Războaiele Husite

Războaiele Husite, numite și Războaiele Boemiene, au constat într-o serie de acțiuni militare în care au
fost implicați discipolii lui Jan Hus din Boemia, în perioada 1420–1434. Războinicii husiți erau, în
principal, pedestrași, iar victoriile lor împotriva unor armate mai numeroase, în componența cărora erau
mulți cavaleri în armuri, au revoluționat tacticile militare ale infanteriei.
Origini
Mișcarea Husită a căpătat un caracter revoluționar de îndată ce vestea execuției lui Jan Hus , ca urmare a
condamnării lui de către Conciliul de la Konstanz (6 iulie 1415), a ajuns la Praga. Cavalerii și nobilii din
Boemia și Moravia, care erau în favoarea reformei în biserică, au trimis, în 2 septembrie , Conciliului de
la Konstanz un protest, așa-numitul protestatio Bohemorum, prin care executarea lui Hus era condamnată
în termeni dintre cei mai aspri. Atitudinea împăratului Sigismund al Sfântului Imperiu Roman, care a
trimis scrisori de amenințare boemienilor, prin care afirma că va distruge pe toți discipolii lui John
Wycliff și lui Jan Hus, a înfuriat populația vizată.
În diferite zone ale Boemiei au izbucnit mișcări de protest, în timpul cărora numeroși preoți catolici au
fost alungați din parohiile lor. Aproape imediat după apariția mișcării, husiții s-au împărțit în două grupuri
principale, la rândul lor subîmpărțite în subgrupuri. Cu puțin timp înainte de moartea sa, Jan Hus
acceptase o dogmă predicată în timpul absenței sale de credincioșii din Praga, așa-numitul utraquism, care
presupunea obligația credincioșilor să primească împărtășania în ambele feluri (sub utraque specie).
Această dogmă a devenit cuvântul de ordine al husiților moderați, utraquiști sau calixtiniți (de la cuvântul
latinesc calix – potir), în cehă kališníci (de la kalich). Husiții radicali au devenit cunoscuți drept taboriți
(în cehă táborité), de la numele orașului Tábor, sau orfani (sirotci), nume adoptat după moartea
conducătorului lor militar, Jan Žižka. Influențat de fratele său Sigismund, regele Wenceslaus al IV-lea al
Boemiei s-a străduit să suprime mișcarea husită. Un anumit număr de husiți conduși de Nicolas Hus, (nu
există nicio legătură de rudenie cu Jan Hus) a părăsit Praga. Ei au participat la întâlniri în diferite părți ale
Boemiei, în special în Sezimovo Usti , aproape de locul unde avea să fie fondat, în scurtă vreme. orașul
Tábor. În timpul acestor întâlniri, husiții denunțau cu tărie politica lui Sigismund, îndemnând populația să
se pregătească de război.
În ciuda plecării din oraș a multor husiți de frunte, tulburările din Praga nu au încetat. Pe 30 iulie, când o
procesiune husită în frunte cu preotul Jan Zelivsky a traversat străzile Pragăi, antihusiții au aruncat cu
pietre de la fereastra primăriei în demonstranți. Husiții conduși de Jan Žižka i-au aruncat de la aceeași
fereastră, în stradă, pe primarul și pe consilierii care instigaseră atacul cu pietre. La aflarea veștilor, regele
Wenceslaus a făcut un atac de apoplexie și a murit câteva zile mai târziu (16 august 1419).
Izbucnirea luptelor
Moartea regelui a dus la reizbucnirea tulburărilor în Praga și în aproape toate zonele Boemiei. Mulți
credincioși catolici, majoritatea germani, din cauza faptului că rămăseseră credincioși papei, au fost
alungați din orașele Boemiei. În Praga, în noiembrie 1419, au avut loc lupte grele între husiți și
mercenarii pe care regina Sofia (văduva regelui Wenceslaus și regent după moartea soțului ei) îi strânsese
în grabă. După ce o bună parte a orașului a fost distrusă de lupte, a fost proclamat un armistițiu la 13
noiembrie. Nobilii, care deși erau favorabili cauzei husite, o sprijineau pe regină, au promis că aveau să
acționeze ca mediatori pe lângă Sigismund, în vreme ce orășenii din Praga au fost de acord să redea
forțelor regale castelul Vysehrad. Žižka, care dezaprobase acest aranjament, a plecat din Praga și s-a
retras la Plzen. De aici el a plecat mai departe în sudul Boemiei, iar după ce a înfrânt forțele romano-
catolice la Sudomer (25 martie 1420), în prima bătălie de poziții a războiului husit, a ajuns la Usti, un mai
vechi loc de întâlnire al husiților. Cum nu se simțea în siguranță aici, Žižka s-a mutat în așezările husite
nou înființate, numite cu numele biblic Tábor.
Tabor a devenit centrul husiților radicali, care, spre deosebire de utraquiști, recunoșteau numai două
scramente – botezul și frângerea pâinii – și respingeau cea mai mare parte a ceremoniei religioase
romano-catolice. Organizarea ecleziastică a Taborului avea în anumite privințe un caracter puritan, iar
conducerea locală a fost stabilită pe baze democratice. Au fost aleși patru hejtmané – (hatmani) – unul
dintre ei fiind Žižka, și a fost instituită o disciplină militară strictă.
Tactica husită wagenburg, miniatură din Secolul al XV-lea
Funcție de terenul pe care urma să se dea luptele, husiții pregăteau corespunzător carele pentru luptă,
formând patrulatere sau cercuri. Carele erau legate între ele la nivelul roților cu ajutorul lanțurilor și erau
poziționate cu colțurile unul lângă altul în unghi, astfel încât caii să poată fi ușor înhămați în caz de
nevoie. În fața acestui zid de care era săpat un șanț. Echipajul fiecărui car era format din 18 – 21 soldați: 4
– 8 trăgători cu arbaleta, 2 trăgători cu muscheta, 6 – 8 soldați echipați cu lănci sau bice de luptă (care
erau considerate armele naționale ale husiților), doi purtători de scuturi și doi căruțași.
Tactica de luptă a husiților presupunea două faze: prima fază defensivă, a doua fază de contraatac. În
prima fază a luptei, husiții își plasau carele în apropierea inamicului pe care îl provocau cu tiruri de
artilerie. În ciuda preciziei reduse, artileria medievală producea pierderi grele inamicului în cazul
tragerilor de aproape.
Pentru a evita creșterea pierderilor, cavalerii în armură trebuiau să atace. Infanteriștii din spatele zidului
de care deschideau focul cu arbaletele și muschetele pentru a-și slăbi inamicul. Trăgătorii ținteau la
început caii, cavalerii în armuri greoaie fiind mult mai vulnerabili odată descălecați, în plus, mulți călăreți
fiind uciși în momentul prăbușirii calului.
De îndată ce atacul cavaleriei era stopat și moralul atacatorilor scădea, infanteriștii husiți contraatacau.
Husiții năvăleau din spatele carelor, în special a celor de pe flancuri, atacând violent inamicul. Inamicul
era prins între atacurile de pe flancuri ale infanteriștilor și focul artileriei din patrulaterele de care. Urma
retragerea cavalerilor, care-și lăsau în urmă camarazii fără cai, pradă sigură a husiților, care în scurtă
vreme și-au câștigat o reputație sumbră de războinici care nu iau prizonieri.
Prima cruciadă antihusită
După moartea fără urmași a fratelui său Wenceslaus, Sigismund a avut pretenții la coroana Boemiei, deși
în acel moment și mai târziu de altfel, nu era clar dacă Boemia era o monarhie ereditară sau electivă.
Sigismund, un catolic convins, a primit fără nicio problemă sprijinul Papei Martin al V-lea, care a emis o
bulă papală pe 17 martie 1420, prin care proclama organizarea unei cruciade "pentru distrugerea
wycliffiților, husiților și altor eretici din Boemia". Sigismund, însoțit de mai mulți prinți germani, în
fruntea unei armate cruciate, a sosit în fața Pragăi pe 30 iunie. Cruciații veneau din toate țările Europei,
mulți dintre ei fiind doar aventurieri atrași de perspectiva jafurilor. S-a început asedierea Pragăi, acțiune
militară care a fost rapid abandonată. Au fost inițiate negocieri pentru rezolvarea diferențelor religioase.
Facțiunile husite unite și-au formulat cererile într-o petiție cunoscută ca "cele patru articole de la Praga":
Cuvântul Domnului va fi propovăduit și făcut cunoscut în Regatul Boemiei în mod liber și într-o manieră
sistematică de către preoții lui Dumnezeu.
Taina Sfintei Ruperi a Pâinii va fi administrată în mod liber în cele două moduri, a pâinii și vinului,
tuturor credincioșilor întru Cristos care nu sunt excluși de la sacramente de păcate morale, în conformitate
cu poruncile Mântuitorului nostru.
Puterea lumească asupra bogățiilor și bunurilor pământești pe care clericii le posedă în contradicție cu
preceptele lui Isus Cristos, spre paguba cinurilor lor și în detrimentul ramurii seculare, vor fi luate și
retrase de la ei, iar clericii vor fi reîntorși la legea evanghelică și la viața apostolică pe care au urmat-o
Cristos și apostolii Săi.
Toate păcatele morale, toate dezordinile publice în particular, care sunt contrare legilor lui Dumnezeu, vor
fi judicios și la timp interzise și distruse de cei care au această datorie în toate rangurile sociale.
Aceste articole, care conțineau esența doctrinei husite, au fost respinse de Sigismund, în special datorită
influenței legaților papali, care considerau că cele patru puncte aduc atingere autorității Sfântului Scaun.
Datorită acestor fapte au continuat ostilitățile. Deși Sigismund și-a retras armatele de la Praga, castelele
Vysehrad și Hradcany au rămas în mâinile trupelor imperiale. Cetățenii praghezi au asediat Vysehradul și,
pe la sfârșitul lunii octombrie 1420, garnizoana imperială era pe punctul de a se preda, datorită epuizării
stocurilor de alimente. Sigismund a încercat să vină în sprijinul asediaților, dar a fost învins de husiți pe 1
noiembrie, în bătălia de lângă satul Pankrác. Castelele Vysehrad și Hradcany au capitulat și, în scurtă
vreme, aproape întreaga Boemie era sub controlul husiților.
A două cruciadă antihusită
Disensiunile dintre diferitele facțiuni i-au împiedicat pe husiți să exploateze la maxim victoria lor. La
Praga, preotul demagog Jan Želivský a avut pentru o vreme autoritate nelimitată asupra claselor de jos și
a târgoveților. Mișcarea egalitaristă din Tabor a așa-numiților adamiți a fost înăbușită cu asprime de
Žižka. În scurt timp, a fost organizată o nouă cruciadă antihusită. O armată germană numeroasă a intrat în
Boemia, în august 1421 și a asediat orașul Zatec. După o încercare nereușită de luare cu asalt a orașului,
cruciații s-au retras la aflarea veștii că se apropie armatele husite în ajutor. Sigismund a ajuns în Boemia
la sfârșitul anului 1421. El a preluat controlul orașului Kutná Hora, dar a fost învins decisiv de Jan Žižka
la Nemecky Brod (Deutschbrod) pe 6 ianuarie 1422.
Războiul civil
Boemia a fost scutită pentru o vreme de orice intervenție străină, dar neințelegerile interne s-au agravat,
cauzate parțial de competiția teologică și parțial de orgoliile unora dintre lideri. Jan Želivský a fost arestat
și executat la ordinul Consiliului orășenesc al Pragăi pe 9 martie 1422. În Tabor s-au iscat frământări între
susținătorii și opozanții lui Žižka. Pentru o scurtă perioadă de timp în 1422, Boemia s-a bucurat de o
perioadă de liniște, când prințul Sigismund Korybut al Poloniei, nepotul regelui Vladislav II Iagello, a
fost înscăunat regent al Boemiei. El fusese trimis aici de marele duce al Lituaniei, Vitold, care primise o
cerere de la husiți să acepte coroana Boemiei. Autoritatea regentului a fost recunoscută de nobilii
utraquiști, de praghezi și de taboriții moderați. Sigismund Korybut a rămas pentru puțin timp în fruntea
Boemiei, fiind rechemat în Lituania, după o înțelegere între Vladislav II Iagello și Sigismund. După
plecarea lui Sigismund Korybut a izbucnit războiul civil, taboriții luptându-se cu utraquiștii moderați, care
în acea perioadă mai erau numiți și "praghezi", dat fiind faptul că cea mai importantă comunitate a lor era
la Praga. Pe 27 aprilie 1423, taboriții conduși de Žižka i-au învins pe utraquiștii conduși de Čeněk de
Wartenberg la Horic. După puțin timp, s-a semnat un armistițiu la Konopilt.
A treia cruciadă antihusită
Papa a început între timp să organizeze o nouă cruciadă împotriva Boemiei, dar încercările sale au eșuat.
În ciuda eforturilor monarhilor lor, polonezii și lituanienii nu s-au arătat deloc dornici să-i atace pe
boemienii cu care se simțeau înrudiți. Germanii au fost împiedicați de neînțelegerile interne să intervină
uniți împotriva husiților. Regele danez, care sosise în Germania în fruntea unei armate importante, nu a
dorit să participe singur la luptă și s-a intors în țară. Husiții, care nu se mai simțeau amenințați din nicio
parte, au invadat Moravia, unde majoritatea populației le era favorabilă. Husiții, paralizați din nou de
disensiuni interne, au fost nevoiți să abandoneze în scurtă vreme Moravia. Orașul Hradec Králové, care
era sub controlul utraquist, a îmbrățișat doctrina taboristă și a cerut ajutorul lui Žižka. După o serie de
victorii ale taboriților în anii 1423 și 1424, facțiunile husite au făcut pace printr-un tratat semnat pe 13
septembrie 1424, în satul Liben, lângă Praga, (în zilele noastre cartier al capitalei cehe).
Campaniile din 1426 și 1427
În 1426, husiții au fost atacați din nou de dușmanii externi. În luna iunie, armata husită de sub comanda
lui Prokop cel Mare, (care preluase comanda taboriților după moartea în 1424 a lui Žižka), și a lui
Sigismund Korybut, care revenise în Boemia, au învins în mod clar armatele germane la Usti nad Labem.
După încă o victorie împotriva germanilor la Tachov în 1427, husiții au atacat cu vigoare de mai multe ori
chiar teritoriul inamic, dar nu au făcut nicio încercare să ocupe permanent zone din afara Boemiei.
Amestecul polono-lituanian în conflict
Din 1421 până în 1427, husiții au primit sprijin militar din partea polonezilor. Deși Polonia era unul
dintre bastioanele catolicismului din regiune, îi sprijinea pe husiți din motive care nu aveau legătură cu
religia. Principalul motiv al polonezilor era dorința de răzbunare împotriva Germaniei după încheierea
războiului polono-lituaniano-teutonic din 1409 – 1411. Jan Žižka a oferit coroana Boemiei lui Vladislav
II Iagello, dar regele Poloniei, sfătuit de consilierii săi, a refuzat demnitatea. Coroana a fost mai apoi
oferită marelui duce al Lituaniei, Vitold. Acesta a acceptat cu condiția ca husiții să accepte la rândul lor
reunirea cu Biserica Romano-Catolică. În 1422, Žižka a oferit coroana nepotului regelui Poloniei,
Sigismund Korybut, ca regent al lui Vitold pentru Boemia. Korybut nu a reușit să-i reîntoarcă pe husiți în
sânul Bisericii Romano-Catolice. El a trebuit să facă uz de forță pentru a ține în frâu diferitele facțiuni
husite. Korybut nu a suportat ca rebelii protestanți să nu-și țină promisiunile de reunificare cu catolicii. În
câteva ocazii, el chiar s-a angajat în conflicte deschise cu taboriții și cu oreboriții pentru a-i forța să
renunțe la schismă. Implicare la scară largă a polonezilor a luat sfârșit în 1427, după ce Korybut a fost
arestat de husiți, după descoperierea planurilor poloneze de predare a Boemiei împăratului Sigismund.
Polonezii nu au fost dornici să se retragă, dar s-au speriat de planurile papei pentru convocarea unei
cruciade antipoloneze determinată de sprijinul pentru husiți.
Frumoasele raiduri
Husiții au executat mai multe incursiuni militare peste graniță, așa-numitele spanilé jízdy (frumoasele
raiduri). În special sub conducerea lui Prokop cel Mare, husiții au invadat Silezia, Saxonia, Ungaria,
Luzația și Meissen. Fiecare raid întreprins de husiți era executat împotriva unui vecin care asigurase
germanilor trupe în timpul cruciadelor. Raidurile erau concepute să-i sperie într-atâta pe cei din
respectivele regiuni, încât să nu mai fie tentați să-i mai ajute pe germani. Raidurile nu au avut efectele
scontate, aceste regiuni au continuat să asigure soldați armatelor antihusite. În timpul unuia dintre
războaiele dintre Polonia și Statul monastic al Cavalerilor Teutoni, unii dintre husiți i–au ajutat pe
polonezi. În 1433, o armată husită de 7.000 de oamnei a intrat prin Neumark în Prusia și a ocupat
Dirschau pe râul Vistula. Ei au avansat până la gurile Vistulei la Marea Baltică, lângă Danzig. Aici au
sărbătorit cu fast reușita expediției pentru a arăta lumii că numai marea îi poate opri pe husiți. Istoricul
prusac Heinrich von Treitschke avea să scrie mai târziu că ei au "salutat marea cu un cântec sălbatic ceh
despre războinicii lui Dumnezeu și și-au umplut ploștile pentru apă cu saramură în semn că încă o dată
Baltica s-a supus slavilor."
Convorbirile de pace și reluarea războaielor
Seria aproape neîntreruptă de victorii ale husiților a arătat că era imposibil să-i obligi cu forța armelor pe
răzvrătiți să revină în sânul Bisericii Catolice. Mai mult chiar, caracterul evident democratic al mișcării
husite i-a îngrijorat atât de mult pe principii germani, care se temeau ca astfel de mișcări să propage și în
țările lor, încât pacea a părut cea mai bună alternativă. Dintre husiți, clerul utraquist era în favoarea păcii.
Negocieri de pace au avut loc la conciliul ecumenic convocat la Basel pe 3 martie 1431. Sfântul Scaun a
acceptat cu greu ca la acest conciliu să fie prezenți și eretecii husiți, dar a respins plin de indignare
propunerea boemienilor ca la întâlnire să participe Biserica Ortodoxă Greacă și reprezentanții altor culte
creștine. Mai înainte de a-și da consimțământul pentru participarea la conciliul, Sfântul Scaun a mai făcut
o ultimă încercare să-i supună pe husiți. Pe 1 august 1431, o mare armată cruciată în frunte cu Frederick,
Margraful de Brandenburg, pe care îl însoțea legatul papal cardinalul Cesarini, a intrat în Boemia. Pe 14
august cruciații au ajuns în dreptul orașului Domažlice. În momentul în care în zonă a sosit o armată
husită întărită cu aproximativ 6.000 de polonezi sub comanda lui Prokop ori, așa cum spune legenda, în
momentul în care au văzut stindardele husite și au auzit imnul lor de luptă "Kdož jsou Boží bojovníci"
("Voi, care sunteți războinicii lui Dumnezeu"), cruciații s-au retras în grabă.
Pe 15 octombrie, membrii conciliului, aflați deja în sesiune la Basel, au trimis o invitație oficială husiților
să ia parte la deliberări. La Basel a sosit o ambasada husită pe 4 ianuarie 1433 avândul în frunte pe
Prokop cel Mare. Nu s-a ajuns la niciun rezultat. Cu toate acestea, negocierile nu au fost abandonate și o
schimbare a situației politice din Boemia a permis mai târziu ajungerea la un acord. În 1434 a izbucnit un
nou război între utraquiști și taboriți. Pe 30 mai în același an, armata taborită condusă de Prokop cel Mare
și Prokop cel Mic, (amândoi au căzut în luptă) a fost înfrântă și aproape anihilată la Lipany. Și în Polonia
mișcarea husită a fost înfrântă. Husiții polonezi au fost înfrânți de Władysław al III-lea de Varna în
bătălia de la Grotniki, punând astfel capăt pentru totodeauna războaielor husite.