURĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI. DE LA DREPTUL
NATURII LA DREPTUL MEDIULUI

1. Care dintre următorii domnitori a dat “legea braniştei”?

a) Ştefan cel Mare;
b) Ştefan Tomşa;
c) Vlad Vintilă.

2. Care din următoarele principii stau la baza Legii 137/1995, Legea

protecţiei mediului?
a) principiul conservării biodiversităţii şi a ecosistemelor specifice
cadrului geografic natural;
b) principiul “poluatorul plăteşte”;
c) principiul răspunderii pentru deciziile luate.

3. În ce an a fost înfiinţat ministerul mediului?

a) 1991;
b) 1992;
c) 1993.

4. În conformitate cu Directiva comunitară din 27.06.1967 prin mediu

se înţelege:
a) totalitatea condiţiilor energetice, fizice, chimice şi biologice care
înconjoară o fiinţă;
b) apa, aerul, solul şi relaţiile dintre ele, precum şi relaţiile dintre
acestea şi organismele vii;
c) totalitatea înfăptuirilor, fenomenelor şi energiilor lumeşti ce vin în
contact cu o fiinţă.

5. Care din următoarele principii sunt recunoscute de Legea nr.

137/1995, legea protecţiei mediului?
a) dezvoltarea colaborării internaţionale pentru asigurarea calităţii
mediului;
b) crearea sistemului naţional de monitorizare integrată a mediului;
c) menţionarea, ameliorarea calităţii mediului şi reconstrucţia zonelor
deteriorate.

52
 Capitolul IV
ATMOSFERA

4.1. Noţiune
Atmosfera terestră este învelişul gazos, alcătuit din aer, care
înconjoară Pământul, fără o limită superioară precisă, având o compoziţie
şi proprietăţi aproximativ constante până la cca. 3000 m altitudine30.
Potrivit Ordonanţei de urgenţă a Guvernului privind protecţia
atmosferei nr. 243/2000, aprobată prin Legea nr. 655/20.11.2001, prin
atmosferă se înţelege „masa de aer care înconjoară suprafaţa terestră,
incluzând şi stratul protector de ozon”.
Prin aer înconjurător se înţelege aerul troposferic, exclusiv cel din
locurile de muncă.
Aerul este un amestec de gaze. Uscat, el conţine 78% azot, 21%
oxigen, 1% alte gaze (argon, neon, heliu, bioxid de carbon). În atmosferă,
aerul ocupă cca. 96% din volum, restul de 4% fiind ocupat de vapori de
apă.

4.2. Cauzele şi efectele principale ale poluării atmosferei

Prima Conferinţă general europeană pentru protecţia mediului
înconjurător care a avut loc la Geneva în 1979, a elaborat printre altele
Convenţia şi Rezoluţia privind poluarea atmosferică transfrontieră la mari
distanţe, convenţie care “defineşte poluarea atmosferică în general ca
fiind: „eliberarea în aer, de către oameni, mijlocit sau nemijlocit, de
substanţe sau energie cu efecte nocive, precum şi periclitarea sănătăţii,
daune comorilor vii şi ecosistemelor sau altor bunuri, precum şi o limitare a
binefacerilor mediului sau a altor drepturi de folosire de drept a mediului”.
În acelaşi timp, poluarea atmosferică transfrontieră pe distanţe lungi a fost
definită ca: „acea poluare a cărei sursă fizică este cuprinsă, total sau
parţial, în zona supusă jurisdicţiei naţionale a unui stat şi care are efecte
dăunătoare într-o zonă supusă jurisdicţiei naţionale a altui stat, la o
distanţă la care nu este în general posibil să se distingă contribuţiile
surselor individuale sau a grupurilor de surse de emisie”. Din aceste
definiţii rezultă că poluarea aerului trebuie privită din punct de vedere al
domeniului de folosire al acestui factor de mediu de către om. Astfel, privit
în calitatea sa de cadru natural al vieţii, aerul devine poluat în momentul în
care concentraţia substanţelor străine introduse în mod artificial sau
natural, sistematic sau numai accidental, se situează la un nivel care
poate dăuna sănătăţii sau vieţii animale sau vegetale. Considerat ca
element de viaţă şi nutriţie, aerul respirat de om trebuie să aibă puritatea
necesară proceselor de ardere din interiorul corpului său. Aerul de calitate
inferioară, provoacă respiraţie greoaie care nu asigură ventilarea normală
a plămânului şi deci, întreaga cantitate de oxigen necesară oxidărilor
interne. Depăşirea valorilor naturale ale concentraţiei de impurităţi în aer
este admisă până la atingerea unor praguri maximale, stabilite prin acte

30
Daniela Marinescu, op. cit., p. 119-122.

53
normative, determinate în urma observaţiilor şi experimentărilor privind
comportamentul fiinţelor vii la expunere îndelungată în aer poluat31.
Aerul serveşte însă, pentru anumite industrii, ca materie primă, caz în
care poluarea are în vedere prezenţa în compunerea lui a unor substanţe
care au efecte negative asupra procesului de producţie ducând la
corodarea instalaţiilor, la alterarea calităţii produselor etc. Pentru turism,
efectele păgubitoare ale poluării aerului în anumite zone privesc, nu
neapărat prezenţa unor substanţe vătămătoare sănătăţii, ci şi alterarea
într-un mod care îl face mai puţin agreabil pentru cei veniţi să se
reconforteze în mijlocul naturii.
Poluanţii din atmosferă se împart în două grupe mari: 1. Poluanţi
primari, care sunt emişi direct din surse identificate sau identificabile şi, 2.
poluanţi secundari care sunt produşi în aer prin interacţiunea a doi sau
mai mulţi poluanţi sau prin reacţia cu anumiţi constituenţi ai aerului.
Principalii poluanţi ai atmosferei sunt cei sulfurici, poluanţii carbonici,
hidrocarburile, compuşii azotului, poluanţii minerali, substanţele
radioactive, praful bacterian etc. Dintre aceşti poluanţi, oxidul de carbon
este cel mai răspândit. El provine în proporţie de aproape 60% de la
vehiculele ce folosesc drept combustibil benzina şi motorina, iar restul de
la industria siderurgică, petrochimică şi altele.
Bioxidul de sulf se consideră că este principala substanţă dăunătoare
din aer; el provine, în primul rând din arderea cărbunilor (50%), a petrolului
(30%) şi din alte procese (20%).
Odată pătrunşi în atmosferă, foarte puţini poluanţi îşi păstrează
integritatea. În general, ca urmare a reacţiilor chimice şi a influenţelor
termice, aceştia îşi schimbă total identitatea.
Apărută odată cu dezvoltarea industrială, poluarea atmosferică a
căpătat o mare extindere în cea de a doua jumătate a secolului XX.
Creşterea producţiei industriale, de tot felul, a circulaţiei vehiculelor cu
motor, producerea energiei electrice şi termice, diferite activităţi din
agricultură, înmulţirea şi răspândirea necontrolată a deşeurilor etc. au fost
însoţite de eliberarea în aer a unor cantităţi din ce în ce mai mari de
particule invizibile de bioxid de carbon, oxid de azot, metan, pulberi şi alţi
agenţi poluanţi care afectează atmosfera lent, dar sigur şi progresiv, astfel
încât într-un deceniu temperatura medie poate să crească cu încă un grad
Celsius32.
Practic, nu încălzirea relativ limitată constituie un pericol, ci
accelerarea schimbării climei, fapt ce pare iminent. Între anii 2030-2050,
temperaturile medii ar putea deveni cu 1,5-4,5 grade Celsius mai mari
decât cele actuale, ceea ce ar duce la valori care nu au mai fost
înregistrate pe pământ în ultimele două milioane de ani.

31
H. Rietschel, W. Reiss, Tehnica încălzirii şi ventilării, Ed. “Tehnica”, Bucureşti, 1967, p. 68.
32
Pământul absoarbe radiaţia solară de undă scurtă şi o distribuie în atmosferă şi oceane, reflectând
o parte din această energie în spaţiu, sub formă de radiaţii de undă lungă. Gazele cu efect de seră
sunt relativ transparente faţă de radiaţia solară recepţionată de Pământ, dar opace pentru radiaţia
emisă de suprafaţa terestră. Aceasta determină o creştere a temperaturii aerului în păturile de joasă
altitudine ale atmosferei, datorită pierderii de căldură redusă. A se vedea pe larg, W.C. Burns, Global
Warming - The United Nations Frame-Work Convention on Climate Change and the Future of Small
Island States, Dickinson Journal of Environmental Law and Policy, 1997, p. 1.

54
 O altă ameninţare asupra mediului o constituie distrugerea progresivă
a stratului de ozon33, ceea ce intensifică proprietăţile de absorbţie ale
atmosferei, Iăsând să treacă radiaţii solare în cantităţi exagerate şi implicit
o mare parte din radiaţiile infraroşii. În consecinţă, pe măsură ce o
cantitate tot mai mare de raze ultraviolete pătrunde în atmosferă, va creşte
numărul îmbolnăvirilor de cancer al pielii şi cataracte oculare, paralel cu
afectarea serioasă a producţiei de grâu, orez, porumb, soia ca şi a
planctonului oceanelor. Deteriorarea stratului de ozon este aşa de mare,
încât planetei i-ar trebui vreo sută de ani pentru a înlocui ozonul deja
pierdut.34
Un alt efect malefic al poluării atmosferei îl constituie ploile acide.
Dintre efectele terestre, cele mai frecvente sunt despăduririle. Un alt
efect constă în pierderea de nutrienţi în stratul superior al solului, cu
urmări complexe asupra productivităţii acestuia, dar şi al impurificării
apelor subterane şi de suprafaţă.
La nivel acvatic, este afectată viaţa multor specii de peşti.
Asupra sănătăţii oamenilor, impactul acidificării este, de asemenea,
direct şi indirect. Efectele directe apar atunci când aerosolii de acid sulfuric
vin în contact cu traectul respirator şi pielea. Efectul indirect se produce
prin ingerarea de metale rezultate din dizolvarea în mediu acid a
plumbului, cadmiului, aluminiului, cuprului etc.
Nu mai puţin grav, prin efectele pe care le produce, este şi smogul35.

4.3. Protecţia atmosferei în dreptul intern

a. Politica şi strategia naţională în domeniul protecţiei atmosferei.
Potrivit Legii protecţiei mediului şi a Ordonanţei de urgenţă a
Guvernului nr. 243/2000, aprobată prin Legea nr. 655/2001, privind
protecţia atmosferei, prin această activitate se urmăreşte prevenirea,
eliminarea, limitarea deteriorării şi ameliorarea calităţii atmosferei, pentru a
se evita manifestarea unor efecte negative asupra sănătăţii umane, a
mediului şi a bunurilor materiale36.
Din cele de mai sus, rezultă că accentul se pune pe activitatea de
prevenire a poluării atmosferice, pe reducerea cât mai mult posibil a
efectelor acestei poluări şi ameliorarea calităţii aerului.
În acest scop, autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului
promovează politicile regionale şi globale, fundamentând principiile şi
acţiunile specifice la nivel naţional şi local, în acest domeniu.

33
În partea sa superioară (20-55 km) atmosfera este alcătuită dintr-un strat de gaze, care
înconjoară planeta, formând un ecran protector faţă de radiaţiile ultraviolete şi permiţând totodată,
pătrunderea căldurii solare care împiedică îngheţarea apelor mărilor şi oceanelor. Distrugerea
stratului de ozon în atmosferă intensifică proprietăţile de absorbţie ale atmosferei, Iăsând să treacă
radiaţii solare în cantităţi exagerate şi implicit o mare parte din radiaţiile infraroşii.
34
Stratul de ozon este deosebit de erodat deasupra teritoriilor care cuprind S.U.A. şi Europa.
35
Smogul este un amestec de diverşi poluanţi şi vapori de apă pe care aceştia îi condensează.
Se cunosc două tipuri de smog: londonez sau reducător şi californian sau oxidant.
În anul 1952, smogul londonez a ţinut patru zile în care au murit cca. 10.000 de persoane, în
majoritate suferinzi de boli cardiace sau respiratorii. Aceasta a determinat statul englez să ia măsuri
deosebit de severe, pe plan Iegislativ, obligând toate unităţile industriale să-şi purifice aerul
evacuat.
36
Daniela Marinescu, op. cit., p. 123-130.

55
 b. Evaluarea calităţii aerului; elaborarea şi aplicarea programelor
de gestionare a calităţii aerului.
Conform art. 16, evaluarea calităţii aerului înconjurător pe teritoriul
României se efectuează pe baza valorilor limită şi a valorilor de prag, în
acord cu standardele naţionale şi ale Uniunii Europene.
Criteriile, metodele şi procedeele de evaluare a calităţii aerului se
stabilesc prin ordin al ministrului apelor şi protecţiei mediului.
Rezultatele evaluării calităţii aerului sunt aduse la cunoştinţa publicului
şi se raportează Uniunii Europene de către autoritatea publică centrală
pentru protecţia mediului (art. 16).
Poluanţii de referinţă care trebuie evaluaţi, precum şi valorile limită,
valorile de prag, marjele de toleranţă37 şi termenele în care trebuie atinse
valorile limită se stabilesc, în acord cu standardele europene şi
internaţionale şi se aprobă prin ordin al ministrului autorităţii publice
centrale pentru protecţia mediului.

c. Obligaţiile titularilor de activităţi care constituie surse de emisii

poluante pentru atmosferă; reglementarea procedurii specifice de
autorizare.
Poluarea atmosferică poate fi produsă de emisii poluante provenite din
surse fixe, surse mobile şi surse difuze38.
Activităţile care constituie surse fixe de poluare se pot desfăşura
numai pe baza acordului şi/sau autorizaţiei de mediu eliberate în urma
abordării integrate a impactului asupra mediului, conform reglementărilor
legale în vigoare.
Lista cuprinzând activităţile care constituie surse fixe importante de
emisii de poluanţi, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului.
Titularii activităţilor care constituie surse fixe de poluare pentru
atmosferă sunt obligaţi:
- să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor de
poluanţi în atmosferă, a programelor şi planurilor de gestionare a calităţii
aerului şi să aplice obligaţiile ce le revin prin acestea;
- să se supună tuturor procedurilor şi cerinţelor legale care conduc la
prevenirea, eliminarea sau reducerea impactului asupra aerului
înconjurător şi asupra mediului;
- să informeze şi să se supună controlului autorităţilor competente
conform Iegislaţiei în vigoare.

d. Monitorizarea calităţii aerului.

Titularii de activitate au obligaţia să furnizeze autorităţilor competente
informaţiile solicitate pentru actualizarea Inventarului naţional al emisiilor
de poluanţi atmosferici, precum şi pentru derularea procedurilor de
reglementare şi control, în condiţiile legii39.
Pentru monitorizarea calităţii aerului a fost înfiinţat şi s-a organizat
pentru prima dată în ţara noastră Sistemul naţional de evaluare şi gestiune
integrată a calităţii aerului, sistem care include Sistemul naţional de

37
Procent de valoare limită cu care aceasta poate fi depăşită, în condiţiile precizate de legislaţia în
vigoare (art. 6 lit. g, din OUG nr. 243/2000).
38
Daniela Marinescu, op. cit., p. 131.
39
Idem, p. 133.

56
monitorizare a calităţii aerului şi Sistemul naţional de inventariere a
emisiilor de poluanţi atmosferici.
Structurile aparţinând Sistemului naţional de monitorizare a calităţii
aerului, indiferent de autoritatea competentă căreia îi sunt subordonate
sau în coordonarea căreia se află, au obligaţia să deruleze activitatea de
monitorizare, să raporteze şi să furnizeze informaţia, conform criteriilor şi
procedurilor comune.
Titularii de activitate sunt obligaţi să monitorizeze nivelul emisiilor de
poluanţi şi să raporteze informaţiile solicitate către autoritatea competentă,
în conformitate cu O.U.G. nr. 95/2005 privind protecţia mediului.

e. Atribuţii şi răspunderi ce revin autorităţii publice centrale

pentru protecţia mediului, altor autorităţi publice centrale şi locale,
precum şi persoanelor juridice în domeniul asigurării calităţii aerului.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, cu
consultarea autorităţilor competente, elaborează normele tehnice şi
regulamentele privind:
- calitatea aerului în funcţie de factorii poluanţi din atmosferă;
- emisiile de poluanţi atmosferici pentru surse fixe şi mobile, precum şi
condiţiile de restricţie sau de interdicţie pentru utilizare, inclusiv pentru
substanţele care afectează stratul de ozon;
- calitatea combustibililor şi carburanţilor, precum şi reglementările
privind introducerea pe piaţă şi transportul acestora;
- pragul fonic şi reglementări pentru limitarea zgomotelor;
- supravegherea calităţii aerului, proceduri de prelevare şi analiză,
amplasarea punctelor şi instrumentelor pentru probare şi analiză,
frecvenţa măsurătorilor şi altele;
- identificarea, supravegherea şi controlul agenţilor economici a căror
activitate este generatoare de risc potenţial şi/sau de poluare atmosferică;
- sistemul de notificare rapidă, în caz de poluare acută a atmosferei cu
efecte transfrontiere, a autorităţilor desemnate cu aplicarea Convenţiei
privind efectele transfrontiere ale accidentelor industriale.

4.4. Reglementări naţionale privind protecţia stratului

de ozon
Pentru aplicarea măsurilor preconizate de Convenţia de la Viena
privind protecţia stratului de ozon, 1985, a celor cuprinse în Protocolul de
la Montreal privind substanţele care epuizează stratul de ozon, 1987, şi a
Amendamentului acestuia adoptat la Londra, 1990, documente la care
România a aderat prin Legea nr. 84/1993, a fost înfiinţat în ţara noastră,
Comitetul Naţional pentru Protecţia Stratului de Ozon, organism
interministerial, fără personalitate juridică, a cărui activitate este
coordonată de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului40.
Comitetul Naţional pentru Protecţia Stratului de Ozon este alcătuit din
reprezentanţi ai ministerelor ale căror activităţi au legătură cu producerea,
comercializarea şi utilizarea substanţelor menţionate în anexele
Protocolului de la Montreal, 1987, şi al amendamentelor lui ulterioare, a

40
Daniela Marinescu, op. cit., p. 136.

57
echipamentelor şi a produselor finite care conţin în interiorul lor
substanţele în cauză sau care sunt obţinute cu ajutorul acestor substanţe.
Dintre atribuţiile ce revin acestui organism menţionăm: analizează şi
propune spre aprobare Guvernului oportunitatea aderării României la
actele internaţionale în domeniul protecţiei stratului de ozon, precum şi
încheierea de înţelegeri bilaterale şi regionale în domeniul activităţii cu
substanţele aflate sub incidenţa Protocolului de la Montreal, echipamente
şi produse finite care conţin în ele substanţele în cauză sau care sunt
obţinute cu ajutorul acestor substanţe; propune, în condiţiile legii,
Programul naţional de cercetare ştiintifică şi tehnologică privind protecţia
stratului de ozon; colaborează cu autoritatea centrală pentru protecţia
mediului la elaborarea sau avizarea, după caz, a proiectelor de acte
normative privind producţia, importul, exportul, reciclarea, recuperarea,
regenerarea, distrugerea, comercializarea, utilizările stabilite ca fiind
esenţiale pentru substanţele prevăzute în Protocolul de la Montreal;
aprobă tehnologia, definiţiile şi standardele tehnice în activităţile cu
substanţele aflate sub incidenţa Protocolului de la Montreal ş.a. (art. 5).

4.5. Răspunderea juridică pentru nerespectarea regimului

de protecţie a atmosferei
Nerespectarea dispoziţiilor legale privind protecţia atmosferei atrage
răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz41.
În ceea ce priveşte răspunderea contravenţională, legea prevede o
serie de fapte care, dacă nu au fost săvârşite în astfel de condiţii încât,
potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni, constituie contravenţii şi
se sancţionează cu amendă, al cărui cuantum diferă în funcţie de
gravitatea faptei contravenţionale comise şi de persoana făptuitorului.
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de
personalul împuternicit din cadrul autorităţilor publice centrale competente
şi din unităţile teritoriale ale acestora, precum şi din cadrul autorităţilor
administraţiei publice locale, conform atribuţiilor stabilite prin lege.

4.6. Protecţia spaţiului extraatmosferic

Cucerirea tainelor cosmosului nu constituie doar urmarea firească a
setei de cunoaştere a oamenilor, ci şi căutarea unui răspuns la necesităţile
lor mereu crescânde. Această activitate duce, în acelaşi timp, la creşterea
pericolului contaminării, mai ales radioactive, a acestui spaţiu cu întregul
său cortegiu de consecinţe pentru mediul înconjurător şi a vieţii însăşi pe
Pământ42.
În scopul reglementării activităţilor desfăşurate în spaţiul
extraatmosferic precum şi pentru protecţia lui, au fost adoptate mai multe
rezoluţii ale Adunării Generale a O.N.U. şi s-au încheiat o serie de
convenţii şi tratate internaţionale care constituie, în mare parte, obiectul
dreptului cosmic43. Dintre aceste documente am ales Tratatul privind
principiile care guvernează activitatea statelor în explorarea şi folosirea

41
Idem, p. 147-148.
42
Daniela Marinescu, op. cit., p. 118-119.
43
Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. în 1962 din 13.12.1963 şi nr. 1884 din 17.10.1963.

58
spaţiului extraatmosferic, a Lunii şi a celorlalte corpuri cereşti adoptat la
Moscova, 1967 (27 ianuarie), ca fiind un tratat-cadru, care stipulează
principiile ce guvernează activitatea statelor în explorarea şi folosirea
spaţiului extraatmosferic.
Astfel, încă din primul articol, tratatul consacră principiul potrivit căruia,
explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte
corpuri cereşti, trebuie făcute spre binele şi în interesul tuturor statelor,
indiferent de gradul lor de dezvoltare economică sau ştiinţifică, fiind bunuri
ale întregii omeniri.
Spaţiul extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti, poate
fi explorat şi folosit în mod liber de către toate statele, în condiţii de
egalitate, fără nici o discriminare, în conformitate cu dreptul internaţional,
inclusiv Carta O.N.U. şi în interesul menţinerii păcii, al securităţii, al
cooperării şi înţelegerii internaţionale.

59
 TESTE DE AUTOEVALUARE
Capitolul IV
ATMOSFERA

1. Prin noţiunea de “atmosferă” se înţelege:

a) masă de aer care înconjoară suprafaţa terestră, incluzând şi stratul
protector de ozon;
b) aerul troposferic, exclusiv cel din locurile de muncă;
c) masă de aer care înconjoară pământul.

2. Conform Conferinţei general europeană pentru protecţia mediului

înconjurător, Geneva 1979, poluarea atmosferică este:
a) eliberarea în aer, de către oameni, de substanţe sau energie cu
efecte nocive;
b) periclitarea sănătăţii, daune comorilor vii şi ecosistemelor;
c) o limitare a beneficiilor mediului sau a altor drepturi de folosire a
mediului înconjurător.

3. Care din următorii poluanţi, este cel mai răspândit în atmosferă:

a) oxidul de carbon;
b) bioxidul de sulf;
c) trioxidul de magneziu.

4. Poluanţii din atmosferă, se împart în:

a) poluanţi primari;
b) poluanţi secundari;
c) poluanţi superaglomeraţi.

5. Precizaţi care din efectele prezentate sunt considerate ca efecte

nocive ale poluării atmosferice?
a) accelerarea schimbării climei;
b) distrugerea progresivă a stratului de ozon;
c) ploile acide.

6. Titularii activităţilor care constituie surse fixe de poluare pentru

atmosferă sunt obligaţi:
a) să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor de
poluanţi în atmosferă;
b) să se supună tuturor procedurilor şi cerinţelor legale care conduc la
prevenirea sau reducerea impactului asupra aerului înconjurător;
c) să informeze şi să se supună controlului autorităţilor competente
conform legislaţiei în vigoare.

7. Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, elaborează

normele tehnice privind:
a) calitatea aerului în funcţie de factorii poluanţi din atmosferă;
b) emisiile de poluanţi atmosferici pentru surse fixe şi mobile;
c) calitatea combustibililor şi carburanţilor.

60
 8. Care din următoarele obligaţii revin Comitetului Naţional pentru
protecţia Stratului de Ozon:
a) analizează şi propune spre aprobarea Guvernului României la
actele internaţionale în domeniul protecţiei stratului de ozon;
b) propune Programul naţional de cercetare ştiinţifică şi tehnologică
pentru protecţia stratului de ozon;
c) elaborează cu autoritatea centrală pentru protecţia mediului la
elaborarea de acte normative în domeniu.

9. Nerespectarea dispoziţiilor legale privind protecţia atmosferei, poate

atrage:
a) răspunderea civilă;
b) răspunderea contravenţională;
c) răspunderea penală.

61
 Capitolul V
APA

5.1. Consideraţii generale

A devenit clasică subdiviziunea Pământului în „sfere”: atmosferă,
biosferă, hidrosferă şi litosferă. Fiecare dintre acestea poate fi considerată
ca un singur rezervor, dar în legătură şi condiţionare reciprocă cu celelalte.
Ca resursă naturală regenerabilă, vulnerabilă şi limitată, apa reprezintă
un element indispensabil pentru societate, materie primă pentru activităţi
productive, sursă de energie şi cale de transport, fiind un factor
determinant în menţinerea echilibrului ecologic, pentru existenţa vieţii şi
înfăptuirea tuturor activităţilor umane44
Ca însăşi existenţa de veche, legătura dintre om şi ape, traversând
legende şi balade, a dus la personificarea unor râuri, văzute ca nişte viteji
cu temperament eroic, năvalnic, răzbunător sau generos.
În faţa lor omul era nevolnic, temător sau în cel mai fericit caz
contemplativ, mulându-şi adeseori viaţa împotriva acestor temperamente
debordante care stăpâneau binele sau puteri.
Cea mai mare cantitate de apă existentă pe glob (97%) se află în
oceane şi mări. Calotele de gheaţă ale polilor conţin, ceva mai mult de 2%
din totalul de apă, iar fluviile, râurile, lacurile, pânzele subterane de apă şi
atmosfera, abia 1%, procent infim care constituie în mod obişnuit sursa
aprovizionării cu apă a omului45
Apa ca şi energia, reprezintă o componentă esenţială pentru viaţa şi
îndeletnicirile umane, lipsa ei putând deveni în multe zone ale lumii, un
factor de limitare a creşterii economice.
De-a lungul timpului, utilizarea apei a înregistrat o continuă
intensificare şi diversificare, trecându-se de la folosirea apei pentru băut,
satisfacerea cerinţelor de igienă şi a celorlalte nevoi gospodăreşti, a
pescuitului, la navigaţie şi irigaţii, la folosirea ei în numeroase procese
tehnologice. Pe de altă parte, creşterea explozivă a populaţiei, gradul înalt
de urbanizare, precum şi apariţia unor industrii noi mari consumatoare de
apă şi în acelaşi timp producătoare de efecte adverse asupra apei şi a
mediului înconjurător în general, au determinat apariţia şi accentuarea
fenomenului dublu, cunoscut sub denumirea de „secătuire şi poluare a
apelor”46.
Calculele au demonstrat că la fiecare 15 ani, consumul de apă se
dublează. Solicitările crescânde de apă reclamă o nouă abordare a
utilizării resurselor de apă dulce de care se dispune pe glob.

44
Daniela Marinescu, op. cit., p. 161.
45
După calcule aproximative, în atmosferă există în permanenţă, numai puţin de 10.000 miliarde
tone de vapori de apă - în medie câte 200 de tone pentru fiecare hectar al globului pământesc.
Aproape 3/4 din suprafaţa totală a globului terestru, adică 365.982.450 km pătraţi este acoperit cu
apă. Suprafaţa „hidrică” a feţei pământului este de 2,54 ori mai mare decât cea „uscată”. Volumul
total al apelor răspândite pe această uriaşă suprafaţă este de aproximativ 1330 milioane km pătraţi.
46
Dumitra Popescu, Tendinţe privind colaborarea statelor in domeniul protecţiei cursurilor de apă
internaţionale împotriva poluării, în Studii şi cercetări juridice nr. 3/1986, p. 242.

62
 Spre deosebire de celelalte resurse, apa solicitată în cantităţi
apreciabile nu poate fi transportată la distanţe mari faţă de sursă, trebuind
să fie disponibilă pe plan local sau regional.
Pentru a se putea asigura accesul tuturor oamenilor de pe Terra la
resursele naturale de apă, Adunarea Generală O.N.U. plecând de la
constatarea că în ţările în curs de dezvoltare trei persoane din cinci sunt
lipsite de apă potabilă, a adoptat în anul 1990 o rezoluţie prin care a
proclamat intervalul 1980-1990, ca „deceniu internaţional al apei potabile”.
Problema apei este grav complicată de cel puţin două cauze majore:
lipsa completă sau insuficienţa lucrărilor care să facă posibilă utilizarea în
scopuri sociale şi economice a întregului stoc de apă al fluviilor, râurilor,
lacurilor şi apelor subterane, permiţând aducerea apei la locul, în
cantitatea şi la timpul necesar; poluarea crescândă a apelor, atât a celor
interioare, cât şi a celor maritime şi oceanice.
Apa este totuşi o resursă regenerabilă, cu mari variaţii în timp,
regenerarea ei fiind însă strâns legată de activitatea umană, de modul de
abordare a folosirii acestei resurse.
Dacă apa este tratată ca un drept social al tuturor, care nu costă,
aceasta duce la risipirea sau la poluarea ei. Adăugând costuri pentru
folosirea apei, se atrage atenţia asupra faptului că apa este într-adevăr
deosebit de valoroasă.

5.2. Clasificarea apelor

În literatura juridică s-au propus mai multe criterii de clasificare a
apelor, în funcţie de interesul manifestat de diferite ştiinţe47.
Din punct de vedere al protecţiei şi gospodăririi durabile a acestei
resurse, precum şi a biocenozelor pe care le conţine, interesează
următoarele criterii de clasificare:
- din punct de vedere al administrării lor, apele se împart în ape
internaţionale, ape teritoriale şi ape naţionale.
Apele internaţionale sunt cele cu privire la care statul nostru este
riveran cu alte state, cele care intră sau trec prin graniţele ţării, precum şi
cele cu privire la care interesele unor state străine au fost recunoscute prin
tratate şi convenţii internaţionale; apele teritoriale (maritime interioare)
sunt cele cuprinse în porţiunea de la ţărmul ţării noastre spre larg, a căror
întindere şi delimitare se stabilesc prin lege; apele naţionale sunt: fluviile,
râurile, canalele şi lacurile navigabile interioare, precum şi apele fluviilor şi
râurilor de frontieră de la malul român până la linia de frontieră stabilită
prin tratate, acorduri şi convenţii internaţionale.
- un alt criteriu de clasificare a apelor este după aşezarea lor.
Distingem astfel, ape de suprafaţă şi ape subterane.
- după destinaţia lor economică concretă, apele sunt: de folosinţă
generală, ape destinate agriculturii şi ape cu destinaţie specială.
În prima categorie, intră cele necesare satisfacerii nevoilor populaţiei,
când apa (după criteriile Economiei politice), apare ca obiect de
consumaţie individuală; în cea de a doua categorie intră apele folosite, în
special, pentru irigaţii. Apa apare ca obiect al muncii. Apele cu destinaţie
specială sunt cele utilizate pentru navigaţie, plutărit, producerea energiei

47
Daniela Marinescu, op. cit., p. 162-163.

63
electrice, pescuit, apa fiind considerată ca mijloc de producţie. În raport cu
această destinaţie concretă se poate stabili şi natura dreptului pe care o
persoană fizică sau juridică îl poate avea asupra apei.
În general, apele au mai multe destinaţii în acelaşi timp.
Din punct de vedere al reglementării pescuitului şi al protecţiei fondului
piscicol, apele naţionale şi cele teritoriale ale Mării Negre servesc pentru
înmulţirea, creşterea şi pescuitul peştelui, al mamiferelor acvatice,
crustaceelor etc, precum şi pentru recoltarea produselor acvatice şi se
împart pe bazine piscicole. Bazinele piscicole pot fi naturale şi amenajate.

5.3. Poluarea apei, în general

Viaţa pe pământ este dependentă de apă48.
Existenţa apei în natură a fost comparată adesea cu sângele din
corpul omenesc sau cu seva unui copac care hrăneşte şi oxigenează
toate celulele dar, poate şi dăuna atunci când ea transportă substanţe
poluante.
Împreună cu aspectul pur cantitativ, folosirea apei implică alterarea
calităţilor sale fundamentale - poluarea ei. Evitarea poluării apelor şi
epurarea celor uzate presupun operaţii deosebit de costisitoare care,
alături de consumul propriu-zis, duc la creşterea preţului apei.
Poluarea apei nu este specifică unui continent sau altuia, ci este un
fenomen de răspândire generală. Ceea ce diferă este numai coeficientul
de poluare.
Evoluţia fenomenelor de poluare a apei, schimbările care au loc cu
privire la diversificarea surselor de poluare şi gradul sporit de nocivitate a
lor au condus la o evoluţie în privinţa mijloacelor şi metodelor juridice de
combatere a acestei „boli” a civilizaţiei moderne49.
Conferinţa internaţională privind situaţia poluării apelor din Europa,
care a avut loc la Geneva, 1961, a definit poluarea apei ca fiind:
„modificarea, directă sau indirectă, a compoziţiei sau stării apelor unei
surse oarecare, ca urmare a activităţii omului, în aşa măsură încât ele
devin mai puţin adecvate tuturor sau numai unora din utilizările pe care le
pot căpăta în stare naturală”. Ulterior, s-au făcut propuneri de completare
a acestei definiţii, cu precizări privind folosinţele afectate şi aspectele
extraeconomice, degradarea peisajului, stânjenirea pescuitului etc.
Legea apelor nr. 107/1996, actualizată, prin poluarea apelor se
înţelege „alterarea calităţilor fizice, chimice sau biologice ale acestora,
peste o limită admisibilă stabilită, inclusiv depăşirea nivelului natural de
radioactivitate, produsă direct sau indirect de activităţi umane, care fac ca
apele să devină improprii pentru folosirea normală, în scopurile în care
această folosire era posibilă înainte de a interveni alterarea”.
Sursele care produc poluarea apelor de suprafaţă se pot împărţi în:
surse de poluare concentrate sau organizate, reprezentate de apele uzate
orăşeneşti ce deversează continuu sau ape uzate industriale, cu

48
Daniela Marinescu, op. cit., p. 164-166.
49
Una dintre cele mai vechi dispoziţii care interzice poluarea apei se găseşte în Codul Suediei ca
rumeguşul de lemn să nu stăvilească cursul de apă şi să nu fie dus de apă pe câmpii şi terenuri
agricole. În ţara noastră, printre reglementările mai vechi referitoare la protecţia apei, putem cita:
Legea nr. 9/1973 privind protecţia mediului, Legea apelor nr. 8/1974, Legea nr. 12/1974 privind
pescuitul şi piscicultura etc.

64
descărcare continuă sau intermitentă; surse de poluare neorganizate,
dispersate pe suprafaţa bazinului hidrografic al cursului de apă, constituite
din apele de precipitaţii care spală teritoriul localităţilor sau al drumurilor,
depozitele de reziduuri, terenurile agricole pe care s-au aplicat
îngrăşăminte sau pesticide.
Pentru apele subterane, sursele de impurificare, provin în principal,
din: impurificarea cu ape saline, gaze sau hidrocarburi produse ca urmare
a unor lucrări miniere sau de foraje; impurificări produse de infiltraţiile de la
suprafaţa solului a tuturor categoriilor de ape care produc şi impurificarea
dispersată a surselor superficiale; impurificări produse în secţiunea de
captare, datorită nerespectării zonei de protecţie sanitară sau a condiţiilor
de execuţie.
Poluarea apei este produsă de cel puţin cinci categorii de poluanţi: de
natură fizică, chimică, biologică, bacteriologică şi radioactivă, rezultaţi din
diferite activităţi umane.
Principalii agenţi fizici cu rol în poluarea apelor sunt reprezentaţi, în
mare parte, de substanţele radioactive şi de apele termale, proveniţi din
procesele de răcire tehnologică a diferitelor agregate industriale. Sursele
de contaminare radioactivă a apelor sunt constituite din depunerile
radioactive care ajung în apă o dată cu ploaia, apele folosite la uzinele
atomice, deşeurile atomice etc.
Poluarea termică apare în urma deversării în apă a lichidelor calde
care au servit la răcirea instalaţiilor industriale sau a centralelor
termoelectrice ori atomo-electrice.
Poluarea chimică se produce prin infestarea cu plumb, mercur, azot,
hidrocarburi, detergenţi şi pesticide. În ultimul timp, se acordă o atenţie
deosebită efectelor negative pe care le au produsele chimice asupra
mediului înconjurător, în general, şi asupra apelor în special.
Din punct de vedere al persistenţei în apă, există poluanţi
biodegradabili, care pot fi metabolizaţi şi neutralizaţi de flora şi fauna
acvatică, poluanţi nebiodegradabili, care se menţin ca atare în ape,
acumulându-se în timp şi poluanţi termici50.
S-a remarcat faptul, că în ultimii 15 ani, ca rezultat al impactului
antropic, numărul de poluanţi identificaţi în apă a crescut vertiginos. Astfel,
dacă la nivelul anilor 1960-1965, analizele fizico-chimice se limitau la cca.
50-75 de indicatori, în prezent, pentru o caracterizare numai a poluării
organice se au în vedere cca. 300 de indicatori51.
În concluzie, se poate spune că o apă poate fi poluată nu numai atunci
când pe ea pluteşte petrolul, este colorată neplăcut sau este rău
mirositoare, ci şi atunci când, deşi aparent bună, conţine fie şi într-o
cantitate scăzută, substanţe toxice.

50
Poluanţii mediului acvatic au mai fost clasificaţi şi în funcţie de efectele şi de geneza acestora, în:
a) compuşi de poluare primară, care se pot degrada chimic sau biologic, în produşi finali netoxici,
se pot transforma în compuşi rezistenţi; b) compuşi ai poluării secundare, stabili în apă, rezistenţi la
procesele ulterioare de degradare care pot afecta comportarea altor poluanţi în apă, fiind greu de
controlat, c) compuşi ai poluării terţiare, de regulă rezultaţi din poluarea primară şi secundară, care
se acumulează în ecosisteme sub o formă relativ stabilă, fără disponibilitate biologică.
51
A. Varduca, Hidrochimie şi poluarea chimică a apelor, Ed. Tempus, H.G.A., Bucureşti, 1997,
p. 119.

65
 5.4. Regimul juridic al apelor în România
Prima lege specială în domeniul apelor a fost adoptată la 27 iunie
1924, Legea regimului apelor, care a concretizat unele dispoziţii în
domeniu ale Constituţiei din anul 1923, declarând bunuri publice toate
apele ce pot produce forţă motrice, ca şi cele ce pot fi utilizate în interes
obştesc şi reglementând folosirea şi amenajarea lor52.
După cel de al doilea război mondial, regimul juridic al apelor a fost
reglementat de Legea apelor nr. 8/1974, Legea nr. 5/1989 privind
gospodărirea raţională, protecţia şi asigurarea calităţii apelor, precum şi de
alte prevederi legale, în completare.
În prezent, regimul juridic de folosinţă, conservare şi protecţie a apelor
este stabilit prin Legea apelor nr. 107/1996, precum şi printr-o serie de
reglementări care o completează.
a) Administrarea şi folosinţa apelor53. Potrivit art 136 alin. 3 din
Constituţie, apele cu potenţial energetic valorificabil şi cele ce pot fi folosite
în interes public, plajele, marea teritorială împreună cu resursele naturale
ale zonei economice şi ale platoului continental fac obiectul exclusiv al
proprietăţii publice, dreptul de proprietate asupra lor fiind, în principiu,
inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil.
În completarea legii fundamentale, art. 3 din Legea apelor nr.
107/1996 prevede că aparţin domeniului public al statului, apele de
suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine
hidrografice ce depăşesc 10 km pătraţi, malurile şi cuvetele lacurilor, apele
subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor
naturale şi potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul
apelor maritime.
Apele minore cu lungimi mai mici de 5 km şi cu bazine hidrografice ce
nu depăşesc 10 km pătraţi, pe care apele nu curg permanent, aparţin
deţinătorilor cu orice titlu ai terenurilor pe care se formează sau curg.
Proprietarii acestor albii sunt obligaţi să folosească apele conform
condiţiilor generale de folosire a apei în bazinul respectiv.
Insulele care nu sunt în legătură cu terenurile cu mal la nivelul mediu
al apei, aparţin proprietarului albiei apei.
În ceea ce priveşte apele de izvor, conform art. 579 C. civ., cel ce este
proprietarul terenului este şi proprietarul izvorului, deoarece izvorul face
parte integrantă din fond. În acest sens, legea prevede că „cel ce are un
izvor pe proprietatea sa poate face orice întrebuinţare cu dânsul, fără însă
a vătăma dreptul ce proprietarul fondului inferior care este dobândit sau
prin vreun titlu sau prin prescripţie asupra acestui izvor”,
De la prevederea art. 579 C. civ., există două excepţii: 1. proprietarul
fondului vecin a dobândit un drept asupra izvorului; 2. apa izvorului este

52
Daniela Marinescu, op. cit., p. 166-169.
53
Resursele de apă ale României sunt constituite din apele de suprafaţă (râuri interioare, lacuri
naturale sau artificiale, fluviul Dunărea) şi din apele subterane. Resursele de apă terestre ale
râurilor şi lacurilor interioare sunt evaluate la cca. 40 milioane metri cubi/an, din care în regim
natural de scurgere sunt utilizabile numai 5 milioane metri cubi/an.
Din resursele teoretice ale Dunării, României îi revin 85 mld. metri cubi/an, posibilitatea de
utilizare a acestora fiind limitată, dat fiind caracterul navigabil al fluviului, doar cu 30 mld. metri
cubi/an contribuie la formarea stocului de apă utilizabil pentru consumatori.
Cele 3450 de lacuri naturale, cate se găsesc în România, înmagazinează 2 mld. metri cubi/an, din
care aproximativ 400 milioane metri cubi sunt apă dulce.

66
necesară locuitorilor unei localităţi rurale. În acest ultim caz, suntem în
prezenţa unei restricţii aduse dreptului de proprietate.
Proprietarul terenului poate opri apa izvorului, poate desfiinţa izvorul
sau să-i schimbe cursul.
Din momentul în care apa trece pe terenul vecin, apa izvorului devine
prin accesiune, proprietatea titularului acestui fond.
Indiferent de forma de proprietate, stabilirea regimului de folosire a
resurselor de apă, este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin
autoritatea publică centrală în domeniul apelor, cu excepţia apelor
geotermale.
Apele din domeniul public de interes naţional se dau în administrare
Administraţiei Naţionale „Apele Române” de către Ministerul Apelor şi
Protecţiei Mediului.
Bunurile din domeniul public local, constituite din: lacurile care nu sunt
declarate de interes public naţional, digurile de apărare împotriva
inundaţiilor, care nu se constituie într-o linie continuă de apărare,
consolidările şi apărările de maluri şi lucrările de dirijare trec, prin hotărâre
a Guvernului, în administrarea beneficiarilor care sunt deserviţi de
acestea54.
Administraţia Naţională „Apele Române” a fost înfiinţată în scopul
administrării, păstrării integrităţii şi al protecţiei patrimoniului public de
interes naţional care constituie infrastructura Sistemului naţional de
gospodărire a apelor şi pentru gospodărirea durabilă a resurselor de apă,
care reprezintă monopol natural de interes strategic.
Potrivit art. 10 din Legea nr. 82/1993 privind constituirea Rezervaţiei
Biosferei „Delta Dunării”, suprafeţele terestre şi acvatice ce intră în
compunerea Rezervaţiei, împreună cu resursele pe care le generează, fac
parte, în afara excepţiilor prevăzute de lege, din domeniul public de interes
naţional şi sunt în administrarea directă a Administraţiei Rezervaţiei „Delta
Dunării”.
Folosinţa apelor de suprafaţă şi subterane poate fi liberă pentru băut,
adăpat, udat, spălat şi alte trebuinţe gospodăreşti, dacă pentru acestea din
urmă nu se folosesc instalaţii sau se folosesc instalaţii de capacitate mică,
destinate exclusiv satisfacerii nevoilor gospodăreşti proprii, cu respectarea
normelor sanitare de protecţie a calităţii apelor şi pe bază de autorizaţie
eliberată, potrivit legii, de organul de gospodărire a apelor competent, în
cazul alimentărilor cu apă potabilă şi industrială, irigaţii, producerea energiei
electrice, pescuit, plutărit, flotaj, stuficultură, navigaţie etc.
Apa potabilă distribuită în mod organizat în centrele populate, poate fi
utilizată şi în alte scopuri, după ce s-a asigurat satisfacerea integrală a
cerinţelor populaţiei, animalelor şi ale unor activităţi ce necesită apă de
această calitate.
În folosinţa apei se pot aplica restricţii temporare, atunci când din
cauza secetei sau a altor calamităţi naturale, debitele de apă autorizate nu
pot fi asigurate tuturor utilizatorilor. Aceste restricţii se stabilesc prin
planuri speciale, elaborate de Administraţia Naţională „Apele Române”,
după consultarea utilizatorilor autorizaţi, cu avizul autorităţii publice

54
Art. 2 alin. 4 din OUG nr. 107/2002, actualizată

67
centrale în domeniul apelor şi aprobarea Comitetului de bazin. Aceste
planuri se aduc la cunoştinţa publicului55.
b) Gospodărirea durabilă a apelor. Capitolul I al Legii apelor nr.
107/1996 stabileşte principiile, politica şi obiectivele generale ale
gospodăririi apelor, care urmăresc:
- refacerea şi menţinerea integrităţii chimice, fizice şi biologice a
resurselor de apă;
- conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice;
- asigurarea, cu prioritate, a alimentării cu apă potabilă a populaţiei şi a
salubrităţii publice;
- valorificarea complexă a apelor ca resursă economică şi repartiţia
raţională şi echilibrată a acestei rezerve, cu considerarea protecţiei şi
dezvoltării folosinţei piscicole;
- apărarea împotriva inundaţiilor şi a altor fenomene hidro-
meteorologice periculoase;
- satisfacerea cerinţelor de apă ale agriculturii şi sporturilor nautice ca
şi ale oricăror activităţi umane;
- valorificarea potenţialului piscicol al apelor de suprafaţă.

55
Planificarea folosirii resurselor de apă în perioada de secetă are la bază documentaţia privind
semnalarea situaţiilor de restricţii şi planul de restricţii propriu-zis.

68
 TESTE DE AUTOEVALUARE
Capitolul V
APA

1. Cea mai mare cantitate de apă se află:

a) în oceane şi mări;
b) în calotele de gheaţă ale polilor;
c) în fluviile, râurile, lacurile, pânzele subterane de apă şi în atmosferă.

2. Din punct de vedere al administrării lor apele se împart în:

a) ape internaţionale;
b) ape teritorial naţionale;
c) ape locale.

3. După destinaţia lor economică concretă, apele sunt:

a) de folosinţă generală;
b) destinate agriculturii;
c) cu destinaţie specială.

4. Conferinţa internaţională privind poluarea apelor din Europa,

Geneva 1961, a definit poluarea apei ca fiind:
a) modificarea directă sau indirectă a compoziţiei sau stării apelor unei
surse oarecare;
b) schimbarea calităţii apei prin intervenţia omului sub o formă sau
alta;
c) alterarea calităţilor fizice, chimice sau biologice ale acesteia.

5. Sursele care produc poluarea apelor de suprafaţă se pot împărţi în:

a) surse de poluare concentrate sau organizate;
b) surse de poluare neorganizate, dispersate pe suprafaţa bazinului
hidrografic;
c) surse nepoluante dispersate.

6. Poluarea apei este produsă de:

a) poluanţi de natură fizică;
b) poluanţi de natură radioactivă;
c) poluanţi de natură gastrologică.

7. Poluarea tehnică apare:

a) în urma deversării în apă a lichidelor calde care au servit la răcirea
instalaţiilor industriale;
b) prin infestarea cu plumb, mercur, azot şi hidrocarburi;
c) prin deversarea în apă a poluanţilor biodegradabili care pot fi
metabolizaţi şi neutralizaţi de flora şi fauna acvatică.

69
 8. O apă poate fi poluată:
a) când pe ea pluteşte petrolul;
b) când este colorată neplăcut sau rău mirositoare;
c) când, deşi aparent bună, conţine fie şi într-o cantitate scăzută,
substanţe toxice.

9. Legea apelor nr. 107/1996, actualizată, prevede că aparţine

domeniului public al statului:
a) apele de suprafaţă cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km;
b) bazine hidrografice ce depăşesc 10 km2;
c) malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime
interioare, faleza şi plaja mării.

70
 Capitolul VI
SOLUL ŞI SUBSOLUL

6.1. Consideraţii generale privind degradarea solului

Una din componentele deosebit de importante ale biosferei este solul.
Ca suport şi mediu de viaţă pentru plantele superioare, solul este unul
din principalii depozitari ai substanţei vii a uscatului şi ai energiei potenţiale
biotice captate prin fotosinteză, ca şi al celor mai importante elemente
vitale (carbon, azot, calciu, fosfor, potasiu, sulf etc)56.
Pământul este principalul mijloc de producţie în agricultură şi
silvicultură. Spre deosebire de celelalte resurse naturale, solul este limitat
ca întindere şi are caracter de fixitate; odată distrus, el nu se va mai putea
reface aşa cum a fost, pentru că nu se pot reproduce condiţiile şi istoria
formării lui. Nu este vorba numai de epuizarea conţinutului său de
substanţe nutritive care poate fi compensat prin fertilizanţi şi nici de lipsa
sau excesul de apă, ci de întinderea limitată a solului în calitatea sa de
suport permanent pentru culturile vegetale. Dezafectarea în mari proporţii
a terenurilor agricole şi silvice pentru construcţii, industrie, mine,
depozitarea deşeurilor, căi de comunicaţii etc. ca şi procesele de eroziune
reduc posibilităţile de folosire a solului, pentru dezvoltarea producţiei
agricole şi silvice.
Datele experimentale atestă că pentru formarea unui strat de sol gros
de 3 cm este nevoie de 300-1000 de ani, iar geneza unui strat gros de 20
cm durează 2000-7000 de ani. În schimb, denaturarea lui sub influenţa
eroziunii sau a diverşilor factori nocivi poate avea loc foarte repede, timp
de câţiva ani când este slab gospodărit sau foarte încet, când este bine
întreţinut.
Degradarea şi epuizarea solurilor prin eroziune şi poluare are
consecinţe multiple asupra producţiei agricole, a preţurilor şi a
productivităţii muncii. Încă din anul 1968, Aheldon Judson estima că
volumul sedimentelor transportate de râuri în ocean a crescut de la 9
miliarde tone pe an, înainte de introducerea cultivării pământului,
păşunatului şi a altor activităţi agricole, la 24 miliarde tone, cifre care azi
sunt şi mai alarmante. Omul a devenit astfel un important factor geologic
care accelerează scurgerea solurilor fertile în oceane.
În România, sunt considerate terenuri degradate acele terenuri care,
prin eroziune, poluare sau acţiunea distructivă a unor factori antropici,
şi-au pierdut definitiv capacitatea de producţie agricolă, dar care pot fi
amenajate prin împăduriri.
Putem spune că, poluarea solului este rezultatul oricărei acţiuni care
produce dereglarea funcţionării normale a solului, ca mediu de viaţă, în
cadrul diferitelor ecosisteme naturale sau create de om, dereglare
manifestată prin degradarea fizică, chimică, biologică a solului, care
afectează negativ fertilitatea sa, respectiv capacitatea sa bioproductivă,
din punct de vedere cantitativ şi calitativ.

56
Daniela Marinescu, op. cit., p. 240-241.

71
 Indicele sintetic al efectului rezultant al poluării solului este reprezentat
fie prin reducerea cantitativă şi/sau calitativă a producţiei vegetale, fie prin
cheltuielile necesare menţinerii capacităţii bioproductive la parametrii
cantitativi şi calitativi anterior manifestării poluării.
Poluarea solului este cauzată de pulberile şi gazele nocive din aer, din
apele reziduale, de deşeurile de natură industrială sau menajeră, dar mai
ales de pesticidele şi îngrăşămintele chimice folosite în agricultură.
În afară de poluarea naturală, de poluarea fizică şi chimică, în
vecinătatea imediată a unităţilor miniere şi în locurile de depozitare a
minereurilor radioactive se constată şi poluarea radioactivă a solului. La
aceasta mai poate contribui şi depozitarea în sol a deşeurilor nucleare
care emit radiaţii timp îndelungat şi care scot din circuit numeroase
terenuri.
Pentru toate aceste motive şi încă multe altele, protecţia solului şi a
subsolului constituie obiect de preocupare majoră, reflectată în măsurile
juridice de protecţie promovate în legislaţia tuturor ţărilor lumii.

6.2. Măsuri legale de protecţie şi conservare durabilă a

solului în ţara noastră
În România, terenurile de orice fel, indiferent de destinaţie şi de titlu pe
baza căruia sunt deţinute sau de domeniul public ori privat din care fac
parte, constituie fondul funciar al ţării, a cărui protecţie se asigură prin
măsuri adecvate de gospodărire, conservare, organizare şi amenajare,
obligatorii pentru toţi deţinătorii indiferent de titlu juridic57.
În acest scop, autoritatea centrală pentru protecţia mediului, cu
consultarea ministerelor competente, stabileşte: sistemul de monitorizare
a calităţii solului în scopul cunoaşterii stării actuale şi a tendinţelor de
evoluţie a acestuia; reglementările privind protecţia calităţii solului, a
ecosistemelor terestre şi a biodiversităţii; procedura de autorizare privind
probleme de protecţie a mediului cuprinse în planurile de amenajare a
teritoriului, amenajarea torenţilor pentru întocmirea amenajamentelor
silvice, combaterea eroziunii solurilor, foraje, de studii şi prospecţiuni
geologice şi hidrologice, precum şi pentru activităţile miniere de extracţie;
reglementări pentru refacerea cadrului natural în zonele în care solul,
subsolul şi ecosistemele terestre au fost afectate de fenomene naturale
sau de activităţi cu impact negativ asupra mediului.
Protecţia juridică a terenurilor în general şi a celor destinate agriculturii
în special, se realizează printr-o serie de reglementări menite să asigure
conservarea şi ameliorarea solului, să împiedice scoaterea terenurilor din
circuitul agricol, să determine ca aceste terenuri să fie utilizate exclusiv
pentru producţia agricolă sau silvică, prin stabilirea obligaţiei generale a
deţinătorilor de a le exploata şi folosi potrivit destinaţiei lor.
În vederea protecţiei calitative a terenurilor se execută lucrări de
conservare şi ameliorare a solului în care scop, organele de cercetare şi
proiectare de specialitate întocmesc, la cerere, studii şi proiecte în
corelare cu cele de amenajare a teritoriului. Lucrările respective se
execută de către deţinătorii terenurilor sau prin grija acestora, de către
unităţi specializate.
57
Daniela Marinescu, op. cit., p. 2428-246.

72
 Legea fondului funciar prevede că, pentru realizarea coordonată a
lucrărilor de interes comun, potrivit cu nevoile agriculturii, silviculturii,
gospodăririi apelor, căilor de comunicaţie, aşezărilor omeneşti sau altor
obiective economice şi sociale, documentaţiile tehnico-economice şi
ecologice se elaborează în comun de către părţile interesate, stabilindu-se
şi contribuţia acestora, precum şi ordinea de execuţia a lucrărilor.
Terenurile care prin degradare şi poluare şi-au pierdut, total sau
parţial, capacitatea de producţie pentru culturi agricole şi silvice, se
constituie în perimetre de ameliorare. Grupele de terenuri ce intră în
aceste perimetre se stabilesc în comun, de către Ministerul Agriculturii,
Alimentaţiei şi Pădurilor şi Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului, la
propunerile care au la bază situaţiile înaintate de comune, oraşe şi
municipii.
Deosebit de importante, amenajările de îmbunătăţiri funciare au rolul
de a preveni, reduce şi înlătura procesele de deteriorare a fondului funciar,
cauzate de factori naturali - secetă, inundaţii, exces de umiditate - sau de
activităţi antropice, prin măsuri specifice.
Scopul acestor lucrări este valorificarea superioară a fondului funciar,
în principal creşterea potenţialului productiv al solului şi introducerea în
circuitul economic a terenurilor neproductive58.
Amenajările de îmbunătăţiri funciare pot fi de utilitate publică sau
privată. Pentru realizarea amenajărilor de utilitate publică este obligatoriu
acordul proprietarilor de terenuri.
În ceea ce priveşte protecţia cantitativă a terenurilor, îndeosebi a celor
agricole, art. 100 alin. 1 din Legea fondului funciar, stabileşte obligaţia
titularilor obiectivelor de investiţii sau de producţie amplasate pe teren sus
nu se conformează acestor dispoziţii, Legea fondului funciar prevede că
lor nu li se va mai aproba scoaterea din producţia agricolă sau silvică a
altor terenuri, fiind pasibili, în condiţiile prevăzute de lege şi de aplicarea
unor sancţiuni contravenţionale.
Tot în vederea protecţiei cantitative a terenurilor agricole se stabileşte
în art. 102 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 şi regula după care, liniile de
telecomunicaţii şi cele de transport şi distribuire a energiei electrice,
conductele de transport pentru alimentare cu apă, canalizare, produse
petroliere, gaze, precum şi alte instalaţii similare, se vor grupa şi amplasa
de-a lungul şi în imediata apropiere a căilor de comunicaţii - şosele, căi
ferate - a digurilor, canalelor de irigaţii şi de desecări şi a altor limite
obligate din teritoriu, în aşa fel încât să nu se stânjenească execuţia
lucrărilor agricole.
În toate cazurile, deţinătorii de terenuri agricole au dreptul la
despăgubire pentru daunele cauzate.
Din reglementările legale prezentate rezultă că, protecţia juridică
cantitativă şi calitativă a solului - ca parte componentă a protecţiei mediului
- se realizează, mai ales, prin stabilirea unor obligaţii legale pentru orice
deţinător de teren, fiind o problemă atât de interes public, cât şi privat.

58
Art. 2 alin. 3 din HG nr. 611 din 06.10.1997 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii
îmbunătăţirilor funciare nr. 84/1996.

73
 6.3. Protecţia subsolului
În conformitate cu art. 136 alin. 3 din Constituţie, bogăţiile de orice
natură ale subsolului, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, putând fi
date, în condiţiile prevăzute de lege, în administrarea unor persoane
juridice publice sau private, concesionate ori închiriate59.
Intră sub incidenţa regimului de protecţie resursele naturale ale
subsolului, ale platoului continental, zăcămintele de ape minerale, lacurile
terapeutice şi acumulările de nămol, precum şi alte bunuri şi resurse
naturale ale subsolului.
Statul are obligaţia să asigure exploatarea resurselor naturale în
concordanţă cu interesul naţional, ceea ce implică şi respectarea normelor
de protecţie şi conservare a mediului.
Persoanele fizice şi juridice care prospectează sau exploatează
asemenea resurse au obligaţia de a cere şi a obţine acordul şi/sau
autorizaţia de mediu şi de a respecta prevederile acestora; de a reface
terenurile afectate, aducându-le la parametrii productivi şi ecologici naturali
sau la un nou ecosistem funcţional, conform prevederilor şi în termenele
conţinute în acordul şi/sau autorizaţia de mediu; de a anunţa autorităţile
pentru protecţia mediului sau alte autorităţi competente, potrivit legii, despre
orice situaţii accidentale care pun în pericol ecosistemul terestru şi de a
acţiona pentru refacerea acestuia; de a monitoriza zona ş.a.
Ca bunuri naturale ale subsolului, bunurile patrimoniului geologic sunt
proprietate publică, fiind supuse regimului juridic prevăzut de lege. Aceste
bunuri cuprind obiective care conservă eşantioane reprezentative din punct
de vedere paleontologic, petrografic, mineralogic, structural şi stratigrafic, ca
de exemplu, peşteri, depozite fosiliere, formaţiuni geologice, mineralogice şi
altele asemenea, fiind supuse regimului special de protecţie pentru ariile
naturale protejate de interes geologic, în condiţiile legii60.

6.4. Răspunderea contravenţională şi penală în

domeniul protecţiei şi ameliorării solului şi subsolului
Legea protecţiei mediului prevede o serie de fapte considerate
contravenţii privind regimul de protecţie al solului şi subsolului61.
Dintre acestea menţionăm: nerespectarea obligaţiei de a asigura, prin
sisteme proprii, supravegherea mediului, pe baza prevederilor din
autorizaţie, pentru identificarea şi prevenirea riscurilor pe care substanţele
şi preparatele chimice periculoase le pot reprezenta asupra sănătăţii
populaţiei şi mediului, neţinerea evidenţei rezultatelor acţiunilor de
supraveghere şi neanunţarea producerii unor descărcări neprevăzute sau
a accidentelor, autorităţilor competente pentru protecţia mediului şi de
apărare civilă; nerespectarea obligaţiei de depozitare a deşeurilor
menajere, industriale, agricole sau altele, numai pe suprafeţele autorizate
în acest scop; încălcarea obligaţiei de refacere a cadrului natural în zonele
de depozitare a deşeurilor (de tot felul) prevăzută în acordul şi/sau
autorizaţia de mediu; nedepozitarea îngrăşămintelor chimice şi a
pesticidelor numai ambalate şi în locuri protejate; folosirea îngrăşămintelor
59
Daniela Marinescu, op. cit., p. 247.
60
Art. 34-37 din OUG nr. 236/2000.
61
Daniela Marinescu, op. cit., p. 248.

74
chimice şi a pesticidelor în zonele sau pe suprafeţele umede unde sunt
instituite măsuri speciale de protecţie ş.a.
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către
personalul împuternicit în acest scop de către autoritatea publică centrală
pentru protecţia mediului, de către comisarii şi subcomisarii de poliţie, de
către personalul împuternicit al administraţiei publice judeţene şi locale şi
de personalul Ministerului Apărării Naţionale în domeniile sale de
activitate, potrivit competenţelor legale.
În completarea acestor reglementări se aplică dispoziţiile din
Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.
Sunt considerate infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni
la un an sau amendă penală: arderea miriştilor, stufului, tufărişurilor şi
vegetaţiei ierboase din ariile protejate şi de pe terenurile supuse refacerii
ecologice; provocarea de poluare prin evacuarea, cu ştiinţă, în apă, în
atmosferă sau pe sol, a unor deşeuri sau substanţe periculoase (art. 98
alin. 1 pct. 1) etc; se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă: nesupravegherea şi neasigurarea depozitelor de deşeuri şi
substanţe periculoase (art. 98 alin. 1 pct. 2) ş.a.; se pedepseşte cu
închisoare de la 1 la 5 ani: amenajarea, fără autorizaţie, de depozite
subterane sau de suprafaţă pentru deşeuri periculoase; depozitarea în
spaţii subterane a deşeurilor sau substanţelor periculoase; nerespectarea
interdicţiilor în legătură cu utilizarea pe terenuri agricole, de pesticide sau
îngrăşăminte chimice; provocarea, datorită nesupravegherii surselor de
radiaţii ionizante, a contaminării mediului şi/sau expunerii populaţiei la
radiaţii ionizante ş.a. Constatarea şi cercetarea infracţiunilor se fac din
oficiu de organele de urmărire penală, conform competenţei legale62.

62
Art. 99 alin. 1din O.U.G. nr 195/2005.

75
 TESTE DE AUTOEVALUARE
Capitolul VI
SOLUL ŞI SUBSOLUL

1. Datele experimentale atestă că pentru formarea unui strat de sol

gros de 20 cm, este nevoie de o perioadă de timp cuprinsă între:
a) 2.000-7.000 ani;
b) 300-1.000 ani;
c) 1.000-2.000 ani

2. Poluarea solului este:

a) rezultatul oricărei acţiuni care produce dereglarea funcţionării
naturale a solului, ca mediu de viaţă;
b) acţiunea manifestată de om, cu intenţie sau din culpă prin care se
aduc atingere calităţii solului;
c) acţiunea sau inacţiunea fiinţei umane şi a celorlalţi factori prin care
se modifică biosistemul ecologic al solului.

3. Principalii factori care pot duce la poluarea solului:

a) pulberile şi gazele nocive din aer;
b) pesticidele şi îngrăşămintele chimice folosite în agricultură;
c) compuşii chimici aflaţi în atmosferă care modifică calitatea aerului.

4. Poluarea solului poate fi:

a) poluare naturală;
b) poluare fizică şi chimică;
c) poluarea radioactivă.

5. Care dintre următoarele măsuri sunt stabilite de Autoritatea centrală

pentru protecţia, cu consultarea ministerelor de resort pentru protecţia
solului, indiferent de destinaţia şi de titlul pe baza căruia este deţinut:
a) organizarea sistemului de monitorizare a calităţii solului;
b) procedura de autorizare privind probleme de protecţia mediului
cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului;
c) reglementările privind protecţia calităţii solului, a ecosistemelor
terestre şi a biodiversităţii.

6. În vederea protecţiei calitative a terenurilor, se pot executa lucrări

de:
a) conservarea şi ameliorarea solului;
b) identificarea terenurilor afectate;
c) stabilirea perimetrelor de ameliorare care cuprind terenurile
degradate.

76
 7. Un rol important în protecţia solului îl au amenajările de îmbunătăţiri
funciare şi anume:
a) de a preveni şi de a reduce consecinţele de deteriorare a fondului
funciar;
b) de a valorifica superior fondul funciar existent;
c) prin factorii responsabili să urmărească impactul acestor lucrări
asupra factorilor de mediu şi să aplice măsurile de corecţie.

8. În conformitate cu art. 136 alin. (3) din Constituţie, fac parte din
bogăţiile subsolului, constituind obiectivul exclusiv al proprietăţii publice:
a) zăcămintele de ape minerale;
b) lacurile terapeutice şi acumulările de nămol;
c) resursele naturale aflate în subsolul marin, în afara platoului
continental.

77
 Capitolul VII
CONSERVAREA ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ
A FONDULUI FORESTIER

7.1. Consideraţii generale

Deşi reprezintă mai puţin de 27% din suprafaţa totală a ţării, pădurile
ocupă un loc important în cadrul vieţii economice şi sociale din ţara
noastră63. Ele servesc la apărarea terenurilor agricole împotriva secetei, la
ameliorarea şi refacerea calităţilor naturale ale solului, la apărarea
terenurilor împotriva alunecărilor şi surpărilor, la purificarea aerului, pentru
păşunatul animalelor, exercitarea vânătorii, agrement, în domeniul
balneoclimateric şi la dezvoltarea aşezărilor omeneşti, constituind în
acelaşi timp, o preţioasă materie primă pentru industria de prelucrare a
lemnului, industria hârtiei şi celulozei, industria chimică, construcţii,
transporturi şi alte ramuri ale economiei naţionale. Nu trebuie trecută cu
vederea nici importanţa ce o prezintă pădurile în reglarea climei şi în
realizarea unui important rol sanitar şi estetic.
Atât în trecutul îndepărtat, cât şi în prezent, pădurile au fost şi sunt
încă supuse unui jaf furibund, tăierile iraţionale asociate cu nerespectarea
măsurilor de refacere şi protecţie au produs şi produc importante
perturbări ecologice, cu consecinţe dintre cele mai grave pe plan
economico-social şi cultural.
Menţinerea suprafeţei fondului forestier în conformitate cu planul de
organizare a teritoriului şi de folosire a fondului funciar, constituie o
obligaţie naţională, impunându-se în acelaşi timp, creşterea acestui fond
în zonele cu deficit de păduri, în cele cu microclimat deteriorat, în jurul
aşezărilor umane şi în special al celor urbane.
Cadrul legal al ocrotirii şi dezvoltării durabile a pădurilor este dat de
Codul silvic aprobat prin Legea nr. 26 din 24 aprilie 199664, de Ordonanţa
de Guvern nr. 96 din 27 iulie 1998, republicată privind reglementarea
regimului silvic şi administrarea fondului forestier naţional, precum şi de
alte reglementări cu caracter special.

7.2. Noţiunea de fond forestier şi de pădure

Potrivit legii, pădurile, terenurile destinate împăduririi, cele care
servesc nevoilor de cultură, producţie ori administraţie silvică, iazurile,
albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive incluse în
amenajamentele silvice, constituie, indiferent de natura dreptului de
proprietate, fondul forestier naţional65.
Prin terenuri destinate împăduririi şi cele care servesc nevoilor de
cultură, producţie ori administraţie silvică se înţeleg: terenurile în curs de
regenerare, terenurile degradate şi poienile stabilite prin amenajamentele
silvice să fie împădurite; pepinierele, solariile, plantaţiile, culturile de
răchită şi cele cu arbuşti ornamentali şi fructiferi; terenurile destinate

63
Daniela Marinescu, op. cit., p. 251.
64
Codul silvic aprobat prin Legea nr 26/1996 a fost publicat în M. Of. nr. 93 din 8.05.1996.
65
Daniela Marinescu, op. cit., p. 252-254.

78
asigurării hranei vânatului şi animalelor din dotarea unităţilor silvice;
terenurile date în folosinţă temporară personalului silvic; terenurile ocupate
de construcţii şi cele aferente acestora, drumuri şi căi ferate forestiere,
fazanerii, păstrăvării, crescătorii de animale, dotări tehnice specifice
sectorului forestier (art. 3).
Terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră cu o suprafaţă mai mare
de 0,25 ha sunt considerate, în sensul Codului silvic, păduri.
Prin funcţiile economice şi de protecţie pe care le îndeplinesc pădurile,
constituie, indiferent de forma de proprietate, o avuţie de interes naţional,
de care beneficiază întreaga societate. În acest scop este necesară
asigurarea gestionării durabile a pădurilor, prin stabilirea de măsuri
concrete de administrare, îngrijire, exploatare raţională şi regenerare.
Identificarea terenurilor care constituie fondul forestier naţional se face
pe baza amenajamentelor silvice.
Întregul fond forestier naţional, indiferent de forma de proprietate, este
supus regimului silvic care, reprezintă un sistem de norme cu caracter
tehnic silvic, economic şi juridic privind amenajarea, cultura, exploatarea,
protecţia şi paza acestui fond, având ca scop asigurarea gospodăririi
durabile a ecosistemelor forestiere. Respectarea acestor norme este
obligatorie pentru toţi proprietarii de păduri sau alţi deţinători.

7.3. Clasificarea pădurilor din fondul forestier naţional

În raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc, Codul silvic clasifică
pădurile în două grupe şi anume:
- păduri cu funcţii speciale de protecţie a apelor, a solului, a climei şi a
obiectivelor de interes naţional, păduri pentru recreare, păduri de ocrotire
a genofondului şi ecofondului, precum şi păduri declarate monumente ale
naturii şi rezervaţii şi,
- păduri cu funcţii de producţie şi de protecţie în care se urmăreşte să
se realizeze, în principal, masă lemnoasă de calitate superioară şi alte
produse ale pădurii şi, concomitent, protecţia calităţii factorilor de mediu.

7.4. Proprietatea asupra fondului forestier66

După forma de proprietate, fondul forestier naţional este alcătuit din: a)
fondul forestier proprietatea publică a statului şi a, unităţilor administrativ-
teritoriale (comune, oraşe şi municipii); b) fondul forestier proprietatea
privată a unităţilor de cult (parohii, schituri, mănăstiri), a instituţiilor de
învăţământ sau a altor persoane juridice; c) fondul forestier proprietatea
privată a persoanelor fizice; d) fondul forestier proprietatea privată indiviză
a persoanelor fizice, foşti composesori, moşneni şi răzeşi sau moştenitorii
acestora67.
Indiferent de forma de proprietate, politica de punere în valoare
economică, socială şi ecologică a pădurilor este un atribut al statului care
elaborează politici şi strategii de punere în valoare, gospodărire,
administrare şi protecţie a întregului fond forestier al ţării şi a vegetaţiei
forestiere din afara acestuia şi exercită controlul asupra respectării lor.

66
Daniela Marinescu, op. cit., p. 255.
67
Art. 3 din OG nr. 96/1998.

79
 Exercitarea dreptului de proprietate, publică sau privată, asupra
fondului forestier se face în limitele şi în condiţiile legii, urmărind
conservarea şi gospodărirea durabilă a pădurilor.

7.5. Gospodărirea şi administrarea fondului forestier

naţional
În condiţiile respectării dreptului de proprietate, pădurile din România
sunt administrate şi gospodărite într-un sistem unitar, vizând valorificarea
continuă, în folosul generaţiilor actuale şi viitoare, a funcţiilor lor ecologice
şi social-economice68.
Fiind o avuţie de interes naţional, este necesară asigurarea gestionării
durabile a pădurilor, prin stabilirea de măsuri concrete de administrare,
îngrijire, exploatare raţională şi regenerare, orientate pe următoarele
direcţii:
- asigurarea integrităţii fondului forestier naţional, în condiţiile şi cu
respectarea situaţiei rezultate în urma schimbării formei de proprietate
asupra acestuia;
- întregirea fondului forestier naţional până la nivelul optim de 35% din
teritoriul ţării;
- reconstrucţia ecologică a pădurilor deteriorate structural de factori
naturali şi antropici;
- menţinerea volumului recoltelor anuale de lemn la nivelul
posibilităţilor pădurii;
- conservarea biodiversităţii şi asigurarea stabilităţii, sănătăţii şi
polifuncţionalităţii pădurilor.
În vederea gospodăririi durabile a pădurilor, legea interzice: a)
defrişarea vegetaţiei forestiere - respectiv înlăturarea acesteia şi
schimbarea destinaţiei terenului - fără aprobarea autorităţii publice
centrale care răspunde de silvicultură; b) desfăşurarea de activităţi care
produc degradarea solului şi a malurilor apelor, distrugerea seminţişului
utilizabil şi a arborilor nedestinaţi exploatării, potrivit prevederilor art. 45 din
Codul silvic.
Gospodărirea şi dezvoltarea durabilă a fondului forestier naţional, se
realizează, potrivit legislaţiei în vigoare, prin: menţinerea integrităţii
fondului forestier, fiind interzisă reducerea suprafeţei pădurilor, cu
excepţiile prevăzute de lege; regenerarea şi îngrijirea pădurilor; prevenirea
proceselor de degradare a pădurilor şi solurilor forestiere; economisirea
masei lemnoase ş.a.
În scopul creşterii calităţii modului de gospodărire durabilă a pădurilor
şi al recunoaşterii internaţionale a acesteia, Hotărârea de Guvern
nr. 1476/2002, a introdus posibilitatea solicitării de către administratorii sau
deţinătorii de păduri organismelor recunoscute pe plan internaţional a
certificării pădurilor.
Pădurile fondului forestier naţional se supun certificării în funcţie de
solicitările pieţei produselor forestiere.
Pentru pădurile proprietatea publică a statului, solicitarea se finanţează
de Regia Naţională a Pădurilor, pentru cele proprietate publică a unităţilor

68
Daniela Marinescu, op. cit., p. 257-260.

80
administrativ-teritoriale de către consiliile locale, iar pentru cele proprietate
privată, de către proprietari.
În ceea ce priveşte administrarea fondului forestier proprietatea
publică a statului, aceasta se realizează potrivit Codului silvic, de către
Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva69.
Pădurile proprietatea publică aparţinând unităţilor administrativ-
teritoriale, precum şi cele proprietate indiviză, aparţinând foştilor
composesori, moşneni şi răzeşi sau moştenitorilor acestora, se
administrează de către proprietari, prin structuri silvice proprii similare cu
cele ale statului. Pentru administrarea şi gestionarea pădurilor, deţinătorii
menţionaţi mai sus angajează personal de specialitate, autorizat în
condiţiile prevăzute de lege (art. 10).
Legea prevede obligaţia persoanelor fizice, foşti composesori,
moşneni şi răzeşi şi moştenitorii acestora, de a se constitui, în prealabil, în
asociaţii cu personalitate juridică, consfinţind astfel o tradiţie seculară
existentă la noi, chiar dacă apare anacronică.
Dacă aceşti proprietari nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, ei
vor gospodări pădurile ce le aparţin, pe bază contractuală prin Regia
Naţională a Pădurilor sau prin unităţi specializate, autorizate de autoritatea
publică centrală care răspunde de silvicultură.
Pădurile proprietatea privată a persoanelor fizice sunt, de asemenea,
supuse regimului silvic, proprietarii având obligaţia de a executa, prin
mijloace proprii sau prin unităţi specializate, lucrările necesare impuse de
regimul silvic.
În cazul în care ei nu-şi pot îndeplini individual aceste obligaţii, se pot
constitui în asociaţii cu personalitate juridică, angajând personal silvic de
specialitate.
Titularii proprietăţii private asupra pădurilor, individuali sau constituiţi în
asociaţii, pot solicita unităţilor teritoriale ale Regiei Naţionale a Pădurilor să
le administreze pădurile ce le aparţin, pe bază de contracte, în condiţiile
prevăzute de lege (art 10).
Pădurile proprietate privată aparţinând unităţilor de cult, instituţiilor de
învăţământ sau altor persoane juridice se administrează de către acestea,
fiind angajat personal silvic de specialitate.
Aceşti proprietari se pot şi ei asocia cu alţi deţinători de păduri, în
vederea gospodăririi durabile a pădurilor, după cum pot încheia contracte
cu unităţile teritoriale ale Regiei Naţionale a Pădurilor.
Contractele de administrare a fondului forestier se încheie în formă
autentică la birourile notariale (taxele şi comisioanele suportându-se de
Regia Naţională a Pădurilor sau de unităţile specializate) şi se
înregistrează la inspectoratele silvice teritoriale în a căror rază se află
fondul forestier, pe o durată minimă egală cu perioada de aplicare a
amenajamentului silvic.
Reducerea suprafeţelor din fondul forestier naţional este interzisă cu
excepţia situaţiilor expres prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte ocuparea definitivă sau temporară a terenurilor din
fondul forestier naţional aceasta se poate face numai cu acordul
proprietarilor şi se aprobă de: inspectoratul silvic teritorial pentru suprafaţa
69
A se vedea HG nr. 1105/2003 actualizată privind reorganizarea Regiei Naţionale a Pădurilor -
Romsilva.

81
de până la 1 ha, la cererea persoanei fizice sau juridice beneficiare;
autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură pentru suprafaţa
de peste 1 ha, dar nu mai mare de 50 ha, la cererea persoanelor fizice şi
juridice beneficiare, cu avizul inspectoratului silvic teritorial; prin hotărâre
de Guvern pentru suprafaţa de peste 50 ha, la cererea beneficiarilor şi la
propunerea autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură.

7.6. Circulaţia terenurilor din fondul forestier

Terenurile din fondul forestier proprietate privată, indiferent de titularul
lor, sunt şi rămân în circuitul civil, potrivit legii. Ca urmare, ele pot fi
dobândite sau înstrăinate prin oricare din modalităţile stabilite de legislaţia
civilă, în condiţiile respectării reglementărilor legale specifice. Înstrăinarea
terenurilor din fondul forestier proprietate privată, urmează a se face prin
acte juridice încheiate în formă autentică şi cu condiţia respectării dreptului
de preemţiune, care poate fi exercitat de către coproprietari sau vecini70.
Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin Regia
Naţională a Pădurilor are drept de preemţiune la vânzările terenurilor din
fondul forestier proprietate privată, limitrofe fondului forestier proprietate
publică a statului, precum şi pentru enclavele din acesta71.
Dreptul de preemţiune este un drept patrimonial de natură legală,
recunoscut statului în calitatea sa de persoană juridică, de titular al
fondului forestier proprietate publică.
Sunt supuse dreptului de preemţiune al statului, în primul rând
terenurile proprietate privată, limitrofe fondului forestier proprietate publică
a statului, adică acele terenuri care se învecinează nemijlocit cu fondul
forestier proprietate de stat, respectiv o pădure, albia unui pârâu sau un
teren neproductiv etc. incluse ca atare în amenajamentele silvice.
A doua categorie de terenuri a căror înstrăinare este supusă dreptului
de preemţiune o constituie enclavele din fondul forestier. Legea nu
defineşte noţiunea de „enclavă”, dar din redactarea generală a textului
rezultă că este vorba de terenurile care sunt înconjurate de fondul forestier
proprietatea publică.
Titularii dreptului de preemţiune (statul, prin Regia Naţională a
Pădurilor, coproprietarii şi vecinii) trebuie să se pronunţe în scris asupra
exercitării acestuia, în termen de 30 de zile de la data afişării ofertei de
vânzare, în care se va menţiona şi preţul oferit. Oferta de cumpărare se
înregistrează la primărie.
Dacă preţul oferit de titularii dreptului de preemţiune nu este
convenabil vânzătorului, acesta poate să vândă terenul cu destinaţie
forestieră sau enclava oricărei alte persoane.
Dacă în termenul de 30 de zile prevăzut de lege nici unul dintre titularii
dreptului de preemţiune nu şi-a manifestat voinţa de a cumpăra terenul
ofertat, acesta se vinde liber.
Dovada îndeplinirii procedurii de publicitate prevăzută mai sus, se face
în faţa notarului public, la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în
formă autentică, cu actul eliberat vânzătorului de către secretarul primăriei,
după expirarea termenului de 30 de zile.

70
Daniela Marinescu, op. cit., p. 261.
71
Art. 3 alin. 1 şi 2 din OUG nr. 226/2000, aprobată prin Legea nr. 66/2002.

82
 În cazul dobândirii prin acte juridice între vii, proprietatea de fond
forestier a dobânditorului nu poate depăşi 100 ha de familie72.
Încălcarea acestor prevederi se sancţionează cu reducţiunea actului
juridic până la limita suprafeţei legale.
Legea prevede că cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de
proprietate asupra terenurilor forestiere. De asemenea, persoanele juridice
străine nu pot dobândi terenuri forestiere în România, prin acte juridice
între vii sau pentru cauză de moarte.
În cazul terenurilor ce fac obiectul investiţiilor persoanelor fizice sau
juridice străine, sunt şi rămân aplicabile dispoziţiile legale privind regimul
juridic al investiţiilor străine.
Nerespectarea dispoziţiilor legale cu privire la încheierea în formă
autentică a contractului de vânzare-cumpărare şi a contractului de schimb,
atrage nulitatea lor absolută după cum, nerespectarea de către vânzător a
obligaţiei de a înregistra oferta de vânzare la primăria în raza căreia se
află enclava sau terenul forestier proprietate privată, atrage sancţionarea
cu nulitatea relativă a contractului.

7.7. Protecţia fondului forestier naţional

Activitatea denumită generic „protecţia pădurilor” (art. 29-32 din Codul
silvic) are ca scop prevenirea atacurilor produse de boli şi dăunători,
precum şi combaterea acestora, încadrându-se în ansamblul măsurilor de
gospodărire raţională şi gestionare durabilă a fondului forestier naţional, în
concordanţă cu principiile acceptate la nivel european şi mondial, principii
ce converg spre obţinerea de foloase economice maxime, fără a neglija
nici un moment echilibrul ecologic pe care pădurea trebuie să-l genereze
şi să îl menţină73.
Indiferent de forma de proprietate, protecţia fondului forestier cuprinde
cel puţin cinci aspecte esenţiale: protecţia împotriva tăierilor ilegale;
reconstrucţia ecologică, regenerarea şi îngrijirea pădurilor; protecţia
împotriva poluării; protecţia împotriva bolilor şi a dăunătorilor; protecţia
fondului de vânătoare şi a celui de pescuit în apele de munte, inclusiv cele
de acumulare.
În ceea ce priveşte primul aspect, exploatarea masei lemnoase trebuie
făcută astfel încât, indiferent de natura proprietăţii, să se asigure
menţinerea integrităţii fondului forestier naţional şi a vegetaţiei forestiere
din afara acestuia, în condiţiile gestionării durabile a pădurilor.
Pentru a evita exploatarea neştiinţifică a pădurilor, volumul de masă
lemnoasă ce se recoltează anual, pe ansamblu şi pe fiecare unitate de
producţie silvică, se corelează cu cota normală de tăiere stabilită prin
amenajamentele silvice, aprobată pe fiecare an de producţie, ţinându-se
seama de structura masei lemnoase respective, asigurându-se evitarea
dezgolirii şi protejarea solului, consolidarea funcţiilor de protecţie a
arboretelor, stabilitatea ecosistemelor naturale, ameliorarea factorilor de
climă, menţinerea unor debite constante de apă şi continuitatea producţiei
lemnoase.

72
Prin noţiunea de familie, în sensul Legii nr. 54/1998 se înţelege soţii şi copiii necăsătoriţi dacă
gospodăresc împreună cu părinţii lor.
73
Daniela Marinescu, op. cit., p. 195-196.

83
 Elaborarea amenajamentelor silvice74 se face în concordanţă cu
prevederile planurilor de amenajare a teritoriului, avându-se în vedere
asigurarea continuităţii funcţiilor pădurilor.
Deţinătorii cu orice titlu ai pădurilor, ca de altfel şi ai vegetaţiei
forestiere din afara fondului forestier şi ai pajiştilor sunt obligaţi să
exploateze masa lemnoasă numai în limita posibilităţii pădurilor, stabilită
de amenajamentul silvic şi aprobată prin lege; să asigure respectarea
regulilor silvice de exploatare şi transport tehnologic al lemnului, stabilite
conform legii, în scopul menţinerii biodiversităţii pădurilor şi a echilibrului
ecologic; să respecte regimul silvic pentru împădurirea suprafeţelor
exploatate, stabilit de autoritatea centrală pentru silvicultură, în raport cu
condiţiile de utilizare durabilă a pădurilor, prevăzute de autoritatea centrală
pentru protecţia mediului; să asigure aplicarea măsurilor speciale de
conservare pentru pădurile cu funcţii deosebite de protecţie etc.
Autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, prin
inspectoratele silvice teritoriale, exercită controlul respectării regimului
silvic pentru întregul fond forestier naţional, asigurând integritatea fondului
forestier, indiferent de deţinători, atât în cadrul circulaţiei juridice a
terenurilor respective, cât şi în direcţia prevenirii tăierilor ilegale de arbori.

7.8. Produsele pădurii şi folosinţa lor

Potrivit Codului silvic (art. 39), produsele pădurii sunt împărţite în două
mari categorii75:
- produse lemnoase, care includ: a) produse principale, în care intră
toate materialele lemnoase ale pădurii rezultate din tăieri de regenerare,
reprezentând materialul lemnos destinat exploatării pentru nevoile
economiei şi ale populaţiei, a căror exploatare se face conform
prevederilor cuprinse în amenajamentele silvice şi în regulile de cultură şi
exploatare; b) produse secundare, reprezentând acele produse lemnoase
rezultate din efectuarea lucrărilor de îngrijire a arboretelor tinere, a căror
exploatare se face în aceleaşi condiţii ca şi produsele principale; c)
produse accidentale, acele produse lemnoase ale pădurii rezultate în
urma producerii unor calamităţi naturale şi din defrişări de pădure legal
aprobate; d) produse de igienă, rezultate din procesul normal de eliminare
naturală; e) alte produse cum sunt: arbori şi arbuşti ornamentali, răchita,
puieţi şi diferite produse din lemn şi,
- produse nelemnoase cum sunt: vânatul din cuprinsul fondului
forestier, peştele din apele de munte, din crescătorii, bălţi şi iazuri situate
în fondul forestier, fructele de pădure, seminţele forestiere, ciupercile
comestibile din flora spontană, plantele medicinale şi aromatice, răşina şi
altele de acest fel.
Volumul maxim de masă lemnoasă ce se poate recolta anual din
pădurile proprietate publică se aprobă prin hotărâre de Guvern, în limita
posibilităţii stabilite prin amenajamentele silvice pe fiecare unitate de
producţie şi pe natura produselor.

74
Amenajamentele silvice constituie bază a cadastrului forestier şi a titlului de proprietate. Ele
stabilesc, în raport cu obiectivele ecologice şi social-economice, ţelurile de gospodărire şi măsurile
necesare pentru realizarea lor.
75
Daniela Marinescu, op. cit., p. 266.

84
 Volumul produselor accidentale, rezultate din doborâri de vânt, rupturi
de zăpadă, defrişări legale, uscări de arbori în masă, se precomptează din
posibilitate (art. 40 din Codul silvic).
Exploatarea produselor lemnoase ale pădurii se face în conformitate
cu normele tehnice obligatorii stabilite de lege, atât pentru proprietarii
şi/sau deţinătorii legali de păduri şi/sau vegetaţie forestieră din afara
fondului forestier, cât şi pentru agenţii economici specializaţi care
desfăşoară activităţi de exploatare a lemnului, în baza autorizaţiei şi a
caietului de sarcini, eliberate de unităţile silvice. Estimarea cantitativă şi
calitativă a acestor produse se face prin acte de punere în valoare
întocmite de proprietarii sau deţinătorii cu orice titlu de păduri.
Produsele lemnoase se valorifică, potrivit legii, prin licitaţie, cu excepţia
celor exploatate în regie proprie. Masa lemnoasă care nu s-a putut
valorifica prin licitaţie, se poate vinde prin negociere directă.
Valorificarea masei lemnoase destinate populaţiei pentru construcţii şi
încălzirea locuinţelor se face în limita volumelor anuale aprobate prin
hotărâre de Guvern. Volumul anual aprobat pentru Regia Naţională a
Pădurilor se repartizează unităţilor din structura sa care, la rândul lor,
execută defalcarea pe ocoale silvice76.
În ceea ce priveşte produsele nelemnoase, acestea se recoltează în
conformitate cu normele tehnice elaborate de autoritatea publică centrală
care răspunde de silvicultură.
Vânatul şi peştele din apele de munte se recoltează pe bază de
autorizaţie şi permis, emise în condiţiile prevăzute de lege.
Vânătoarea se poate exercita numai în acele porţiuni ale fondului
forestier care sunt rezervate în acest scop, în anumite perioade ale anului.
Delimitarea fondurilor de vânătoare se face o dată la 10 ani, pe baza
cercetărilor ştiinţifice şi a experienţei dobândite şi se aprobă de autoritatea
publică centrală pentru protecţia mediului.
Deţinătorii cu orice titlu de păduri sunt obligaţi să exploateze resursele
pădurii, ale fondului cinegetic şi piscicol, în limitele potenţialului de
regenerare, potrivit prevederilor legale şi să sesizeze autorităţile pentru
protecţia mediului despre orice accidente sau activităţi care afectează
ecosistemele forestiere sau alte asemenea ecosisteme terestre.
Un important produs al pădurii este şi iarba. Codul silvic interzice
păşunatul animalelor în pădurile care fac parte din fondul forestier
proprietatea publică a statului, pe terenurile degradate împădurite şi în
perdelele forestiere de protecţie. Numai în mod excepţional, autoritatea
publică centrală care răspunde de silvicultură poate aproba păşunatul pe
durată limitată în unele perimetre ale fondului forestier proprietate publică
a statului, la propunerea autorităţilor publice locale şi cu avizul unităţilor
silvice teritoriale. Este permisă recoltarea ierbii cu secera în plantaţii şi
păduri, cu excepţia celor cu funcţii speciale de protecţie.
De asemenea, se permite, cu probarea organelor silvice, la
recomandarea Asociaţiei crescătorilor de albine, amplasarea în mod
gratuit a stupilor.

76
A se vedea pe larg Ordinul nr. 413 din 25.10.2001 al ministrului agriculturii pentru aprobarea
Regulamentului privind valorificarea masei lemnoase destinate populaţiei.

85
 7.9. Răspunderi şi sancţiuni
Încălcarea prevederilor referitoare la fondul forestier, atrage după sine
răspunderea civilă, contravenţională sau penală, după caz, a persoanei
vinovate77.
Pe lângă sancţiunile contravenţionale prevăzute de Codul silvic şi
Ordonanţa de Guvern nr. 96/1998, republicată, creşterea alarmantă a
faptelor de încălcare a legii cu efecte dezastruoase asupra fondului
forestier naţional al ţării, a determinat adoptarea unei reglementări
speciale privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, prin Legea
nr. 31/200078.
Legea prevede cinci categorii de contravenţii pentru care, în funcţie de
gravitatea faptelor comise şi de persoana vinovată se aplică pedeapsa cu
închisoare de la 2-6 luni sau amendă. Limitele minime şi maxime ale
amenzii contravenţionale variind între 600.000 lei şi 30 milioane lei. Aceste
limite prevăzute pentru cele cinci categorii de contravenţii se dublează
dacă faptele contravenţionale au fost săvârşite în pădurile şi în vegetaţia
forestieră cu funcţii speciale de protecţie sau de către proprietarii de păduri
ori de personalul silvic cu atribuţii de pază şi protecţie a pădurilor ori a
terenurilor cu vegetaţie forestieră din afara fondului forestier naţional.

77
Daniela Marinescu, op. cit., p. 268-270.
78
Publicată în M. Of. nr. 144 din 6.04.2000.

86
 TESTE DE AUTOEVALUARE
Capitolul VII
CONSERVAREA ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ
A FONDULUI FORESTIER

1. Pădurile ocupă un loc important în cadrul vieţii economice sociale şi

reprezintă:
a) 27% din suprafaţa totală a ţării;
b) 29% din suprafaţa totală a ţării;
c) 31% din suprafaţa totală a ţării.

2. Fondul forestier naţional este constituit din:

a) pădurile, terenurile destinate împăduririi;
b) terenurile destinate culturii, producţiei ori administraţiei silvice;
c) iazurile, albiile pâraielor precum şi terenurile neproductive incluse în
amenajamentele silvice indiferent de natura dreptului de proprietate.

3. Regimul silvic reprezintă:

a) un sistem de norme cu caracter tehnic silvic, economic şi juridic
privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecţia şi paza fondului
forestier naţional;
b) un sistem de norme având ca scop asigurarea gospodăririi durabile
a ecosistemelor forestiere;
c) un sistem de reglementări de natură a preveni sustragerile sub orice
formă din fondul forestier naţional.

4. În conformitate cu prevederile Codului silvic, în raport cu funcţiile pe

care le îndeplinesc, pădurile pot fi:
a) păduri cu funcţii speciale de protecţie a apelor, a solului, a climei şi
a obiectivelor de interes naţional;
b) păduri cu funcţii de producţie şi de protecţie în care se urmăreşte să
se realizeze, în principal masa lemnoasă;
c) pădurile cu funcţii de reproducţie.

5. După forma de proprietate, fondul forestier naţional este alcătuit din:

a) fondul forestier proprietate publică a statului şi a unităţilor
administrativ teritoriale;
b) fondul forestier proprietate privată a instituţiilor de cult;
c) fondul forestier proprietate privată a persoanelor fizice.

6. Gospodărirea şi dezvoltarea durabilă a fondului forestier naţional, se

realizează prin:
a) menţinerea integrităţii fondului forestier fiind interzisă reducerea
suprafeţei pădurilor;
b) regenerarea şi îngrijirea pădurilor;
c) prevenirea proceselor de degradare a pădurilor şi solurilor
forestiere.

87
 7. Înstrăinarea terenurilor din fondul forestier proprietate privată, se
face prin:
a) acte juridice în formă autentică şi cu condiţia respectării dreptului de
preemţiune care poate fi exercitat de către coproprietari sau vecini;
b) act de concesiune cu respectarea dreptului de preemţiune;
c) act cu încheiere de dată certă cu respectarea dreptului de
preemţiune de către coproprietari sau vecini.

8. Indiferent de forma de proprietate, protecţia fondului forestier

cuprinde:
a) protecţia împotriva tăierilor ilegale;
b) protecţia împotriva bolilor şi dăunătorilor;
c) protecţia fondului de vânătoare şi a celui de pescuit în apele de
munte.

9. În conformitate cu prevederile art. 39 din Codul silvic, în categoria

produselor lemnoase sunt incluse:
a) produsele lemnoase care includ toate materialele lemnoase ale
pădurii rezultate din tăieri de regenerare;
b) produsele rezultate în urma prelucrării vânatului din fondul forestier;
c) produse de igienă, rezultate din procesul normal de eliminare
naturală.

88
 Capitolul VIII
PROTECŢIA ALTOR FORME DE VEGETAŢIE TERESTRĂ

8.1. Protecţia vegetaţiei forestiere din afara fondului

forestier
În conformitate cu art. 6 din Codul silvic, vegetaţia forestieră situată pe
terenurile din afara fondului forestier este constituită din79
a) vegetaţia forestieră de pe păşunile împădurite;
b) perdelele forestiere de protecţie a terenurilor agricole;
c) plantaţiile forestiere de pe terenurile degradate;
d) plantaţiile forestiere şi arborii din zonele de protecţie a lucrărilor
hidrotehnice şi de îmbunătăţiri funciare, precum şi cele situate de-a lungul
cursurilor de apă şi ale canalelor de irigaţii;
e) perdelele forestiere de protecţie şi arborii situaţi de-a lungul căilor
de comunicaţie din extravilan;
f) zonele verzi din jurul oraşelor, comunelor, altele decât cele cuprinse
în fondul forestier, parcurile din intravilan cu specii forestiere exotice,
precum şi jnepenişurile din zona alpină;
g) parcurile dendrologice, altele decât cele cuprinse în fondul forestier
naţional.
Vegetaţia forestieră situată pe terenurile din afara fondului forestier se
administrează de către proprietarii acesteia, persoane fizice şi juridice sau
de împuterniciţii lor legali şi se gospodăreşte în regim silvic.
Proprietarii sau deţinătorii de terenuri cu vegetaţie forestieră din afara
fondului forestier au obligaţia de a asigura paza acesteia, fiind
răspunzători de tăierea, ruperea sau scoaterea din rădăcini, fără drept, de
arbori, puieţi sau lăstari, precum şi de defrişarea ilegală a acestei vegetaţii.
De asemenea, ei au obligaţia să menţină în stare normală de sănătate şi
să execute la timp lucrările de igienă, precum şi cele de prevenire şi
combatere a bolilor şi dăunătorilor, stabilite de organele inspectoratului
silvic teritorial, prin mijloace proprii sau contra cost, prin unităţi
specializate.
Tăierea vegetaţiei forestiere se poate face la cererea proprietarilor sau
a deţinătorilor legali, numai după marcarea prealabilă a arborilor de către
organele silvice abilitate, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege.
Valorificarea materialului lemnos se face de către deţinătorii
terenurilor.
Având în vedere rolul deosebit pe care această vegetaţie îl
îndeplineşte, Codul silvic interzice defrişarea ei în zonele în care
îndeplineşte funcţii speciale de protecţie, pe terenurile cu înclinare mai
mare de 30 grade, precum şi înainte de atingerea vârstei de exploatare,
stabilită prin norme tehnice.
Deţinătorii terenurilor cu vegetaţie forestieră din afara fondului forestier
sunt obligaţi să asigure curăţirea vegetaţiei de arborii căzuţi, uscaţi, atacaţi
de insecte, pentru ca aceasta să fie întreţinută într-o stare de igienă
corespunzătoare.

79
Daniela Marinescu, op. cit., p. 273-275.

89
 Prin sisteme de supraveghere specifice, Regia Naţională a Pădurilor
întocmeşte anual statistica şi prognoza dăunătorilor vegetaţiei forestiere
pentru întregul fond forestier naţional, inclusiv a celei de pe terenurile
situate în afara fondului forestier şi ia măsuri pentru prevenirea şi
combaterea acestora.
Parte a vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier sunt şi
perdelele forestiere de protecţie80, care pot fi:
a) pentru protecţia terenurilor agricole contra factorilor climatici
dăunători şi pentru ameliorarea condiţiilor climatice din perimetrul apărat;
b) antierozionale, de protecţie a solului împotriva fenomenelor de
eroziune;
c) pentru protecţia căilor de comunicaţie şi de transport, în special
împotriva înzăpezirilor;
d) pentru protecţia digurilor şi a malurilor contra curenţilor, viiturilor,
gheţii şi altele;
e) pentru protecţia localităţilor şi a diverselor obiective economice şi
sociale. Legea consacră următoarele principii: 1) perdelele forestiere de
protecţie pot fi, după caz, proprietate publică sau privată şi constituie bun
de interes naţional; 2) înfiinţarea perdelelor forestiere de protecţie în
România, reprezintă o cauză de utilitate publică, 3) reţeaua de perdele
forestiere formează Sistemul naţional al perdelelor forestiere de protecţie,
4) exercitarea controlului statului asupra modului de gospodărire a
perdelelor forestiere de protecţie, prin autoritatea publică centrală care
răspunde de silvicultură şi prin inspectoratele de regim silvic şi cinegetic.
Înfiinţarea perdelelor forestiere de protecţie se fundamentează pe bază
de studii întocmite de institute şi staţiuni de cercetare agricolă şi silvică,
sub conducerea Academiei de Ştiinţe Agricole şi Silvice „Gheorghe
lonescu Şişeşti” şi este obligatorie, atât pentru persoanele fizice, cât şi
pentru cele juridice, în cazurile în care, prin studiile ce au fost întocmite se
prevede expres necesitatea realizării acestora, prin hotărâre de Guvern.
Încălcarea prevederilor legale atrage, după caz, răspunderea
disciplinară, materială, civilă, contravenţională sau penală a persoanelor
vinovate.
Astfel, distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de
neîntrebuinţare prin incendiere a perdelelor forestiere de protecţie,
constituie infracţiunea de distrugere calificată care a avut ca urmare un
dezastru şi se pedepseşte potrivit Codului penal (art. 24 din Legea nr.
289/2002).
Ocuparea fără drept, în întregime sau în parte, a perdelelor forestiere
de protecţie, precum şi distrugerea, degradarea sau mutarea semnelor de
hotar, a împrejmuirilor ori a reperelor de marcare, se pedepseşte cu
închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă (art. 23 din Legea nr.
289/2002) etc.
Aceste prevederi se completează cu cele conţinute în Legea nr.
247/2005, Legea nr. 26/1996, actualizată şi Legea nr. 31/2000 privind
stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice.

80
Potrivit art. 1 din Legea nr. 289/2002 privind perdelele forestiere de protecţie, perdelele forestiere
de protecţie sunt formaţiuni cu vegetaţie forestieră, înfiinţate prin plantare, cu lungimi diferite şi
lăţimi relativ înguste.

90
 8.2. Protecţia păşunilor şi a fâneţelor naturale
Un rol important în furajarea animalelor îl au păşunile şi fâneţele
naturale.
Potrivit Legii zootehniei nr. 72 din 16 ianuarie 2002, sunt supuse
regimului de exploatare stabilit de lege, următoarele categorii de terenuri:
a) pajiştile comunale care fac parte din domeniul privat al statului şi se
află în administrarea consiliilor locale respective;
b) pajiştile aflate în indiviziune, care, prin lege, fie prin efectul actelor
de proprietate sau acordul ulterior al coproprietarilor, se folosesc în comun
în cadrul asociaţiilor de păşunat81;
c) pajiştile situate pe orice fel de terenuri din zonele montane, inclusiv
golurile alpine sau cele situate în zone inundabile ale râurilor şi în Lunca
Dunării, care nu intră în primele două categorii şi sunt folosite numai în
timpul prielnic păşunatului, aparţin domeniului public al statului;
d) pajiştile cu regim special, cu excepţia perimetrelor de protecţie
ecologică, a rezervaţiilor naturale, a parcurilor naturale şi naţionale;
e) terenurile arabile şi cele provenite din pajiştile comunale destinate
producerii de furaje şi seminţe de culturi furajere, inclusiv terenurile folosite
pentru lucrări de îmbunătăţire a pajiştilor (art. 17).
Terenurile evidenţiate ca pajişti, aparţinând consiliilor locale comunale,
obştilor sau unor asociaţii de crescători, se folosesc în exclusivitate pentru
păşunat, fâneaţă, cultivarea plantelor de nutreţ, în vederea obţinerii de
masă verde, fân sau seminţe, perdele de protecţie a pajiştilor, construcţii
zoopastorale, lucrări de îmbunătăţiri funciare, pentru creşterea
potenţialului de producţie al animalelor.
Potrivit legii82, administrarea pajiştilor comunale, orăşeneşti şi
municipale intră în atribuţiile consiliilor locale, care vor stabili în
răspunderea directă nemijlocită a primarilor, executarea prevederilor
cuprinse în amenajamentele pastorale şi în planurile anuale de exploatare
a pajiştilor de pe raza unităţii administrativ-teritoriale respective.

8.3. Protecţia plantelor cultivate

Protecţia plantelor cultivate, a pădurilor, păşunilor şi fâneţelor naturale
şi a altor forme de vegetaţie utilă, precum şi a produselor vegetale
depozitate împotriva bolilor, dăunătorilor şi buruienilor este o problemă de
interes naţional şi constituie o obligaţie pentru autorităţile publice,
producătorii agricoli şi pentru toţi cetăţenii României83.
Ca autoritate de reglementare în domeniul protecţiei plantelor, carantinei
fitosanitare şi al produselor de uz fitosanitar, Ministerul Agriculturii,
Alimentaţiei şi Pădurilor coordonează şi controlează aplicarea măsurilor
legale specifice, prin Agenţia Naţională Fitosanitară şi direcţiile fitosanitare
care au, conform legii84, importante atribuţii, dintre care menţionăm:
organizarea activităţii de protecţie a plantelor şi carantină fitosanitară pe
întregul teritoriu al ţării după o concepţie unitară, care să asigure sănătatea
plantelor cultivate, a pădurilor, păşunilor şi fâneţelor naturale şi a altor forme

81
Daniela Marinescu, op. cit., p. 276-277.
82
Art. 41 alin. 1, lit. e şi f din Legea nr. 72/2002.
83
Daniela Marinescu, op. cit., p. 279-281.
84
Art. 2 lit. a, b, c, d, i şi l din OUG nr. 71/1999.

91
de vegetaţie utilă şi a produselor agricole depozitate; coordonarea,
îndrumarea tehnică şi controlul activităţii în domeniul fitosanitar şi al
omologării şi utilizării produselor de uz fitosanitar ş.a.
La nivel teritorial, în subordinea consiliilor judeţene şi al Consiliului
General al Municipiului Bucureşti sunt organizate servicii publice de
protecţie a plantelor, unităţi cu personalitate juridică, care îndeplinesc
următoarele activităţi: a) combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor la
toate culturile agricole, pentru toţi producătorii agricoli; b) tratamentul
chimic al seminţelor destinate însămânţării; c) dezinsecţia şi deratizarea
depozitelor de cereale şi a produselor agricole depozitate; d)
aprovizionarea cu produse de uz fitosanitar, depozitarea şi comer-
cializarea acestora; e) dezinsecţia materialului săditor şi de plantare; f) alte
activităţi specifice.
Protecţia plantelor cultivate începe cu producerea, prelucrarea şi/sau
comercializarea seminţelor şi a materialului săditor, care se realizează de
către agenţii economici, persoane fizice sau juridice, înregistraţi în acest
scop şi care au primit autorizaţie eliberată de Ministerul Agriculturii,
Alimentaţiei şi Pădurilor, prin autorităţile teritoriale de control şi certificare a
seminţelor.
Agenţii economici înregistraţi pentru producerea, prelucrarea şi/sau
comercializarea seminţelor răspund pentru calitatea şi identitatea
acestora, suportând daunele provocate beneficiarilor pentru
85
comercializarea de seminţe necorespunzătoare . Ei sunt obligaţi, de
asemenea, să respecte regulile şi normele în vigoare privind producerea,
prelucrarea şi comercializarea seminţelor, inclusiv cele privind carantina
fitosanitară, după caz; să ţină la zi evidenţa producţiei, a tranzacţiilor şi a
stocurilor de seminţe; să respecte prevederile legale privind protecţia
soiurilor ş.a.
Legea interzice comercializarea seminţelor care nu respectă regulile şi
normele tehnice în vigoare, inclusiv a celor de ambalare, închidere şi
etichetare, prevăzute de lege.

85
Soiurile din speciile înregistrate în Catalogul Comunităţii Europene sau în Catalogul unui stat
membru al acesteia se echivalează cu soiurile înregistrate în Registrul Soiurilor şi în Catalogul
Oficial sub aspectele menţionate.

92
 TESTE DE AUTOEVALUARE
Capitolul VIII
PROTECŢIA ALTOR FORME DE VEGETAŢIE TERESTRĂ

1. În conformitate cu art. 6 din codul silvic, vegetaţia forestieră situată

pe terenurile din afara fondului forestier este constituită din:
a) zonele verzi din interiorul comunelor, oraşelor, municipiilor;
b) parcurile dendrologice, altele decât cele cuprinse în fondul forestier
naţional;
c) plantaţiile forestiere de pe terenurile degradate.

2. Parte a vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier, perdelele

forestiere de protecţie pot fi constituite pentru:
a) protecţia digurilor şi a malurilor contra curenţilor, viiturilor, gheţii şi
altele;
b) protecţia antiaeriană în caz de război;
c) antierozionale, de protecţie a solului împotriva fenomenelor de
eroziune.

3. Potrivit Legii Zootehniei nr. 72/2002, care din următoarele categorii

de terenuri sunt supuse regimului păşunilor şi fâneţelor naturale:
a) pajiştile aflate în interdiviziune se folosesc raţional;
b) pajiştile situate pe orice fel de terenuri din zonele montane inclusiv
golurile alpine;
c) terenurile arabile şi cele provenite din pajiştile comunale destinate
producerii de furaje şi seminţe de culturi furajere.

4. Care dintre următoarele atribuţii în domeniul protecţiei plantelor

revin Agenţiei Naţionale Fitosanitare şi direcţiilor judeţene fitosanitare:
a) elaborarea strategiei fitosanitare privind apărarea sănătăţii plantelor,
prevenirea introducerii şi diseminării pe teritoriul ţării a organismelor de
carantină;
b) organizarea la nivel naţional a politicii fitosanitare;
c) coordonarea, îndrumarea tehnică şi controlul în domeniul fitosanitar.

93
 Capitolul IX
PROTECŢIA VIEŢII ÎN ANTARTICA

Cooperarea internaţională în adoptarea şi aplicarea măsurilor de

conservare şi protecţie a faunei şi florei din Antartica86.
Antartica este regiunea polară de Sud, în care a fost stimulată
cooperarea ştiinţifică complexă între state, sub diverse forme, mai ales în
urma rezultatelor obţinute în perioada anilor 1882-1883 şi 1932-1933, cu
prilejul desfăşurării Anilor Internaţionali Polari.
În anul 1948, Statele Unite ale Americii propun crearea unei comisii, în
scopul internaţionalizării Antarticii. Încercarea este reluată în 1950, când
fosta U.R.S.S. cere Statelor Unite, Angliei şi altor state, ca regimul
Antarticii să fie discutat pe plan internaţional pentru a se ajunge la un
acord care să corespundă intereselor legitime ale tuturor statelor
interesate.
Cea mai cuprinzătoare acţiune ştiinţifică internaţională are loc însă, în
anii 1957-1959, fiind continuată în cadrul Anului Geografic Internaţional
iniţiat de UNESCO. Cu această ocazie, programele complexe adoptate
prevăd investigaţii în multe discipline ştiinţifice, fără a omite cercetarea
zonelor polare.
Bilanţul pozitiv al cooperării ştiinţifice din perioada Anului Geografic
Internaţional este urmat de un eveniment de o deosebită importanţă
pentru viitorul Antarticii.
Astfel, la iniţiativa celei de a 28-a sesiuni a Adunării Generale O.N.U.
problema Antarticii a fost transmisă spre dezbatere Comitetului
Internaţional. Numeroase delegaţii ale ţărilor în curs de dezvoltare au
subliniat necesitatea „unui cadru universal aplicabil Antarticii, care să
garanteze folosirea resurselor continentului în beneficiul întregii umanităţi”.
Pentru protecţia Antarticii, au fost iniţiate mai multe documente
internaţionale dintre care menţionăm:
Tratatul cu privire la Antartica, Washington, 1 decembrie 195987,
stabileşte mijloacele prin care părţile contractante pot acţiona împreună,
pentru folosirea Antarticii exclusiv în scopuri paşnice, conferindu-i statutul
de teritoriu demilitarizat, denuclearizat şi neutru.
Un principiu important al Tratatului este asigurarea libertăţii cercetării
ştiinţifice în cadrul cooperării internaţionale la care, în afara părţilor din
Tratat, pot să ia parte şi organizaţiile internaţionale, îndeosebi agenţiile
specializate ale O.N.U.
Tratatul constituie un instrument programatic care nu încearcă să
creeze noi principii de drept internaţional, ci să stabilească mijloacele prin
care părţile contractante pot acţiona împreună, fără a acoperi însă, toate
aspectele pe care le implică o cooperare multilaterală.
EI menţine statu-quo-ul, respectiv îngheţarea revendicărilor teritoriale
(cel puţin până în anul 1991), în scopul de a înlesni accesul în toate
regiunile pentru efectuarea de cercetări ştiinţifice şi a împiedica

86
Daniela Marinescu, op. cit., p. 377-378.
87
A intrat în vigoare în anul 1961, părţi contractante fiind: Argentina, Australia, Belgia, Chile,
Franţa, Japonia, Noua Zeelandă, Norvegia, Uniunea Sud Africană, fosta U.R.S.S., Marea Britanie
şi S.U.A. Ulterior au mai aderat şi alte ţări, printre care şi România în 1971.

94
eventualele rivalităţi politice, dăunătoare acestei cooperări. În conformitate
cu art. 6 din Tratat, nu s-ar putea prejudicia sau aduce atingere nici
exercitării drepturilor recunoscute tuturor statelor de către dreptul
internaţional cu privire la părţile de mare liberă ce se găsesc în regiunea
delimitată prin acest instrument.
Din punct de vedere al conservării mediului, acest Tratat cuprinde
două dispoziţii de o importanţă excepţională pentru conservarea mediului
Antarticii: 1. Interzicerea tuturor exploziilor atomice în Antartica şi a
depozitării în această regiune a deşeurilor radioactive (art. 5) şi 2.
instituţionalizarea Tratatului în sensul organizării de reuniuni la intervale
apropiate, în vederea schimbului de informaţii şi a consultărilor asupra
chestiunilor de interes comun privind Antartica şi studierea, formularea şi
recomandarea către guvernele statelor părţi a măsurilor destinate să
asigure respectarea principiilor urmărite de obiectivele Tratatului.
În mod deosebit, sunt vizate măsurile relative la „protecţia faunei şi
florei” în Antartica.
Primele trei reuniuni consultative ale reprezentanţilor statelor părţi
contractante s-au finalizat cu adoptarea la 2 iunie 1964 a unui număr
însemnat de „măsuri convenite pentru conservarea florei şi faunei din
Antartica”.
Aceste măsuri, bazate pe principiile de conservare elaborate de către
Comitetul Ştiinţific pentru Cercetarea Antartica al Consiliului Internaţional
de Uniune Ştiinţifică se aplică în zona descrisă de Tratat, respectiv în
regiunea situată la 60 grade latitudine sudică şi cuprinde toate platformele
glaciare. Zona la care se referă Tratatul, este considerată zonă specială
de conservare, în care statele participante trebuie să interzică uciderea,
capturarea sau conturbarea mamiferelor şi păsărilor, fără a avea în
prealabil un permis eliberat în acest sens.
Un astfel de permis nu poate fi obţinut decât pentru necesităţi legate
de studii ştiinţifice, în scopuri educative sau culturale sau pentru
aprovizionarea în cazuri limită a oamenilor şi câinilor.
Speciile special protejate sunt prevăzute într-o listă anexă.
Zona de protecţie specială beneficiază de o protecţie foarte strictă. Un
număr precis de asemenea zone a fost delimitat după criterii ştiinţifice
adoptate la cea de a 7-a reuniune consultativă a părţilor originare ale
Tratatului asupra Antarticii.
În problemele de interes comun, se prevede obligaţia părţilor de a se
consulta periodic, putând adopta cu această ocazie, pe baza regulii
unanimităţii, printre altele, şi măsuri de protejare a florei şi faunei.
În cadrul mecanismului Tratatului s-au încheiat mai multe acorduri
precum şi un Protocol privind protecţia mediului adoptat la Madrid, la 4
octombrie 199188.
Protocolul declară Antartica rezervaţie naturală, destinată păcii şi
ştiinţei.

88
Prin Legea nr. 553 din 14.10.2002, România a ratificat Protocolul privind protecţia mediului la
Tratatul asupra Antarcticii, adoptat la Madrid la 4.10.1991, publicată în M. Of. nr. 823 din
14.11.2007.

95
 TESTE DE AUTOEVALUARE
Capitolul IX
PROTECŢIA VIEŢII ÎN ANTARTICA

1. Tratatul cu privire la Antartica, semnat la 1 decembrie 1959, la

Washington, conferă acestei zone, statutul de:
a) teritoriu demilitarizat;
b) teritoriu denuclearizat;
c) teritoriu neutru.

2. Care sunt dispoziţiile imperative cuprinse în Tratatul cu privire la

conservarea mediului:
a) interzicerea tuturor exploziilor atomice în Antartica;
b) instituţionalizarea tratatului în sensul de a organiza reuniuni la
intervale de timp în vederea schimbului de informaţii;
c) interzicerea accesului maşinilor cu combustie internă pe acest
perimetru.

3. Comitetul ştiinţific pentru Cercetarea “Antartica” al Consiliului

Internaţional de Uniune Ştiinţifică a stabilit anumite activităţi interzise. Care
dintre activităţile enumerate fac parte din activităţile interzise:
a) uciderea;
b) capturarea sau conturbarea mamiferelor şi păsărilor;
c) modificarea habitatului natural al mamiferelor şi păsărilor.

96
 Capitolul X
POPULAŢIA ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

10.1. Noţiuni generale

Termenul de populaţie se foloseşte pentru a desemna un ansamblu de
indivizi care aparţin unei anumite specii şi care ocupă un teritoriu
determinat89.
Pornind de la această definiţie, putem considera ecosistemul uman ca
o entitate cu propriile sale relaţii cuprinzând, la nivel naţional, două
sisteme aflate în interacţiune: sistemul populaţiei umane şi sistemul fizic.
Dacă ambele formează stricto sensu diferite ecosisteme umane (sat,
oraş, metropolă etc), interacţiunea acestora cu sistemul mediului social, ne
conduce lato sensu la un socio-ecosistem, adică la o ţară.
Din punct de vedere teoretic, populaţia ne apare ca un sistem
caracterizat de mai mulţi factori: repartiţia spaţială a indivizilor, tabelul de
creştere şi descreştere, supravieţuire şi piramida vârstelor, raportul dintre
sexe, sănătate, educaţie şi instrucţie, cooperare regională şi
internaţională.
Din punct de vedere juridic, populaţia este un subiect de drept de o
deosebită importanţă.
În prezent, populaţia pune cele mai mari probleme datorită creşterii
într-un ritm nemaiîntâlnit, mai ales în ţările mai puţin dezvoltate.
„Explozia demografică”90 este un fenomen de creştere produs între
anii 1850-1900 în ţările dezvoltate, unde astăzi a încetat, manifestându-se
cu putere în celelalte ţări ale lumii. Datorită dificultăţilor economice pe care
le creează, acest fenomen este privit cu îngrijorare de viitorologi,
căutându-se pentru ameliorarea lui diferite soluţii.
La Conferinţa internaţională privind populaţia ţinută în Mexic în august
1984, se aprecia că datorită creşterii populaţiei, mai ales în ţările în curs
de dezvoltare, s-a produs epuizarea resurselor naturale mai repede decât
pot fi ele regenerate, reducându-se astfel productivitatea şi subminând
dezvoltarea.
Corelaţiile dintre nivelurile populaţiei şi baza de resurse naturale sunt
complexe. Politica, tehnologia şi instituţiile determină efectele creşterii
populaţiei. Aceşti factori pot fi cauza deosebirii dintre un mediu natural
supus presiunii şi un grad ridicat de deteriorare şi unul care poate furniza
bunuri unui număr mult mai mare de oameni.
Într-un număr mare de ţări, în special din Asia şi Africa, creşterea
rapidă a populaţiei, mai ales în ultimul sfert de secol, a fost însoţită de un
declin susţinut al nivelelor medii de trai, de un regres în ceea ce priveşte
calitatea vieţii, reflectat în disponibilitatea pe locuitor a hranei, apei
potabile şi a condiţiilor sanitare. Chiar dacă, într-o anumită perioadă, s-a
observat în unele ţări în curs de dezvoltare o oarecare creştere
economică, ea nu a putut aduce îmbunătăţiri fundamentale în nivelul de
trai al majorităţii populaţiei.

89
Daniela Marinescu, op. cit., p. 384-385.
90
Termen pus în circulaţie de R.C. Cook în anul 1953.

97
 Una din consecinţele impacturilor înconjurătoare asociate cu
subdezvoltarea şi creşterea rapidă a populaţiei este şi reducerea
productivităţii şi capacităţii de producere a veniturilor oamenilor, în
general, creşterea numărului de săraci absoluţi.
lată deci, că numărul populaţiei, ritmul de creştere şi modalitatea de
distribuire a ei, influenţează starea mediului, aşa după cum acestea,
condiţionează ritmul şi structura dezvoltării.
Pe măsură ce populaţia creşte, sarcina asigurării necesităţilor şi
bunăstării prin amenajarea mediului, devine din ce în ce mai importantă.
Pe de altă parte, s-au produs modificări esenţiale în structura
populaţiei, datorită urbanizării, tehnicizării şi a exodului rural. A fost
dezechilibrat raportul dintre sexe, cu efecte directe asupra natalităţii, au
apărut piramide de vârstă disproporţionate, în care populaţia activă a
scăzut îngrijorător faţă de populaţia retrasă sau inaptă de muncă.
Depopulările satelor fiind în compensaţie un fenomen tot atât de
îngrijorător ca şi aglomerările din oraşe, care este cu atât mai grav, cu cât
exodul atinge într-o manieră privilegiată categoriile sociale indispensabile
funcţiilor tradiţionale de bază, pentru care nu se mai găsesc titulari
corespunzători. În multe regiuni, satele şi-au restrâns funcţiile economice,
au trecut la specializarea producţiei agricole şi, în consecinţă Ia
exploatarea unilaterală a resurselor naturale, urmată de fenomene
negative ca: despăduririle, secătuirea solului, inundaţii, secete etc.
În acelaşi timp, aplicarea unor tehnologii noi în industrie a făcut
necesar un consum tot mai mare de combustibil şi de minereuri metalifere,
de lemn şi de alte materii prime. Deşi producţia de petrol a lumii a crescut,
unele terenuri petroliere s-au epuizat, altele noi luându-le locul.
Industria răspândeşte în atmosferă şi deversează în ape mari cantităţi
de reziduuri, care deteriorează structura toposferei şi a unor ape
continentale. Acestora li se adaugă rezidurile şi deşeurile menajere
depozitate pe sol, care spălate de ploi, ajung în apele curgătoare.
Calitatea apei este alterată şi de detergenţii sintetici, insecticide sau alte
substanţe chimice nocive, care prin infiltraţii ajung în pânza de apă
subterană, modificând primejdios compoziţia apei potabile.
Poluarea mărilor şi oceanelor pune în pericol nu numai echilibrele
biologice proprii, ci şi însăşi viaţa organismelor terestre, inclusiv a omului,
deoarece o mare parte a oxigenului provine de la producătorii din oceane.
La fel de ameninţătoare pentru viaţă a devenit şi poluarea aerului.
Datorită acţiunilor omului s-au produs modificări însemnate în lumea
vegetală şi animală, unde zeci de mii de specii au dispărut sau sunt pe
cale de dispariţie.
Prin toate aceste activităţi (şi multe altele), omul a devenit direct sau
indirect, un important factor de poluare a mediului înconjurător91.

91
A se vedea pe larg, B. Strugren, Ecologie generală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1965, p. 20.

98
 10.2. Calitatea vieţii şi factorii ce o influenţează
În acest context, o importanţă deosebită o are calitatea vieţii, concept
operaţional, de unificare a condiţiilor mediului de viaţă, a nevoilor umane92.
B. de Jouvenal a definit calitatea vieţii ca fiind „totalitatea posibilităţilor
oferite individului de către societate, în scopul de a-şi amenaja existenţa,
de a dispune de produsele ei şi de a-i folosi serviciile pentru organizarea
existenţei individuale după trebuinţele, cerinţele şi dorinţele proprii”.
Acest concept se leagă de cel de civilizaţie, de creşterea economică,
de nivelul tehnic şi de dezvoltarea industrial-urbană.
La realizarea calităţii vieţii stau, printre altele, următoarele condiţii:
calitatea mediului natural; calitatea mediului social şi calitatea mediului
internaţional.
În structura calităţii vieţii întâlnim, pe lângă componenta formată din
condiţiile de viaţă, aflată în directă corelaţie cu mediul uman şi
componenta reprezentând nevoile umane (trebuinţe, aspiraţii etc), acestea
găsindu-se într-o conexiune directă cu drepturile omului, ale naţiunilor şi
popoarelor.
Pentru protejarea juridică a calităţii vieţii, luarea în considerare a
sistemului nevoilor umane, a sistemului drepturilor fundamentale ale
omului, ca şi corelarea acestora, impune ca în prealabil, să se realizeze
premisa necesară, constând în a face pe plan internaţional şi, respectiv
regional, sinteza între sistemul de relaţii şi sistemul de drept.
În acelaşi timp, pe plan internaţional calitatea vieţii implică realizarea
valorilor fundamentale, respectiv asigurarea drepturilor fundamentale ale
oamenilor: dreptul la pace şi dezarmare, dreptul la dezvoltare, dreptul la
patrimoniul comun, dreptul la comunicaţie şi educaţie ş.a.
Calitatea vieţii este o noţiune care tinde a se valoriza complet. Pe baza
unor date statistice, ea poate fi cuantificată, apreciată evolutiv şi
comparativ prin intermediul unor indicatori, între care cei specifici mediului
şi educaţiei au un rol de prim ordin.
lată de ce, majoritatea delegaţilor la Conferinţa de la Stockholm,
arătând că relaţia dintre mediul înconjurător şi om trebuie apreciată în
funcţie de realitatea concretă, în contextul factorilor politici, economici,
sociali şi culturali existenţi în fiecare stat şi ţinând seama de dimensiunile
pe plan internaţional al acestei probleme, au pornit de la realitatea că
mediul înconjurător înseamnă nu numai o natură sănătoasă, aer şi apă
curată, sol fertil, înlăturarea poluării de orice fel, ci şi tot ceea ce trebuie să
însemne componentele reale ale condiţiei umane.

10.3. Asigurarea stării de sănătate a populaţiei

În fiecare ţară, calitatea vieţii influenţează pozitiv creşterea produsului
social total şi a venitului naţional, deoarece acţionează în mod pozitiv
asupra sănătăţii fizice şi psihice a membrilor societăţii, contribuind la
creşterea capacităţii de muncă a lucrătorului şi, în acelaşi timp, favorizând
creşterea productivităţii muncii sociale şi menţinerea ei la un nivel ridicat,
eliminând sau reducând perioadele de boală, care într-un mediu poluat
devin tot mai prelungite. O bună calitate a mediului influenţează în bine

92
Daniela Marinescu, op. cit., p. 386.

99
sănătatea omului, prelungindu-i durata activă de viaţă şi reduce cheltuielile
pe care asistenţa medicală le face pentru tratarea bolilor generate sau
favorizate de degradarea mediului înconjurător93.
Ca urmare, prevenirea şi combaterea poluării mediului înconjurător
sunt condiţii sine qua non pentru menţinerea stării de sănătate a
populaţiei. Sănătatea omului depinde de sănătatea mediului în care se
naşte, trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea.
Raportul juridic de sănătate conţinând atât elemente de drept public,
cât şi elemente de drept privat, având indiscutabil un caracter
interdisciplinar, constituie un element central în stabilirea regulilor ce
privesc sănătatea populaţiei şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu. Din
acest punct de vedere, reglementările în acest domeniu, aparţin dreptului
mediului.
Protecţia mediului, ca obiectiv de interes public major, reprezintă o
activitate deosebit de complexă, ştiinţific fundamentată, prin care se
asigură protejarea, conservarea şi dezvoltarea durabilă a tuturor
componentelor, biotice şi abiotice ale mediului, între care omul este un
component şi un factor determinant, fiind ocrotit ca atare, printr-o serie de
măsuri tehnico-organizatorice şi sociale, reglementate prin norme juridice
cu caracter imperativ.
În ţara noastră, asistenţa de sănătate publică cuprinde activităţi care
se adresează comunităţii sau individului în vederea protecţiei comunitare,
în scopul păstrării şi promovării stării de sănătate a populaţiei94.
Legea Fundamentală consacră şi garantează (art. 33) dreptul la
ocrotirea sănătăţii şi stabileşte obligaţia statului de a lua măsuri pentru
asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.
Ca autoritate centrală în domeniul asistenţei de sănătate publică,
Ministerul Sănătăţii şi Familiei, elaborează norme de organizare şi
funcţionare a unităţilor care asigură asistenţa de sănătate publică;
organizează şi finanţează programele naţionale de sănătate publică;
elaborează norme privind organizarea şi funcţionarea inspecţiei sanitare
de stat; colaborează la utilizarea raţională a factorilor naturali de mediu,
coordonează şi controlează activitatea de asistenţă medicală în staţiunile
balneoclimaterice; emite avize şi autorizaţii sanitare de funcţionare,
abilitări şi acorduri scrise pentru importul deşeurilor şi reziduurilor de orice
natură, precum şi a altor mărfuri periculoase pentru sănătatea populaţiei şi
a mediului înconjurător, în conformitate cu prevederile legale în vigoare;
emite reglementări privind regimul substanţelor stupefiante şi toxice,
precum şi autorizaţii pentru culturile de mac; organizează în situaţii
deosebite asistenţa medicală, asigurând rezerva de mobilizare cu
medicamente, aparatură medicală, dispozitive medicale şi materiale
sanitare, etc.
La nivel teritorial, atribuţii importante revin direcţiilor de sănătate
publică judeţene şi a Municipiului Bucureşti, dintre care menţionăm:
întocmesc şi reactualizează în cooperarea cu autorităţile teritoriale de
protecţie a mediului, planurile locale de acţiune pentru sănătate în relaţie
cu mediul; cercetează şi evaluează starea de sănătate a populaţiei,

93
Daniela Marinescu, op. cit., p. 387-390.
94
Titlul 1 din Legea nr. 95 din 14 aprilie 2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, publică în MO
nr. 372 din 28 aprilie 2006.

100
studiază calitatea factorilor de mediu şi stilul de viaţă, în vederea prevenirii
îmbolnăvirilor şi promovării sănătăţii; informează populaţia şi autorităţile
administraţiei publice locale despre factorii de risc asupra sănătăţii din
mediul înconjurător şi despre măsurile ce vor fi aplicate pentru reducerea
riscurilor de îmbolnăvire şi de prevenire a unor îmbolnăviri cauzate de
factorii de mediu; emite avize şi autorizaţii sanitare, solicitate, potrivit legii,
pentru obiective economice sau social-culturale care urmează a fi
amplasate, construite sau amenajate în teritoriu; efectuează determinări
pentru supravegherea poluării aerului, apei, solului, a poluării sonore a
zonelor de locuit şi a locurilor de muncă ş.a.

10.4. Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos

a) De la drepturile omului la drepturile popoarelor. Instrumentele95 cu
caracter universal care proclamă drepturile omului sunt: Carta O.N.U96 şi
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Pentru soluţionarea
problemelor internaţionale cu caracter economic, social, cultural şi
umanitar, Carta stipulează în art. 1, punctul 3, „respectarea drepturilor
omului şi libertăţi fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex,
limbă sau religie”97.
Instrumentele cu caracter general vizează patru categorii de drepturi
fundamentale ale omului: drepturi economice şi sociale (dreptul la muncă,
la securitate socială, la sănătate ş.a.); drepturi culturale (dreptul la
educaţie, la viaţă culturală etc); drepturi civile (dreptul la egală ocrotire în
faţa legii, dreptul la cetăţenie, la libertate şi inviolabilitate ş.a,); drepturi
politice (dreptul la libertatea gândirii şi conştiinţei, dreptul de a alege şi a fi
ales etc).
Această ierarhizare presupune o abordare unitară a conceptului
drepturilor omului, determinată de realitatea vieţii social-economice şi
politice naţionale a statelor şi de evoluţia relaţiilor internaţionale. La baza
acestui concept general, stau dreptul la pace, dreptul la viaţă, dreptul la
dezvoltare şi dreptul la un mediu sănătos.
Pe lângă instrumentele universale şi regionale, o serie de instrumente
speciale privesc anumite drepturi sau anumite categorii de persoane
(copii, tineri, femei etc), fiind adoptate fie în cadrul O.N.U., fie în cadrul
unor organizaţii specializate (UNESCO, O.I.M., FAO. ş.a.).
Drepturile omului cuprind drepturi civile şi politice, drepturi sociale,
economice şi culturale, dreptul la pace, dreptul la dezvoltare, dreptul la un
mediu sănătos, dreptul la patrimoniu comun, dreptul la comunicare. Toate
aceste drepturi sunt asociate cu noţiunile de solidaritate şi responsabilitate
comună. În sfera drepturilor popoarelor, putem remarca unele drepturi
corespunzătoare celor de „solidaritate”: dreptul la pace, dreptul la
dezvoltare economică şi socială, dreptul la un mediu satisfăcător, dreptul
la comunicare ş.a98. Înţeles ca un ecosistem complex în strânsă
interacţiune cu natura, omul reprezintă valoarea supremă ce trebuie

95
Daniela Marinescu, op. cit., p. 391-393.
96
Semnată la 26 iunie 1945
97
Prevederile referitoare la drepturile omului din Carta O.N.U. au fost ulterior dezvoltate în mai
multe documente internaţionale, cu caracter general şi regional.
98
Se impun unele consideraţii cu privire la clasificarea drepturilor omului în drepturi individuale şi
drepturi colective.

101
ocrotită. Sub acest aspect, este necesară recunoaşterea unanimă şi
garantarea dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos şi
echilibrat. Realitatea acestui drept reprezintă nu numai o premisă a
existenţei celorlalte drepturi, dar el poate determina şi o îmbogăţire a
acestora, precum şi apariţia altor drepturi noi.
b) Consacrarea internaţională şi conţinutul dreptului fundamental al
omului la un mediu sănătos şi echilibrat în legătură cu consacrarea
internaţională a dreptului fundamental al omului la un mediu sănătos,
Conferinţa O.N.U. asupra mediului din 1972, îl formulează ca un prim
principiu al Declaraţiei asupra mediului, având în vedere totodată şi
obligaţia societăţii de a conserva, apăra şi îmbunătăţi mediul pentru
generaţiile prezente şi viitoare.
Ulterior, art. 24 din Carta Africană a drepturilor omului şi ale popoarelor
prevede că „toate popoarele au dreptul la un mediu general satisfăcător,
favorabil dezvoltării lor”.
Aşa cum s-a arătat în literatura juridică, importanţa acestui text este
dublă: pe de o parte, constituie prima stipulare convenţională, obligatorie,
a dreptului la mediu, iar, pe de altă parte, provine din partea unei structuri
de cooperare aparţinând ţărilor lumii a treia care, datorită dificultăţilor
economico-sociale, nu acordă, în general, un loc prioritar preocupărilor
ecologice.
Un alt document regional, este „Protocolul adiţional” din 14 noiembrie
1998, privind drepturile economice, sociale şi culturale al Convenţiei
americane a drepturilor omului care a recunoscut „dreptul la un mediu
sănătos”, stipulând că „fiecare are dreptul de a trăi într-un mediu sănătos şi
de a beneficia de serviciile publice esenţiale”, precum şi obligaţia statelor de
a „promova protecţia, prezervarea şi ameliorarea mediului” (art. 11).99

99
Mircea Duţu, Despre necesitatea recunoaşterii şi semnificaţiile dreptului fundamental al omului la
un mediu sănătos, în Dreptul nr. 9-12/1990, p. 42.

102
 TESTE DE AUTOEVALUARE
Capitolul X
POPULAŢIA ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR

1. Mediul înconjurător este influenţat de:

a) numărul populaţiei;
b) ritmul de creştere al populaţiei;
c) modalitatea de distribuire a populaţiei.

2. Care dintre activităţile desfăşurate de om au devenit principalul

poluator al mediului:
a) aplicarea unor tehnologii noi în industrie mari consumatoare de
combustibil şi de minereuri metalifere;
b) ca urmare a activităţilor desfăşurate în industrie, aceasta
răspândeşte în atmosferă şi deversează în ape mari cantităţi de reziduuri;
c) reducerea productivităţii muncii şi a capacităţii de producere a
veniturilor oamenilor.

3. Calitatea vieţii a fost definită de B. de Jouvenal ca fiind:

a) totalitatea posibilităţilor oferite individului de către societate în
scopul de a-şi amenaja existenţa, de a dispune de produsele ei şi de a-i
folosi serviciile pentru organizarea existenţei individuale;
b) totalitatea eforturilor depuse de societatea civilă pentru asigurarea
condiţiilor de viaţă ale omului;
c) totalitatea eforturilor depuse de societate pentru realizarea valorilor
fundamentale, respectiv pentru asigurarea drepturilor fundamentale ale
omului.

4. Calitatea vieţii este o noţiune care tinde a se valoriza complet. Care

dintre indicatorii prezentaţi deţin un rol important în evaluarea calităţii vieţii:
a) factorii de mediu;
b) factorii privind educaţia omului;
c) factorii privind creşterea productivităţii muncii.

5. În fiecare ţară, calitatea vieţii influenţează pozitiv creşterea

produsului social total şi a venitului naţional. Care dintre următorii factori
sunt influenţaţi de calitatea vieţii:
a) sănătatea fizică şi psihică a membrilor societăţii;
b) capacitatea de muncă a lucrătorului;
c) productivitatea muncii.

6. Care dintre următoarele atribuţii revin direcţiilor judeţene de

sănătate publică în conformitate cu prevederile Legii 22/2001:
a) întocmesc şi reactualizează în cooperare cu autorităţile teritoriale de
protecţie a mediului planurile locale de acţiune pentru sănătate în relaţiile
cu mediul;
b) informează populaţia şi autorităţile administraţiei publice locale
despre factorii de risc asupra sănătăţii din mediul înconjurător;

103
 c) efectuează determinări pentru supravegherea poluării aerului, apei,
solului, a poluării sonore.

7. Care sunt instrumentele cu caracter universal care proclamă

drepturile omului:
a) Carta O.N.U.;
b) Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
c) Acordul privind Drepturile Universale ale Omului - Paris, 1956.

8. Conform Cartei O.N.U., drepturile omului cuprind:

a) drepturi sociale, economice şi culturale;
b) dreptul la un mediu sănătos;
c) dreptul la comunicare.

104
 Capitolul XI
PROTECŢIA AŞEZĂRILOR UMANE

11.1. Consideraţii generale

Este unanim recunoscut faptul că ne aflăm într-o criză a mediului care
pune în primejdie din ce în ce mai mult posibilitatea de locuire a planetei şi
supravieţuirea speciei umane100.
Şansa pe care o are fiecare popor de a se dezvolta şi de a crea, se
poate materializa numai dacă o face în felul său propriu, specific şi unic, în
spaţiul său geografic şi potrivit tradiţiilor originale pe care le are, cu
respectarea severă a legilor naturii, ale biologiei şi ecologiei.
În conformitate cu lucrările şi documentele Conferinţelor O.N.U. de la
Stockholm, Rio de Janeiro şi lohanesburg, cât şi cu deciziile şi rezoluţiile
adoptate în cadrul O.N.U. şi a organismelor sale specializate, s-au avut în
vedere trei componente ale mediului uman: 1. mediul natural, modificat şi
amenajat; 2. mediul construit; 3. mediul social.
Atât în cadrul Conferinţelor O.N.U. cât şi în cadrul Programului
Naţiunilor Unite pentru Mediu, dezbătându-se problemele referitoare la
aşezările umane, la habitat, în strânsă legătură cu procesul de urbanizare
şi sistematizare, s-a arătat că această problemă poate fi abordată numai
ca parte integrantă a dezvoltării social-economice, fiind necesară
elaborarea conceptului de aşezare umană, ca ecosistem, fapt pentru care
în fiecare ţară trebuie să existe o strategie privind aşezările omeneşti şi
construcţiile.
Aşezările umane reprezintă leagănul tradiţional al comunităţilor umane
şi abordarea dezvoltării durabile, ecologice a acestora, trebuie realizată cu
prioritate.
În aşezările omeneşti, rezolvarea problemelor ecologice depinde, în
mare măsură, de reţeaua localităţilor şi mărimea lor, de raporturile cu
teritoriul liber, de mărimea, natura şi modul de exploatare a acestui
teritoriu, de resursele existente, de modul de prelucrare industrială, de
reţeaua de căi de comunicaţii etc.
Din aceste considerente, în cazul studierii habitatului în aşezările
umane trebuie luaţi în considerare mai mulţi parametri decât cei folosiţi în
ecosistemele naturale.
Dezvoltarea durabilă, aşa cum este apreciată în cadrul Comunităţii
Europene - ca fiind un complex de măsuri cu acţiune benefică pentru
aşezările umane - dacă nu este înţeleasă doar ca o latură aplicativă a
problematicii ecologiei urbane, nu va soluţiona cauzele factorilor
perturbanţi şi poate genera conflicte viitoare.
De aceea, în cadrul ecologiei aşezărilor umane s-a generalizat
termenul de „ecodezvoltare” care necesită: cunoaşterea, înţelegerea şi
aplicarea practică a principiilor şi legilor ecologice Ia nivelul aşezărilor
umane; îmbinarea diferitelor aspecte ale mediului înconjurător cu realităţile
economice şi specificul psihosocial şi cultural al populaţiei care trăieşte pe
teritoriul respectiv; realizarea unor corelaţii între potenţialul resurselor

100
Daniela Marinescu, op. cit., p. 403.

105
naturale exploatabile din zonă, resursele energetice disponibile, gradul de
dezvoltare economică, nivelul tehnologiilor existente; reutilizarea şi
reciclarea produselor şi deşeurilor, în condiţiile asigurării unei protecţii
eficiente a mediului; realizarea unui echilibru de lungă durată între
activităţile umane şi mediul ambiental ş.a.
Ecologia aşezărilor umane este o ştiinţă de avangardă care trebuie să
aibă în vedere şi să armonizeze datele ştiinţelor naturii cu cele ale
ştiinţelor sociale şi ale celor tehnice.
Comparativ cu celelalte domenii ale ecologiei, ecologia aşezărilor
umane are o complexitate deosebită, ea punând în centrul atenţiei
habitatul şi condiţiile de existenţă ale fiinţei umane101.

11.2. Conceptul de aşezare umană din perspectiva

ecologiei sociale
Una din situaţiile interferenţei ştiinţelor sociale şi umaniste cu cele ale
naturii o constituie ecologia socială, influenţa sociologiei şi a ecologiei
asupra ştiinţelor juridice102.
Socio-ecosistemul care cuprinde ecosisteme naturale şi umane, la
care se adaugă sistemul mediului social este unitatea rezultată ca urmare
a integrării omului în natură.
Spre deosebire de ecosistemele naturale, ecosistemul uman prezintă
o ordine mult mai mare, ca urmare a controlului exercitat de un centru
integrator ad-hoc (polisul la nivelul unei aşezări umane).
Aşezările umane pot fi considerate sisteme ecologice complexe
(ecosisteme) create de populaţiile umane, alcătuiri antropice în care
majoritatea transformărilor de materie, energie şi informaţie este realizată
de om. În acest context, aşezarea trebuie privită ca un organism viu, nu ca
o structură, ce formează în teritoriu o structură interdependentă, de a cărui
organizare se ocupă urbanismul şi amenajarea teritoriului.
Aşezările umane există sub forme extrem de diverse, de la satele cele
mai primitive, până la megalopolisurile lumii superindustrializate. Fiecare
din acest lung şir de tipuri de ecosisteme are un optim de structurare,
organizare şi funcţionare care este în concordanţă cu psihologia, cultura şi
aspiraţiile locuitorilor săi, având nevoi şi posibilităţi financiare specifice,
grade diferite de agresivitate asupra mediului şi capacităţi specifice ale
acestuia de a rezista la impacturile umane pe termen îndelungat.
De aceea, condiţiile concrete diferă fundamental de la o ţară la alta şi
în cadrul fiecăreia, de la o zonă geeografică la alta.
Având un specific determinat de prezenţa populaţiei, aşezările umane
trebuie să devină sisteme ecologice care să întrunească trăsăturile de
echilibru menite să le asigure stabilitate şi viabilitate.
Aşezările umane trebuie astfel concepute încât să ducă la crearea
unui cadru de viaţă în care să fie prezervată identitatea indivizilor, a
familiilor şi a societăţilor şi să existe mijloace menite să permită
desfăşurarea vieţii particulare, contactele personale şi participarea
populaţiei la luarea hotărârilor.

101
A se vedea, Şt. Godeanu, Mariana Godeanu, M. Popescu, Ecodezvoltare sau dezvoltare
durabilă?, în Ecologie şi protecţia mediului, Imprimeria Coresi, 1992, p. 13 şi urm.
102
Daniela Marinescu, op. cit., p. 404.

106
 11.3. Obiectivele protecţiei mediului în aşezările umane
Principiile generale, cadrul de acţiune şi obiectivele protecţiei
aşezărilor umane au fost stabilite în cadrul Conferinţei de la Vancouver din
1976103.
Cu acest prilej, s-a arătat în Declaraţia adoptată, că în condiţiile în care
o mare parte a populaţiei, îndeosebi din ţările subdezvoltate, trăieşte în
aşezăminte necorespunzătoare, dacă nu se întreprind măsuri pozitive şi
concrete la nivel naţional şi internaţional, aceste condiţii se vor agrava
datorită:
- unei creşteri economice inechitabile, pusă în evidenţă de marile
discrepanţe între ţări şi între fiinţele umane, privind bogăţiile existente,
care condamnă milioane de oameni să trăiască în sărăcie, fără a-şi putea
satisface nici cele mai elementare nevoi de hrană, locuinţe, educaţie,
servicii de sănătate, igiena mediului, energie şi apă;
- condiţiilor economico-sociale şi ecologice care transpun la nivel
naţional şi internaţional, inegalitatea condiţiilor de viaţă, segregaţia rasială,
şomajul, analfabetismul, bolile şi sărăcia, degradarea din ce în ce mai
mare a resurselor indispensabile vieţii şi anume: aerul, apa şi pământul;
- creşterii populaţiei astfel încât nevoile alimentare, de locuinţe şi alte
elemente necesare vieţii, vor creşte;
- urbanizării necontrolate, o cauză a suprapopulării oraşelor şi a
dispersiunii rurale.
Se pare că de la adoptarea acestui document şi până în prezent,
măsurile ce au fost luate s-au dovedit a fi extrem de puţine şi aproape
ineficiente faţă de realităţile existente.
Este deosebit de important, ca guvernele şi comunitatea internaţională
să acţioneze pentru adoptarea în materie de aşezări umane, de politici şi
strategii eficace, luându-se în considerare nevoile deosebite ale grupurilor
defavorizate şi, în special, ale copiilor, femeilor şi infirmilor, pentru a li se
asigura îngrijiri medicale, servicii, educaţia, hrana şi locul de muncă, în
contextul justiţiei sociale. Aceste politici trebuie să ducă la îmbunătăţirea
rapidă şi continuă a calităţii vieţii tuturor oamenilor, fără nici o discriminare.
Acţiunile privind aşezările umane trebuie să urmărească realizarea
integrării sau coordonarea armonioasă a mai multor elemente între care,
de exemplu, creşterea şi repartiţia populaţiei, folosirea forţei de muncă,
locuinţele, folosirea pământului, serviciile, atenuarea diferenţelor între
regiuni şi în interiorul zonelor urbane ş.a.
De asemenea, trebuie respectată diversitatea caracteristicilor pe care
le au aşezările umane şi care reflectă valori culturale şi estetice, iar zonele
care au o importanţă istorică, religioasă sau arheologică, ca şi zonele
naturale cu valoare deosebită, trebuie păstrate pentru posteritate.
Referitor la mediu, principalele probleme ale aşezărilor umane sunt:
poluarea apei, aerului şi solului; zgomotul, radiaţiile; locul de muncă;
estetica mediului exterior; accidentele; serviciile de igienă a muncii;
asistenţa socială ş.a.

103
Daniela Marinescu, op. cit., p. 405-406.

107
 11.4. Protecţia factorilor naturali de mediu în aşezările
umane
Protecţia mediului în aşezările umane se realizează în mod
specializat104 după factorii de mediu: aer, apă, sol, subsol etc. prin metode
de combatere a poluării cu ajutorul unor măsuri şi procedee tehnice, cum
sunt: amplasarea industriilor poluante la distanţă faţă de localităţi; folosirea
de metode tehnologice care produc cât mai puţini poluanţi; reducerea
poluării determinate de mijloacele de transport; neutralizarea deşeurilor
nerecuperabile; desfăşurarea în condiţii de siguranţă a unor activităţi
periculoase pentru om şi pentru mediul înconjurător; reducerea poluării
fonice etc.
Aerul constituie o componentă de bază a mediului înconjurător, care
prin proprietăţile fizice, chimice şi termice întreţine viaţa pe planeta
noastră. Efectele poluării privesc nu numai starea de calitate a aerului, ci
şi o serie de procese şi fenomene atmosferice, cu efecte meteorologice şi
climatologice negative din ce în ce mai evidenţiate şi mai greu de controlat
(efectul de seră, ploile acide, distrugerea stratului de ozon).
Un rol însemnat în protecţia aerului în cadrul centrelor populate, îl are
amplasarea industriilor poluante departe de acestea şi monitorizarea
calităţii aerului în zonele cu emisii puternice de poluanţi şi în marile oraşe.
Existenţa aşezărilor umane a fost dintotdeauna dependentă de
aprovizionarea cu apă.
Multă vreme, consumul de apă salubră, obţinută prin tehnologii
moderne şi distribuită la discreţie, a fost considerat ca un indicator de bază
al civilizaţiei.
Dacă în ţările dezvoltate cantităţile de apă consumată au depăşit
uneori în oraşe 1000 l/locuitor, în multe ţări slab dezvoltate, din cauze
economice sau geografice, apa salubră aproape lipseşte, ele neputând
asigura nevoile de apă nici pentru 10% din populaţie.
De aceea, pentru ecologia umană rezolvarea problemelor de asigurare
a apei, este una dintre cele mai stringente.
În aceste condiţii, se cere schimbarea atitudinii faţă de consumul
excesiv de apă, cu o atitudine ecologică, de consum economic şi poluare
minimă, astfel încât să se redea mediului înconjurător cantitatea de apă
consumată cu însuşiri mai apropiate de cele naturale, conservându-se
resursele existente.
Concomitent trebuie asigurată protecţia calităţii apelor, ceea ce
presupune cunoaşterea surselor de poluare şi a compoziţiei apelor uzate,
pentru a se aplica corect procedeele de epurare şi de evacuare în reţelele
de canalizare ale localităţilor.
La fel de important pentru aşezările umane este şi solul. Degradarea
sa, se datorează nu numai eroziunii produsă de apă şi vânt, ci mai ales
practicării unei agriculturi intensive, a păşunatului excesiv, a chimizării
neraţionale şi a irigaţiilor prost concepute şi aplicate.

104
Daniela Marinescu, op. cit., p. 407-408.

108
 11.5. Planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism şi
rolul lor in protecţia mediului din aşezările umane
În România, potrivit Legii protecţiei mediului, în procesul de dezvoltare
social-economică a localităţilor este obligatorie respectarea principiilor105
ecologice, pentru asigurarea unui mediu de viaţă sănătos. În acest scop,
autorităţile administraţiei publice locale, precum şi, după caz, persoanele
fizice şi juridice au următoarele obligaţii: a) să îmbunătăţească
microclimatul urban, prin amenajarea şi întreţinerea izvoarelor şi a luciilor
de apă din interiorul localităţilor şi din zonele limitrofe acestora, să
înfrumuseţeze şi să protejeze peisajul, să menţină curăţenia stradală; b)
să respecte prevederile din planurile de urbanism şi amenajare a
teritoriului privind amplasarea obiectivelor industriale, a căilor şi mijloacelor
de transport, a reţelelor de canalizare, a staţiilor de epurare, a depozitelor
de deşeuri menajere, stradale şi industriale şi a altor obiective şi activităţi,
fără a prejudicia ambientul, spaţiile de odihnă, tratament şi recreare,
salubritatea, starea de sănătate şi confort a populaţiei; c) să informeze
publicul privind riscurile generate de funcţionarea sau existenţa
obiectivelor cu risc pentru mediu şi sănătatea populaţiei; d) să respecte
regimul de protecţie specială a localităţilor balneoclimaterice, a zonelor de
interes turistic şi de agrement, a monumentelor istorice, a ariilor protejate
şi a monumentelor naturii ş.a.
La elaborarea planurilor de urbanism şi amenajare a teritoriului trebuie
să se respecte prevederile Legii protecţiei mediului şi să se prevadă în
mod obligatoriu măsuri de menţinere şi ameliorare a fondului peisagistic
natural şi antropic al fiecărei zone şi localităţi, condiţii de refacere
peisagistică şi ecologică a zonelor deteriorate, măsuri de captare a apelor
potabile şi lucrări de apărare împotriva inundaţiilor106.

105
Daniela Marinescu, op. cit., p. 409-410.
106
Art. 70 din OUG nr. 195/22.12.2005 privind protecţia mediului.

109
 TESTE DE AUTOEVALUARE
Capitolul XI
PROTECŢIA AŞEZĂRILOR UMANE

1. În conformitate cu lucrările şi documentele Conferinţelor O.N.U. de

la Stockholm, Rio de Janeiro şi Johanesburg, care din următoarele
componente ale mediului s-au avut în vedere la elaborarea documentelor
acestor reuniuni:
a) mediul natural, modificat şi amenajat;
b) mediul construit;
c) mediul social.

2. În cadrul ecologiei aşezărilor umane s-a generalizat termenul de

“ecodezvoltare” care presupune:
a) cunoaşterea, înţelegerea şi aplicarea practică a principiilor şi legilor
ecologice la nivelul aşezărilor umane;
b) realizarea unui echilibru de lungă durată între activităţile umane şi
mediul ambiental;
c) realizarea unor construcţii durabile în cadrul aşezărilor umane.

3. În cadrul ecologiei sociale, socio-ecosistemul cuprinde:

a) ecosisteme naturale şi umane;
b) sistemul aşezărilor umane din planul de urbanism;
c) sistemul mediului social.

4. Aşezările umane, indiferent de mărimea lor trebuiesc astfel

concepute încât:
a) să ducă la un cadru de viaţă în care să fie prezervată identitatea
indivizilor, a familiilor şi a societăţilor;
b) să nu se poată crea confuzie privind identitatea aşezării şi a
membrilor săi;
c) să poată crea un climat propice dezvoltării societăţii umane.

5. Care dintre următoarele constatări au fost remarcate în cadrul

conferinţei de la Vancouver, 1976, şi faţă de care nu se vor lua măsuri de
rezolvare ce vor duce la agravarea mediului a aşezărilor umane:
a) creşterea producţiei de ţiţei a creat mari discrepanţe între ţările
sărace şi bogate;
b) condiţiile economico-sociale şi ecologice care transpun la nivel
naţional şi internaţional, inegalitatea condiţiilor de viaţă, segregaţia rasială
şi şomajul;
c) urbanizările necontrolate, o cauză a suprapopulării oraşelor şi a
dispersiunii rurale.

6. Acţiunile privind aşezările umane trebuie să urmărească:

a) creşterea şi repartiţia populaţiei;
b) folosirea raţională a mijloacelor de transport;
c) atenuarea diferenţelor între regiuni şi în interiorul zonelor urbane.

110
 7. Protecţia Mediului în aşezările umane se realizează prin măsuri şi
procedee tehnice:
a) amplasarea industriilor poluante la distanţă faţă de localităţi;
b) neutralizarea deşeurilor nerecuperabile;
c) interzicerea desfăşurării unor activităţi industriale care nu produc
poluare.

8. În România, potrivit protecţiei mediului, în procesul de dezvoltare

social-economică a localităţilor, autorităţilor administraţiei locale cât şi
persoanelor fizice, le revin următoarele obligaţii pentru asigurarea unui
mediu de viaţă sănătos:
a) să respecte normele de protecţia muncii, în cazul construcţiilor de
locuinţe;
b) să informeze publicul privind riscurile generate de funcţionarea sau
existenţa obiectivelor cu risc pentru mediu şi sănătatea populaţiei;
c) să limiteze temporar sau permanent accesul anumitor tipuri de
autovehicole în anumite zone ale localităţilor.

9. La elaborarea planurilor de urbanism şi amenajarea teritoriului

trebuie să se respecte prevederile Legii protecţiei mediului şi să se
prevadă următoarele măsuri:
a) pentru protejarea patrimoniului naţional cultural;
b) de refacere peisagistică şi ecologică a zonelor deteriorate;
c) de menţinere a fondului peisagistic natural şi antropic al fiecărei
zone.

111
 Capitolul XII
ASPECTE JURIDICE ALE MENŢINERII ECHILIBRULUI
ECOLOGIC ÎN AGRICULTURĂ

12.1. Necesitatea dezvoltării agriculturii în concordanţă cu

cerinţele ecologice
Pământul reprezintă cel mai general obiect al muncii şi, în acelaşi timp,
principalul mijloc de producţie în agricultură şi silvicultură107.
Agricultura a parcurs în dezvoltarea sa diferite faze a căror
desfăşurare a fost profund implicată în ecosistemele naturale. Ea s-a
dezvoltat în cadrul unui teritoriu pe care trebuia întreţinută o anumită
biocenoză.
Treptat însă, odată cu intensificarea agriculturii a apărut un conflict
între obiectivele acestei ramuri şi cele care ţin de mediul înconjurător.
Lipsa de prevedere cu privire la apariţia acestui conflict a avut ca efect
poluarea solului, respectiv diminuarea fertilităţii acestuia, reducerea
randamentelor şi degradarea mediului înconjurător.
Din victimă şi protector al mediului, agricultura s-a transformat în agent
poluator al acestuia.
Majoritatea poluanţilor acumulându-se în final în sol, au dus la
transformarea lui într-un „coş de gunoi”.
Datorită efectelor negative pe care poluarea solului o produce asupra
sănătăţii umane, a vieţii animalelor, a plantelor şi a mediului în general,
terenurile, mai ales cele cu destinaţie agricolă, se bucură de o protecţie
deosebită, în toate ţările lumii civilizate.
Prin varietatea Iui, spaţiul carpato-danubiano-pontic este favorabil
dezvoltării agriculturii, oferind condiţiile pentru promovarea unor sisteme
diverse, a unei multitudini de culturi agricole, pentru creşterea a
numeroase specii de animale de fermă, prin care se pot asigura integral
(cu excepţia produselor agricole tropicale), toate cerinţele alimentare ale
populaţiei şi necesarul de materii prime pentru industrie.
Pentru aceasta însă este nevoie ca prin lege să fie luate măsuri
energice şi severe de combatere a proceselor de degradare şi poluare a
solului, determinate de fenomene naturale sau de activităţi economico-
sociale, de refacere a calităţii lui şi a biocenozelor specifice, inclusiv prin
practicarea unei agriculturi ecologice.
În acest sens, Legea protecţiei mediului prevede că adoptarea
măsurilor adecvate de gospodărire, conservare, organizare şi amenajare a
teritoriului în scopul protecţiei solului şi a ecosistemelor terestre, constituie
o obligaţie generală care revine tuturor deţinătorilor, indiferent de titlu
juridic.
Autoritatea publică centrală pentru agricultură, alimentaţie şi păduri
elaborează reglementări privind sistemele de agricultură, tehnologiile de
cultură a plantelor şi de creştere a animalelor, păşunatul, regenerarea
pădurilor, recoltarea, colectarea şi transportul lemnului şi norme privind
calitatea solurilor, în scopul menţinerii şi ameliorării acestora, eliminării

107
Daniela Marinescu, op. cit., p. 469-471.

112
consecinţelor negative asupra ecosistemelor terestre şi acvatice şi al
asigurării conservării funcţiilor specifice, biodiversităţii şi habitatelor
naturale108, pe care le comunică autorităţii publice centrale pentru
protecţia mediului.
La rândul său, pentru protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor
terestre, autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, cu
consultarea autorităţi publice competente, stabileşte:
a) sistemul de monitorizare a calităţii solului, în scopul cunoaşterii stării
actuale şi a tendinţelor de evoluţie a acesteia;
b) reglementările privind protecţia calităţii solului, subsolului, a
ecosistemelor terestre şi pentru conservarea biodiversităţii;
c) procedura de autorizare privind probleme de protecţie a mediului
cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului;
d) reglementări pentru refacerea cadrului natural în zonele în care
solul, subsolul, ecosistemele terestre au fost afectate de fenomene
naturale sau de activităţi cu impact negativ asupra mediului (art. 49).
Pe terenurile destinate agriculturii, lucrările de protecţie şi ameliorare a
solurilor se stabilesc pe bază de studii şi proiecte întocmite de organele de
specialitate, în corelare cu cele de organizare şi sistematizare a teritoriului
şi se realizează prin măsuri de zonare şi optimizare a structurii producţiei
agricole vegetale şi animale, potrivit condiţiilor pedoclimatice concrete, prin
tehnologii de cultură adecvate acestor condiţii, prin lucrări de îmbunătăţiri
funciare şi de fertilizare ameliorativă. Aceste lucrări se execută de către
deţinătorii de terenuri sau, prin grija lor, de către unităţi specializate.
Unităţile de cercetare agricolă şi organele agricole de specialitate
trebuie să elaboreze şi să recomande producătorilor agricoli, tehnologii de
cultură bazate pe principiile agriculturii ecologice, punându-se accentul pe
valorificarea aportului major al factorilor naturali şi agrotehnici în
diminuarea potenţialului păgubitor al bolilor, dăunătorilor şi buruienilor şi,
mai ales, pe reducerea treptată a utilizării produselor chimice.
În acelaşi timp, nu trebuie neglijat faptul că pe teritoriul României
fenomenul de secetă constituie o caracteristică specifică în condiţiile
situării ţării într-o zonă climatică temperat excesivă, cu abateri foarte mari
de la valorile normale ale parametrilor climatici, agroclimatici, hidrologici şi
pedologiei, secetă favorizată şi de diminuarea considerabilă a fondului
forestier.
Analiza fluctuaţiilor climatice din ultimul secol, relevă o încălzire
progresivă a atmosferei şi o reducere a cantităţilor de precipitaţii, care
constituie un factor limitativ atât pentru creşterea, dezvoltarea şi
productivitatea culturilor, cât şi pentru alocarea resurselor de apă către
diverşi utilizatori, inclusiv pentru amenajarea habitatelor naturale.
Deţinătorii, cu orice titlu, de terenuri agricole au, pe lângă obligaţia
legală de a cultiva întreaga suprafaţă de teren pe care o deţin, şi obligaţia
de a lua măsurile necesare de amenajare a terenurilor şi de a efectua
lucrări de prevenire şi combatere a oricăror factori defavorabili producţiei
agricole.
Prin măsuri adecvate, organele agricole trebuie să împiedice folosirea
intensivă sau abuzivă de către producătorii agricoli a îngrăşămintelor

108
Art. 49 din O.U.G. nr. 195/2005 privind protecţia mediului.

113
chimice şi a produselor de uz fitosanitar şi să stimuleze fertilizarea
naturală a terenurilor.

12.2. Regimul juridic al produselor de uz fito-sanitar109

Exigenţele actuale de sporire a producţiei de alimente, de reducere110
a dificultăţii muncii şi de creştere a eficienţei au făcut ca metodele chimice
utilizate în agricultură, să fie de neînlocuit. În acest scop, a fost dezvoltat
un volum considerabil de substanţe fitosanitare a căror utilizare a dus nu
numai la protecţia culturilor împotriva bolilor şi a dăunătorilor, ci şi la un
impact considerabil asupra echilibrului ecosistemului. lată de ce, legea
prevede că protecţia plantelor cultivate şi a pădurilor trebuie să se
realizeze în condiţii şi cu mijloace care să garanteze ocrotirea mediului
înconjurător, păstrarea calităţilor fizice, chimice şi biologice ale solului,
menţinerea echilibrului biologic şi apărarea sănătăţii omului.
În scopul evitării producerii unor riscuri ecologice, ca urmare a
fabricării, utilizării şi comercializării produselor de uz fitosanitar, în
agricultură şi silvicultură, reglementările în vigoare111 consacră o serie de
principii şi reguli în acest domeniu.
Astfel, Legea protecţiei mediului prevede principiul general conform
căruia, în România, îngrăşămintele chimice şi produsele de uz fitosanitar
se produc numai prin tehnologii şi biotehnologii autorizate, potrivit
prevederilor legale (art. 28).
În acest scop, persoanele fizice şi juridice care produc,
comercializează şi/sau utilizează îngrăşăminte chimice şi produse de uz
fitosanitar sunt obligate, în prealabil, să solicite şi să obţină avizul de
mediu pentru omologarea acestor produse; să livreze, să manipuleze, să
transporte şi să comercializeze îngrăşăminte chimice şi produse de uz
fitosanitar ambalate cu inscripţii de identificare, avertizare, prescripţii de
siguranţă şi folosire, în condiţii în care să nu provoace contaminarea
mijloacelor de transport şi a mediului; să depoziteze îngrăşămintele
chimice şi produsele de uz fitosanitar numai ambalate şi în locuri protejate;
să nu folosească asemenea produse în zonele sau pe suprafeţele unde
sunt instituite măsuri speciale de protecţie; să administreze produsele de
uz fitosanitar cu mijloace aviatice numai cu avizul inspectoratelor pentru
protecţia mediului, direcţiilor sanitare şi al comisiilor judeţene de bază

109
Prin produse de uz fitosanitar se înţeleg: pesticidele - substanţe chimice sau combinaţii de
substanţe chimice, cunoscute sub denumirile generice de bactericide, erbicide, fungicide,
insecticide, acaricide şi altele care se utilizează în agricultură şi silvicultură pentru tratamente
fitosanitare ce vizează prevenirea şi combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în culturile
agricole, în plantaţiile pomicole şi viticole, în păduri, păşuni şi fâneţe, precum şi pentru tratarea
materialului semincer, pentru dezinfecţia, dezinsecţia şi deratizarea spaţiilor de depozitare a
produselor agricole, precum şi alte produse de uz fitosanitar ca: produse ce se realizează ca
regulatori de creştere şi fructificare a plantelor, produse pentru tratarea pre şi postrecoltă a fructelor
în scopul prevenirii deteriorării acestora pe timpul transportului sau al depozitării; adjuvanţi la
utilizarea pesticidelor etc. (Anexa la O.G. nr. 4, actualizată, din 20.01.1995, privind fabricarea,
comercializarea şi utilizarea produselor de uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi
buruienilor în agricutură şi silvicultură, publicată în M. Of. nr. 18 din 30.01.1995).
110
Daniela Marinescu, op. cit., p. 473-475.
111
În prezent, principalele reglementări sunt: Legea protecţiei mediului aprobată prin O.U.G. nr.
195/2005, OG nr. 4/1995, actualizată, privind fabricarea, comercializarea şi utilizarea produselor de
uz fitosanitar pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în agricultură şi silvicultură.

114
meliferă şi stupărit pastoral, potrivit reglementărilor în vigoare, după o
prealabilă înştiinţare prin mass-media ş.a112.
În completarea prevederilor cuprinse în Legea protecţiei mediului,
fabricarea, comercializarea şi utilizarea produselor de uz fitosanitar pentru
combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în agricultură şi silvicultură,
sunt activităţi supuse reglementărilor speciale cuprinse în Ordonanţa
Guvernului nr. 4/1995, reglementări care stabilesc următoarele reguli şi
principii:
- Pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor în agricultură şi
silvicultură, pe teritoriul României, se fabrică, se comercializează şi se
utilizează numai produse de uz fitosanitar omologate, de către Comisia
Interministerială de Omologare a Produselor de uz Fitosanitar, la
solicitarea agenţilor economici rornâni şi a firmelor străine interesate (art. 1
şi 2);
- Produsele de uz fitosanitar pot fi utilizate numai în scopurile pentru
care au fost omologate şi numai în conformitate cu instrucţiunile de
utilizare, cu normele şi recomandările prevăzute în tehnologiile aprobate în
comun de către Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor şi Ministerul
Apelor şi Protecţiei Mediului;
- Fabricarea, ambalarea şi reambalarea produselor de uz fitosanitar, în
scopul prezentării şi comercializării, precum şi importul şi distribuirea
acestora la utilizatori, sunt activităţi permise numai agenţilor economici
persoane juridice, publice sau private, constituiţi şi autorizaţi în
conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare (art. 10).
Pentru funcţionarea instalaţiilor chimice care fabrică produse
fitosanitare de bază sau biocide, este necesară autorizaţia integrată de
mediu113.
Comercializarea pe teritoriul ţării a produselor de uz fitosanitar
provenite din producţia internă sau importate se poate face numai de către
persoane juridice, care pot fi: a) agenţi economici producători din ţară, din
sectorul public sau privat, constituiţi şi autorizaţi conform legii, pentru
produsele pe care le fabrică şi pentru care sunt titulari ai certificatului de
omologare; b) importatorii autorizaţi sub regim de licenţe, cu respectarea
dispoziţiilor legale care reglementează activităţile comerciale pe teritoriul
României; c) comercianţii autorizaţi, constituiţi şi înregistraţi ca agenţi
economici specializaţi, cu profil fitosanitar.
- Fabricarea unor produse de uz fitosanitar pentru export, care nu sunt
omologate pentru utilizare pe teritoriul României, se poate face numai în
baza unei autorizaţii speciale eliberată în comun de către Ministerul
Sănătăţii şi Familiei şi Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului;
- Importul produselor de uz fitosanitar este permis numai persoanelor
juridice, din sectorul public sau privat, în regim de licenţe, cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege (art. 11). Importurile de produse de uz
fitosanitar se fac în condiţiile prevăzute de Hotărârea de Guvern nr.
228/2004, actualizată, privind controlul introducerii în ţară a deşeurilor
nepericuloase, în vederea importului, perfecţionării active şi a tranzitului.

112
Art. 28 lit. a, b, c, d şi e din O.U.G. nr. 195/2005.
113
Produsele omologate pentru utilizarea în România sunt cuprinse în Codexul produselor de uz
fitosanitar, care se elaborează, se actualizează periodic şi se publică în M. Of. prin grija Comisiei
interministeriale de omologare.

115
 - Înainte de începerea activităţii, comerciantul este obligat să solicite şi
să obţină: a) autorizaţia sanitară de funcţionare; b) autorizaţia de mediu şi
c) autorizaţia de comercializare în condiţiile prevăzute de Ordonanţa
Guvernului nr. 4/1995, actualizată.
Comercianţii autorizaţi pot avea şi calitatea de importatori.
Fabricarea, comercializarea, importul, distribuirea şi utilizarea
produselor de uz fitosanitar din grupele I şi II de toxicitate se pot face
numai de către persoane juridice care dispun de personal calificat şi de
mijloacele necesare depozitării, manipulăriii şi utilizării în siguranţă a
acestor produse, pentru eliminarea riscurilor de intoxicare a oamenilor,
animalelor şi de poluare a mediului înconjurător, înregistrate, în mod
obligatoriu, la autorităţile teritoriale pentru protecţia plantelor şi carantină
fitosanitară, pentru protecţia muncii, protecţia mediului, precum şi la
inspectoratele judeţene de poliţie în a căror rază teritorială îşi desfăşoară
activitatea.
Se interzice comercializarea, distribuirea şi utilizarea produselor din
gupele I şi II de toxicitate de către persoanele fizice şi persoanele juridice
neautorizate.
Produsele de uz fitosanitar din grupele III şi IV de toxicitate, se pot
comercializa şi distribui comercianţilor şi prestatorilor de tratamente
fitosanitare autorizaţi, precum şi producătorilor agricoli, persoane fizice şi
juridice, indiferent de tipul de proprietate şi forma de organizare, în
vederea utilizării pentru combaterea bolilor, dăunătorilor şi buruienilor pe
terenurile pe care le deţin, fără nici o autorizaţie specială de cumpărare şi
utilizare.
Pentru utilizarea optimă şi corectă a acestor produse, producătorii
agricoli care nu au pregătirea profesională adecvată, beneficiază de
asistenţă tehnică operativă114 din partea autorităţilor pentru protecţia
plantelor şi carantină fitosanitară, precum şi din partea specialiştilor din
cadrul centrelor agricole comunale.
Producătorii agricoli, persoane fizice şi juridice, care execută cu
mijloace proprii tratamente fitosanitare, precum şi prestatorii autorizaţi,
sunt obligaţi să se înregistreze la serviciile de prognoză şi avertizare din
subordinea inspectoratelor judeţene pentru protecţia plantelor şi carantină
fitosanitară pentru obţinerea buletinelor de avertizare necesare efectuării
tratamentelor.

114
Asistenţa tehnică operativă constă în informarea la timp asupra agenţilor dăunători, specifici
fiecărei culturi.

116
 TESTE DE AUTOEVALUARE
Capitolul XII
ASPECTE JURIDICE ALE MENŢINERII ECHILIBRULUI
ECOLOGIC ÎN AGRICULTURĂ

1. Autoritatea publică centrală pentru agricultură, elaborează

reglementări privind:
a) sistemelor de agricultură;
b) regenerarea pădurilor, recoltarea, colectarea şi transportul lemnului;
c) norme privind calitatea solurilor.

2. Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului stabileşte

măsurări pentru protecţia solului, a subsolului şi a ecosistemelor terestre.
Care dintre măsurile enunţate fac parte din această categorie:
a) stabileşte măsuri privind creşterea productivităţii solului;
b) stabileşte sistemul de monitorizare a solului;
c) stabileşte procedura de autorizare privind probleme de protecţie a
mediului cuprinse în planurile de amenajare a teritoriului.

3. Pe terenurile destinate agriculturii lucrările de protecţie şi ameliorare

a solurilor se stabilesc:
a) pe bază de studii şi proiecte întocmite de organele de specialitate;
b) pe baza reglementărilor privind protecţia calităţii solului;
c) pe baza planurilor cadastrale existente la nivelul fiecărei unităţi
administrativ-teritoriale.

4. Deţinătorii, cu orice titlu, de terenuri agricole, au următoarele

obligaţii:
a) de a lua măsurile necesare de amenajare a terenurilor;
b) de a efectua lucrări de prevenire şi combatere a oricăror factori
defavorabili producţiei agricole;
c) de a nu înstrăina terenurile fără respectarea dreptului de
preemţiune.

5. Protecţia plantelor cultivate şi a pădurilor trebuie să se realizeze în

condiţii şi cu mijloace care:
a) să garanteze ocrotirea mediului înconjurător;
b) să nu afecteze celelalte plante şi culturi din preajma lor;
c) să menţină echilibrul biologic şi să apere sănătatea omului.

6. În conformitate cu principiul general prevăzut de OUG nr. 195/2005

persoanele fizice şi juridice care produc, comercializează şi utilizează
îngrăşămintele chimice şi produse de uz fitosanitar, sunt obligate:
a) să obţină avizul de mediu pentru omologarea produselor respective;
b) să manipuleze şi să transporte produsele respective cu avizul
organelor de poliţie;
c) să administreze produse de uz fitosanitar cu mijloace aviatice numai
cu avizul inspectoratelor pentru protecţia mediului.

117
 7. Ordonanţa Guvenului nr. 4/1995 cuprinde reglementări suplimentare
privind fabricarea, comercializarea şi utilizarea produselor fitosanitare.
Care dintre reglementările prezentate sunt prevăzute de actul normativ
indicat mai sus:
a) pe teritoriul României se comercializează numai produse
fitosanitare de producţie indigenă;
b) produsele fitosanitare pot fi utilizate numai în scopurile pentru care
au fost omologate;
c) fabricarea, ambalarea şi reambalarea produselor fitosanitare sunt
permise persoanelor fizice şi juridice constituiţi şi autorizaţi conform
dispoziţiilor legale în vigoare.

8. Care dintre grupele de produse fitosanitare prezentate pot fi

comercializate de către persoanele fizice şi juridice neautorizate:
a) produsele din grupa I de toxicitate;
b) produsele din grupa II de toxicitate;
c) produsele din grupele III şi IV de toxicitate.

118
 RĂSPUNSURI

TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL I

1. a; 2. a, b; 3. b, c; 4. b, c; 5. a, b, c; 6. a, c; 7. a, b; 8. a, b, c; 9. a,
b; 10. a; 11. a, b, c; 12. a, c; 13. a, c; 14. a, b, c; 15. a, c; 16. a, b, c; 17. a;
18. a; 19. a, b, c; 20. b, c; 21. b, c; 22. a; 23. a.

TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL II

1. a; 2. a, b, c; 3. a; 4. a; 5. a; 6. b; 7. a; 8. a; 9. a; 10. a, b, c; 11. a,
c; 12. a; 13. a; 14. a, b.

TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL III

1. a; 2. a, b; 3. a, b; 4 b; 5 a, b, c.

TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL IV

1. a; 2. a, b, c; 3. a; 4. a, b; 5. a, b, c; 6. a, b, c; 7. a, b, c; 8. a, b, c;
9. a, b, c.

TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL V

1. a; 2. a; 3. a, b, c; 4. a; 5. a, b; 6. a, b; 7. a; 8. a, b, c; 9. a, b, c.

TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL VI

1. a; 2. a; 3. a, b; 4. a, b, c; 5. a, b, c; 6. a, b, c; 7. a, b, c; 8. a, b.

TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL VII

1. a; 2. a, b, c; 3. a, b; 4. a, b; 5. a, b, c; 6. a, b, c; 7. a; 8. a, b, c;
9. a; c.

TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL VIII

1. b, c; 2. a, c; 3. b, c; 4. a, b, c.

TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL IX

1. a, b, c; 2. a, b; 3. a, b.

TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL X

1. a, b, c; 2. a, b; 3. a; 4. a, b; 5. a, b, c; 6. a, b, c; 7. a, b; 8. a, b, c.

TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL XI

1. a, b, c; 2. a, b; 3. a, c; 4. a; 5. b, c; 6. a, c; 7. a, b; 8. b; 9. b, c.

TEST AUTOEVALUARE CAPITOLUL XII

1. a, b, c; 2. b, c; 3. a; 4. a, b; 5. a; 6. a, c; 7. b, c; 8. c.

119
 BIBLIOGRAFIE

- Doina I. - Economie rurală, Editura Economică, Bucureşti, 2000.

- Soroceanu V. - Creşterea economică şi mediul rural, Editura
Economică, Bucureşti, 2000.
- Ioan Răzmeriţă – Conservarea dinamică a naturii, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
- Strategia Naţională pentru Dezvoltarea Durabilă a României,
Orizonturi 2013 – 2020 – 2030.
- Daniela Marinescu, Tratat de Dreptul Mediului, Ediţia a III-a revăzută
şi adăugită, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2008.
- Răducan Oprea şi Florin Tudor, Legislaţie de protecţia mediului,
Editura Europlus, Galaţi, 2007.
- Mircea Duţu - Dreptul Mediului, Tratat, Editura Economică, Bucureşti,
2003.
- Florin Făinişi - Dreptul mediului, Editura Pinguin Book, Bucureşti,
2005
- Oprea Răducan, Tudor Florin, Dreptul mediului inconjurator, Editura
Europlus, Galaţi, 2007.

120
 CUPRINS

PARTEA I
DEZVOLTAREA DURABILĂ...................................................................................................... 7

Capitolul I
FUNDAMENTELE DEZVOLTĂRII DURABILE.......................................................................... 7
1.1. Dezvoltarea durabilă. Concept, principii, obiective .............................................................. 7
1.2. Dezvoltarea rurală durabilă. Concept şi mecanisme ......................................................... 15
1.3. Dezvoltarea durabilă a comunităţilor rurale ....................................................................... 21
Teste de autoevaluare .............................................................................................................. 27

Capitolul II
STRATEGIA NAŢIONALĂ PENTRU DEZVOLTARE DURABILĂ A ROMÂNIEI ................... 33
2.1. Ue pentru dezvoltare durabilă ............................................................................................ 33
2.2. Indicatorii dezvoltării durabile............................................................................................. 34
2.3. Situaţia actuală a sistemului socio-economic
şi capitalului natural al României........................................................................................ 35
2.3.1. Capitalul natural ................................................................................................. 35
2.3.2. Capitalul antropic ............................................................................................... 35
2.3.3. Capitalul uman ................................................................................................... 38
2.3.4. Capitalul social................................................................................................... 39
2.4. Obiective-ţintă şi modalităţi de acţiune la Orizont 2013,
2020, 2030 conform orientărilor strategice ale UE............................................................. 40
2.4.1. Provocări cruciale .............................................................................................. 40
2.4.1.1. Schimbările climatice şi energia curată .......................................... 40
2.4.1.2. Transport durabil............................................................................. 41
2.4.1.3. Producţie şi consum durabile.......................................................... 42
2.4.1.4. Conservarea şi gestionarea resurselor naturale............................. 42
Teste de autoevaluare .............................................................................................................. 44

PARTEA a II-a

Capitolul III
REGLEMENTAREA RAPORTURILOR OM-NATURĂ DE-A LUNGUL TIMPULUI.
DE LA DREPTUL NATURII LA DREPTUL MEDIULUI............................................................ 47
4.1. Etapele organizării şi legiferării ocrotirii mediului înconjurător în România ...................... 47
4.2. Noţiunea de mediu înconjurător şi noţiunea de resurse naturale ...................................... 50
Teste de autoevaluare .............................................................................................................. 52

Capitolul IV
ATMOSFERA ..................................................................................................................... 53
5.1. Noţiune ..................................................................................................................... 53
5.2. Cauzele şi efectele principale ale poluării atmosferei ........................................................ 53
5.3. Protecţia atmosferei în dreptul intern ................................................................................. 55
5.4. Reglementări naţionale privind protecţia stratului de ozon ................................................ 57
5.5. Răspunderea juridică pentru nerespectarea regimului de protecţie a atmosferei ............. 58
5.6. Protecţia spaţiului extraatmosferic ..................................................................................... 58

121
Teste de autoevaluare .............................................................................................................. 60

Capitolul V
APA ..................................................................................................................... 62
6.1. Consideraţii generale ......................................................................................................... 62
6.2. Clasificarea apelor.............................................................................................................. 63
6.3. Poluarea apei, în general ................................................................................................... 64
6.4. Regimul juridic al apelor în România ................................................................................. 66
Teste de autoevaluare .............................................................................................................. 69

Capitolul VI
SOLUL ŞI SUBSOLUL ............................................................................................................. 71
7.1. Consideraţii generale privind degradarea solului............................................................... 71
7.2. Măsuri legale de protecţie şi conservare durabilă a solului în ţara noastră ....................... 72
7.3. Protecţia subsolului ............................................................................................................ 74
7.4. Răspunderea contravenţională şi penală
în domeniul protecţiei şi ameliorării solului şi subsolului................................................... 74
Teste de autoevaluare .............................................................................................................. 76

Capitolul VII
CONSERVAREA ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ A FONDULUI FORESTIER ..................... 78
8.1. Consideraţii generale ......................................................................................................... 78
8.2. Noţiunea de fond forestier şi de pădure............................................................................. 78
8.3. Clasificarea pădurilor din fondul forestier naţional ............................................................. 79
8.4. Proprietatea asupra fondului forestier................................................................................ 79
8.5. Gospodărirea şi administrarea fondului forestier naţional.................................................. 80
8.6. Circulaţia terenurilor din fondul forestier ............................................................................ 82
8.7. Protecţia fondului forestier naţional.................................................................................... 83
8.8. Produsele pădurii şi folosinţa lor ........................................................................................ 84
8.9. Răspunderi şi sancţiuni ...................................................................................................... 86
Teste de autoevaluare .............................................................................................................. 87

Capitolul VIII
PROTECŢIA ALTOR FORME DE VEGETAŢIE TERESTRĂ .................................................. 89
9.1. Protecţia vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier.................................................. 89
9.2. Protecţia păşunilor şi a fâneţelor naturale.......................................................................... 91
9.3. Protecţia plantelor cultivate .............................................................................................. 911
Teste de autoevaluare ............................................................................................................ 933

Capitolul IX
PROTECŢIA VIEŢII ÎN ANTARTICA........................................................................................ 94
Teste de autoevaluare .............................................................................................................. 96

Capitolul X
POPULAŢIA ŞI MEDIUL ÎNCONJURĂTOR ............................................................................ 97
12.1. Noţiuni generale ............................................................................................................... 97
12.2. Calitatea vieţii şi factorii ce o influenţează ....................................................................... 99
12.3. Asigurarea stării de sănătate a populaţiei........................................................................ 99
12.4. Dreptul fundamental al omului la un mediu sănătos ...................................................... 101
Teste de autoevaluare ............................................................................................................ 103

122
Capitolul XI
PROTECŢIA AŞEZĂRILOR UMANE..................................................................................... 105
13.1. Consideraţii generale ..................................................................................................... 105
13.2. Conceptul de aşezare umană din perspectiva ecologiei sociale ................................... 106
13.3. Obiectivele protecţiei mediului în aşezările umane........................................................ 107
13.4. Protecţia factorilor naturali de mediu în aşezările umane .............................................. 108
13.5. Planurile de amenajare a teritoriului şi de urbanism
şi rolul lor în protecţia mediului din aşezările umane ..................................................... 109
Teste de autoevaluare ............................................................................................................ 110

Capitolul XII
ASPECTE JURIDICE ALE MENŢINERII ECHILIBRULUI ECOLOGIC
ÎN AGRICULTURĂ ................................................................................................................. 112
14.1. Necesitatea dezvoltării agriculturii în concordanţă cu cerinţele ecologice..................... 112
14.2. Regimul juridic al produselor de uz fito-sanitar .............................................................. 114
Teste de autoevaluare ............................................................................................................ 117

RĂSPUNSURI TESTE ........................................................................................................... 119

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................... 120

123