4.

OSCILATOARE

4.1. Noţiuni generale

Oscilatoarele electronice sunt circuite electronice neliniare,
care transformă energia de curent continuu a surselor de
alimentare în semnale periodice de formă aproximativ sinusoidală.
 Se deosebesc oscilatoare cu excitaţie externă şi cu
autoexcitaţie.
Oscilatoarele cu excitaţie externă sunt amplificatoare de
rezonanţă, care funcţionează în regim de semnal mare.
Oscilatoarele cu autoexcitaţie sunt circuite autonome, în care
oscilaţiile sinusoidale la ieşire (fără semnal de intrare) sunt căpătate
datorită îndeplinirii condiţiilor de autoexcitaţie. Ele sunt, de regulă,
folosite ca etaj iniţial, după care urmează un etaj de putere sau un
oscilator cu excitaţie externă.
 După banda de frecvenţă, în care funcţionează, deosebim:
 oscilatoare de joasă frecvenţă (de audiofrecvenţă);
 oscilatoare de înaltă frecvenţă (de radiofrecvenţă);
 oscilatoare de foarte înaltă frecvenţă.
 După principiul de funcţionare deosebim:
 oscilatoare cu rezistenţă negativă;
 oscilatoare cu reacţie.
 După natura circuitelor, care intervin în structura lor
deosebim:
 oscilatoare RC;
 oscilatoare LC;
 oscilatoare cu cuarţ.
Un oscilator se caracterizează prin următorii parametri:
 frecvenţa de oscilaţie;
 amplitudinea de autooscilaţie;
 impedanţa de ieşire a sursei echivalente;
 impedanţa de sarcină în care debitează;
 stabilitatea frecvenţei de autooscilaţie;
 stabilitatea amplitudinii de autooscilaţie;
 coeficientul de distorsiuni neliniare ale semnalului generat;
34
  posibilitatea reglării frecvenţei de autooscilaţie;
 tensiunea şi curentul de alimentare.
Prin urmare, oscilatoarele pot fi privite ca amplificatoare cu
reacţie pozitivă (fig.4.1), care îndeplinesc condiţia:

K

K RP  
, (4.1)
1  xK
echivalentă cu condiţia:
  1.
xK (4.2)
Relaţia (4.2) se mai numeşte condiţia Barkhausen. Ea este
echivalentă cu două relaţii:
 relaţia dintre module care conduce la condiţia de amorsare a
oscilaţiilor, condiţia de amplitudine:
x  K 1. (4.3)
 relaţia dintre faze, condiţia de fază:
A+R=2n, (4.4)
unde A este defazajul introdus de amplificator;
R este defazajul introdus de bucla de reacţie;
n este un număr întreg.
Această condiţie presupune că după
parcurgerea întregii bucle semnalul
trebuie să se regăsească în fază.
Prin urmare, amplificatorul trebuie să
aibă factor de amplificare, care R
recuperează pierderile în bucla de reacţie.
Această condiţie de reacţie pozitivă Figura 4.1. Schema-bloc a
asigură apariţia unui semnal la ieşire, fără oscilatorului
aplicarea unui semnal de intrare.
Explicaţia constă în faptul că semnalul dat de cuadripolul de reacţie,
aplicat la intrarea amplificatorului, reprezintă chiar semnalul
necesar pentru întreţinerea oscilaţiilor.
Deşi din relaţia Barkhausen rezultă o valoare infinit de mare
pentru KRP, nelinearitatea elementelor active folosite conduce la
limitarea oscilaţiei de ieşire, a cărei amplitudine este determinată de
parametrii elementului activ şi ai cuadripolului de reacţie. La
35
proiectare trebuie urmărit ca în momentul iniţial (deci regim de
pornire şi, prin urmare, la amplitudini mici ale semnalului) este
necesară îndeplinirea condiţiei:
  K 1. (4.5)
În acest caz, dacă la intrarea amplificatorului apare un
semnal cât de mic cu frecvenţa, pentru care se respectă
condiţia Barkhausen (de exemplu, zgomotul, care apare la
conectarea sursei de alimentare), la ieşire vom avea tensiune
(semnal) progresiv în amplitudine. Pe măsura creşterii
amplitudinii tensiunii de ieşire, datorită nelinearităţii
caracteristicii de amplitudine, factorul de amplificare se
micşorează. Oscilatorul se stabileşte în regim staţionar,
pentru care se respectă expresia (4.3).
Sunt posibile două regimuri de autoexcitaţie, în funcţie
de forma caracteristicii de amplitudine a amplificatorului
(fig.4.2): moale şi rigid .
Uieş.  Uieş. 
A A
Uieş.staţ. Uieş.staţ.
K K
A1
Uieş.1 Uieş.1

Uint.1 Uint.staţ. Uint. Uint.1 Uint.staţ. Uint.

a) b)
Figura 4.2. Caracteristici de amplitudine:
a) cu regim moale; b) cu regim rigid.

Pentru apariţia oscilaţiilor în regim moale este suficientă

respectarea condiţiei Barkhausen, adică expresiilor (4.3) şi
(4.4). Pe când în regim rigid de autoexcitaţie pentru apariţia
oscilaţiilor este necesar, suplimentar, ca în momentul iniţial:

U int. > U int.1 . (4.6)

36
 4.2. Oscilatoare cu rezistenţă negativă
Oscilatoarele cu rezistenţă negativă au în structura lor un
element activ cu caracteristica
statică neliniară în “N” sau în “S”
(fig.4.3). I I
Dispozitive cu caracteristică
statică în “N” sunt: tetroda, dioda
tunel, dioda Gunn etc. care se mai
numesc elemente cu rezistenţă
negativă controlată prin tensiune a U b U
sau V.N.R. (voltage controled Figura 4.3. Caractereistici
negative rezistence). statice:
a - V.N.R.; b - C.N.R.
Dispozitive cu caracteristică
statică în “S” sunt: triacul,
tranzistorul unijoncţiune etc. care se mai numesc elemente cu
rezistenţă negativă controlată prin curent sau C.N.R. (current
controled negative rezistence).
În cazul dipolului V.N.R. se obţine un oscilator electronic, dacă
se înseriază dispozitivul V.N.R. cu un circuit oscilant derivaţie şi cu
o sursă de tensiune continuă constantă E0 (fig.4.4, a).

L
I R.D.N.
R
UN=E0Us C Us P
V.N.R. E0 S.D.R.

a E0 b U
Figura 4.4. Oscilator cu dispozitiv V.N.R.:
a  schema; b  caracteristica dinamică.

Pentru a fi posibilă amorsarea oscilaţiilor în circuitul cu V.N.R.

este necesar ca rezistenţa R (sarcina dinamică la rezonanţă, S.D.R.),
37
conectată în circuitul oscilant în paralel cu L şi C, să fie mai mare
decât rezistenţa dinamică negativă (R.D.N.) a V.N.R. (fig.4.4, b).
În cazul dipolului C.N.R. se obţine un oscilator electronic, dacă
se conectează în paralel cu dispozitivul C.N.R. un circuit oscilant
serie şi o sursă de alimentare, ce furnizează un curent constant I0.
Deci, rezistenţa conectată în circuitul oscilant serie (S.D.R.) trebuie
să fie mai mică decât rezistenţa dinamică a elementului neliniar
(R.D.N.).
Frecvenţa de oscilaţie este determinată de elementele circuitului
oscilant, iar amplitudinea este limitată de domeniul de existenţă a
rezistenţei dinamice negative.

IN= I0Is I S.D.R.

R
P
L I0 I0
C.N.R.
R.D.N.
C
U
a b
Figura 4.5. Oscilator cu dispozitiv C.N.R.:
a  schema; b  caracteristica dinamică.

4.3. Oscilatoare LC
Există diverse circuite de oscilatoare LC, diversitatea cărora
depinde de conexiunea circuitului oscilant şi metoda de formare a
buclei de reacţie pozitivă. Să analizăm mai detaliat unele din cele
mai utilizate rezolvări tehnice pentru astfel de oscilatoare.

38
 4.3.1. Oscilator Mayssner
Oscilatorul Mayssner este un Ld CS
oscilator electronic LC cu reacţie EC +
pozitivă prin transformator
(oscilator cu cuplaj magnetic). RB
Schema este reprezentată în figura
4.6.
Să analizăm mai detaliat VT
funcţionarea circuitului. În
momentul conectării sursei de CE LB LC CC
alimentare, în circuitul oscilant RE
LCCC se declanşează oscilaţii care
sunt transmise în circuitul bazei
tranzistorului. Înfăşurarea LB este Figura 4.6. Oscilator Mayssner
conectată astfel, încât componenta
alternativă a curentului colectorului, care apare, amplifică oscilaţiile
din circuitul oscilant. Prin urmare, datorită cuplajului mutual se
formează reacţie pozitivă. Condensatorul CS separă circuitul
oscilant de circuitul colectorului în curent continuu (c.c.), iar
droselul Ld evită şuntarea circuitului oscilant în curent alternativ
(c.a.) prin sursa de alimentare.
Condiţia de amplitudine este îndeplinită prin alegerea factorului
de inducţie mutuală M, iar condiţia de fază este respectată prin
conexiunea corectă a înfăşurării (bobinei) LB (în absenţa oscilaţiilor
la ieşire bornele sunt schimbate cu locul).

4.3.2. Oscilatoare “în trei puncte”

În oscilatoarele “în trei puncte” circuitul de oscilaţie este
conectat la amplificator, având trei puncte comune la cele trei
terminale ale tranzistorului (elementului activ). Acest mod este
reprezentat în figura 4.7. În multe circuite se leagă la masă emitorul.
Pentru oricare tip de oscilator aspectele cele mai importante
sunt:

39
  relaţia pe care trebuie să o îndeplinească parametrii
circuitului pentru a asigura intrarea în oscilaţie (amorsarea
oscilaţiilor);
 valoarea frecvenţei de oscilaţie.
Determinarea lor se efectuează
reieşind din condiţia Barkhausen.
Z1 U1 Factorul de amplificare în formă
complexă poate fi scris în modul
VT Z3 următor:
U3 K= SZS, (4.7)
U2 unde: S - panta tranzistorului; ZS -
Z2
impedanţa de sarcină a montajului.
Pentru acest montaj ZS rezultă din
conexiunea în paralel a Z3 şi
Figura 4.7. Oscilator (Z1+Z2):
“în trei puncte” Z (Z  Z 2 ) .
ZS  3 1 (4.8)
Z1  Z 2  Z 3
Prin urmare,
Z1  Z2
  S Z3
K . (4.9)
Z1  Z 2  Z3
Factorul de transfer al cuadripolului de reacţie, scris tot în
formă complexă, este:
U Z2
χ  2  , (4.10)
U 3 Z1  Z 2
în care tensiunea de ieşire, U2 se obţine pe impedanţa Z2 în divizorul
potenţiometric, format de Z1 şi Z2, la bornele cărora se aplică
tensiunea U3.
Înlocuind expresiile (4.8) şi (4.9) în condiţia Barkhausen, se
obţine:
Z1  Z2 Z2
 χ   S Z 3
K  1. (4.11)
Z1  Z2  Z3 Z1  Z2
Sau după simplificări se obţine:
Z 2Z 3
 χ   S
K 1, (4.12)
Z1  Z 2  Z3
40
din care rezultă:
Z 1  Z 2  Z 3  SZ 2 Z3  0 . (4.13)
Relaţia (4.13) reprezintă condiţia de oscilaţie în formă
complexă pentru oscilatoarele “în trei puncte”. Considerând cele
două impedanţe Z2 şi Z3 de acelaşi tip şi cu pierderi mici (R2<<X2 şi
R3<<X3), se observă că oricare ar fi natura impedanţelor (inductivă
sau capacitativă), produsul SZ2 Z3 este un număr real şi negativ:

Z2=R2+jX2; Z3=R3+jX3 şi R2<<X2, R3<<X3.

Prin urmare:
Z2 Z3=( R2+jX2)ꞏ( R3+jX3) jX2ꞏ jX3= X2ꞏX3 . (4.14)

Ținând cont de această observaţie, relaţia (4.13) poate fi scrisă:

R1+jX1+ R2+jX2+ R3+jX3 S X2 X3=0. (4.15)
Dacă se notează:
R1+ R2+ R3 = R, (4.16)
se obţine:
RS X2 X3+j(X1 +X2 +X3) =0. (4.17)

Relaţia (4.17) este satisfăcută numai în cazul când simultan,

atât partea reală, cât şi partea imaginară sunt nule. Prin urmare:
RS X2 X3=0, (4.18)
R
de unde S . (4.19)
X2X3
Expresia (4.19) reprezintă condiţia minimală de amorsare a
oscilaţiilor. Se observă că panta tranzistorului (S) trebuie să fie cu
atât mai mare, cu cât mai mare este rezistenţa totală a circuitului.
A doua condiţie, pusă părţii imaginare, conduce la relaţia:
X1 +X2 +X3 =0 sau X1 =(X2 +X3), (4.20)
care, ţinând cont că impedanţele Z2 şi Z3 sunt de aceeaşi natură,
demonstrează:
 Z1 este de natură opusă acestora;
 suma X2 +X3 are sens opus şi este egală cu X1.

41
 Rezultă, că oscilatoarele “în trei puncte” pot fi realizate
constructiv în două variante:
1. Impedanţele Z2 şi Z3 sunt de natură capacitativă,
iar Z1  de natură inductivă (oscilator Colpitts).
2. Impedanţele Z2 şi Z3 sunt de natură inductivă,
iar Z1  de natură capacitativă (oscilator Hartley).

4.3.3. Oscilator Colpitts

Oscilatorul Colpitts este un oscilator “în trei puncte”, în care
impedanţele Z2 şi Z3 sunt de natură capacitativă, iar Z1  de natură
inductivă şi mai poate fi reprezentat ca un amplificator cu filtru
trece-jos în bucla de reacţie pozitivă. În figura 4.8, a este
reprezentată schema de principiu tradiţională, în figura 4.8, b 
schema analogică cu figura 4.7, iar în figura 4.8, c  reprezentarea
ca amplificator cu filtru trece-jos.

C1 L
L
VT
L VT C1
C1 C2
C2 C2
c
a b
Figura 4.8. Oscilator Colpitts

Condiţia (4.20) conduce la determinarea frecvenţei de

oscilaţie. Astfel:
1 1
X 1  jω L, X 2  jωC , X 3  jωC , (4.21)
2 1

42
şi condiţia (4.20) capătă forma:

1 1
jωL    0. (4.22)
jωC2 jωC1

Notăm: 1 1 1, (4.23)
 
C1 C2 C
unde C este capacitatea echivalentă pentru circuitul format din
conexiunea serie a capacităţilor C1 şi C2. Astfel, expresia (4.22) se
transformă astfel:
1 1
jωL   0 sau ωL   0, (4.24)
jωC ωC

din care rezultă:

1 şi 1
ω0  f0  . (4.25)
LC 2π LC

Se observă că f0 este chiar frecvenţa de rezonanţă a

circuitului acordat. Valoarea minimă pentru panta S este:

R R C 1C 2 (4.26)
S  Rω 02 C 1C 2  .
1 1 LC

jω 0C 1 jω 0C 2

Oscilatoarele Colpitts pot genera oscilaţii de frecvenţă foarte

mare, dacă se aleg C1 şi C2 suficient de mici. Pentru frecvenţe de
ordinul sutelor de MHz rezultă valori pentru C1 şi C2 comparabile
cu valorile capacităţilor parazitare ale tranzistorului. În acest caz,
frecvenţa de oscilaţie va depinde de variaţiile de temperatură şi de
variaţiile tensiunii sursei de alimentare prin intermediul acestor
capacităţi parazite. Pentru a înlătura acest dezavantaj se înlocuieşte
bobina L cu un circuit oscilant serie şi se obţine oscilatorul Clapp, a
cărui schemă este reprezentată în figura 4.9. Conform schemei, frecvenţa
oscilaţiilor va fi:
43
 1 1 1 1 1
ω0  , unde:    . (4.27)
LC C C1 C2 C3

Pentru reglarea +EC 

frecvenţei se variază
capacitatea C3, care
poate fi aleasă de R1 Ld
valori oricât de mici. CS
Valoarea capacităţii VT
echivalente va fi
C1 L
determinată de RS
capacitatea C3 şi Cb
practic CC3. Prin R2 RE C2 C3
urmare,
condensatoarele C1 şi
Figura 4.9. Oscilator Clapp
C2 pot fi alese cu
capacităţi mari şi,
deci nu vor mai fi şuntate de capacităţile parazite ale tranzistorului.

4.3.4. Oscilator Hartley

Oscilatorul Hartley este un oscilator “în trei puncte”, în care
impedanţele Z2 şi Z3 sunt de natură inductivă, iar Z1  de natură
capacitativă, şi mai poate fi reprezentat ca un amplificator cu filtru
trece-sus în bucla de reacţie pozitivă. În figura4.10,a) este
reprezentată schema de principiu tradiţională, în figura 4.10,b) 
schema analogică cu figura 4.6, în figura 4.10,c)  reprezentarea ca
amplificator cu filtru trece-sus, iar în figura 4.11  o schemă
practică.
Condiţia (4.20) conduce la determinarea frecvenţei de
oscilaţie. Astfel:

1
X1  , X2=jL2, X3=jL1, (4.28)
jωC

44
iar condiţia (4.20) capătă forma:

1
 jωL1  jωL2  0 . (4.29)
jωC

Notăm:
L=L1+L2 , (4.30)

unde prin L este însemnată inductanţa echivalentă pentru circuitul

L1 C
VT C C
VT L1

L2 L1 L2
L2
a b c
Figura 4.10. Oscilator Hartley

format din conexiunea serie a inductanţelor L1 şi L2. Astfel,

expresia (29) se transformă în:

1 1
jωL  0 sau ωL   0, (4.31)
jωC ωC

din care rezultă:

1 şi 1 . (4.32)
ω0  f0 
LC 2π LC

45
 Se observă că f0 este chiar frecvenţa de rezonanţă a circuitului
acordat. Valoarea minimă pentru panta S este:

LC . (4.33)
SR
L1L2

Trebuie menţionat faptul că relaţiile de mai sus sunt valabile în

momentul amorsării oscilaţiilor (etajul funcţionează în clasă A).
După acest moment apare limitarea amplitudinii ca urmare a
nelinearităţii caracteristicilor (clasa B sau C). Cerinţa de pantă mare
impune alegerea unor reactanţe X2 şi X3 cât mai mici. Acest lucru
înseamnă un cuplaj cât mai slab al tranzistorului cu circuitul
acordat. Printr-un cuplaj mai slab se evită şi influenţa variaţiei
capacităţilor sau rezistenţelor de intrare şi ieşire ale tranzistorului
asupra frecvenţei de oscilaţie. Trebuie menţionat faptul că relaţiile
de mai sus sunt valabile în momentul amorsării oscilaţiilor (etajul
funcţionează în clasă A). După acest moment apare limitarea
amplitudinii ca urmare a nelinearităţii caracteristicilor (clasa B sau
C). Cerinţa de pantă mare impune alegerea unor reactanţe X2 şi X3
cât mai mici. Acest lucru înseamnă un cuplaj cât mai slab al
tranzistorului cu circuitul acordat. Printr-un cuplaj mai slab se evită
şi influenţa variaţiei capacităţilor sau rezistenţelor de intrare şi ieşire
ale tranzistorului asupra frecvenţei de oscilaţie.
Pentru realizarea oscilatoarelor LC sunt comode
amplificatoarele integrate: cu un etaj; diferenţiale; operaţionale etc.
Un exemplu de oscilator LC cu amplificator operaţional este

46
 reprezentat în figura 4.12. Circuitul oscilant LC asigură reacţia

Ld CS R
EC +
t

RB DA

L1
VT C Uieș.
L2 L
CE R C

Figura 4.12. Oscilator

Figura 4.11. Oscilator Hartley LC cu A.O.

pozitivă şi frecvenţa oscilaţiilor. Termorezistorul R cu coeficient

termic negativ formează reacţie negativă, care menţine amplitudinea
oscilaţiilor.

4.4. Oscilatoare RC
În banda frecvenţelor înalte (peste 100 kHz) oscilatoarele
LC se pot realiza cu bobine şi condensatoare de valori uşor
realizabile. La frecvenţe joase (mai mici de 50 kHz) apar dificultăţi
în realizarea oscilatoarelor, impunându-se valori mari atât
inductanţelor, cât şi capacităţilor. Bobinele, având un număr mare
de spire, au rezistenţă de pierderi mare şi, deci, un factor slab de
calitate. În această bandă se utilizează oscilatoare cu reacţie pozitivă
selectivă, având bucla de reacţie formată din rezistenţe şi
condensatoare. Acestea sunt oscilatoare RC.
Spre deosebire de oscilatoarele LC, la care frecvenţa
oscilaţiilor coincide cu frecvenţa de rezonanţă, în oscilatoarele RC
47
frecvenţa semnalului generat este acea frecvenţă, pentru care
datorită reacţiei pozitive factorul amplificare creşte la infinit. Ea se
află, impunând condiţia de fază, deoarece defazajele, introduse de
diferite elemente din circuit, depind de frecvenţă. De asemenea, este
necesară condiţia de amplitudine pentru amorsarea oscilaţiilor.
Oscilatoarele RC pot fi clasificate: după numărul etajelor (cu un
etaj, cu două etaje, etc.); după configuraţia cuadripolului de reacţie:
(cu filtru trece-jos, cu filtru trece-sus, cu reţea Wien, cu punte
“dublu T”).

4.4.1. Filtre RC
Pentru a avea posibilitatea să modificăm faza semnalului de
reacţie în intervalul de la 0 până la  sunt unite în lanţ celule
elementare, care reprezintă filtrele simple de formă “L”.

Mai frecvent elementele se aleg cu valori identice:

C1=C2=C3=C şi R1=R2=R3=R. În acest caz banda de trecere este
limitată de frecvenţa fl, calculată în cazul filtrului trece-sus conform
expresiei:

1
fl  , (4.34)
2 6 RC

iar în cazul filtrului trece-jos conform expresiei:

6 . (4.35)
fl 
2  RC

48
 
C1 C2 C3
χ max
2 b)
R1 R2 R3

 fl f
a) 3
Figura 4.13. Filtru RC trece-sus 2
a) schema; b) CAF; c) CFF.  c

2

fl f


χ max
R1 R2 R3 b)
2

C1 C2 C3
fl f

fl f
a)
Figura 4.14. Filtru RC trece-jos
a) schema; b) CAF; c) CFF.  π2
c)


 3π
2

Pentru a evita efectul de şuntare a celulei precedente de cea

următoare trebuie majorată impedanţa de intrare a celulei
următoare. Cu acest scop sunt formate reţelele progresive în care:
R2=mR1, R3=mR2, C2=C1/m, C3=C2/m, iar m>1. În acest caz,

49
frecvenţa limită fl şi factorul de transfer la frecvenţa limită sunt
calculate în cazul filtrului trece-sus conform expresiilor:
1 (4.36)
fl  ;
2 1
2  R 1C 1 3 
m m2
1 (4.37)
χl  ,
12 7 1
8  
m m2 m3
iar în cazul filtrului trece-jos conform expresiilor:
2 1
3 
fl 
m m2 ; (4.38)
2  R 1C 1

χl 
1
.
(4.39)
12 7 1
8  
m m2 m3

În calitate de filtre de bandă mai frecvent sunt folosite:

 filtru trece-bandă – reţeaua Wien (vezi fig.4.15);
 filtru de rejecţie – reţeaua „dublu T” (fig.4.16).
Frecvenţa de cvazirezonanţă (la care factorul de transfer capătă
valoarea maximală) f0 şi factorul de transfer la această frecvenţă
χ 0 sunt calculate în cazul reţelei Wien conform expresiilor:
1
f0  ; (4.40)
2π R 1C 1 R 2C 2
1
χ0  , (4.41)
C1 R2
1 
C2 R1
Pentru a obţine un factor de transfer aproape de zero la
frecvenţa de cvazirezonanţă (la care factorul de transfer capătă
valoarea minimală), în cazul filtrului „dublu T” elementele sunt
alese: R1=R2=2R3=R; C1=C2=C3/2=C. Atunci frecvenţa de
cvazirezonanţă f0 este:

50
 1
f0  . (4.42)
2 π RC

C1 R1 b)

R2 C2
f0 f
a)

Figura 4.15. Reţea Wien: π
a) schema; b) CAF; c) CFF. 2 c)
0
f0 f
 π
2

R1 R2 

C1 C2 b)

R3 C3

f0 f
a)
Figura 4.16. Reţea “dublu T”: 
a) schema; b) CAF; c) CFF.
π
2 c)
0
f0 f
 π
2

51
 4.4.2. Oscilatoare RC cu celule de defazare
În aceste circuite se foloseşte proprietatea celulei RC de tip
trece-jos (T.J.) sau de tip trece-sus (T.S.) de a introduce un defazaj
cuprins între 0 şi /2 la o frecvenţă finită diferită de zero. Frecvenţa
de oscilaţie a oscilatorului RC nu este prea stabilă, însă are
avantajul obţinerii unui domeniu larg de frecvenţe joase. Reglarea
frecvenţei la un oscilator RC se face prin reglarea rezistenţei sau
capacităţii.
Se poate pune problema determinării numărului minim de
celule RC, care îndeplinesc condiţia obţinerii defazajului de 1800
pentru a obţine un defazaj de  sunt necesare cel puţin trei celule. În
figura 4.17 sunt reprezentate schemele de oscilatoarelor cu celule de
defazare. În cazul acestor scheme, înaintând condiţia ca factorul de
reacţie  să fie real şi negativ, se obţin formulele:
 pentru oscilatorul cu celulă de tip T.S:
1 1
ω  ; (4.43)
RC RS
64
R
 pentru oscilatorul cu celulă de tip T.J:
1 R
ω  64 S . (4.44)
RC R

În cazul când RS<<R, formulele se simplifică, obţinându-se:

 pentru oscilatorul cu celulă de tip T.S:
1 1
ω  ; (4.45)
RC 6
 pentru oscilatorul cu celulă de tip T.J:
6
ω  . (4.46)
RC
Din relaţia referitoare la amplitudine se obţine cerinţa faţă de
factorul de amplificare: k45 .

52
 C C C

R R R
a
R R R

C C C
b
Figura 4.17. Oscilator RC cu celule de
tip: a) T.S.; b) T.J.

4.4.3. Oscilatoare cu reţea Wien şi “dublu T”

La frecvenţa de cuazirezonanţă f0 factorul de transfer al
reţelei Wien este real şi are valoarea maximală 0=1/3, iar defazajul
introdus este nul (fig.4.15). Prin urmare, amplificatorul va conţine
un număr par de etaje inversoare (care introduc fiecare defazaj de
180o). Schema unui oscilator RC cu reţea Wien cu două tranzistoare
este reprezentată în figura 4.18.
EC 

RB1 RC1 RB3 RC2 C

S2
C1 VT1 CS1 VT2
R3
C2 t
R1 R2 RE1 RB4 CE2
RE2
(RB2)

Figura 4.18. Oscilator RC cu reţea Wien

53
 Pentru a îndestula condiţia de amplitudine, la frecvenţa de
cuazirezonanţă amplificatorul trebuie să aibă factorul de amplificare
k3, lucru uşor realizabil cu mare rezervă. Deci, poate fi introdusă
şi reacţia negativă prin RE1 şi R3. Reacţia negativă prin
termorezistorul R3 cu coeficient termic negativ permite stabilizarea
amplitudinii. De regulă, elementele reţelei Wien sunt alese egale:
C1=C2=C, R1=R2=R şi atunci frecvenţa oscilaţiilor va fi:
1
f0  . (4.47)
2π RC
În circuitele reale, deoarece are loc şuntarea rezistenţei R2 prin
impedanţa de intrare a amplificatorului şi divizorul de tensiune în
circuitul bazei tranzistorului VT1, condiţia R1=R2 nu se respectă.
Atunci f0 devine dependentă de parametrii amplificatorului, iar
factorul de amplificare al amplificatorului va trebui să fie mai mare
ca trei.
Oscilatorul RC cu reţea Wien poate fi format uşor pe baza
A.O. Reţeaua Wien este conectată în bucla de reacţie pozitivă (la
intrarea neinversoare), după cum este reprezentat în fig.4.19, a).

R3 R2

  DA
DA

Uout Uout
R R
C1 R1
C C

C2 R2 a R1 2C R/2 b

Figura 4.19. Oscilatoare RC cu A.O.:

a) cu reţea Wien; b) cu reţea „dublu T”.

54
 Rezistenţa variabilă R3, conectată în bucla de reacţie
negativă permite micşorarea amplitudinii oscilaţiilor cu scopul
micşorării distorsiunilor neliniare.
La frecvenţa de cuazirezonanţă f0 factorul de transfer al
reţelei „dublu T” are valoarea minimală (fig.4.16). Prin urmare,
vom folosi un amplificator inversor. Schema unui oscilator RC cu
reţea „dublu T” cu A.O. este reprezentată în figura 4.19,b.

4.5. Oscilatoare cu cristal de cuarţ

Deși există multe substanțe cristaline (cuarţul, turmalina, sarea
de Seignette şi altele) care au caracteristici proprii unui element de
referință, cuarțul, datorită numeroaselor sale caracteristici dorite,
este cel mai des folosit. Un element de referință cu cuarț a fost
folosit pentru prima dată într-un circuit oscilator în 1920, la
aproximativ 40 de ani de la descoperirea piezoelectricității. De
atunci s-au realizat multe îmbunătățiri și se realizează încă în
tehnologia transformării cristalelor de cuarț brute într-un element de
referință utilizabil. Aceste schimbări în procese au condus la
descoperirea modificărilor comportamentale ale elementului de
referință. Aceste aspecte comportamentale influențează oscilatorul
și, ca atare, justifică o discuție considerabilă.
Piezoelectricitatea este proprietatea primară a unui cristal care
îl face utilizabilă ca un rezonator. Piezoelectricitatea, așa cum este
definită de Cady, este "polarizarea electrică produsă de forța
mecanică în cristale care aparțin anumitor clase, polarizarea fiind
proporțională cu forța și schimbarea semnului cu ea". Polarizarea
electrică poate fi produsă prin efort, cum ar fi îndoirea, forfecarea,
torsiunea, tensiunea și compresia pe o bucată de cuarț. Polarizarea
electrică asigură o sursă de forță electromotoare (tensiune). În plus,
poate fi creat efectul invers, adică, o tensiune aplicată pe cristal
produce mișcare mecanică (figura 4.20).
Când este conectat într-un circuit amplificator, este întoarsă în
cristal o cantitate mică de energie, care îl face să vibreze. Aceste
vibrații acționează pentru a stabiliza frecvența generată la valoarea
de rezonanță. În acest moment, utilizatorul acestei frecvențe
55
generate trebuie să decidă asupra utilității sursei pentru aplicație. O
privire detaliată asupra fundamentelor oscilatorului de cristal poate
ajuta la luarea acestei decizii.

Figura 4.20. Efectul piezoelectric

Aplicația de bază pentru rezonatorul de cuarț este conectarea
acestuia într-o manieră astfel, încât vibrațiile mecanice să stabilize-
ze frecvența oscilatorului. Acest lucru este posibil, deoarece
cristalul acționează ca un circuit reglat când este plasat într-o buclă
de reacție a amplificatorului. Echivalentul electric al plăcii de cuarț
este prezentat în figura 4.21.

ZQ
a

CS R
L
Cp
b
Figura 4.21. Rezonator de cuarţ:
a) simbolul;
b) circuitul echivalent.

56
 Se constată experimental că o plăcuţă de cuarţ împreună cu
electrozii respectivi (rezonatorul de cuarţ) se comportă într-un
montaj oarecare ca un circuit RLC de tipul, reprezentat în fig.4.21,b.
Elementele schemei echivalente au semnificaţiile următoare:
L - echivalentul electric al masei cristalului; CS - echivalentul
electric al elasticităţii; R - echivalentul electric al pierderilor prin
frecare; CP - capacitatea monturii, capacitatea dintre electrozi.
Caracteristica de frecvență a rezonatorului de cuarţ este
prezentată în figura 4.22. Circuitul are două frecvenţe de rezonanţă
din care una serie (fs) şi alta derivaţie (fA). Reactanța cristalului se
apropie de zero în punctul de rezonanță în serie și atinge un maxim
la frecvența antirezonantă fA.

fs fA
f

Figura 4.22. Caracteristica de frecvență

a rezonatorului de cuarţ

Circuitul are cel puţin două caracteristici esenţiale:

 rezistenţa de pierderi R este mult mai mică decât reactanţa X,
astfel încât factorul de calitate al circuitului este foarte mare putând
ωL
atinge valori de ordinul sutelor de mii ( Q  0 );
R
 valorile parametrilor R, L,CS, CP sunt foarte stabile în timp şi
influenţate puţin de elementele de circuit.
Aceste caracteristici explică marea stabilitate a oscilatoarelor
cu cuarţ.
Frecvența cristalului este determinată de grosimea, densitatea,
elasticitatea, modificările moleculare și suprafața de rezonanță la
57
care funcționează placa de cuart. Deoarece acești factori sunt
influențați de variațiile temperaturii, de timp, de energie și de alte
condiții de mediu, este rezonabil să se aștepte ca acești factori să
influențeze frecvența oscilatorului de cristal.
O influență majoră asupra frecvenței cristalului este de a
funcționa asupra variațiilor de temperatură. Un oscilator exact pe
frecvența de 25°C, cu o variație de frecvență de 5 părți per milion
(ppm) per °C, ar putea avea o deplasare de frecvență de 25 ppm, cu
o creștere a temperaturii de numai 5°C. Valoarea variației frecvenței
se datorează coeficientului de temperatură a cristalului și, prin
urmare, depinde de tăierea cristalelor. Un exemplu de dependență
frecvență vs temperatură este reprezentată în figura 4.23.
f, ppm

Temperatura, 0C
Figura 4.23. Dependența frecvenței de temperatură
pentru cristalul de cuarț tăiat DT

Frecvenţa de oscilaţie poate fi ajustată în limite mici prin

conectarea în serie cu cuarţul a unui condensator cu o capacitate
mult mai mare decât CS.
Sunt posibile două tipuri de oscilatoare LC cu cuarţ:
 cu contur oscilant LC;
 fără contur LC.
În prima variantă cuarţul este inclus în reţeaua de reacţie, iar
conturul oscilant LC este conectat în circuitul colectorului. În figura
4.24 sunt reprezentate schemele a două oscilatoare de acest tip. În
figura 4.24, a) cuarţul este inclus în reţeaua de reacţie a unui
oscilator Colpitts, iar în figura 4.24, b)  în a unui oscilator Hartley.

58
 +EC  +EC 

CC1
LC LC CC
C CC2 C
ZQ VT ZQ VT

R
R
a b
Figura 4.24. Oscilatoare cu cuarţul în reţeaua de reacţie:
a) oscilator Colpitts; b) oscilator Hartley.

Pentru realizarea condiţiilor de autoexcitaţie este necesar ca

frecvenţa de rezonanţă a conturului oscilant LCCC să fie egală (sau
multiplă) cu frecvenţa de rezonanţă a cristalului de cuarţ.
Între frecvenţa de rezonanţă serie fs (mai mică) şi frecvenţa de
rezonanţă derivaţie fA cristalul se comportă inductiv. Prin urmare
acesta poate înlocui inductanţa într-un oscilator Colpitts (figura
4.25), obţinându-se un oscilator de foarte mare stabilitate.
În figura 4.26 este reprezentată schema unui oscilator cu cuarţ,
realizat în baza unui A.O. Aici cuarţul joacă rolul unui contur
oscilant derivaţie, conectat în reţeaua de reacţie pozitivă prin
divizorul de tensiune R3-R4. Condiţia de amplitudine este
îndeplinită în funcţie de raportul rezistenţelor divizorului de
tensiune R3-R4 şi reacţiei negative R1-R2.
În oscilatoarele LC, pentru a stabiliza frecvenţa oscilaţiilor pot
fi întreprinse o serie de măsuri.
Frecvenţa oscilaţiilor este influenţată de parametrii amplifica-
torului, care la rândul lor depind de:
 variaţiile temperaturii;
 tensiunea de alimentare;
 presiune;
 umiditate;
 sarcină etc.
59
 Influenţa lor este cu atât mai mare, cu cât mai mic este
factorul de calitate al conturului oscilant.

EC + RC R2

C1 ZQ
RB  DA

C2 R1 R3
VT
CB Uout
ZQ
R4
Figura 4.25. Oscilator Colpitts cu
cuarţ în circuitul oscilant
Figura 4.26. Oscilator cu cuarţ cu A.O.

Pentru îmbunătăţirea factorului de calitate:

 sunt folosite elemente (bobine, condensatoare) cu
pierderi reduse ce micşorează şuntarea conturului oscilant din
partea de intrare şi ieşire a amplificatorului;
 de asemenea, poate fi introdusă o buclă de reacţie
negativă, care stabilizează parametrii amplificatorului.
Astfel, se poate obţine o stabilitate a frecvenţei de circa:
 f / f s  10  4  10  5
Cea mai efectivă măsură însă este aplicarea cuarţului care
poate avea factorul de calitate până la 106.
Avantajele oscilatoarelor cu cuarţ constau în următoarele:
 obţinerea unei bune stabilităţi a frecvenţei;
 o construcţie simplă şi robustă.
Dezavantajul constă în faptul că oscilatoarele cu cuarţ nu pot
lucra decât la frecvenţe fixe, caracteristice cristalului, cuprinse între
100 kHz şi 40 MHz. La frecvenţe mai joase dimensiunile plăcii de
cuarţ devin mult prea mari, iar la frecvenţe mai înalte ar fi necesare
plăci prea subţiri care ar deveni fragile.
60