UNITATEA DE STUDIU 2.

REGLEMENTĂRI CONTABILE ÎN COMERŢUL

EXTERIOR

Obiectivele unităţii de studiu 2

2.1. Particularităţile evaluării în comerţul exterior
2.1.1. Preţurile naţionale
2.1.2. Preţurile internaţionale
2.1.2.1. Preţul mărfurilor şi condiţiile de livrare
2.1.2.2. Preţul transportului
2.1.2.3. Preţul asigurării
2.2. Regimul T.V.A. în comerţul exterior
2.3. Organizarea contabilităţii sintetice a stocurilor de mărfuri
2.4. Regimul comun de export şi de import
2.5. Răspunsuri la temele de verificare
2.6. Teste grilă
2.7. Bibliografie

Obiectivele unităţii de studiu 2

La terminarea acestei unități de studiu cursanții vor fi capabili să:
• ȋși ȋnsuşească particularităţile formării preţurilor naţionale (interne);
• cunoască modul de formare al preţului mărfurilor;
• asimileze condiţiile de transport şi modul de formare al preţului transporturilor;
• cunoască componentele investiţiilor corporale şi tratamentul contabil al acestora;
• ȋși ȋnsușească condiţiile de asigurare în comerţul internaţional;
• asimileze principalele aspecte privitoare la regimul TVA în activitatea de export-import;
• aprofundeze modul de organizare a contabilităţii sintetice a stocurilor de mărfuri;
• cunoască regimul general de export şi import.

Timp de studiu: 4 ore

20
 Reglementările contabile aplicabile în comerţul exterior sunt, în cea mai mare parte, similare cu
cele folosite de toate unităţile care desfăşoară acte de comerţ. Pe lângă acestea, o parte din prevederile
legislaţiei contabile sunt specifice numai comerţului exterior. În cele ce urmează vom avea în vedere
principalele reglementări contabile care sunt aplicate în activitatea de export-import.

2.1. Particularităţile evaluării în comerţul exterior

Deşi societăţile cu activitate de comerţ exterior aplică principiile şi tratamentele contabile

generale prevăzute pentru toate unităţile cu scop lucrativ, în evaluarea tranzacţiilor desfăşurate intervin
şi anumite particularităţi. Acestea sunt determinate de trăsăturile specifice domeniului de activitate şi
se concretizează, în principal, în modul de formare al preţurilor naţionale şi internaţionale.

2.1.1. Preţurile naţionale

Preţurile naţionale (interne) se particularizează, în funcţie de sensul fluxului de mărfuri, în preţ

intern complet de export şi preţ intern complet de import [1, pp. 207-208].
Observaţie: Preţurile naţionale interesează în mod direct societăţile de comerţ exterior doar în
cazul exporturilor şi importurilor pe cont propriu. În cazul exporturilor şi importurilor în comision,
societăţile de comerţ exterior acţionând pe contul şi pe riscul producătorilor, respectiv al
beneficiarilor de importuri nu sunt afectate de mărimea preţurilor interne, acestea încasând doar
comisionul de intermediere prevăzut în contractele interne încheiate.
Preţul intern complet de export [8, pp. 44-45] are o structură diferenţiată în funcţie de traseul
pe care circulă mărfurile destinate exportului şi de prevederile contractelor încheiate cu producătorii,
referitoare la condiţia de livrare.
Principalele trasee pe care pot circula mărfurile destinate exportului şi care determină şi
structura preţului intern complet de export sunt:
1) unitatea producătoare → vamă → clientul extern.
În acest caz preţul intern este format numai din preţul de cumpărare de la furnizorul intern care
include şi cheltuielile cu transportul bunurilor până la frontiera română;
2) unitatea producătoare → societatea de comerţ exterior → vamă → clientul extern;
Preţul intern complet de export are o structură diferită în funcţie de condiţia de livrare
prevăzută în contractul încheiat între societatea de comerţ exterior şi furnizorul intern. Dacă mărfurile
sunt achiziţionate în condiţia franco-depozit beneficiar, societatea de comerţ exterior datorează
furnizorului preţul corespunzător acestei condiţii de livrare (care include şi cheltuielile de transport de
la furnizor la depozitul societăţii de comerţ exterior) şi asigură transportul bunurilor până la frontiera
română. Atunci când mărfurile achiziţionate de la intern sunt contractate în condiţia franco-depozit
furnizor, societatea de comerţ exterior suportă şi cheltuielile de circulaţie până la depozitele proprii.
Preţul intern este format în această situaţie din: preţul de cumpărare de la furnizor; cheltuielile de
circulaţie până la depozitul societăţii de comerţ exterior şi de la depozitele proprii până la frontiera
română. La aceste componente, în ambele cazuri, se adaugă cheltuielile generate de depozitarea
mărfurilor;
3) unitatea producătoare → societatea de comerţ exterior → diverşi terţi (pentru
prelucrare)→societatea de comerţ exterior → vamă → clientul extern.
Un asemenea traseu este urmat dacă societatea exportatoare urmăreşte o creştere a valorii
internaţionale a mărfurilor (în special la exporturile pe cont propriu). Aceasta poate proceda la
efectuarea unor operaţii suplimentare de prelucrare, sortare, ambalare etc., prin intermediul unor unităţi
specializate. Costul acestor operaţii (care pot fi efectuate şi cu efort propriu) şi eventualele cheltuieli cu
transportul mărfurilor la şi de la terţi se adaugă elementelor menţionate anterior, majorând preţul intern
complet de export. De asemenea, mărfurile ar putea fi expediate direct de furnizorii interni terţilor,
pentru a fi supuse operaţiilor speciale de transformare, eliminându-se cheltuielile cu transportul
bunurilor de la producător la depozitele societăţii exportatoare şi de la depozitele proprii la terţi.
Preţul intern complet de import are, de asemenea, o structură diferenţiată în funcţie de traseul
pe care circulă mărfurile achiziţionate de la extern.

21
 Principalele trasee pe care pot circula mărfurile importate şi care determină şi structura
preţului intern complet de import sunt:
1) furnizor extern → vamă → beneficiar de import.
În acest caz, preţul intern este format din: preţul extern al mărfii; eventualele cheltuieli de
circulaţie pe parcurs extern (transport şi asigurare) până la frontiera română; taxa vamală; accizele;
marja importatorului şi cheltuielile de circulaţie pe parcurs intern (transportul de la frontiera română
până la depozitul beneficiarului de import);
2) furnizor extern → vamă → depozit societate de comerţ exterior → beneficiar de import.
Preţul intern complet de import cuprinde aceleaşi componente menţionate în cazul anterior, cu
precizarea că cheltuielile de circulaţie pe parcurs intern sunt formate din: transportul bunurilor de la
vamă la depozitul societăţii de comerţ exterior; cheltuielile cu depozitarea mărfurilor şi transportul
bunurilor de la depozitul societăţii de comerţ exterior la beneficiarul de import;
3) furnizor extern → vamă → depozit societate de comerţ exterior →diverşi terţi (pentru
prelucrare) → depozit societate de comerţ exterior → beneficiar de import.
Un asemenea traseu este urmat dacă societatea importatoare urmăreşte o creştere a valorii
mărfurilor livrate la intern. Aceasta poate proceda la efectuarea unor operaţii suplimentare de
prelucrare, sortare ambalare etc., prin intermediul unor unităţi specializate. Costul acestor operaţii
(care pot fi efectuate şi cu efort propriu) şi eventualele cheltuieli cu transportul mărfurilor la şi de la
terţi se adaugă elementelor menţionate anterior, majorând preţul intern complet de import. De
asemenea, mărfurile ar putea fi expediate direct din vamă terţilor pentru a fi supuse operaţiilor speciale
de transformare, eliminându-se cheltuielile cu transportul bunurilor de la vamă la depozitele societăţii
importatoare şi de la depozitele proprii la terţi.
Preţurile interne sunt exprimate de obicei în monedă naţională şi, doar excepţional, în valută.

2.1.2. Preţurile internaţionale

Preţurile internaţionale (externe) se stabilesc prin negociere între parteneri, înscriindu-se în

contractele încheiate de către societăţile de comerţ exterior cu partenerii externi [8, pp. 46-55]. În
funcţie de prevederile conţinute în contractul încheiat cu clienţii/furnizorii externi, societăţile
specializate de comerţ exterior operează cu trei componente ale preţului internaţional:
- preţul mărfurilor;
- preţul transportului;
- preţul asigurării.
2.1.2.1. Preţul mărfurilor şi condiţiile de livrare
Preţul mărfurilor constituie expresia valorii lor internaţionale şi se formează în cadrul pieţei
caracteristice pe care se comercializează volumul cel mai mare dintr-o anumită marfă. Cele mai
reprezentative pieţe caracteristice sunt bursele de mărfuri, preţurile stabilite la bursă influenţând toate
preţurile la care se comercializează produsele de bază. Pentru produsele industriale cu un grad ridicat
de prelucrare şi complexitate nu există, de regulă, pieţe caracteristice. În acest caz, preţurile
internaţionale se determină prin raportare la preţurile practicate de cele mai reprezentative firme care
activează în domeniu.
Atât în cazul exportului cât şi al importului nivelul şi structura preţurilor internaţionale se
diferenţiază în funcţie de condiţiile de livrare înscrise în contractele externe. Condiţiile de livrare sunt
stabilite în contractele externe “pe baza unor reguli şi uzanţe comerciale cu caracter internaţional. În
acest sens Camera internaţională de Comerţ de la Paris a publicat reguli cu caracter internaţional
cunoscute sub denumirea de INCOTERMS (International Commercial Terms) încă din 1936, revizuite
pe parcurs” [4, p. 244], ultima ediţie datând din 2010 şi intrate în vigoare de la 1 ianuarie 2011.
În anul 1928 Camera Internaţională de Comerţ de la Paris a iniţiat prima reglementare unitară a
prevederilor referitoare la condiţiile de livrare, care includea şase condiţii de livrare privitoare la
obligaţiile, riscurile şi răspunderile vânzătorului şi cumpărătorului în cadrul unui contract comercial
internaţional. Aceste condiţii au fost revizuite şi completate în anii 1936 (au fost elaborate
INCOTERMS 11 clauze), 1953, 1967, 1976, 1980, 1990, 2000 și 2010 [8, p. 77].

22
 Principala cauză a revizuirii a regulilor INCOTERMS o constituie adaptarea documentelor
justificative şi a termenilor utilizaţi în condiţiile folosirii pe scară largă a comunicării prin sistemul
electronic EDI (Electronic Data Interchange). [6, p. 169]
INCOTERMS se constituie într-un ghid de reguli pentru înţelegerea principalelor clauze
regăsite în contractele de comerţ exterior. Prevederile regulilor INCOTERMS vizează toate etapele şi
operaţiunile generate de transferul mărfii de la vânzător la cumpărător, făcând referiri directe la
următoarele elemente [2, p. 130]:
a) obligaţia vânzătorului de a livra şi a cumpărătorului de a prelua şi plăti marfa;
b) suportarea cheltuielilor de ambalare de către vânzător, cu excepţia livrărilor de
bunuri neambalate (vrac);
c) efectuarea controlului cantitativ şi calitativ de către furnizor;
d) stabilirea locului de transfer al proprietăţii bunurilor, cheltuielilor şi riscurilor;
e) obligaţia vânzătorului de a-l aviza pe cumpărător că marfa a fost pusă la dispoziţia sa
(sau a cărăuşului), respectiv obligaţia cumpărătorului de a-l aviza pe vânzător privind
predarea mărfii către cărăuş (dacă transportul cade în sarcina cumpărătorului);
f) obligaţia de a furniza unele documente adiacente exportului sau importului (licenţe,
certificat de origine, certificat de garanţie, certificat de calitate etc.);
g) organizarea vămuirii şi plata taxelor vamale.
În INCOTERMS 2010 se regăsesc 11 condiţii de livrare, structurate după 4 criterii în 4 grupe:
1) Grupa E are la bază criteriul expedierii şi include condiţia de livrare EXW = EX WORKS
(franco depozit fabrică). Potrivit acestei condiţii, vânzătorul are obligaţia de a pune marfa la dispoziţia
cumpărătorului în depozitul fabricii convenit prin contract, suportând şi cheltuielile aferente.
Vânzătorul şi-a îndeplinit obligaţiile de livrare în momentul în care a pus marfa la dispoziţia
cumpărătorului, în locul cuvenit (la uzina, fabrica, depozitul etc.), nevămuită la export şi neîncarcată
pe vreun mijloc de transport (vehicul). În principiu, vânzătorul nu suportă cheltuielile ocazionate de
încărcarea bunurilor în mijlocul de transport al cumpărătorului, dacă prin contract nu se prevede altfel,
iar riscurile trec de la furnizor la beneficiar după încărcarea bunurilor în mijlocul de transport sau în
prima zi după expirarea termenului de livrare (dacă bunurile sunt preluate cu întârziere). Această
clauză prevede obligaţii minime pentru vânzător, cumpărătorul trebuind să suporte toate riscurile şi
costurile aferente din momentul preluării mărfii la locul convenit.
2) Grupa F include condiţii de livrare bazate pe criteriul transportului neplătit. În această
grupă sunt incluse următoarele condiţii de livrare:
a) F.C.A. = FREE CARRIER (franco cărăuş) impune ca vânzătorul să predea marfa vămuită la
export către cărăuşul desemnat de către cumpărător, la locul sau punctul stabilit. Prin contract trebuie
să se precizeze locul de predare a mărfii către cărăuş, iar riscul pierderii sau distrugerii bunurilor trece
de la vânzător la cumpărător în momentul predării bunului către cărăuş. În cazul în care cumpărătorul
nu indică un punct precis, vânzătorul poate să aleagă punctul de la locul sau raza teritorială menţionată
unde carauşul urmează să preia marfa în custodia sa. Indicat este să se stipuleze în contract obligaţia
vânzătorului de a încărca şi stivui marfa în containere în mijlocul de transport pe cheltuiala sa,
rămânând în sarcina cumpărătorului cheltuielile cu transportul, asigurarea şi descărcarea. Dacă, potrivit
practicii comerciale, este necesar sprijinul vânzătorului pentru încheierea contractului cu cărăuşul (cum
este cazul în transportul feroviar sau aerian), vânzătorul acţionează pe riscul şi cheltuiala
cumpărătorului;
b) F.A.S. = FREE ALONGSIDE SHIP (franco lângă vas), urmată de numele portului de
încărcare convenit. Vânzătorul şi-a îndeplinit obligaţia de livrare în momentul în care marfa a fost
depusă lângă vas, pe chei sau pe şlepuri, barje sau pe bac, în portul de încărcare convenit. Toate
costurile şi riscurile de pierdere sau deteriorare a mărfii sunt suportate din acest moment de
cumpărător. Condiţia îl obligă pe cumpărător să asigure vămuirea marfii pentru export şi nu trebuie
folosită în cazul în care cumpărătorul nu poate să îndeplinească direct sau indirect formalităţile de
export. Această condiţie poate fi folosită numai pentru transportul maritim sau pe apele interioare;
c) F.O.B. = FREE ON BOARD (franco la bord), urmată de numele portului de expediţie
convenit. Vânzătorul trebuie să predea marfa la bordul navei precizate de cumpărător, în portul stabilit,
suportând toate cheltuielile până la balustrada vasului de încărcare, inclusiv vămuirea mărfii la export.
Trecerea mărfurilor de la vânzător la cumpărător se realizează din momentul în care bunurile trec

23
balustrada (copastia) vasului din portul de încărcare, cu toate riscurile şi cheltuielile care decurg din
transferul de proprietate. Contractul de transport al mărfii cu un cărăuş maritim este încheiat de
cumpărător, care va plăti frachtul până la destinaţie şi va informa pe vânzător despre aranjamentele
făcute. Costurile şi răspunderile privind încărcarea se împart între vânzător şi cumpărător şi în funcţie
de prevederile unor uzanţe portuare. În unele cazuri, vânzătorul este de acord să preia asupra sa toate
costurile de încărcare (stivuire, fixare în cala navei etc.) adăugând cuvântul “stowed” (FOB stowed-
FOB stivuit).
3) Grupa C include condiţii de livrare bazate pe criteriul transportului plătit. În această grupă
sunt incluse următoarele condiţii de livrare:
a) C.P.T. = CARRIAGE PAID TO…(transport plătit până la…) obligă vânzătorul să suporte
contravaloarea transportului până la locul de destinaţie prevăzut în contract, fără ca acesta să coincidă
cu destinaţia finală a bunului. Riscurile de pierdere sau de deteriorare a mărfii, precum şi cheltuielile
suplimentare apărute după ce marfa a fost predată cărăuşului trec de la vânzător la cumpărător în
momentul în care marfa a fost predată primului cărăuş. Obligaţia de vămuire a mărfii pentru export
revine vânzătorului;
b) C.I.P. = CARRIAGE AND INSURANCE PAID TO…(transport şi asigurare plătite până
la…) se diferenţiază faţă de condiţia de livrare CPT prin faptul că vânzătorul este obligat să suporte şi
asigurarea mărfii pe timpul transportului până la locul de destinaţie prevăzut în contract, fără ca acesta
să coincidă cu destinaţia finală a bunului. Cumpărătorul trebuie să se asigure că în cazul CIP
vânzătorul este obligat să obţină asigurarea necesară pentru o acoperire minimală;
c) C.F.R. = COST AND FREIGHT (cost şi navlu). Un contract “C.F.R.” este tratat în aceeaşi
manieră ca şi un contract FOB, punctul critic de livrare fiind considerat balustrada vasului, iar riscul
pierderii sau deteriorării mărfii este transferat de la vânzător la cumpărător în acest punct. În schimb,
vânzătorul suportă toate cheltuielile cu marfa până când acesta ajunge în portul de destinaţie convenit.
Rezultă că, la această condiţie de livrare, punctul critic care împarte cheltuielile şi riscurile între
vânzător şi cumpărător nu mai coincide, vânzătorul suportând cheltuiala de transport până la destinaţie,
în timp ce riscul pierderii sau deteriorării este transferat în portul de încărcare. Consecinţa o constituie
suportarea cheltuielilor cu asigurarea mărfurilor de către cumpărător. Cheltuielile de încărcare într-un
contract CFR sunt întotdeauna în sarcina vânzătorului, pe când cheltuielile de descărcare se împart
între cumpărător şi vânzător. În funcţie de navlul obţinut, condiţia CFR poate fi completată cu unele
menţiuni suplimentare care delimitează răspunderile privind cheltuielile de descărcare. Astfel, în
condiţia CFR - landed (descărcat) vânzătorul suportă cheltuielile de descărcare, iar în condiţia CFR -
free out (liber la descărcare) cumpărătorul suportă cheltuielile de descărcare;
d) C.I.F. = COST, INSURANCE AND FREIGHT (cost, asigurare şi navlu) se formează
pornind de la condiţia de livrare precedentă, cu menţiunea că vânzătorul are şi obligaţia de a asigura
bunul, pentru a acoperi riscul cumpărătorului de pierdere sau deteriorare a mărfii pe timpul
transportului. Vânzătorul încheie contractul şi achită prima de asigurare, iar cumpărătorul trebuie să
urmărească o acoperire minimală a riscurilor prin poliţa respectivă. Transferul mărfii din proprietatea
vânzătorului în cea a cumpărătorului are loc în momentul trecerii acestora peste balustrada navei în
portul de încărcare. Rezultă că, vânzarea FOB se transformă în CIF ori de câte ori vânzătorul acceptă
să se “îngrijească” de navlu şi asigurare, acţionând ca un agent al cumpărătorului.
3) Grupa D structurează condiţiile de livrare pe criteriul destinaţiei. În această grupă sunt
incluse următoarele condiţii de livrare:
a) D.A.T. = DELIVERED AT TERMINAL (livrat la terminal). Un contract “D.A.T.” obligă
vânzătorul să livreze şi să descarce mijlocul de transport la terminalul (chei, depozit, stradă, cargo
terminal, terminal feroviar etc.) din portul sau locul convenit cu cumpărătorul, iar transferul riscurilor
şi cheltuielilor între cele două părţi are loc în acest punct. Condiţia de livrare DAT acoperă
formalităţile de vămuire la export dar nu include costul formalităţilor de vămuire la import.
b) D.A.P. = DELIVERED AT PLACE (livrat la un loc numit) constă în predarea mărfurilor de
către vânzător în locul de destinaţie stabilit în contract cu cumpărătorul. Vânzătorul suportă toate
costurile ocazionate de livrarea şi descărcarea mărfurilor la locul stabilit. Dacă vânzătorul suportă
costuri legate de descărcarea bunurilor la destinaţie, acesta nu poate să refactureze aceste costuri
cumpărătorului. Condiţia acoperă formalităţile de vămuire la export dar nu include costul formalităţilor
de vămuire la import.

24
 c) D.D.P. = DELIVERED DUTY PAID (livrat vămuit) este condiţia de livrare care implică
maximum de obligaţii pentru vânzător. În principiu, vânzătorul trebuie să suporte toate cheltuielile şi
riscurile legate de aducerea mărfii în locul stabilit din ţara importatorului, inclusiv a taxelor vamale, a
altor taxe şi speze oficiale care se plătesc la import, precum şi a costurilor şi riscurilor de îndeplinire a
formalităţilor vamale. Dacă părţile prevăd prin contract obligaţia vânzătorului de a suporta numai
taxele vamale, atunci se va face menţiunea la condiţia de livrare “Delivered duty paid exclusiv of VAT
and/or taxes” (livrat vămuit cu excepţia TVA şi/sau a altor taxe).

Observaţii:
1) Utilizarea acestor condiţii de livrare impune precizarea localităţii (care completează
denumirea condiţiei sau abrevierea acesteia) în care marfa este transmisă de la vânzător la
cumpărător, locul în cauză fiind denumit şi “punct critic”;
2) Faţă de anterioara ediţie (din 2000) în INCOTERMS 2010 apar următoarele elemnte de
noutate:
- au apărut 2 condiţii de livrare noi: Delivered at Terminal (DAT) şi Delivered at Place
(DAP);
- au fost eliminate 4 condiţii de livrare: DEQ; DAF; DES; DDU;
- DAP înlocuieşte condiţiile: DAF (Delivered at Fontier); DES (Delivered ex Ship; DDU
(Delivered duty unpaid);
- DAT înlocuieşte condiţia: DEQ (Delivered ex quay) [14, accesat la 29.08.2017].
3) Condiţiile de livrare identificate prin denumirile de EXW, FCA, CPT, CIP, DAT, DAP şi
DDP sunt aplicabile pentru toate modalităţile de transport (feroviar, rutier, aerian, maritim etc.).
Celelalte condiţii (FAS, FOB, CFR şi CIF) sunt specifice transporturilor pe apă;
4) Pe lângă uzanţele prevăzute de INCOTERMS, în domeniul condiţiilor de livrare
internaţională sunt recunoscute şi cele elaborate de RAFTD (Revised American Foreign Trade
Definitions), aplicabile în comerţul exterior al SUA.
Aşa cum s-a putut constata, pentru anumite condiţii de livrare, în funcţie de prevederile
contractelor încheiate cu partenerii externi, societăţile de comerţ exterior suportă contravaloarea
transportului şi asigurării.
2.1.2.2. Preţul transportului
Sistemul de preţuri practicat în transporturile internaţionale diferă după natura acestora:
maritime, feroviare, rutiere sau aeriene.
În cazul transporturilor maritime, preţul (navlul) plătit de beneficiar (navlositor) armatorului
diferă în funcţie de felul mărfii, capacitatea navei, distanţa de parcurs, nivelul taxelor de tranzitare prin
canale şi strâmtori, serviciile adiacente transportului oferite de armator etc. Similar condiţiilor de
livrare din contractele internaţionale de vânzare-cumpărare a bunurilor, în cazul transporturilor
maritime se utilizează anumite condiţii de navlosire [3, p. 204]:
- FIOS (Free In Out and Stowed) obligă armatorul doar la efectuarea transportului, iar
navlositorul se ocupă de încărcare, stivuire şi descărcare;
- FIO (Free In and Out) în care armatorul asigură doar transportul şi stivuirea bunurilor,
cheltuielile de încărcare şi de descărcare fiind suportate de navlositor;
- FILO (Free In / Liner Out) constă în asigurarea încărcării de către navlositor, iar a
transportului şi descărcării de către armator;
- LIFO (Liner In Free out) obligă pe armator la încărcare şi transport, iar pe navlositor la
descărcare;
- FLT (Full Liner Terms / gross terms) impune ca armatorul să se ocupe atât de transport,
cât şi de încărcare şi descărcare.
Pentru transporturile feroviare, preţul plătit de societăţile de comerţ exterior sunt dependente
de distanţă, cantitatea mărfii încărcată în vagon, valoarea mărfii transportate, tipul de vagon folosit etc.
În funcţie de menţiunile incluse în scrisoarea de trăsură internaţională, care împart taxele adiacente
transportului între exportator şi destinatar, transportul feroviar se poate realiza în următoarele condiţii:
- Franco taxe de transport dacă exportatorul suportă numai contravaloarea transportului;

25
 - Franco taxe de transport, inclusiv…, atunci când vânzătorul se angajează să achite şi
anumite taxe accesorii transportului (aceste taxe trebuie precizate);
- Franco taxe de transport până la…semnifică faptul că expeditorul suportă transportul
până la punctul precizat (de regulă, un punct de frontieră între ţări limitrofe);
- Franco taxe de transport, inclusiv…până la…dacă exportatorul se obligă să suporte atât
transportul, cât şi taxele adiacente menţionate până la destinaţia specificată;
- Franco orice taxe, atunci când vânzătorul suportă în totalitate contravaloarea transportului
şi taxele accesorii;
- Franco pentru…, în situaţia în care expeditorul suportă suma înscrisă în scrisoarea de
trăsură internaţională.
Condiţiile de transport feroviar sunt reglementate prin Convenţia privind transporturile
internaţionale feroviare (Convention relative aux transports internationaux ferroviaires – COTIF),
cunoscută şi sub denumirea de Convenţia CIM, care reglemetează atât transportul de mărfuri, cât ṣi pe
cel de călători.
În cazul transporturilor rutiere, preţul plătit de beneficiar depinde de următorii factori:
distanţă, rută, nivelul taxelor de folosire a drumurilor, cantitatea/volumul şi natura mărfurilor, preţul
combustibilului în ţările de pe parcurs, posibilitatea folosirii mijlocului de transport în retur etc. Pentru
transporturile rutiere internaţionale nu sunt reglementate anumite condiţii de livrare, preţurile
stabilindu-se pe baza raportului cerere-ofertă. Transportul rutier internaţional are la bază
reglementările Convenţiei privind transporturile internaţionale de mărfuri pe calea rutieră (CMR).
La transporturile aeriene, preţul plătit de societăţile de comerţ exterior sunt dependente de
distanţă şi relaţia de transport, greutatea, cubajul şi felul mărfurilor, caracteristicile ambalajelor,
modalitatea de angajare a transportului (curse normale sau charter). După condiţia de livrare convenită
între vânzător şi cumpărător, transportatorul încasează contravaloarea serviciului, de la una din părţi.
Formele de efectuare a plăţilor în transporturile aeriene sunt următoarele [2, pp. 220-221]:
- Charges prepaid (CP), în care expeditorul achită, la predarea mărfii taxele de transport ṣi
taxele accesorii cunoscute la acel moment, urmand ca celelalte taxe, care vor apare pe
parcurs, să fie percepute de la destinatar;
- Charges collect (CC), în care taxele de transport ṣi cele accesorii aparente la aeroportul de
ȋncărcare, ȋn timpul transportului ṣi la aeroportul de destinaṭie se percepă ȋnsumate de la
destinatar;
- Cash on delivery (COD) constă în plata de către cumpărător a transportului, cheltuielilor
accesorii şi a contravalorii mărfurilor.
În funcţie de natura mijlocului de transport diferă şi documentele justificative care stau la baza
înregistrării în contabilitate a operaţiilor. Astfel, în cazul transportului maritim se foloseşte
conosamentul, pentru transporturile feroviare – scrisoarea de trăsură tip CIM, la transportul rutier –
scrisoarea de transport tip CMR, iar în cazul transportului aerian – scrisoarea de transport aerian.
Aceste documente sunt însoţite pe timpul transportului de documentele privitoare la mărfurile
transportate.
2.1.2.3. Preţul asigurării
Asigurarea mărfurilor se suportă de către una din părţile contractului de vânzare-cumpărare
internaţională. Cel care are obligaţia de a asigura bunurile (asigurat) încheie un contract cu o companie
de asigurări (asigurător) plătindu-i acesteia o primă de asigurare, pentru o obţine o despăgubire în
cazul producerii daunelor prevăzute în contract. Gradul de acoperire a riscurilor prin asigurare depinde
de prevederile contractuale, clauzele cele mai utilizate fiind [7, pp. 204-205]:
A) Condiţia de asigurare “A” permite acoperirea tuturor riscurilor de pierdere şi avarie a
bunurilor asigurate, cu excepţia următoarelor categorii de riscuri:
a) pierderea sau avaria generate de:
 Incompetenţa, neglijenţa sau comportarea necorespunzătoare a asiguratului;
 Viciul mărfii ori natura voiajului;
 Scurgerea, pierderea (în greutate ori volum) sau uzura normală a bunului;
 Ambalarea şi pregătirea insuficientă sau necorespunzătoare a mărfii;
 Întârzierea directă (chiar dacă aceasta se datorează unui risc asigurat);

26
  Pierderea voiajului sau a călătoriei;
 Insolvabilitatea sau neîndeplinirea obligaţiilor financiare către proprietarii, administratorii
sau operatorii de transport;
 Contaminarea radioactivă;
 Folosirea de nave sau ambalaje neadecvate pentru transportul în condiţii normale a bunului
etc.
b) riscuri militare (războaie);
c) riscuri sociale (greve).
Ultimele două categorii de riscuri exceptate pot fi acoperite printr-o asigurare suplimentară, pe
când prima nu oferă această posibilitate. Excepţiile prevăzute la această condiţie de asigurare, care este
cea mai completă, se aplică şi celorlalte condiţii.
B) Condiţia de asigurare “B” permite, cu excepţiile prevăzute la condiţia “A”, acoperirea
pierderilor şi distrugerilor cauzate de următoarele categorii de riscuri: incendii, explozii, cutremur,
erupţie vulcanică, trăsnet; eşuarea, scufundarea sau răsturnarea navei; răsturnarea sau deraierea
mijlocului de transport terestru; coliziunea ori contactul navei, ambarcaţiunii sau a altui mijloc de
transport cu un obiect exterior; descărcarea mărfii într-un port de refugiu; aruncarea mărfii sau luarea
ei de valuri peste bord; intrarea apei de mare, lac sau râu în navă, ambarcaţiune, mijloc de transport,
container ori loc de depozitare; dauna totală a unui colet pierdut peste bord sau căzut în timpul
încărcării ori descărcării pe/şi de pe navă, ambarcaţiune sau alt mijloc de transport.
C) Condiţia de asigurare “C” permite, cu excepţiile prevăzute la condiţia “A”, acoperirea
pierderilor şi distrugerilor cauzate de următoarele categorii de riscuri: incendii sau explozii; eşuarea,
scufundarea sau răsturnarea navei; răsturnarea sau deraierea mijlocului de transport terestru; coliziunea
ori contactul navei, ambarcaţiunii sau a altui mijloc de transport cu un obiect exterior; descărcarea
mărfii într-un port de refugiu; aruncarea mărfii sau luarea ei de valuri peste bord.
În mod suplimentar, pe lângă riscurile asigurate prin condiţiile A, B şi C, menţionate anterior,
pot fi asigurate şi riscurile de jaf, furt, nelivrare, depozitare, grindină, inundaţie, prăbuşire sau
alunecare de teren, avalanşe de zăpadă etc.
Teme de verificare
TV 2.1. Particularităţile evaluării în comerţul exterior
1. Care sunt elementele care influențeazǎ structura prețului intern complet de export?
Răspuns:

2. Precizați criteriile care stau la baza structurǎrii condițiilor de livrare incluse ȋn INCOTERMS 2000.
Răspuns:

2.2. Regimul T.V.A. în comerţul exterior

Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect care se datorează bugetului de stat şi care
este colectat conform prevederilor titlului VII din Codul fiscal al României.
Operaţiunile care se cuprind în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată sunt denumite
operaţiuni impozabile.
Operaţiunile impozabile pot fi [10, art. 268, alin. (9)]:
a) operaţiuni taxabile, pentru care se aplică cota standard de 19% sau cotele reduse de 9%,
respectiv de 5%;
b) operaţiuni scutite de taxă cu drept de deducere, pentru care nu se datorează taxa, dar este
permisă deducerea taxei datorate sau achitate pentru achiziţii;
c) operaţiuni scutite de taxă fără drept de deducere, pentru care nu se datorează taxa şi nu este
permisă deducerea taxei datorate sau achitate pentru achiziţii;
d) importuri şi achiziţii intracomunitare, scutite de taxă;
27
 e) operaţiuni prevăzute la lit. a)-c) care sunt scutite fără drept de deducere, fiind efectuate de
întreprinderile mici care aplică regimul special de scutire pentru care nu se datorează taxă şi nu este
permisă deducerea taxei datorate sau achitate pentru achiziţii. Persoana impozabilă stabilită în
România, a cărei cifră de afaceri anuală, declarată sau realizată, este inferioară plafonului de 65.000
euro, al cărui echivalent în lei se stabileşte la cursul de schimb comunicat de Banca Naţională a
României la data aderării şi se rotunjeşte la următoarea mie, respectiv 220.000 lei, poate aplica scutirea
de taxă, numitӑ regim special de scutire.
În domeniul comerţului exterior regimul juridic al TVA este diferenţiat în funcţie de sensul
fluxului de mărfuri, lucrări şi servicii (exporturi şi importuri).
Exporturile sau alte operaţiuni similare, livrările intracomunitare, transportul
internaţional şi intracomunitar sunt scutite de TVA cu drept de deducere. Aceste categorii de
operaţii şi condiţiile care trebuie îndeplinite sunt prevăzute la art. 294 din Codul fiscal al României.
De asemenea, sunt prevăzute scutiri speciale legate de traficul internaţional de bunuri (art.
295).
Importurile de bunuri sunt, în general, operaţii care cad sub incidenţa impozitării cu
TVA.
Legislaţia fiscală în vigoare stabileşte anumite categorii de operaţii de import de bunuri şi
achiziţii intracomunitare, precum şi condiţiile care trebuie îndeplinite, pentru care se aplică scutirea
de TVA (art. 293).
În cadrul regimului juridic al TVA aplicabilă importurilor interesează în mod deosebit două
elemente: faptul generator şi exigibilitatea.
Faptul generator al taxei îl reprezintă momentul în care sunt realizate condiţiile legale,
necesare pentru exigibilitatea taxei.
Taxa pe valoarea adăugată devine exigibilă atunci când autoritatea fiscală devine
îndreptăţită, în baza legii, la un moment dat, să solicite plata de către persoanele obligate la plata taxei,
chiar dacă plata acestei taxe poate fi amânată.
Pentru bunurile importate supuse taxelor vamale, taxelor agricole sau altor taxe comunitare
similare, stabilite ca urmare a unei politici comune, faptul generator şi exigibilitatea taxei pe valoarea
adăugată intervin la data la care intervin faptul generator şi exigibilitatea respectivelor taxe
comunitare.
Dacă bunurile importate nu sunt supuse taxelor comunitare prevăzute anterior, faptul generator
şi exigibilitatea taxei pe valoarea adăugată intervin la data la care ar interveni faptul generator şi
exigibilitatea acelor taxe comunitare dacă bunurile importate ar fi fost supuse unor astfel de taxe.
În cazul în care, la import, bunurile sunt plasate într-un regim vamal special, faptul generator şi
exigibilitatea taxei intervin la data la care acestea încetează a mai fi plasate într-un astfel de regim.
Faptul generator al taxei intervine şi taxa devine exigibilă, la data livrării de bunuri sau la data
prestării de servicii, cu excepţiile prevăzute în Codul fiscal al României [10, art. 282].
Exigibilitatea taxei intervine la data încasării contravalorii integrale sau parţiale a livrării de
bunuri ori a prestării de servicii, în cazul persoanelor impozabile care optează pentru sistemul TVA la
încasare. Pot opta pentru acest sistem persoanele impozabile înregistrate în scopuri de TVA, care au
sediul activităţii economice în România, a căror cifră de afaceri în anul calendaristic precedent nu a
depăşit plafonul de 2.250.000 lei, precum şi persoanele impozabile care se înregistrează în scopuri de
TVA în cursul anului.
Persoana impozabilă care în anul precedent nu a aplicat sistemul TVA la încasare, dar a cărei
cifră de afaceri pentru anul respectiv este inferioară plafonului de 2.250.000 lei, şi care optează, aplică
sistemul TVA la încasare începând cu prima zi a celei de-a doua perioade fiscale din anul următor
celui în care nu a depăşit plafonul, dacă la data exercitării opţiunii nu a depăşit plafonul pentru anul în
curs.
Cifra de afaceri pentru calculul plafonului de 2.250.000 lei este constituită din valoarea totală a
livrărilor de bunuri şi a prestărilor de servicii taxabile şi/sau scutite TVA, precum şi a operaţiunilor
rezultate din activităţi economice pentru care locul livrării/prestării se consideră ca fiind în străinătate,
realizate în cursul unui an calendaristic.
Baza de impozitare pentru un import de bunuri este constituită din valoarea în vamă a
bunurilor, stabilită conform legislaţiei vamale în vigoare, la care se adaugă orice taxe, impozite,

28
comisioane şi alte taxe datorate în afara României, precum şi cele datorate ca urmare a importului
bunurilor în România, cu excepţia taxei pe valoarea adăugată care urmează a fi percepută.
Baza de impozitare cuprinde cheltuielile accesorii, precum comisioanele şi cheltuielile de
ambalare, transport şi asigurare, care intervin până la primul loc de destinaţie a bunurilor în România,
în măsura în care aceste cheltuieli nu au fost cuprinse în baza de impozitare. Primul loc de destinaţie a
bunurilor îl reprezintă destinaţia indicată în documentul de transport sau în orice alt document însoţitor
al bunurilor, când acestea intră în România, sau, în absenţa unor astfel de documente, primul loc de
descărcare a bunurilor în România.
Baza de impozitare pentru importul de bunuri nu cuprinde următoarele elemente:
a) rabaturile, remizele, risturnurile, sconturile şi alte reduceri de preţ acordate de furnizori
direct clienţilor la data exigibilităţii taxei;
b) sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă şi
irevocabilă, penalizările şi orice alte sume solicitate pentru neîndeplinirea totală sau parţială a
obligaţiilor contractuale, dacă sunt percepute peste preţurile şi/sau tarifele negociate;
c) dobânzile percepute după data livrării sau prestării, pentru plăţi cu întârziere;
d) valoarea ambalajelor care circulă între furnizorii de marfă şi clienţi, prin schimb, fără
facturare;
e) sumele achitate de o persoană impozabilă în numele şi în contul altei persoane şi care apoi se
decontează acesteia, precum şi sumele încasate de o persoană impozabilă în numele şi în contul unei
alte persoane.
Pentru achiziţiile intracomunitare de bunuri baza de impozitare se stabileşte pe baza aceloraşi
elemente utilizate pentru determinarea bazei de impozitare în cazul livrării aceloraşi bunuri în
interiorul ţării.
Dacă elementele folosite la stabilirea bazei de impozitare a unui import de bunuri se exprimă în
valută, cursul de schimb valutar se stabileşte conform prevederilor comunitare care reglementează
calculul valorii în vamă.
Cursul de schimb folosit la determinarea acestei valori este cursul de schimb stabilit şi
comunicat de Banca Naţională a României în penultima zi de miercuri a lunii anterioare lunii în care se
utilizează [15, accesat la 28.09.2017].
Dacă elementele folosite pentru stabilirea bazei de impozitare a unei operaţiuni, alta decât
importul de bunuri, se exprimă în valută, cursul de schimb care se aplică este ultimul curs de schimb
comunicat de Banca Naţională a României sau ultimul curs de schimb publicat de Banca Centrală
Europeană ori cursul de schimb utilizat de banca prin care se efectuează decontările, valabil la data la
care intervine exigibilitatea taxei pentru operaţiunea în cauză.

Teme de verificare
TV 2.2. Regimul T.V.A. în comerţul exterior
1. Precizați regimul de taxare al exporturilor, livrărilor intracomunitare, transportului internaţional şi
intracomunitar și, respectiv, importurilor.
Răspuns:

2. Care este regula generală pentru stabilirea bazei de impozitare la importuri?

Răspuns:

3. Precizați la ce curs se transformǎ ȋn lei valoarea în vamă, a unui import de bunuri, exprimatǎ în altă
monedă decât cea naţională.
Răspuns:

29
 2.3. Organizarea contabilităţii sintetice a stocurilor de mărfuri

Conducerea şi organizarea contabilităţii stocurilor de mărfuri la societăţile de comerţ exterior

se realizează, în conformitate cu reglementările contabile, după una din următoarele metode:
- metoda (sistemul) inventarului permanent;
- metoda (sistemul) inventarului intermitent.
Metoda inventarului permanent constă în utilizarea conturilor de stocuri în care se
înregistrează cronologic toate operaţiile de intrare şi ieşire a mărfurilor. Întrucât în conturile (sintetic şi
analitice) de mărfuri, operaţiile de intrare şi ieşire se înregistrează pe măsura apariţiei lor, metoda este
denumită “inventar permanent”. Folosirea acestei metode permite cunoaşterea în permanenţă, pe baza
informaţiilor oferite de contabilitatea sintetică, a stocului scriptic existent la un moment dat. În
contabilitatea sintetică a stocurilor de mărfuri se vor regăsi următoarele informaţii [5, p. 77]:
-Existentul iniţial debitor, la începutul fiecărei perioade, care va coincide cu stocul final de la
sfârşitul perioadei precedente;
-Intrările din cursul perioadei, pe baza documentelor justificative, înregistrate în debitul
contului de mărfuri, formând rulajul debitor;
-Ieşirile din cursul perioadei, în baza documentelor de vânzare, înregistrate în creditul contului
de mărfuri, care dau conţinut rulajului creditor;
-Existentul scriptic stabilit ori de câte ori este necesar şi la sfârşitul fiecărei perioade pe baza
relaţiei:
Existent scriptic = Existent iniţial + Intrări – Ieşiri (2.1.)
În funcţie de categoria valorică adoptată pentru evidenţa stocurilor de mărfuri, sistemul
inventarului permanent poate îmbrăca mai multe variante [3, p. 77]:
-inventar permanent la cost de achiziţie;
-inventar permanent la cost standard;
-inventar permanent la preţ de vânzare (inclusiv sau exclusiv TVA).
Metoda inventarului permanent este recomandată pentru a fi folosită de unităţile mari. Aceasta
oferă avantajul cunoaşterii în permanenţă a existentului de mărfuri, pe baza datelor contabilităţii, ceea
ce asigură un control gestionar mai riguros al stocurilor aflate în proprietatea societăţii. Periodic,
existentul scriptic se compară cu situaţia faptică constatată cu ocazia inventarierilor şi se stabilesc
eventualele diferenţe (plusuri sau minusuri) de inventar. Deşi presupune un volum mai mare de muncă
(prin înregistrarea în contabilitate a tuturor operaţiilor de intrare-ieşire), aplicarea metodei se justifică
cel puţin prin funcţia gestionară a contabilităţii – păstrarea integrităţii activelor societăţii.
Metoda inventarului intermitent porneşte de la concepţia de bază că mărfurile nu se
aprovizionează în scopul stocajului ci al revânzării, motiv pentru care în momentul achiziţiei lor
bunurile intrate în unitate nu se reflectă în conturile de stocuri, ci direct în conturile specifice de
cheltuieli [4, p. 147] (cheltuieli privind mărfurile). Conturile de stocuri intervin doar la sfârşitul
fiecărei perioade de gestiune şi reflectă stocul de mărfuri constatat prin inventariere. La începutul
perioadei următoare stocurile de mărfuri existente sunt anulate prin majorarea cheltuielilor cu
mărfurile.
Deoarece mişcările din cursul perioadei nu se înregistrează în conturile de mărfuri, pe baza
datelor contabilităţii, nu pot fi cunoscute stocurile scriptice. Pentru determinarea stocurilor existente se
impune inventarierea faptică, operaţie care se impune la sfârşitul fiecărei luni, în vederea afectării
corecte a cheltuielilor perioadei.
Metodologia de lucru impusă de sistemul inventarului intermitent presupune parcurgerea
următoarelor etape:
- la începutul fiecărei luni, stocurile de mărfuri constatate prin inventariere la sfârşitul perioadei
precedente se anulează prin majorarea cheltuielilor;
- pe parcursul lunii, achiziţiile de mărfuri se înregistrează direct în contul de cheltuieli privind
mărfurile;
- vânzările de mărfuri din cursul perioadei nu se înregistrează în contabilitate;
- la sfârşitul lunii se inventariază stocurile de mărfuri şi se înregistrează în contabilitate, în
debitul contului de stocuri, prin diminuarea cheltuielilor privind mărfurile.

30
 După parcurgerea acestor etape, soldul contului de cheltuieli va reflecta valoarea mărfurilor
vândute în cursul lunii, calculată în baza relaţiei [9, p. 58]:
Ieşiri = Stoc iniţial + Intrări – Stoc final (2.2.)
Metoda inventarului permanent poate fi aplicată de unităţile mici şi mijlocii care nu folosesc un
volum mare şi diversificat de active circulante. Deşi prezintă avantajul că reduce munca de înregistrare
în contabilitate (prin neînregistrarea vânzărilor din cursul perioadei), folosirea acestei metode
generează şi unele dezavantaje:
-nu permite cunoaşterea, pe baza informaţiilor contabilităţii, stocul existent la un moment dat,
impunând inventarieri faptice, cel puţin la sfârşitul fiecărei luni;
-nu identifică diferenţele de inventar, întrucât stocurile constatate la inventarierea faptică nu pot
fi comparate cu stocurile scriptice (care nu există); în consecinţă, nu apar noţiunile de plusuri şi
minusuri de inventar: fiind considerată “normală” situaţia constatată la inventariere;
-nu asigură un control riguros al gestiunii stocurilor şi al integrităţii acestora; eventualele
abateri faţă de situaţia reală vor afecta în plus sau minus cheltuielile unităţii;
-favorizează sustragerile, în condiţiile în care unitatea care foloseşte metoda nu dispune de un
sistem performant de supraveghere şi pază.
Observaţie: Dacă în cazul folosirii metodei inventarului permanent pot fi utilizate diferite
categorii valorice pentru evaluarea stocurilor de mărfuri, inventarul intermitent operează cu
evaluarea la nivelul costurilor efective de achiziţie.

2.4. Regimul comun de export şi de import

Ca regulă generală, exportul şi importul de bunuri din şi în teritoriul vamal al României se

desfăşoară liber, fără a fi condiţionate de eliberarea unor autorizaţii/ licenţe. Pentru anumite mărfuri şi
operaţiuni însă, legislaţia românească, armonizată cu cea comunitară, poate prevede obligaţia
entităţilor de a obţine licenţe.
În funcţie de sensul fluxului de mărfuri licenţele pot fi de export sau de import.
Licenţa de export constituie instrumentul prin care se materializează politica comercială a unui
stat privind încurajarea ori descurajarea exporturilor. În plus, prin mecanismul licenţelor de export se
asigură urmărirea statistică a volumului şi structurii exporturilor, precum şi orientarea geografică a
comerţului exterior [2, p.36].
Exporturile Comunității Europene destinate unor țări terțe sunt libere, în sensul că nu fac
obiectul unor restricții cantitative, cu excepția celor care se aplică în conformitate cu dispozițiile
regulamentului privind instituirea unui regim comun aplicabil exporturilor [11, art.1].
Interesele Uniunii Europene pot impune adoptarea unor măsuri adecvate pentru a preveni sau
remedia o situaţie critică cauzată de o penurie de produse esenţiale sau pentru a permite îndeplinirea
angajamentelor internaţionale asumate de Uniunea Europeană sau de statele membre, în special cele
referitoare la comerţul cu produse de bază. În general, aceste măsuri sunt restricţii cantitative la export.
Comisia, la cererea unui stat membru sau din proprie iniţiativă, poate condiţiona exportul unui
produs de prezentarea unei autorizaţii de export. Această autorizaţie de export se acordă în
conformitate cu procedurile şi în limitele pe care Comisia le hotărăşte, până la adoptarea deciziei
ulterioare a Consiliului. Măsurile adoptate sunt comunicate Consiliului şi statelor membre şi sunt
aplicabile imediat. Aceste măsuri de salvgardare (potrivit DEX apărare, ferire, ocrotire, păzire,
protejare) pot fi limitate la exporturile în anumite ţări sau la exporturile din anumite regiuni ale Uniunii
Europene. Ele nu afectează produsele aflate deja în drum spre frontiera Uniunii Europene.
La instituirea restricțiilor cantitative la export, se ține seama în special:
(a) pe de o parte, de volumul contractelor care au fost încheiate în condiții normale, înaintea
intrării în vigoare a unei măsuri de salvgardare, și pe care statul membru interesat le-a notificat
Comisiei în conformitate cu normele sale interne;
(b) pe de altă parte, de faptul că nu trebuie să fie compromisă atingerea scopului propus prin
instaurarea de restricții cantitative.
Pe parcursul aplicării lor, măsurile de salvgardare fac obiectul consultărilor în cadrul
comitetului consultativ, în scopul de a analiza efectele lor şi de a verifica dacă se menţin condiţiile de

31
aplicare a acestora în continuare. Drept urmare, ele pot fi modificate sau abrogate dacă nu mai sunt
necesare.
Comisia poate solicita statelor membre să îi furnizeze date statistice cu privire la evoluţia pieţei
unui anumit produs, în scopul de a evalua situaţia economică şi comercială. Ea le poate solicita şi să
supravegheze anumite produse în conformitate cu legislaţia naţională şi cu procedura indicată de
Comisie.
Regulamentul Comisiei nu împiedică adoptarea sau punerea în aplicare de către statele membre
a unor restricţii cantitative la export, justificate de motive de moralitate publică, de ordine publică, de
siguranţă publică, de protecţie a sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi a animalelor sau de conservare a
plantelor, de protecţie a bogăţiilor naţionale cu valoare artistică, istorică sau arheologică sau de
protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale.
De asemenea, regulamentul nu împiedică aplicarea reglementărilor privind organizarea comună
a piețelor agricole, nici a reglementărilor specifice aplicabile mărfurilor care rezultă din transformarea
produselor agricole; acesta se aplică în mod complementar.
Astfel, statele membre pot adopta măsuri de salvgardare în cazul în care consideră că este
necesar din cauza evoluţiilor neobişnuite de pe piaţă. Înainte de a aplica aceste măsuri de salvgardare,
statul membru în cauză trebuie să informeze în această privinţă Comisia, care va avertiza apoi celelalte
state membre. Pot fi deschise consultări în orice moment şi acestea se desfăşoară în cadrul unui
comitet consultativ, compus din reprezentanţi ai fiecărui stat membru şi prezidat de către un
reprezentant al Comisiei. Aceste consultări se referă în special la condiţiile exporturilor şi evoluţia lor
pentru produsul în cauză şi la măsurile care ar trebui adoptate, după caz [16, accesat la 28.09.2017].
Licenţa de import constituie instrumentul prin care se materializează politica comercială a unui
stat privind încurajarea ori descurajarea importurilor. În plus, prin mecanismul licenţelor de import se
asigură urmărirea statistică a volumului şi structurii importurilor, orientarea geografică a comerţului
exterior şi protejarea intereselor economice ale unităţilor autohtone [2, p. 36].
Pe plan internaţional, se utilizează două tipuri de licenţe de import:
-licenţele automate – se acordă produselor liberalizate la import, cererea de eliberare a licenţei
de import fiind automat acceptată, într-un termen prestabilit (exclusiv din interes statistic);
-licenţele neautomate - se acordă mărfurilor neliberalizate la import; se mai numesc şi licenţe
pentru admiterea restricţiilor cantitative la import. Aceste licenţe neautomate se acordă în mod
selectiv, în funcţie de produse şi de ţara de origine. Prin intermediul lor se exercită un control privind
respectarea contingentelor de import, având, în general o largă răspândire pe plan internaţional.
Reglementările vamale privind importurile României sunt, de la 1 ianuarie 2007,
reglementările comune ale Uniunii Europene aplicabile în toate Statele Membre ale U.E. şi au ca scop
buna funcţionare a Pieţei Interne Europene.
Regulamentul european [12, art. 1] instituie principiul libertăţii de a importa produse care
provin din ţările din afara Uniunii Europene şi care fac obiectul unor posibile măsuri de salvgardare.
Acest regulament se aplică importurilor în Uniunea Europeană de produse originare din ţări terţe, cu
excepţia produselor textile supuse unui regim special aplicabil importurilor şi produselor originare din
ţări terţe care sunt supuse unui regim de import propriu statului în cauză.
Statele membre ale UE trebuie să informeze Comisia în cazul în care evoluţia importurilor
sugerează necesitatea recurgerii la măsuri de supraveghere sau de salvgardare. Se pot demara
consultări fie la cererea unui stat membru, fie la iniţiativa Comisiei. Aceste consultări au ca obiect
examinarea condiţiilor de efectuare a importurilor, a situaţiei economice şi comerciale şi a eventualelor
măsuri care urmează a fi adoptate.
Atunci când, în urma încheierii consultărilor, se constată că există suficiente dovezi pentru a
justifica deschiderea unei anchete, prin aceasta încearcă să stabilească dacă importurile produsului
respectiv ameninţă să producă sau produc un prejudiciu grav producătorilor respectivi din Uniune.
În cadrul anchetei, Comisia examinează următoarele elemente: volumul importurilor; preţul
importurilor; impactul pe care îl au acestea asupra producătorilor din Uniunea Europeană şi factorii,
alţii decât evoluţia importurilor, care cauzează sau pot să fi cauzat un prejudiciu producătorilor
respectivi din Uniunea Europeană.

32
 Această procedură de anchetă nu exclude adoptarea, mai ales în circumstanţe speciale, unor
măsuri de supraveghere sau de salvgardare provizorii. În acest caz, durata aplicării unor astfel de
măsuri nu poate depăşi 200 de zile [17, accesat la 28.09.2017].
Importurile unui anumit produs pot fi supuse unor măsuri de supraveghere ale Uniunii
Europene în temeiul unei decizii a Consiliului sau a Comisiei, dacă evoluţia pieţei acestui produs
ameninţă să cauzeze un prejudiciu producătorilor din UE de produse similare sau concurente şi dacă
interesele UE reclamă aceasta.
Această supraveghere poate consta în controale a posteriori ale importurilor (supraveghere
statistică) sau în controale prealabile. În cel de-al doilea caz, punerea în liberă circulaţie a produselor
aflate sub supraveghere prealabilă este condiţionată de prezentarea unui document de import.
Măsurile de salvgardare se pot aplica în cazul produselor importate în UE în cantităţi atât de
mari şi/sau în astfel de condiţii sau modalităţi încât cauzează sau ameninţă să cauzeze un prejudiciu
grav producătorilor din UE.
În cazul în care se întrunesc aceste condiţii, Comisia poate modifica perioada de valabilitate a
documentelor de import eliberate cu privire la supraveghere şi poate institui o procedură de autorizare
a importurilor, în special un sistem de contingente pentru importuri.
La stabilirea unui contingent, se ţine seama de interesul de a menţine, pe cât posibil, fluxul
schimburilor comerciale tradiţionale şi volumul bunurilor exportate în temeiul contractelor încheiate
înaintea intrării în vigoare a măsurii de salvgardare. În principiu, nivelul contingentului nu trebuie să
fie mai mic decât media importurilor efectuate în cursul ultimilor trei ani.
Comisia publică în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene un aviz de deschidere a contingentelor
[13, accesat la 28.09.2017], precizând metoda aleasă pentru distribuire, condiţiile de admisibilitate a
cererilor de licenţă, termenele limită de prezentare a acestora şi lista autorităţilor naţionale competente
cărora acestea trebuie să le fie adresate.
Contingentele sunt distribuite între solicitanţi, în cel mai scurt termen, după ce au fost deschise.
Acestea pot fi distribuite în mai multe tranşe.
Contingentele se pot administra printr-una dintre cele trei metode precizate în regulament,
printr-o combinaţie a acestor metode sau prin orice altă metodă adecvată.
Metoda bazată pe fluxurile comerciale tradiţionale: această metodă de distribuire rezervă cu
prioritate importatorilor sau exportatorilor tradiţionali o parte a contingentului. Partea rămasă le revine
celorlalţi importatori sau exportatori. Sunt consideraţi importatori sau exportatori tradiţionali aceia care
pot demonstra că au efectuat importuri sau exporturi, respectiv în sau din UE, ale unui produs sau ale
unor produse care fac obiectul contingentului, în cursul unei perioade anterioare, denumită perioadă de
referinţă.
După ce examinează informaţiile furnizate de statele membre cu privire la numărul şi volumul
global al cererilor de import sau de export, Comisia stabileşte criteriile în conformitate cu care trebuie
satisfăcute cererile importatorilor sau exportatorilor tradiţionali. Atunci când totalul acestor cereri se
referă la o cantitate egală sau mai mică decât cantitatea care este destinată importatorilor sau
exportatorilor tradiţionali, aceste cereri sunt satisfăcute integral. Atunci când totalul cererilor se referă
la o cantitate care depăşeşte cantitatea destinată lor, aceste cereri sunt satisfăcute în mod proporţional
cu partea fiecărui solicitant din totalul importurilor sau exporturilor de referinţă.
Distribuirea părţii din contingent care le revine importatorilor sau exportatorilor netradiţionali
se efectuează în conformitate cu metoda bazată pe ordinea cronologică de depunere a cererilor.
Metoda bazată pe ordinea cronologică de depunere a cererilor: această metodă funcţionează
după principiul “primul venit, primul servit”. Comisia stabileşte cantitatea pe care orice operator o
poate primi până la epuizarea contingentului. Această cantitate, egală pentru toţi, se stabileşte ţinându-
se seama de necesitatea atribuirii de cantităţi apreciabile din punct de vedere economic, în funcţie de
natura produsului respectiv. În cazul în care beneficiarii unei licenţe de import sau de export şi-au
utilizat contingentul distribuit, ei pot prezenta o nouă cerere de licenţă.
Metoda de distribuire proporţional cu cantităţile solicitate: autorităţile competente ale statelor
membre comunică Comisiei informaţiile referitoare la cererile de licenţă pe care le-au primit. Aceste
informaţii trebuie să conţină numărul de cereri şi volumul global al cantităţilor cerute. După ce
examinează aceste informaţii, Comisia stabileşte cantitatea contingentului sau a tranşelor sale, pentru
care aceste autorităţi naţionale trebuie să emită licenţele de import sau de export.

33
 Atunci când volumul total al cererilor de licenţă nu depăşeşte volumul contingentului, cererile
sunt satisfăcute integral. Atunci când cererile depăşesc acest volum, ele sunt satisfăcute proporţional
cu cantităţile cerute.
Licenţele de import sau de export autorizează importul sau exportul produselor care fac
obiectul contingentelor. Licenţele sunt emise imediat de statele membre atunci când se utilizează
principiul “primul venit, primul servit”. În alte cazuri, ele sunt emise în termen de zece zile de la
notificarea deciziei UE care precizează cantităţile care trebuie distribuite.
Acestea sunt valabile pe întreg teritoriul Uniunii Europene, exceptând situaţiile în care un
contingent este limitat la una sau mai multe regiuni ale Uniunii Europene; în acest caz, aceste licenţe
sunt valabile numai în statul membru sau în statele membre din regiunea sau regiunile respective.
Durata de valabilitate a acestor licenţe este de patru luni.
Derularea unei operaţiuni comerciale pentru care sunt necesare licenţe se poate face numai
după obţinerea de către operatorii economici a licenţelor de export sau de import.
Regulamentul privind regimul comun de import nu împiedică adoptarea sau aplicarea de către
statele membre a unor măsuri justificate prin considerente de ordine publică, de moralitate publică, de
siguranţă publică, de protecţie a sănătăţii şi a vieţii persoanelor şi animalelor sau de conservare a
plantelor, de protecţie a patrimoniului naţional, de protecţie a proprietăţii industriale şi comerciale şi de
formalităţi speciale în cadrul schimburilor valutare.

Teme de verificare
TV 2.4. Regimul general de export și import
1. Precizați obiectivul licențelor de export.
Răspuns:

2. Caracterizați licențele automate.

Răspuns:

2.5. Răspunsuri la temele de verificare

TV 2.1. Particularităţile evaluării în comerţul exterior

1. Care sunt elementele care influențeazǎ structura prețului intern complet de export?
Preţul intern complet de export are o structură diferenţiată în funcţie de traseul pe care circulă
mărfurile destinate exportului şi de prevederile contractelor încheiate cu producătorii, referitoare la
condiţia de livrare.
2. Precizați criteriile care stau la baza structurǎrii condițiilor de livrare incluse ȋn INCOTERMS
2010.
- Grupa E are la bază criteriul expedierii;
- Grupa F include condiţii de livrare bazate pe criteriul transportului neplătit;
- Grupa C include condiţii de livrare bazate pe criteriul transportului plătit;
- Grupa D structurează condiţiile de livrare pe criteriul destinaţiei.

TV 2.2. Regimul T.V.A. în comerţul exterior

1. Precizați regimul de taxare al exporturilor, livrărilor intracomunitare, transportului
internaţional şi intracomunitar și, respectiv, importurilor.
- Exporturile sau alte operaţiuni similare, livrările intracomunitare, transportul
internaţional şi intracomunitar sunt scutite de TVA cu drept de deducere;
- Importurile de bunuri sunt, în general, operaţii care cad sub incidenţa impozitării cu
TVA.

34
 2. Care este regula generală pentru stabilirea bazei de impozitare la importuri?
Baza de impozitare pentru un import de bunuri este constituită din valoarea în vamă a
bunurilor, stabilită conform legislaţiei vamale în vigoare, la care se adaugă orice taxe, impozite,
comisioane şi alte taxe datorate în afara României, precum şi cele datorate ca urmare a importului
bunurilor în România, cu excepţia taxei pe valoarea adăugată care urmează a fi percepută.
3. Precizați la ce curs se transformǎ ȋn lei valoarea în vamă, a unui import de bunuri, exprimatǎ
în altă monedă decât cea naţională.
Când elementele utilizate pentru determinarea valorii în vamă sunt exprimate, la data stabilirii
acesteia, în altă monedă decât cea naţională, transformarea în lei se face la cursul stabilit şi comunicat
de Banca Naţională a României în penultima zi de miercuri a lunii anterioare lunii în care se utilizează.

TV 2.3. Regimul general de export și import

1. Precizați obiectivul licențelor de export.
Licenţa de export constituie instrumentul prin care se materializează politica comercială a unui
stat privind încurajarea ori descurajarea exporturilor. În plus, prin mecanismul licenţelor de export se
asigură urmărirea statistică a volumului şi structurii exporturilor, precum şi orientarea geografică a
comerţului exterior.
2. Caracterizați licențele automate.
Licenţele automate se acordă produselor liberalizate la import, cererea de eliberare a licenţei de
import fiind automat acceptată, într-un termen prestabilit (exclusiv din interes statistic).

2.6. Teste grilă

1. Preţurile naţionale interesează în mod direct societăţile de comerţ exterior:
a) doar în cazul exporturilor pe cont propriu şi importurilor în comision;
b) doar în cazul exporturilor şi importurilor pe cont propriu;
c) doar în cazul exporturilor în comision şi importurilor pe cont propriu;
d) doar în cazul exporturilor şi importurilor în comision.

2. Dacă mărfurile destinate exportului sunt achiziţionate în condiţia franco-depozit beneficiar în

structura preţului intern de export regăsim următoarele componente:
a) preţul de cumpărare de la furnizor, care include şi cheltuielile de circulaţie până la frontiera
română;
b) preţul de cumpărare de la furnizor, cheltuielile de transport până la depozitele societăţii de
comerţ exterior, costurile depozitării şi cheltuielile cu transportul de la depozitele proprii la
frontiera română;
c) preţul de cumpărare de la furnizor, care include şi cheltuielile de transport până la depozitele
societăţii de comerţ exterior, costurile depozitării şi cheltuielile cu transportul de la depozitele
proprii la frontiera română.

3. În cazul exporturilor şi importurilor în comision, societăţile de comerţ exterior sunt interesate de:
a) mărimea preţurilor interne;
b) costul procurării mărfurilor de la producători;
c) mărimea comisionului de intermediere;
d) mărimea preţurilor internaţionale.

4. În cazul exporturilor şi importurilor pe cont propriu, societăţile de comerţ exterior sunt interesate
de:
a) mărimea preţurilor interne;
b) costul procurării mărfurilor de la producători;
c) mărimea comisionului de intermediere;
d) mărimea preţurilor internaţionale.

5. Criteriul expedierii este avut în vedere la structurarea condiţiilor de livrare incluse în grupa:
a) A;
b) B;
c) C;

35
 d) D;
e) E.

6. Criteriul destinaţiei este avut în vedere la structurarea condiţiilor de livrare incluse în grupa:
a) C;
b) D;
c) E;
d) F.

7. Criteriul transportului neplătit este avut în vedere la structurarea condiţiilor de livrare incluse în
grupa:
a) C;
b) D;
c) E;
d) F.

8. Criteriul transportului plătit este avut în vedere la structurarea condiţiilor de livrare incluse în grupa:
a) C;
b) D;
c) E;
d) F.

9. Care din următoarele afirmaţii sunt adevărate:

a) condiţia de livrare EXW generează maximum de obligaţii pentru vânzător;
b) condiţia de livrare DDP generează maximum de obligaţii pentru vânzător;
c) condiţia de livrare EXW generează maximum de obligaţii pentru cumpărător;
d) condiţia de livrare DDP generează maximum de obligaţii pentru cumpărător.

10. În cazul folosirii condiţiei de livrare CPT:

a) transportul este asigurat numai de vânzător;
b) transportul este asigurat numai de cumpărător;
c) transportul poate fi asigurat atât de vânzător, cât şi de cumpărător.

Total: 20 puncte (câte 2 puncte pentru fiecare răspuns)

2.7. Bibliografie
1. Dumbravă, P., Pop, A., Contabilitatea de gestiune în comerţ şi turism, Ed. Intelcredo, Deva, 1995
2. Georgescu, T., Caraiani, Gh., Tehnici de comerţ exterior, vol. I, Ed. Sylvi, Bucureşti, 1997
3. Negruţiu, M., Dumitrana, M., Bîrsan, L.L., Contabilitatea în comerţ şi turism (ediţie revăzută şi completată),
Ed. MAXIM, Bucureşti, 1998
4. Paraschivescu, M.-D., Păvăloaia, W., Toma, C., Ţugui, Al., Istrate, C., Contabilitate şi elemente de analiză
financiară, Ed. Neuron, Focşani, 1994
5. Pântea, I.P., Managementul contabilităţii româneşti, vol. I, Ed. Intelcredo, Deva, 1998
6. Popa, I., coord. şi colectiv, Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1997
7. Săndulescu, I., Reguli şi practici în comerţul internaţional, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1998
8. Toma, C., Contabilitatea exportului şi importului de mărfuri, Ed. TipoMoldova, Iaşi, 2013
9. Toma, C., Contabilitate financiarǎ, Ediția a II-a, revizuitǎ și adǎugitǎ, Ed. TipoMoldova, Iaşi, 2016
10. * * Legea nr. 227/8.09.2015 privind Codul fiscal (publicată în Monitorul Oficial al Romȃniei, Partea I, nr.
*

688/10.09.2015), cu modificările și completările ulterioare

11. * * Regulamentul (CE) nr. 1061/2009 al Consiliului din 19 octombrie 2009 privind instituirea unui regim
*

comun aplicabil exporturilor, publicat în Jurnalul Oficial L 291, 07/11/2009

12. * * Regulamentul (CE) nr. 260/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind regimul comun aplicabil
*

importurilor, publicat în Jurnalul Oficial L 084, 31/03/2009

13. * * Regulamentul (CE) nr. 717/2008 al Consiliului din 17 iulie 2008 privind instituirea unei proceduri
*

comunitare de administrare a contingentelor cantitative, publicat în Jurnalul Oficial L 198, 26/07/2008

14. http://www.e-intrastat.ro/incoterms.php
15. http://www.customs.ro/ro/curs-valutar/pentru_determinarea_valorii_in_vama.aspx
16. http://www.dce.gov.ro/poli_com/Regim_export.htm
17. http://www.dce.gov.ro/poli_com/Regim_import.htm

36