TEMA PROIECTULUI:

Să se analizeze sistemul de spaţii verzi aparţinînd

oraşului Focşani şi să se proiecteze lucrările necesare în
pădurea “Coteşti” pentru a îndeplini funcţia prioritară de
recreare pe lângă cele sanitare şi decorative.

CAPITOLUL I
CARACTERIZAREA GENERALĂ A LOCALITĂŢII
FOCŞANI

1.1.Aşezarea localităţii Focşani

Localitatea Focşani este situată în zona Câmpiei înalte a

Siretului, pe malul stâng al râului Milcov, afluent al Siretului.
Fiind poziţionată pe vechea graniţă dintre Moldova şi Ţara
Românească, localitatea Focşani poartă marca evenimentelor ce
s-au succedat înainte şi după Marea Unire.
Actualmente, din punct de vedere administrativ, oraşul
Focşani face parte din judeţul Vrancea, fiind pentru acesta
municipiul reşedinţă de judeţ. În cadrul judeţului, localitatea este
amplasată în zona nord-estică, fiind tranzitat de o magistrală a
C.F.R., un drum naţional şi un drum european E60, ce fac legătura
între judeţele din sudul ţării şi cele din nord.

1.2.Scurt istoric al oraşului Focşani

Oraşul Focşani despre a cărui existenţă documentară “ ca

târg ” ne relatează hrisovul din 16 aprilie 1559, apare ca un
centru comercial în urma noii orientări a circulaţiei, prin abaterea
Siretului spre răsărit.
Defrişarea masivă a pădurilor din această zona şi crearea în
secolul al XVI-lea a unor căi principale de acces au favorizat
deplasarea vieţii comerciale a ţinutului Putna, târgul Focşani
preluînd astfel funcţiile economice ale vechilor târguri dispărute şi
anume Putna din Moldova şi Soci din Moldova. Noul târg,
suprapus ca funcţie economică peste o aglomeraţie rurală (satele
Brătuleşti si Sârbi din Moldova şi Staeşti din Ţara Românească) şi-
a păstrat încă funcţia economică iniţială, îtrucât procesul de
fuzionare între sat şi oraş s-a făcut destul de lent. Dezvoltarea sa
ulterioară păstrează caractere cu totul specifice datorită situării
sale la graniţa şi a divizării sale în doua părţi din punct de vedere
administrativ şi politic. Cu toate acestea, evoluţia sa a tins
continuu către o unitate din punct de vedere economic, unitate
care a trecut barierele impuse de hotar, fapt care este reflectat şi
în activitatea politică şi culturală care a caracterizat viaţa oraşului
Focşani în secolele care au urmat şi care a dus la unitatea politică
a celor două ţări surori. Aici, mai mult ca oriunde, în anii
premergători Unirii s-au desfăşurat lupte înflăcărate pentru
înfăptuirea măreţului act naţional, aceasta cu atât mai mult cu cât
oraşul însuşi era împărţit în două: Focşanii Moldoveni şi Focşanii
Muntenii.
După înfăptuirea actului Unirii, oraşul Focşani a cunoscut o
continuă dezvoltare comercială şi o activitate culturală proprie.
Aici a petrecut o bună parte din viaţă poetul Grigore
Alexandrescu, care a desfăşurat în oraşul Focşani o intensă
activitate de creaţie.
Dezvoltarea social-politică şi economică a oraşului Focşani a
fost intim legată de acea a ţinutului Putna şi apoi a judeţului cu
acelaşi nume, a cărui reşedinţă s-a menţinut începînd cu sfârşitul
secolului al XVI-lea.
Astăzi, oraşul Focşani concentrează mai mult de jumătate
din producţia industrială a judeţului.

1.3 Dezvoltarea economică şi culturală

Fiind situat într-o zona cu caracter preponderent viticolă,

oraşul Focşani se remarcă în cadrul Industriei vinurilor prin
capacitatea de prelucrare şi îmbuteliere a Întreprinderii de vinuri
de export.
Întreprinderea de vinuri pentru export din Focşani, datorită
modernelor sale instalaţii şi capacităţii de prelucrare, are ca
principali furnizori nu numai asociaţii viticole din judeţ, ci şi pe
cele din întreaga ţară.
Industria confecţiilor din judeţul Vrancea este reprezentată
prin Fabrica de confecţii de la Focşani, care deţine, sub raport
valoric, aproximativ 99,0% din ramura respectivă. Fabrica de
confecţii din oraşul Focşani este construită după ultima cerinţă a
arhitectonicii şi dotată cu utilaj modern, la nivelul tehnicii
contemporane, fapt ce o situează pe locul al doilea în ţară, în
cadrul unităţilor de acest gen.
Produsele principale ale acestei unităţi sunt confecţiile de ţesături
textile - inclusiv confecţii de policlorură de vinil. Materia primă
necesară procesului de fabricaţie este alcătuită din ţesături de
lână, bumbac, in, cânepă şi mătase.
Prelucrarea lemnului:Combinatul de exploatare şi
industrializare a lemnului din Focşani îşi procură cele mai mari
cantităţi de materie primă (cherestea de răşinoase şi fag) din
afara judeţului.
Cheresteaua de răşinoase prelucrată aici provine de la
întreprinderi de profil din Tarcău, Târgu Neamţ, Comăneşti, Agăş,
cea de fag este adusă de la Piatra Neamţ, Oneşti, iar cea de stejar
de la Buzău şi Măneciu. Local, I.M.P.R.E.L.G. Gugeşti furnizează
Fabricii de Mobilă de la Focşani însemnate cantităţi de placaj,
panel, furnir de nuc, de stejar, de fag. Fabrica de Mobilă este
profilată pe mobilă de camere şi hol şi pe comode destinate atât
pieţii interne cât şi celei externe.
La nivelul oraşului Focşani, din punct de vedere cultural
există trei licee teoretice, patru grupuri şcolare, cinsprezece şcoli
profesionale, şapte creşe, doisprezece grădiniţe.
La acestea s-au adăugat după Decembrie 1989 cinci şcoli
postliceale cu diferite profile: economic, sanitar, socio-pedagogic.
În oraş funcţionează două cinematografe “Balada” si “Unirea”
care polarizează activităţile de recreare ale tinerilor şi nu numai a
acestora.

1.4 Consideraţii demografice

 Numărul de locuitori al oraşului Focşani stabilit în urma
recensământului din 1 ianuarie 1994 era de 98738 locuitori.
Structura populaţiei pe grupe de vârste şi sexe se caracterizează
printr-o proporţie relativ echilibrată a vârstelor şi sexelor,
proporţie determinată de activitatea economică a oraşului.
Populaţia cuprinsă între 0-18ani reprezintă din punct de vedere
procentual aproximativ 28%, iar populaţia cuprinsă între 18-50
ani procentual reprezintă 57%, iar populaţia cu vârsta de peste 50
ani are ca procent de exprimare a proporţiei 20%. Raportul dintre
sexe este de aproximativ 43.7% bărbaţi si 56.3% femei.
Natalitatea înregistrează o curba descendentă consecinţa
problemelor sociale şi economice care îşi pun amprenta decisiv
asupra opţiunii de a avea copii în cadrul familiilor.

CAPITOLUL II
ANALIZA SISTEMULUI DE SPAŢII VERZI

2.1.Consideratii generale

Spaţiile verzi reprezintă teritorii amenajate în perimetrul

construibil sau în afara acestuia, avînd fondul dominant constituit
din vegetaţie, căreia i se asociază dotări cu caracter utilitar, de
recreare sau cultural, destinate îndeplinirii a numeroase funcţii,
dar în mod deosebit, a celor sanitare, recreative şi decorative.
Unitatea de spaţiu verde este delimitată teritorial, cu
suprafeţe variabile - de la câţiva zeci de metri pătraţi ( grădiniţa
familiară ) până la sute de hectare (pădurile parc, pădurile de
recreare) şi îndeplineşte cel puţin o funcţie principală, de regulă
cea decorativă, iar altele în subsidiar.
Totalitatea unităţilor de spaţiu verde ale unui centru, ale
unei zone, regiuni constituie sistemul de spaţii verzi ale acestora.

2.2 Analiza spaţtiilor verzi urbane

Analizînd spaţiile verzi din cadrul oraşului Focşani, putem

spune ca diferitele unităţi de spaţiu verde sunt distribuite sub
forma de pete, fâşii sau mixt.
Această dispunere a fost influenţată printre altele, de
concepţiile urbanistice care au stat la baza sistematizării
localităţii, pe perioada intermedierii acesteia şi de condiţiile de
relief.
La nivelul oraşului Focşani datorită suprafeţei relativ mari pe care
o are şi caracterului de oraş municipiu de reşedinţă al judeţului
Vrancea cu o populaţie de aproximativ 100000 de locuitori,
spaţiile verzi sunt reprezentate prin scuaruri care au suprafeţe
cuprinse între 0.3 hectare şi 3 hectare.
Aceste scuaruri au o suprafaţă relativ mică fiind unităţi de spaţiu
verde destinate odihnei de scurtă durată sau realizării unui efect
decorativ deosebit. Raza de deservire este în jur de 400 m. Norma
pentru un vizitator este de 25-30 metri pătraţi.
În cadrul oraşului Focşani remarcăm prezenţa următoarelor
scuaruri diferite între ele prin amplasare, destinaţie, durată şi
formă.
1) Scuarul central - cu o suprafaţă de aproximativ 8500 metri
pătraţi. Vecinătatea acestuia cu arterele intens circulate
poluează scuarul şi nu asigură liniştea de care, de cele mai
 multe ori, au nevoie cei care vizitează scuarul. Prezintă însă
avantajul că este uşor accesibil pentru vizitatori.
2) Scuarul “Nicolae Bălcescu” - poartă această denumire
deoarece reprezintă prin cele două statui ale ilustrului istoric şi
luptător, un omagiu adus acestuia. Suprafaţa ocupată de acest
scuar este de 10500 metri pătraţi. Acest scuar este o zonă
amenajată artificial, de interes local şi cu valoare peisagistică
necunoscută. Direcţia de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului
Vrancea acordă avizul pentru anumite lucrări de utilitate
publică în acest scuar. Un reprezentant consecvent al faunei
din scuarul “Nicolae Bălcescu” este veveriţa - Scirus vulgaris.
3) Scuarul “Marea Unire” - este situat în centrul istoric al oraşului
Focşani încadrat Biserica “Sfântul Gheorghe” şi monumentul
închinat Marii Uniri a Ţărilor Romane. Suprafaţa scuarului este
de aproximativ 8000 metri pătraţi. Zona este izolată oarecum
de poluarea fonică a străzilor şi de noxele automobilelor. Acest
scuar se suprapune total peste Piaţa Unirii, loc ce prilejuieşte
anual manifestări de omagiere a Marii Uniri.
4) Scuarul “Obor” - are drept amplasare o zonă situată lângă fosta
piaţă de animale “Obor” fiind mai liniştit şi mai puţin poluat
fizic şi chimic decât scuarurile înconjurate de străzi. Are o
suprafaţă de aproximativ 7000 metrii pătraţi.
5) Scuarul “Sud” - este situat la marginea cartierului “Sud”
prilejuind locuitorilor oraşului şi în mod special, celor din acest
cartier o incursiune facilă şi plăcută pe aleile acestuia.
Suprafaţa ocupată de acest scuar este de 9000 metri pătraţi.
Fiind situat în apropierea zonei industriale a oraşului, este
afectat de poluanţi fizici şi chimici. Speciile arborescente care
vegetează în aceste scuaruri sunt reprezentate de: stejar -
 Quercus robur, castan porcesc - Aesculus hippocastanum, tei
alb - Tilia tomentosa, tuia - Thuja occidentalis.
Speciile floricole prezintă deasemenea un segment important
al scuarurilor şi amintim aici: petunia (Petunia hybrida); Viola x
hybrida; crăiţe (Tagetes tenuifolia); dalia (Dahlia sp).

2.3. Analiza spaţiilor verzi periurbane

Situat la 5 km de Focşani, coltul zoologic reprezintă un punct

de atracţie demn de luat în seamă cu toate că numărul animalelor
sălbatice este scăzut:
• 3 urşi (Ursus arctos );
• 2 vulpi (Vulpes vulpes);
• 2 lupi (Canis lupus);
• 3 căpriori (Capreolus capreolus);
• 4 cerbi carpatini (Cervus elaphus montanus).
Ocupă o suprafaţa de 3 hectare.
• 7 mistreţi (Sus scrofa);
• 10 fazani (Phasianus colchicus).
Prezintă accesibilitate prin intermediul mijloacelor de transport
în comun din oraş fiind amplasata într-o pădure (Pădurea Crângul
Nou) care are amenajată un Muzeu al Satului şi o unitate
comercială cu specific turistic (Popasul Căprioara). Scopul acestui
colt zoologic este de a satisface curiozitatea publicului,
contribuind la îmbogăţirea cunoştinţelor printr-o instruire durabilă
şi uşoară sub aparentă unei satisfacţii trecătoare. Deasemenea
întreţinerea animalelor sălbatice în captivitate este, pe de altă
parte, mijlocul principal de investigare în psihologia animalelor;
asemenea studii nu pot fi continuate cu folos la animalele libere,
decât după o serie de observaţii efectuate intr-un spaţiu restrâns.

2.4. Necesitatea amenajării de noi spaţii verzi

Nivelul de dezvoltare a spaţiilor verzi, reprezintă unul dintre

indicatorii ce măsoară gradul de civilizaţie al unui popor şi de
prosperitate socială. Spaţiile verzi au în primul rând un caracter
social si numai în al doilea rând unul economic.
Subliniind rolul şi semnificaţia pe care spaţiile verzi urbane si
periurbane le au în menţinerea calităţii mediului de viata, ca
spaţii recreative, formative şi informative, reţinem totodată
necesitatea creşterii gradului lor de diversificare în vederea
sporirii confortului şi accesibilităţii, conturării cât mai precise a
caracterului lor specific.
Creşterea vertiginoasa a populaţiei oraşului, apariţia de noi
cartiere, extinderea celor existente, precum şi sporirea numărului
poluanţilor şi cantităţii acestora, arată necesitatea proiectării de
noi spaţii verzi precum şi reamenajarea celor existente, pentru a
corespunde exigenţelor de a populaţiei. Se impune totodată
amenajarea corespunzătoare a pădurilor din apropiere, care sunt
tot mai mult preferate ca zone de odihnă şi tratament.
Creşterea demografică şi procesul de urbanizare determină
menţinerea constantă a normei cantitative de spaţii verzi necesar
pe locuitor, fapt ce trebuie să determine nu la o compensare
artificială, ci mai mult ca oricând la reală implicare socială şi
considerarea calitativă a spaţiilor verzi.
 CAPITOLUL III
FUNCŢIONALITATEA SPAŢIILOR VERZI

3.1. Generalităţi

Influenţele binefăcătoare ale vegetaţiei, în special a celei

lemnoase, asupra factorilor mediului înconjurător au fost
constatate abia târziu. Astfel, în anul 1635, o lege aprobată în
Franţa, interzicea defrişările şi tăierile rase în pădurile de munte,
ca urmare a inundaţiilor catastrofale ale Ronului. În ţara noastră
Ion Ionescu de la Brad este primul care a sesizat şi redat plastic
principalele funcţii ale pădurilor: de producţie, hidrologice,
antierozionale, sanitare şi estetice. El scria în 1852: “Pădurile
absorb miasmele vătămătoare însănătoşesc aerul şi devin pentru
lucrătorul câmpurilor şi pentru cel al oraşelor o garanţie de
salubritate, de sănătate şi de fericire.”
Profesorul I. Popescu - Zeletin concepe un sistem de zonare
funcţională a pădurilor, acestea fiind incluse, după funcţia
prioritară îndeplinită, în grupa I cu rol principal de protecţie sau în
grupa a II- a, cu rol de producţie şi protecţie. În prezent sunt
conturate clar următoarele funcţii ale pădurilor: de producţie
(vegetală şi animală), hidrologică, de protecţie a solurilor,
climatică, sanitară, recreativă, decorativă, ştiinţifică, precum şi
cea de conservare a naturii (în sistemul rezervaţiilor, parcurilor
naţionale şi naturale) Fiecare dintre acestea reprezintă, de fapt,
un complex de funcţii care se manifestă în forme diferite.

3.2. Funcţia sanitară

Sănătatea oamenilor este direct sau indirect influenţata de

vegetaţie. Prin urmare, puritatea aerului, umbra generată de un
arbore au o acţiune directa fizico-sanitara asupra organismului, în
timp ce, armonia liniilor, a culorilor, artistică a arborilor, arbuştilor
şi a florilor incită privirea, creînd o dispoziţie sufletească
favorabilă care la rândul ei influenţează pozitiv starea generală a
organismului.
Masivele forestiere, perdelele de protecţie, fâşiile plantate
de-a lungul străzilor contribuie la reducerea valorilor de
temperatură în zilele călduroase de vară. Arborii şi arbuştii
micşorează viteza de deplasare a aerului şi constituie o protecţie
împotriva vântului care, uneori, are o acţiune deosebit de
dăunătoare asupra sănătăţii. Diminuarea vitezei vântului
favorizează starea de calm a celor ce se odihnesc, moderează
mişcarea oamenilor aflaţi în mers şi înlesneşte depunerea
particulelor solide, contribuind astfel la curăţirea atmosferei. Prin
producerea oxigenului şi consumarea bioxidului de carbon
vegetaţia, în special cea lemnoasă, contribuie la îmbunătăţirea
evidentă a compoziţiei aerului, asigurînd menţinerea vieţii.
În prezent, este unanim recunoscută influenta pozitivă a
ionilor negativi asupra stării psihice. Prezenţa lor este
determinată de factorii ionogeni din natură (razele cosmice, cele
ultraviolete, descărcări electrice), de generatorii de ioni, alături de
care vegetaţia lemnoasă, prin procesul de fotosinteză, contribuie
şi ea în măsură suficient de mare la ionizarea aerului.
Funcţia sanitară a spaţiilor verzi se manifestă prin reducerea
gradului de poluare atmosferică, proces dinamic în care poluanţii
suferă în mod continuu modificări, datorită reacţiilor chimice
dintre ei, cât şi dintre poluant şi mediul înconjurător, inclusiv
vegetaţia.
Masivele verzi constituie rezervoare imense de aer curat,
care asigură schimburile necesare cu aerul poluat din zonele
locuite, fapt ce a sugerat denumirea lor de „plămâni ai oraşelor”.
Mecanismele principale prin care vegetaţia realizează primenirea
şi curăţirea aerului poluat sunt: sedimentarea, favorizată de
reducerea vitezei mişcării aerului; reţinerea particulelor în
suspensie, datorită acţiunii fizice a filtrului vegetal, reprezentat de
aparatul folier; fixarea activă a pulberilor pe suprafeţele frunzelor,
determinate de fenomenele fizice şi biologice ale adsorbţiei şi
transpiraţiei; fixarea gazelor toxice, ca urmare a proceselor
metabolice specifice plantelor.
Capacitatea de epurare microbiană a aerului de către vegetaţie
este, de asemenea remarcabilă. S-a dovedit că aerul din masivele
păduroase are acelaşi grad de puritate ca şi aerul de deasupra
mării (0.7 germeni / litru).
Acţiunea bactericidă a vegetaţiei rezidă în însuşirea ce o au
arborii de a emana fitoncide, care contribuie la distrugerea unor
ciuperci şi bacterii, inclusiv acelor generatoare a unor boli grave
cum ar fi febra tifoidă, difteria, tuberculoza.
Aceste câteva exemple cu privire la influenţa sanitară a
spaţiilor verzi asupra menţinerii sau refacerii sănătăţii oamenilor
constituie argumente evidente privind amenajarea lor într-un ritm
susţinut în centrele populate ori în împrejurimile lor.

3.3. Funcţia decorativă

Funcţia decorativă a vegetaţiei arborescente este îndeplinita

prin multiple forme: îmbrăcînd versanţii unor văi escarpate
acoperind relieful cu soluri uscate şi puţin profunde, facînd parte
dintr-o depresiune mocirloasă şi rece, înconjurînd un catun,
încadrînd o locuinţa familială, întrerupînd uniformitatea unui vast
teritoriu ocupat cu culturi agricole.
Pentru a atinge totala eficienţă decorativă, vegetaţia
lemnoasă trebuie să fie caracterizată, pe de o parte, prin
varietate, iar pe de alta parte, prin integrare în sit.
Pădurile parc, recreare, caracterizate printr-un grad mai
mare de prelucrare artistică, au o valoare decorativă sportivă,
pentru că frumosului natural îi este adăugat frumosul artistic.
 Astfel frumuseţea naturală, incontestabilă a naturii este
astfel evidenţiată, stimulată, completată şi exprimată în forme cu
valenţe estetice noi ale frumosului artistic.
Importanţa decorativă a vegetaţiei în alcătuirea peisajului
arhitectural al unui oraş este şi mai mare. În geomorfismul
construcţiilor, realizate din prefabricatele după modele tip,
spaţiile verzi introduc varietate. Contururile libere şi coloritul în
multiple nuanţe ale vegetaţiei lemnoase, ale suprafeţelor ocupate
de gazon şi oglinzi de apă, sporesc expresivitatea artistică a
ansamblurilor arhitecturale.
Alternarea succesivă a spaţiilor verzi pe teritoriul oraşului,
contribuie la crearea unor serii de peisaje, reciproc îmbinate;
alternanţa perceperii lor este determinată de reţeaua arterelor
principale de comunicaţie, a străzilor şi aleilor pietonale.
Spaţiile deschise permit organizarea unor peisaje pitoreşti,
variate, contribuie la o mai deplină punere în valoare a
suprafeţelor de gazon, plantaţiilor de arbuşti şi decoraţiunilor
florale. Plantaţiile de aliniament pe principalele artere ale oraşului
accentuează perspectiva unui obiectiv arhitectural important ori
maschează unele aspecte inestetice. La acestea se adaugă
minunatele efecte spaţiale, plastice, de lumină şi colorit, realizate
de către frunziş, flori, fructe, care se mişcă sub influenţa celor mai
mici curenţi de aer, modificîndu-şi continuu aspectul exterior.
Efectul decorativ al spaţiilor verzi se amplifică prin prezenţa
speciilor floricole. Calitatea estetică a acestora constă în faptul că,
în timpul înfloririi
(caracterizată adesea printr-o lungă perioadă), prezintă, de
regulă, flori şi inflorescenţe bogate şi numeroase, cu multiple
tonuri pure spectral şi ameliorate. Valoarea decorativă sporeşte
atunci când sunt cultivate dens, compact, speciile asociindu-se
armonios, atractiv.
Oglinzile de apă din interiorul diferitelor unităţi de spaţiu
verde, completează imaginea ansamblurilor învecinate,
amplificînd efectele decorative prin adăugarea unor noi trăsături,
caracteristică acestor suprafeţe şi anume, vibraţia. Apa utilizată
sub forma cascadelor, a căderilor şi mai ales a fântânilor, capătă
noi valenţe estetice.
O altă calitate decorativă a vegetaţiei constă în ambianţa
sonoră specifică. Dacă zgomotele “ tehnice ” constituie o “ lipsă
de confort ”, devenind, adeseori, nocive prin influenţa exercitată
asupra sistemului nervos, foşnetul frunzelor, trosnetul ramurilor
uscate atunci când sunt lovite, fâşâitul produs prin trecerea peste
un covor de frunze de pe suprafaţa solului, cântecul păsărilor,
ţârâitul greierilor, constituie câteva din sursele de satisfacţie, care
formează unul din punctele de plecare ale categoriei de “ frumos
” în domeniul esteticii sonore.
Dintre diferitele asociaţii de plante, vegetaţia lemnoasă, sub
forma pădurilor mai mult sau mai puţin întinse, dar şi buchetele
sau grupurile ca şi rândurile de arbori, aliniamente, livezile şi
chiar exemplarele arborescente sau arbustive izolate, îndeplinesc
într-o foarte mare măsură, funcţia decorativă, realizînd elemente
de o deosebită frumuseţe, avînd în compoziţia peisajului rolul unui
tablou viu, agreabil vederii.

3.4. Funcţia recreativă

Recrearea poate fi definită ca o activitate practicată de om

după bunul lui plac şi unde I se pare mai bine. Recrearea permite
să se repare, printr-o relaxare solitară sau colectivă, prin
distracţie sau evadare, dereglările psiho-fiziologice ce le poate
provoca o tehnică insuficient umanizată, lipsa de aclimatizare la
un mediu urban proliferat şi necorespunzător sau, din potrivă, o
izolare rurală excesivă.
Sarcinile de bază ale recreării sunt: de destindere,
divertisment, evadare, dezvoltarea personalităţii. Relaxarea,
destinderea, îndepărtează oboseala. În acest sens, recrearea este
reparatoarea traumelor psihice şi nervoase provocate de stările
de tensiune, rezultate din obligaţiile zilnice.
Divertismentul ( amuzamentul ) înlătură plictiseala,
considerată ca o consecinţă a conştientizării distanţei care separă
aspiraţiile individului de activitatea zilnică ce trebuie să o
desfăşoare. Evadarea tinde să scoată individul din mediul său
obişnuit, chiar dacă aceasta nu se produce decât pe un plan fictiv.
Dezvoltarea personalităţii eliberează individul de automatismele
gândirii şi acţiunii zilnice. Ea poate să producă comportamente
novatoare şi creatoare.
În activitatea de recreare se disting următoarele faze:
pregătirea, deplasarea, activităţile pe loc, întoarcerea şi
amintirea.
Pregătirea presupune întocmirea programului, fază ce
creează o bucurie artificială a plăcerii căutate. Deplasarea face
parte, pentru multe persoane, din relaxarea, destinderea căutată.
Este un aspect deosebit de important pentru că atitudinea
persoanelor poate fi foarte mult influenţată de către voiajul însuşi.
Activităţile pe loc (plimbări, canotaj, pescuit, vânătoare,
camping, picnic), în general, sunt singurele vizate atunci când se
vorbeşte de recreare, ele constituind faza principală a acesteia.
Activităţile pe loc sunt pasive (observarea activităţilor recreative
practicate de alţii, fără ca persoana respectivă să participe la ele)
sau active, când individul ia parte efectiv la desfăşurarea lor.
Întoarcerea poate fi făcută pe acelaşi itinerar ca şi plecarea,
dar comportamentul individului este total diferit. Această fază
este esenţială atât din punct de vedere al satisfacţiei sau al
nemulţumirii create vizitatorului, cât şi în ceea ce priveşte
protecţia mediului. Această fază este, de asemenea, facultativă:
individul care nu se deplasează pentru activităţile recreative
propriu-zise, nu are de suferit consecinţele unei întoarceri
neplăcute.
Amintirea, constituită din ansamblul impresiilor care rămân
după acţiune, confruntarea lor cu cele din alte experienţe
efectuate în alte condiţii, constituie, adesea, punctul de plecare a
unei viitoare recreări. Uneori, această ultimă fază, se reuneşte cu
faza de pregătire.
Printre factorii care favorizează recrearea, menţionăm:
sporirea timpului liber, creşterea nivelului de trai, mobilitatea
rapidă şi comodă, dezvoltarea continuă a mijloacelor de
comunicaţie.
Timpul este considerat factorul de bază care determină
recrearea. După sociologii moderni, omul angajat în civilizaţia
urbană contemporană, îşi împarte timpul în trei categorii: timpul
de existenţă sau obligatoriu (pentru somn, masă, muncă), timpul
de subzistenţă, pierdut cu deplasările pentru procurarea hranei, a
îmbrăcămintei şi timpul liber, dedicat recreării. După perioada în
care se situează, timpul liber apare zilnic, la sfârşitul săptămânii,
în concediul anual, în vacanţe şi la pensionare.

Formele de recreare
 Turismul este definit în sens restrâns ca
“acţiune de deplasare, de călătorie, pentru plăcerea individului ”
sau în sens mai larg ca “ansamblul activităţilor umane puse în
lucru, pentru a realiza acest tip de călătorie ”.
Turismul a apărut ca o necesitate organică şi spirituală a
omului de a evada din mediul artificial al oraşelor spre a se
întoarce în ambianţa mediului natural.
Spaţiile verzi şi mai ales pădurile, ca forma cea mai
complexă de biocenoză, constituie o ambianţă deosebit de
favorabilă pentru practicarea a numeroase activităţi recreative.
Aceste activităţi merg de la repaus până la practicarea unor
sporturi cu consum diferit de energie, cum ar fi plimbări pe jos
sau călare, jocuri de familie, vânătoare, pescuit, picnic,
observarea naturii sălbatice (floră, faună), recoltarea de ciuperci,
a unor fructe, unele activităţi artistice (pictură, fotografie,
literatură), vizitarea unor muzee în aer liber. Însăşi trecerea
printr-o zonă verde intravilană sau printr-o pădure, provoacă
sentimente constante cu cele înregistrate atunci când se
traversează peisaje urbane, în care construcţiile predomină.
Acţionînd asupra psihicului, spaţiile verzi pot stimula emoţiile
stenice (bucurie, vioiciune), care tonifică activitatea organismului
ori, dimpotrivă, reduc sau îndepărtează pe cele astenice
(supărare, depresiune, tristeţe), care slăbesc şi dezorganizează
buna desfăşurare a unor procese fiziologice.
 CAPITOLUL IV
ALEGEREA ŞI CARACTERIZAREA TERITORIULUI

4.1. Condiţii generale

Pădurea de recreare care urmează a fi amenajată face parte

din Unitatea de Producţie IV Coteşti care cuprinde pădurile şi
terenurile forestiere din Bazinele Râmna ( bazinet Oreavu-Ruşcuţa
). Este administrată de Ocolul Silvic Gugeşti din ROM. SILVA R. A.,
Filiala Focşani, iar teritorial este situată pe raza comunelor
Cârligele, Coteşti, Gugeşti, Poiana Cârstei, Poiana Cristei şi
Urecheşti, judeţul Vrancea.
 Pădurea de recreare care urmează a fi amenajată are o
suprafaţă de 69.30 Ha şi este situată în raza oraşului Focşani şi a
comunei Coteşti.
Pădurea de recreare “ Coteşti ” este încadrată în prima
grupă funcţională în cadrul pădurilor de interes social din jurul
monumentelor de cultură arheologică, de arhitectură, istorie şi de
artă plastică, stabilite în raport cu importanţa obiectivului
respectiv.
În subunitatea M ( cadrul conservare deosebită ) a fost
încadrată pădurea “ Coteşti ” ale cărei arborete au rol deosebit de
protecţia solului 1.2A ( 2E, F, H ) şi prezintă un deosebit interes
social, amplasate fiind în jurul monumentului istoric Mănăstirea
Coteşti şi în zona taberei de pionieri Coteşti ( grupele funcţionale
1.4E şi 1.4F ). Distanţa faţă de Coteşti este de 1 Km, iar faţă de
oraşul Focşani este de 9 Km.

4.2. Studiul condiţiilor staţionale

4.2.1. Condiţii geomorfologice, geologice şi hidrologice

Condiţii geomorfologice

Pădurea Coteşti este situată în zona dealurilor mijlocii, făcînd

parte din complexul geomorfologic al Subcarpaţilor Orientali -
sudul curburii Carpaţilor, partea inferioară a Bazinului Râmna şi
Milcov, cuprinzînd pădurile de pe versanţii pârâului Dâlgov.
Unitatea geomorfologică predominantă este versantul
ondulat, rareori versant plan cu panta medie de 20 de grade ( 1 ÷
45 grade ) permiţînd amenajarea unor zone de primire şi odihnă
cu teritorii pentru servirea mesei, pentru jocul copiilor, pentru
practicarea unor jocuri sportive, vetre de foc.
Din punct de vedere altitudinal, pădurea se situează între
250 şi 648 m pe versanţii pârâului Dâlgov. Pădurea " Coteşti " se
desfăşoară la vest de comuna Coteşti şi la sud-vest de oraşul
Focşani.

Condiţii geologice

Formaţiunile geologice se încadrează în subzona

sarmatopliocenă cu substrat litologic de mase argiloase şi gresii.

Condiţii hidrologice

Reţeaua hidrografică este reprezentată în zona pădurii "

Coteşti " de către pârâul Dâlgov şi afluenţii acestuia. Apele
pârâului Dâlgov au scurgerea finală în râul Milcov. Apele sunt
nepoluate şi putem adăuga la caracteristicile pârâului şi aceea că
are un caracter torenţial demn de luat în seamă.
Pârâul Dâlgov se alimentează din cinci izvoare ce
traversează unităţile amenajistice studiate în acest proiect.

4.2.2. Condiţii climatice

După Monografia Geografică a R.S.R., teritoriul studiat se

încadrează la interferenţa a două zone climatice, cea notată cu
IIBpS corespunzătoare ţinutului deluros cu pădure şi cu climă
continentală şi subdistrictul climatic IVC corespunzător climei de
munţi mijlocii.
 Acest climat se caracterizează prin acţiunea maselor de aer
rece ale anticiclonului continental în timpul iernii. În această zonă,
verile sunt călduroase şi uscate.
T ma=11 0 C
T max(iulie)=28 0 C
T min(ianuarie)= -22 0 C
Durata perioadei calde ( 10 - 28 grade C) este egală ca
număr cu zilele perioadei reci, 150 zile.
Precipitaţiile medii anuale au valorile cuprinse între 500 şi
600 mm, cele mai abundente sunt luna iunie ( 85 mm ), iar cele
mai scăzute precipitaţii se înregistrează în luna ianuarie ( 20
mm ).
Vântul predominant este crivăţul care bate din E şi NE, de
obicei rece şi uscat.
Vânturile din S şi V sunt calde şi aduc ploaie. Indicele de
ariditate deMartonne = 35.6.
4.2.3. Condiţii edafice. Tipuri de staţiuni. Tipuri de
pădure

Condiţii edafice

82 % din soluri aparţin clasei argiluvisoluri, iar ca unitate

taxonomică se împart în brune luvice şi brune argilo-iluviale aflate
sub influenţa unei cantităţi mari de apă, ceea ce a contribuit la
solificarea în direcţia podzolirii asemănător celui tipic. Din cauza
rezervei reduse de humus, a pH-ului coborât (acid), a gradului de
saturaţie în baze ridicat, oferă condiţii optime de dezvoltare a
gorunului, fagului şi acceptabile, respectiv, productivităţii mijlocii
pentru alte specii.
 16 % sunt soluri brune eumezobazice cu grad mare de
saturaţie în baze ( > 50 % ) cu humus de tip mull, moder,
scheletice sau semischeletice. Gorunul şi fagul realizează
productivităţi superioare spre mijlocii.
2 % sunt soluri de tip cernoziom cambic şi argiloiluvial.

Solurile brune luvice

Elemente de diagnoză: solurile brune luvice se definesc prin

orizonturile El şi Bt. Apar în aceleaşi areale cu solurile brune
argiloiluviale, ocupînd suprafeţe apreciabile în pădurile de foioase
din regiunea colinară a Podişului Transilvaniei, în Piemontul Getic
şi Piemonturile din vestul ţării şi în regiunea dealurilor
subcarpatice, precum şi în zona premontană şi montană
inferioară.
Alcătuirea profilului: solurile brune luvice au următoarea
succesiune de orizonturi de profil: Ao-El-Bt-C.
Fertilitatea solurilor brune luvice variază între limite largi în
funcţie de troficitatea minerală şi azotată, precum şi de regimul
de umiditate şi de aeraţie al acestora. În general, troficitatea
minerală este mijlocie sau mijlocie spre superioară. Pentru
speciile forestiere, troficitatea azotată este de asemenea
satisfăcătoare. În ce priveşte regimul de umiditate, solurile brune
luvice pot diferi mult între ele în raport cu relieful, expoziţia,
conţinutul de schelet şi volumul edafic util. Solurile brune luvice
situate pe coame sau în partea superioară a versanţilor însoriţi, se
usucă până la starea de uscat reavăn, mai ales în arborete rărite.
Apa din orizontul B nu poate urca în orizonturile superioare şi
puieţii speciilor forestiere pot suferi de pe urma uscăciunii.
Versanţii umbriţi au soluri mai umede şi fără variaţii. De aceea, pe
aceşti versanţi, arboretele de gorun, gorun cu fag şi făgete pure
sunt de clase mai ridicate de producţie decât cele de pe versanţii
însoriţi. Solurile brune pseudogleizate de pe terenurile orizontale
au, de asemenea, o fertilitate ridicată pentru goruneto-făgete şi
făgete, întrucât asigură o mai bună aprovizionare cu apă a
rădăcinilor.

Solurile brune argiloiluviale

Sunt cunoscute şi sub denumirea de brune argilice, se

definesc printr-un orizont Bt, avînd orice culoare cu excepţia celei
de la brune roşcate, cu valori şi crome peste 3.5 la materialul în
stare umedă, cel puţin în interiorul elementelor structurale.
Aceste soluri s-au format pe loessuri, depozite loessoide, luturi,
nisipuri, argile, conglomerate, gresii, diferite roci metamorfice şi
magmatice sau materiale rezultate din alterarea acestora. Se
formează, deci, pe substrate bogate sau cu un conţinut mediu de
calciu şi alte elemente bazice.
Alcătuirea profilului: Ao-Bt-C ( Cca ).
Fertilitatea solurilor brune argiloiluviale variază între limite
largi în funcţie de substrat, forma de relief, textură, conţinutul de
schelet. Ele asigură, în general, o bună aprovizionare cu apă a
vegetaţiei şi au o troficitate mijlocie spre superioară. Sunt soluri
de fertilitate mijlocie spre superioară pentru gorunete, goruneto-
făgete şi făgete de dealuri şi premontane şi brădete.

Solurile brune eumezobazice

Fac parte din clasa cambisoluri. Se definesc prin orizont B

cambic (Bv), avînd gradul de saturaţie în baze V peste 55 % şi, cel
puţin în partea superioară, sau cel puţin în pete ( în proporţie de
peste 50 % ) culori şi nuanţe mai galbene decât 5YR, cu valori şi
crome de 3.5 la materialul în stare umedă, cel puţin în interiorul
elementelor structurale.
Solurile brune eumezobazice s-au format în regiunile de
dealuri, podişuri şi montane, pe materiale parentale alcătuite din
marne, luturi, gresii calcaroase, conglomerate calcaroase, adică
pe substrate bogate în carbonat de calciu şi alte elemente bazice.
Alcătuirea profilului: Ao-Bv-C ( R ).
Aceste soluri sunt profunde, bine structurate, relativ saturate
în cationi de calciu, bogate în substanţe nutritive şi cu o
capacitate mare în apa utilă, sunt soluri fertile pe care se găsesc
arborete de clase superioare de producţie. Sunt, în general, soluri
tipice pentru gorunetele şi şleaurile de dealuri, pentru făgete
premontane şi montane şi pentru amestecurile de fag cu
răşinoase de productivitate superioară. Scăderea fertilităţii
acestor soluri poate fi determinată de volumul lor edafic mic,
datorită pantei mari a versanţilor din zona montană.

Tipuri de staţiuni

Suprafaţa ocupată de vegetaţia forestieră se află în etajul

deluros de gorunete, goruneto-făgete şi făgete. În raport cu
aşezarea geografică şi condiţiile fizico-geografice şi ecologice,
avem o încadrare în sectorul staţiunilor de gorunete din
Subcarpaţii Orientali şi cei ai Munteniei cu substrate variate
(gresii, marne, nisipuri, pietrişuri), climat mai moderat şi relativ
ploios şi soluri brune luvice sau brune acide.
FD3: staţiuni forestiere de gorunete şi făgete de dealuri.
 5152: deluros de gorunete Pm, brun slab – mediu
podzolit, edafic mijlociu.
mezo - spre eutrofic, mezohidric, estival reavăn
FD3,go.Pm.TIII/IV.HIII.Ue2.
Acest tip de staţiune este răspândit în toată ţara în etajul
gorunetelor.
Apare pe versanţi predominant mijlocii, mai rar superiori, cel
mult slab ondulaţi, uneori cu mici denivelări, expoziţii însorite şi
semiînsorite şi înclinări moderate până la repezi. Depozite de
suprafaţă provenite din materiale foarte diferite sub raport
litologic (roci sedimentare ± carbonatice, eruptive şi
metamorfice, intermediare şi bazice ).
Soluri brune slab-mediu podzolite, cu mull şi mull-
moder, mijlociu profunde şi, mai rar, profunde, luto-nisipoase şi
lutoase, structurate grăunţos în orizontul humifer, practic lipsite
de schelet şi slab scheletice până la cel mult semischeletice, cu
volum edafic mijlociu. Prezintă climatul regional al etajului, cu
plusul normal de căldură şi minusul de umiditate al expoziţiilor
însorite. Troficitate mijlocie spre ridicată ( soluri mezotrofice spre
eutrofice ), excepţional chiar eutrofice. Aprovizionarea cu apă
accesibilă la nivelul mijlociu ( HIII ), în primul rând din cauza
volumului edafic numai mijlociu; regim de umiditate cu estival
timpuriu U3-2, mijlociu U2 şi estival târziu U2-1.
Pătura vie mai slab reprezentată prin specii de mull, un
facies mai sărac în specii sensibile la coborârea umidităţii solului
sub nivelul estival U2 şi îmbogăţit în graminee mezofite. Bonitate
mijlocie pentru gorunete (gorun ± fag, tei, carpen, paltin, frasin,
cireş, jugastru sau cer şi gârniţă spre limita inferioară a etajului),
goruneto-şleauri, toate de productivitate mijlocie.
 Este unul dintre cele mai indicate tipuri de staţiuni pentru
cultura gorunului producător de furnire estetice. În consecinţă se
recomandă menţinerea actualei compoziţii din tipurile
fundamentale de pădure din acest tip de staţiune. De asemenea,
se recomandă conducerea şi regenerarea corespunzătoare a
tuturor speciilor cu atenţie deosebită asupra regenerării şi îngrijirii
gorunului, în biogrupe cu speciile de amestec, pentru realizarea
unui elagaj natural şi a uniformităţii inelelor anuale cât mai bine
realizată. În staţiuni cu plus de umiditate se pot introduce
diseminat sau în buchete, duglasul verde şi pinul strob şi, în grupe
până la pâlcuri mici, laricele.
5.1.5.3: deluros de gorunete Ps, brun edafic mare, cu
Asarum-Stellaria
– FD3,go.Ps.Tw.Hw.Ue3-2.
Acest tip de staţiune se întâlneşte frecvent în întreaga ţară
în etajul respectiv, mai ales în Podişul Transilvaniei, pe suprafeţe
de mărime variată, în total însemnată. Se întâlneşte pe versanţi
mijlocii şi inferiori, predominant însoriţi şi semiînsoriţi, cu înclinare
slabă şi moderată şi suprafaţă plană sau slab ondulată, platforme
joase, aşezături, văi largi, puţin adânci. Pe substraturi litologice
din depozite de suprafaţă groase, formate din roci sedimentare
carbonatice ( loess, materiale loessoide, marne ± nisipuri ) şi din
roci eruptive şi metamorfice bazice şi intermediare. Soluri brune
eubazice şi mezobazice spre eubazice, tipice sau slab podzolite,
în parte slab pseudogleizate, morfologic şi fiziologic profunde şi
profunde, bogate în humus de grosime însemnată, luto-nisipoase
până la luto-argiloase, fără schelet sau slab scheletice, bine
structurate în orizontul humifer, cu drenaj intern bun. Volum
edafic mare şi foarte mare.
Caractere ecologice. Condiţii ecologice

Pe versanţi, pe expoziţii însorite şi semiînsorite un uşor plus

de căldură şi de lumină şi un minus de umiditate atmosferică, iar
pe poalele de versanţi (în apropierea văilor) şi pe văi largi, uşor
depresionate, situaţie inversă, faţă de media de platou a
climatului districtual al etajului. Condiţiile edafice sunt cele mai
favorabile şi mai echilibrate pentru pădurea de gorun. Troficitatea
este ridicată (soluri eutrofice), cu asigurare bună cu azot accesibil
şi baze schimbabile într-un volum edafic mare şi foarte mare.
Aciditatea activă este slabă până la moderată. Apa accesibilă
permanent asigurată la nivelul peste mijlociu până la ridicat,
niciodată în exces sau în deficit ( HIV).
Pătura vie este de tipul Asarum-Stellaria în exemplare
răzleţe, fără dominante, cu o largă suită de specii însoţitoare de
mull şi mull-moder.

Faciesuri:

• faciesul tipic, descris mai sus;

• faciesul cu un plus de umiditate în sol (soluri reavăn-jilave (U3)
în toată perioada estivală), cu Sanicula europaea abundentă,
însoţită uneori de Milium effusum;
• faciesul cu sol mai avansat ( aproape mediu ) podzolit şi mai
sărac în humus, cu Poa nemoralis ca indicatoare diferenţială;
• faciesul cu sol slab pseudogleizat, cu Carex pilosa ca
indicatoare diferenţială.
Aptitudini forestiere: bonitate superioară pentru gorunete
( pure sau cu carpen, tei, paltin, jugastru, cireş, ş. a. ,
 diseminate sau la nivel de facies), şleauri de deal ( cu gorun, cu
gorun şi fag ) şi goruneto-şleauri (cu caracter de limită, zonal-
extrazonal ).
Clasele I şi II superioară de producţie : fără pericole de evoluţie
regresivă.
Recomandări: menţinerea compoziţiei actuale în arboretele
de tip fundamental şi aplicarea măsurilor corespunzătoare de
refacere în arboretele degradate, prin reintroducerea speciilor
ce lipsesc. Introducerea, cu ocazia regenerării, în proporţie de
până la 30 %, în faciesul cu plus de umiditate în sol, pe
versanţii umbriţi, semiumbriţi şi pe văi, a duglasului verde şi a
pinului strob. De asemenea, în staţiunile tipului, se va
introduce laricele.
În pădurile din grupa I se mai pot introduce unele specii
ornamentale. Pe văi şi pe poale de versanţi, unde umiditatea
solului este în permanenţă asigurată, se pot introduce molidul
şi bradul. Se va da importanţă deosebită speciilor spontane de
amestec (fagul, paltinul, frasinul, teiul, cireşul, carpenul), de
mare importanţă pentru producţia de furnire şi pentru protecţia
solului.

Tipuri de pădure

5.1.1.1. Gorunet normal cu flora de mull

Acest tip de gorunet este larg răspândit în regiunea

deluroasă din ţară.
Arboretele se găsesc la altitudini de 200 700 m, pe platouri,
coame şi în părţile superioare ale versanţilor cu expoziţii variabile
şi pante până la repezi, uneori în văi largi. Solurile sunt variate:
brune tipice şi podzolite, brune gălbuie tipice, cel puţin mijlociu
profunde cu textura de obicei luto-nisipoasă sau lutoasă, uneori
cu ceva schelet. Substraturile sunt reprezentate prin nisipuri,
nisipuri cu pietrişuri, luturi, gresii, depozite lacustre mâloase,
calcare. Arboretele sunt constituite din gorun ( Quercus petraea în
mare parte, uneori ceva Quercus dalechampii şi Quercus
polycarpa ). Diseminat se mai găsesc stejarul pedunculat, cerul,
fagul, gârniţa, carpenul, plopul tremurător, ulmul de munte,
paltinul de munte şi de câmp, jugastrul, teiul argintiu şi pucios.
Fagul, cireşul, carpenul şi teiul se pot ridica până la proporţii de
facies.
Consistenţa naturală a arboretelor sete de 0.8 – 0.9, uneori
scade la 0.7. Creşterea este foarte activă, productivitatea
superioară. Forma arborilor este în majoritate bună, cu trunchiuri
drepte, înalte, cilindrice şi bine elagate; totuşi, mai întotdeauna
se găsesc şi tulpini defectuoase, într-un procent oarecare. Se
obţine material de lucru de bună calitate şi în cantitate destul de
mare. Regenerarea naturală prin sămânţă a gorunului nu este
prea dificilă, seminţişurile se instalează uşor, dar, bineînţeles,
numai în locuri luminate. În unele locuri se observă năvala
puternică a tinereturilor de carpen, ceva mai rar de fag sau tei
argintiu; ele pot forma un al doilea etaj des. De asemenea, se
găsesc puieţi de jugastru, paltin de câmp, sorb de câmp, cireş,
frasin. Există, deci, tendinţe de succesiune spre goruneto-şleau
sau goruneto-făget, dar nu în toate cazurile.
Subarboretul nu este prea abundent; este format din alun
(Corylus avellana), păducel (Crataegus monogyna), măceş (Rosa
canina), lemn câinesc (Ligustrum vulgare), soc negru (Sambucus
nigra).
 Dintre plantele parazite este frecvent vâscul de stejar, dintre
cele agăţătoare este iedera, care uneori rămâne pipernicită şi
târâtoare. Pătura vie este de obicei bine dezvoltată, dar poate
avea aspecte variate. În majoritatea cazurilor, ea este formată din
plante de mull: Salvia glutinosa, Asperula odorata, Carex pilosa,
Asarum europaeum, Stellaria holostea. Pe lângă plantele de mull
apare şi Luzula albida în cantitate destul de mare. În alte cazuri,
pătura vie poate fi formată dintr-un covor de Gramineae, mai ales
Poa nemoralis, apoi Melica uniflora, Festuca silvatica.

5.1.1.3. Gorunet cu flora de mull de productivitate mijlocie

Acest tip de gorunet este destul de larg răspândit în

regiunea deluroasă din ţară. Arboretele cercetate se găsesc la
altitudini de 500 – 700 m, pe expoziţii variate, dar mai mult
însorite, cu pante, de asemenea, variate, de la slabe la foarte
repezi. S-au identificat soluri brune, tipice sau podzolite, deseori
cu un conţinut apreciabil de schelet. Substraturi: nisipuri cu
pietrişuri, argile. Arboretele sunt compuse din gorun. Diseminat,
se mai găsesc plopul tremurător, fagul, carpenul, jugastrul, sorbul
de câmp; cele trei specii din urmă formează un al doilea etaj
foarte rar.
Consistenţa arboretelor actuale este de 0.6 – 0.8, dar, cel
puţin în parte, ea se datorează degradării prin om. Creşterea este
destul de activă, productivitatea mijlocie. Formele arborilor nu
sunt dintre cele mai bune; sunt multe tulpini strâmbe şi slab
elagate, dar şi aceasta poate să fie atribuită, cel puţin în parte,
degradării antropogene. Se obţine material de construcţie şi, într-
o cantitate redusă, de lucru. Regenerarea naturală prin sămânţă a
gorunului este posibilă, dar nu este prea activă. Se mai găsesc
seminţişuri de jugastru, mai puţin fag şi carpen. În orice caz,
ultimele două specii nu au aici tendinţe invadante, astfel încât,
pericolul unei succesiuni nedorite este puţin probabil.
Subarboretul este rar, compus din exemplare izolate de :
alun (Corylus avellana), păducel (Crataegus mongyna), măr
pădureţ (Malus sylvestris), mojdrean (Fraxinus ornus). Dintre
plantele parazite se găseşte vâscul de stejar.
Pătura vie este destul de abundentă, formată în majoritate
din specii de mull: Poa nemoralis, Carex pilosa, Luzula albida,
Asarum europaeum, Anemone nemorosa.

4.2.4. Studiul vegetaţiei

Luînd în considerare zonalitatea altitudinală a vegetaţiei din

România se poate spune că pădurea “Coteşti” aparţine etajului
nemoral (al pădurilor de foioase), iar în cadrul acestui etaj
distingem trei subetaje, dintre care, subetajul pădurilor de gorun
şi amestec cu gorun interesează în mod direct deoarece cuprinde
şi pădurea “Coteşti”. Din punct de vedere al zonalităţii latitudinale
a pădurilor avem o încadrare a pădurii “ Coteşti” în zona
nemorală (a pădurilor de stejari).
Tipurile de pădure specifice pădurii de recreare “Coteşti”
sunt:

5.1.1.1. Gorunet normal cu floră de mull

5.1.1.3. Gorunet cu floră de mull de productivitate medie.

4.2.5. Studiul faunei

 Unitatea de producţie VI Coteşti face parte din două fonduri
de vânătoare: Ciorăşti (numărul 10) şi Dumbrava (numărul 10)
date în folosinţă A.G.V.P.S. Focşani. Vânatul principal este format
din iepuri şi căpriori.

CAPITOLUL V
PROIECTAREA LUCRĂRILOR

5.1.Căi de acces
 Drumurile existente în zona pădurii de recreare “ Coteşti “
sunt în număr de două. Unul dintre aceste drumuri face parte din
categoria drumurilor forestiere, starea acestuia fiind bună şi face
legătura între comuna Coteşti şi cantoanele situate în partea
vestică a U.P.VI Coteşti, tranzitînd zona Mănăstirii Coteşti, pe la
sud de aceasta. Sistemul rutier al acestui drum forestier este
alcătuit după principiul macadamului preluînd sarcinile prin
încleştare. S-a folosit un sistem rutier de tip împietruire simplă cu
două straturi; un prim strat din balast din balast, iar peste acesta
s-a aşternut un strat de piatră spartă poligranulară.
Cel de-al doilea drum face parte din categoria drumurilor de
pământ, fiind folosit îndeosebi pentru deplasarea vitelor şi
căruţelor către păşunile existente în zona U.P.VI Coteşti. Este greu
practicabil pe timp ploios.
Drept propuneri de noi căi de acces care să pună în valoare
zona aleasă pentru amenajare ca pădure de recreare ar fi un
drum care să facă legătura între comunele Coteşti şi Schitu
Coteşti traversînd unităţile amenajate alese, pe la nord de Schitul
Coteşti.

5.2 Zonarea pădurii de recreare şi amenajări propuse

1) Zona de primire şi odihnă este teritoriul spre care se

îndreaptă cea mai mare parte a turiştilor “ sedentari ”, veniţi în

pădure numai pentru a găsi calmul, aerul pur, pentru a se
odihni, a se destinde şi care nu doresc să nu circule prea mult.
Această zonă va fi amplasată, în cazul de faţă, în imediata
vecinătate a drumului de acces ce tranzitează zona Mănăstirii
Coteşti pe la sud de aceasta. În acest perimetru ales există
luminişuri, iar dacă se impune, numărul acestora poate fi mărit,
ştiindu-se că asemenea locuri plac majorităţii vizitatorilor,
atrăgîndu-I în cel mai mare număr. Solul este uscat la suprafaţă
şi este de culoare închisă, încălzindu-se repede la soare, fiind şi
bine drenat, putem spune că se potriveşte acestei zone
destinate mai ales repausului, picnic-ului, jocurilor de masă.
Speciile incluse în zona de primire vegetează pe soluri bogate,
drenate, care permit înroşirea şi încălzirea solului, ca şi
instalarea, în unele puncte, a subarboretului, iar în altele a
păturii erbacee, constituită în special din graminee de talie
mică şi mijlocie. În această zonă, liziera pădurii va fi sub formă
sinuoasă spre a multiplica şi a proteja “ alveolele ” , destinate
să primească familii dornice să găsească un minim de
intimitate. Arboretele din zona de primire vor constitui obiectul
unei supravegheri constante. De reţinut însă, că în această
zonă, ca şi în pădurile parc, obiectivele cu adevărat forestiere,
fără a fi neglijate sau uitate, pierd din importanţă şi pot chiar
să devină secundare în raport cu obiective turistice. Se va
urmări menţinerea şi chiar crearea unui arboret cât mai variat,
atrăgător, evitîndu-se ceea ce poate şoca pe vizitatori
acceptîndu-se, uneori deliberat, ca funcţia de producţie să
capete un rol secundar. Se vor ocroti arborii curioşi sau
remarcabili, se vor conserva sau crea amestecuri de specii,
făcînd apel la numeroase foioase şi la anumite exotice deosebit
de decorative. Zona de primire fiind situată la periferia pădurii,
în imediata vecinătate a drumului de acces ce traversează
zona Mănăstirii Coteşti, va avea amenajat un teren pentru
parcare cu o suprafaţă de 1000 m 2 , o potecă pentru plimbare,
două chioşcuri pentru răcoritoare, o instalaţie sanitară, opt
mese pentru picnic şi, de asemenea, o peluză cu pantă
moderată. La toate acestea se va adăuga şi o zonă special
 amenajată pentru practicarea jocurilor de masă cu terenuri de
fotbal, baschet şi volei. Pentru un control al focului deschis în
zona de primire se vor construi cinci grătare zidite, cu acoperiş.
Suprafeţele destinate picnic-ului sunt situate în apropierea unei
surse de apă, o fântână în cazul nostru şi cuprind mese şi
bănci, compuse dintr-un ansamblu solid, fixat în pământ, vetre
pentru foc şi coşuri pentru gunoi. Spaţiul destinat dejunului în
aer liber are o formă simplă, nepretenţios, luminos şi aerisit,
intim ca dimensiuni, rafinat în ceea ce priveşte detaliul şi
textura. Este astfel alcătuit încât să odihnească şi să favorizeze
luarea prânzului şi conversaţia. Sectorul destinat odihnei
active, jocurilor se caracterizează prin forme îndrăzneţe,
labirint din garduri vii, construcţii din lemn sub forma unor
căsuţe, tobogane, balansoare şi gropi de nisip.
2) Zona de plimbare este reprezentată prin potecile pentru
plimbările pe jos, la care, se adaugă din loc în loc pavilioane
pentru adăpost atunci când se produc precipitaţii. Potecile
permit accesul uşor fără riscuri de a se rătăci publicul, la
anumite locuri interesante din pădure şi să canalizeze pe cât
posibil vizitatorii. Se vor constitui poteci de lungime diferită
pentru a conveni persoanelor de orice condiţie fizică şi
dispunînd de mai mult ori mai puţin timp. La începutul fiecărei
poteci se va amplasa un panou pe care sunt indicate: itinerarul
general al acesteia, lungimea şi dificultăţile eventuale ale
parcursului, spre a preveni persoanele care nu pot suporta mari
eforturi fizice şi prezentarea principalelor obiective ce vor fi
întâlnite. Itinerariile pentru potecile de plimbare au fost
concepute să fie atrăgătoare, variate, respectînd în acelaşi
timp imperativele prudenţei. Trasarea acestor itinerarii s-a
făcut, astfel încât, traiectoriile să fie sinuoase, cu relativ puţin
 tronsoane rectilinii a căror lungime nu depăşeşte 250 m.
Potecile traversează zone cu relief variat evitîndu-se pantele
excesive şi lungi ca şi locurile cu numeroase roci de suprafaţă,
care necesită un efort fizic deosebit. Aceste poteci vor trece pe
lângă puncte de mare interes : Schitul Coteşti, arbori
remarcabili, două izvoare. Pe itinerarii se vor prevedea, în
anumite amplasamente bine alese, într-un cadru corespunzător
, locuri de odihnă, spaţii pentru picnic, adăposturi pentru
ploaie. Dat fiind faptul că majoritatea turiştilor nu sunt echipaţi
pentru a merge pe orice teren, potecile vor fi realizate pe un
sol stabil, drenat şi uscat, evitîndu-se locurile mlăştinoase. Au
fost utilizate ca poteci numai o parte din liniile parcelare,
evitînd astfel corijarea prin mijloace costisitoare a unor
obstacole majore, cum ar fi traversarea unei zone foarte
umede sau dotarea cu scări a unei pante foarte mari. Fiecare
potecă şi drum vor fi marcate printr-un număr sau o emblemă
reproduse clar de-a lungul întregului traseu şi neapărat la
fiecare bifurcaţie. Obiectele interesante, curioase sau locurile
deosebite vor fi prevăzute cu un panou sobru, adecvat
decorului şi destinat să informeze, pe scurt, vizitatorul asupra
particularităţilor.
3) Zona de regenerare apare doar în regenerări recente ceea ce
nu este cazul în situaţia proiectului acesta. În principiu, această
zonă de regenerare este inclusă în zona de primire sau în cea
pentru plimbare, constituind un teritoriu aparte, care trebuie
ocrotit şi protejat, deoarece, adesea, instalarea tinerei generaţii
este dificilă, ca urmare a tasării solului, a circulaţiei şi a
pagubelor inevitabile produse de vizitatori prin ruperea,
smulgerea şi tăierea puieţilor. De aceea, apare necesar ca
suprafeţele de două până la trei hectare pe care s-au făcut
plantaţii sau semănături, să fie împrejmuite, iar prin panouri
explicative, bine plasate şi prezentate, să fie ajutat publicul să
înţeleagă necesitatea şi buna fundamentare a acestor terenuri
împrejmuite cu plase de sârmă sau sârmă ghimpată, care , la
prima vedere, ar putea să pară respingătoare.

CAPITOLUL VI
ALEGEREA, INSTALAREA ŞI ÎNGRIJIREA SPECIILOR
LEMNOASE

6.1. Generalităţi
 Vegetaţia lemnoasă prin însuşirile care o caracterizează,
constituie un extraordinar material plastic pentru percepţia
vizuală, ridicînd calitativ frumuseţea peisajului printr-o deosebită
paletă de nuanţe verzi şi prin diversitatea şi multitudinea de tipuri
de frunze, flori şi fructe.
Pe lângă deosebita lor valoare estetică, arborii şi arbuştii
purifică şi filtrează aerul pe care îl respirăm, asigură umbra
binefăcătoare în orele amiezii şi protejează, prin coroanele lor, pe
cei ce se adăpostesc sub aceştia.
Ca şi plantele erbacee, vegetaţia arborescentă şi arbuştieră
oferă posibilităţi pentru exprimarea volumetrică – spaţială,
deoarece formează o întreagă gradaţie, de la plantele dense
compacte, până la cele străvezii, uşoare.
Pe lângă deosebita valoare decorativă, arborii şi arbuştii
îndeplinesc într-o mai mare măsură, comparativ cu speciile
floricole şi de gazon, multiple funcţii sanitare.

6.2. Criterii de alegere a speciilor lemnoase

Factorii ecologici

Alegerea speciilor lemnoase se face în urma unei cunoaşteri

temeinice a cerinţelor diferitelor specii faţă de factorii climatici
(lumina, temperatura aerului, umiditatea, vântul), edafici (textura
şi profunzimea solului, conţinutul în schelet, troficitatea specifică
şi globală, regimul de umiditate, fertilitatea), geomorfologici
(altitudinea, expoziţia, panta, configuraţia terenului), biotici
(animali şi vegetali), inclusiv factorii antropici.
 În spaţiile verzi periurbane (păduri de recreare, păduri
parcuri), ameliorarea condiţiilor naturale este deocamdată mai
dificilă şi, de aceea, speciile vor fi astfel alese, încât factorii
naturali să corespundă într-o cât mai mică măsură cerinţelor
ecologice.
Alegerea speciilor trebuie să se facă luînd în considerare
natura, raritatea şi valoarea lemnului produs, calităţile sale
tehnologice, valoarea estetică şi ornamentală, ca şi gradul de
frecventare turistică în anumite zone din pădure.
Ca atare, vor fi luate în considerare, în primul rând, speciile
bine adaptate condiţiilor staţionale. Se va recurge la speciile
indigene, fără a lăsa în urmă unele specii mai puţin utilizate, deşi
sunt importante din punct de vedere economic, cum ar fi: cireşul,
teii, ulmii, paltinii, frasinul, ca şi unele specii exotice, care, pe
baza culturilor experimentale, au dat dovadă că în astfel de
condiţii realizează creşteri normale.

Rezistenţa plantelor lemnoase la noxe

Clasificarea speciilor lemnoase în funcţie de sensibilitatea

lor, faţă de agenţii poluanţi din aer, are, în general, un caracter
artificial şi aleatoriu. Rezistenţa plantelor depinde de specie,
subspecie, fenotip, ecotip, stadiul de dezvoltare, intervalul din
sezonul de vegetaţie, condiţiile de temperatură şi umiditate a
aerului, perioade din zi când s-a produs poluarea şi, bineînţeles,
proporţia poluantului în atmosferă.
Mai trebuie avut în vedere şi faptul că, anumite efecte
particulare ale reliefului şi microclimatului dau naştere la
fenomene numite “ paraşutări ”. Aşa se explică de ce, uneori, la
distanţe diferite de sursa poluantului se întâlnesc una sau mai
multe zone în care vegetaţia prezintă necroze grave, în timp ce
între sursă şi aceste zone, nimic nu a fost “atins”.
Sintetizînd rezultatele cercetărilor cu privire la comportarea
speciilor lemnoase la diferite noxe se constată că, în general, o
mai mare rezistenţă dovedesc speciile foioase faţă de cele
răşinoase, arboretele tinere în comparaţie cu cele mature,
arboretele încheiate cu consistenţă plină, cu subarboret şi două –
trei plafoane de vegetaţie.

Particularităţile biologice ale speciei

Înălţimea speciilor are un rol important în alegerea dar mai

ales în combinarea şi amplasarea lor. În pădurile de recreare,
aliniamente, unităţi de spaţiu verde urbane, de întindere mare,
pentru mascarea obiectivelor cu aspect inestetic, umbrirea
clădirilor ori pentru obţinerea unor accente pe verticală sunt
indicate specii de talie înaltă, singure sau în amestec cu altele de
talie mijlocie, mică şi chiar arbuşti.
Rolul arbuştilor în grupurile de plantaţii este deosebit, mai
ales acolo unde aspectul lor decorativ constituie elementul
principal (înfrumuseţarea taluzurilor, a parterelor, mascarea unor
obiective inestetice). De reţinut, că efectul decorativ al arbuştilor
se obţine în primii ani de la plantare ca urmare a creşterii, în
general, rapide, a formării a numeroase tulpini, a înfloririi şi
fructificării la vârste mici.
Pentru zona de regenerare din cadrul pădurii de recreare “
Coteşti ”, precum şi pentru completarea golurilor am ales
următoarele specii:
1) Acer campestre, ordinul Sapindales, familia Aceraceae :
jugastru. Este un arbore care poate ajunge până la 15 – 18 m
 înălţime. Frunzele de 4 – 8 cm lungime, de culoare verde
închisă şi galben deschisă toamna. Specie termofilă, rezistentă
la umbră, la uscăciune, la ger şi la noxe. Se foloseşte ca arbore
izolat sau pe liziera unor garduri vii, suportînd bine tunderea.
2) Aesculus hippocastanum, ordinul Sapindales, familia
Hippocastanaceae : castan porcesc. E unul dintre cei mai
decorativi arbori pentru parcuri, unde se cultivă izolat pentru
alei şi străzi. Frunzele sunt digital compuse, cu 5-7 foliole
sesile, de 10-20 cm lungime, aşezate la vârful unui peţiol lung,
de culoare verde închis vara şi galbenă, apoi brună toamna.
Înfloreşte în aprilie-mai. Este o specie puţin pretenţioasă faţă
de climă şi sol, vegetează bine, însă pe soluri permeabile,
reavene, nisipo-lutoase.
3) Betula pendula, ordinul Fagales, familia Betulaceae:
mesteacăn. Arbore până la 20m înălţime, avînd scoarţă albă
în tinereţe, tulpina zveltă, coroana neregulată, cu ramuri
numeroase, dar subţiri, cu lujeri pendenţi, dîndu-i un aspect
decorativ deosebit. Se cultivă în spaţiile verzi ca arbore izolat
sau în grupuri. Specie cu foarte largă amplitudine ecologică,
rezistă la geruri, secete, noxe.
4) Tilia cordata, ordinul Malvales, familia Tiliaceae: tei
pucios. Specie indigenă cu înălţimea până la 20 m, întâlnită în
zona de deal şi de munte şi chiar la câmpie. Tulpina este
dreaptă, scoarţa cenuşie, coroana ovoid-conică, frunze
subrotund cordate, înfloreşte prin iunie-iulie, rezistentă la ger,
noxe, sensibilă la seceta de vară şi insolaţii.

Arbuşti
5) Syringa vulgaris, ordinul Ligustrales, familia Oleaceae:
liliac. Este specie indigenă de 3-4 m înălţime, tulpina
ramificată aproape de la bază. Frunze ovat cordiforme, verzi
închis. Înfloreşte devreme, flori liliachii, plăcut mirositoare,
grupate în panicule dese, lungi de 10-20 cm. Temperament de
lumină, puţin exigentă faţă de sol.
6) Hibiscus syriacus, ordinul Nalvales, familia Malvaceae:
zămoşiţa de Siria. Este un arbust exotic până la 3 m înălţime,
cu frunziş des. Frunze alterne, ovate sau rombic ovate, de 5-12
cm lungime, de regulă trilobate. Deosebit de apreciată pentru
înflorirea bogată, târzie şi frumuseţea florilor mari
campanulate, cu petale albe, purpurii, violete. Puţin
pretenţioasă faţă de sol, rezistentă la secetă, mai puţin la noxe.
Suportă bine tunderea, se pretează pentru garduri vii.
Temperament de lumină, suportă şi umbrirea.
7) Amorpha fruticora, ordinul Fabales, familia
Leguminosae: amorfa. Arbust de talie mare, cu frunze lungi
25-30 cm, imparipenat-compuse, cu 11-25 foliole, alungit-
eliptice; înfrunzeşte târziu. Înfloreşte prin iunie-iulie, când
arbustul este foarte decorativ, datorită florilor albastre-purpurii
grupate în raceme terminale, erecte, dese, de 7-15 cm.
Creştere riguroasă, temperament de lumină. Puţin pretenţioasă
faţă de sol, rezistă la secetă şi nocivităţi, dar este sensibilă la
geruri.
6.3.Asocierea şi amplasarea speciilor lemnoase

Modul de combinare şi amplasare a speciilor lemnoase

determină efectul estetic şi sanitar pentru care se propune
realizarea asociaţiei. În general, exemplarele se introduc
grupate; în mai puţine situaţii, se recurge la dispunerea izolată a
lor ca exemplare solitare. Acestea sunt reprezentate de specii
arborescente sau arbustive deosebit de atrăgătoare prin unul sau
mai multe caractere biologice, capabile să creeze o impresie
artistică puternică. Exemplarele devin interesante atunci când,
într-un peisaj, numărul lor este limitat şi când se dezvoltă normal,
fără a fi stânjenită de vegetaţia învecinată, avînd o formă sever
geometrică ori un contur liber. De obicei, arborii solitari se
amplasează pe peluze, în puncte lipsite de mişcare, în colţuri
liniştite, la marginea masivelor care servesc drept fundaluri, la
intr-un spaţiu verde. De asemenea, pot fi utilizaţi pentru
închiderea sau accentuarea unei perspective, pentru încadrarea
unui peisaj spre a crea impresia de apropiere sau de mişcare a
unui cadru.
Frecvent se folosesc specii lemnoase, dispuse în rânduri,
curtine, labirinturi, garduri vii, grupuri, boschete, pâlcuri şi
masive.
Au fost amplasaţi arbori sub formă de rânduri, împrejmuind
terenurile de sport (terenurile de fotbal, baschet şi volei), iar
specia utilizată în acest scop, mesteacănul (Betula pendula), se
pretează bine pentru acest tip de încadrare.
Gardurile vii sunt plantaţii din specii arbustive sau
arborescente dispuse pe unul, două sau trei rânduri, urmărind un
contur liniar drept sau sinuos, formate din una sau mai multe
specii. În cazul de faţă s-au utilizat garduri vii dispuse în două
rânduri pentru realizarea labirintului din zona terenului de joacă
pentru copii. În acest sens s-a utilizat dintre speciile arbustive
zămoşiţa de Siria (Hibiscus syriacus). Această specie se pretează
la tundere.
Înălţimea gardului viu utilizat pentru formarea labirintului va fi
cuprinsă între 0.5 şi 1 metru, alegerea fiind justificată de
poziţionarea acestuia lângă groapa de nisip unde se joacă în mod
deosebit copii de vârstă foarte mică (3 – 8 ani).
La rândul ei, zona de joacă pentru copii este înconjurată de o
curtină, reprezentînd o plantaţie dispusă pe un rând, constituită
dintr-o specie arbustivă, liliacul (Syringa vulgaris), exemplarele
fiind foarte apropiate unele de altele încât formează un perete
verde. Această variantă de împrejmuire a fost aleasă pentru a
împiedica răspândirea copiilor în pădure şi pentru o mai uşoară
supraveghere a lor în timpul în care aceştia se joacă.
La intrarea în zona de primire şi odihnă se vor planta puieţi de
jugastru (Acer campestre), exemplarele fiind dispuse de o parte şi
de alta a aleii ce canalizează vizitatorii spre această zonă.
Exemplare de tei pucios (Tilia cordata) şi castan porcesc
(Aesculus hippocastanum) au fost dispuse în boschete în sectorul
de odihnă. Boschetul este o variantă a grupului şi reprezintă o
asociaţie densă de arbori sau arbuşti, dispuşi inelar, în scopul
obţinerii unui spaţiu liniştit, destinat odihnei, care să ofere umbră
în orele de arşiţă şi protecţie împotriva mişcărilor de aer.

6.4.Instalarea vegetaţiei lemnoase

6.4.1. Perioada şi epoca de plantare

Este de dorit ca instalarea vegetaţiei lemnoase să se facă

imediat după trasarea căilor de circulaţie, concomitent sau chiar
înaintea executării construcţiilor. În felul acesta, plantele
manifestă o bună stare de vegetaţie şi sunt adaptate la noile
condiţii ce apar. Speciile arborescente se plantează frecvent
primăvara, îndată ce solul s-a dezgheţat, dar înainte de
desfacerea mugurilor sau toamna (la răşinoase, de la sfârşitul
lunii august, iar la foioase imediat după căderea frunzelor).
În cazuri excepţionale, se pot planta şi în timpul verii, dar
numai cu bal de pământ la rădăcină. Adeseori, speciile cu bal de
pământ la rădăcină se transportă şi se introduc în gropile de
plantat iarna, cu menţiunea că săparea şanţului pentru dislocarea
balului trebuie făcută de toamna, înainte ca solul să îngheţe.

6.4.2. Calitatea materialului de plantat

Pentru plantaţiile în diferite unităţi de spaţiu verde,

dimensiunile exemplarelor pot diferi. Acest lucru va trebui să fie
prezentat în cadrul etapei de evaluare a lucrărilor. Astfel, la cele
câteva aliniamente de pe marginea râului şi în zona de
regenerare, unde fiecare exemplar trebuie să fie decorativ prin el
însuşi, se folosesc puieţi de talie mare (ca şi în eventualele
completări).
Materialul de plantat destinat grupurilor mai mari sau
masivelor, unde prezintă însemnătate nu o singură plantă, ci
plantaţia în ansamblu, poate fi constituit din puieţi de talie mică,
aceştia fiind plantaţi într-un număr mare produc efectul dorit.
Puieţii de talie mică şi cei de talie mare, de arbori şi arbuşti
ornamentali trebuie să fie normal dezvoltaţi, sănătoşi, fără
vătămări mecanice. Puieţii de talie mică au vârsta cuprinsă între
1-3 ani.
La puieţii de talie mare, vârsta maximă nu trebuie să
depăşească 3 ani la puieţii de arbuşti foioşi şi târâtori, 9 ani la
puieţii de arbuşti răşinoşi, 10 ani pentru speciile arborescente
foioase sau 11 ani pentru speciile arborescente răşinoase.
 Vătămarea fiziologică a puieţilor apare după recoltare, când
rădăcinile neprotejate rămân expuse procesului de deshidratare.
Astfel, se impune, în primul rând, ca scosul puieţilor să fie
executat după ploaie sau udat artificial, când solul reavăn poate fi
mobilizat şi afânat cât mai bine. De asemenea, pentru a înlesni
cât mai bine scosul puieţilor cu întregul sistem radicelar este
necesar să se dirijeze încă din pepinieră formarea unor rădăcini
concentrate, cât mai stufoase şi fără ramificaţii prea lungi. Se
poate efectua şi toaletarea rădăcinilor prea lungi. Toaletarea se
va executa cu atenţie, fără ruperea, strivirea sau zdrobirea
rădăcinilor.
Pentru a păstra integritatea şi prospeţimea rădăcinilor,
manipularea puieţilor va fi făcută cu grijă. În momentul plantării
rădăcinile trebuie să fie sănătoase şi în stare umedă. Pe şantierul
de plantare, puieţii se vor purta în găleţi sau coşuri, cu rădăcini
împachetate în muşchi sau paie umede.
Reuşita plantaţiilor depinde de calitatea puieţilor şi de măsura
în care tehnica aplicată în fiecare fază a procesului de
transplantare s-a contribuit la deprecierea lor.

6.4.3. Tehnologia de instalare

Plantaţiile se fac în gropi ale căror dimensiuni diferă printre

altele şi de vârstă, înălţime şi grosimea materialului de plantat.
Desimea culturilor este diferită, în funcţie de obiectivul urmărit.
Pentru obţinerea unor grupuri compacte de arbori sau arbuşti, a
unor aliniamente uşor vizibile, care să-şi îndeplinească în cel mai
scurt timp funcţiile, se recomandă plantaţii mai dese. Ulterior,
culturile prea dese pot fi rărite. Materialul arbustiv ce va alcătui
grupul va fi plantat în gropi de 0.70 m * 0.70 m.
 Pentru instalarea arbuştilor din gardurile vii şi boschete se vor
executa şanţuri de 0.50 m adâncime şi lăţime, iar distanţa între
cele două rânduri din care vor fi alcătuite boschetele şi gardul viu
este de 0.5 m. Distanţa între puieţii pe rând este tot de 0.5 m.
Plantele căţărătoare vor fi dispuse într-un singur rând, în
şanţuri de 0.5 m adâncime, la distanţe de 0.5 m între ele.
După săparea manuală a gropilor, se trece la plantarea propriu-
zisă a puieţilor. Identic se va proceda şi în cazul plantării în
şanţuri. Muncitorul plantator va prinde cu o mână puietul
deasupra coletului, iar cu cealaltă va răsfira şi aşeza rădăcinile în
spaţiul gropii. Apoi, va lua pământul bogat, curat şi reavăn,
separat la săparea gropii şi va acoperi progresiv rădăcinile
puieţilor până la suprafaţă.
Pe măsură ce rădăcinile se îngroapă, pământul se tasează bine,
la început cu pumnul şi la urmă cu piciorul, pentru a se realiza
contactul strâns între rădăcini şi sol. Se va evita ca în gropi să fie
introduse resturi de rocă sau glii înierbate.
La plantare, puietul se încorporează în sol până la 2-3 cm
deasupra coletului astfel încât, prin tasarea ulterioară a
pământului, rădăcinile să nu rămână descoperite. După tasare,
pământul se va uda.
De la scoaterea puieţilor şi până la plantare şi parcurg
următoarele faze:
• Se scot puieţii cu ajutorul cazmalelor, sapelor, cu pluguri
speciale, căutîndu-se ca puieţii recoltaţi să aibă un sistem
radicelar cât mai bine dezvoltat;
• urmează transportul în camioane, puieţii fiind bine dezvoltat;
• la destinaţie, puieţii se stratifică, îngroşîndu-se la şanţ,
acoperind rădăcinile cu pământ. Se scot pe măsura plantării.
 • La transplantarea puieţilor de talie mare, balotul de pământ
va fi de 10 ori grosimea la colet.
La destinaţie, plantarea se face cu întreg balotul în groapa
pregătită de regulă mai lată şi mai adâncă decât balotul. La
foioase, groapa se poate reduce la 2/3, rănile fiind unse cu ceară
de altoit.

6.5. Îngrijirea vegetaţiei lemnoase

În general, întreţinerea şi îngrijirea vegetaţiei lemnoase

presupune lucrări ce impun mobilizarea şi fertilizarea solului,
răriri, tăieri de formare a coroanei. Aceste lucrări vor fi de mică
anvergură, în decursul unui an , dar se vor prelungi pe o perioadă
mai lungă de timp. Deoarece solul din pădurea proiectată are în
general suficiente rezerve nutritive, vegetaţia dezvoltîndu-se
foarte bine, lucrările de fertilizare vor avea o importanţă
secundară.
Afânarea solului se va face primăvara şi toamna, la adâncime
de 20-25 cm, în primii ani de la plantare şi de 10-15 cm în anii
următori.
Tunderea gardurilor vii constituite din foioase se va face la 20-
25 cm de la sol pentru a provoca o lăstărire abundentă, apoi se
repetă annual după căderea frunzelor.
Combaterea dăunătorilor se va face imediat după ce a fost
semnalată prezenţa acestora în cadrul pădurii. În întreaga pădure
se vor executa lucrări de igienizare, precum şi curăţiri. Se vor
îndepărta exemplarele uscate, rupte sau nedorite.
Lucrările de igienă ce se vor aplica în cadrul pădurii de recreare
“Coteşti”, vor consta în extragerea arborilor uscaţi, bolnavi, rupţi
sau doborâţi din vreo cauză oarecare, în scopul realizării şi
menţinerii unei stări fitosanitare cât mai bune în arboret.
Extragerea arborilor debilitaţi cu ocazia lucrărilor de igienă
constituie o măsură de prevenire a atacului insectelor
dăunătoare, ştiindu-se faptul că aceşti arbori sunt primii
atacaţi.Masurile de prevenire pentru protejarea insectelor
folositoare (Ordinul Hymenoptera, Familia Formicidae, Formica sp,
furnici şi Ordinul Diptera, Familia Tachinidae, muşte) constau în
interzicerea cositului în pădure, în ochiuri sau la lizieră şi de
asemenea în introducerea de arbuşti bogat floriferi, protejarea
muşuroaielor de furnici, ocrotirea păsărilor insectivore prin
menţinerea arbuştilor şi construirea de cuiburi artificiale.
În focare de tortrix şi geometridae se consideră că 4-5
muşuroaie de furnici la hectar pot menţine densitatea primelor la
un nivel la care nu se produc vătămări.

BIBLIOGRAFIE

Filofteia Negruţiu – Spaţii verzi, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1980
Nicolae Şofletea, Victor Stănescu, Oana Popescu – Flora
forestieră lemnoasă a României, Editura Ceres, Bucureşi, 1997
Gheorghe Florescu – Împăduriri, Universitatea Transilvania
Braşov, 1994
Ion Florescu, Norocel Nicolescu – Silvicultură, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981
Olimpia Marcu, D. Simon – Protecţia pădurilor, Universitatea
din Braşov, 1972
Marin Marcu – Meteorologie şi climatologie forestieră, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981
Dumitru Tîrziu – Pedologie şi staţiuni forestiere, Universitatea
Transilvania Braşov, 1993
Marius Dascălu – Sistematizarea spaţiilor verzi din oraşul
Focşani, Primăria oraşului Focşani

CUPRINS:

Capitolul I- Caracterizarea generală a localităţii Focşani

1.1. Aşezarea localităţii Focşani
1.2. Scurt istoric
1.3. Dezvoltarea economică şi culturală
1.4. Consideraţii demografice

Capitolul II- Analiza sistemului de spaţii verzi

2.1. Consideraţii generale
2.2. Analiza spaţiilor verzi urbane
2.3. Analiza spaţiilor verzi periurbane
2.4. Necesitatea amenajării de noi spaţii verzi

Capitolul III- Funcţionalitatea spaţiilor verzi

3.1. Generalităţi
3.2. Funcţia sanitară
3.3. Funcţia decorativă
3.4. Funcţia recreativă
Capitolul IV- Alegerea şi caracterizarea teritoriului
4.1. Consideraţii generale
4.2. Studiul condiţiilor staţionale
4.2.1. Condiţii geologice, hidrologice, geomorfologice
4.2.2. Condiţii climatice
4.2.3. Condiţii edafice, tipuri de staţiuni, tipuri de pădure
4.2.4. Studiul vegetaţiei
4.2.5. Studiul faunei
Capitolul V - Proiectarea lucrărilor
5.1. Căi de acces
5.2. Zonarea pădurii de recreare şi amenajări propuse

Capitolul VI- Alegerea, instalarea şi îngrijirea speciilor

lemnoase
6.1. Generalităţi
6.2. Criterii de alegere a speciilor
6.3. Asocierea şi amplasarea speciilor lemnoase
6.4. Instalarea vegetaţiei lemnoase
6.5. Îngrijirea vegetaţiei lemnoase