3.3.1.

Reglementarea juridică a exporturilor în comision (continuare)

a) Contractele interne încheiate cu producătorii de mărfuri sunt contracte de comision. Un

contract de comision “este o înţelegere scrisă între un comerciant numit comisionar şi un alt comerciant
sau producător numit comitent prin care comisionarul se angajează să vândă sau să cumpere o cantitate
determinată de marfă, conform instrucţiunilor comitentului, contra unei sume de bani numită comision.”1
În funcţie de obiectul contractului, în comerţul exterior contractele de comision se structurează în:
contracte de comision de vânzare (în cazul exporturilor) şi contracte de comision de cumpărare (în situaţia
importurilor).
Contractele de comision de vânzare împuternicesc societăţile specializate de comerţ exterior să
vândă mărfurile la extern în nume propriu, dar pe contul şi pe riscul unităţii producătoare de bunuri.
“Rezultă că obiectul contractelor de comision nu îl constituie transferul proprietăţii mărfurilor, ci prestarea
unor servicii de specialitate cu privire la încheierea şi derularea contactelor de vânzare internaţională.”2
Aceste contracte, fiind încheiate la intern, sunt reglementate prin legislaţia comercială naţională,
prezentând aceleaşi clauze pe care le conţine orice contract încheiat între două persoane juridice autohtone.
Totuşi, particularităţile generate de vânzarea mărfurilor la export determină anumite obligaţii specifice ale
părţilor participante la contractul de comision.
Astfel, dintre principalele obligaţii care revin comitentului reţinem:3
1) -punerea la dispoziţia comisionarului a unei oferte tehnice (cu descrierea caracteristicilor
tehnico-economice şi calitative) a bunurilor care fac obiectul vânzării internaţionale;
2) -stabilirea condiţiilor de vânzare dorite referitoare la termenele de livrare, preţul
bunurilor, modalităţile şi termenele de plată, transportul bunurilor etc.;
3) -avizarea proiectului de contract de vânzare-cumpărare negociat de comisionar;
4) -livrarea bunurilor la termenele stabilite în contractul extern încheiat;
5) -întocmirea unor documente comerciale necesare expediţiei şi decontării contravalorii
mărfurilor;
6) -anunţarea comisionarului de evenimentele fortuite sau de forţa majoră intervenită pe
perioada derulării contractului, precum şi a încetării cauzelor care le-au generat;
7) -participarea la soluţionarea eventualelor reclamaţii ale partenerului extern.
Dintre obligaţiile care revin comisionarului amintim:4
1) -întocmirea şi transmiterea ofertei finale către partenerul extern, pe baza ofertei tehnice şi
condiţiilor comerciale impuse de către producător;
2) -negocierea contractului extern;
3) -transmiterea spre avizare de către comitent a proiectului de contract negociat;
4) -semnarea contractului extern în nume propriu;
5) -îndeplinirea formalităţilor de export în contul comitentului;
6) -obţinerea instrucţiunilor de livrare de la partenerul extern;
7) -avizarea importatorului cu privire la expedierea mărfurilor;
8) -pregătirea şi prezentarea documentelor solicitate de bancă pentru decontare;
9) comunicarea către comitent a oricăror reclamaţii primite de la partenerul extern şi
participarea la soluţionarea acestora.
Din prezentarea principalilor atribuţii care le revin comisionarilor şi comitenţilor, rezultă că,
drepturile şi obligaţiile unităţilor producătoare, privind derularea operaţiilor de export în comision, decurg
din contractele externe încheiate de societăţile de comerţ exterior.
b) Contractele externe încheiate cu beneficiarii mărfurilor exportate stabilesc principalele drepturi
şi obligaţii ale părţilor participante la vânzarea-cumpărarea internaţională de bunuri, iar clauzele acestora
conţin referiri la: părţile contractante; obiectul contractului; preţul extern; condiţia de livrare; expediţia şi

1
Georgescu, T., Caraiani, Gh., Op. cit., vol. 1, p. 158
2
Vişan, D., Contabilitatea în comerţul exterior, Vol. 1, Ed. Economică, Bucureşti, 1995, p. 161
3
Georgescu, T., Caraiani, Gh., Op. cit., vol. 1, pp. 158-159
4
Georgescu, T., Caraiani, Gh., Op. cit., vol. 1, pp. 158-159
transportul mărfurilor; termenul de livrare; recepţia şi controlul mărfurilor; condiţia de plată; asigurarea
mărfurilor; reclamaţiile părţilor şi soluţionarea acestora; exonerarea de răspundere; rezoluţiunea şi rezilierea
contractului; arbitrajul şi dispoziţiile finale (Vezi şi Contractarea exporturilor).
c) Contractele (interne/externe) încheiate cu societăţi specializate care asigură derularea normală a
exporturilor sunt destinate să asigure furnizarea de servicii necesare realizării exporturilor, servicii
reprezentate de: încărcare, transport pe parcurs intern şi/sau extern; prelucrare, sortare şi ambalare; control
şi certificare a calităţii mărfurilor; asigurare, descărcare etc. În funcţie de naţionalitatea furnizorilor de
servicii (autohtoni sau străini), contractele încheiate prezintă caracteristicile şi clauzele principale ale
contractelor interne sau externe de vânzare-cumpărare. Totuşi, fiind destinate prestărilor de servicii, aceste
contracte au anumite particularităţi determinate de: lipsa obiectului material al contractului; modalitatea
concretă a efectuării serviciului (de exemplu, transportul poate fi realizat cu mijloace diferite); apartenenţa
naţională a partenerului etc.

3.3.2. Organizarea financiar-contabilă a exportului în comision

Similar exportului pe cont propriu, exportul de mărfuri în comision prezintă o serie de caracteristici
determinate de: traseul pe care circulă mărfurile destinate exportului, modalitatea de decontare a creanţelor
şi datoriilor, scadenţa decontării creanţelor externe, natura bunurilor care fac obiectul exportului etc.
Deoarece în cazul exportului în comision, societăţile de comerţ exterior nu gestionează efectiv
mărfurile (nu intervine transferul de proprietate, ca la exporturile pe cont propriu), acestea circulă, de
obicei, direct de la unităţile producătoare la beneficiarii externi.5
Totuşi, cea mai mare influenţă asupra reflectării în contabilitate a exportului de mărfuri în comision
o exercită prevederile concrete din contractele de comision, care reglementează aspectele juridice şi
financiare ale relaţiilor dintre comitenţi şi comisionari.
În general, decontarea operaţiilor ocazionate de derularea exportului în comision se realizează pe
baza unor tehnici şi modalităţi similare exportului pe cont propriu, indiferent de termenul încasării
creanţelor externe (la vedere sau la termen). Cu toate acestea, în cazul exporturilor în comision apar
anumite particularităţi generate de lipsa transferului de proprietate asupra mărfurilor destinate exportului.
Decontările ocazionate de exportul în comision sunt structurate în trei categorii:
1) –Decontări cu clienţii externi: se realizează în valuta convenită şi la termenele prevăzute în
contractele încheiate;
2) –Decontări cu unităţile prestatoare de servicii pe parcurs intern şi extern (operaţii suplimentare
efectuate la mărfuri, controlul calităţii, transport intern şi internaţional, asigurare etc.). Ca regulă generală,
decontarea serviciilor interne se realizează în lei, iar a celor externe în valută;
3) –Decontări cu unităţile producătoare: În cazul exportului în comision sumele datorate
furnizorilor de mărfuri se achită în valuta încasată de la extern, prin virament bancar.
Plata către unităţile producătoare se realizează după reţinerea din încasările realizate la extern a
sumelor reprezentând datorii achitate sau de plătit pentru servicii aferente exportului în comision şi a
comisionului cuvenit societăţii de comerţ exterior. Comisionul cuvenit societăţilor specializate se reţine, în
cazul exporturilor în comision cu încasare la vedere, integral în momentul încasării creanţelor de la extern.
Decontările cu clienţii externi, cu unităţile prestatoare de servicii pe parcurs extern şi cu unităţile
producătoare de bunuri se realizează, în marea lor majoritate, în valută. Ca urmare a faptului că între
momentul înregistrării obligaţiilor (creanţelor) în valută şi cel al plăţii (încasării) lor pot apare fluctuaţii ale
cursului de schimb valutar, cu ocazia decontării se determină şi eventualele diferenţe de curs valutar.
Observaţie: O problemă deosebită a decontării exporturilor de mărfuri în comision o ridică
eventualele diferenţe ocazionate de derularea operaţiunilor. Aceste diferenţe sunt structurate, după natura
lor, în:
- Diferenţe de cheltuieli. Aceste diferenţe pot apare dacă “la data facturării la extern unele cheltuieli
au fost antecalculate”6. În momentul cunoaşterii nivelului efectiv a cheltuielilor ocazionate de serviciile

5
Vişan, D., Noul sistem contabil al agenţilor economici din comerţul exterior, Ed. Economică, Bucureşti, 1994, p. 83
6
Vişan, D., Contabilitatea în comerţul exterior, Vol. 1, Ed. Economică, Bucureşti, 1995, p. 164
adiacente exportului propriu-zis (la primirea documentelor justificative) se identifică şi se înregistrează şi
diferenţele faţă de nivelul antecalculat;
- Diferenţe de curs valutar. Asemenea diferenţe pot apare în relaţiile cu toţi partenerii comerciali
implicaţi în derularea exportului în comision, şi anume:
- cu clienţii externi: diferenţa dintre cursul valutar din momentul facturării la extern (sau din
ultima zi bancară a lunii precedente) şi cel de la data încasării creanţelor;
- cu prestatorii de servicii: diferenţa de curs valutar între momentul primirii facturilor (sau din
ultima zi bancară a lunii precedente) şi cel al achitării obligaţiilor; dacă unele cheltuieli au
fost antecalculate, pot apare şi diferenţe de curs între momentul facturării la extern
(înregistrarea obligaţiei estimate) şi cel al primirii facturilor;
- cu unităţile producătoare: diferenţa dintre cursul valutar din momentul facturării la extern
(momentul înregistrării obligaţiei faţă de producător) sau din ultima zi bancară a lunii
precedente şi cel de la data plăţii datoriilor.
În principiu, nici o diferenţă aferentă exporturilor în comision nu ar trebui să afecteze gestiunea
societăţii de comerţ exterior (intermediare), ci ar trebui să fie suportată de comitent. Nu este exclusă însă
posibilitatea, ca prin prevederile contractuale să se decidă că numai o parte din diferenţe să facă obiectul
decontării către unitatea producătoare (de exemplu, numai diferenţele de cheltuieli) iar cealaltă parte să fie
suportate de societatea de comerţ exterior.
Diferenţele care apar în cazul exporturilor în comision se pot deconta între societatea de comerţ
exterior şi unitatea producătoare după încheierea fiecărei operaţiuni sau la anumite intervale de timp, în
funcţie de prevederile contractuale.
Decontarea operaţiilor specifice exportului în comision cu încasare la vedere se poate realiza prin
următoarele modalităţi: incasso - documentar, acreditiv documentar sau ordin de plată. Comisioanele
bancare generate de decontarea creanţelor şi datoriilor aferente exportului în comision se decontează cu
unităţile producătoare sau se suportă de comisionar, potrivit prevederilor contractuale.
Operaţiile privind exportul de mărfuri în comision presupun folosirea următoarelor conturi:
- 401 “Furnizori” asigură evidenţa datoriilor faţă de unităţile producătoare de mărfuri şi faţă de
prestatorii de servicii pe parcurs intern şi extern, generate de derularea exporturilor în comision, pe baza
facturilor primite. În cazul exportului în comision pe credit comercial, în cadrul obligaţiilor faţă de
producători se include şi dobânda facturată la extern. Deoarece contul 401 asigură atât evidenţa obligaţiilor
faţă de unitatea producătoare, cât şi faţă de societăţile prestatoare de servicii, se impune o organizare a
evidenţei analitice pe fiecare furnizor în parte;
- 408 “Furnizori – facturi nesosite” este folosit pentru evidenţa obligaţiilor faţă de prestatorii de
servicii de la care nu s-au primit încă facturile.
- 411 “Clienţi” asigură evidenţa creanţelor faţă de beneficiarii externi de mărfuri generate de
derularea exporturilor în comision. Conţinutul şi modul de funcţionare a acestui cont nu diferă faţă de
exportul pe cont propriu;
- 461 “Debitori diverşi” este folosit pentru evidenţa creanţelor faţă de unităţile producătoare,
generate de diferenţele nefavorabile între valoarea antecalculată a prestaţiilor aferente exportului în
comision, pentru care nu s-au primit facturi, şi valoarea lor efectivă în momentul primirii facturilor, precum
şi de diferenţele de curs valutar nefavorabile. Se debitează cu:
- diferenţele în plus între valoarea efectivă a prestaţiilor aferente exportului şi valoarea lor
antecalculată, la primirea facturilor, (401);
- diferenţele de curs valutar nefavorabile constatate la primirea facturilor restante (401);
- diferenţele de curs valutar nefavorabile constatate la încasarea creanţelor faţă de clienţi (4111);
- diferenţele de curs valutar nefavorabile constatate la plata datoriilor către unitatea producătoare şi
către societăţile prestatoare (5124).
În cazul exporturilor în comision pe credit comercial în debitul contului 461 se mai înregistrează:
- valoarea sconturilor acordate clienţilor pentru decontarea anticipată a creanţelor, care urmează a se
recupera de la unitatea producătoare (4111);
- valoarea sconturilor cedate băncilor pentru efectele de comerţ scontate înainte de scadenţă, la
solicitarea unităţii producătoare (5114)
 În credit se evidenţiază creanţele încasate de la unitatea producătoare (512) sau compensate cu
datoriile faţă de aceasta (462).
Soldul debitor reflectă sumele de recuperat de la unitatea producătoare;
- 462 “Creditori diverşi” este folosit pentru evidenţa datoriilor faţă de unităţile producătoare,
generate de diferenţele favorabile între valoarea antecalculată a prestaţiilor aferente exportului în comision,
pentru care nu s-au primit facturi, şi valoarea lor efectivă în momentul primirii facturilor, precum şi de
diferenţele de curs valutar favorabile. Se creditează cu:
- diferenţele în minus între valoarea efectivă a prestaţiilor aferente exportului şi valoarea lor
antecalculată, la primirea facturilor (408);
- diferenţele de curs valutar favorabile constatate la primirea facturilor restante (408);
- diferenţele de curs valutar favorabile constatate la încasarea creanţelor faţă de clienţi (5124);
- diferenţele de curs valutar favorabile constatate la plata datoriilor către unitatea producătoare şi
către unităţile prestatoare (401).
În credit se evidenţiază datoriile achitate către unitatea producătoare (512) sau compensate cu
creanţele faţă de aceasta (461).
Soldul creditor reflectă sumele de achitat unităţii producătoare.
- 6651 „Diferențe nefavorabile de curs valutar legate de elementele monetare exprimate în
valută” asigură evidenţa diferenţelor nefavorabile de curs valutar aferente comisionului încasat de la
clientului extern şi reţinut unităţii producătoare, respectiv pentru disponibilităţile băneşti, creanţele şi
datoriile în valută nedecontate la sfârşitul lunii. Se debitează cu:
- diferenţele nefavorabile de curs valutar aferente comisionului de intermediere (4111);
- diferenţele de curs valutar nefavorabile aferente disponibilităţilor în valută existente la sfârşitul
lunii (5124);
- diferenţele de curs valutar nefavorabile constatate cu ocazia evaluării creanţelor şi datoriilor
exprimate în valută, la sfârşitul lunii (167, 267, 401, 408, 411).
Se creditează la sfârşitul lunii cu valoarea soldului debitor preluat în contul de profit şi pierdere
(121). Nu prezintă sold la sfârşitul lunii;
- 704 “Venituri din lucrări executate şi servicii prestate” asigură evidenţa veniturilor obţinute din
comisioanele percepute unităţilor producătoare pentru intermedierea vânzării la extern a bunurilor;
- 7651 „Diferențe favorabile de curs valutar legate de elementele monetare exprimate în valută”
asigură evidenţa diferenţelor favorabile de curs valutar aferente comisionului încasat de la clientului extern
şi reţinut unităţii producătoare, respectiv pentru disponibilităţile băneşti, creanţele şi datoriile în valută
nedecontate la sfârşitul lunii. Se creditează cu:
- diferenţele favorabile de curs valutar aferente comisionului de intermediere (5124);
- diferenţele de curs valutar favorabile aferente disponibilităţilor în valută existente la sfârşitul lunii
(5124);
- diferenţele de curs valutar favorabile constatate cu ocazia evaluării creanţelor şi datoriilor
exprimate în valută, la sfârşitul lunii (167, 267, 401, 408, 411).
Se debitează la sfârşitul lunii cu valoarea soldului creditor preluat în contul de profit şi pierdere
(121). Nu prezintă sold la sfârşitul lunii;
Pentru reflectarea în contabilitate a exportului de mărfuri în comision pe credit comercial pe
termen lung, pe lângă conturile specifice exportului cu încasare la vedere, se mai folosesc şi următoarele
conturi:
- 167 “Alte împrumuturi şi datorii asimilate” este destinat să asigure evidenţa cotei de garanţie şi a
cotei de risc, penalităţi şi neprevăzute reţinute unităţilor producătoare;
- 2678 “Alte creanţe imobilizate” reflectă sumele imobilizate în cota de garanţie reţinută de clienţii
externi, dacă perioada de garanţie depăşeşte un an;
- 419 “Clienţi – creditori” este destinat evidenţei avansurilor încasate de la clienţii externi.
- 409 “Furnizori – debitori” evidenţiază avansurile transferate unităţilor producătoare pentru
începerea fabricaţiei produselor care fac obiectul exportului.
 Observaţie: Comparativ cu exportul de mărfuri pe cont propriu, la exporturile în comision apar şi
următoarele particularităţi:7
1) Nu intervin conturile de evidenţă a mărfurilor deoarece societăţile de comerţ exterior nu intră în
pproprietatea mărfurilor, asigurând doar intermedierea vânzării lor;
2) Prestaţiile aferente exporturilor în comision nu se înregistrează în conturile de cheltuieli ale
societăţii intermediare, fiind reflectate direct cu ajutorul conturilor de terţi;
3) În cazul exporturilor în comision pe termen mediu şi lung nu se pune problema constituirii de
provizioane pentru garanţii acordate clienţilor de către societatea de comerţ exterior deoarece operaţiile se
realizează în nume propriu, dar pe contul şi pe riscul unităţii producătoare.

3.3.4. Contabilitatea exportului de mărfuri în comision pe credit comercial

Exportul în comision pe credit comercial reprezintă o formă a exportului în care încasarea de către
unitatea producătoare, prin intermediul societăţii de comerţ exterior, a contravalorii mărfurilor vândute se
realizează la un anumit termen de la livrare sau în mod eşalonat, potrivit clauzelor stabilite prin contractul
extern.
În funcţie de scadenţa decontării mărfurilor exportate în comision pe credit comercial, exportul
poate fi:
- pe credit comercial pe termen scurt (scadenţa decontării este de până la un an);
- pe credit comercial pe termen mediu (1-5 ani) şi lung (peste 5 ani).
Pe lângă caracteristicile decontării mărfurilor exportate cu încasare la vedere, în cazul exportului
în comision pe credit comercial apar anumite particularităţi:8
1) Exportul de mărfuri pe credit comercial se practică atunci când partenerul extern nu dispune de
resurse financiare pentru a-şi achita obligaţiile faţă de furnizor, mai ales în cazul exporturilor de volum,
complexitate şi valori ridicate. Societatea de comerţ exterior nu este implicată în finanţarea exporturilor în
comision pe credit comercial, acest rol revenindu-i unităţii producătoare;
2) În perioada de timp de la livrarea mărfurilor şi până la încasarea lor, unitatea producătoare îşi
imobilizează fondurile proprii la nivelul valorii mărfurilor vândute sau apelează la credite furnizate de terţi,
generatoare de dobânzi. Recuperarea de către producător a cheltuielilor efectuate cu plata dobânzilor pentru
creditele contractate se realizează pe seama dobânzilor percepute clientului extern. Diferenţa între dobânda
încasată de la extern şi dobânda plătită la intern se reflectă în gestiunea unităţii producătoare;
3) După scadenţa încasării creanţelor de la extern, exportul pe credit comercial se structurează în:
-export în comision pe credit comercial pe termen scurt (până la 1 an);
-export în comision pe credit comercial pe termen mediu (1-5 ani) şi lung (peste 5 ani).
Exportul în comision pe credit comercial pe termen scurt se practică de regulă pentru mărfuri
generale, iar scadenţa decontării se înscrie în factură.
Exportul în comision pe credit comercial pe termen mediu şi lung se practică pentru mărfuri
complexe, cu valoare ridicată, a căror scadenţă de rambursare depăşeşte durata unui exerciţiu financiar.
Efortul financiar ridicat al unităţii producătoare şi pe o perioadă mai îndelungată, determină ca decontarea
cu clienţii externi şi cu unităţile producătoare a exporturilor pe credit comercial pe termen mediu şi lung
să se realizeze etapizat, astfel:
-Înainte de punerea în fabricaţie a bunurilor destinate exportului unităţile producătoare încasează,
prin intermediul SCE, sub formă de avans o parte (cca. 10-25%) din valoarea lor internaţională. Aceste
avansuri se decontează de către SCE cu clienţii externi şi unităţile producătoare la facturarea mărfurilor;
-La livrare, se mai încasează o parte din valoarea internaţională a mărfurilor exportate, precum şi
cheltuielile externe de circulaţie în totalitate. SCE reţin, din suma încasată de la extern, contravaloarea
cheltuielilor de circulaţie (pentru achitarea obligaţiilor faţă de prestatorii de servicii) şi achită diferenţa
unităţilor producătoare. Separat, beneficiarii mărfurilor exportate reţin o cotă de garanţie, care, în condiţiile

7
Toma, C., Contabilitatea în comerţul exterior, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2005, p. 139
8
Vişan, D., Noul sistem contabil al agenţilor economici din comerţul exterior, Ed. Economică, Bucureşti, 1994, pp. 97-99
derulării normale a relaţiilor contractuale, va fi restituită la expirarea perioadei de garanţie. La rândul lor,
SCE reţin unităţilor producătoare cota de garanţie reţinută de clienţi;
-Diferenţa dintre valoarea internaţională a mărfurilor şi sumele decontate se încasează în rate
plătibile la intervalele stabilite prin contractul extern (anual, semestrial, trimestrial etc.) sau integral, la
scadenţa convenită. Sumele încasate de la clienţii externi sunt transferate de către SCE unităţilor
producătoare. De regulă, comisionul de intermediere se reţine de către SCE unităţilor producătoare la plata
ultimei rate încasate de la clientul extern, deşi nu este exclusă şi reţinerea acestuia la început sau în mod
eşalonat, pe parcursul încasării ratelor de la beneficiarul mărfurilor exportate, dacă în contractul încheiat
există o asemenea prevedere;
4) Perioada de creditare a clientului extern influenţează şi modul de calcul al dobânzii externe.
Dobânda externă, la exporturile pe credit comercial pe termen scurt, se calculează după formula dobânzii
simple, iar la exporturile pe credit comercial pe termen mediu şi lung, după formula dobânzii compuse
(Vezi relaţiile de calcul prezentate Decontarea exportului pe cont propriu pe credit comercial). Dobânda
încasată de la extern se decontează de către SCE unităţilor producătoare, aflate în postura de finanţator al
exportului;
5). În contractul extern poate fi prevăzută posibilitatea decontării anticipate termenului de plată
stabilit, din iniţiativa clientului extern, caz în care acesta beneficiază de o reducere de preţ denumită
discont. Valoarea discontului cedat clientului extern se reţine din suma datorată de SCE unităţii
producătoare;
6). Pentru decontarea exporturilor pe credit pot fi utilizate şi efecte de comerţ, reprezentate prin:
cambii, bilete la ordin şi cecuri. Dacă efectele de comerţ sunt scontate înainte de scadenţă, la solicitarea
unităţilor producătoare, scontul reţinut de bancă se decontează de către SCE cu producătorul;
7). La exporturile în comision pe credit comercial pe termen mediu şi lung, SCE reţin unităţilor
producătoare, la facturarea mărfurilor la extern, “şi o cotă de risc, penalităţi şi neprevăzute la dispoziţia
SCE pentru efectuarea de cheltuieli cu această destinaţie în perioada de garanţie.
La expirarea perioadei de garanţie SCE restituie unităţilor cota de risc, penalităţi şi neprevăzute
neconsumată…”.9
Modalitatea de decontare a creanţelor şi datoriilor, scadenţa decontării creanţelor externe, natura
mărfurilor exportate etc. sunt elemente care influenţează sistemul de conturi folosit şi metodologia de
reflectare în contabilitate a operaţiilor privind exportul de mărfuri în comision.

9
Vişan, D., Contabilitatea în comerţul exterior, Vol. 1, Ed. Economică, Bucureşti, 1995, p. 176
 Capitolul 4 CONTABILITATEA IMPORTULUI DE MĂRFURI
Importul de mărfuri realizat prin intermediul societăţilor specializate prezintă o metodologie
contabilă diferenţiată în funcţie de criteriile care stau la baza structurării acestuia.

4.1. Delimitări şi structuri privind importul de mărfuri

Principalele criterii care stau la baza structurării importului de mărfuri derulat prin intermediul
societăţilor de comerţ exterior sunt comune cu cele utilizate la exporturi şi anume:10
 după modalităţile de realizare de către societăţile de comerţ exterior a importului de mărfuri:
- import de mărfuri pe cont propriu şi
- import de mărfuri în comision.
Structurarea importului în funcţie de modalitatea de realizare constituie criteriul esenţial care va fi
avut în vedere la reflectarea operaţiilor în contabilitate;
 după termenul de decontare a mărfurilor importate, distingem:
- import cu plata la vedere şi
- import pe credit comercial.
Termenul de decontare a importului constituie cel de-al doilea criteriu (combinat cu modalitatea de
realizare) care va genera o metodologie contabilă diferenţiată la înregistrarea operaţiilor;
 după modalităţile de decontare cu furnizorii externi:
- import cu decontare prin acreditiv;
- import cu decontare prin incasso - documentar şi
- import cu decontare prin efecte de comerţ.
Modalităţile concrete de decontare cu furnizorii externi influenţează, în primul rând, conturile
utilizate la înregistrarea operaţiilor de decontare;
 după condiţiile de livrare, importul poate fi realizat în una din condiţiile de livrare prezentate la
subcapitolul Preţurile internaţionale.
Condiţia de livrare influenţează nivelul şi structura preţurilor externe, nivelul cheltuielilor şi
veniturilor, precum şi răspunderile părţilor privind riscurile generate de locul în care marfa trece din
proprietatea vânzătorului în cea a cumpărătorului;
 după natura mărfurilor care fac obiectul importului, importul poate fi: cu mărfuri generale sau
cu mărfuri complexe.
De regulă, importul cu mărfuri generale (bunuri de larg consum) se practică în cazul decontării
datoriilor la vedere, iar importul cu mărfuri complexe (echipamente tehnologice, în special) intervine la
cumpărările pe credit comercial;
 după destinaţia mărfurilor, importul poate fi realizat pentru consum intern sau pentru reexport.

4.2. Contabilitatea importului de mărfuri pe cont propriu

Importul pe cont propriu reprezintă o formă a modalităţii indirecte de import în care societăţile de
comerţ exterior cumpără mărfuri de la furnizorii externi pentru a le revinde apoi la intern în numele, pe
contul şi pe riscul lor. În acest caz, rezultatele economico-financiare ale operaţiilor de comerţ exterior
(profitul sau pierderea) se reflectă integral în gestiunea societăţilor specializate.

10
Vişan, D., Contabilitatea în comerţul exterior, Vol. 1, Ed. Economică, Bucureşti, 1995, p. 188
 4.2.1. Bazele juridice ale importului de mărfuri pe cont propriu

În domeniul importului de mărfuri pe cont propriu, reglementarea juridică a operaţiilor desfăşurate

de către societăţile specializate se referă la: contractarea importurilor şi regimul vamal al importurilor.

4.2.1.1. Contractarea importurilor11

Importurile pe cont propriu sunt reglementate din punct de vedere juridic de următoarele
categorii de contracte:
-contracte ferme încheiate la extern cu unităţile producătoare;
-contracte ferme încheiate la intern cu beneficiarii mărfurilor importate;
-contracte (interne/externe) încheiate cu societăţi specializate care asigură prestarea serviciilor
necesare derulării normale a importurilor (transport pe parcurs intern şi/sau extern, prelucrare, sortare şi
ambalare, control şi certificare a calităţii mărfurilor, asigurare etc.).
a) Contractele externe încheiate cu unităţile producătoare de mărfuri stabilesc principalele
drepturi şi obligaţii ale părţilor participante la vânzarea-cumpărarea internaţională de bunuri. Contractele
externe se supun unor reguli şi uzanţe stabilite prin dreptul comercial internaţional, aspectele de natură
juridică şi economică fiind reglementate de organisme specializate în domeniu, prin elaborarea unor
contracte tipizate.
Principalele clauze ale contractului de vânzare-cumpărare internaţională se referă la: părţile
contractante; obiectul contractului; preţul extern; condiţia de livrare; expediţia şi transportul mărfurilor;
termenul de livrare; recepţia şi controlul mărfurilor; condiţia de plată; asigurarea mărfurilor; reclamaţiile
părţilor şi soluţionarea acestora; exonerarea de răspundere; rezoluţiunea şi rezilierea contractului; arbitrajul
şi dispoziţiile finale (Vezi şi Contractarea exporturilor).
b) Contractele interne încheiate cu beneficiarii mărfurilor importate asigură reglementarea
principalelor drepturi şi obligaţii ale părţilor participante la actul de vânzare-cumpărare al bunurilor
provenite din import. Aceste contracte, fiind încheiate la intern, sunt reglementate prin legislaţia comercială
naţională, prezentând aceleaşi clauze pe care le conţine orice contract încheiat între două persoane juridice
autohtone (părţile contractante, obiectul contractului, termenele şi modalităţile de plată, obligaţiile părţilor
contractante, durata contractului, soluţionarea litigiilor, clauze speciale şi dispoziţii finale - Vezi şi
Contractarea exporturilor).
c) Contractele (interne/externe) încheiate cu societăţi specializate care asigură derularea normală a
importurilor. Aceste contracte sunt destinate să asigure furnizarea de servicii necesare realizării
importurilor, servicii reprezentate de: transport pe parcurs intern şi/sau extern; prelucrare, sortare şi
ambalare; control şi certificare a calităţii mărfurilor; asigurare etc. În funcţie de naţionalitatea furnizorilor
de servicii (autohtoni sau străini), contractele încheiate prezintă caracteristicile şi clauzele principale ale
contractelor interne sau externe de vânzare-cumpărare. Totuşi, fiind destinate prestărilor de servicii, aceste
contracte au anumite particularităţi determinate de: lipsa obiectului material al contractului; modalitatea
concretă a efectuării serviciului (de exemplu, transportul poate fi realizat cu mijloace diferite); apartenenţa
naţională a partenerului etc.

4.2.1.2. Regimul vamal al importurilor

Potrivit Regulamentului UE nr. 952/2013 al Parlamentului european și al Consiliului din 9
octombrie 2013 de stabilire a Codului vamal al Uniunii „Toate mărfurile destinate plasării sub un regim
vamal, cu excepția regimului de zonă liberă, fac obiectul unei declarații vamale corespunzătoare
acestui regim” (art. 158, alin. 1).
Declarațiile vamale standard conțin toate datele necesare pentru aplicarea dispozițiilor
privind regimul vamal sub care sunt declarate mărfurile. Declarațiile vamale sunt ȋnsoțite de
documentele justificative solicitate de autoritatea vamalǎ pentru aplicarea dispozițiilor regimului

11
Toma, C., Contabilitatea în comerţul exterior, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2005, pp. 168-169
vamal pentru care mărfurile sunt declarate și trebuie să se afle în posesia declarantului și la
dispoziția autorităților vamale în momentul depunerii declarației vamale.
Autoritățile vamale pot accepta ca o persoană să plaseze mărfurile sub un regim vamal pe
baza unei declarații simplificate care poate omite o parte dintre datele conținute ȋn declarația vamalǎ
standard sau dintre documentele justificative care o ȋnsoțesc.
Declarația vamală poate fi depusă de către orice persoană care este în măsură să furnizeze
toate informațiile care sunt solicitate pentru aplicarea dispozițiilor care reglementează regimul
vamal pentru care se declară mărfurile. Această persoană trebuie să fie, de asemenea, în măsură să
prezinte mărfurile în cauză sau să asigure prezentarea acestora în vamă.
Ȋn cazul în care acceptarea unei declarații vamale impune anumite obligații pentru o anumită
persoană, respectiva declarație este depusă de către această persoană sau de către reprezentantul
său.
Biroul vamal la care se depune declarația vamală acordă liberul de vamă pentru mărfuri luând în
considerare rezultatele propriilor controale pentru verificarea declarației vamale; rezultatele controalelor
desfășurate de biroul vamal la care sunt prezentate mărfurile pentru verificarea declarației vamale și
rezultatele controalelor aplicabile mărfurilor introduse sau scoase de pe teritoriul vamal al Uniunii.
În cazul în care plasarea mărfurilor sub un regim vamal antrenează nașterea unei datorii vamale,
acordarea liberului de vamă pentru mărfuri este condiționată de plata cuantumului taxelor la import sau la
export corespunzătoare datoriei vamale sau de constituirea unei garanții pentru acoperirea acestei datorii.
Dacǎ pentru aplicarea dispozițiilor privind regimul vamal pentru care mărfurile sunt declarate,
autoritățile vamale solicită constituirea unei garanții, liberul de vamă pentru aceste mărfuri sub regimul
vamal în cauză nu poate fi acordat decât după constituirea acestei garanții.
Potrivit Regulamentului UE menționat anterior „Mărfurile neunionale destinate introducerii pe piața
Uniunii sau pentru uz sau consum personal în interiorul teritoriului vamal al Uniunii fac obiectul punerii în
liberă circulație.” (art. 201 alin. 1).
Punerea în liberă circulație implică:
a) perceperea taxelor la import datorate;
b) perceperea, dacă este cazul, a altor taxe conform dispozițiilor relevante în vigoare în materie de
percepere a taxelor respective;
c) aplicarea de măsuri de politică comercială, precum și de măsuri de prohibiție sau restricție, cu
condiția ca acestea să nu fi fost aplicate într-un stadiu anterior; și
d) îndeplinirea altor formalități prevăzute pentru importul de mărfuri.
Punerea în liberă circulație conferă mărfurilor neunionale statutul vamal de mărfuri unionale.
Punerea în liberă circulaţie atrage aplicarea măsurilor de politică comercială şi îndeplinirea
formalităţilor vamale prevăzute pentru importul mărfurilor, precum şi încasarea oricăror drepturi legal
datorate.
Datoria vamală apare în momentul acceptării declaraţiei vamale în cauză. Aceasta are la bază
valoarea în vamă şi urmăreşte aplicarea corespunzătoare a reglementǎrilor naționale și comunitare
prevăzute de dispoziţiile legale care reglementează domenii specifice legate de schimbul de mărfuri.
Valoarea în vamă se declară de către importator, care este obligat să depună la biroul vamal o
declaraţie pentru valoarea în vamă, însoţită de facturi sau de alte documente de plată a mărfii şi a
cheltuielilor pe parcurs extern, aferente acesteia.
Baza inițială pentru valoarea în vamă a mărfurilor este valoarea de tranzacție, adică prețul efectiv
plătit sau de plătit pentru mărfuri atunci când sunt vândute pentru export către teritoriul vamal al Uniunii,
ajustat, dacă este cazul.
Prețul efectiv plătit sau de plătit este plata totală efectuată sau de efectuat de către cumpărător
vânzătorului sau de către cumpărător unui terț în beneficiul vânzătorului pentru mărfurile importate și
cuprinde toate plățile efectuate sau de efectuat drept condiție a vânzării mărfurilor importate.
Pentru a se determina valoarea în vamă, la prețul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfurile
importate se adaugă elementele următoare, în măsura în care sunt suportate de cumpărător, dar nu sunt
incluse în prețul efectiv plătit sau de plătit pentru mărfuri:
 - comisioanele și cheltuielile de brokeraj, cu excepția comisioanelor de cumpărare;
- costul containerelor care, în scopuri vamale, sunt considerate inseparabile de mărfurile în cauză;
- costul ambalajului, care include atât manopera, cât și materialele;
- cheltuielile de transport și costul asigurării mărfurilor importate;
- costurile de încărcare și manipulare legate de transportul mărfurilor importate.
Pentru determinarea valorii în vamă, nu se includ următoarele elemente:
- costul pentru transportul mărfurilor importate după intrarea lor pe teritoriul vamal al Uniunii;
- cheltuielile pentru construcție, montare, asamblare, întreținere sau asistență tehnică, întreprinse
după intrarea pe teritoriul vamal al Uniunii a mărfurilor importate, cum ar fi instalații, utilaje sau
echipamente industriale;
- dobânzile în temeiul unui acord de finanțare încheiat de cumpărător și referitor la achiziționarea
mărfurilor importate, indiferent dacă finanțarea este acordată de vânzător sau de o altă persoană, cu condiția
ca acordul de finanțare să fi fost încheiat în scris și, după caz, cumpărătorul să poată face dovada
îndeplinirii următoarelor condiții:
(i) astfel de mărfuri sunt vândute efectiv la prețul declarat ca preț efectiv plătit sau de plătit;
(ii) rata dobânzii pretinsă nu depășește nivelul predominant pentru astfel de tranzacții în țara și la
momentul în care s-a acordat finanțarea;
- cheltuielile pentru dreptul de reproducere a mărfurilor importate în Uniune;
- comisioanele de cumpărare;
- taxele la import sau alte taxe de plătit în Uniune pentru importul sau vânzarea mărfurilor;
În cazul în care valoarea în vamă a mărfurilor nu poate fi determinată prin aplicarea prevederilor
anterioare, aceasta poate fi stabilită stabilită astfel:
(a) valoarea de tranzacție a mărfurilor identice vândute pentru export către teritoriul vamal al
Uniunii și exportate în același sau aproximativ același moment cu mărfurile care se evaluează;
(b) valoarea de tranzacție a mărfurilor similare vândute pentru export către teritoriul vamal al
Uniunii și exportate în același sau aproximativ același moment cu mărfurile care se evaluează;
(c) valoarea bazată pe prețul unitar la care mărfurile importate sau mărfuri identice sau similare cu
cele importate sunt vândute pe teritoriul vamal al Uniunii, totalizând cantitatea cea mai mare, către
persoane care nu au legătură cu vânzătorii; sau
(d) valoarea calculată, care constă în suma:
(i) costului sau valorii materialelor și fabricării sau altor transformări în procesul de fabricare a
mărfurilor importate;
(ii) unui cuantum al profitului și cheltuielilor generale egale cu cele care se reflectă în mod obișnuit
în vânzările de mărfuri de aceeași natură sau tip cu mărfurile evaluate care sunt fabricate de producători în
țara exportatoare pentru a fi exportate în Uniune.
Autoritățile competente publică și/sau pun la dispoziție pe Internet cursul de schimb aplicabil, în
cazul în care o conversie monetară este necesară pentru unul dintre motivele următoare:
(a) elementele care servesc la determinarea valorii în vamă a unor mărfuri sunt exprimate într-o altă
monedă decât cea a statului membru în care se determină valoarea în vamă;
(b) contravaloarea monedei euro în monede naționale este necesară pentru determinarea clasificării
tarifare a mărfurilor și a cuantumului taxelor la import și la export, inclusiv a pragurilor de valoare din
Tariful Vamal Comun.
În cazul în care o conversie monetară este necesară pentru alte motive decât cele menționate
anterior, contravaloarea monedei euro în monede naționale care trebuie aplicată în cadrul legislației vamale
se fixează cel puțin o dată pe an.
Potrivit reglementărilor vamale romȃnești ȋncepând cu data de 1 mai 2016, în aplicarea art. 146 din
Regulamentul de punere în aplicare (UE) 2015/2447 al Comisiei în situaţia în care valoarea în vamă a
mărfurilor este exprimată în altă monedă decât cea naţională, cursul de schimb folosit la determinarea
acestei valori este cursul de schimb stabilit şi comunicat de Banca Naţională a României în penultima zi de
miercuri a lunii anterioare lunii în care se utilizează.
 4.2.2. Organizarea financiar-contabilă a importului pe cont propriu

Importul de mărfuri pe cont propriu prezintă a serie de caracteristici determinate de: traseul pe care
circulă mărfurile destinate importului, modalitatea de decontare a creanţelor şi datoriilor, scadenţa
decontării datoriilor externe, natura mărfurilor importate etc.
Astfel, mărfurile destinate importului pot urma trasee diferite, în funcţie de condiţiile de livrare
prevăzute în contractele încheiate cu furnizorii externi şi cu clienţii interni, precum şi de politica adoptată
de societatea exportatoare, în materie de valorificare a importurilor. Principalele trasee pe care pot circula
mărfurile destinate importului au fost avute în vedere în capitolul 2 (Vezi Preţurile naţionale).
La importul pe cont propriu, intervine de regulă un proces de gestionare a mărfurilor, prealabil
vânzării la intern.

4.2.2.1. Decontarea importului de mărfuri pe cont propriu

În general, decontarea operaţiilor ocazionate de derularea importului pe cont propriu se realizează
pe baza unor tehnici şi modalităţi similare, indiferent de termenul plăţii datoriilor externe (la vedere sau la
termen). Cu toate acestea, în cazul importurilor pe credit comercial apar anumite particularităţi, determinate
de efectele creditării importatorului de către exportator.

4.2.2.1.1. Decontarea importului pe cont propriu cu plata la vedere

Decontările ocazionate de importul mărfurilor sunt structurate în patru categorii:
1) –Decontări cu furnizorii externi de mărfuri se realizează în valuta convenită şi la termenele
prevăzute în contractele încheiate. Sumele datorate furnizorilor de mărfuri se achită prin virament bancar, în
termenul normal de decontare, potrivit clauzelor din contractele încheiate sau prin efecte de comerţ (trată,
bilet la ordin, cec) acceptate de furnizori, la care scadenţa de plată este mai mare;
2) –Decontări cu unităţile prestatoare de servicii pe parcurs extern şi intern (operaţii suplimentare
efectuate la mărfuri, controlul calităţii, transport intern şi internaţional, asigurare etc.): Ca regulă generală,
decontarea serviciilor interne se realizează în lei, iar a celor externe în valută;
Ca urmare a faptului că între momentul înregistrării obligaţiilor în valută şi cel al plăţii lor pot apare
fluctuaţii ale cursului de schimb valutar, cu ocazia decontării se determină şi eventualele diferenţe de curs,
în baza relaţiei:
DCV = Vp * (Csa – Csi), în care: (4.1.)
DCV = Diferenţa de curs valutar;
Vp = Suma în valută plătită;
Csa = Curs de schimb actual la plată;
Csi = Curs de schimb istoric la înregistrarea datoriei sau la sfârşitul exerciţiului precedent.
Diferenţa de curs rezultată poate fi favorabilă când cursul de schimb actual este mai mic decât cel
istoric sau nefavorabilă în situaţia inversă. În contabilitate aceste diferenţe se reflectă ca venituri sau
cheltuieli financiare, după caz;
3) –Decontări cu autorităţile vamale reprezentate de taxa vamală, accizele şi orice alte sume care se
cuvin statului la importul de mărfuri.
4) –Decontări cu beneficiarii mărfurilor importate: Sumele de încasat de la clienţii interni se achită
în lei prin virament bancar, în termenul normal de decontare, potrivit clauzelor din contractele încheiate.
Aceste creanţe pot fi decontate şi prin efecte de comerţ (trată, bilet la ordin, cec) acceptate, la care scadenţa
de plată este mai mare.
Din analiza relaţiilor de decontare specifice importului de mărfuri constatăm că preţul extern
complet de import, care reprezintă valoarea în vamă (valoarea la frontiera română), cuprinde:
1)- preţul net al mărfii (preţul de import);
2)- cheltuielile cu transportul mărfurilor pe parcurs extern;
3)- cheltuielile adiacente transportului de mărfuri, achitate pe parcurs extern;
4)- costul asigurării;
5)- alte cheltuieli efectuate pe parcurs extern.
 Preţul de vânzare la intern al mărfurilor importate cuprinde următoarele componente12:
- cheltuielile externe făcute cu aducerea mărfurilor în ţară;
- plăţile făcute în vamă (cu excepţia TVA);
- cheltuielile efectuate pe parcurs intern;
- adaosul SCE, cunoscut şi sub denumirea de marja importatorului.
1) Cheltuielile externe ocazionate de aducerea mărfurilor în ţară coincid cu valoarea externă a
mărfurilor importate (valoarea în vamă). Dacă la sosirea mărfurilor în ţară nu se cunoaşte mărimea efectivă
a unor cheltuieli externe de circulaţie, acestea ar putea să fie luate în calculul valorii externe franco –
frontiera română pe baza unor cote procentuale care se aplică la preţul de import. Diferenţa dintre
cheltuielile externe de circulaţie efective (înregistrate pe baza documentelor primite de la furnizori) şi cele
determinate pe bază de cote procentuale se regularizează pe seama cheltuielilor de exploatare privind
mărfurile importate.
2) Plăţile efectuate în vamă sunt reprezentate de taxa vamală, accize, taxa pe valoarea adăugată şi
orice alte sume care se cuvin statului la importul de mărfuri.
Taxele vamale se constituie din sumele percepute de statul român pentru bunurile care trec frontiera
de stat. Deşi, în principiu, taxele vamale pot fi calculate pentru importuri, exporturi şi pentru operaţiile de
tranzit, în prezent se practică o asemenea formă de impozitare pentru importul de bunuri şi servicii, în
scopul de a asigura protejarea produselor indigene faţă de concurenţa celor străine. Taxele vamale sunt
diferenţiate pe feluri de bunuri şi se determină prin aplicarea cotelor legale prevăzute în “Regimul tarifar de
import” la valoarea în vamă, transformată în lei. Taxele vamale se plătesc la organele vamale o dată cu
depunerea declaraţiei vamale de import.
Accizele “reprezintă taxe speciale de consumaţie care se datorează bugetului de stat pentru anumite
produse din ţară şi din import”13. Rolul accizelor este de a reduce consumul de bunuri considerate de lux
sau care afectează sănătatea consumatorilor, cum sunt: produsele petroliere, alcoolul, produsele din tutun,
cafeaua şi alte bunuri (confecţii din blănuri naturale, bijuterii, autoturisme, telefoane mobile, aparatură
video etc.). Accizele se determină, înaintea stabilirii TVA, prin aplicarea unor cote procentuale la baza de
calcul, reprezentată de preţul de livrare (la produsele autohtone) şi costul de achiziţie în vamă (la produsele
importate).
Taxa pe valoarea adăugată aferentă importurilor are ca bază de impozitare valoarea în vamă a
bunurilor, stabilită conform legislaţiei vamale în vigoare, la care se adaugă taxele vamale, accizele şi alte
taxe, exclusiv taxa pe valoarea adăugată, datorate pentru importul de bunuri.
Sunt cuprinse în baza de impozitare, în măsura în care nu au fost cuprinse în aceasta, cheltuielile
accesorii precum comisioanele, cheltuielile de ambalare, transport şi asigurare care intervin până la primul
loc de destinaţie a bunurilor în România14.
Nu sunt cuprinse în baza de impozitare:
a) rabaturile, remizele, risturnele, sconturile și alte reduceri de preț, acordate de furnizori
direct clienților la data exigibilității taxei;
b) sumele reprezentând daune-interese, stabilite prin hotărâre judecătorească
definitivă/definitivă și irevocabilă, după caz, penalizările și orice alte sume solicitate
pentru neîndeplinirea totală sau parțială a obligațiilor contractuale, dacă sunt percepute
peste prețurile și/sau tarifele negociate;
c) dobânzile, percepute după data livrării sau prestării, pentru plăți cu întârziere;
d) valoarea ambalajelor care circulă între furnizorii de marfă și clienți, prin schimb, fără
facturare;
e) sumele achitate de o persoană impozabilă în numele și în contul altei persoane și care
apoi se decontează acesteia, inclusiv atunci când locatorul asigură el însuși bunul care
face obiectul unui contract de leasing financiar sau operațional și refacturează locatarului

12
Vişan, D., Contabilitatea în comerţul exterior, Vol. 1, Ed. Economică, Bucureşti, 1995, pp. 190-194
13
Istrate, C., Fiscalitate şi contabilitate în cadrul firmei, Ed., Polirom, Iaşi, 1999, p. 154
14 *
* * Legea nr. 227/8.09.2015 privind Codul fiscal (publicată în Monitorul Oficial al Romȃniei, Partea I, nr. 688/10.09.2015), cu
modificările și completările ulterioare, TITLUL VII – „Taxa pe valoarea adăugată”, art. 286 alin. 4
 costul exact al asigurării, precum și sumele încasate de o persoană impozabilă în numele
și în contul unei alte persoane.
În cazul în care elementele care servesc la determinarea bazei de impozitare la import sunt
exprimate într-o valută străină, cursul de schimb la care se face evaluarea este cel stabilit pentru calculul
valorii în vamă.
3) Cheltuielile efectuate pe parcurs intern se concretizează în: transportul bunurilor de la vamă la
depozitul societăţii de comerţ exterior; cheltuielile cu depozitarea mărfurilor şi transportul bunurilor de la
depozitul societăţii de comerţ exterior la beneficiarul de import, operaţiile suplimentare de prelucrare,
sortare ambalare etc., efectuate prin intermediul unor unităţi specializate.
4) O altă componentă a preţului de vânzare la intern a mărfurilor importate o constituie marja
importatorului (adaosul SCE). Ea are rolul de a compensa cheltuielile efectuate pe parcurs intern,
cheltuielile de funcţionare şi de a asigura profitul SCE importatoare. Adaosul importatorului se calculează
prin cote procentuale stabilite de fiecare SCE importatoare, care se aplică la valoarea externă FFR în valută,
transformată în lei la cursul zilei din data livrării la intern sau la costul de achiziţie.