Constantineanu (Tudorache) Oana Olivia

RI – III

LITERATURĂ ACTUALĂ
Eseu evaluare intermediară

”Zuleiha deschide ochii” de Guzel Iahina

Guzel Iahina s-a născut în 1977, la Kazan. A absolvit Facultatea de Limbi Străine a Institutului
Pedagogic de Stat din Kazan, iar din 1999 locuiește la Moscova, unde a urmat cursurile
Academiei de Cinemaografie, secția scenaristică. A lucrat în relații publice, publicitate și
marketing și a colaborat cu articole la revistele Neva, Oktiabr, Sibirskie ogni etc. În 2015 publică
primul roman, Zuleiha deschide ochii (Zuleiha otkrîvaet glaza; Humanitas Fiction, 2018).
Inspirat din relatările bunicii ei, o învățătoare tătară care a petrecut șaisprezece ani într-o colonie
de muncă din Siberia, romanul s-a bucurat imediat de un succes răsunător și a primit mai multe
premii prestigioase. În 2016, i s-a acordat Premiul Cyrano. Este în curs de traducere în peste
treizeci de limbi. În Franța a apărut în 2017 și a primit Premiul revistei Transfuge. A fost, de
asemenea, finalist la Prix Médicis Étranger. 
Inspirat din exilarea bunicii în Siberia, autoarea scrie povestea Zuleihei, o tânără gravidă dintr-
un sat de tătari, deportată în Siberia după uciderea soțului ei de către un ofițer din Armata Roșie.
Face o călătorie lungă și dureroasă, alături de țărani deschiaburiți, intelectuali leningrădeni, ruși,
tătari, nemți sau deținuți de drept comun. În cele din urmă, ajunge într-un loc pustiu, condus de
Ignatov, comandatul care i-a ucis soțul.
Acasă, pe lângă trupul soțului mort, a lăsat-o și pe Strigoaica, soacra ei, care i-a tulburat întreaga
viață. Din punctul în care noua comunitate se stabilizează, răsar diferite soiuri de iubiri și
redefiniri. Personajele se transformă, rolurile se inversează, iar Zuleiha învață de la capăt lucruri
elementare, cum ar fi să iubească. Își iubește fiul, Iusuf, dar tot acolo iubește un bărbat așa cum
nu o mai făcuse înainte. Printre scenele greu de îndurat ale necruțătoarei Armatei Roșii, își face
loc umanul.
Capitol după capitol, vedem cum oamenii au o forță incredibilă de a o lua de la capăt, de a se
reinventa, de a iubi chiar și în cel mai ostil context. Dincolo de izbe și credințele din taiga,
dincolo de forța istorică pe care o are, cartea tocmai prin asta este remarcabilă: ne învață că
limita poate fi aproape oricând și aproape oriunde depășită. Durerea se mai topește, viața se mai
și înduioșează, iar durerile sunt compensate. Oricâte Strigoaice ar bântui un suflet, dacă sufletul
este unul bun, va primi iubire cel puțin o dată în viață. Zuleiha este și exemplu fricii care mereu
poate crește – de la frica de soț și Strigoaică, ajunge la a fi terifiată de Armata Roșie, apoi de
pierderea propriului fiu. Fricile cresc neîncetat în viață, amintindu-ne că nimic nu e cert. Putem,
însă, transforma cât mai multe dintre acțiunile noastre în iubire și bunătate, astfel încât să avem
cu ce contrabalansa fricile care apar.
Zuleiha este și femeia care a trăit ani de zile supusă. N-a ieșit niciodată din vorba soțului și din
regulile impuse de soacră. Nu a avut elemente de comparație – suferința a fost propria ei cale,
așa că i s-a părut normal să o continue. Aflată într-o viață nouă, ea a învățat să ia decizii și să
trăiască libertatea. Culmea, o libertată trăită ca deportată, o libertate dictată de Armata Roșie.

Romanul este reprezentativ pentru omul contemporan penru că arată o eroină care se mută dintr-
un trecut arhaic întunecat în lumea contemporană. O eroină care-și depășește propria conștiință
mitologică. Pentru că la început eroina trăiește într-un trecut nespecific, dar, după aceea, acțiunea
romanului o smulge din lumea natală și o duce la mii de kilometri distanță, iar această distanță
reprezintă și o călătorie mentală, psihologică, prin care Zuleiha evolează. La începutul romanului
ea comunică numai cu spirite, dar la finalul romanului ea ajunge să comunice cu oamenii și asta
este o schimbare importantă care o transformă.
”Acești dușmani ideali consideră de la început că ei de află de-o parte și de cealaltă a baricadei.
Și că sunt adevărați dușmani, dușmani de clasă.
Dar, pe măsură ce acțiunea romanului se desfășoară, ei se trezesc și-și dau seama că sunt de
aceeași parte a baricadei. Iar de cealaltă baricadei nu este decât moartea.
Pentru că ei sunt nevoiți să supraviețuiască colaborând în taiga, și treptat, încetul cu încetul, ei
înțeleg că importante nu sunt prejudecățile sociale, de clasă, de religie, de etnie, ci oamenii.
Acesta este sensul romanului.” ( Guzel Iahina )