II.

Opera de artă și judecata de gust (Kant) – Arta/arhitectura este cunoaștere

Judecata estetică. “Judecata de gust nu este o judecată de cunoaștere logică, ci una pur contemplativă, “reflectantă”. Ea
se mărginește să exprime în ce mod este afectat subiectul de reprezentarea obiectului [contemplat, privit]: dacă simte
plăcere estetică sau nu. Judecata estetică are temeiuri subiective: fundamentul său de determinare nu poate fi un
concept sau o finalitate concretă, ci doar sentimentul de armonie în jocul facultăților subiective [imaginația și
intelectul] [...] Plăcerea subiectului în fața obiectului sporește dacă judecata de gust este confirmată și împărtășită cu
altcineva –, cel care încearcă acest sentiment aspiră să obțină aprobarea celorlalți [=tuturor, la Kant] Poezia își
declară intenția de a realiza un simplu joc al imaginației potrivit formei, joc ce se află în acord cu legile intelectului.”1

Arta este cunoaștere. “Arta are nevoie, pentru expresia conținutului ei spiritual, de formele date ale naturii, potrivit
semnificației lor ... Numai în artă spiritul își poate avea corporeitatea sa și poate dobândi prin urmare expresie intuitivă.
– În felul acesta își găsește soluția principiul imitației naturii în artă..., naturalul nefiind luat numai în exterioritatea lui,
[ci] și ca formă caracteristică, plină de sens [...] Arta romantică [aici: medievală] renunță să înfățișeze zeul ca atare, în
figurația exterioară și prin mijlocirea frumuseții. Ea înfățișează “Zeul” binevoind să coboare în apariția exterioară, iar
divinul, ca sentiment al interiorității spirituale în exterioritate [...] Arta frumoasă [în Grecia antică], dimpotrivă, are drept
condiție conștiința-de-sine a spiritului liber, așadar conștiința subordonării sensibilului și a naturalului față de spirit: ea
face din sensibil și din natural numai o expresie a spiritului.”2

Arhitectură și “înțelegere”. “O operă arhitectonică trimite dincolo de sine în două moduri. Ea este în aceeaşi
măsură determinată de scopul pe care trebuie să-1 slujească, cât şi de locul care urmează să-1 ocupe în întregul unui
context spaţial. Orice arhitect trebuie să le ia în considerare pe ambele. Proiectul său este el însuşi determinat de faptul
că opera arhitectonică trebuie să servească unui stil de viaţă şi să se înscrie într-un complex de date naturale şi
arhitectonice pre-existente. Numim astfel o operă de artă reuşită o „soluţie fericită" şi ne referim astfel atât la faptul că
aduce prin clădirea sa ceva nou ansamblului spațial natural sau urbanistic. Opera arhitectonică reprezintă la
rândul ei prin această dublă înscriere un spor autentic de fiinţă. Cu alte cuvinte este o operă de artă. [...] Finalitatea
operei arhitectonice, prin care face parte din ansamblul vieţii, nu poate fi desprinsă de acesta, fără ca astfel ea însăşi
să piardă din propria realitate. Dacă opera arhitectonică constituie doar obiectul unei conștiinţe estetice, atunci ea
dispune de o realitate fantomatică şi trăieşte doar sub forma degenerată a obiectivului turistic sau al reproducerii
fotografice. „Opera de artă în sine" se dovedește a fi o pură abstracțiune. [...] În realitate, modul în care marile
monumente arhitectonice ale trecutului se înalţă în circuitul vieţii moderne şi printre clădirile ridicate de aceasta
impune sarcina unei integrări a trecutului și prezentului. Operele arhitecturii nu stau imobile pe malul fluxului
istoric al vieții, ci sunt purtate de acesta. Chiar dacă epoci cu tendinţe istorizante încearcă să refacă o stare arhitecturală
trecută, acestea nu pot să întoarcă roata istoriei, ci trebuie să realizeze la rândul lor o nouă mediere între trecut și
prezent. –– Importanţa deosebită pe care o are arhitectura pentru interogaţia noastră constă, aşadar, în faptul că şi în ea
este identificabilă acea mediere fără de care o operă de artă nu dispune de o prezenţă reală [...] –– Arhitectura este
modelatoare de spațiu. Spaţiul este ceea ce cuprinde tot ce fiinţează în spaţiu. De aceea arhitectura cuprinde toate
celelalte forme de reprezentare, toate operele artelor plastice, tot ce este ornament şi conferă, dincolo de aceasta, locul

1 Vasilica Cotofleac, Teze kantiene de arhitectură, Institutul European, 2010, p. 84

2
Hegel, Enciclopedia științelor filozofice III: Filozofia spiritului, București, 1966, && 558.562 . – În literatura modernă: “Ce-a
fost cândva în fast și măreție, / Se iscă-aici; căci veșnic vrea să fie […] Și iată capodopera: mișcând / Fac spiritele muzică, și blând
/ Un nu-știu-ce se înfiripă-n zbor. / Și totu-i melodie în jurul lor. / Al coloanei trup, triglifa răsună, / Întregul templu, cred, cântă și
sună” (Goethe, Faust II, București 1982, v. 6443-6448). [Ideea de armonie cosmică : Stimmung].

ce revine reprezentării poeziei, muzicii, artei mimice şi dansului. Cuprinzând totalitatea artelor, ea îşi afirmă peste tot
propria perspectivă [...] În calitate de artă modelatoare de spațiu ea este în aceeaşi măsură eliberatoare de spaţiu. Ea
cuprinde nu numai toate aspectele decorative ale modelării spaţiului, ci este ea însăşi potrivit naturii sale decorativă.
Esenţa decoraţiunii constă tocmai în faptul că efectuează acea dublă mijlocire de a atrage asupra sa atenţia privitorului,
de a-i satisface gustul şi de a trimite, totuşi, dincolo de sine către întregul mai cuprinzător al contextului de viață
(Lebenszusammenhang) pe care îl însoţeşte.”3

3 Gadamer, Adevăr și metodă, Teora, 2001