46.

Arta frumoasă este arta geniului

*Natură – geniul (dar al naturii) – artistul de geniu – produsele artistice, carora le
sunt inerente anumite reguli naturale – arta frumoasă constituită din aceste
produse și, prin urmare, din aceste reguli.
*Geniul este produsul naturii – produsul geniului este produsul produsului naturii
- prin urmare, tot ceea ce este produs în mod genial implică naturalul.
În acest paragraf, Kant arată relația dintre arta frumoasă și geniu. Pe acesta din
urmă, Kant îl vede ca fiind un talent, o facultate productivă înnăscută, prin urmare
aparținând naturii, prin care aceasta prescrie reguli artei, și anume artei
frumoase. Altfel spus, nu geniul este cauza artei frumoasă, ci natura care
activează prin intermediul său. ,,Geniul este talentul (darul naturii) care prescrie
reguli artei. Întrucât talentul însuși, ca facultate productivă înnăscută a artistului,
aparține naturii, am putea spune că geniul este dispoziția înnăscută a sufletului
(ingenium) prin care natura prescrie reguli artei.”
Tot aici, geniului îi sunt atribuite câteva însușiri: originalitatea; calitatea de a servi
drept model altora, adică produsele lui nu trebuie să fie imitate, ci să servească
altora drept modele de imitat; calitatea de a prescrie reguli artei, și anume artei
frumoase.

47. Lămurirea și confirmarea definiției anterioare a geniului

Geniul, zice Kant, este opus total spiritului de imitație. A învăța înseamnă a imita.
Prin urmare, tot ceea ce rezultă din învățare nu poate fi atribuit unui geniu. Kant
face diferența între spiritele de imitație și spiritele de geniu și spune că primele,
întrucât tot ceea ce ei produc și descoperă, în știință și artă, se bazează pe o
învățătură, adică pe anumite reguli, nu se deosebesc între ele decât gradual (grad
de învățare), pe când ultimele (spiritele de geniu) nu știu cum ideile lor se nasc și
se combină și, deci, nu i-ar putea învăța nici pe alții acest lucru. Așa cum
,,priceperea lor este incomunicabilă; ea este împărțită fiecăruia nemijlocit de
mâna naturii și moare deci odată cu cel care o posedă, pentru a reapărea atunci
când natura înzestrează pe altul cu ea, care nu are nevoie decât de un exemplu
pentru a determina talentul, de care este conștient, să se manifeste într-un mod
asemănător”. Ceea ce vrea să spună Kant aici e că geniul are nevoie și el de reguli,
însă care să nu fie formulate ca precepte, ci pe care să le abstragă el însuși din
realitate, adică din produs, ca să-și examineze propriul talent și să-l transforme în
model pentru imitare. Alfel spus, de la natură geniul este dotat cu o materie
bogată pentru produsele artei frumoase, însă pentru a le exprima, pentru a le da
formă, astfel încât să satisfacă exigențele facultății de judecare, el trebuie să se
cultive prin școală.

48. Despre relația dintre geniu și gust

*Geniu - facultate productivă care creează în vederea unei finalități (scop) obiecte
frumoasă, adică cu gust.
Așa cum am văzut, geniul este talentul care prescrie reguli artei. Întrucât această
artă trebuie să fie nu doar artă, ci anume artă frumoasă, este necesar ca
produsele pe care le realizează geniul să fie frumoase: ,,frumusețea artei este o
reprezentare frumoasă a unui obiect”. Din acest motiv, geniul, pe lângă faptul de
a fi o facultate productivă, prin care produce arta, trebuie să dețină și o însușire,
prin care să-i confere frumusețe. Aceasta, zice Kant, este gustul. Ea nu este o
facultate productivă, ci strict una de apreciere care urmează unor reguli și care
poate fi exersată și corectată. ,,Artistul își orientează opera după el, nu mai
înainte de a-l fi exersat și corectat [gustul] prin numeroase exemple oferite de
artă sau natură; după multe și adesea trudnice încercări de a-și satisface gustul,
artistul găsește forma care-i convine; de aceea forma nu este aici o chestiune de
inspirație sau de elan al facultăților sufletului, ci de corectare lentă și foarte
chinuitoare pentru a o pune de acord cu gândul”.

49. Despre facultățile sufletești ale geniului

Kant spune că geniul constă în proporția fericită a două facultăți: imaginația și
intelectul. Partea intelectuală este folosită în arta frumoasă pentru a stabili
finalitatea produsului artistic, căci ,,întrucât arta presupune un scop în cauză (și în
acțiunea ei), trebuie pus mai întâi la bază un concept despre ceea ce trebuie să fie
lucrul”. Cea imaginativă ,,permite, pe de o parte, găsirea ideilor pentru un concept
dat, iar pe de altă parte, găsirea expresiei pentru idei prin care dispoziția
sufletească subiectivă produsă astfel, ca însoțitoare a unui concept, să poată fi
comunicată altora.” Pe această din urmă capacitate Kant o numește spirit. Căci
sunt unele obiecte ale artei care deși au fost produse cu gust, totuși sunt lipsite de
spirit: ,,O poezie poate fi cu adevărat plăcută și elegantă, însă lipsită de spirit. O
povestire este exactă și coerentă, însă lipsită de spirit. Un discurs festiv este
temeinic și totodată grațios, însă lipsit de spirit.” Despre spirit, Kant zice că este
capacitatea activă a sufletului, care întruchipează ideile estetice, adică acele
reprezentări ale imaginației cărora nu li se potrivește nici un concept, însă care
tind să se apropie de întruchiparea lui, pentru a face, astfel, inexprimabilul
comunicabil. De pildă, un poet spune, descriind o dimineață frumoasă: ,,soarele
răsare, așa cum liniște izvorăște din virtute”. ,,Conștiința virtuții...răspândește în
suflet o mulțime de sentimente sublime și liniștitoare și deschide un orizont
nemărginit spre un viitor fericit; această stare nu poate fi redată în întregime de
nici o expresie care corespunde unui concept determinat.”

51. Despre clasificarea artelor frumoase

Kant folosește drept principiu de clasificare a artelor frumoase analogia artei cu
formele expresiei pe care oamenii le utilizează în vorbire pentru a comunica între
ei cât mai deplin cu putință, adică nu doar potrivit conceptelor lor, ci și potrivit
senzațiilor. ,,Expresia constă în cuvinte, gestică și ton (articulație, gesticulație și
modulație). Doar unirea acestor trei forme ale expresiei constituie comunicarea
completă a vorbitorului. Căci astfel sunt transmise celorlalți, simultan și unite,
gândul, intuiția și senzația.” Astfel, sunt formulate trei tipuri de arte frumoase:
arta cuvântului, arta plastică și arta jocului senzațiilor.
1. Artele cuvântului sunt elocința și poezia. ,,Elocința este arta de a prezenta o
activitate a intelectului ca pe un joc liber al imaginației”, adică ca pe un joc
simplu de idei, menite să-i distreze pe spectatori; pe când ,,poezia, arta de a
prezenta un joc al imaginației ca pe o activitate a intelectului”. Altfel spus,
,,jucându-se, poetul dă hrană intelectului, iar prin imaginație însuflețește
conceptele acestuia.”
2. Artele plastice sau artele care exprimă ideile prin intuiții sensibile se împart
în arta adevărului sensibil, numită și plastică propriu-zisă, și arta aparenței
sensibile sau pictura.
2.1. Plastica propriu-zisă se subdivide în sculptură și arhitectură:
 2.1.1. Prima întruchipează în formă de corpuri concepte ale obiectelor,
așa cum acestea ar putea exista în natură: statuile oamenilor,
zeilor, animalelor etc;
2.1.2. A doua întruchipează concepte ale lucrurilor care sunt posibile
doar datorită artei și a căror formă nu are ca factor determinant
natura, ci un scop arbitrar: templele sau clădirile mărețe destinate
adunărilor publice, casele, arcurile de triumf, coloanele,
cenotafurile, precum și obiectele casnice (mobila și alte lucruri
utile).
2.2. Pictura care înfățișează aparența sensibilă îmbinată artistic cu idei se
împarte în pictura propriu-zisă, arta grădinilor, decorarea camerelor
cu tapete, ornamente și cu tot mobilierul frumos, arta vestimentației
de gust (inele, tabachere etc.).
3. Arta jocului frumos al senzațiilor poate fi împărțită în jocul artistic al
senzațiilor auzului și în cel al senzațiilor văzului, adică în muzică și în arta
culorii. Particularitatea acestor două simțuri este că ele pot fi atât senzitive,
cât și reflexive. Din acest motive, zice Kant, nu putem spune precis dacă o
culoare sau un ton sunt doar senzații agreabile sau, în sine, un joc frumos al
senzațiilor.

52. Despre îmbinarea artelor frumoase într-unul și același produs

Kant zice că elocința poate fi îmbinată cu o prezentare picturală atât a subiectelor,
cât și a obiectelor ei într-o piesă de teatru, poezia cu muzica în cântec, iar acesta
și cu o reprezentare picturală (teatrală) într-o operă; jocul senzațiilor în muzică, cu
jocul formelor în dans etc. Acestea, însă, trebuie puse în legătură cu ideile morale,
singurele care conduc la o satisfacție autonome, căci, de altfel, dacă oferă doar
desfătare ,,...nu mai lasă loc pentru idee, insensibilizează spiritul, produc treptat
dezgust pentru obiect și face ca sufletul, conștient că dispoziția sa este în
dezacord cu judecățile rațiunii, să fie nemulțumit de sine însuși și capricios.”

53. Compararea valorii estetice a diferitelor arte frumoase

În acest paragraf, Kant construiește o ierarhie a artelor frumoase în funcție de
valoare lor estetică și îi poeziei rangul cel mai înalt. ,,Ea extinde sufletul prin aceea
că eliberează imaginația și că, în limitele unui concept dat, alege din mulțimea
infinită de forme posibile ce se acordă cu el pe aceea care asociază întruchipării
lui o sumă de gânduri care nu poate fi redată adecvat de nici o expresie a limbii și
care, deci, se ridică estetic până la idei.” Pe când elocința este arta de a amăgi prin
aparența frumoasă, poezia declară de la bun început că nu are intenția de a
înșela, ci de a realiza un joc distractiv al imaginației potrivit formei respectând
legitatea intelectului.
După poezie, ca artă de a atrage și emoționa sufletul se află muzica. ,,...deși ea
vorbește doar prin simple senzații, fără concepte, și, spre deosebire de poezie, nu
oferă nimic reflexiei, totuși ea atinge mai multe coarde ale sufletului și, deși în
mod trecător, totuși mai profund. Desigur, ea este mai mult desfătare decât
cultură...” Însă dacă am aprecia valoarea artelor frumoasă după gradul de cultură
pe care îl oferă sufletului, muzica s-ar situa pe ultimul loc între artele frumoase,
fiind cu mult depășită de artele plastice, căci acestea imprimă imaginației un joc
liber dar totodată adecvat intelectului. Dintre artele plastice locul de frunte îi
revine picturii, pentru că ,,ea poate pătrunde mult mai departe în domeniul ideilor
și poate extinde și câmpul intuiției, conform ideilor, mai mult decât le este permis
celorlalte.”
54. Observație
În acest subcapitol, Kant tratează despre desfătare (place prin senzație),
atribuindu-i funcții terapeutice. Pornind de la ideea că orice desfătare presupune
întotdeauna un sentiment de stimulare a întregii vieți a omului și, prin urmare, de
întărire a bunăstării trupești, el identifică drep surse ale desfătării jocurile libere și
variate ale senzațiilor, fără de care, zice el, nici o socitetate nu s-ar putea distra.
Acestea antrenează succesiv în suflet afectele de speranță, teamă, bucurie,
mânie, dispreț, cu o așa repreziciune, încât se pare că întreaga activitate vitală a
corpului pare a fi stimulată, deși nu se câștigă și nu se învață nimic. Muzica și
glumele sunt și ele niște forme de joc. Desfătarea pe care ele le produc ,,se reduce
la sentimentul de sănătate stimulat printr-o mișcare viscerală corespunzătoare
respectivului joc”. În muzică, jocul începe de la senzațiile corpului și ajunge la
ideile estetite, întorcându-se înapoi la corp, însă cu o forță sporită; pe când în
cazul glumei, jocul pornește de la idei și se reflectă în corp, căci ,,...toate gândurile
noastre sunt legate armonic cu o mișcare a organelor corpului...”. Și una și alta
pun, astfel, în mișcare viscerele și diafragma, rezultând într-un efect de destindere
și ușurare (de eliberare, de relaxare etc.).