UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

Facultatea de Geografie

LUCRARE DE LICENȚĂ

Investigații geomorfologice și valorificarea turistică a

formelor de relief glaciare și periglaciare din Valea Laița -
Vârful Negoiu, Munții Făgăraș

Profesori Coordonatori

Prof. Dr. Nedelea Alexandru

Asist. Dr. Popescu Răzvan

Absolvent

Badea George Alexandru

2021
 CUPRINS

INTRODUCERE 3

1. Capitolul 1 DESCRIEREA ZONEI DE STUDIU – AREALUL

MUNȚII FĂGĂRAȘ 5
1.1 Prezentare generală 5
1.2 Geologie 5
1.3 Relief 6
1.4 Climă 8
1.5 Rețea hidrografică 11
1.6 Vegetație și faună 14

2. CAPITOLUL 2 ISTORICUL CERCETĂRII 16

3. CAPITOLUL 3 INVESTIGAȚII ASUPRA FORMELOR DE
RELIEF GLACIARE SI PERIGLACIARE 22
4. CREAREA UNEI REȚELE DE GEOMORFOSITURI 26
4.1 Scurt Istoric 26
4.2 Cadrul teoretic conceptual 27
4.3 Geomorfositurile în zona Munților Făgăraș 28
4.4 Valorificarea turistică a geomorfositurilor 43
CONCLUZII 46
BIBLIOGRAFIE 47
ANEXE 49
 INTRODUCERE

Munții Făgăraș constituie vertebra cea ma interesantă și masivă din

întreaga coloană vertebrală a Carpaților României. Stau marturie suprafața lor
de aproape 3000 km pătrați, desfașurarea crestelor pe direcția Est-Vest ce
însumează 70 km, în care altitudinile se mențin frevent la peste 2000m. Lățimea
între porțiunile terminale este de până la 40 km, având o structura armonioasă
de o austeră frumusețe cu interfluvii etajete și circuri glaciare adânci, subliniate
de particularitățile biopedoclimatice ce alcătuiesc expresia sintetică a peisajului
alpin tipic Făgărașilor. Cel mai important este sectorul somital al crestelor înalte
peste care se și derulează majoritatea potecilor marcate ce strabat creasta din
Valea Oltului (360 m) respectiv de la Halta C.F.R Poiana Valea Mărului până la
Curmatura Tamașului. Limita administrativă a teritoriului sibian se oprește însă
în dreptul Vf. Tărâța.

Priviți din interior Făgărașii dezvaluie de fapt doua tipuri de relief. Unul înalt,
reuniform, modelat spectaculor de glaciațiuni și pe care-l denumim relief glaciar
si crino-nival iar altul mai monoton cu forme rotunjite, modelat mai ales de
torenți sau ape curgătoare care au săpat văi înguste și adânci. Este relieful
fluvio-torențial. Dacă am privi lanțul făgărașiului de sus, din avion, ne-ar frapa
imediat accentuata lor disimetrie în profil transversal și forma sa clară de
miriapod. Astfel, ruptura tectonică care a produs prabușirea și nașterea
depresiunii transilvane a determinat individualizarea munților prin abruptul
creat.

În aceasta parte (nord) clinul muntelui coboară dur cu mai bine de

2000m, pe o distanță de 10 km în linie aeriană (în Colțul Viștei avem 2500m în
timp ce jos, în vale, satul Viștișoara abia atinge 600m). Peste 80% din relieful
Făgărașilor conservă pregnant urmele glaciațiunilor cuaternare, reliefate de
numeroasele lacuri glaciare prezente în tot masivul. Creasta principală este
sprijinită în aceasta parte (nord) de 26 ,,contraforturi,, picioare scurte și puternic
înclinate, 17 dintre aceste muchii (cum le denumesc oamenii locului) se
prelungesc, unele prin dealuri în Țara Oltului (care este de fapt lucrarea apelor
care au dizolvat și depozitat aici în grosime zeci de metri, pietrele muntelui de
odinioră). Alte 5 muchii nu ating aceasta zonă ci se termină undeva la jumătatea
distanței iar 4 muchii (dinspre Est spre Vest – Podragu, Șerbota, Suru, Șchiau)
sunt cele mai scurte.

Să mai notăm că cele 8 din cele 14 vârfuri ale Carpaților României care
depășesc 2500m se găsesc în Făgăraș. Acestea sunt: Moldoveanu, Negoiu,
Colțul Viștei, Lespezi, Cornul Călțunului, Vânătoarea lui Buteanu, Hârtopu și
Dara. În Făgăraș se localizeaza cea mai densă rețea hidrografică din Carpați
(0,8km/kmp), toate pâraile masivului fiind tributare Oltului (spre Nord – Nord
Vest) si Argeșului (spre Sud).

Cele peste 60 de lacuri glaciare ale Făgărașilor însumează 24 ha de luciu de apă.

Bâlea 4,65 ha, Podragu 2,86 ha(15,5 m adâncime), Urlea 2 ha, Capra 1,83 ha,
Avrig 1,48 ha.

Lacul de la cea mai mare altitudine din țară, 2282 m – Tăul Mioarelor și Lacul
Învârtitei (din Nucșoara) care, (fenomem rar) este găzduit de o interesantă cuvă
de gips. Valorile radiațiilor solare globale (anuale) sunt în Făgăraș de 110
Kcal/cm2 având o durată de 1800 ore/an (calculul este valabil până la 1000m
altitudine Sud si 1500m Nord).

Munții Făgărașului fac parte din lanțul Carpaților Meridionali. Ei se

întind între Masivul Piatra Craiului și Defileul Oltului de la Turnu Roșu până la
Cozia pe o distanța ceva mai mare de 70km. În lațime masoară 40km, acoperind
o suprafață de aproximativ 3000 km2.
 1 CAPITOLUL 1 DESCRIEREA ZONEI DE STUDIU –

AREALUL MUNȚII FĂGĂRAȘ

1.1 Prezentare generală

Grupa Munților Făgăraș face parte din lanțul Carpaților Meridionali. Sub
această denumire intră întregul complex muntos dintre Dâmbovița (Est) și
Olt (Vest). În cadrul acestuia se disting două șiruri de munți, unul nordic și
altul sudic. Șirul nordic apare sub forma unei creste neîntrerupte orientată pe
direcția Est-Vest. Șirul sudic, fragmentat de ape, are ca principali
componenți Munții Păpușa-Iezer, Ghițu, Muntișoru-Frunții și Cozia. Cele
două șiruri sunt despărțite, în partea estică, de bazinul Dâmboviței
superioare, iar în partea vestică de Depresiunea Loviștei. Munții din șirul
sudic se leagă de creasta nordică – principală – prin patru culmi lungi.
Creasta nordică este, înspre extremități, mai scundă, dar îm zona
centrală câștigă mult în altitudine, atingând cele mai mari înălțimi din țară.
Zona înaltă, la peste 1800 m, a fost sculptată în pleistocen de ghețari, care i-
au imprimat un aspect impresionant, măreț. Aici se desfășoară traseele
descrise în lucrare.
Zona înaltă, alpină, se întinde între văile Sîmbăta (pe flancul nordic)
si Leaota (pe flancul sudic), în partea de est, și văile Șerbota (pe flancul
nordic) și Boaia Mică (pe flancul sudic), în vest. În sens transversal, spațiul
luat în discuție este cuprins, cu aproximație, între limita zonei glaciare, la
nord, și cea a golului alpin, spre sud.

1.2Geologie
La alcătuirea zonei înalte a Munților Făgărașului participă în
exclusivitate roci metamorfice de tipul șisturilor cristaline. Metamorfismul
cel mai intens se întalnește la sud de creasta principală, într-o fîșie cu
gnaisuri, lată de cîțiva kilometri, orientată Vest-Est, care include și regiunea
Cumpăna.
Creasta principală este alcătuită din micașisturi și paragnaise și
intercalații de amfibolite și calcare cristaline. Versantul nordic făgărașan,
mai ales regiunea împădurită, este format din roci slab metamorfozate –
șisturi cloritoase (nuanțe verzui), șisturi sericitoase (irizații aurii), cu
intercalații de calcare. Sporadic, apar intercalații de amfiboliți (Cascada
Bîlea), iar mai spre Est intercalații de cuarțite. Munții Făgărașului s-au
înalțat în orogeneza alpină, în perioada cretacică de la sfîrșitul erei
mezozoice. Mișcările din neozoic i-au înalțat treptat (mai ales cele de la
finele pliocenului și din cuaternar). Ridicările au făcut ca la sfîrșitul
pleistocenului (cuaternar) partea înaltă a Munților Făgărașului să se afle
deasupra limitei zăpezilor permanente și, ca urmare, aici să se instaleze
ghețari. Zona glaciară a cuprins ambii versanți. Pe versantul nordic, ea s-a
întins între Valea Luțelor (est) și Valea Surului (vest).
După aprecierile specialiștilor, Munții Făgărașului păstrează urmele
a două faze glaciare. În acel timp, în zona înaltă a masivului s-au instalat
ghețari de tip alpin, care au săpat circuri și văi glaciare. Ghețarii cei mai
lungi din masiv s-au aflat pe versantul sudic, în văile Capra, Vîlsan, Scara-
Negoiu și Buda. Ghețarii de pe versantul nordic nu au depășit, în general,
lungimea de 4,5 km. Doar ghețarul din Valea Urlea-Pojorta a fost ceva mai
lung. Ghețarul din Valea Arpășelului a coborât la altitudinea cea mai joasă
din Carpați, atingând 1 250m. În ultima fază glaciară au predominat ghețarii
de tip pirinean, care au lăsat în urma lor circuri glaciare suspendate. În urma
ghețarilor au rămas stînci rotunjite și multe depozite morenice. Cele mai
frumoase și mai impresionante urme ale ghețarilor sînt custurile dintre
circuri – care imprimă nota de măreție a Munților Făgărașului – și lacurile
glaciare.
 1.3 Relief

Șirul nordic al Munților Făgărașului se prezinta sub forma unei creste

principale, orientată pe direcția est-vest, între abruptul Pietrei Craiului și
Defileul Oltului de la Turnu Roșu-Cîineni, din care se desprind mai multe
culmi laterale, atît spre nord, cît și spre sud. Creasta principală apare ca o
însușire de vîrfuri separate prin șei puțin adînci. Privită dinspre nord, ea are
aspectul unei pînze de ferăstrău cu dinții în sus. În partea centrală, vîrfurile
au un aspect semeț, iar spre extremități ele devin mai domoale și scad în
înățime. Către Piatra Craiului, punctul cel mai jos al crestei principale ste
Curmătura Foii (1 367 m), înspre capătul vestic, ea coboară vertiginos în
defileul Turnu Roșu-Cîineni, care, la gura Văii Rindiboilor, are o altitudine
de 354 m. Între Vîrful Luțele (2 176 m), la est, și Vîrful Lăcustele (Găvanul,
2 153 m), la vest, pe o lungime de cca 55 km – cu excepția unei singure șei,
Curmătura Zîrnei (1 923 m) – creasta principală se menține la o altitudine
superioară limitei de 2 100 m.
Culmile nordice, mai numeroase, sînt scurte (pînă la cca 10 km
lungime), accidentate, paralele între ele și se ramifică foarte puțin. Din cele
26 culmi nordice mai lungi de 4km , 17 ajung la marginea Depresiunii
Făgărașului, cinci se termină în apropierea depresiunii și doar patru sînt mai
scurte. Caracteristicile de mai sunt sînt evidențiate cel mai bine la culmile
ascuțite din partea centrală, pe care localnicii le-au denumit muchii sau
piscuri, între Valea Sîmbetei și Valea Șerbotei se găsesc 12 culmi (în ordine
de la este la vest: Muchia Drăgușului, Muchia Zănoaga, Muchia Viștea
Mare, Muchia Gîrdomanu, Muchia Tărîța, Piscul Podragului, Muchia
Albota, Muchia Buteanu, Piscul Bîlei, Piscul Doamnei sau Piscul Laiții,
Piscul Sărății și Piscul Șerbotei).
 Culmile Sudice, mai domoale decît cele nordice, sînt în general,
mult mai întinse, fiecare în parte prezentînd remificații. Se întîlnesc 15
culmi sudice cu lungimi de peste 4 km. Dintre ele, șase au suprafață mai
mare și se bucură de însușirile enumerate mai sus. Patru dintre acestea
(Mezea-Oticu-Iezer, Moldoveanu-Scărișoara-Picuiata, Lespezi-Clăbucet-
Muntișoru și Mîzgavu-Pietrosu-Cozia), lungi de peste 30 km, ajung în
munții sudici ai grupei Făgărașului. Celelalte două, Dara-Mușetescu-
Bourețu cu lungimea de 13 km și Rîiosu-Mușeteica-Piscul Negru, de 20 km,
se termina mai repede.

Munții Făgărașului sînt cei mai înalți munți ai patriei noastre. În

cuprinsul lor se află opt din cele 14 vîrfuri ale munților României care ating
altitudinea de 2 500m : Moldoveanu (2 544 m), Negoiu (2 535 m), Colțul
Viștei Mari (2 527 m), Lespezi (2 517m), Vînatoarea lui Buteanu (2 507 m),
Hîrtopu (2 506 m), Cornu Călțunulu (2 505 m) și Dara (2 500 m). Tot aici se
găsesc peste 42 vîrfuri cu altitudini cuprinse între 2 400 și 2 500 m.

Relieful din zona înaltă poartă amprenta glaciară. Aici se întîlnesc

circuri și văi glaciare cu profil transversal în forma de U, despărțite prin
custuri ascuțite. În jumătatea inferioară văile devin înguste și au urmat
culmile, pe care le-au părăsit în zona glaciară – unde acestea au devenit
custuri greu accesibile – și au coborît în circurile și văile glaciare alăturate,
largi și usor de străbătut.

1.4Clima
Munții Făgărașului , cu înalțimi care depășesc 2 500 m, au o climă
aspră cu caracteristici specifice climei temperate și climei subpolare.
Presiunea atmosferică scade cu altitudinea în raporturi bine determinate.
Valorile medii (în mm coloană de mercur), în funcție de altitudine, se
prezintă astfel:

Altitudinea (m): 500 1000 1500 2000 2500

Presiunea atm.(mm): 716 674 634 596 560

Rarefierea aerului la altitudini mari are efecte asupra funcțiunilor vitale ale
organismului uman. Respirația și circulația sîngelui fiind mai active,
procesul arderilor în organism este intensificat iar oboseala, în urma
eforturilor, se resimte mai repede.

Valoarea presiunii atmosferice influențează, direct sau indirect,

celelalte elemente climatice. Rarefierea și transparența aerului favorizează
pătrunderea pînă în sol a unei radiații solare mai intense, provocînd o
încălzire mai accentuată a acestuia. Răcirea solului, în timpul nopților
senine, este și ea mai mare, fiind provocată de pierderile mai mari de
căldură prin radiația nocturnă.
Temperatura aerului scade o dată cu creșterea altitudinii, în mod
normal, cam cu 0,5 – 0,6 *C pentru fiecare sută de metri. Pe crestele
Munților Făgărașului se ajunge la o temperatură medie anuală sub 0*C (la 1
800m), atingînd - 2*C sau chiar mai scazută pe crestele cele mai înalte. Pe
versantul sudic, temperatura este cea mai ridicată decât pe cel nordic din
cauza diferenței de expoziție.
În zona înaltă (la peste 1 800 m), iarna poate dura șase-șapte luni.
Temperatura medie a lunii celei mai friguroase (Ianuarie) este de – 8*C –
10*C, iar a luni celei mai calde (Iulie) nu depășește +7*C. Temperaturile
maxime pot ajunge vara la + 25*C, iar cele minime pot coborî iarna pînă la
– 38*C.
 În văile adînci, neexpuse la soare, în special pe versantul nordic, apare
adeseori fenomenul de inversiune de temperatură: în zilele senine și fără vînt,
aerul rece stagnează pe fundul văilor umbrite, iar aerul de pe culmi se încălzește
ajungînd sa fie chiar cu 10*C mai cald decît cel din văi. Aceasta contribuie la
persistența peticelor de zăpadă, în unele circuri glaciare expuse spre nord, pînă
spre sfîrșitul verii.

Zona înaltă poate oferi multe surprize. În zilele senine de iarnă

temperatura poate atinge în aer valori pozitive destul de ridicate, încît drumeții
sînt tentați să facă plajă. În schimb, în timpul furtunilor de vară, temperatura
scade adesea sub 0*C și ploile se transformă în lapovița și ninsoare, fapt ce
obligă pe drumeți să aibă întotdeauna în rucsac haine călduroase.

Vîntul. În zona Munților Făgărașului predomină vîntul dinspre vest, care

suflă aproape în permanență. Intensitatea lui este redusă în văi, în schimb, este
foarte pronunțată pe creste, fapt ce necesită echipament de protecție adecvat.
Iarna, vîntul atinge viteze mari (peste 120 km/oră), obligînd pe alpiniștii din ture
la eforturi suplimentare.

De-a lungul crestelor făgărașene, la peste 2 000 m altitudine, ninsorile pot să

apară în orice perioadă a anului și nu depind de anotimp sau de temperatura de
la suprafața solului, fiind precedate de ploi sau secetă, de îngheț sau călduri, pot
să vină brusc sau să întarzie. De regulă, cea mai timpurie perioadă a zapezii este
începutul lui Septembrie, iar cea mai tîrzie perioadă de cădere a ultimei ninsori
este a doua decadă a lui Iunie.

În general, intervalul de timp dintre mijlocul lui Septembrie și cel a lui

Noiembrie reprezintă perioada de tranziție de la condițiile anotimpului de
toamnă la cele ale iernii. De obicei, zăpezile căzute în lunile septembrie și
octombrie se topesc total sau parțial acțiunea unor ploi calde sau a vînturilor din
sud sau sud-vest. Uneori însă, acestea sînt definitive formînd baza zăpezilor
care se depun în lunile următoare. Zilele cu cer senin sînt frecvente în aceste
luni.

Începînd cu luna noiembrie și pînă la sfârșitul anului, intervalele cu cer

senin devin din ce în ce mai rare, nori groși și negri acoperă munții, ninsorile
fiind frecvente. Este perioada de acumulare a zăpezilor care se depun în straturi
groase, mai ales în zonele mijlocii și joase. Pe crestele înalte zăpada este
spulberată de vînt, depusă prin căldări și văi, în locuri adăpostite, la baza
versanților estici.

Ninsorile continuă și în prima jumătate a lunii ianuarie, după care, pînă la

jumătatea lui martie, dar îndeosebi în februarie, numărul zilelor cu ninsoare se
reduce, însa vântul suflă năpraznic. Din această cauză, porțiunile din jurul
vîrfurilor crestei principale și versanți vestici ai muchiilor nordice sînt dezgoliți
de zăpadă în zonele stîncoase, iar pe pantele înierbate aceasta este prezentă într-
un strat subțire, înghețat. Versanții nordici și estici au un aspect total diferit,
fiind puternic înzăpeziți cu zăpezi pufoase sau acoperite de o crustă subțire.
Deasupra lor atîrna cornișe impresionante. De regulă, în perioada cuprinsă între
mijlocul lui februarie și cel a lui martie, intervalele de timp frumos sînt mai
frecvente decît în celelalte luni ale ierni.

Lunile martie și aprilie formează ultima perioadă a ierni. Dacă prima

jumătate a luni martie cuprinde frecvent multe zile de timp frumos, trecînd însă
de mijlocul lunii vremea se strică, ninsorile sînt abundent în zonele înalte, unde
cad în cantități mari, chiar mai mari decît în prima perioada a ierni. Zăpada se
fixează în mod cvasiegal pe toți versanții. Acest fapt se explică prin aceea că
zăpada din această perioadă, fiind mai umedă și mai grea decît cea care cade la
începutul ierni, se fixează mai bine de straturile vechi și vîntul nu mai poate să o
spulbere și să o ducă spre văi. Ieșirile pe creste sînt mult îngreunate de
cantitatea mare de zăpadă moale depusă, pericolul declansării avalanșelor
crește. Prima jumătate a luni aprilie păstrează aceeași caracteristică.
 Sfîrșitul luni aprilie și prima jumătate a luni Mai este o perioadă de
tranziție între iarnă și primăvară. Limita zăpezilor se situează între 1 600 și 1
800 m. Ascensiunile sînt dificile din cauza zăpezi înmuiate și, mai ales, a
instabilitați vremi, astfel, în cursul aceleiași zile starea vremi se poate schimba
de 4 – 5 ori, alternînd între soare, ceață, furtună. Ploi, viscole puternice sau
ninsori liniștite. Totuși, și această perioadă pot fi regăsite momente de timp
frumos cu zăpadă bună de mers, mai ales în primele ore ale dimineți.

1.5Rețea hidrografică
Munții Făgărașului sînt brăzdați de o bogată rețea de ape a cărei
structură este strîns legată de relief. Creasta principală împarte rețeaua de
ape în doua grupe mari: apele de pe versantul nordic și apele de pe versantul
sudic. Caracterele celor doua grupe de ape diferă între ele, fiind în
concordanță cu caracterele culmilor respective.
Apele de pe versantul nordic sînt relativ scurte și puțin bogate în apă.
Panta mare a versantului, de pînă la 1 800 m diferență de nivel pe distanța
de cca 10 km, a imprimat acestor ape cursuri paralele și aproape
echidistante, prientate spre nord, împiedicând formarea în munți a unor
bazine hidrografice mari. Aici se găsește cea mai densă rețea hidrografică
din țară. Apele au săpat văi adânci și înguste, creând acele muchii nordice
făgărășene, de o măreție neegalată în Carpați. Deși nu sînt mari, localnici au
dat acestor cursuri de apă denumirea de râuri.
Toate apele de pe versantul nordic deversează în râul Olt. Între Muchia
Sîmbetei (est) și Muchia Puha (Vest) se succed următoarele cursuri de apă
mai importante: Sîmbăta, Viștișoara, Viștea Mare, Ucișoara, Ucea Mare,
Podragu, Arpașu Mare, Arpășelul, Cîrțișoara (format din Bîlea și Pîrul
Doamnei), Laița si Rîul Mare al Porumbacului --- rezultat din unirea
pîraielor Sărata și Șerbota.
 Rîurile de pe versantul sudic sînt mai lungi și mai bogate în apă. Cele din
partea vesticp sînt tributare Oltului, iar celelalte sînt drenate de Râul Argeș.
Între culmea Muntelui Coții, la vest, și Călțuni-Mezea-Oticu, la est,
cursurile de apă sînt grupate în bazinele hidrografice ale Boiei, Topologului,
Argeșului superior Vîlsanului și Rîul Doamnei.
Pîrîul Budislavului, Pietricelele, Galbena și Vemeșoaia aparțin bazinului
Boiei. Primul este colectat de Boia Mică iar celelalte de Boia Mare, care se
unesc și formează Rîul Boia ce se varsă în Olt, lîngă Greblești.
Pîraiele Scare și Negoiu confluează formînd Rîul Topolog, care, după ce
colectează și apele altor pîraie, iese dintre munți și se varsă tot în rîul Olt,
lîngă localitatea Ostroveni.
Rîul Capra adună apele pîraielor ce curg din căldările Caprei,
Călțunului, Paltinului și ale altor pâraie laterale, pe care le duce în Lacul
Vidraru. Râul buda colectează apele Pîrîului Mircii, format din pîraiele
Izvorul Podu Giurgiului, Izvorul Orzăneaua (Mică și Mare) și Izvorul
Moldoveanului, ca și ale pîraielor Rîiosu și Mușețica și ajunge tot în Lacul
Vidraru. Din acest lac se formează Rîul Argeș.
Rîul Vîlsan adună apele unor pîraie mai mici și. După ce iese din munți,
se varsă în Argeș lîngă localitatea Merișani.
Pîrîul Văii rele strînge apele pîraielor Bîndea (împreună cu ale
Gălășescului Mic și ale Gălășescului Mare), Pojarna, Dara, Mușetescu și
Bourețu. La Gura Văilor se unește Pîrîul Zîrna (care aduce și apele Leaotei
și Brătilei) și, cu numele nou de Rîul Doamnei, curge mai departe spre sud
colectînd apele altor pîraie și rîuri. Lîngă Pitești el se varsă în Argeș.
Glaciația cuaternară a lăsat în urma ei nu numai custurile ascuțite, circu
și văi largi, care dau Munților Făgărașului nota de măreție, ci și o serie de
microdepresiuni în care apa acumulată a format lacuri glaciare – boabe de
mărgăritar risipite prin căldări și văi. Deși mici ca dimensiuni, lacurile
Făgărașului nu sînt cu nimic ma iprejos în frumusețe decît cele ale
Retezatului. Cel mai întins lac glaciar este Bîlea, cu suprafața de 4, 65 ha.
Cel mai adânc este Podragu (15,5 m). Lacul Mioarelor (2 282 m) și un alt
lac sudic (2 295 m) au altitudinile cele mai mari din țară.

Pe versantul nordic, între Căldarea Urlei și Căldarea Avrigului se

întâlnesc următoarele lacuri glaciare: Urlea (2 ha; 4,5m; 2 194), Lacul lui
Mogoș, Topila Baronesei (în căldarea nordică a Răcorelelor), Vîștișoara
(0,08 ha; cca 1 m; 2 040 m), cinci lacuri ale Podragului (din care lacul mare
– 2,86 ha; 15,5m; 2 067 m; , 0,24ha; 2,2 m; 2 066m; lacul de sus – situat la 2
215m), Podrăgel (0,71 ha; 3,9 m; 1 980 m), Buteanu, două lacuri ale Bîlei
(lacul mare = 4,65 ha; 11,35m; 2 027 m), două lacuri ale Doamnei (lacul
mare = 0,51 ha; 1,5 m; 1 859 m și celălalt, cu stuf) și lacul Avrig (1, 48 ha;
4,5 m; 2007 m).
Pe versantul sudic, între căldarea Budslavului se găsesc: opt lacuri în
Hîrtopu Leaotei (dintre care Lacul Roșu = 1 ha, 3m; 2 100 m; Geamănu de
Jos – 0,35 ha; 0,7 m; 2 200m; Geamănu de Sus – 0,30 ha; 2 m; 2 244 m;
Lacul Mioarelor – 0,15 ha; 0,4 m; 2 282m; Lacul din Căldărușa Mică – alt. 2
2 295 m) lacul de la Fundu Bîndei (0,11 ha; 0,2 m; 2 080m), Lacul Estic al
Văii Rele (0,5 Ha; 2,5 m; 2 168 m), Lacul Vestic al Văii Rele (0,45 ha; 2 m;
2 156 m), patru lacuri ale Galbenei (lacul mare = 1,2 ha; 9 m; 2 195 m;
celelalte trei cu suprafața între 0,1 și 0,3 ha). Lacul Vîlsan (cca. 1 ha,
temporar 2 250 m), Lacul Picuiata (cca 0,4 ha; cca 2 m; cca 2 200m), Iezerul
Podu Giurgiului (0,22 ha; 3m; 2 264 m) Lacul Buda (0,87ha; 2,2 m; 2 056
m), Lacul Rîiosu (0,15 ha; ---; 2 178 m), două lacuri în căldarea de mijloc a
Caprei (lacul mare = 1,83 ha; 8 m; 2 249 m; lacul mic = 0,22 ha; 1,5m; 2
247 m), două lacuri în Căldărușa Lungă a Caprei (lacul de jos = 0,11 ha; 1,2
m; 2 250 m), Lacul Călțun (0,78ha; 11,8 m; 2 135 m), Lacul Negoiu (alt. 1
963 m) și Lacul Budislavu (alt. 2 040 m).
 1.6Vegetația și fauna
Vegetația Munților Făgărașului – ca și vegetația altor masivi muntoși este
determinată în principal de condițiile climatice, variabile în funcție de
altitudine, și prezintă o zonare pe verticală. Temperatura, ca factor climatic
hotărîtor al zonării, este mai ridicată pe versantul sudic (expus radiației
solare) și influențează limtele zonelor vegetale care, și ele, sînt mai ridicate
pe acest versant în comparație cu cel nordic. Se deosebesc două zone
bioclimatice: zona pădurilor montane și zona alpină. Acestea, la rîndul lor se
împart în mai multe etaje de vegetație, ale căror limite de altitudine sînt date
în tabelul următor:

Zona și etajul Limita de altitudine (m) pe versantul:

nordic sudic
Zona montana a
pădurilor
 etajul pădurilor 600 – 1000 800 – 1200
de fag dominant
 etajul pădurilor 1000 – 1200 1200 – 1450
de fag amestacat
cu rașinoase
 etajul pădurilor 1200 – 1600 1450 – 1850
de molid dominant
Zona alpină
 Etajul alpininferior 1600 – 2200 1850 - 2300
de jnepenișuri și pajiști
subalpine
 etajul alpin superior peste 2200 peste 2300
de pajiști alpine și
tufărișuri scunde

În pădurile de fag se întîlnesc și exemplare de carpen, paltin de munte,

mesteacăn, zadă și altele. În pădurile de tranziție apar, printre alte specii,
bradul alb, ulmul, frasinul, scorușul, pentru ca în etajul următor molidul să
rămână dominant.
În etajul alpin inferior jneapănul este foarte răspîndot și formează
tufărișuri, uneori întinse și compacte, îngreunînd sau chiar îmăiedicaînd
trecerea ărin zonele respective. Alături de jnepeni crește ienupărul pitic și
arinul de munte. Uneori se întîlnesc exemplare de zîmbru, relict glaciar, ce
înfruntă curajos vitregiile vremi. Smirdarul este un fidel însoțitor al
jneapănului, dar urcă și singur mult mai sus. Afinul are o arie de răspîndire
întinsă, care, în bună parte, se suprapune peste cea a smirdarului, dar care
coboară până în etajul pădurilor de fag. Suprafețe foarte întinse ale etajului
alpin inferior sînt ocupate de pajiști dominate de graminee, părușca, iarba
stîncilor și țepoșica.
Pajiștile alpine de pe platourile, spinările și coastele domoale din etajul
alpin superior sînt dominate de coarnă, numită și rogoz alpin. Pe crestele și
coastele repezi ale acestui etaj predomină rugina iar pe vîrfurile și crestele
cele mai înalte, cît și în căldările glaciare îndelung înzăpezite se dezvoltă o
vegetație pitică, adaptată acest condiții vitrege.
Printre speciile predominante, menționate mai sus, cresc diferite pante
cu flori viu colorate, care înfrumusețează peisajul. Unele dintre acestea, ca
floarea de colț, sîngele voinicului etc. sunt protejate de lege.
Fauna este reprezentată prin multe specii dintre care, în primul rînd,
trebuie să menționăm capra neagră, dar și cerbul carpatin, ursul, rîsul,
mistrețul ș.a.m.d. În rezervația din valea Arpășelului a fost colonizată în
anul 1973 marmota. Dintre păsări, se cuvine a aminti cocoșul de munte,
mierla gulerată, corbul; dintre reptile – vipera, iar dintre pești – păstrăvul,
acesta populînd toate lacurile glaciare adînci. Nu trebuie uitat aspretele,
reliect al perioadei glaciare, endemism al zonei Vîlsan – Rîul Doamnei.
 2 CAPITOLUL 2
ISTORICUL CERCETĂRII

Marcând trecerea a mai bine de 100 de ani de la primele articole dedicate

reliefului glaciar și periglaciar de pe teritoriul României – a nu se uita însă
semnalările mult mai timpurii (Urdea et al. 2008c) -, analiza periodică a
stadiului la care a ajuns cunoașterea într-un anumit domeniu este, nu doar un
simplu act prin care se face un fel de bilanț și se marchează momentele
importante dintr-un anumit domeniu de cercetare ci reprezintă chiar o
datorie de onoare, asumată față de cei care s-au dedicat unui domeniu al
științei și care, volens nolens, fac deja parte din istoria acelei științe.
Cum deschiderea spre valorile mondiale de care se bucură începând cu
anul 1990 întreaga societate românească a marcat benefic și viața științifică,
scopul articolului nostru este, mai ales acela de a puncta acele fapte care
reprezintă racordări la modalitațile moderne de lucru și la principalele
concepții contemporane asupra morfologiei glaciare și periglaciare și
fenomenelor asociate.
Pentru a integra demersul nostru într-un continuum publicațional, nu
trebuie sa omitem faptul că apariția, cu o anumită periodicitate, a unor
sinteze
asupra cercetărilor de geomorfologie glaciară și periglaciară este o practică
binecunoscută în geomorfologia româneasca (Morariu 1959a, 1959b;
Morariu et al., 1960; Ichim 1980, 1983; Niculescu et al., 1983; Niculescu
1993, 1994; Urdea et al., 2008c). Pe de altă parte, pentru o întelegere mai
deplină a prezentului demers este de reținut faptul că, în contextul
schimbărilor climatice contemporane, identificare și detalierea ciclurilor
climatice este o operațiune de mare importanță, rolul de indicatori
paleoclimatici și de mediu pe care îl au elementele de morfologie glaciară și
periglaciară fiind îndeobște recunoscut (Wasburn 1979; French 1996). În
plus, periglaciația cuaternară pentru o mare parte a actualei zone temperate
este cea care a dus la difinitivarea peisajului geomorfologic al acesteia
(Ballantyne, Harris 1994), recunoscând, firește, rolul fluctuațiilor climatice
în ,,pendularea’’ pe verticală a etajelor morfoclimatice în postglaciar, fie că
este vorba de o unitate montană, ca de exemplu Retezatul (Urdea 1992b), fie
că este vorba despre ansamblul Carpaților Meridionali (Urdea, 1997a), cu
evidențierea unui continuum morfogenetic și evolutiv, de la forme glaciare
la forme periglaciare, în condițiile mediului periglaciar, într-o serie
morfogenetică de tipul ghețar  complex de ablație  ghețar negru (debris
covered glacier)  ghețar de pietre cu miez de gheață (ice-cored rock
glacier)  ghețar de pietre din sfărâmături (debris rock glacier), sau
ghețar de pietre secundar.
Privind lucrurile din perspectivă spațio-temporală apare ca firească
întrebarea: Procesele periglaciare sunt de actualitate sau formele prezente
sunt în totalitate forme relicte, inactive?
După cum vom constata, periglaciația este un fenomen activ în arealul
carpatic (/urdea et al. 2008c) cu atât mai mult cu cât, mediul periglaciar
fiind asociat cu prezența permafrostrului - nu presupune însă ca obligatorie
prezența acestuia -, probarea prezenței acestuia în spațiul Carpaților
Românești dă greutate răspunsului afirmativ la întrebarea în discuție.
Parcurgând literatura de specialitate aferentă periglaciarului din
România constatăm că modul de abordare al acestei problematici a suferit
schimbări de oridin cantitativ, prin inventarierea de forme periglaciare în noi
areale și, mai ales, de ordin calitativ prin maniera modernă, instrumentală,
de abordare, ce și-a pus amprenta pe rezultatele obținute.
Dacă perioada anterioară s-a remarcat printr-o acumulare subtanțială
de date aferente în special pentru zona înaltă a Carpaților, cu inventarierea și
descrierea formelor caracteristice, în intervalul de care ne ocupăm atenția a
fost focalizată și spre aspectele ce vizau geneza, structura și evoluția acestor
forme, inclusiv pentru regimurile montane mai joase, fie că este vorba
despre articole stiințifice dedicate, fie că este vorba despre capitole distincte
în teze de doctorat publicate (Florea 1998; Băcăințan 1999; Rusu E. 1999;
Rusu C. 2002; Mihai 2005; Nedelea 2006; Constantinescu 2009;
Murătoreanu 2009). Dacă ținem cont și de elaborarea unor teze de doctorat
asupra unor regiuni montane, cu capitole sau subcapitole dedicate
problematici periglaciarului și/sau glaciarului, dar carenu au văzut lumina
tiparului, ca de exemplu asupra Munților Șurianu (Lucian Drăguț 2003),
Munților Cernei (Dorel Gureanu 2005), Munților Lotrului (Cosmin Ancuța
2005), versantului nordic al Munților Călimani (Dan Laurențiu Stoica
2006), bazinului Topologului (Andreea Denis Andra, 2007, bazinului Râului
Doamnei (Smaranda Simoni 2007), văilor de pe versantul vestic al Munților
Maramureșului (Alexandru Mureșan 2008), sau Munților Piule-Iorgovanu
(Mircea Ardelean 2010), acumulările sunt demne de ținut minte.
În această ordine de idei, amintim completarea ,,tabloului
periglaciar’’ cu elementele specifice pentru munți mijlocii, ca de exemplu
Munții Baraolt (Băcăințan 1999), Munții Bârgăului (Rusu E. 1999), Munții
Rarău (Rusu C. 2002), Munții Timișului (Mihai 2005), Munții Giumalău
(Lesenciuc 2006), sau Munții Tulișa (Urdea,Cheslerean 1998) și, desigur,
pentru munți mai înalți, ca Munții Făgărașului (Florea 1998), Munții Leaota
(Murătoreanu 2009, Munții Piatra Craiului (Constantinescu 2009) sau aria
montană din bazinul Argeșului (Nedelea 2006) și, desigur, Munții Retezat
(Urdea 2000), aceasta din urmă devenind un reper în materie, prin
exemplaritatea formelor și proceselor identificate și explicate.
După cum lesne ne putem da seama, interesul manifestat față de
zonele montane a condus de munlte ori la o abordare comunp a reliefului
glaciar și periglaciar din cadrul unor unități montane distincte, ca în cazul
Munților Lotrului (Ancuța 1995), a Munților Șurianu (Drăguț 1996; Urdea,
Drăgut 2000) sau a unor areale cu statut de complexe glaciare, ca de pildă
complexele glaciare Valea Rea (Simoni 2002-2003) sau complexul glaciar
Zârna-Ludișor din Munții Făgăraș (Simoni, Flueraru 2006), hărțile
geomorfologice alcătuite și având ca suport, în multe cazuri, modelul
terenului, surprinzând complementaritatea formelor glaciare și periglaciare
la alcătuirea peisajului geomorfologic al zonelor studiate.
Cum relieful periglaciar este prin excelență un relief climatic,
abordarea pe baze climatologice a condițiilor de modelare din arealul
carpatic s-a axat, de foarte multe ori, pe utilizarea diagramelor
morfoclimatice Pegui, dar mai ales Peltier (Urdea 1989; Urdea, Sîrbovan
1995; Gruia 1995a; Voiculescu 2000a), diagrame ce permit încadrarea
fiecărei stații meteorologice, situată la o anumită altitudine, într-un anumit
domeniu morfoclimatic. Plecînd de la modul în care aceste diagrame
exprimă anumite particularități morfoclimatice și coroborându-le cu
tendințele temperaturi solului din etajul alpin (Pasotti, 1994), a fost abortată
într-o manieră speculativă posibilitatea existenței permafrostului în Munții
Făgăraș (Voiculescu, 2000b), sau, punând bază și pe anumite indicii
morfologice, în Munții Țarcu (Gruia 1995b). Tot plecând de la diagramele
morfoclimatice și de la datele climatologice adiacente și prin inventarierea
în teren a unor forme periglaciare reprezentative, dar mergând pe calea
modelării cimputaționale prin realizarea de hărți digitale, s-a ajuns de
exemplu la concluzia că în Munții Căpățânii etajul morfogenetic periglaciar
ocupă 104,32 km2, adica 14,83% din suprafață (Onaca 2006).
Date fiind particularitățile geomorfologice distincte ale Masivului
Piatra Craiului, am remarca modul în care T. Constantinescu a studiat cu
minuțiozitate formele de relief, identificând și descriind într-o manieră
convingătoare forme specifice acestui areal montan, ca de exemplu strungile
și arcadele (ferestrele) periglaciare (Constantinescu 2009), sau complexul de
modelare gelifracție-carstificare (Constantinescu 2006).
 O mențiune specială trebuie făcută asupra identificării în estul
Depresiunii Făgărașului a unor elemente asimilate depresiunilor
termocarstice, importante prin semnificația lor paleoclimatică (Băcăințan
1990), a lobilor de solifluxiuni pietroase de tip stone-banked lobes în Munții
Parâng (Urdea, Vuia 2000), sau identificarea și caracterizarea pe criterii
structurale și sedimentologice a depozitelor de pantă stratificate active în
Munții Făgărașului sau fosile în Munții Cindrelului (Urdea 1995a).
Cunoscând rolul de indicatori paleoclimatici pe care îl au ghețarii de
pietre, precum și faptul că sunt asociați cu prezența permafrostului
discontinuu (Barsch, 1978), și având la bază inventarierea acestora în
principalele masive din Carpații Meridionali, alături bineînțeles de alte
forme periglaciare (Urdea 1991, 1992a), a fost posibilă reconstituirea
răspîndirii permafrostului asociat acestor mezoforme în Munții Retezat și
Munții Făgărașului pentru intervalul Wurm III – Dryasul Nou, calculându-se
inclusiv volumul permafrostului, volumul gheții conținute, precum și
evoluția limitei inferioare a permafrostului continuu, discontinuu răspândit
și discontinuu peticit, pentri fiecare secvență temporală (Urdea 1998a).
Pe același palier ideatic se situează și utilizarea ghețarilor de pietre și
a lobilor de solifluxiune în descifrarea evoluției postglaciare a unor zone din
Munții Călimani și din Munții Rodnei, cu extensie până în perioada
contemporană, eploatând și informațiile de ordin dendroecologic (Naghi et
al. 2004)
Așa cum aminteam la problematica periglaciarului, foarte multe
realizări în domeniul geomorfologiei glaciare din România sunt legate de
elaborarea unor teze de doctorat, publicate sau nu, asupra unor spații
montane din țara noastră, teze care, în cazul munților înalți, au câte un
capitol dedicat reliefului glaciar și, nu de puține ori, cu o incursiune în
derularea glaciației pleistocene.
 Ceea ce trebuie remarcat este faptul că, analiza minuțioasă a terenului
și identificarea de elemente datorate morfogenezei glaciare, determină
revizuirea concepției despre extensiunea glaciației cuaternare în Carpații
Românești, aceasta fiind prezentă chiar în zone în care posibilitatea
existenței ghețarilor era exclusă din cauza reliefului extrem de abrupt, ca în
cazul Pietrei Craiului. Însă, pentru această unitate, au fost aduse argumente
suficient de puternice pentru existența unor ghețari pleistoceni
(Constantinescu 2009), astfel încât imaginea noastră despre evoluția
morfologică a acestui masiv să fie schimbată.
Un moment ce merită să fie remarcat pentru bibliografia româneasca
aferentă morfometriei glaciare este reprezentat de apariția unei cărți pe care
Smaranda Toma (actualmente Simoni), o dedică morfometriei circurilor
glaciare din Masivul Făgăraș (Toma 2001). Formată la ceea ce am putea
numi ,,școala de geomorfologie glaciară și periglaciară timișoreană’’
autoarea se apleacă, după prezentarea caracteristicilor geologice și
geomorfologice ale masivului, asupra aspectelor teoretice specifice, asupra
variabilelor operaționale ce trebuiesc utilizate în astfel de studii și care,
pentru Masivul Făgăraș, iși găsesc câmp de aplicare.
Un pas spre modernitate este reprezentat de aplicarea tehnicilor GIS
în studiul morfografiei și morfometriei circurilor glaciare, un bun exemplu
fiind reprezentat de noua imagine oferită de articolul lui F. Vuia (2002-
2003) asupra circurilor glaciare din Munții Parâng.
În situația în care în geomorfologia contemporană sunt implementate
cu tot mai multă forță metodele geofizice de investigație (Sass, Otto 2008),
posedând asemenea sisteme de lucru, echipa de la Departamentul de
Geografie al UVT a demarat un program de investigații asupra unor
structuri, aflarea structurii interne, grosimea depozitelor glaciare și
configurația patului glaciar, așa cum au fost ele reliefate în cazul
investigațiilor complexe, ERT și GPR, demarate în Valea Soarbele (Munții
Godeanu).
Conștienți că una dintre probleme foarte acute ce, de foartă multă
vreme, iși așteaptă primele repere incontestabile, problema vârstelor
absolute este un punct nevralgic ce nu permite o racordare la schemele
geocronologice europene în materie de glaciație și vârstă a reliefului glaciar,
eforturile noastre s-au concentrat și în această direcție. O primă izbândă pe
acest front a fost reușită doar în urma intergrării într-o echipă internațională,
astfel că, cel puțin, pentru Munții Retezat lucrurile trebuiesc privite altfel, nu
doar prin prisma vârstelor obținute pe baza radionuclizilor, ci și prin prisma
analizei geochimice a gradului de alterare a morenelor, a reconstituirii
ghețarilor și a limitei zăpezilor perene (Reuther et al., 2004; Reuther et al.,
2007).
Este cazul să amintim lucrările prin care se semnalează identificarea
de noi areale glaciate cu prezentarea caracteristicilor acestora, ca de
exemplu în Muntele Jupania din Munții Maramureșului (Mîndrescu 2002),
sau în zona Tarnița din Ciungi din Munții Rodnei (Mîndrescu 2008), autorul
concentrându-se și asupra caracteristicilor morfomentrice ale circurilor
identificate. În ultimul articol citat autorul încearcă să introducă un nou tip
de circ ,,tipul carpatic’’ dar, fără o argumentare și exemplificare amplă și
adecvată, demersul este, în opinia noastră, unul neconvingător și, în
consecință, inoportun, mai ales.
O altă categorie de studii este aceea în care autorii au avut în vizor
areale din unități montane pentru care morfologia glaciară a fost subiect de
studiu în abordări generale sau puțin detaliate. Așa este cazul cu bazinul
Scorotei din Munții Piule – Iorgovanu pentru care M. Ardelean (2004)
prezintă o nouă imagine, sau articolele dedicate unor părți din Munții
Făgăraș, deși aceștia au fost obiectul unei teze de doctorat (Florea, 1998).
Este deci momentul să amintim acum modul, exemplar am putea spune, în
 care sunt privite problemele de morfologie glaciară din complexul glaciar
Valea Rea (Simoni 2002-2003), din complexele glaciare Leaota și Zârna-
Ludișor (Simoni, Flueraru 2006), sau cele din cadrul văilor glaciare din
bazinul Râului Doamnei (Simoni 2008).

Sunt evidențiate influențelor litologice și structurale în morfologia majoră,

dar și asupra pragurilor glaciare, fiind efectuate analize minuțioase asupra
caracteristicilor morfometrice și morfografice ale circurilor ale circurilor și
văilor glaciare, cu o etalere a unei griji deosebite pentru reprezentarea
cartografică specifică a arealelor, inclusiv pe un fond reprezentat de
modedul digital al terenului, cu toată gama de elemente morfologice
erozionale și acumulative identificate în teren. Acest mod detaliat și corect
de abordare este unul de importanță capitală pentru identificarea
particularităților de manifestare a modelării glaciare și, nu în ultimul rând,
de urmărire a derulării glaciației cuaternare și a extensiunii sale maxime în
zonele studiate.

3 CAPITOLUL 3 INVESTIGAȚII ASUPRA FORMELOR DE

RELIEF GLACIARE ȘI PERIGLACIARE
Acest areal montan este cel în care s-a vorbit pentru prima oara de relief
glaciar în România, grație expediției întreprinse de geograful german P. W.
Lehmann, al cărei rezultat științific a fost publicat în anul 1881. Până în
prezent, au fost efectuate numeroase studii de teren asupra morfologiei
glaciare din Munții Făgărașului. Mai cunoscute sunt cele întreprinse de Emm. de
Martonne (1907), R. Luzerna (1908), E. Nedelcu (1959, 1962, 1968), I. Sârcu (1958,
1979), Gr. Posea (1982) și M. Florea (1986,1989, 1998). Studii asupra caracteristicilor
morfologice și hidrologice ale lacurilor glaciare din masiv au fost publicate în mai multe
rânduri de către O. Phleps (1914), A. Năstase (1960a, 1960b) și I. Pișota (1956, 1957,
1958). Informații despre glaciațiunea Munților Făgărașului sunt cuprinse și în lucrările de
sinteză întocmite de Th. Krautner (1930) sau St. Pawlowski (1936).
Munții Făgărașului păstrează un număr de peste 175 de circuri glaciare (Posea, Popescu,
Ielenicz, 1974), grupate în complexe glaciare, la obârșia arterelor hidrografice. Pe
versantul nordic, între Moașa (2034m) și Luțele (2176m), se poate întâlni la obârșia
fiecărei văi câte un circ sau o grupare de mai multe circuri (fig. 1a, 1b, 1c). Toate râurile
de aici sunt tributare Oltului: Jibra, Avrig, Șerbota, Sărata, Laița, Valea Doamnei, Bâlea,
Arpășel, Arpașu, Podragu, Ucea Mare, Ucișoara, Viștea Mare, Viștișoara, Sâmbăta,
Brezcioara, Urlea, Valea Dejanilor, Berivoiu și Sebeșu. Pe versantul sudic, circurile se
grupează în complexe glaciare mari datorită prezenței unor artere hidrografice mult mai
dezvolatate decât cele nordice. Aici relieful glaciar se grupează la izvoarele râurilor Boia,
Topolog, Capra, Buda, Vâlsan, Valea Rea, Zârna și Dâmbovița.
Dispunerea culmii principale pe direcție V-E și morfologia de ansamblu a celor doi
versanți, cel nordic scurt și abrupt, spre Depresiunea Făgărașului, iar cel sudic prelung,
cu pante mai domoale, spre depresiunile subcarpatice, s-au răsfrânt și în modeul de
dezvoltare al ghețarilor în cuaternar. Așa se face că în sud, deși expoziția nu este cea mai
favorabilă, s-au format cei mai lungi ghețari din vale, depășind în numeroase cazuri 7 km
lungime (Florea, 1998), în timp ce pe versantul nordic văile sunt mai scurte, atingând
maximum 5 km, dar sunt bine adâncite.
Circurile glaciare sunt bine dezvoltate pe versantul nordic între Suru (2283 m) și
Luțele (2 176 m), având pereții abrupți și podeaua adâncită. În unele situații, morfologia
lor este complicată de prezența mai multor lobi în plan orizontal și trepte în cel vertical,
așa cum se întămplă pe Laița, Arpaș, Sîmbăta sau Valea Dejanilor. Pe versnatul sudic,
sunt mai prezente circurile supendate la obârșia văilor, ai căror ghețari debușau în văi
glaciare mari, precum Capra, Buda sau Valea Rea. Pot fi date aici ca și exemplu circurile
Călțun, Căldărușa Lungă, Capra, Arpașu Mic, cele din Culmea Buda-Râiosu-Mușeteica,
tributare Văii Caprei, apoi Buda, Podu Giurgiului sau circurile de la obârșia Văii Rele,
Zârnei și Dâmboviței. Apar și situații de circuri complexe, cu mai multe trepte etajate,
lobi laterali și depresiuni lacustre sau ulucuri glaciare, așa cum se întâmplă pe Valea
Leaota, sub Culmea Dara-Hârtopu-Mușetescu.
Văile glaciare făgărașene, în special cele de pe versantul nordic, prezintă o
morfologie unică pentru țara noastră. Datorită nivelului local de bază apropiat și foarte
coborât, reprezentat de Drepsiunea Făgărașului, arterele hidrografice preglaciare s-au
adâncit puternic în versantul muntelui, delimitând aliniamente de culmi secundare,
perpendiculare pe cea principală. Odată cu instalarea ghețarilor de vale începe modelarea
glaciară a părții inferioare a versanților și a albiilor fluviatile. Roca dură, de tipul
șisturilor cristaline ale Pânzei Getice, menține crestele secundare ascuțite și semețe, cu
versanți abrupți, în timp ce fostele văi fluviatile dintre ele dobândesc în profil transversal
o forma de ,,U’’ și în profilul longitudinal prezintă trepte. Difenreța mare de nivel între
culmile înconjurătoare și fostul pat al ghețarului de vale este astăzi un atribut morfologic
și morfometric întalnit doar la văile glaciare din Munții Făgărașului și se datoarează,
după cum am menționat în rândurile de mai sus, eroziunii verticale puternice, exercitată
de râurile făgărășene preglaciare. Ca și exemplu, pot fi menționate văile glaciare Bâlea,
Ucea Mare, Ucișoara, Viștea Mare și Sâmbăta, de pe versantul nordic, sau Capra, de pe
cel sudic. Peisajul văilor glaciare este întregit de prezența celui mai amplu sistem de
custuri glaciare și vârfuri piramidale din țara noastră, dezvoltat de o parte și de alta a
crestei principale, între vârfurile Șerbota (2331 m) și Urlea (2473 m). Acestea s-au
format prin conlucrarea a două sisteme de modelare, glaciar și periglaciar, și separă
astăzi, într-o bună masură, circurile și văile glaciare.
Morfologia de detalia a circurilor și văilor este întregită de prezența a numeroase
micro și mezoforme sculpturale glaciare, precum depresiunile de subsăpare, ocupate de
lacuri, șeile de transfluență, nunatak-urile, berbecii glaciari, pragurile și suprafețele
șlefuite sau striurile glaciare. Roca dură a permis conservarea acestor forme în
numeroase circuri și văi. Lacurile glaciare se întâlnesc de o parte și de alta a crestei
principale, la o altitudine medie de peste 2000 m. Cele mai multe ocupă o poziție centrală
în cadrul circurilor glaciare, iar câteva sunt instalate pe treptele văilor glaciare. Un numar
de 26 de lacuri au caracter permanent, iar în anii cu umiditate mai bogată se pot forma
lacuri temporare (Pișota, 1971). Cea mai mare depresiune lacustră este Bâlea, cu o
suprafață de 4,6 ha și un volum de 240 737 m3, în timp ce Tăul Mioarelor este lacul cel
mai înalt din țara noastră, fiind cantonat într-o depresiune situată la 2282 m.
Morenele glaciare frontale și laterale se păstrează mult mai bine pe flancul sudic
în comparație cu cel nordic, unde au fost puternic spălate de eroziunea postglaciară, din
cauza potențialului erozional ridicat al reliefului, determinat de pante mare a văilor. Cel
mai bine păstrate în relief se pot întâlni pe văile Scara, Negoiu, Capra, Buda sau Izvoru
Podu Giurgiului. Pe capra, Buda și Valea Rea au fost puse în evidență și depozite fluvio-
glaciare. Etajarea celor două morene frontale din Capra, la 1300 m și 1 450 m, împreună
cu prezența celor două aliniamente de umeri glaciari în profilul văii, au fost folosite ca și
 argumente de către Gh. Niculescu, E. Nedelcu și S.Iancu în 1960, atunci când au lansat
ipoteza celor două perioade glaciare în Carpații Românești.
Extensiunea maximă a ghețarilor, mai ales pe versantul nordic, este încă o
chestiune nerezolvată. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX-lea,
numeroși autori printre care Herbich, Primics și E. A. Bielz, citați de Lucerna în 1908,
sau O. Phelps (1914), erau tentați de căutarea dovezilor care să ateste extensiunea
ghețarilor făgărașeni până în seșul din Depresiunea Făgărașului. Blocurile de rocă cu
strituri sau acumulările cu structură asemănătoare morenelor, întâlnite în terasele Oltului
sau Cibinului, nu au constituit dovezi suficient de solide pentru a accepta așa ceva.
Singurele dovezi certe sunt forma în profil a văilor, prezența circurilor, lacurilor,
umerilor și treptelor glaciare, alături de puținele morene frontale tipice, dovezi folosite
încă din anul 1899 de către Martonne, pentru depistarea extensiunii maxime a glaciațiunii
în Carpații Meridionali. Conform acestora putem admite o dezvoltare maximă a
ghețarilor de vale doar până la apoximativ 1200 – 1300 m altitudine.
În privința perioadelor glaciare, majoritatea studiilor (de Martonne, 1907;
O.Phelps, 1914; Niculescu, Nedelcu, Iancu, 1960) argumentează ipoteza celor două
perioade glaciare, Riss, când se atinge extensiunea maximă, și Wurm, de intensitate mai
redusă. În 1982, Gr. Posea lansează și argumentează, cu dovezi paleoclimatice și
morfologice, ipoteza manifestării glaciației cuaternare într-o singură perioadă, Wurm, cu
mai multe stadii de evoluție.
Pentru limita zăpezilor permanente din Munții Făgărașului în timpul perioadelor
glaciare s-au obținut diverse valori, în funcție de autor și de metoda utilizată. Astfel,
Lehmann (1885) stabilește o valoare cuprinsă între 1500-2000 m, de Martonne (1907) o
apreciază la 1900 m, în prima perioadă glaciară, și 2100 m, în cea de-a doua, iar Lucerna
stabilește valoarea de 1700 m. Folosind metoda Hofer, pe baza altitudinii medii a crestei
ce înconjoară ghețarul Capra și a morenelor frontale cartate de Nedelcu în 1960, am
calculat o valoare a limtei zăpezilor permanente de 1787 m, pentru prima perioadă
glaciară, și 1862 m, pentru cea de-a doua.

4 CREAREA UNEI REȚELE DE GEOMORFOSITURI

4.1 Scurt istoric
Exploatarea tot mai accentuată a planetei noastre dar și a resurselor acesteia, precum și
nevoia de a menține și de a proteja mediul înconjurător, au făcut ca științele geografice să
capete o tot mai mare importanță în ceea ce privește mediul înconjurător.
Locurile geologice, numite în Germania – geotop – furnizeaza informații cu privire
la evoluția, strucutra și proprietățile scoarței Pământului. Datorită importanței acestor
locuri, în trecut, acestea au fost considerate monumente naturale și arheologice de o
deosebită valoare, fiind astfel plasate sub protecția unor agenții guvernamentale.
În ceea ce privește baza legală pentru conservarea geotopurilor, încă nu există în
Germania stantarde definitive specifice protejării geotopurilor, astfel încât, fiecare stat
individual își creează propria legislație fără a ține seama de Legea Națională a Protejării
Naturii. Cu toate acestea, aceste legi conțin anumite prevederi compatibile cu protejarea
geotopurilor. Aprecierea și inventarierea geotopurilor cer o deținere de infromații bine
fundamentate. Aceste operațiuni presupun cunoștințe ale sunetului, întrepătrunderea cu
alte geoștiințe, precum și cunoștițe în ceea ce privește geologia locului. Deoarece există
multe locuri care ar putea deveni geotopuri și asupra cărora să se nască conflicte, este
necesar ca doar acele locuri care sunt de interes public sau științific să intre în programul
de protejare.
Pentru a se putea obține rezultate cât mai bune în ceea ce privește selecționarea
geotopurilor, s-a decis crearea unui grup denumit Grupul Comun pentru Conservarea
Geotopurilor și care și-a prezentat rapoartele în ,,Ghidul Protejării Geotopurilor în
Germania’’ , ghid care definește clar noțiunile de geotop și ărptekarea geotopurilor. Însă,
spre deosebire de protejarea biotopului, nu este posibil ca toate geotopurile de același fel
să fie plasate automat sub protejare, ci doar acelea care prezintă impornanță geologică,
raritate, unicitate, frumusețe sau valoare științifică.
În mod normal, valoarea protejării naturale a geotopurilor trebuie să fie susceptibilă
de clasificarea în monument al naturii, areal protejat sau rezervație naturală, iar legile
statelor federale trebuind să se alinieze Legii Naționale a Protejării Naturii. Înainte de a
deveni un geotop protejat, acestea sunt supuse mai multor etape care determină dacă
merită protejare legală și care sunt criteriile necesare pentru atingerea scopului protejării
geotopului.
Întrucât în ultimii zeci de ani geoștiințele au făcut progrese remarcabile, crescând
astfel înțelesul Sistemului Pământului – geosferă, hidrosferă, biosferă, atmosferă, anul
2002 a fost denumit ,,Anul Geoștiinței ‘’ urmată de ,,Ziua Geotopului ‘’ prilej cu care
peste 750.000 de vizitatori au fost implicați în diferite evenimente și manifestații.
 Activități specific sectorului de management și explorare a geotopurilor pot fi mult
mai bine observate în GeoParcurile Naționale în Germania, fiind promovate dezvoltarea
durabilă precum și protejarea mediului înconjurător care trebuie să fie în complete
armonie cu viața social. Datorită acestor eforturi, Consiliul Executiv al UNESCO a
aprobat ajutorul pentru inițiativele geoparcurilor naționale.
4.2 Cadru teoretic conceptual

Un geomorfosit sau un punct (loc) geomorfologic poate fi definit ca o porțiune a

suprafeței terestre cu o importanță deosebită în întelegerea evoluției Pământului, a
climatului și a vieții (V.Grandgirard, 1997; M. Panizza, 2001; E.Reynard, 2004).
Geomorfositul primește mai multe valori datorită percepției societății omenești. Mulți
specialiști au asimilat geomorfositurile cu obiectivele turistice naturale legate de relief,
termenii nu sunt însă sinonimi, geomorfositul înglobând mai multe caracteristici – valori.
Geomorfositul este un tip de geosit.
Conform M. Panizza (2001) siturile geomorfologice (sau bunurile
geomorfologice) se definesc drept forme de relief și/sau procese geomorfologice care au
căpătat valoare estetică, științifică, culturală, istorică și sau economică, datorită percepției
umane care s-a realizat și s-a adâncit în timp odată cu dezvoltarea societății omenești.
Acest a fost numite optimizare de către J.P. Pralong, E. Reynard (2005).
Cele mai multe definiții care au fost acordate geomorfositurilor insistă pe
diferența între forma de relief și situl sau geotopul geomorfologic. Prima categorie de
termeni se referă la relief privit obiectiv (ca obiect de studiu al geomorfologiei generale-
alcătuire, geneză, dinamică), în timp ce a doua categorie de termeni se referă la procesul
de atribuire a unei valori de către om, deci o latură subiectivă (obiectul de studiu al
geomorfologiei culturale).
Termenul de geomorfosit a apărut și s-a dezvoltat în statele din bazinul Mării
Mediterane (Italia, Franța, Grecia) poate și ca o replică la unii termeni (sit arheologic, sit
istoric) vehiculați cu o foarte mare frecvență în aceste state cu istorie extrem de bogată.
Astfel, noua disciplină care se conturează este definită ca ,,studiul componentei
geomorfologice a teritoriului, inclusiv latura culturală a sa și interacțiunea cu moștenirea
culturală (arheologică, istorică, arhitecturală)’’.
 4.3 Geomorfositurile în zona Munților Făgăraș

Configurația actuală a reliefului făgărașean reprezintă un moment dintr-o

îndelungată evoluție a acestui lanț care a suferit importante modificări în
decursul timpului. Relieful a căpătat aspecte diferite în funcție de variația
raporturilor dintre agenții exogeni și endogeni. Modelarea reliefului în arealul
investigat se exercită în moduri variate, fiind condiționată de particularitățile
orografice și climatice.

O cauză esențială care determină mecanismul, intensitatea și distribuția

spațială a acestor procese o constituie climatul specific zonelor de munți înalți și
mijlocii. Masivitatea și înălțimea apreciabilă a munților Făgăraș, care trec de 2
500 m, impun variația altitudinală a climei, în etaje (climatice și de vegetație).
Teritoriul cercerat se află pe versantul nordic al Munților Făgăraș. Procesele
analizate și amploarea lor au condus la distingerea a două tipuri diferite de
fenomene în funcție de originea lor geologică sau geomorfologică.

Așa cum au fost definite în doctirina de specialitate, geomorfositurile

reprezintă porțiuni ale suprafeței terestre cu o importanță deosebită pentru
întelegerea evoluției Pământului, a climatului și a vieți. Multitudinea de definiții
cu privire la geomorfosituri înfățișează difrența dintre ceea ce semnifică relieful
– privit în mod obiectiv – și situl sau geotopul morfologic – partea subiectivă,
caracterizată prin atribuirea unei valori de către om.
 Pentru o mai bună înțelegere a ceea ce înseamnă un geomorfosit, precum și
modul de evaluare a acestuia, în cele ce urmează va fi analizată o serie de
geomorfosituri precum:

1. Lacul Călțun
2. Peretele de rocă șlefuit
3. Căldarea pietroasă a Laițelului