Capitolul 2

MIŞCAREA FLUIDELOR NENEWTONIENE

PRIN CONDUCTE

2.1. Relaţia constitutivă a unui fluid nenewtonian

Fluidele vâscoase (cu excepţia celor newtoniene) şi
fluidele vâscoelastice formează împreună clasa fluidelor
nenewtoniene. Relaţia dintre tensiunea tangenţială (sau
tensiunea de forfecare)  şi gradientul vitezei (sau viteza de
forfecare) dv/dy într-un punct al unui fluid aflat în mişcare
laminară unidimensională
 dv 
 = f   (2.1)
 dy 
poartă numele de relaţie constitutivă sau ecuaţie reologică a
acelui fluid. Graficul funcţiei (2.1) se numeşte reograma
fluidului.
Tensiunea de forfecare a unui fluid poate să depindă atât
de viteza de forfecare, cât şi de factorii care determină
concentrarea şi rezistenţa macromoleculelor sau agregatelor de
particule la efortul de forfecare, conform dependenţei generale
de forma
( )
 = f dv dy , C,V p , co , c f , c fp , cdi , ca , cn , t , E , (2.2)
în care C este concentraţia volumică a particulelor, Vp –
volumul mediu al particulelor, co, cf, cfp, cdi, ca, cn – coeficienţii
de orientare şi de formă a particulei, de formare şi de distrugere
a particulelor sau macromoleculelor, de aliniere sau de
nealiniere a particulelor, t – timpul, E – măsură a proprietăţilor
elastice ale fluidului.
La fluidele independente de timp, coeficienţii cfp, cd, ca,
cn au valori suficient de mari, astfel că fluidul atinge
instantaneu condiţiile de echilibru dinamic. Aceste fluide se
împart în:
– fluide la care reograma (figura 2.1) trece prin origine
(dreapta a – fluid newtonian, curba b – fluid pseudoplastic,
2 Transportul fluidelor multifazice

curba c – fluid dilatant) şi

– fluide a căror reogramă nu trece prin origine (dreapta d
– fluid binghamian, curba e – fluid reţinător pseudoplastic,
curba f – fluid reţinător dilatant).
Prima grupă de fluide are în relaţia constitutivă toţi
termenii care depind de t şi E nuli, iar mărimile Vp, co şi cf nu
determină existenţa vreunei rezistenţe la iniţierea mişcării. A
doua grupă de fluide cuprinde fluidele independente de timp
care, pentru iniţierea mişcării, necesită aplicarea unei presiuni
care să învingă tensiunea de forfecare iniţială (de prag) 0.

Figura 2.1. Reogramele tipice ale unor fluide

independente de timp
Fluidele dependente de timp se caracterizează prin valori
nule ale coeficienţilor care depind de E şi prin faptul că
mărimile C, Vp, co şi cf sunt funcţii de timp.
Fluidele vâscoelastice prezintă combinaţii complexe de
comportări elastice şi vâscoase. Ele au termenii care depind de
t, C, Vp, co şi cf nuli şi termenii care depind de E diferiţi de
zero.
Determinarea relaţiilor exacte dintre variabilele ce
caracterizează comportarea reologică a fluidelor este foarte
dificilă. Deşi pentru descrierea comportării de consistenţă a
fluidelor nenewtoniene sunt necesari doi sau mai mulţi
parametri, în mod curent se foloseşte noţiunea de vâscozitate
aparentă, definită astfel
2. Mişcarea fluidelor nenewtoniene prin conducte 3


ap = (2.3)
dv dy
şi reprezentând tangenta la reogramă.

2.1.1. Cazul fluidelor pseudoplastice

Fluidele pseudoplastice sunt fluidele independente de
timp care încep să se mişte la aplicarea unei tensiuni de
forfecare infinitezimale şi a căror vâscozitate aparentă scade
odată cu creşterea vitezei de forfecare. Această comportare,
frecvent întâlnită la soluţii sau suspensii, nu poate fi descrisă
exact de o ecuaţie constitutivă unică, ci de mai multe ecuaţii
constitutive, valabile pe domenii limitate ale vitezei de
forfecare.
Pentru calculele inginereşti se foloseşte frecvent legea
puterii
n
 dv 
 = K   , (2.4)
 dy 
unde K este indicele de consistenţă sau coeficientul legii
puterii, iar n este indicele de comportare sau exponentul legii
puterii. Exponentul n se poate determina uşor, ca pantă a
graficului  în funcţie de ln(dv/dy) trasat experimental, şi are
valoarea subunitară. Pentru n = l, relaţia (2.4) în care se
înlocuieşte K prin coeficientul de vâscozitate dinamică  se
reduce la ecuaţia constitutivă a fluidelor newtoniene (legea lui
NEWTON), iar pentru n > l ea descrie comportarea reologică a
fluidelor dilatante.
Conform relaţiilor (2.3) şi (2.4), vâscozitatea aparentă a
fluidelor pseudoplastice are expresia
n −1
 dv 
ap = K   . (2.5)
 dy 
Legea puterii reproduce datele experimentale la valori
intermediare ale gradientului de viteză, dar îşi încetează
4 Transportul fluidelor multifazice

valabilitatea la valori mici şi la valori mari ale vitezei de

forfecare, când locul ei este luat de ecuaţia constitutivă a
fluidelor newtoniene. Pentru probleme inginereşti privind
mişcarea în conducte, legea puterii dă rezultate foarte bune
dacă ea reproduce datele experimentale pentru  egal sau puţin
mai mic decât efortul tangenţial la peretele conductei.
Ecuaţia PRANDTL–EYRING are forma
 1 dv 
 = A sinh −1  , (2.6)
 B dy 
unde A şi B sunt coeficienţii reologici caracteristici fluidului.
Ca şi legea puterii, această ecuaţie reproduce datele
experimentale într-un domeniu limitat al valorilor gradientului
vitezei şi se reduce asimptotic la legea lui NEWTON (pentru  =
A/B) în cazul valorilor mici ale vitezei de forfecare.
Alte relaţii constitutive pentru fluidele pseudoplastice,
conţinând trei sau patru parametri reologici, au fost obţinute de
ELLIS, SISKO şi CROSS, respectiv de METER.
Explicaţia unanim acceptată a comportării pseudoplastice
este următoarea: dacă un sistem de particule asimetrice,
dispuse iniţial în mod aleator, este supus unei tensiuni de
forfecare, particulele tind să se alinieze cu axele mari pe
direcţia solicitării, reducându-se astfel vâscozitatea aparentă
ap, cu atât mai mult cu cât tensiunea tangenţială  este mai
mare.
Ca exemple de fluide pseudoplastice se citează: soluţii
sau amestecuri de polimeri (elastomeri, acetat de celuloză,
napalm), suspensii (vopsele, pastă de hârtie, maioneză, soluţii
apoase de detergenţi), unele fluide de foraj de tip apă-argilă şi
suspensiile diluate de solide inerte chimic.

2.1.2. Cazul fluidelor dilatante

Fluidele dilatante sunt fluidele independente de timp care
încep să se mişte la aplicarea unei tensiuni de forfecare
infinitezimale şi a căror vâscozitate aparentă creşte odată cu
2. Mişcarea fluidelor nenewtoniene prin conducte 5

creşterea vitezei de forfecare.

Ecuaţiile constitutive ale fluidelor pseudoplastice
sunt valabile şi pentru fluidele dilatante, cu modificarea
corespunzătoare a valorilor parametrilor reologici. Cea mai
folosită este legea puterii (13.4) în care n > 1.
Fluidele dilatante sunt mult mai rar întâlnite decât
fluidele pseudoplastice. Ca exemple se citează vopselele,
cernelurile tipografice (cu conţinut mare de substanţe solide),
amidonul, silicatul de potasiu, soluţiile apoase de gumă
arabică, nisipurile mişcătoare, suspensiile de nisip în apă.

2.1.3. Cazul fluidelor binghamiene

Fluidul binghamian este un model idealizat de fluid, care
necesită o valoare finită 0 a tensiunii de forfecare pentru
iniţierea mişcării şi care are o dependenţă liniară între tensiunea
de forfecare  şi viteza de forfecare dv/dy.
Ecuaţia constitutivă a unui fluid binghamian are forma
dv
 = 0 +  , (2.7)
dy
unde 0 este tensiunea tangenţială iniţială (sau de reţinere, sau
de prag), iar  – coeficientul de rigiditate (sau de vâscozitate
plastică ori structurală). Valorile lui 0 variază în intervalul
(10–2…109) Pa, iar cele ale lui  sunt cuprinse între 10–3 Pa·s şi
100 Pa·s.
Printre fluidele cu comportare binghamiană se citează
unsorile consistente fabricate din hidrocarburi, bitumuri,
asfalturi, emulsii şi suspensii pseudoomogene de particule
foarte fine cu concentraţii intermediare în fază dispersă (care,
la concentraţii mici, pot avea comportare newtoniană sau
pseudoplastică, iar la concentraţii mari au comportare
dilatantă). Dintre suspensiile care, într-un anumit domeniu de
concentraţii şi, în special, la viteze de forfecare mici, se
comportă ca fluide binghamiene pot fi citate suspensiile de
argilă în apă, din care fac parte unele fluide de foraj.
6 Transportul fluidelor multifazice

2.1.4. Cazul fluidelor reţinătoare

Fluidele care prezintă tensiune tangenţială de reţinere şi
la care relaţia dintre tensiunea de forfecare şi gradientul de
viteză este neliniară se numesc fluide reţinătoare şi pot fi de tip
reţinătoare pseudoplastice, dacă vâscozitatea aparentă ap
scade cu creşterea vitezei de forfecare dv/dy, sau de tip
reţinătoare dilatante, când vâscozitatea aparentă creşte cu
creşterea gradientului de viteză.
Pentru fluidele reţinătoare nu există o ecuaţie constitutivă
teoretică unică, dar unele dintre ecuaţiile empirice
corespunzătoare fluidelor pseudoplastice pot fi adaptate la
cazul fluidelor reţinătoare. Astfel, legea puterii scrisă sub
forma
n
 dv 
 = 0 + K   , (2.8)
 dy 
unde n < 1 pentru fluidele reţinătoare pseudoplastice, respectiv
n > 1 pentru cele reţinătoare dilatante. poate fi folosită pentru
descrierea comportării reologice a fluidelor reţinătoare.

2.2. Mişcarea fluidelor nenewtoniene independente

de timp prin conducte
Fluidele nenewtoniene pot curge prin conducte, ca şi
fluidele newtoniene, în regim laminar, tranzitoriu sau turbulent.
Având în vedere importanţa lor practică, în cele ce urmează se
fac referiri la mişcările în conducte ale fluidelor independente
de timp de tip pseudoplastic şi binghamian.

2.2.1. Mişcarea staţionară a fluidelor pseudoplastice în conducte

Se consideră mişcarea staţionară laminară a unui
fluid pseudoplastic, a cărui comportare reologică este descrisă
de legea puterii (2.4), într-o conductă orizontală, cu raza
interioară R.
2. Mişcarea fluidelor nenewtoniene prin conducte 7

Ecuaţia de echilibru dinamic al forţelor care acţionează

asupra fluidului dintr-un element cilindric infinitezimal de rază
r (0  r  R) şi lungime dl are forma
  
dFp + dF f + dFg = 0 ,
(2.9)
unde forţele elementare de presiune, de frecare şi de greutate au
expresiile
 
dFp = i r 2 dp ,
 
dF f = −i 2  r  dl , (2.10)
  2
dFg = −k  r  g dl .
Dacă se înlocuiesc expresiile (2.10) în ecuaţia (2.9) şi se
proiectează această ecuaţie pe axa orizontală a conductei, se
ajunge la forma

−  r 2dp = 2  r  dl , (2.11)
din care se poate exprima tensiunea de forfecare astfel
r dp r p
=−  . (2.12)
2 dl 2 l
Din relaţiile (2.4) şi (2.12) se obţine ecuaţia
1n
 p  1 n
dv = −  r dr , (2.13)
2K l 
prin integrarea căreia se găseşte legea de variaţie a vitezei
1
n  p  n 
R n +1 n +1 
v =  dv =   R n. −r n 
(2.14)
0
n + 1  2 K l   

Punând condiţia la limită pe peretele interior al conductei
la r = R , v = 0 ,
debitul volumic de fluid se obţine astfel
8 Transportul fluidelor multifazice

R r2 R R
r2 
Q = 2 r v dr = 2 v − dv  =
2 2 
0  0 0 
(2.15)
1 1
1 3n +1
 p  n R 2+ n n  p n
=   
 r dr
 2K l  0
=  
3n + 1  2 K l 
R n ,

iar din ecuaţia continuităţii rezultă viteza medie sub forma

1
n +1
Q n  p  n n
vm = =   R . (2.16)
R 2
3n + 1  2 K l 
Viteza maximă se înregistrează în axul conductei; punând
r = 0 în relaţia (2.14), se obţine formula
1
n +1
n  p  n n
vmax =   R . (2.17)
n + 1  2 K l 
Conform relaţiilor (2.16) şi (2.17), raportul dintre viteza
maximă şi viteza medie are expresia
vmax 3n + 1
= . (2.18)
vm n +1
Din relaţia (2.16), în care se înlocuieşte R prin d/2, se
exprimă gradientul presiunii
n
p 4 K vmn  6n + 2 
= n +1   (2.19)
l d  n 
care se introduce în expresia coeficientului de rezistenţă
hidraulică longitudinală
2 d p
= , (2.20)
 vm2 l
şi rezultă
2. Mişcarea fluidelor nenewtoniene prin conducte 9

n
2d 4 K vmn  6n + 2 
=   =
 vm2 d n +1  n 
64 (2.21)
= ,
2−n n
n
 n   vm d
8 
 6n + 2  K
care mai poate fi scrisă sub forma
64
= , (2.22)
Re 2
unde
n
 n 
Re 2 = 8   Re1 , (2.23)
 6n + 2 
 vm2− n d n
Re1 = . (2.24)
K
Pentru n = 1 şi K = , Re2 = Re.
Trecerea de la mişcarea laminară la mişcarea turbulentă a
fluidelor nenewtoniene are loc la valori critice ale numărului
REYNOLDS diferite de la un fluid la altul. În cazul fluidelor
pseudoplastice pentru care este aplicabilă legea puterii,
numărul REYNOLDS critic are valoarea aproximativă Re2c 
2.100.
Pentru determinarea căderii de presiune în regim
turbulent, coeficientul de rezistenţă hidraulică longitudinală 
în domeniile conductelor netede, parţial rugoase şi rugoase se
calculează cu relaţiile lui BLASIUS, COLEBROOK – WHITE,
respectiv NIKURADZE, în raport cu Re2.

2.2.2. Mişcarea staţionară a fluidelor binghamiene în conducte

Se consideră mişcarea staţionară laminară un fluid
binghamian într-o conductă orizontală, cu raza interioară R.
Din ecuaţia constitutivă (2.7) se explicitează dv astfel
10 Transportul fluidelor multifazice

dv =
1
( − 0 )dy . (2.25)

Prin diferenţierea egalităţii
r+y=R,
unde R este raza interioară a conductei, se obţine relaţia
dy = − dr .
Înlocuind în ecuaţia (2.25) pe  conform expresiei (2.12)
rezultă relaţia
1  r p 
– dv =  − 0 dr , (2.26)
 2 l 
prin integrarea căreia între limitele r şi R se găseşte legea de
variaţie a vitezei
1
(
v =  R2 − r 2

) p 
− (R − r )0  . (2.27)
4l 
Punând condiţia de anulare a vitezei de forfecare dv/dr la
raza rd, adică
dv
la r = rd , =0,
dr
din relaţia (2.26) se obţine expresia razei rd a zonei dop
2 l
rd = 0 . (2.28)
p
În cilindrul de rază r  rd viteza fluidului este constantă.
Întrucât 0 este o constantă a fluidului, din relaţia (2.28) rezultă
că raza rd scade odată cu creşterea gradientului de presiune şi
devine neglijabilă începând de la o anumită valoare a lui p/l,
când mişcarea laminară se extinde în întreaga secţiune a
conductei.
În domeniul de rază 0 < r  rd, fluidul se comportă ca un
corp solid în mişcare uniformă şi de aceea mişcarea fluidului în
această regiune se numeşte mişcare dop. La valori mici ale
gradientului de presiune, rd  R şi mişcarea fluidului în
conductă se înscrie în zona mişcării dop (curba AB din figura
2. Mişcarea fluidelor nenewtoniene prin conducte 11

2.3). La valori moderate ale lui p/l, mişcarea devine parţial

laminară (curba BC), după care, prin creşterea gradientului de
presiune, se ajunge la zona mişcării laminare (dreapta CD) şi
apoi la zona mişcării turbulente (curba DE).
În zona II a mişcării parţial laminare, viteza variază
conform relaţiei (2.27) în domeniul rd < r  R şi are valoarea
constantă
1
(
vd =  R 2 − rd2

p
) 
− (R − rd )0  (2.29)
4l 
în domeniul 0  r  rd.

Figura 2.3. Zonele regimurilor de mişcare evidenţiate pe reograma unui fluid

binghamian

Relaţia (2.27) descrie, pentru 0  r  R, viteza în zona III

a mişcării laminare. Relaţia (2.29) constituie particularizarea
ecuaţiei (2.27) pentru r = rd şi corespunde zonei I când rd  R.
În zona I, debitul are expresia
Q =  R 2 vd , (2.30)
unde vd este dată de relaţia (2.29).
Debitul în zona II se exprimă prin formula
R
Q = 2  r v dr +  rd2 vd , (2.31)
rd
12 Transportul fluidelor multifazice

care, după înlocuirea mărimilor v, rd şi vd, date de relaţiile

(2.27)…(2.29), şi după integrare, rearanjarea termenilor şi
substituirea lui R prin d/2, devine
 d 4 p  4 0 4 l 04  4 l  
4

Q= 1 − +    , (2.32)
128 l  3 d p 3  d p  
 
cunoscută sub numele de ecuaţia lui BUCKINGHAM (1921).
Pentru zona III, debitul are expresia
R
Q = 2 r v dr , (2.33)
0
ce poate fi pusă sub forma
 d 4 p  4 0 4 l 
Q= 1 −  , (2.34)
128 l  3 d p 
care corespunde relaţiei (2.32) când termenul al treilea dintre
parantezele mari este neglijabil, şi coincide cu relaţia lui
HAGEN şi POISEUILLE când 0 = 0 şi  = .
Din viteza medie, rezultată pe baza relaţiei (2.34) astfel
4Q d  d p 0 
vm = =  −  , (2.35)
d 2
2   16 l 3
se obţine pentru căderea de presiune în conductă formula
16 l  2  vm 0 
p =  +  , (2.36)
d  d 3
care, introdusă în relaţia (2.20), duce la
64
= * , (2.37)
Re
unde
 vm d
Re* = . (2.38)
 0 d 
1 + 
 6  vm 