O carte în răspăr

Andrei Simuţ, Calvarium, Timişoara, 2009, Editura Bastion, colecţia Gordium, 412 p.

Sigur, niciodată nu poţi să ştii de unde sare iepurele, iar iepurele

sigur că – odată şi-odată ! – sare de unde nici nu te aştepţi ! Aşa, ca să mai
zdruncine certitudini anchilozate prematur şi nejustificat, rutine de
previzibilitate discutabile. Un exemplu recent: un succes, o victorie, chiar, a
„textualismului“, vine de la cine nu te aştepţi. De la un tânăr. Nu de la
vreunul din cincuagenarii cvasi-sexagenari care sunt ţinuţi (dar... mai sunt ?)
să reprezinte, peste mode şi timp, „optzecismul“ , acea bête noire a „tinerei
critici“ (care nu e de fapt tânără, fireşte, ci matură: e critica activă, de azi...),
detestat din principiu, ca desuet, până-ntr-atâta încât am început să ne
obişnuim cu „ticul“-scuză al unor comentatori, în cazul examinării unor
cărţi cât de cât bune, scrise de optzecişti sau asimilaţi, cărora li se recunosc
virtuţile după o precizare de genul: „Deşi optzecist şi textualist, autorul
reuşeşte totuşi...“ , ori: „E tot ce poate fi dat mai bun de un optzecist
textualist...“ etc.
Adevărul este că, rigidizat şi „partiţionat“ de progresele teoriei
literare aplicate la producţia literară naţională mai mult sau mai puţin
recentă şi, totodată, de afilierea oarecum partizană (desigur legitimă, de
opţiune estetică sinceră, „generaţionistă“), comentariul – şi receptarea
obştească, în urma lui – sunt păgubitor simplificate.
Textualismul a devenit o sperietoare, un „personaj negativ“ (un bad
guy din filmele de acţiune americane…), un factor menit să compromită din
oficiu o carte. Sigur, se acceptă că unii scriitori, fie ei chiar optzecişti, au
dat, practicându-l în diferite chipuri, opere remarcabile (de pildă excelenta
Pupa russa, a regretatului Gheorghe Crăciun, admirată cvasi-unanim, cel
puţin în declaraţii…), dar aşa, în general, „textualismul“ de orice fel e
repudiat, e menit rolului de „exemplu negativ“ („aşa nu !“), nu (ne mai)
place, e „câh!“ (sau, chiar, „bu-hu-hu !“).
Mod de a vedea lucrurile care se vădeşte, totuşi, pripit şi tranşant
fără supleţe, şi de aceea păgubos, în ultimă analiză.
Bineînţeles că opţiunile estetice ale prozatorilor – fie ele declarate,
explicitate prin manifeste ori eseuri de autocomentariu, fie implicite,
depistabile prin examinarea directă a operelor – au evoluat simţitor şi destul
de accelerat în ultimele circa două decenii.
Ştim prea bine că, de pildă, în proză, după ce a doua jumătate a
anilor nouăzeci părea să fie epoca de înflorire a unui anumit fel de roman
„apocaliptic“, „marele“ roman postmodernist apocaliptic, eshatologic,
milenarist, clădit prin recurs la motivele ori „miturile“ enigmei, conspiraţiei
oculte, catastrofei etc., roman eventual „pynchonian“, cu obiective
ambiţioase, vizând în fond sondarea rosturilor ultime ale existentului şi
propunând o revelaţie majoră, un fel de „mântuire“ literară (dar opera
copios cu carnavalescul, fantasticul, fabulosul, apocalipticul, deriziunea
tragică şi tragismul derizoriu), dar ne amintim şi că acel moment de
strălucire s-a istovit destul de curând şi că, tot cam pe atunci, ori imediat
după aceea, pe la începutul anilor două mii, am fost martori la un anumit
boom al biografismului frust minimalist, mizerabilist, decepţionist,
deprimist, eventual neo-expresionist şi neo-autentist, cu aplecare către
tematica „scandaloasă“ inabordabilă înainte de 1990 (sexualitate explicită,
marginalitate socială, delicvenţă, toxicomanie etc.), fenomen care se află,
acum, la rândul lui, în reflux, în prim planul actualităţii editoriale
coagulându-se, încă incert, noi tendinţe şi formule, toate acestea pe fondul
persistenţei ivirii, cu o regularitate oarecum constantă, a unor scrieri –
uneori notabile, şi chiar remarcabile – ţinând de modalităţi de scriitură, de
viziuni şi de opţiuni estetice presupus perimate şi „depăşite“. Trebuie
observat că, în ultimii câţiva ani, cărţile efectiv „de raftul întâi“, efectiv
foarte bune, unanim remarcate, recunoscute şi gustate – dincolo de ori în
pofida posibilelor fidelităţi partizan-mediatic-comerciale perturbatoare de
ierarhii… – nu sunt emanaţia vreunei grupări scriitoriceşti „organizate“
militant, cu manifest şi reţetar unic, cu avânt programatic şi planificat, ci (cu
toate că prezintă nu puţine însuşiri şi ingrediente comune, respirând, toate,
un fel de „aer de familie“ pe-atât de greu de fixat şi etichetat în două vorbe,
pe cât e de evident şi încântător) înfăptuiri ale unor, mai degrabă,
„franctirori“ de mare talent: Degete mici, Asediul Vienei, Maşa şi
extraterestrul, Cristina domestica, Cine adoarme ultimul, Fantoma din
moară… Calitatea acestor minunate cărţi de, hm !, început de mileniu a fost
pusă uneori pe seama aşa-zisei renaşteri a povestirii, ori a poveştii, Ceea ce
desigur adevărat, însă, după cum am remarcat-o cu alt prilej, e cumva
incomplet, pentru că, …există povestire şi povestire.
Ce se poate desprinde, ori reţine din toate acestea ? Lucruri în
principiu de mult şi de toţi cunoscute, iar în practică adesea, şi de mulţi
uitate. Că, de pildă, în cadrul oricărei „formule“ de creaţie există exemple
de cărţi proaste şi de cărţi bune, iar „formulele“ diferite nu se succedă etanş,
ci coexistă, interferează, confluează, se suprapun. Că nu apartenenţa ori
afilierea unei anumite cărţi la o formulă sau la un curent literar, la o tendinţă
ori o viziune anume (fie acestea eventual perimate ori în „pierdere de
viteză“, ori, dimpotrivă, decretate ultra-cool şi aflate în avanscena
interesului mediatic al momentului), îi garantează automat valoarea ori îi
explică, integral şi exclusiv, lipsa de valoare şi hibele.
Ei, dar dacă aşa stau lucrurile, de ce am adus vorba, ceva mai sus, de
textualism şi de o recentă reuşită a acestuia ? Bun, să zicem că din oarecare
comoditate, deşi recursul la respectivul cuvânt nu mi se pare nepotrivit.
 Bineînţeles că „textualismul“ militant şi ofensiv, ca vârf de lance al
înnoirii literare, e, demult, desuet, la noi şi nu numai la noi, fireşte.
Bineînţeles că însăşi noţiunea de „textualism“ cu toată amploarea şi
vigoarea dezbaterilor pe care le-a alimentat, a rămas, la urma urmei, destul
de vagă (aşa cum s-a întâmplat, mai încoace, cu „postmodernismul“),
păstrând o mare doză de elasticitate, plasându-se, oricum, foarte departe de
ipostaza unui reţetar limitat şi imuabil.
Aşadar, dat fiind că a rămas un concept oarecum flou – în pofida,
dacă nu chiar din cauza excesului de dezbatere – , nu mă voi crampona de el
şi nu-l voi invoca în mod dogmatic. Atrag doar atenţia că romanul lui
Andrei Simuţ Calvarium e o carte dominată de, construită prin etc., în mod
marcat şi evident, de construirea textului ( a Textului…), şi care întrupează
o „textuare“ asupra textului, un text despre text, formal vorbind, un text-
Ouroboros şi autotelic. Dar şi, totodată, o carte „prietenoasă“, lizibilă (adică
atrăgătoare, solicitant-captivantă). Şi gratifiantă, chiar şi pentru cititorii
non-teoreticieni. Şi, pe scurt spus, o carte bună ! (Aha, „carte bună“, alt
termen flou, nu-i aşa, chiar dacă frecvent folosit, dar chiar că nu acum avem
a-l limpezi până în pânzele albe: e bună, ce mai !)
E bună, fără nici o îndoială, dar contravine, la prima vedere,
aşteptărilor de lectură „standard“ actuale, aşa cum sunt formatate ele de
realităţile zilei (epocii…) şi ghidate (respectiv „călăuzite“ parcă uneori prea
viguros, cu accente de voluntarism, la limita manipulării) de străduinţele
discursului exegetic „recent“, dotat deseori cu o marcată tentă comercial-
mediatică (specifică, desigur, nu „vulgară“, ci elegantă, dar…fermă).
După cum ni se tot spune, în ultima vreme, cărţile menite succesului,
demne de a fi citite, ar trebui să se distingă prin lizibilitate imediată şi
lesnicioasă, epic consistent şi clar, minimalism stilistic şi transparenţă a
procedeelor (dar se admite, totuşi, ca „sortiment“ precis definit, şi calofilia
meşteşugul exprimării „frumoase“ şi încântătoare, admirat ca atare,
indiferent de natura şi impactul „subiectului tratat“…), precum şi, pe de altă
parte, heteronimie pronunţată, sub diferite raporturi, a factorilor de interes,
tematică mai mult sau mai puţin senzaţională (exotism geografic, social,
cronologic etc.), „rebeliune“ şi caracter underground (de altfel, fie vorba
între noi, convenţionalizate până la a fi devenit neo-conformisme !),
„mărturii“ politice, carcerale, de război etc., dezvăluiri şi demascări de tot
felul, marginalitate, decepţionism şi deprimism, ori, dimpotrivă, banalitate
liniştitor mic-burgheză etc.
Într-un cuvânt, cărţi limpede (sau, măcar, „frumos“) scrise, uşor de
parcurs, clare sub raportul mesajului, atractive prin exotismul sau prin
caracterul scandalos ori anodin al „conţinutului“, ori prin interesul
documentar ori testimonial.
Ei bine, cartea lui Andrei Simuţ nu prea corespunde acestor cerinţe.
E în răspăr faţă de cuviinţele zilei. Prezintă, la prima vedere, aspectul aşa-
zis morocănos, depreciat prin reacţie la supralicitările din trecut, căzut în
dizgraţie, al cărţii de proză serioase şi profunde, moderniste (horribile
dictu ! ) ori serios postmoderniste (iarăşi, horribile dictu !).
Ba chiar, de la primele pagini, pare să se racordeze la tradiţia unor
procedări mai vechi, şi prin definiţie „minore“, pe deasupra, de pildă a
prozelor sentimental-romanţios-narcisist autobiografice „studenţeşti“, adică
a amintirilor din studenţie, deghizate, prin minime ajustări, în ficţiune (cum
ar fi, de pildă, cele câteva nuvelete estudiantin-sentimentalist-tânguitoare
ale lui Pavel Dan, de altfel cele mai palide şi perisabile dintre scrierile lui,
dar şi atâtea alte mărunte, chiar dacă uneori relativ voluminoase, exerciţii
literare juvenile, retrospective romanţate ale „vieţii de student“ etc. din
diferite epoci…). Aşa s-ar putea bănui, dar numai o clipă: continuarea
lecturii risipeşte orice temere în sensul respectiv, iar cititorul se convinge
repede că se află în faţa cărţii unui scriitor adevărat, deja matur, în ciuda
vârstei sale tinere, deloc „debutant“ (şi nici nu este un debutant, Andrei
Simuţ: acesta este primul lui roman, dar nu prima lui carte, este cunoscut ca
eseist şi critic înzestrat…), iar tematica „brută“ a textului (aşa-zicând „viaţa
de student“) nu este decât, ca să zicem aşa, „materia“ referenţială (am putea
zice: „întâmplătoare“…) asupra căreia autorul şi-a executat – în bună parte,
nu exclusiv – operaţiunea, cum frumos zicea guru-ul optzecist Gheorghe
Iova, de „textuare“.
Asta nu înseamnă că dl Andrei Simuţ se arată ar fi vreun fanatic ori
zelos succesor deliberat al „optzecismului“ prozastic şi aşa mai departe. Ţin
însă să subliniez că este unul dintre cei care ne demonstrează, practic, că nu
toţi scriitorii activi astăzi, şi, mai ales, că nu toţi „tinerii“ (vorbesc de tinerii
adevăraţi, de vârste în jur de 30 de ani, nu de eternii tinerei optzecişti…)
scriu conform reţetelor şi strategiilor aşa-zis actuale, reamintite mai sus
(lizibilitate lesnicioasă, antren epic, senzaţionalism, minimalism ultra-epurat
sau calofilie agreabil-neangajantă, iar la categoria „tineri“ – rebeliune
dinamitardă, mizerabilism, underground ostentativ, devenit de fapt
conformist ş.c.l.). Romanul lui Andrei Simuţ e unul din acelea care ne
demonstrează că textul bogat, nuanţat, lucrat, pregnant, complex, nu a
„murit“, că tematica „profundă“, psihologică (termenul, când e vorba de
literatură, e încărcat cu sumedenie de conotaţii neplăcute şi
compromiţătoare, dar luaţi-l în sens strict, neutru…) şi morală rămâne
abordabilă şi în ziua de azi. Aşa cum rămâne practicabilă, iată, cu bune
rezultate, procedarea auctorială aşa-zis intelectual(ist)ă, avizată şi deloc
„naivă“ ori căutat frustă, dacă e susţinută de altitudinea viziunii şi de un real
talent.
E vetustă, inoportună, neavenită, o astfel de ispravă a unui tânăr
prozator ? Eu cred că nu, şi mai cred că această părere e de natură să fie larg
împărtăşită. Împărtăşită nu numai de matusalemicele umbre ale celor
formaţi după arcanele sensibilităţii optzeciste, ori de supravieţuitori ai
tagmei degustătorilor răposatului modernism şi de împătimiţi antediluvieni
ai lecturii solicitant-răsplătitoare, ci de către multă lume, din diferite
generaţii, inclusiv din cea a scriitorului (unui scriitor cu o anumită manieră
de emisie şi cu o anumită sensibilitate îi corespunde, în principiu,
întotdeauna, un anumit public chiar din rândul contemporanilor, inclusiv al
colegilor săi de vârstă).
Bine, dar poate că literatura s-a schimbat, şi ceea ce face Andrei
Simuţ aici nu se încadrează domeniului, aşa cum e el reconfigurat, pare-se,
în ultima vreme ? Bun, sigur că literatura s-a mai schimbat, asta tot face de
când există. Iar în ultima vreme s-a schimbat sensibil – şi la noi, dar nu
numai la noi – modalitatea predominantă de receptare a ei, atât la nivelul
instanţelor specializate şi „canonizatoare“, cât şi la cel al cititorilor
neprofesionişti şi ingenui, adică al publicului propriu-zis. Cu toate aceste
schimbări şi evoluţii, bineînţeles că o carte precum Calvarium îşi găseşte pe
deplin locul în literatura „de azi“: dubitaţia schiţată mai sus era , evident,
retorică, şi un pic polemică. Pentru că este neîndoios că trecerea de care se
bucură acum tot felul de „sectoare“ ori categorii de literatură, elevat-
„populare“ ori „de nişă“, şi cărora, la noi, desemnarea lor prin denumirea
anglo-americană utilizată ca atare, netradusă, le dă un lustru specios şi o
aură de respectabilitate „gonflată“ (dacă li s-ar zice pe nume, n-ar mai fi atât
de impresionante: literatura traumei, a suferinţei, a mediilor marginale şi
răzvrătite, a nihilismului şi marasmului existenţial, ori literatura comercială
respectabilă, operând cu chestiuni importante manipulate într-o modalitate
semi-kitsch, ori literatura ştiinţifico-fantastică, ori basmul modern pentru
adulţi sau plăsmuirile narative fanteziste cu atmosferă şi recuzită arhaică,
construite prin exaltarea imaginarului simbolic-pilduitor etc. sunt, fireşte,
„părţi“ ale literaturii, şi cuprind nu o dată opere notabile ori remarcabile,
valoroase, însă nu reprezintă, numai ele, exclusiv şi fără rest, ceea ce mai
numim „literatura“), nu determină în mod automat şi obligatoriu
ostracizarea ori aneantizarea literaturii aşa-zise mainstream şi „înalte“.
Curmând, însă, aceste consideraţii mult prea generale şi revenind la
obiect, voi sublinia că romanul lui Andrei Simuţ vădeşte – pe culoarul pe
care concurează, ca să zicem aşa, adică acela al literaturii poate că nu
menită marelui succes popular, dar deloc „de nişă“… – însuşiri dintre cele
mai distinse. Unele dintre ele fiind în răspăr cu pretinsele ucazuri şi
comandamente ale zilei. O lizibilitate deloc dificilă, superior agreabilă, însă
(rezonabil) solicitantă, reclamând de la cititor o atitudine desigur diferită de
cea constând în a aştepta „mură în gură“. O complexitate permanent vădită,
niciodată obositoare sau descurajantă, depistabilă şi în scriitură, şi în
„referinţa“ ficţională, respectiv în ideaţia şi strategia auctorială. Mai găsim,
în acest roman, şi „textualismul“, aşa-zicând resuscitat, ori mai degrabă …
continuat, nu prin epigonism, „după reţetar“ ori prin imitaţie servilă, ci cu
legitimitate, cu prospeţime convingătoare, cu har. Cui îi place, bine, cui nu
(dar de ce să nu-i placă ? poate doar din prejudecăţi induse…) iarăşi bine,
vorba unui personaj dintr-un cunoscut banc, mai vechi: „fiecare cu gaşca lui
!“. Gusturile sunt multiple, e inactual să pledezi pentru vreun canon strâmt
şi obligatoriu. Dar cei cărora „le place“ (modalitatea de scriitură), apăi aceia
vor avea ce admira. Vor fi, foarte probabil, captaţi de trama evenimenţială
de primă instanţă (simplificând, de aspectul „cronică a vieţii studenţeşti“
semnalat mai sus), dar vor pricepe curând că nu asta e totul, vor depista şi
urmări cu tot mai mult interes structurarea complexă, pe mai multe niveluri,
organizarea textului ca palimpsest şi totodată ca autocomentariu („organic“,
lipsit de pedanterii tehniciste şi de diluări fastidioase).
Să nu se creadă cumva că romanul ar fi o colecţie de şarade lexicale,
de verbigerări polisemice interesant-hazlii o vreme, plictisitoare mai încolo,
aşa cum ne-ar putea îndemna o anumită imagine maliţioasă, caricaturală,
care s-a vehiculat la noi despre „textualism“ în momentul de reflux al
acestuia. Nicidecum ! E un roman „adevărat“, cu remarcabilă consistenţă
(aşa-zicând) „referenţială). Doar că materia semnificată nu e orânduită
printr-un dispozitiv narativ „tradiţional“ (oricât de sofisticat), ci organizată
prin recurgere prioritară la cultivarea – deliberată, dar nu rebarbativ-
tehnicistă – a Textului (în sens „tare“), un text constituit, ca să spunem aşa,
de mai multe zăcăminte sau depozite de material semnificant, care sunt puse
să interfereze, conflueze şi coopereze la tot pasul, după o strategie
depistabilă, dar deloc enervantă. Întregul roman e, de fapt, un fel de
palimpsest multiplu, reversibil, multistratificat.
Nivelurile sau filoanele tematice care se întreţes ca să formeze
romanul sunt eterogene, oarecum pestriţe, dar lucrul nu se vădeşte decât la o
eventuală izolare şi semnalare a lor, aşa cum o voi face acum, nu şi în fluxul
lecturii, unde sunt dibaci îmbucate, până la estomparea frontierelor lor
respective.
Aşadar, „avem“, în romanul acesta:
– Cronica nu atât a aventurilor, cât a trăirilor şi rememorărilor
erotic-sentimentale – dominate de imaginea unei anumite Almira, personaj
enigmatic, poate că aşa-zicând „inexistent“, o „frumoasă fără corp“
materializată de Text… – ale unui tânăr student la Litere, la Cluj
(contemporan strict al autorului, şi, după cum ne puteam aştepta, în parte un
substitut ficţional, deliberat şi ironic „decalat“, al său: acest joc de oglinzi şi
parţiale substituiri, prezenţa acelui fals alter-ego al autorului, cel care
pasămite scrie romanul în chiar interiorul ficţiunii, dar de fapt e doar un
personaj între altele, procedeu relativ curent în proza de ieri şi chiar de azi, e
administrat cu pricepere, fără excese ori derapaje păguboase, însă cu o
autoironie productivă).
– Un fel de descriere, de frescă adunată din flash-uri şi din „cioburi“,
comentată şi înavuţită cu un consistent volum de semnificaţii şi
„reminiscenţe“, a Clujului, înfăţişat prin carotaje sau eşantioane (de peisaj
urban, de cronică istorică, de imagistică şi de materie narativă fragmentată,
prelevate din sau centrate pe diferite clădiri, artere ori cartiere ale oraşului).
– Un fel de naraţiune istorică cu situare în antichitatea romană târzie,
mai mult o fantazare deliberat fabuloasă, cu mult tâlc – situată mai degrabă
la confluenţa eseului semiotico-filosofic, a legendei apocrife şi a exerciţiului
borgesian, de parabolă filosofică vizând, cu instrumentar „fantastic“,
paradoxele timpului şi ale semnificării, decât de tărâmul ilustrat de
propunerile de reconstituire „plauzibilă“, vorbăreţe, în maniera unor
Thornton Wilder ori Marguerite Yourcenar – , despre revelaţiile ultimului
împărat roman al Apusului, la destrămarea Imperiului.
– Alt filon sau palier: cel al deznodământului apocaliptic, al
sfârşitului, dacă nu neapărat al „lumii“ atunci al unei civilizaţii al unei
rânduieli, al unui mod de a fi. Susţinut de paralelismul, afişat cu fermitate,
chiar dacă cu discreţie, între sfârşitul imperiului roman de apus şi pulsiunea
apocaliptică de care – într-o anumită interpretare – pare cuprinsă societatea
actuală. Şi „comunicând“ cu tema lucrării de licenţă a protagonistului, şi
anume romanul „apocaliptic“ în vogă în preajma anului 2000.
Mai există în carte, mai discret marcate, dar nu neînsemnate, şi alte
câteva (pseudo-)cronotopuri sau sertare (pseudo) narative: cel din vremea
ultimului război mondial, cu prezenţa trupelor sovietice la Cluj, şi cel,
desigur „imaginat“ ( ! ), al peisajului postapocaliptic din urbea transilvană şi
al „reîntoarcerii“, în punctul de contact constituit de ruinele mănăstirii
Calvaria, la timpurile neguroase ale anului o mie.
Aşadar, în absenţa vreunui „conflict“ narativ și narabil „propriu-zis“,
toate aceste „sertare“ componente ale romanului (dotate, fiecare, evident, cu
mica sau mai consistenta lui naraţiune…) sunt ţesute atât de strâns între ele,
încât tocmai din avântul acestei „ţeseri“ se iscă un flux al lecturii, care
captează şi regrupează plauzibil constituente atât de eterogene într-o
dinamică de ansamblu, asigurată exclusiv de convocare lor în text.
Textul ca atare, textualizarea, este principalul atu al acestui roman
aşa-zis apocaliptic, de sfârşit de lume. Se poate chiar observa că,
raportându-se implicit – şi explicit, prin tema tezei de licenţă a personajului
Daniel… – la seria de romane apocaliptice milenariste din preajma anului
2000, Calvarium reprezintă un fel de culminaţie, de încununare şi, totodată,
de critică, de relativizare şi „dezamorsare“ a lor.
Un roman apocaliptic, de sfârşit de lume, de acord, dar care dezvoltă
o apocalipsă întocmită mai mult „la gura sobei“ şi în liniştea bibliotecii
decât una cu ambiţii dinamitarde, violent iscătoare de angoase extra-
textuale, un roman la urma urmei – şi în pofida vioiciunii enunţiative cvasi-
omniprezente – intimist şi interiorizat, ironic şi „domolit“, reflexiv şi
aprofundat, cam ca Asediul Vienei de Horia Ursu, capodoperă cu care
volumul (semi-)debutantului Andrei Simuţ are, dincolo de atâtea deosebiri
vizibile, certe afinităţi.
 Un roman inteligent-„cărturăresc“ (deşi deloc pedant, nici flasc, ci
plin de „viaţă“, el însuşi vital şi viabil), un fel de elogiu (anacronic ? de
discutat !) adus textului în mod ostensiv şi „pe demonstrate“, în care suntem
confruntaţi cu vârtejul total şi permanent al semnificării, cu „stingerea“
temporalităţii şi spaţialităţii prin trecerea în cuvânt, dar care, în pofida
instalării simultaneităţii perpetue, comportă o tensiune şi un climax vădit,
asigurat de energiile scriiturii. Un succes indubitabil, deşi în răspăr faţă de
trend-urile zilei. Nu şi faţă de exigenţele literaturii de calitate.

Nicolae Bârna