Familie Si Copil

Colecţia
CURSUS
31
Seria
Sociologie
1
ASISTENŢA SOCIALĂ A FAMILIEI ŞI COPILULUI
Oana Lăcrămioara Bădărău, lector univ doctorand, la Universitatea „Petre Andrei” din
Iaşi, Facultatea de Asistenţă Socială şi Sociologie. A publicat numeroase articole de
specialitate şi a participat la diverse conferinţe cu lucrări ştiinţifice din domeniul asistenţei
sociale şi politicilor sociale. De asemenea, a făcut parte din echipa de implementare a unor
proiecte CNCSIS, PHARE. În prezent este expert ocupare în cadrul proiectului
Secretariatul Tehnic Permanent al Pactului Teritorial pentru Ocupare şi Incluziune Socială
Nord-Est, implementat de Fundaţia Academică „Petre Andrei” şi cofinanţat de FSE –
POSDRU 2007-2013.
Oana Lăcrămioara Bădărău, Asistenţă socială a familiei şi copilului

© 2011 Institutul European Iaşi, pentru prezenta ediţie
INSTITUTUL EUROPEAN, editură academică recunoscută de Consiliul Naţional al

Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior
Iaşi, str. Grigore Ghica Vodă nr. 13, O. P. 1, C.P. 161
euroedit@hotmail.com.; http://www.euroinst.ro
ISBN 978-973-611-762-6
Reproducerea (parţială sau totală) a prezentei cărţi, fără acordul Editurii, constituie
infracţiune şi se pedepseşte în conformitate cu Legea nr. 8/1996.
Printed in ROMANIA
2
UNIVERSITATEA „PETRE ANDREI” DIN IAŞI
FACULTATEA DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ŞI SOCIOLOGIE
OANA LĂCRĂMIOARA BĂDĂRĂU
Asistenţa socială
a familiei şi copilului
Suport de curs
INSTITUTUL EUROPEAN
2011
3
4
Introducere
Cuprins
Introducere / 9
Capitolul I NOŢIUNI GENERALE DESPRE FAMILIE / 11

1. Conceptul de familie / 11
1.1. Definiţii ale familiei în sens sociologic / 11
1.2. Definirea familiei în sens juridic / 13
1.3. Definirea familiei în sens psihologic / 14
1.4. Alte definiţii / 14
2. Tipologie / 15
3. Mutaţii produse în familia contemporană / 17
3.1. Familia fără copii / 18
3.2. Familia cu dublă carieră / 19
3.3. Familia cu părinţi adolescenţi / 20
4. Structurări neofamiliale în societatea contemporană / 21
4.1. Concubinajul / 21
4.2. Celibatul / 21
4.3. Swingers / 23
4.4. Familii homosexuale. Familii cu părinţi homosexuali:
uniuni homosexuale / 23
4.5. Familia fracturată / 23
5. Familia monoparentală / 25
5.1. Cadrul conceptual de definire a familiei
monoparentale / 25
5.2. Tipologii ale familiilor monoparentale / 26
5.3. Probleme care apar la familiile monoparentale / 29
6. Aplicaţii / 33
7. Bibliografie recomandată / 34
Capitolul II TEORII ŞI FUNCŢII ALE FAMILIEI / 35

1. Paradigme de bază în cercetarea cuplului şi a familiei / 35
1.1. Teoria ciclurilor vieţii / 35
1.2. Teoria structurală- dinamica rolurilor şi a puterii / 36
1.3. Teoria funcţională (procesuală) / 38
1.4. Teoria istoristă (intergeneraţională) / 40
1.5. Teoria sistemică (holistă) / 40
5
2. Funcţiile familiei / 42
2.1. Funcţia biologică şi sanitară / 44
2.2. Funcţia economică / 45
2.3. Funcţia de solidaritate familială / 47
2.4. Funcţia pedagogico-educativă şi morală / 48
3. Aplicaţii / 51
Capitolul III ROLURI ŞI STATUSURI FAMILIALE / 53

1. Teorii despre structura şi dinamica rolurilor în familie / 53
1.1. Abordarea psihosocială integralistă / 53
1.2. Teoria presiunii de reţea / 55
1.3. Abordarea microeconomică a rolurilor din familie / 55
1.4. Teoria echităţii / 56
1.5. Complementaritate si conflict de rol / 57
2. Roluri parentale în familia tradiţională versus familia modernă /58
2.1. Transmiterea rolurilor parentale în cadrul familiilor
din mediul urban şi mediul rural / 61
3. Aplicaţii / 63
Capitolul IV CRIZA FAMILIALĂ / 65

1. Dificultăţi şi surse ale crizelor familiale / 65
2. Clasificarea crizelor / 65
3. Faze de dezvoltare a crizei / 66
4. Intervenţia în situaţie de criză / 67
5. Aplicaţii / 69
Capitolul V DESFIINŢAREA CĂSĂTORIEI - DIVORŢUL / 71

1. Delimitări conceptuale / 71
2. Tipurile de divorţ / 73
3. Cauzele şi factorii divorţului / 74
4. Efecte directe ale divorţului asupra familiei / 75
5. Aplicaţie / 77
Capitolul VI ADOPŢIA / 79
1. Noţiuni de bază în adopţia copilului / 79
6
Introducere
1.1. Instituţii cu responsabilităţi în adopţia copilului / 79

1.2. Definiţia şi tipologia adopţiei naţionale / 80
1.3. Procedura adopţiei naţionale / 81
1.4. Dificultăţile adopţiei / 83
1.5. Documente necesare pentru dosarul adopţiei / 84
1.6. Consecinţele adopţiei / 85
1.7. Nulitatea adopţiei / 85
1.8. Înregistrarea adopţiei / 86
2. Aspecte privind problemele cu care se confruntă copiii adoptaţi şi
familiile adoptative / 87
2.1. Cum înţeleg copiii adopţia / 87
2.2. Probleme cu care se confruntă familiile care adoptă
un copil / 88
3. Aplicaţii / 89
Capitolul VII PLASAMENTUL FAMILIAL / 93

1. Principii de lucru privind plasamentul copilului la asistentul
maternal profesionist / 93
1.1. Principii de lucru privind copilul / 94
1.2. Principii de lucru privind asistentul maternal
profesionist / 94
2. Procesul de plasament al copilului la asistentul maternal / 96
2.1. Proceduri de lucru în recrutarea, evaluarea şi atestarea
asistenţilor maternali profesionişti / 96
2.2. Identificarea copilului / 99
2.3. Procesul de potrivire / 100
2.4. Hotărârea de plasament / 101
2.5. Mutarea propriu-zisă a copilului la asistentul maternal
profesionist / 102
2.6. Monitorizarea plasamentului / 103
2.7. Încetarea plasamentului / 105
2.8. Mesaje-cheie pentru asistenţii sociali / 105
3. Aplicaţii / 107
Anexe / 108
Bibliografie /113
7
8
Introducere
Introducere
Prezentul curs este destinat studenţilor de la Facultatea de Asistenţă

Socială şi are ca obiectiv abordarea multidimensională a problematicii familiei
contemporane, astfel încât studenţii să cunoască, să coreleze şi să transpună cu
uşurinţă informaţiile cu caracter descriptiv, teoretic în situaţii practice.
Pentru selectarea reperelor teoretice s-au consultat lucrările mai multor
specialişti cu nume de rezonanţă în domeniu, printre care aş dori să menţionez:
Iolanda Mitrofan, Maria Voinea, Petru Iluţ, Elisabeta Stănciulescu etc.
Cursul este structurat în şapte unităţi de studiu (capitole) şi cuprinde informaţii
teoretice şi aplicaţii practice care se vor constitui în provocări pentru studenţi,
determinându-i să-şi dezvolte capacitatea de analiză, sinteză, prelucrare a
informaţiilor în contextul familiei aflate în dificultate.
Primul capitol are valoare introductivă, fundamentală, clarificând delimi-
tările între conceptele mai frecvent utilizate precum şi între caracteristicile
diferitelor tipuri de familie.
În capitolul al doilea sunt abordate cele mai importante teorii ale familiei
precum şi modalitatea de exercitare a diferitelor funcţii în familie.
Secţiunea a treia a cursului oferă studenţilor posibilitatea de a cunoaşte şi
a analiza numeroase aspecte privind dinamica rolurilor şi statusurilor atât în familia
modernă cât şi în familia tradiţională.
În capitolul al patrulea sunt prezentate elemente ce aduc în atenţie
complexitatea situaţiilor de criză familială şi dificultăţile care pot fi întâmpinate în
evaluarea şi intervenţia eficientă a asistentului social.
Capitolul al cincilea abordează problematica divorţului şi a multiplelor
schimbări la care trebuie să se adapteze fiecare membru al familiei.
Capitolul şase oferă noţiuni de bază în procesul de adopţie a copilului
(tipologii, proceduri, instituţii responsabile etc) precum şi elemente ce vizează
percepţia adopţiei de către copii, familii, dificultăţi care pot să apară, soluţii de
depăşire a acestora.
9
Capitolul şapte este destinat măsurii de protecţie a copilului denumită

plasament familial, punându-se accent pe plasamentul la asistentul maternal
profesionist.
Cursul asistenţa socială a familiei şi copilului oferă studenţilor informaţii

complementare altor discipline, generând premisele unor intervenţii profesioniste
pe care studenţii de astăzi le pot transpune, mâine, în practica profesiei lor de
asistenţi sociali.
10
Noţiuni generale despre familie
Capitolul I
1. Conceptul de familie
Noţiunea de „familie” provine din latinescul „famulus” (supus, ascultător)

care desemna „ansamblul sclavilor ce trăiau sub acelaşi acoperiş, iar mai târziu
casa în întregime care reprezenta stăpânul pe de o parte şi soţia, copiii şi servitorii
pe de altă parte”. În Roma antică soţul era proprietarul unui patrimoniu, a unor
libertăţi, precum şi stăpânul sclavilor (pater familis).
1.1. Definiţii ale familiei în sens sociologic
Familia poate fi analizată ca un grup social; formă de organizare socială;

instituţie socială (poate fi reglementată nu numai juridic ci şi cutumiar); subsistem
al unui sistem social global (în funcţie de accentul pus pe raporturile sociale infor-
male sau pe raporturile unităţii familiale cu sistemul social de ansamblu). Familia
interacţionează cu alte sisteme semnificative din societate dintre care următoarele
au un impact major asupra evoluţiei ei: sistemul educativ, sistemul de sănătate, sis-
temul economic, sistemul de protecţie socială etc.
Familia este un produs al societăţii ce se dezvoltă în paralel cu aceasta şi se
modifică în funcţie de transformările economice, sociale, morale.
Familia poate fi definită şi prin funcţiile sale în raport cu individul, a satisfa-
cerii nevoilor sale: funcţia economică, de socializare şi educaţie a copiilor, de
reproducere, de solidaritate etc.
A. Adler considera că sentimentul social începe cu raporturile dintre copil şi
familie şi dintre fraţi şi surori, raporturi care se construiesc în familie. La şcoală,
sentimentul social este numai pus la încercare şi exersat.
11
Maria Voinea defineşte familia „ca un grup social constituit prin căsătorie,
format din indivizi care trăiesc împreună, au o gospodărie comună şi sunt legaţi
prin relaţii natural biologice, economice, morale, juridice, având responsabilităţi în
faţa societăţii”.
Ca formă specifică de comunitate umană, familia, desemnează grupul de
persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, ce se caracterizează prin comu-
nitate de viaţă, sentimente, interese şi aspiraţii. Astfel privită, familia apare ca o
realitate socială distinctă, ca un grup primar al societăţii în care se manifestă
multiple relaţii, fundamentale fiind cele de rudenie şi de căsătorie. Specificitatea
vieţii de familie este dată tocmai de această multitudine a relaţiilor ce iau naştere în
familie, relaţii fiziologice, psihologice, morale, afective şi care, comportă anumite
particularităţi în viaţa de grup1.
G. P. Murdock2, definea astfel familia: „este un grup social caracterizat prin
rezidenţă comună şi cooperare economică şi reproducţie. Ea include adulţi de
ambele sexe dintre care cel puţin doi au relaţii sexuale recunoscute (aprobate so-
cial) şi unul sau mai mulţi copii proprii sau adoptaţi pe care-i cresc şi îngrijesc”.
Faţă de alte grupuri sociale, familia prezintă, însă, şi o serie de particula-
rităţi diferenţiatoare3, care îşi pun amprenta asupra tuturor domeniilor funcţio-
nării acesteia după cum urmează:
1. faţă de orice alt context social, familia are calitatea unică de a influenţa cele
mai multe domenii ale vieţii noastre, de la obiectivele noastre educaţionale la
modul în care facem faţă conflictelor, de la filosofia religioasă pe care o
alegem la aspectele despre care putem discuta confortabil;
2. un alt aspect distinctiv al familiei este apartenenţa involuntară; este dificil,
dacă nu chiar imposibil, să abdicăm de la mediul intim, familial; este cu
siguranţă mai uşor să ne schimbăm relaţiile de prietenie, slujba, proiectele
profesionale, opţiunea religioasă, apartenenţa naţională sau cea etnică decât să
ne schimbăm relaţiile familiale;
3. legăturile familiale par să aibă o mai mare durată, comparativ cu cele din
cadrul altor grupuri sociale;
4. familia se deosebeşte de alte grupuri sociale şi prin raportul dintre public şi
privat, prin gradul mai mare în care activitatea familială poate fi ascunsă
perspectivei publice; în acest sens, M. Minow şi M. Shanley (2001) precizau că
juriştii se confruntă cu mari dificultăţi în efortul de a preciza gradul până la
care se poate vorbi despre caracterul privat al familiei şi despre imunitatea
acesteia la intervenţia statului;
1
Maria, Voinea, Sociologia familiei, Editura Universitatea Bucureşti, Bucureşti, 1993, p. 6
2
apud Petru, Iluţ, Sociopsihologia şi antropologia familiei, 2005, Ed. Polirom, Iaşi, p. 65
3
Nicoleta ,Turliuc, 2004, Psihologia cuplului şi a familiei, Editura Performantica, Iaşi, 2004,
p.30
12
5. altă caracteristică distinctivă a familiei este tendinţa membrilor săi de a elabora

o mentalitate specifică, o „paradigmă familială”, o „concepţie asupra lu-
mii”; paradigma se referă îndeosebi la regulile privind relaţiile interpersonale,
la modul în care membrii familiei trebuie să acţioneze; regulile care guver-
nează viaţa unei familii sunt implicite şi nescrise; paradigma familială mai
include mecanismele legate de autonomia memebrilor şi de menţinerea soli-
darităţii;
6. familia diferă de alte grupuri restrânse şi prin intensitatea sentimentelor şi
emoţiilor trăite şi exteriorizate în graniţele ei (M. Bowen, 1978); membrii unui
grup familial sunt legaţi de expresiile puternice ale iubirii, ataşamentului,
loialităţii şi sensibilităţii faţă de sentimentele celuilalt; dar există şi o faţetă
întunecată a acestei caracteristici, care vizează sentimentele de respingere, de
frustrare, de furie, care pot conduce la violenţă.
Familia este un grup social care4:
 poate să includă sau nu adulţi de ambele sexe (de exemplu, familiile cu un
singur părinte);
 poate sau nu poate include unul sau mai mulţi copii (de exemplu, cuplurile fără
copii);
 poate să aibă sau nu copii născuţi din căsătoria lor (de exemplu, copiii adoptaţi
sau copiii unui partener dintr-o căsnicie anterioară);
 îşi are sau nu originea în căsătorie (de exemplu, cuplurile care coabitează);
 poate sau nu să împartă o locuinţă comună (de exemplu, cuplurile care fac
naveta);
 presupune ca adulţii să coabiteze sexual sau nu, iar relaţia lor să implice sau nu
sentimente valorizate social, cum ar fi: dragostea, admiraţia, atracţia, respectul,
încrederea etc.(de exemplu, căsătoriile de convenienţă).
1.2.Definirea familiei în sens juridic
Claude Levi-Strauss afirmă că „familia îşi are originea în căsătorie şi constă

din soţ, soţie, copiii rezultaţi din uniunea lor la care se pot adăuga şi alte rude.
Grupul este unit prin drepturi şi obligaţii morale, economice, sociale incluzând şi
drepturile sau interdicţiile sexuale”.
În acord cu autorul mai sus menţionat, Maria Voinea, consideră că familia
desemnează grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii, care-şi are
originea în acte juridice precum căsătoria, înfierea, rudenia sau în raporturile asi-
4
Adina, Băran – Pescaru, 2004, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Ed. Aramis,
Bucureşti, p.11.
13
milate relaţiilor de familie. Din această perspectivă, familia ne apare ca o realitate

juridică bine definită şi reglementată prin lege.
Juridic sau sociologic, familia implică următoarele tipuri de relaţii:
 dintre soţi, ca efect al căsătoriei;
 dintre ascendenţi şi descendenţi, ca rezultat al procreării;
 dintre descendenţi (fraţi-surori);
 dintre alte persoane care fac parte din familie (bunici-nepoţi; socri-gineri)5.
1.3. Definirea familiei în sens psihologic
Familia reprezintă cadrul afectiv în care fiecare membru îşi satisface nevoia
de afectivitate, trăirile intime, nevoia de destăinuire a unor împliniri sau insatis-
facţii apărute pe diverse planuri, oferind prin specificul ei sentimentul siguranţei.
Andre Berge6 spunea că „familia este un soi de personalitate colectivă a cărei
armonie generală influenţează armonia fiecăreia dintre părţi” sau „este un fel de
cooperativă de sentimente, care îndulceşte pentru fiecare membru, loviturile vieţii,
dispersând efectele asupra tuturor”.
Henry Cooley consideră familia „leagănul naturii umane”…
1.4. Alte definiţii
Arnlaug Leira7 afirma: „de obicei, termenul de familie se referă la cel puţin
două persoane – fie adulţi care împart acelaşi pat şi aceeaşi masă – conform unei
expresii norvegiene – fie unul sau mai mulţi adulţi care-şi asumă responsabilitatea
parentală pentru unul sau mai mulţi copii. Se poate referi de asemenea la unul sau
mai mulţi copii adulţi, care împart locuinţa cu părinţii lor”.
În cadrul familiei se însuşesc deprinderile de bază (regulile de interacţiune
socială şi comunicare, igiena personală, responsabilităţile) şi reprezintă un sprijin
crucial în asigurarea succesului în instituţiile de tip secundar, cum ar fi şcolile, de
pildă.
Familia poate fi văzută ca un grup de indivizi legaţi prin... sânge. Nu întot-
deauna. Legaţi prin nume. Nu întotdeauna. Legaţi prin iubire. Nu întotdeauna. Le-
gaţi prin scopuri comune. Nu întotdeauna. Legaţi de oamenii care locuiesc în
aceeaşi casă. Nu întotdeauna.
5
Maria,Voinea , Sociologia familiei, Editura Universitatea Bucureşti, Bucureşti, 1993, p. 6.
6
apud Ecaterina,. A., Vrăjmaş., Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti,
2002 , p. 160.
7
apud Adina, Băran–Pescaru, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura Aramis,
Bucureşti, 2004, p.12.
14
Este foarte dificil de definit prin ce sunt legate familiile... de fapt nu există
o definiţie generală a familiei, care să se potrivească tuturor familiilor. Fiecare fa-
milie este unică. Fiecare familie este atât de diferită... nu există familie care să fie
exact ca a noastră.
Alţi autori statuează faptul că familia este structura umană evolutivă cea
mai puternică. Ea va persista mai mult decât orice alt sistem. Dovada este clară, în
sensul că poartă cu sine urme de cultură şi civilizaţie trecute şi transmite la rândul
său mare parte din caracteristicile acestora. Hrana, îmbrăcămintea, adăpostul şi
serviciile de tip personal, toate se regăsesc în familie, acesta deţinând de asemenea
şi responsabilitatea copleşitoare faţă de aproape toţi membrii societăţii: copii,
bătrâni, bolnavi, şomeri, handicapaţi.
În Dicţionarul UNESCO găsim următoarea definiţie a familiei: „formă de
comunitate umană întemeiată prin căsătorie care uneşte pe soţi şi descendenţii
acestora prin legături de ordin biologic, spiritual, economic”.
După expresia unui medic englez, esenţa familiei ar fi exprimată de „Cei 4
C”
 compromis;
 consideraţie;
 comunicare;
 cooperare8.
2. Tipologie
O primă distincţie între tipurile de familii existente, este cea între familia
de origine şi familia de procreare. Familia de origine (consangvină, de orientare)
reprezintă familia în care te naşti şi creşti, formată din mamă tată, fraţi, surori,
familia de procreare (conjugală) este aceea constituită prin propria căsătorie,
incluzînd soţul, soţia, fii şi ficele lor9.
Din punctul de vedere al rolurilor de sex, G. Menahem, citat de B.
Balwin-Legros10 (1998) evocă existenţa simultană a trei modele familiale: familia
patrimonială, familia conjugală, familia asociativă.
În fiecare dintre aceste tipuri de familie, rolul soţului şi cel al soţiei trebuie
pus în relaţie cu proprietatea, producţia şi reproducţia biologică şi socială.
8
Laurenţiu, Şoitu, Ecaterina, A., Vrăşmaş, Emil, Păun, Consiliere familială, Editura Institutul
European, Iaşi, 2002, p. 9.
9
Maria, Voinea, Familia contemporană. Mică enciclopedie, Editura Focus, Bucureşti, 2005, p. 12.
10
în Nicoleta,Turliuc, 2004, Psihologia cuplului şi a familiei, Editura Performantica, Iaşi, 2004,
pp. 27 - 28.
15
Variantele fiecărui dintre tipurile de familii menţionate pot fi întâlnite în toate

clasele sociale. De exemplu, modelul patrimonial, specific familiilor constituite în
scopul menţinerii şi amplificării proprietăţii, se regăseşte încă în familiile marilor
propietari de capital sau în cele ţărăneşti. Familia conjugală este alcătuită exclusiv
din cei doi soţi, din cuplul fără descendenţi în care primează interesul comun şi
reciprocitatea sentimentelor de afecţiune. Într-un sens mai larg, termenul se folo-
seşte astăzi pentru a desemna familia nucleară în care, pe prim-plan, se află relaţia
conjugală, cea parentală fiind trecută pe un plan secund. Familia asociativă inclu-
de familiile cu dublu venit, în care ambii soţi sunt salariaţi, sau cele cu dublă ca-
rieră, în care soţii au o carieră similară, comparabilă ca nivel al prestigiului, poziţiei
sau veniturilor. Acest tip de familie s-a extins odată cu intrarea masivă a femeii în
câmpul muncii şi s-a fondat pe o relaţie mai echitabilă între sexe.
După gradul de cuprindere a grupului familial, familia poate fi nu-
cleară (constituită dintr-un număr restrâns al componenţilor, dintre soţ, soţie şi
copiii cuplului marital, proprii sau adoptaţi) sau extinsă (cuprinde relaţii relative şi
nonrelative printre subiecţii care locuiesc în acelaşi spaţiu şi reprezintă două-trei
generaţii, ba chiar fraţii-părinţi, fii, bunici şi străbunici)..
Se crede că familia nucleară a apărut recent, în ultimii 100 de ani şi chiar
mai puţin. În realitate, nu există societate în istoria umanităţii care să nu fi acordat
importanţă familiei elementare sau nucleare. În majoritatea cazurilor, aceasta a
existat în paralel cu familia extinsă, ca grup co-rezidenţial. Familia nucleară
(restrânsă sau conjugală) constă din relaţiile dintre soţ, soţie şi copiii lor naturali
sau cei adoptaţi. În cadrul familiei, un rol central îl joacă legătura conjugală dintre
cei doi parteneri, precum şi cuplul conjugal pe care aceştia îl formează.
Preponderenţa familiei de tip nuclear este astăzi tot mai mult pusă sub
semnul întrebării de sporirea numărului familiilor monoparentale, a familiilor fără
copii (sau a cuplurilor fără descendenţi), a cuplurilor consensuale, hetero- sau
homosexuale.
După modul de exercitare a autorităţii, sistemele familiale pot fi: patri-
arhale, matriarhale sau egalitare. În cadrul sistemelor patriarhale, autoritatea este
deţinută de bărbatul cel mai în vârstă (familia extinsă) sau de soţ (familia nucleară).
În cadrul sistemelor matriarhale, autoritatea este deţinută de femeia cea mai în
vârstă sau de soţie. În prezent, în societăţile europene, este foarte răspândit sistemul
egalitar, în care puterea şi autoritatea sunt relativ egal distribuite între soţ şi soţie.
În funcţie de modul de stabilire a rezidenţei noilor cupluri, acelaşi autor
deosebeşte între sistemul patrilocal (în care noul cuplu îşi stabileşte reşedinţa în
familia sau în comunitatea din care provine soţul), sistemul matrilocal (noul cuplu
îşi stabileşte reşedinţa în familia sau în comunitatea din care provine soţia) şi
sistemul neolocal, caracteristic societăţilor industrializate, în care fixarea reşe-
dinţei se face în afara familiilor sau comunităţilor din care provin cei doi soţi.
În funcţie de axa tradiţie-modernitate, putem deosebi familia patriar-
hală (sau tradiţională) de familia contemporană. În trecut, familia patriarhală
16
funcţiona sub autoritatea celui mai în vârstă adult de sex masculin, respectul fiind
elementul esenţial al menţinerii ordinii. Cel mai în vârstă adult menţinea stricta
diviziune şi stratificare a rolurilor domestice, în care activitatea era reglată de
tradiţiile şi de îndeletnicirile ancestrale. Soţul/tatăl îşi exercita autoritatea asupra
soţiei şi asupra copiilor, fiind responsabil pentru asigurarea mijloacelor economice
necesare membrilor gospodăriei sale, pe care îi reprezenta în sfera vieţii publice.
Mama/soţia răspundea de organizarea vieţii şi a cheltuielilor gospodăriei, având
grijă de integritatea fizică a rezidenţilor. De asemenea, asigura sprijinul moral şi
educaţia membrilor familiei. Ambilor părinţi le revenea şi sarcina alegerii parte-
nerilor copiilor, în funcţie de statutul lor economic şi social. Familia tradiţională
era mai ales o unitate de producţie şi de reproducţie, un mecanism de transmitere a
proprietăţii şi a rangului social de la o generaţie la alta. În cadrul ei, filiaţia prima în
faţa raporturilor afective, iar colectivismul prima în fata individualismului.
În drumul spre modernitate, familia s-a îndepărtat treptat de obiceiuri şi
tradiţii, de lanţul filiaţiei. Familia contemporană este preponderent nucleară, cu o
structură mai flexibilă a rolurilor maritale. Ideea egalităţii juridice dintre bărbat şi
femeie, precum şi nevoia de emancipare a femeii au condus la expectanţa potrivit
căreia sarcinile domestice pot fi negociate şi redistribuite între soţi. Acest fenomen
a crescut frecvenţa unor configuraţii familiale asociative (în care, relaţiile dintre
soţi nu mai implică sentimentul iubirii). Există, însă, numeroase aspecte ale vieţii
familiale din societatea modernă care au devenit problematice, precum: copiii
nesupravegheaţi, delincvenţa juvenilă, creşterea ratei divorţurilor etc. În plus, valo-
rile tradiţionale sunt în mare măsură răsturnate: individualismul căştigă treptat
teren în raport cu colectivismul, iar autonomia personală câştigă teren în
detrimentul solidarităţii familiale.
După criteriul normalităţii vieţii de familie, înţelegând prin aceasta
îndeplinirea tuturor funcţiilor pe care familia şi le-a asumat, Maria Voinea11
delimitează în acest sens familii normale şi familii dezorganizate, vulnerabile.
3. Mutaţii produse în familia contemporană
Cercetările făcute în ţările din Europa de Vest şi de Est, deşi nu au ajuns la

concluzii similare, permit surprinderea principalilor factori care au determinat
schimbări în comportamentele nupţiale şi în modelele familiale. Factorii cei mai
frecvent puşi în evidenţă sunt:
 diminuarea funcţiilor familiei prin preluarea unora de către societate;
 creşterea gradului de ocupare a femeilor şi a dorinţei femeilor de promovare
socială;
11
Maria, Voinea, Familia contemporană. Mică enciclopedie, Editura Focus, Bucureşti, 2005, p. 13.
17
 creşterea independenţei economice a tinerilor;

 creşterea veniturilor prin care s-a asigurat unor persoane posibilitatea de a trăi
singure şi s-a redus mult frecvenţa căsătoriilor pe motivul consstrângerii eco-
nomice;
 creşterea diversităţii politice, culturale şi spirituale;
 schimbări în moravuri şi creşterea permisivităţii sociale la noi forme de com-
portament;
 efectele de contagiune, de împrumut a unor modele comportamentale de la un
grup la altul şi chiar de la o societate la alta12.
3.1. Familia fără copii
Ca model de viaţă, familia fără copii, spune M. Voinea, (1996) este şi do-
rită şi impusă. Se pleacă de la ideea că:
 prezenţa copiilor nu ar crea posibilitatea componenţilor cuplului de a se con-
sacra în carieră, în profesie;
 ar reţine femeia în mod accentuat, la obligaţiile şi responsabilităţile de mamă şi
soţie, împiedicând-o de a-şi valorifica calităţile personalităţii.
 noul cuplu nu dispune de suficiente resurse materiale şi financiare;
 restricţiile locului de muncă (toxicitate, muncă în ture, navetismul) impun
amânarea sau renunţarea procreării, obţinerii descendenţilor; determinările
natural-biologice, sterilitatea unuia sau ambilor parteneri etc.
Un asemenea model de cuplu familial, în plan individual dar şi în plan
social, existenţial şi demografic, este însoţit de unele efecte:
 incapacitatea dezvoltării demografice, a natalităţii, respectiv a perpetuării fami-
liei, în sens general a speciei umane, diminuarea sau accentuarea unor funcţii
ale familiei:
 diminuarea funcţiilor pedagogice, instructiv educative, ale socializării, prin
lipsa existenţei obiectului acestui proces, al copiilor/descendenţilor, a funcţiei
de solidaritate, funcţie care se reduce la cuplul marital; îngustarea relaţiilor
externe, interfamiliale;
 accentuarea funcţiilor economice, a acumulărilor în sens general, ca şi a celei
biologice, sexuale, care după unii sunt suficiente, dacă nu chiar singurele care
le permit o viaţă tihnită, plină de satisfacţii, de belşug, autonomie şi libertate.
12
Ioan, Mihăilescu, Familia în societăţile europene, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti,
1999, p. 35.
18
3.2. Familia cu dublă carieră
Familia cu dublă carieră (eng. dual – career family, fr. famille a deux
carrieres) – expresie utilizată adesea ca sinonim pentru familie cu doi aducători de
venit; riguros, ea desemnează o sub – clasă a acestei noţiuni, având ca diferenţă
specifică faptul că statutele celor doi parteneri sunt comparabile din punctul de
vedere al nivelului diplomei, al nivelului veniturilor, al şanselor de promovare
etc.13
Robert şi Rhona Rapaport (1973)14 şi-au pus problema în ce măsură „fa-
milia cu dublă carieră” găseşte modalităţi de a împăca exigenţele câmpului profe-
sional cu cele ale câmpului domestic; care sunt compromisurile pe care le fac,
strategiile pe care le adoptă pentru a avea o colaborare eficientă.
Angajaţi într-o asemenea provocare, cei doi parteneri trebuie să ţină cont (în
termeni de pierderi şi câştiguri) de câteva dimensiuni:
a) Beneficiile de pe urma unei familii cu dublă carieră sunt câştigate cu preţul
„supraîncărcării de rol” (sarcini profesionale şi domestice), ceea ce presupune
renunţarea la unele activităţi aparent mai puţin importante.
b) Situaţia de dublă carieră implică rezolvarea unor „dileme privitoare la schim-
barea de ideologie”, de mentalitate (ce norme trebuie reţinute şi care trebuie
înlăturate). O normă foarte discutată este faţă de femeia care lucrează în afara
gospodăriei.
c) „Menţinerea identităţii personale” este o altă dispută. Dacă femeia şi bărbatul
au acelaşi rol, se atentează la identitatea personală.
d) supraîncărcarea de rol ridică mai acut întrebarea „ce câştiguri şi ce pierderi
sunt” în menţinerea într-o reţea de rudenie, de prietenie etc, dar dilematică este
alegerea reţelei care merită cultivată.
e) Relevanţa rolurilor şi ciclurile de rol – dacă soţul şi soţia sunt angajaţi concomi-
tent în trei sisteme de roluri (profesia soţului, profesia soţiei, sistemul familial al
amândorura), le este foarte greu să îndeplinească la cote onorabile aşteptările de rol.
O modalitate de satisfacere ar fi ca una din părţi să cedeze la unul din
rolurile sale, neglijându-se sarcinile mai puţin importante. O altă modalitate ar fi
considerarea rolului profesional mai mult sau mai puţin important, într-o anumită
etapă a vieţii familiale.
Asupra cuplului, cariera profesională a femeii ridică probleme de o altă
natură. În primul rând, există tendinţa ca femeia să se concentreze foarte mult
asupra carierei şi să ignore la fel de mult viaţa de familie. Dacă această tendinţă
este valabilă şi pentru bărbat, situaţia devine critică pentru funcţionalitatea familiei
ca instituţie socială. Atunci când unul dintre parteneri este concentrat mai mult
13
Elisabeta, Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale, vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 1997, p. 228.
14
Petru, Iluţ, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Iaşi, pp. 128-129.
19
asupra carierei, celălalt trebuie să preia o parte din sarcinile domestice ale parte-
nerului, dar preluarea poate fi formală sau angajantă.
Avantajele dublei cariere includ răsplata psihologică personală a realizării
de sine, dezvoltarea spiritului de independenţă la femei şi gratificarea fiecăruia prin
celălalt. Aceasta din urmă poate presupune munca împreună, dar, mai adesea, este
o chestiune de a face sugestii sau doar de a discuta despre activitatea celuilalt.
Familia cu dublă carieră se poate regăsi în configuraţiile familiei restruc-
turate abordată de I. Mitrofan şi C. Ciupercă, care fac referire la unele aspecte
caracteristice: rigiditatea în stabilirea valorilor este înlocuită cu stilul de viaţă
haotic din perspective funcţionalităţii şi structuralităţii . De fapt, cele două tipuri de
familie nu sunt entităţi distincte, diferite de configuraţiile familiei restructurate, ci
doar alte denumiri ale aceleiaşi realităţi sociale, denumiri date în funcţie de un
anumit criteriu: modul de îndeplinire a rolurilor conjugal-parentale.
3.3. Familia cu părinţi adolescenţi
Familia cu părinţi adolescenţi este efectul:

 „revoluţiei sexuale” care a cuprins categorii de vârstă tinere şi foarte tinere;
 a lipsei educaţiei sexuale, sau dimpotrivă, educaţie sexuală timpurie, însoţită de
o literatură adecvată şi un suport audiovizual, faptic incitativ;
 a neglijării procedeelor de contracepţie în viaţa sexuală a adolescenţilor activi
sexual.
Studiile efectuate pe categorii de adolescenţi de I. Mitrofan şi C.
Ciupercă (1998), A. Giddens (2000) etc. susţin următoarele:
 adolescenţii au cunoştinţe despre contracepţie, dar acceptă comportamentul
sexual neprotejat; contraceptivele fac din relaţia sexuală un act premeditat, în
locul celui spontan, natural; te îndepărtează de plăcere şi fericire; răspunderea
folosirii contraceptivelor revine fetelor, ele sunt, în fapt „victima” relaţiei
sexuale etc.;
 existenţa părinţilor adolescenţi pune în evidenţă şi alte aspecte: necunoaşterea
valorii concepţiei, a urmărilor sale; schimbarea în bine a atitudinii şi atenţiei
familiei, ca şi a comunităţii faţă de adolescenta gravidă; lovitură dată părinţilor
hipergrijulii, dominatori şi autoritari; absenţa, dezorganizarea şi iresponsa-
bilitatea familiei în raport cu descendenţii etc.
20
4. Structurări neofamiliale în societatea contemporană

După anul 1970 au început să se extindă modelele alternative de viaţă.
Dintre acestea, mai răspândite sunt celibatul, coabitarea consensuală, căsătoriile
fără copii şi menajele monoparentale. Cu o extindere relativ scăzută sunt cuplurile
de homosexuali şi asociaţiile familiale de tip comunitar.
4.1. Concubinajul
Noţiunea de concubinaj găseşte sinonime în termenii: „uniune consen-

suală”, „coabitare”, „uniune liberă” sau „coabitare consensuală”.
Sociologul Roland Johnson15 descrie patru categorii de coabitanţi, reali-
zând un fel de rezumat al tipurilor de relaţii înregistrate de el în cadrul unui studiu
printre tinerii din universităţi. Acestea sunt:
Relaţia tip „acoperiş” are la bază nevoia individului de a fi iubit. Relaţia
se încheie atunci când unul dintre parteneri decide să nu mai continue relaţia şi
pleacă. În această situaţie, cel părăsit simţindu-se folosit îşi pierde încrederea în
sine şi în relaţiile afective, putem vorbi în acest caz de un „divorţ psihologic“ a
cărui victimă este de cele mai multe ori femeia.
Relaţia de emancipare este întâlnită atunci când o persoană încearcă să-şi
demonstreze independenţa. Cuplul se confruntă în această situaţie cu o serie de
probleme de comunicare sau conflicte faţă de care adoptă o relaţie de pasivitate,
parteneri amânând rezolvarea problemelor sau conflictelor.
Relaţia de convenienţă este convenabilă din punct de vedere economic
deoarece cheltuielile sunt împărţite între cei doi şi aceştia se susţin reciproc pe
toată durata uniunii.
Relaţia de testare apare ca o modalitate de a „încerca apa”. În cadrul
acestei relaţii se exersează mariajul, iar cuplul îşi testează compatibilitatea.
4.2. Celibatul
Poate fi caracterizat ca fiind:

 de scurtă durată, temporar, tranzient, de aşezare a persoanei în cadrele sale de
existenţă;
 ocazional, situaţional, prilejuit de disoluţia familiei, respectiv, între divorţ sau
văduvie şi recăsătorire;
15
Apud. Adina, Băran–Pescaru, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Editura Aramis,
Bucureşti, 2004, p. 92-93.
21
 permanent, cronic, care îşi are rădăcinile – în determinări naturale sau /şi
sociale, ultimele mult mai importante ca primele, când avem de-a face cu
deplasări de populaţii la noi locuri de muncă, cu o anumită insecuritate şi
nesiguranţă a locului de muncă, devenind, astfel, prilej de asistenţă socială, de
dezorganizare familială şi socială, de relaţii accidentale.
Anthony Giddens16 enumeră următorii factori care conduc la celibat:
 tendinţa tinerilor de a se căsători cât mai târziu;
 rata accentuată a divorţurilor;
 rata mare a mortalităţii unui partener de viaţă;
 noile condiţii ale vieţii specifice societăţii hiperdinamice, postindustriale şi
informaţionale;
 rata mare a persoanelor aflate între căsătorii – fie după divorţ, fie după decesul
partenerului;
 creşterea numărului celor peste 50 de ani care doresc să rămână şi să trăiască
singuri (opţiuni de viaţă îndeosebi la cei rămaşi văduvi);
 nevoia (dorinţa) de a se consacra în carieră profesională, de a se concentra în
muncă pentru a fi recunoscut ca autoritate în domeniu;
 manifestarea liberă şi autonomă, independentă a vieţii sexuale: libertate şi
autonomie totală.
Avantaje ale celibatului:
 asigură independenţă economică;
 libertate şi autonomie personală totală
 consacrare în carieră, în profesie;
 viaţă personală sexuală şi relaţională bogată, intensă cu joc imaginativ, creativ
 dobândirea de experienţe (pozitive / negative) de viaţă
Dezavantaje ale celibatului:
 trăirea unor sentimente de frustrare a personalităţii, în raport cu familiştii;
 de culpabilitate faţă de sine, faţă de societate;
 de izolare şi abandon – în mod deosebit la celibatul cronic, când poate deveni
fenomen de asistenţă socială ; de egoism şi individualism care se cronicizează
în raport cu înaintarea în vârstă;
 de insecuritate existenţială, socială, de „pradă uşoară” în faţa avalanşelor
sociale, a imprevizibilului social
 neparticiparea organizată la procesele demografice: nupţialitate şi natalitate,
la procesele procreării, a reproducerii speţei umane şi implicit la procesele de
socializare, de transmitere a valorilor, a modelelor culturale moştenite
16
Anthony Giddens, Sociologie, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2000, p. 182
22
4.3. Swingers
Swinging în limba engleză înseamnă legănat, oscilant, ritmat. Printre

caracteristicile acestei structuri neofamiliale, se pot enumera17:
 nu este o structură a familiei constituite, dar a devenit o structură relaţională
intercupluri realizată premeditat;
 presupune, schimbul voluntar temporar între cupluri familiale reale doar în
scopuri ale satisfacerii sexuale;
 se promovează reguli specifice prin care se asigură cadrul, mediul şi intimitatea
întâlnirilor: condiţiile materiale – spaţiul, hrana, băutura etc. sunt în seama gazdei;
 nu se proiectează şi nici nu se vizionează filme sexy / pornografice; muzică şi
luminozitate adecvate, cu tonalitate redusă; nu se acceptă consumul de droguri;
întâlnirile au caracter secret, intim, discret.
4.4. Familii homosexuale. Familii cu părinţi homosexuali:

uniuni homosexuale
Perioada anilor 1960-1970 – arată A. Giddens – în mai multe ţări occiden-

tale (Marea Britanie, SUA, Olanda etc.) s-a caracterizat, iniţial prin formarea
familiilor homosexualilor cu părinţi femei, apoi a familiilor cu parteneri bărbaţi,
care aveau în plasament copii (adolescenţi).
În plan social, acceptarea acestor structuri „familiale” au efecte negative

fundamentale:
 diminuarea capacităţii de reproducere a societăţii şi pe această cale reducerea
natalităţii cu urmări pe termen lung;
 schimbarea tabelei de valori din societate, provocând o anumită debusolare
valorică, normativă, confuzii de roluri, stări de tensiune şi conflicte între
indivizi şi între instituţiile din societate;
 dezordine socială prin natura fenomenului, dar şi prin practicarea unei vieţi
intime mixte – homosexuală şi heterosexuală.
4.5.Familia fracturată
A) Semicăsnicia se defineşte ca un experiment neofamilial reprezentând în

fapt o falsă soluţie pentru menţinerea căsniciei legale în ciuda disonanţelor, distor-
siunilor, alterării relaţiilor de familie.
17
Iolanda, Mitrofan, Cristian, Ciupercă, Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia
familiei, Editura Press Mihaela, Bucureşti, 1998, pp. 92 -94
23
Caracteristici:
 Sunt relaţii tensional – conflictuale uneori cronice;
 rolurile maritale sunt incomplete fie datorate unuia dintre soţi, fie ambilor soţi:
 relaţia de adulter neglijează dimensiunea afectiv-emoţională, educativă;
 în familie unul din parteneri nu participă la decizii majore luate cu privire la
familie: estimarea bunurilor, a valorilor, relaţiile parentale etc. Investigaţiile
întreprinse pe o cazuistică stabilită de I. Mitrofan (1989) pun în evidenţă
următoarele forme ale semicăsniciei în care tu=soţia, eu=soţul:
 casa şi copiii împreună – sexul separat; menajul şi educaţia sunt comune;
autonomie sexuală; infidelitate (unul sau ambii parteneri);
 sexul împreună, casa şi copiii – tu; distracţia autonomă;
 sex parţial / împreună; casa – tu; banii – eu.
B) Pseudocăsnicia mai este denumită „vieţi paralele”, reprezintă o altă

formă psihopatologică a familiei, o altă structură de existenţă maritală, unde se
adoptă în mod fals, aparent, de simulacru, rolul conjugal-parental. La acest tip de
familie, lipseşte afecţiunea mutuală, domină sisteme de interese reciproce – eco-
nomice, financiare, status superior, „confort” existenţial şi sub presiunea lor şi a
terţelor persoane interesate (părinţi, rude) se oficializează căsătoria.
I şi N. Mitrofan (1996) susţin că stabilitatea familiei depinde de efectul

conjugat al mai multor variabile, respectiv:
 capacitatea cuplului de a-şi dezvolta şi mobiliza resursele, de a face faţă
satisfăcător stresurilor interne şi externe cu care se confruntă;
 capacităţile interadaptative ale partenerilor în cadrul cuplului constituit –
nivel de intercomunicare, de intercunoaştere, de interdezvoltare – bazate pe
aptitudini maritale şi creativitate interpersonală;
 capacităţile extraadaptative ale cuplului în societate;
 capacitatea cuplului şi a microgrupului familial de a asimila, adopta şi dez-
volta modele de cultură atitudinal, raţional – comportamental, socio-familial
emergente cu progresul social general;
 gradul de satisfacţie resimţit prin intermediul coexistenţei familiale , privind
autorealizarea sa.
24
5. Familia monoparentală
5.1. Cadrul conceptual de definire a familiei monoparentale
Iniţial, monoparentalitatea, a fost considerată un comportament marginal

sau chiar deviant, generator de tulburări sociale sau psihologice, însă, grupul copil
(copii) – părinte este privit ca o alternativă şi devine normal pe măsură ce se înre-
gistrează o creştere a frecvenţei acestuia şi pe măsură ce devine o conduită fami-
lială pentru membrii societăţii actuale.
Familia monoparentală, cu implicaţiile ei psihologice, economice şi so-
ciale, rămâne o realitate a societăţii noastre, mai ales pentru că există o tendinţă de
extindere a acestui tip de nucleu familial prin adoptarea unui stil de viaţă modern,
ca alternativă la familia clasică. Este înlocuită şi viziunea despre familia monopa-
rentală, care este preferată pentru creşterea, educarea şi dezvoltarea unui copil,
decât una clasică în care viaţa copilului se află în pericol iminent ori există riscul
producerii unor consecinţe grave cu privire la sănătatea sau integritatea acestuia.
Desemnând unităţi sociale formate din unul sau mai mulţi copii şi un sin-
gur părinte, conceptul de familie monoparentală s-a impus repede în faţa altor con-
cepte precum: părinţi izolaţi, menaje conduse de femei, mame singure în dificul-
tate, mame necăsătorite, menaje ambientale.
În literatura anglo-saxonă se utilizează termenul de one–single- parent
family încă din 1960, iar zece ani mai târziu termenul a căpătat un corespondent şi
în literatura franceză famille monoparentale.
Conceputul de familie monoparentală defineşte familia prin relaţia paren-
tală şi nu prin cea conjugală, oferind posibilitatea ca cele două tipuri de raporturi
familiale – conjugal şi parental – să apară şi să funcţioneze separat unul faţă de
celălalt.
Familia monoparentală este o structură familială asimetrică, formată
dintr-un singur părinte şi copilul–copiii său–săi, fie prin decesul celuilalt părinte,
fie prin decizia de a nu se căsători a părintelui, fie prin adopţia realizată de o
persoană singură, fie prin naşterea ,,întâmplătoare,, a unui copil dintr-o relaţie
liberă, în afara căsătoriei, cu referire în special la părinţii adolescenţi”.18
Indiferent care ar fi terminologia utilizată, cert este că familia monopa-
rentală, ca fenomen demografic, intră treptat în atenţia a numeroşi specialişti, din
domenii multiple. Acest termen s-a dat nu numai ca să fie spus, să fie calculat,
numerotat ci şi pentru a fi conceptualizat, el se înscrie în diferite câmpuri de acţi-
une, purtătoare deja de o întreagă sedimentare. Astfel că astăzi, familiile monopa-
rentale sunt analizate:
18
Gabriela, Irimescu, Asistenţa socială a familiei şi copilului, Editura Universităţii Al. I. Cuza
Iaşi, 2004, pp. 77–78.
25
 din punct de vedere sociologic, ca un grup social primar caracterizat prin stări
afective, aspiraţii şi valori comune, se aduce astfel în atenţie problematica inca-
pacităţii de adaptare moştenite (de exemplu, copii ai căror părinţi au divorţat,
divorţează la rândul lor), a riscului copiilor din familia monoparentală de a trăi
experienţe similar părinţilor purtând eticheta ,,grupuri de risc,” a imaginii sără-
ciei în mod tradiţional asociată celei de văduv-ă- şi/sau de copil orfan etc.
 din perspectivă juridică, apărând ca un grup de persoane între care s-au stabilit
drepturi şi obligaţii reglementate prin norme ,,legale”, dar care tinde să se abată
de la accepţiunea juridică a familiei ,,clasice” în sensul producerii efectelor
juridice numai în urma încheierii unor relaţii de descendenţă sau adopţie19.
5.2. Tipologii ale familiilor monoparentale
Luând drept criteriu numărul persoanelor care constituie familia, aceasta

poate fi:
 familie monoparentală binară (doi membri);
 familie monoparentală terţiară (trei membri) ş.a.m.d.
După calitatea şi performanţa interacţiunilor, familiile monoparentale pot fi:
 camuflate, în cadrul legal al familiei nucleare, când unul dintre părinţi, deşi
prezent în cadrul familiei, nu interacţionează sub aspect psihologic decât intr-o
mică măsură cu ceilalţi membri;
 familii monoparentale în care legăturile sunt păstrate numai cu copiii, părinţii
evitând relaţiile dintre ei (cazul cuplurilor care s-au despărţit, au divorţat, dar
îşi manifestă grija faţă de copiii comuni);
 familii monoparentale caracterizate prin absenţa fizică a unuia dintre părinţi
care este plecat pentru o perioadă lungă de timp din localitate, spitalizat,
deţinut etc.;
 familii monoparentale în care unul dintre părinţi a decedat;
 familii monoparentale propriu-zise, rezultate în urma divorţului.
În cazul în care părinţii nu au o relaţie legalizată, apare familia monopa-
rentală formată din copil şi părintele său necăsătorit.(uniune consensuală).
Un tip aparte de familie monoparentală rezultă din adopţia de către un
adult a unuia sau a mai multor copii.20
O tipologie interesantă atât a familiilor monoparentale cât şi a celor bi-
parentale este cea care ia în considerare următoarele trei dimensiuni21:
19
Anca, Scutaru, Familia monoparentală de la vulnerabilitate la autocontrol, Editura Lumen,
Iaşi, 2006, p. 19.
20
Cristina, Ştefan, Familia monoparentală. O abordare politică, Editura Polirom, 2006, pp. 45-46.
26
 Dimensiunea structurală care se referă la numărul şi la calitatea familiei în

cadrul structurii relaţiilor de familie(de rudenie).
 Dimensiunea interactivă a organizării familiei se referă la procesele de
comunicare şi contact dintre membrii şi variază deopotrivă în interiorul
familiei şi în afara ei, în funcţie de aşteptările privind menţinerea limitelor
(graniţelor), frecvenţa contactelor, precum şi predictibilitatea şi calitatea lor.
 Dimensiunea psihologică, ce include atât particularităţile fiecărui membru, cât
şi sentimentul ataşamentului şi identităţii comune a membrilor familiei.
Luând în consideraţie implicarea părintelui în cadrul celor trei dimensiuni,
poate fi creată o tipologie după cum urmează:
Tipul A: Reprezintă familia nucleară, tradiţională şi „intactă”: doi părinţi căsătoriţi,
locuind împreună, interacţionând în mod continuu cu familia şi fiind implicaţi
psihologic în familie. În mod normal societatea consideră acest tip de familie
ca fiind familia ideală folosindu-l ca pe o normă socială cu ajutorul căreia sunt
judecate toate familiile ,cele care nu-i seamănă fiind, în general, considerate
deviante de către oamenii obişnuiţi.
Tipul B: Reprezintă tipul de familie în care unul dintre părinţi interacţionează
foarte puţin sau deloc cu ceilalţi membrii ai familei deşi rămâne din punct de
vedere psihologic un membru al familiei. Astfel de familie pot exista dacă unul
dintre părinţi este spitalizat sau la închisoare, ori are serviciul în altă localitate
pentru o lungă perioadă de timp.
Tipul C: În acest tip de familie unul dintre părinţi interacţionează cu familia doar
în aparenţă. El îşi canalizează atenţia şi energia spre altceva (de exemplu în
profesie, într-o relaţie extraconjugală etc.). De fapt el este absent din cadrul
familiei din punct de vedere psihologic.
Tipul D: Acest tip de familie este foarte rar. Un exemplu ar putea fi acela al unui
părinte care a suferit serioase afecţiuni psihice (de exemplu depresie psihică
profundă) şi nu participă nici psihologic, nici interacţional la viaţa de familie.
Un alt exemplu ar fi acela al familiilor bogate în care relaţia de căsătorie dintre
soţi este menţinută doar formal, din motive economice, unul dintre părinţi
renunţând cu totul la îndatoririle şi drepturile de soţ şi părinte. Se observă că
familiile care sunt social etichetate ca „normale”, cu ambii părinţi prezenţi, pot
îmbrăca o varietate de forme în funcţie de tipul de implicare al părinţilor în
viaţa de familie.
Tipul E: Reprezintă tipul de familie în care ambii părinţi, deşi separaţi sau
divorţaţi, păstrează legătuzri intense cu copiii şi sunt implicaţi în viaţa acestora
atât psihologic, cât şi interacţional. Poate fi cazul părinţilor care, după divorţ,
au obşinut fiecare în parte dreptul de custodie asupra copiilor.
21
Marian, Preda, „Grupuri sociale ignorate/excluse de politicile sociale din România” în
Cătălin Zamfir (coord.), Politici sociale în România, Editura Expert, Bucureşti, 1999, pp.
317-320.
27
Tipul F: Se referă la situaţia în care unul dintre părinţi încetează să interacţioneze

cu familia, dar rămâne ataşat(legat) de ea din punct de vedere psihologic.
El(ea) încă îi priveşte pe membrii familiei ca fiind importanţi pentru el(ea) şi
îşi modifică comportamentul în funcţie de modul în care el(ea) percepe aşteptă-
rile lor. Pe de altă parte, tipul acesta de familie monoparentală cuprinde şi
familiile în care unul dintre părinţi a murit, dar ceilalţi membrii ai familiei îi
păstrează amintirea vie şi o evocă uneori pentru a-şi orienta şi în funcşie de ea
comportamentul, gândurile sau emoţiile. Acest părinte absent este de fapt pre-
zent din punct de vedere psihologic, chiar dacă fizic el nu mai există.
Tipul G: de familie monoparentală este foarte rar şi greu de imaginat. El se referă
la un părinte separat de familie în mod formal, absent psihologic (nu se mai
consideră responsabil şi nu se mai implică în problemele familiei) dar care
totuşi are contacte, interacţionează cu membrii ei. Poate fi un părinte care
locuieşte în aceiaşi casă cu fosta familie şi deşi nu-i mai pasă de ea îi întâlneşte
ân mod repetat pe ceilalţi membrii ai ei.
Tipul H: Este tipul clasic de familie monoparentală, recunoscut ca atare şi de
societate şi în literatura de specialitate. El se referă la acea familie în care
numai unulş dintre părinţi se ocupă de copii şi este implicat atât psihologic cât
şi interacţional în viaţa acestora. Celălalt părinte a părăsit familia(divorţ,
moarte) sau nu a fost niciodată parte a acelei familii.
Desigur aceste 8 tipuri sunt tipuri ideale de familii. În realitate există si-
tuaţii diverse, care poate că nu pot fi încadrate în nici unul dintre acestea, fiind
tipuri intermediare.Rămâne de asemenea problema gradului de implicare al părin-
ţilor. Când putem afirma că un părinte este suficient de mult implicat într-o
familie? Pe de altă parte, este foarte important felul în care ceilalţi membrii ai
familiei percep implicarea părinţilor. Un părinte se poate considera implicat în
familie din punct de vedere psihologic, de exemplu, dar copii pot fi indiferenţi la
eforturile lui, ceea ce înseamnă că nu există o legătură psihologică reală, biunivocă.
De asemenea, taxonomia de mai sus scapă din vedere situaţiile în care nici
cel de-al doilea părinte nu este total implicat (sau nu este deloc implicat) în viaţa de
familie.
Din marea diversitate a tipurilor de menaje/familii care au fost menţionate
se poate spune că nu există tip teoretic posibil de familie sau menaj care să nu fi
fost deja practicat.Un tip foarte rar întâlnit ar putea fi „acela al unui părinte care a
suferit serioase afecţiuni psihice (de exemplu, depresia psihică profundă) şi nu
participă nici psihologic nici interacţional la viaţa de familie. Un alt exemplu ar fi
acela al familiilor bogate în care relaţia de căsătorie dintre soţi este menţinută doar
formal, din motive economice, unul dintre părinţi renunţând cu totul la îndatoririle
şi drepturile de soţ şi părinte.
28
5.3. Probleme care apar la familiile monoparentale
Desele schimbări care au frământat societatea în ultima vreme şi-au pus

amprenta şi asupra familiei, aceasta tinzând tot mai mult spre monoparentalitate.
Concepţiile despre acest tip de familie exprimă diferite păreri de multe ori
contradictorii.
În societatea tradiţională, care avea la bază tipul de familie lărgită, familia
monoparentală era neacceptată şi încuraja tendinţele de stigmatizare şi etichetare
faţă de cei ce alegeau acest stil de viaţă. Datorită schimbărilor fluctuante apărute în
societatea modernă sunt redefinite modelele relaţionale şi rolurile familiale.
Astfel, în familia nucleară modernă se schimbă stilul de viaţă, încât aceasta
devine independentă, separată de familia lărgită cu mari posibilităţi de autodezvol-
tare şi autoconducere. Cercetările arată că, în România:
 toate familiile monoparentale cu trei sau mai mulţi copii au venituri mici, sub
nivelul de subzistenţă (100%);
 peste minimul decent de viaţă se situează doar foarte puţine dintre familiile
monoparentale cu un copil sau doi în îngrijire;
 alocaţia pentru copii este practic nesemnificativă;
 mulţi dintre copiii străzii provin din familiile monoparentale;
 numărul copiilor din instituţii provine, în cea mai mare parte, din familiile
monoparentale.
La problemele economice şi sociale se adaugă şi cele psihologice comporta-
mentale, precum şi lipsa interacţiunii normale cu membrii familiei, care accen-
tuează riscul marginlizării.22
Astfel, încă din anii 1970 s-au efectuat studii privind rata delicvenţei la
infractorii care proveneau din familii destrămate. Cercetătorii se aşteptau să gă-
sească o legătură cauzală între cele două variabile, copii crescuţi în familii cu un
singur părinte şi riscul de a comite mai târziu delicte, însă concluzia studiului a fost
că bărbaţii aflaţi în închisoare proveneau din familii dezbinate, dar în acelaşi timp
aveau părinţi care comiseseră delicte, proveneau din medii sociale minoritare şi
sărace. Nu s-a putut realiza o corelaţie directă între tipul familiei şi actul delictual
independent de temperament şi circumstanţe psihologice şi sociale. Alte studii au
ajuns la concluzia că băieţii proveniţi din familii monoparentale prezintă o rată mai
mare a comportamentelor deviante, comparativ cu fetele provenite din acelaşi tip
de familie. În schimb căsătoriile fetelor au o stabilitate mai redusă decât a băieţilor.
Există, însă, şi o serie de aspecte asupra cărora au căzut de acord majo-
ritatea cercetătorilor, în ceea ce priveşte familia monoparentală. De exemplu, se
consideră că pentru bărbaţi costurile psihologice sunt mai mari, în timp ce pentru
22
Elena, Zamfir, „Servicii de asistenţă soocială pentru familiile monoparentale” în Revista de
asistenţă socială nr.2-3/2006, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p.158.
29
femei prevalează costurile materiale. Se susţine, de asemenea, că familiile monopa-

rentale se confruntă cu dificultăţi economice şi socializatoare mai mari decât fami-
liile complete, şi în special de redimensionare a funcţiilor pe care trebuie să le
îndeplinească. Părintele rămas cu un copil nu mai poate realiza la nivel optim
funcţiile familiei. De exemplu, funcţia sexuală şi cea reproductivă sunt minimizate,
îndeplinirea în condiţii optime a funcţiei economice presupune eforturi deosebite
din partea părintelui, iar funcţia de socializare şi de integrare a viitorilor adulţi în
societate este defectuos realizată.
Redimensionarea funcţiilor în cadrul familiei monoparentale trebuie privită
cu relativitate, deoarece acest proces apare şi în cadrul familiilor clasice, doar moti-
vele ce stau la baza ei diferă. Ca atare, nu se poate afirma cu certitudine că familia
monoparentală nu este indicată pentru evoluţia ulterioară a copilului, din moment
ce familia clasică se confruntă cu probleme similare23.
Experienţa de a fi părinte singur este de un tip aparte. Femeile şi bărbaţii
singuri se confruntă cu o serie de probleme rezultate din conjugarea rolurilor pro-
fesionale şi parentale. Găsirea soluţiilor funcţionale şi păstrarea echilibrului psiho-
afectiv personal al familiei sunt direct proporţionale cu nivelul de educaţie. Persoa-
nele cu studii superioare fac mai bine faţă solicitărilor. Ca tendinţe generale, pă-
rinţii singuri permit mai multă independenţă copiilor lor (Mitrofan, Ciupercă,
1997).24
Responsabilităţile părintelui singur cresc simţitor atât în exteriorul familiei,
cât şi în interiorul acesteia iar statul preia prea puţin din acest surplus de solicitări
la care este supus părintele rămas singur.
Relaţiile părintelui rămas singur cu rudele şi prietenii sunt foarte impor-
tante. Văduv, divorţat sau niciodată căsătorit, femeie sau bărbat, părintele singur
are nevoie de sprijin exterior pentru a-şi rezolva de unul singur problemele care, de
obicei, sunt rezolvate de două persoane (soţul, soţia).
Suportul social este adesea privit ca având o influenţă pozitivă asupra stării
de stres a familiei monoparentale, a atmosferei familiei. Ajutorul direct din partea
familiei şi prietenilor dă impresia părintelui singur că se poate achita onorabil de
îndatoririle sale de cap de familie. Există cercetări care au demonstrat că lipsa
acestui suport social corelează pozitiv cu folosirea pedepselor şi restricţiilor faţă de
proprii copii de către mamele singure.
Pe de altă parte, părintele singur poate fi suprasolicitat de nevoia de suport
afectiv a copiilor. Numărul şi intensitatea nevoilor emoţional-afective ale copiilor
pot depăşi adesea resursele disponibile ale părintelul, fie şi numai pe cele de pre-
zenţa fizică.
23
Gabriela, Irimescu, Asistenţa socială a familiei şi copilului, Editura Universităţii Al. I. Cuza
Iaşi, 2004, p. 80.
24
Cristina, Ştefan, Familia monoparentală. O abordare politică, Editura Polirom, 2006, p. 47.
30
Părintele singur are nevoie de viaţă personală, de intimitate şi de afecti-

vitate din partea unui adult şi, ca să-l poată întâlni pe acesta, el trebuie să iasă în
afara familiei. De multe ori însă, el este reţinut mai tot timpul în familie de situaţia
în care se află, de nevoile copiilor.
Împovăraţi de sărăcie şi greutăţi, obligaţi să lase o parte din problemele
familiale în grija copiilor, suprasolicitaţi emoţional de către copii, dar lipsiţi adesea
de intimitate şi de activitate sexuală, blamaţi de o societate ghidată de norme
sociale în care ei nu se mai încadrează perfect, părăsiţi de o parte dintre prieteni şi
acuzaţi de propriele rude pentru situaţiile în care se află, părinţii singuri trăiesc în
multe cazuri adevărate drame al căror rezultate sunt adesea o boală sau depresie
psihică. Ei sunt în mai multe cazuri învinşi de toate aceste probleme, iar „înfrân-
gerea” lor se resfrânge negativ şi asupra copiilor pe care nu arareori sunt obligaţi
să-i încredinţeze unor instituţii sau să-i dea spre adopţie.25
În cele ce urmează se vor consemna câteva aspecte specifice familiei
monoparentale materne şi paterne.
5.3.1 Particularităţi ale familiei monoparentale materne
În cadrul familiilor monoparentale, un loc special este reprezentat de cele

care se află în situaţia de ,,mame singure”, numărul lor fiind mult mai mare şi
implicând mai multe riscuri26:
 nasc copii la vârste foarte mici (chiar în adolescenţă-fete-mame);
 sunt lipsite de sprijin din partea tatălui;
 deseori nu-şi încheie şcoala/studiile;
 sunt lipsite de calificare pentru a se angaja în muncă;
 sunt dependente de ajotorul social şi după ce copilul creşte;
 sunt lipsite de experienţa creşterii şi educării copilului.
Cele mai multe familii monoparentale sunt alcătuite din femei cu unul sau
mai mulţi copii aflaţi în întreţinere.
Principalele probleme care apar în cazul mamelor singure sunt:
 dificultăţi financiare – copilul devine uneori un suport economic sau sursă de
venit de la serviciile sociale;
 extinderea rolului cu sarcini auxiliare nespecifice rol-sexului – această extin-
dere de roluri parentale necesită timp şi energie. Ca rezultat, mama este inca-
25
Marian, Preda, “Grupuri sociale ignorate/excluse de politicile sociale din România” în
Cătălin Zamfir (coord.), Politici sociale în România, Editura Expert, Bucureşti, 1999, pp.
320-323.
26
Elena, Zamfir, „Servicii de asistenţă soocială pentru familiile monoparentale” în Revista de
asistenţă socială nr.2-3/2006, Editura Polirom, Iaşi, 2006, p.158.
31
pabilă să obţină performanţa în îndeplinirea eficientă şi efectivă a anumitor

sarcini;
 schimbări în relaţia cu copilul – unele mame divorţate îşi schimbă maniera de
relaţionare cu copilul, ceea ce poate conduce la inversarea rolurilor de adult şi
copil. În multe cazuri mama împarte rolul parental cu primul născut şi aşteaptă
de la acesta să gândească şi să acţioneze mai matur decât vârsta sa.
Treptat şi subtil mama îi atribuie copilului rolul de partener, de suport
emoţional, substitutiv al părintelui absent. Copilul este forţat în cazul pattern-urilor
interacţionale să se maturizeze prematur. Dacă mama atribuie copilului rolul părin-
telui absent conflictele părinte-copil ajung până la a imita conflictele maritale ale
mamei cu fostul soţ. Unii cercetători atrag atenţia asupra unor probleme particulare
ale relaţiei mamă–fiică. În mod primar sunt implicate aici sentimente de gelozie şi
competiţie, în arii psihologice cum ar fi întâlnirile şi realizările şcolare, iar copii nu
sunt capabili să-şi exprime sentimentele conflictuale, tensiunile şi resentimentele
faţă de plasarea în această poziţie.27
În esenţă, situaţia mamelor singure este cu atât mai gravă, cu cât datorită
copilului, în cele mai multe cazuri, nu reuşesc să-şi termine studiile şi să dobân-
dească o calificare pentru a se putea angaja. De obicei, femeile din această cate-
gorie rămân dependente de ajutoarele sociale acordate chiar şi atunci când copiii
cresc şi ele ar putea să lucreze măcar cu program redus.
Din multe puncte de vedere, situaţia familiilor conduse de femei singure
este mai dezavantajoasă decât a celor conduse de bărbaţi singuri. Acest fapt are
repercursiuni majore asupra condiţiilor de trai, fiind una dintre cauzele majore ale
procesului enorm de femei singure aflate sub limita sărăciei şi al procentului redus
al acelora care lucrează.
5.3.2 Particularităţi ale familiei monoparentale paterne
Familia monoparentală condusă de tată constituie o minoritate în cadrul

acestui tip de familie. În ultimi 20 ani, ea a devenit totuşi mult mai frecventă.
Luând în calcul cercetările actuale, se confirmă inferioritatea numerică a situaţiilor
de monoparentalitate paternă: în anul 2002 în România, doar aproximativ 16% din
familiile monoparentale erau conduse de taţi. Cu toate acestea, numărul taţilor
singuri se menţine în continuare destul de scăzut comparativ cu cel al mamelor
singure, în condiţiile în care:
27
familiei, Editura Press Mihaela, Bucureşti, 1998, pp. 62-64; Gabriela, Irimescu, Asistenţa
socială a familiei, Editura Universităţii “Al. I. Cuza Iaşi, 2004”, p. 80.
32
 în caz de divorţ, custodia copiilor este acordată în special mamelor, exceptând

situaţiile în care mama refuză sau se dovedeşte a fi incapabilă de a se ocupa de
creşterea şi îngrijirea copiilor.
 în cazul parentalităţii adolescentine, de cele mai multe ori tinerii taţi fug de
asumarea responsabilităţilor paterne, nerecunoscând legal copiii şi refuzându-le
orice sprijin moral sau material.
Principalele caracteristici sunt următoarele:
 taţii singuri, în ceea ce priveşte latura economică, dispun de o mai mare
libertate finaciară, datorită nivelului mai crescut de educaţie, care le permite
asigurarea unei securităţi economice sporite şi o mai mare flexibilitate în
folosirea resurselor financiare;
 în structura lor intră mai curând băieţii decât fetele, ei preferând adesea să
locuiască împreună cu tatăl lor;
 dilatarea rolului parental constituie o dificultate pentru taţii singuri. În general
nu sunt implicaţi în sarcini domestice mai mult decât asumarea rolului de bază,
multe dintre sarcini fiind îndeplinite cu ajutor din afară. Totuşi comparând
monoparentalitatea paternă cu cea maternă, tatăl singur primeşte de regulă mai
puţin sprijin din partea copiilor, în comparaţie cu mamele singure. Acest fapt
se justifică prin faptul că taţii singuri nu-şi doresc să implice copiii în treburile
gospodăreşti, dorind să dovedească competenţa în conducerea căminului;
 modificarea stilului de viaţă – datorate implicării lor emoţionale în relaţiile cu
copiii, fapt care duce la un „declin” al activităţii sociale. Ei doresc să-şi facă
cunoştinţe noi, dar evită activităţii sociale unde sunt implicate cupluri căsă-
torite, iar activităţile de grup unde ar putea întâlni alţi taţi singuri sunt evitate.
Creşte participarea lor la activităţile politice, de studiu în schimb particparea
lor la evenimente sportive este mai redusă. În ceea ce priveşte activitatea
sexuală, aceasta este recunoscută, dar majoritatea bărbaţilor sunt de opinie că
trebuie să fie discreţii în această privinţă, deoarece acest comportament nu pre-
zintă un model pentru copii28.
În concluzie taţii singuri pot avea reuşite în exercitarea rolului parental.
Aceştia confirmă abilităţi în acest sens. Din acest motiv, modelul taţilor singuri
comparativ cu mamele singure este mai puţin distructiv pentru stilul de viaţă.
6. Aplicaţii
1. Definiţi ce înseamnă pentru voi familia.
28
familiei, Editura Press Mihaela, Bucureşti, 1998, pp. 64-65; Gabriela, Irimescu, Asistenţa
socială a familiei, Editura Universităţii “Al. I. Cuza Iaşi, 2004”, pp. 82–83.
33
2. Stabiliţi şi argumentaţi care ar fi vârsta potrivită pentru întemeierea unei

familii.
3. Daţi exemple pentru fiecare dintre cei 4 C ai familiei: compromis, cooperare,
consideraţie, comunicare.
7. Bibliografie recomandată
Băran – Pescaru, Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Ed. Aramis,
Bucureşti, 2004.
Giddens, Anthony, Sociologie, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2000.
Iluţ, Petru, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Ed. Polirom, Iaşi, 2005.
Irimescu, Gabriela, Asistenţa socială a familiei şi copilului, Editura Universităţii „Al. I.
Cuza” Iaşi, 2004.
Mihăilescu, Ioan, Familia în societăţile europene, Editura Universităţii Bucureşti,
Bucureşti, 1999.
Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian, Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia
familiei, Editura Press Mihaela, Bucureşti, 1998.
Scutaru, Anca Familia monoparentală de la vulnerabilitate la autocontrol, Editura Lumen,
Iaşi, 2006.
Stănciulescu, Elisabeta, Sociologia educaţiei familiale, vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 1997.
Ştefan, Cristina, Familia monoparentală. O abordare politică, Editura Polirom, 2006.
Şerban, Elena, P., Asistenţa socială a mamelor adolescente, Editura Lumen, Iaşi, 2005.
Turliuc, Nicoleta, Psihologia cuplului şi a familiei, Editura Performantica, Iaşi, 2004.
Voinea, Maria, , Sociologia familiei, Editura Universitatea Bucureşti, Bucureşti, 1993.
Voinea, Maria, Psihosociologia familiei, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1996.
Voinea, Maria, Familia contemporană. Mică enciclopedie, Editura Focus, Bucureşti, 2005.
Zamfir, Elena „Servicii de asistenţă soocială pentru familiile monoparentale” în Revista de
asistenţă socială nr.2-3/2006, Editura Polirom, Iaşi, 2006.
34
Teorii şi funcţii ale familiei
Capitolul II
1. Paradigme de bază în cercetarea cuplului şi a familiei

Fiind o realitate socială atât de complexă, familia a devenit subiect şi
obiect predilect al cercetărilor inter şi multi-disciplinare, între care cele de psiho-
logie socială, sociologie, antropologie, psihoterapie şi psihopatologie deţin poziţii
prioritate.
Prin urmare, au apărut o serie de paradigme care încearcă să explice
funcţionalitatea familiei, fiecare având concepte, poziţii şi metode de investigare
proprii.
Bineînţeles că fiecare paradigmă are pretenţia că explică cel mai bine
această funcţionalitate. Dincolo de limitele sau virtuţile lor, noi considerăm utilă
prezentarea acestor teorii, fie şi numai pentru evidenţierea perspectivelor implicate
de studiul familiei.
1.1. Teoria ciclurilor vieţii
Această abordare29 pune accentul pe dezvoltarea şi creşterea numărului de

membrii ai familie într-un stil evolutiv.
Adepţii acestei teorii gândesc ciclurile vieţii de familie şi individuale în
termeni de stadii specifice. Aceste stadii urmăresc o ordine secvenţială... întâlnire –
perioadă de cunoaştere – coabitare premaritală – căsătorie – divorţ – recăsătorie –
văduvie. Cei mai mulţii indivizi traversând doar unele din aceste stadii.
29
familiei, Editura Press Mihaela, Bucureşti, pp. 143–144; Gabriela, Irimescu, Asistenţa socială
a familiei, Editura Universităţii “Al. I. Cuza Iaşi, 2004”, pp. 11–12.
35
a. Primul stadiu este stadiul iniţial al relaţiilor familiale ale cuplului

fără copii.
Pe primul plan se află întreţinerea comportamentului afectiv, partenerii se
cunosc şi încearcă să se adapteze reciproc şi se diferenţiază şi se consolidează rolu-
rile familiale.
b. Stadiul vieţii cuplului cu copii preşcolari

Se stabilesc reguli de bază ale familiei, odată cu apariţia copilului apar noi
modificări .
Funcţia de părinte presupune a veni în întâmpinarea nevoilor copilului
pentru o dezvoltare normală, a acompania copilul şi a-l îndruma în dezvoltarea lui.
c. Stadiul familiei cu copii de vârstă şcolară

Rolul parental este foarte important. În comparaţie cu alte ,,suporturi”
mass-media, sistemul şcolar, colectivul de muncă, familia este prima care îşi ia
sarcina educaţiei, care se exercită mai mult sau mai puţin de-a lungul întregii vieţi
dar există importante variaţii de la o familie la alta.
Rolurile profesionale fiind absorbante şi cele parentale mai complicate se
creează şi o erodare a vieţii sexuale. Este perioada în care pot interveni crize în
căsnicie ce se soldează, uneori, cu divorţul.
d. Stadiul familiei părăsite de copiii deveniţi adulţi

Este perioada caracterizată prin tensiuni sau prin linişte sufletească, pentru
a înfrânge singurătatea şi bătrâneţea.
e. Stadiul văduviei
În acest stadiu apar probleme legate de pierderea partenerului. În schimb,
apariţia nepoţilor reface cercul vieţii, al relaţiilor, al dorinţelor – la nivel nou –
restabilind încă o dată proiecţia în viitor a omului.
Din această exemplificare se poate observa că diferite sarcini sunt asemă-
nătoare în diferite stadii. Acest lucru face ca neîndeplinirea sarcinilor într-un anu-
mit stadiu să afecteze negativ comportamentul în stadiul ulterior.
Concluzionând teoria dezvoltării – spre deosebire de alte teorii include o

analiză sistematică a schimbărilor la care membrii familiei se pot aştepta pe
parcursul existenţei lor.
1.2. Teoria structurală- dinamica rolurilor şi a puterii
Această abordare porneşte de la structura familiei, aducând în discuţie pro-

blema schimbărilor care au loc. În timp ce majoritatea celorlalte teorii au în atenţie
36
mai mult ajutarea indivizilor să se adapteze situaţiilor, metoda structurală vrea să

modifice în primul rând mediul înconjurător pentru ca, astfel, să descopere mai
bine nevoile individului.
Această teorie se sprijină pe două supoziţii.
Problemele nu sunt văzute drept patologie individuală, ci drept o manifes-
tare a unor ordonări sociale inadecvate. În acest fel clienţii nu sunt văzuţi ca indi-
vizi cu deficienţe,
Schimbarea socială este obligaţia tuturor asistenţilor sociali, indiferent de
locul pe care îl ocupă în ierarhia birocratică. În fapt, schimbarea socială începe cu
modul în care practicienii direcţi conceptualizează răspunsurile lor unui anumit
client. Schimbarea socială nu este transmisă sau ordonată de către asistenţii sociali,
ci mai degrabă este urmată la fiecare nivel de lucru, în fiecare zi, de către toţi asis-
tenţii sociali şi, în special, de aceia care trebuie să se întâlnească direct cu clienţii.
Teoria structurală este construită pe baza câtorva principii fundamentale:
 Să se adreseze clientului;
 Să întreprindă acţiuni prin care să identifice şi să-i aibă în atenţie pe alţii care
au nevoi similare cu ale clientului;
 Să maximizeze suporturile care există în mediul ambiant al clientului;
 Să-l înveţe şi să-i reamintească comportamente şi abilităţi care vor ajuta să-şi
controleze propria viaţă.
Rolul reprezintă ansamblul de comportamente pe care în mod legitim îl

aşteaptă ceilalţi de la individul care ocupă o poziţie socială determinată de un statut
social30.
Structura rolurilor conjugale este condiţionată de societate şi de nivelul
interacţional şi culturla al indivizilor. T. Parsons şi R Boles31 – 1965 – au evidenţiat
structura familiei în funcţie de axa puterii şi axa rolurilor.
ROL
PUTERE INSTRUMENTAL EXPRESIV
SUPERIOARĂ TATĂ - SOŢ MAMĂ - SOŢIE
INFERIOARĂ FIU FIICĂ
Acest model reprezintă faptul că tatăl–soţ guvernează latura economică a

familiei, tar mama – soţia deţine monopolul laturii afectiv-emoţionale. Criticile la
adresa acestui model au fost induse de curentul feminist care reduce puterea
bărbatului.
30
Maria, Larionescu, „Rol social” în Lazăr, Vlăsceanu, Cătălin, Zamfir (coord.), Dicţionar de
sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1998, p. 509.
31
Apud Iolanda, Mitrofan, Cristian, Ciupercă, Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia
familiei, Editura Press Mihaela, Bucureşti, pp. 146–151
37
Pornind de la variabilele acţiune- decizie s-au obţinut tipuri de interacţiune

posibile ce definesc conduitele de rol din cadrul cuplului.
 Autonomia soţului – bărbatul acţionează şi decide;
 Autonomia soţiei – femeia acţionează şi decide;
 Autocraţia soţului – bărbatul decide, femeia acţionează;
 Autocraţia soţiei – femeia decide, bărbatul acţionează;
 Conducerea soţului – bărbatul decide, acţionează împreună;
 Conducerea soţiei – femeia decide, acţionează împreună ;
 Diviziunea sincretică a rolurilor –femeia acţionează, decid împreună;
Concluzionând, teoria structurală analizează rolurile şi relaţiile de putere

ale componentelor sistemului familial. Din perspectiva realităţii sociale contempo-
rane, care impune modelări şi remodelări permanente ale acestor roluri şi relaţii de
putere, paradigma structurală ne apare ca fiind, nu numai utilă, ci şi imperios
necesară în abordarea familiei.
1.3. Teoria funcţională (procesuală)
Această teorie32 pune accent pe proprietăţile structurale şi pe funcţiile siste-

mului familial.
În raport cu realizările sau nerealizările funcţiilor, familiile au fost clasi-
ficate ca fiind funcţionale şi disfuncţionale.
Clasificarea este relativă deoarece diferite configuraţii familiale minimi-
zează anumite funcţii şi maximizează altele.
V. Satir consideră familia funcţională ca un sistem deschis în vreme ce
familia disfuncţională ca fiind sistem închis.
Abordări ale teoriei:

Paradigma comunicaţională – îşi propune să dezvăluie tipurile, cantitatea
şi calitatea intercomunicărilor maritale.
Tipurile de intercomunicare sunt legate de tipurile de interacţiune specifice
cuplului. senzual – senzitive şi erotico – afective, socioeducative, decizionale,
practic – menajere, de petrecere a timpului liber şi planificare a bugetului.
Cantitatea intercomunicării se referă la frecvenţa mesajelor emise şi recep-
tate pe diverse canale simultan şi succesiv, corespunzător trebuinţelor şi disponibi-
lităţilor individuale de relaţionare.
32
familiei, Editura Press Mihaela, Bucureşti, pp. 151–161; Gabriela, Irimescu, Asistenţa socială
a familiei, Editura Universităţii “Al. I. Cuza ” ,Iaşi, 2004, pp. 14-15.
38
Calitatea intercomunicării este definitorie pentru stilul comunicaţional şi

totodată eficientă pentru evoluţia unui cuplu.
Concluzionând, putem spune că învăţarea deprinderilor de a comunica re-
prezintă cea mai importantă problemă (J. Perez, l968) pentru majoritatea familiilor
contemporane. De modul în care rezolvă fiecare această problemă depinde funcţio-
nalitatea familiei, ca instituţie socială.
Paradigma interacţionist-simbolică – analizează familia sub aspectul

unei entităţi dinamice în care oamenii îşi modelează continuu relaţiile şi constituie
o existenţă de grup. Se consideră că mariajul implică modelarea a două biografii
distincte care ajung să coexiste. Ca rezultat cuplul îşi construieşte propria biografie
comună. Naşterea copilului impune o nouă remodelare a relaţiilor dintre parteneri.
Interacţionistul încearcă să evidenţieze aspecte fundamentale ale relaţiei
intrafamiliale.
1.Individul este considerat ca fiind creatorul contextului său social-simbolic, el
având mai mult un rol activ decât pasiv,
2. Familia este o entitate caracterizată prin creştere şi schimbare, în care oamenii îşi
modelează continuu relaţiile, ea având mai mult un caracter dinamic decât
static
Paradigma din perspectiva conflictului
Această paradigmă concepe familia cu un sistem de reglementări conflic-
tuale permanente.
Însă, conflictul nu trebuie văzut neapărat ca distructiv. Dimpotrivă, teoreti-
cienii conflictului îl consideră ca fiind benefic, ca un catalizator, cu rol de promo-
vare a creşterii personale şi familiale. Pe de altă parte, atunci când intensitatea con-
ţinutului, forma de manifestare şi frecvenţa conflictelor cresc semnificativ, acestea
capătă valenţe dezorganizatoare în microgrupul familiei, alternând progresiv rela-
ţiile conjugale şi/sau parentale.
Paradigma socială a schimbului

Paradigma socială a schimbului se bazează pe ideea că relaţia interperso-
nală ia naştere cu scopul întâlnirii nevoilor individuale ale ale fiecăruia cu ale
celuilalt.
Principiile de bază se referă la scopul relaţiei de reciprocitate şi la resursele
aduse de fiecare relaţie.
Relaţia intimă este redusă la o perspectivă tranzacţională de costuri şi
beneficii.
,O problemă foarte importantă cu care se confruntă paradigma schimbului
este legată de raportul dintre autopercepţie şi autoevaluare. Toate judecăţile noastre
sunt influenţate de modul cum percepem costurile şi beneficiile de corectitudinea
acestei percepţii. Este foarte adevărat că atunci când analizăm ce-am dat şi ce
39
primim într-o relaţie de parteneriat, subiectivitatea se impune cu mai multă putere

în faţa obiectivităţii. Şi aceasta pentru că tindem să supraestimăm oferta noastră şi
să subevaluăm oferta partenerului.
Deci, analiza noastră este supusă unei duble distorsiuni. Prima, legată de
percepţie, a doua, legată de evaluare. Aceste distorsiuni au implicaţii adânci pentru
funcţionalitatea familiei, care oricum este în pericol în momentul în care se ajunge
la astfel de evaluări.
Concluzionând, teoria schimbului aplică principiile economice la ,,econo-
mia de piaţă interpersonală”. Ea este larg folosită atât în explicarea atracţiei inter-
personale, cât şi în analiza menţinerii sau dizolvării relaţiei intime.
1.4. Teoria istoristă (intergeneraţională)
Această paradigmă priveşte familia în diferite stadii ale ei, explicând pre-
zentul din perspectiva generaţiilor anterioare.
Specific paradigmei istorisite este utilizarea metodei concentrată asupra
micro-istoriei şi genealogiei familiei. Arborele genealogic este instrumentul prin
care se realizează inferenţe, se elaborează atitudinile generaţiilor.
Generaţia în cadrul teoriei istoriste, reprezintă totalitatea indivizilor născuţi
în aceeaşi perioadă de timp indiferent dacă sunt legaţi sau nu într-o legătură de
rudenie.
În perspectivă istorică funcţionalitatea familiei, depinde de consolidarea şi
constituirea echilibrului dintre modelele culturale ale generaţiilor care o compun.
1.5. Teoria sistemică (holistă)
În general, prin sistem se înţelege ,,o mulţime de obiecte care acţionează

între ele atât de intens, încât stările lor sunt interdependente, modificarea unuia
ducând la modificări determinate în toate celelalte prin natura sa, viaţa socială
prezintă caracteristica de de sistem la toate nivelele sale de organizare: grupul de
muncă, familia, întreprinderea, localitatea, societatea globală, umanitatea.33
Aşadar, un sistem este un tot unitar format din părţi componente interde-
pendente şi interactive.
Familia ca sistem este mai mult decât suma părţilor componente, indivizii
care compun sistemul familial interacţionează şi se influenţează reciproc dezvol-
tând raporturi complexe.
33
Cătălin, Zamfir, „Sistem social” în Lazăr Vlăsceanu, Cătălin Zamfir (coord.), Dicţionar de
sociologie, Editura Babel, Bucureşti, 1998, p.543.
40
Familia este un exemplu caracteristic pentru ceea ce specialiştii numesc

dualism: acest concept explică faptul că fiecare sistem are două calităţi: prima
constă în faptul că sistemul este compus din sisteme mai mici, cea de-a doua
decurge din faptul că sistemul este parte componentă a unui sistem mai mare.
Familia, ca sistem este compusă din subsistemul marital, parental, al
copiilor, bunicilor şi în acelaşi timp, reprezintă o parte semifictivă a sistemului
comunitar şi social.
Direcţia sistemică de analiză a familiei în cadrul asistenţei sociale permite
identificarea celor 4 factori care diferenţiază familia cu dificultăţi de familia
funcţională:
 nivelul încrederii în sine a membrilor familiei;
 structurile de comunicare;
 tipuri de reguli din familie;
 structura relaţiilor cu societatea.
Menţinerea echilibrului familiei prin identificarea şi diminuarea până la
eliminare a surselor de dificultate reprezintă un aspect al homeostaziei familiei.
Deşi membrii familiei contribuie la obţinerea homeostaziei prin controlarea şi con-
solidarea comportamentului cerut de socializarea după roluri, totuşi, tendinţa fami-
liei ca sistem este de a dobândi flexibilitatea necesară adaptării la schimbări atât
interne cât şi externe. Acest aspect poartă numele de morfogeneză, deseori apare ca
şi contradictoriu homeostaziei. Având în vedere că sistemul este un tot unitar
complex este evident că orice schimbare a unei componente a sistemului atrage
după sine modificarea întregului sistem determinând apariţia acestor mecanisme
care, declanşându-se, contribuie la adaptare34.
Dimensiuni de analiză a familiei ca sistem35

1. Graniţele externe ale sistemului familial (sistem închis, deschis sau aleator –
absenţa graniţelor, şansele ca fiecare membru al familiei să-şi satisfacă nece-
sităţile sporesc dar, pe de altă parte, se manifestă o lipsă de coeziune, de unitete
a familiei. Pot să apară conflicte maritale, tensiuni);
2. Graniţele iterne ale sistemului familial – delimitează subsistemele sistemului
familial, reglând raporturile dintre soţi, părinţi, copii, bunici;
3. Structura puterii în familie – capacitatea unui membru de a produce schim-
bări în opiniile şi comportamentele altor membri ai familiei (ex: cine vorbeşte
cel mai mult monopolizând discuţia? Cine contrazice sau întrerupe pe cine?)
4. Procesul de decizie în familie – depinde de factori precum: comunicare
fluentă, deschisă, marcată de feed back, sistem coerent de valori morale,
spirituale etc. Între puterea exercitată în familie şi procesul de decizie există o
34
Elena – Petronela, Şerban, Asistenţa socială a mamelor adolescente, Editura Lumen, 2005, p. 37.
35
Mariana, Spânu, Introducere în asistenţa socială a familiei şi protecţia copilului, Editura
Tehnică, Chişinău, 1998, pp. 11–17.
41
relaţie intrinsecă, întrucât structura de putere este orientată spre menţinerea

coeziunii familiei, iar procesul de decizioal vizează toate aspectele ce converg
spre o funcţionalitate a sistemului: repartizarea sarcinilor, admiistrarea
bugetului de timp, de bani etc.
5. Exprimarea sentimentelor – este o condiţie a pozitivării procesului decizional
(ex: cum şi cu ce intensitate sunt exprimate în familie atenţia, îngrijorarea,
teama? De către cine, faţă de cine, din ce motiv? Care din membrii familiei
manifestă izolare, indiferenţă faţă de problemele familiei?)
6. Funcţiile familiei (economică, educativă, de solidaritate etc.)
7. Prejudecăţi şi mituri – se concentrează în jurul ideilor care exprimă puncte de
vedere referitoare la raportarea individului uman la lume, viaţă. Ele stau la baza
unor comportamente contradictorii convingerilor şi valorilor individuale
recunoscute la nivel de familie sau comunitate.
8. Rolurile în familie – pentru evaluarea lor, asistentul social trebuie să afle dacă
rolurile în familie sunt bine înţelese, dacă îndeplinirea lor influenţează
raporturile dintre subsistemele familiei, dacă rolurile exercitate aduc satisfacţii etc
9. Stiluri de comunicare în familie
10. Punctele tari ale familiei – trebuie identificate pentru a putea fi valorificate,
stimulate de către asistentul social în procesul intervenţiei
11. Ciclul de viaţă al familiei – se analizează pentru a evidenţia perturbări, eveni-
mente ce pot să apară în diferite etape ale ciclului şi care pot creea disfuncţii
familiale.
Abordarea sistemică oferă perspective largi de investigare empirico- teo-
retică a familiei, privită atât ca sumă de subsiteme, cât şi ca element al sistemului
social global.
2. Funcţiile familiei
Sintetizând o bogată literatură care inventariază diferitele accepţiuni în care
este folosit termenul de „funcţie” în sociologie, Jacques Coenen-Huther36 (1984)
identifică următoarele şase semnificaţii principale:
 relaţie de dependenţă (eventual mutuală) între variabile;
 relaţie de interdependenţă/reciprocitate între un element şi sistemul a cărui
componentă este;
 proces, opus în plan analitic structurii sistemului;
 scop, obiectiv, motivaţie, raţiune a acţiunii;
 consecinţă obiectivă observabilă a unui fenomen;
 acţiune socială.
36
Apud Elisabeta, Stănciulescu, Sociologia educaţiei familiale, vol I, Editura Polirom, Iaşi, p. 13.
42
Funcţiile sunt, prin consecinţele lor, cele care contribuie la adaptarea sau
ajustarea sistemului dat, iar disfuncţiile cele care incomodează adaptarea asu
ajustarea sistemului.
În literatura de specialitate, există mai mulţi autori care au clasificat şi
descris funcţiile familiei în diverse moduri. Astfel, în opinia lui T. Parsons37
funcţiile fundamentale şi exclusive ale familiei sunt cea de socializare primară a
descendenţilor cu scopul integrării corespunzătoare a acestora în societate şi cea de
asigurare a securităţii emoţionale a adulţilor.
G. P. Murdock38 distinge patru funcţii: sexuală, reproductivă, economică şi
socializatoare. J. Sabran deosebeşte: funcţii fizice (cu subtipurile: funcţie de repro-
ducere, economică şi de protecţie) şi funcţii culturale (cu subtipurile: funcţia de
educaţie şi de asigurare a bunăstării membrilor familiei).
W. F. Oghurn39 consideră că funcţiile familiei tradiţionale ar fi: de reprodu-
cere, economică, religioasă şi social – psihologică.
R. Hill40 prezintă drept funcţii ale familiei următoarele: subzistenţa fizică a
membrilor familiei, prin procurarea de hrană, adăpost şi îmbrăcăminte; creşterea
numărului de membri ai familiei prin reproducere sau adoptare şi decuplarea lor la
maturitate; socializarea copiilor pentru rolurile de adulţi în familie şi în alte grupuri
sociale; menţinerea ordinii între membrii familiei, între aceştia şi străini; produ-
cerea şi distribuţia de bunuri şi servicii necesare pentru menţinerea unităţii familiei;
păstrarea moralei motivaţiei neceesare pentru îndeplinirea unor sarcini în familie şi
alte grupuri sociale.
În România, în studiile de specialitate este larg acceptată şi utilizată clasi-
ficarea profesorului Henri H. Stahl în care sunt puse în evidenţă următoarele tipuri
şi subtipuri de funcţii: funcţii interne (biologice şi sanitare; economice; de soli-
daritate familială; pedagogico-educative şi morale) şi funcţii externe (ce oferă posi-
bilitatea de dezvoltare a personalităţii fiecărui membru, pentru a se putea încadra în
ansamblul vieţii sociale, în exteriorul familiei).
Funcţiile interne
Contribuie la crearea unui regim de viaţă menit să asigure tuturor membrilor
un climat de securitate, protecţie şi afecţiune.
1. Funcţii biologice şi sanitare asigură realizarea unei vieţi sexuale nor-
male a partenerilor, procrearea copiilor, necesităţile igenico-sanitare pentru dez-
voltarea biologică normală a tuturor membrilor familiei.
37
Apud Maria, Voinea, Sociologia familiei, Editura Universităţii Bucureşti, 1993, p. 44-45.
38
Apud Ioan, Mihăilescu, Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz.,
Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 162.
39
Apud Pavel, Petroman, „Sfânta” noastră familie. Elemente de psihologia familiei, Editura
Eurobit, Timişoara, 1997, p. 48.
40
Apud Victor, Nicolaescu, Familia tânără din România între tradiţie şi modernitate, Editura
Expert, Bucureşti, 2010, pp. 17–18.
43
2. Funcţii economice, prin intermediul acestora se acumulează venituri

suficiente pentru satisfacerea nevoilor familiale şi pentru organizarea unei gospo-
dării pe baza unui buget comun de venituri şi cheltuieli.
3. Funcţii de solidaritate familială, incluzând ajutorul bazat pe senti-
mentele de dragoste şi respect pentru părinţi şi copii, între fraţi şi surori, faţă de
bătrânii din familie sau faţă de bolnavi şi infirmi;
4. Funcţii pedagogico-educative şi morale, vizând asigurarea educaţiei şi
învăţământului copiilor, socializarea primară a acestora.
Funcţii externe
Cu referire la funcţiile externe, acestea se împart în două subcategorii sau subfuncţii:
 încadrarea vieţii de familie, ca viaţă de grup, în ansamblul activităţilor sociale;
 încadrarea corespunzătoare a maturilor apţi de muncă în procesul de producţie.
2.1. Funcţia biologică şi sanitară
În cadrul acestei funcţii, putem identifica alte trei subfuncţii: sexuală, de

procreere şi igienico-sanitare.
Relaţiile sexuale normale reprezintă un aspect important al vieţii de fami-
lie. Când vorbim despre necesităţi sexuale, nu avem în vedere doar satisfacerea
acelor nevoi strict biologice, instinctuale. În cadrul unei căsătorii bazată pe dra-
goste reciprocă, satisfacerea cerinţelor sexuale reprezintă un element ce asigură o
anumită securitate emoţională, o anumită linişte. Îndeplinirea acestei funcţii asigură
coeziunea, funcţionarea normală a familiei, de unde rezultă importanţa ei socială.
A doua subfuncţie în cadrul funcţiei biologice este reprezentată de pro-
creere (aceasta se mai numeşte şi de reproducere sau demografică). Din punct de
vedere social, şi nu numai, aceasta este funcţia de bază a familiei, raţiunea ei de a
fi. În istoria unei familii cel mai semnificativ eveniment este apariţia unui copil,
momentul în care apare rolul de părinte. Odată cu un asemenea eveniment, struc-
tura şi rolurile familiei sunt modificate.
În cadrul unui cuplu, comportamentul reproductiv poate fi influenţat de:
 vârsta soţiei;
 durata căsătoriei;
 starea de sănătate a cuplului (în special a soţiei);
 utilizarea mijloacelor contraceptive;
 dorinţa cuplului (în special a soţiei) de a avea copii;
 nivelul de instruire al partenerilor, angajarea profesională a soţilor;
 distribuţia rolurilor şi autorităţii, comunicarea între parteneri41.
41
Maria, Voinea, Sociologia familiei, Editura Universităţii Bucureşti, 1993, pp. 47–51.
44
Această subfuncţie trebuie pusă în legătură cu schimbările socio-econo-

mice şi politice din ţară, precum şi cu indicatorii de nupţialitate şi divorţialitate. O
căsătorie la vârstă timpurie, presupune o lungă perioadă de vârstă fertilă. Proporţia
de femei divorţate care se recăsătoresc şi perioada de timp (cu potenţial procreativ),
până la reconstruirea unei familii, sunt de asemenea factori importanţi ce influen-
ţează îndeplinirea subfuncţiei de procreeare.
În privinţa celei de-a treia subfuncţii, igienico - sanitare, trebuie avute în
vedere anumite aspecte:
 igiena locuinţei, avându-se aici în vedere, funcţionalitatea locuinţei; aceasta
reprezintă un indicator important al situaţiei economice a familiei;
 starea de sănătate a membrilor familiei şi preocupările pentru aceasta;
 igiena alimentaţiei, distribuirea lor pe cele trei mese principale, consumul de
alcool şi calitatea acestuia, calitatea şi cantitatea alimentelor consumate;
 igiena odihnei, aici avându-se în vedere condiţiile adecvate de odihnă (somn),
şi dacă ele sunt utilizate
 igiena îmbrăcămintei.
Importanţa funcţiilor biologico-sanitare rezidă în satisfacerea unor nevoi
vitale pentru indivizi, grup şi, prin aceasta, pentru societate şi anume: satisfacerea
necesităţilor sexuale; asigurarea reproducerii; întărirea unităţii şi coeziunii
grupului, a solidarităţii familiale; crearea premizelor pentru îndeplinirea celorlalte
funcţii, pentru armonia şi stabilitatea cuplului; contribuie la integrarea socială a
indivizilor şi, prin aceasta la stabilitatea societăţii.
2.2. Funcţia economică
Din perspectiva acestei funcţii, familia are rolul de a asigura un nivel de

trai adecvat, situaţie materială, care să garanteze satisfacerea corespunzătoare cel
puţin a trebuinţelor de bază. Este o funcţie strâns legată de tipul de societate şi, din
această cauză, a suferit numeroase modificări.
De exemplu, în societatea tradiţională, ea cuprindea trei dimensiuni:
 componenta productivă (producerea bunurilor şi serviciilor necesare traiului familiei);
 componenta profesională (transmiterea ocupaţiilor de la părinţi la copii);
 componenta financiară (administrarea unui buget de venituri şi cheltuieli).
În societatea contemporană, componentele funcţiei economice s-au redi-
mensionat atât în ceea ce priveşte producţia de bunuri cât şi administrarea buge-
tului de venituri şi cheltuieli. Familia nu mai este o unitate productivă autosu-
ficientă, membrii ei fiind dependenţi de veniturile câştigate în afara gospodăriei.42
42
familiei, Editura Press Mihaela, Bucureşti, pp. 171–172.
45
În general vorbind, societatea contemporană înregistrează următoarele

particularităţi:
 familiile sunt interesate să realizeze cât mai multe venituri;
 tinerii sunt dornici să parcurgă un proces de instruire, indiferent de costuri;
 tânăra generaţie doreşte să deprindă o profesie (nu neapărat pe cea a părinţilor)
cu standard ridicat şi aducătoare de venituri;
 gestionarea bugetului, structura cheltuielilor este foarte diversificată, în funcţie
de exigenţele societăţii moderne43.
Utilizarea bugetului în studiul vieţii de familie este legată de numele socio-
logului francez Frederic Le Play care în monografiile sale probează rolul acestuia
în înţelegerea problemelor economice complexe ale familiei.
Bugetul de familie ca instrument de analiză ne ajută să constatăm urmă-
toarele:
 relaţia dintre venituri şi mărimea (talia) familiei şi posibilităţile de satisfacere a
trebuinţelor specifice ale membrilor familiei;
 modul de obţinere a veniturilor şi formele lor:
o salariu (de stat, particular, temporar, ocazional, permanent);
o ajutor de şomaj;
o pensie (pentru limită de vârstă şi vechime; de urmaş, de boală sau invali-
ditate);
o bursă (de elev, de student);
o alocaţii de stat (pentru copiii, alte ajutoare pentru familii cu venituri foarte
mici sau fără venituri).
 numărul şi calitatea persoanelor aflate în incapacitate temporară sau parţială de
muncă
 structura cheltuielilor, tipurile predominante de cheltuieli, ceea ce ne va per-
mite să apreciem caracterul bugetului în cauză.
Practica vieţii de familie a demonstrat că există două tipuri de buget:
 Buget echilibrat caracterizat prin:
o surse sigure de venit, suficiente în raport cu componenţa familiei;
o cheltuieli ponderate în raport cu nivelul de trai al familiei;
 Buget dezechilibrat caracterizat prin:
o surse sporadice de venituri, venituri ocazionale, insuficiente;
o cheltuieli exagerate într-o anumită direcţie în detrimentul altora vitale.
Structura cheltuielilor ne ajută să cunoaştem spiritul gospodăresc al fami-
liei, capacitatea de administrare a veniturilor, precum şi unele elemente ce ţin de
43
Maria, Voinea , Familia contemporană. Mică enciclopedie, Editura Focus, Bucureşti, 2005, p. 30.
46
psihologia cuplului, de normele şi valorile acestuia, de sentimentele şi motivaţiile

partenerilor, de interesele lor faţă de copii etc44.
Funcţia economică influenţează în mare măsură celelalte funcţii, modul de
realizare şi gradul de îndeplinire a acestora.
2.3. Funcţia de solidaritate familială
Conform opiniei M. Voinea (1996), manifestarea solidarităţii şi unităţii

familiale începe încă din familia de origine a partenerilor prin modul în care ei au
fost pregătiţi, educaţi, orientaţi spre înţelegerea celuilalt, spre oferirea protecţiei şi
afectivităţii. Totodată, solidaridatea familială nu este un dat, ea se perfecţionează în
procesul firesc al vieţii de familie, prin concesii şi ajustări reciproce ale vieţii de
familie. Dacă solidaritatea afectivă dispare, familia va funcţiona numai în virtutea
unor interese individuale care nu-i vor asigura îndeplinirea cu succes a tuturor
funcţiilor sale. Condiţia de bază a coeziunii, a „succesului” vieţii de familie o
constituie convergenţa acţiunilor tuturor membrilor grupului familial, în realizarea
unui scop comun.
Solidaritatea constă în susţinerea reciprocă, în ajutorul material, financiar,
moral, relaţional, social, pe care membrii unei familii pot să şi-l ofere unui altuia.
Această funcţie asigură sentimentul de apartenenţă al individului la grupul familial,
contribuie la menţinerea echilibrului emoţional şi de securitate al fiecărei persoane
din cadrul familiei.
Solidaritatea se poate manifesta: între membrii cuplului; între unul sau
ambii membri ai cuplului şi copii; între copii (în cadrul fratriei); între familiile res-
pective şi persoanele înrudite cu acestea în special cu familiile de origine ale unuia
sau ambilor soţi.
Relaţia conjugală ca temei al unităţii şi solidarităţii familiale antrenează o
serie de activităţi şi responsabilităţi comune, de crepturi şi îndatoriri ce pot fi
sintetizate astfel45:
 obligaţia de fidelitate conjugală, consecinţă a caracterului monogamic al
familiei;
 datoria soţilor de a-şi acorda un sprijin nelimitata în toate domeniile vieţii
private şi publice, astfel încât cei doi soţi străini în trecut să constituie o
pereche de interese comune;
 diviziunea muncii şi a responsabilităţilor legate de familie, în condiţiile în care
ambii parteneri participă la viaţa extraconjugală;
 drepturi şi îndatoriri specifice normelor juridice şi morale ale respectivei
societăţi;
44
Maria, Voinea, Sociologia familiei, Editura Universităţii Bucureşti, 1993, pp. 53–56.
45
Maria, Voinea , Familia contemporană. Mică enciclopedie, Editura Focus, Bucureşti, 2005, p. 39.
47
 sprijin moral reciproc, asigurarea condiţiilor pentru perfecţionare profesională

şi pentru integrarea socială a partenerilor.
Solidaritatea între părinţi – copii, porneşte de multe ori în exclusivitate de
la modul în care părinţii definesc binele copilului lor.
Între fraţi se manifestă în special solidaritatea morală, problemele pot să
apară în familie atunci când atitudinea celor doi părinţi este diferită de cea a copilu-
lui sau când unul dintre părinţi se solidarizează cu conduita copilului, iar celălalt
părinte se desolidarizează.
Solidaritatea în interiorul reţelei de rudenie se poate manifesta sub forma
sprijinului moral, afectiv, relaţional, dar şi financiar, material. Cercetările arată că,
în general, solidaritatea se manifestă mai ales pe linie feminină şi constă în ajutorul
acordat creşterii copilului(lor), sau în activităţile gospodăreşti. Pe linie masculină
putem vorbi în special despre solidaritate financiară prin acordarea de împrumuturi
sau sprijin material în achiziţionarea diferitelor bunuri necesare familiei.
Funcţia de solidaritate a familiei se înrudeşte cu cea de asistenţă, atunci
când membrii familiei acordă îngrijire persoanei care se află în impas fie din cauza
unui handicap sau a unei boli fie datorită vârstei înaintate.
Diminuarea acestei funcţii se datorează, în special, mobilităţii sociale, mo-
bilitate ce face ca locul de muncă să difere de cel rezidenţial. Acest lucru influen-
ţează negativ solidaritatea familială, măcinată de separarea fizică şi afectivă
existentă între membrii familiei.
2.4.Funcţia pedagogico-educativă şi morală
Sarcinile educogene ale familiei sunt multiple şi complexe. Ele presupun o

acţiune conştientă, consecventă, sistematică şi convergentă a ambilor părinţi. O ce-
rinţă fundamentală a oricărei activităţi educaţionale o reprezintă realizarea unei
personalităţi armonios dezvoltate. De aceea, părinţii trebuie să aibă clar conturată
finalitatea activităţii educogene şi să aibă timpul necesar, precum şi metodele,
mijloacele adecvate pentru atingerea acesteia.
Pentru realizarea obiectivelor educaţionale în familie (dezvoltarea fizică,
intelectuală, morală, civică etc.) părinţii acţionează asupra copiilor prin două
modalităţi:
 direct prin acţiuni mai mult sau mai puţin dirijate şi organizate, utilizând o
serie de metode şi tehnici educative;
 indirect prin intermediul modelelor de comportament oferite şi prin climatul
psihosocial pe care îl asigură copilului.
Acţiunea educativă directă a părinţilor asupra copiilor lor poate fi caracte-
rizată cu ajutorul unor indicii de educaţie parentală:
 sistemul de sancţiuni şi pedepse şi acordul părinţilor în aplicarea lui.
48
 acordul părinţilor asupra modalităţilor de petrecere a timpului liber şi asupra

grupului de prieteni al copilului.
 divergenţa metodelor educative şi lipsa de autoritate a părinţilor.
În literatura de specialitate s-au conturat patru stiluri educaţionale:
 adecvat (unitatea acţiunilor educative ale părinţilor);
 „laissez – faire” (indiferenţa ambilor părinţi);
 sever (pedepse severe aplicate de către ambii părinţi);
 incompatibil (lipsa de unitate a acţiunilor parentale).
În vederea realizării unei educaţii eficiente, părintele trebuie să acţioneze

asupra copilului pe mai multe planuri:
 ca agent şi sursă a satisfacerii necesităţilor primare;
 ca interlocutor permanent în procesul de comunicare;
 ca model de comportament pe care copilul îl imită şi în care se reflectă,
construindu-se pe sine însuşi;
 ca făuritor al sentimentului de securitate afectivă – factor fundamental pentru
dezvoltarea echilibrată a personalităţii.
Relaţiile din cuplu sau dintre membrii familiei au rol în formarea persona-
lităţii copilului. În „sânul” are loc socializarea primară, sunt preluate primele mo-
dele de comportament şi sunt transmise primele reguli şi valori. Putem vorbi şi de o
educaţie în sens invers, observându-se în familie şi o influenţă a copiilor asupra pă-
rinţilor; cu fiecare situaţie întâlnită se obţine o experienţă, o autoeducare. Se pune
accentul pe socializarea primară, deoarece aceasta afectează dezvoltarea ulterioară
a personalităţii copilului.
Trăsături ale funcţiei educative46:

 are un caracter esenţial intenţional;
 îşi propune să dezvolte multilateral personalitatea copilului, în vederea unei
optime integrări sociale;
 tinde să dezvolte în copil, atitudini şi comportamente adecvate normelor mo-
rale adoptate de societatea respectivă, şi în aceeaşi măsură la dezvoltarea
comportamentelor intelectual şi afectiv;
 caracterul intenţional implică folosirea unor tehnici stabile pe baza datelor pe
care le oferă sociologia, psihologia, pediatria ş. a.
Pe lângă faptul că familia desfăşoară ea însăşi o activitate educativă, poate
să creeze condiţii optime pentru ca acţiunea altor factori educaţionali să aibă efi-
cienţă maximă, sau poate conlucra activ cu aceşti factori.
46
Cornelia, Dimitriu, Constelaţia familială şi deformările ei, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1973, p. 15.
49
Exercitarea funcţiei educative depinde de anumite aspecte ca: nivelul de

pregătire a părinţilor, gradul de integrare socială a familiei, timpul disponibil pen-
tru activităţi educative, modelul de educaţie oferit părinţilor în familia de origine.
Se apreciază că orice copil are nevoie de o familie dar nu orice fel de familie.
Familia cu deficienţe educaţionale va constitui un cadru neadecvat formării tânărului.
Eşecurile socializării în familie au consecinţe negative la nivelul societăţii.
În cadrul familiei socializarea are mai multe componente:
1. normativă – prin care se transmit copilului principalele norme şi reguli sociale;
2. cognitivă – copilul dobândeşte deprinderi şi cunoştinţe necesare acţiunii ca
adult;
3. creativă – se formează capacităţile de gândire creatoare, de a da răspunsuri
adecvate în situaţii noi;
4. psihologică – se dezvoltă afectivitatea necesară relaţionării cu părinţii, cu
viitorul partener, cu proprii copii şi cu alte persoane.
Copilul învaţă că indivizii au interese, dorinţe şi obiceiuri de care celălalt

trebuie să ţină seama, învaţă că trebuie să împartă resurse limitate (locuinţă, hrană,
obiecte), învaţă cum aşteaptă societatea ca el să se poarte, învaţă cum să acţioneze
pentru a-şi satisface un scop.
În societatea modernă funcţia socializatoare a familiei a început să fie pre-
luată de alte instituţii sociale – şcoală, mijloace de comunicare în masă. Cu toate
acestea familia continuă să rămână principala instituţie de socializare, mai ales că
acest proces se realizează într-un climat de afectivitate care facilitează transmiterea
şi însuşirea valorilor şi normelor sociale.
În familia modernă, au apărut mutaţii semnificative atât în ceea ce priveşte
preocuparea părinţilor pentru creşterea şi educarea copiilor, cât şi la nivelul
relaţiilor interpersonale.
În acest sens, I. Mitrofan şi C. Ciupercă remarcă faptul că familia trece
printr-o criză de identitate (violenţă domestică, divorţ, separare, abandon familial)
ce contribuie la stagnarea proceselor evolutive de interacomodare şi interasimilare
între membri şi din această cauză au loc modificări ale motivelor şi argumentelor
care stau la baza alegerii partenerului.
Unele funcţii tradiţionale ale familiei sunt pe cale de dispariţie (socia-
lizarea copiilor, îngrijirea vârstnicilor,etc) fiind împărtăşite cu alte instituţii sociale.
Familia ca primă instanţă de socializare – grup primar- deţine o responsabilitate
foarte importantă în formarea şi dezvoltarea descendenţilor. Stilul educaţional pa-
rental, distribuţia autorităţii şi a rolurilor în familie sunt factori de care trebuie să se
ţină cont în evaluarea şi predicţia sensului evolutiv al conduitei copiilor. Cu cât
familia oferă un suport economic şi social mai puternic, cu atât descendenţii dispun
de o paletă mai largă de metode şi mijloace de cucerire a unor poziţii sociale şi
socio-profesionale mai înalte, contribuţia calităţilor individuale fiind mult mai
puţin evidentă.
50
Socializarea este un concept central care, în cel mai larg sens, se referă la
toate acele procese şi interacţiuni complexe şi multi-aspectuale care transformă
fiinta umană într-un membru participant activ al societăţii. Ca proces psihosocial se
referă la transmiterea-asimilarea atitudinilor, valorilor, concepţiilor sau modelelor
de comportare specifice unui grup sau unei comunităţi în vederea formării, adap-
tării şi integrării sociale a unei persoane. În acest sens, este un proces interactiv de
comunicare, presupunînd dubla considerare a dezvoltării individuale şi a influen-
ţelor sociale, respectiv modul personal de receptare şi interpretare a mesajelor
sociale şi dinamica variabilă a intensităţii şi conţinutului influenţelor sociale.
Acest tip de socializare poartă numele de socializare negativă iar copiii
socializaţi în acest mod vor fi neintegraţi şi în conflict permanent cu societatea.
Astăzi există o diversitate de moduri în care părinţii îşi asumă responsabilitatea
socializării copiilor. Din această perspectivă, au apărut forme atipice de autoritate
(a copiilor faţă de părinţi, a tinerilor faţă de vârstnici etc.), aşa cum se regăseşte în
următoarea schemă.
Mediul familial exercită asupra dezvoltării fizice şi psihice a copilului o
influenţă profundă, ale cărei urmări vor determina măsura normalităţii personali-
tăţii viitorului adult. Procesul de influenţare a copilului de către familie este posibil
mai ales prin intermediul funcţiilor îndeplinite de acesta.
Semnificaţia universală a familiei ca celulă de bază a oricărui sistem social
este susţinută de necesitatea satisfacerii funcţiilor sale specifice care nu pot fi
transferate nici unei alte unităţi sociale.
3. Aplicaţii
 Analizaţi modul de exercitare a funcţiilor familiale în propria familie

 Utilizând sursele bibliografice indicate, analizaţi schimbările survenite în exer-
citarea fiecărei funcţii (economică, biologică şi sanitară, de solidaritate, peda-
gogico-educativă şi morală) în familia tradiţională versus familia modernă.
 Pornind de la teoria ciclurilor vieţii, identificaţi problemele care pot să apară în
fiecare stadiu al vieţii de familie.
 Cum se îndeplinesc funcţiile într-o familie monoparentală? Constataţi diferen-
ţele care apar din acest punct de vedere între familiile monoparentale cu mamă
şi cele cu tată.
Poenaru, Maria, Molnar, Maria, Tendinţele de evoluţie ale situaţiei economice a familiei
din România, în cadrul proiectului Metodologie de evaluare a impactului politicilor
51
familiale asupra comportamentului şi evoluţiei structurilor familiale în plan regional şi

naţional, Institutul de Economie Naţională, Bucureşti, 2006.
Popescu, Raluca, Calitatea vieţii de familie în România, Institutul de Cercetare a Calităţii
Vieţii, Bucureşti, 2002.
52
Roluri şi statusuri familiale
Capitolul III
1. Teorii despre structura şi dinamica rolurilor în familie
Încă din anii 1940, psihologia socială americană încerca explicarea armo-
niei sau dizarmoniei cuplului conjugal, prin magnitudinea diferenţei dintre „la ce s-
au aşteptat” partenerii de la viaţa de familie şi „ceea ce au găsit” în realitate. Pro-
blematica rolurilor, aşteptărilor, anticipărilor şi percepţiilor de rol este atât de intim
şi general prezentă în grupul domestic, încât nu o tratăm ca pe o teorie aparte.
1.1. Abordarea psihosocială integralistă
Abordarea psihosocială integralistă47 vede în familie un sistem psiho-

social puternic integrat, în care trăsăturile de personalitate ale membrilor sunt într-
un feed-back (de regulă pozitiv) de mare intensitate cu realitatea psihosocială a
familiei ca întreg. Adică profilurile de personalitate în care datele biopsihologice
(caracteristicile de sex, vârstă, temperament, constituţie) contează în mare măsură,
determină în interacţiunea lor un anumit profil al familiei, iar acesta, la rândul lui,
acţionează în mod continuu asupra personalităţii indivizilor (mai ales a celor în for-
mare). Conceptele fundamentale ale acestei teorii sunt cele de „interacţiune”, „ima-
gini” şi „temă fundamentală.
Membrii familiei interacţionează în mod continuu între ei, dar prin inter-
mediul imaginilor, al percepţiilor reciproce, al felului în care se definesc unul pe
altul. Viaţa de familie este rezultatul acestei mereu construite-reconstruite realităţi
simbolice.
47
Petru, Iluţ, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Iaşi, pp.125-126.
53
Este subliniată importanţa cercetării „temelor dominante” ale familiilor.

Înţelese ca o configuraţie de sentimente, motive, fantezii şi moduri de a percepe
lumea, temele, cu toate că au şi versiuni personale date de membrii grupului fami-
lial, exprimă sintetic mentalitatea unei familii ca întreg, a membrilor care o compun
şi constituie elemente fundamentale ce o individualizează în raport cu mediul
social general şi cu alte familii.
În cadrul abordării psihosociale integraliste putem include şi o teorie mai
bine circumscrisă, cea a „comunicării în familie”. Ea a fost preconizată de unii
psihiatri americani pentru a explica prin paterrnurile de comunicare din familie
unele tulburări psihice, în particular schizofrenia. Conceptul central este cel de
„situaţie de cerinţă dublă contradictorie”, adică modelul de comunicare în care
individul primeşte în familie mesaje cu sens contradictoriu, opus. Acest dublu
mesaj poate veni fie de la aceeaşi persoană, într-un interval de timp scurt, fie de la
diferite persoane autoritare din familie. Majoritar, contradicţia este între comuni-
carea verbală şi cea nonverbală. Comunicarea disonantă sistematică din familie,
resimţită ca atare de individul în cauză, în particular de copii şi adolescenţi, con-
duce la stres, depresii şi, în final, la tendinţa de a se sustrage situaţiei presante.
Cerinţele contradictorii de comportamente foarte concrete sau de aşteptări mai
abstracte de rol sunt prezente atât la familiile „centrifugale”, cât şi la cele
„integrative” (W. Jordan,1972).
În cazul familiilor integrative, unde legăturile emoţionale dintre membri
sunt foarte puternice, iar contactul (afectiv) cu lumea exterioară este redus, pre-
siunile asupra copilului (preadolescent sau adolescent) se manifestă tocmai din
cauza izolării respectivei familii şi a obsesiei părinţilor de a păstra cu orice preţ
„armonia” familiei şi intimitatea ei emoţională.
La familiile centrifuge, unde relaţiile din cadrul acestora fac parte dintr-o
reţea mai vastă de rudenie sau socială, această dispersie în afară a afecţiunilor şi
comportamentelor membrilor familiei o afectează în special pe mamă. Ea îşi vede
subminat rolul de soţie şi mamă autoritară şi, în loc să-şi asume respectiva condiţie,
proiectează insatisfacţia asupra fiului, trimiţându-l (involuntar) în afara vieţii de
familie. Este vorba de situaţii mai dificile, cum sunt cele de mutare a familiei într-o
altă localitate, moartea unor rude apropiate, îmbolnăvirii în familie, decăderea
economică a gospodăriei.
Apropiată ca spirit de viziunea psihosociologică integralistă este „abor-
darea dezvoltării sistemice” (Strong, DeVault, Sayad, 1998), unde accentul se
transferă de pe structural pe dinamic, pe evoluţia familiei, în particular a dezvoltării
copiilor, care se petrece într-un context interacţionist. Principiul de bază comun
este că dezvoltarea are loc în contextul familial mai larg al rudeniei (chiar dacă
gospodăria nu cuprinde decât familia nucleară), unde funcţionează diferite sisteme,
între care interacţiunile soţ-soţie, părinţi-copii, fraţi-surori sunt cele determinante.
54
1.2. Teoria presiunii de reţea
Teoria presiunii de reţea48 face afirmaţii şi mai precise cu privire la

segregarea rolurilor în familie. T. Parsons (1955) pusese pe seama industrializării şi
modernizării centrarea rolului bărbatului pe funcţia economico-instrumentală, iar
cel al femeii pe funcţia emoţional-expresivă.
E. Bott (1971) susţine că rolurile de soţ şi soţie sunt în strânsă legătură cu
faptul că unul, sau amândoi soţii, au legături cu reţeaua socială extrafamilială
(rude, prieteni, vecini, colegi) şi cu natura acestei legături. Dacă soţii sunt puternic
integraţi în reţea şi dacă aceasta este densă, atunci rolurile celor doi soţi sunt
discriminative şi ierarhizate. Cu cât reţeaua este mai densă, dar integrarea în ea a
soţilor este mai slabă, rolurile masculine şi feminine sunt mai puţin segregate şi
ierarhizate.
Explicaţia este dată de presiunea culturală: cu cât reţeaua este mai densă,
cu atât cerinţele de rol sunt mai omogene şi suportul extrafamilial, pentru un anu-
mit tip de comportament, este mai mare. Astfel, dacă unul sau amândoi soţii au di-
verse resurse şi roluri de activităţi în afara familiei, atunci discriminările de rol se
pot menţine. Dacă cei ce formează reţeaua nu se cunosc sau au legături slabe, este
posibil ca şi aşteptările de rol să nu fie uniforme, soţii neavând nici un sprijin solid
în afara familiei. O reţea mai slabă, nondensă, crează şansele unor roluri mai puţin
separate şi mai egalitare.
Predicţiile acestei abordări au fost confirmate de exodul familiilor din me-
diul rural, unde reţeaua era densă şi rolurile bărbat-femeie foarte diferenţiate. În
mediul urban, unde reţeaua este mai puţin densă, rolurile sunt şi ele mai puţin
discriminative.
O alternativă la explicaţia presiunii reţelei, în tipurile de roluri, ar fi aceea
că densitatea reţelei, cât şi rolurile, sunt determinate de un al treilea factor, cum ar
fi angajarea femeii în activităţi extracasnice. Poate fi o reţea foarte densă, din care
presiunea să vină pentru practicarea complementarităţii şi egalităţii în jucarea
rolurilor.
1.3. Abordarea microeconomică a rolurilor din familie
Abordarea microeconomică a rolurilor din familie49 pune un accent

deosebit pe importanţa aspectelor economice ale grupului domestic, dar descrie şi
explică aşteptările şi comportamentele de rol cu ajutorul unor variabile economice
şi, după modelul comportamentului microeconomic, în termenii maximizării bene-
ficiului. Segregarea de roluri este în funcţie de „diferenţa de investiţie de capital”
48
Petru, Iluţ, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Iaşi, p.128.
49
Petru, Iluţ, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Iaşi, pp.129 – 130.
55
dintre cei doi soţi în capitalul marital(comun). La rândul lui, capitalul personal
investit depinde de o serie de variabile, cum ar fi averea prealabilă, salariul şi alte
venituri, şcolaritatea.
B. Lemennicier (1978) a construit un tablou al comportamentelor de rol în
familie, în care a introdus două variabile economice şi mai multe variabile socio-
demografice: vârsta, numărul de copii, mărimea localităţii, frecvenţa certurilor,
presiunea familială şi socială a reţelei. Cele două variabile economice au fost:
raportul costurilor şi oportunitate (salariul soţului supra salariul potenţial al soţiei);
raportul de dotare în capital uman (numarul de ani de şcolaritate ai soţului supra
numărul de ani de şcolaritate ai soţiei). Calculând contribuţia fiecărei variabile la
timpul alocat treburilor profesionale şi celor casnice, autorul găseşte că cele două
variabile de natură economică evidenţiază la fel de bine, dacă nu mai bine, decât
explicaţiile psihosociale, diferenţierile de roluri conjugale şi stabilitatea maritală.
Paradigma costuri-beneficii şi a schimbului social ce are loc în spiritul ei
serveşte ca bază pentru noi nuanţări în înţelegerea rolurilor şi a comportamentelor
maritale. Astfel, Kellerhals (1987) „ataşează dimensiunii economice una culturală”
în înţelegerea strategiilor de roluri: o normă considerată cultural dezirabilă este
menţinerea unei distanţe economice între soţ şi soţie.
S-a constatat, în urma cercetărilor, că mărimea schimbului (de bunuri şi
servicii) între soţi este în funcţie de poziţia lor socială. Schimbul este mai limitat cu
cât poziţia socială este mai înaltă şi accentul pus pe autonomie este mai mare.
Schimbul mai intens şi fuziunea conjugală mai puternică sunt prezente în familie
cu un statut social mai scăzut, acolo unde posibilitatea de a cuceri puterea şi
prestigiul în domenii extrafamiliale este mult mai mică.
1.4. Teoria echităţii
Teoria echităţii aplicată la rolurile conjugale se întemeiază pe ideea că aşa

cum căsătoria este o „afacere”, căsnicia este o continuă „negociere de roluri”. Iar
structurarea şi dinamica de roluri se face după principiul echităţii. Cei doi parteneri
îşi ajustează comportamentele şi aşteptările potrivit felului în care văd schimbul de
bunuri şi activităţi ca fiind echitabil sau nu. Chiar dacă nu la modul riguros canti-
tativ, membrii familiei, şi cu deosebire soţii, estimează raportul dintre „ce primesc
eu în derularea vieţii de familie şi ce dau”. Dacă acest raport este egal sau foarte
apropiat ca mărime cu cel dintre „ce primeşte celălalt şi ce dă”, situaţia este consi-
derată echitabilă.
În momentul în care partenerii consideră că nu există egalitate între rapor-
turile respective, ei vor adopta strategii pentru a rezolva inegalitatea. „Soluţiile”
sunt „comportamentale”, atunci când individul în cauză modifică ceva în acţiunile
lui faţă de celălalt în vederea restabilirii egalităţii, sau „psihologice”, adică modi-
ficarea prin diferite tehnici justificative a percepţiei mărimii elementelor.
56
Soluţiile de ajustare a inchităţii sunt multiple, inclusiv teoretic, dacă ne

gândim şi la posibilitatea de a combina comportamentul cu perceptivul, aşa cum,
nu de puţine ori, se întâmplă. Ele sunt şi mai multe şi variate, dacă ţinem seama de
conţinutul lor concret. Însă atunci când negocierile de rol dintre parteneri au ajuns
într-un punct mort, când unul sau amândoi ajung la concluzia că inechitatea nu mai
poate fi rezolvată prin strategii de compromis, soluţia finală este despărţirea. Teoria
echităţii şi a negocierii de roluri susţine că disrumpţia conjugală este – în evaluarea
vieţii de familie, ca inechitabilă de către actorii scenei familiale – un actor de prim
ordin.
1.5. Complementaritate si conflict de rol
Există două componente ale rolurilor familiale: pe de o parte roluri conju-

gale (soţ, soţie) iar pe de altă parte roluri parentale (mamă, tată). După constitui-
rea cuplului conjugal, prin realizarea descendenţei vor apărea roluri parentale, ce
presupun responsabilităţi noi.
Maria Voinea face diferenţierea dintre rol şi statut: statutul este asociat cu
drepturile indivizilor, iar rolul cu obligaţiile ce revin în virtutea deţinerii unui
statut.
Exercitarea defectuoasă a rolurilor, periclitează echilibrul conjugal şi prin
aceasta întregul sistem familial. Adoptarea unui rol conjugal sau parental corespun-
zător, nu este atât de simplă; deşi iniţial, rolul conjugal este preluat prin imitaţia
modelelor de rol din familia de origine, totuşi acestea se învaţă a fi adaptat şi se
perfecţionează prin exercitarea lui în propriul nucleu conjugal.
De obicei, soţia preia şi imită, mai mult sau mai puţin conştient, conduite
de rol proprii mamei sale, pe care le filtrează prin intermediul personalităţii proprii,
iar soţul reproduce în comportamentul de rol, maniere relaţionale, atitudini, pre-
luate din modelul conjugal oferit de tatăl său.
Rolurile conjugale diferă în societatea modernă de cele din societatea
tradiţională, prin faptul că în prima, bărbatul nu mai deţine în exclusivitate respon-
sabilitatea procurării celor necesare traiului familiei, femeia fiind antrenată în acti-
vităţi profesionale extradomestice şi nu se mai poate ocupa în întregime de activi-
tăţile gospodăreşti.
Din perspectiva rolurilor conjugale, putem distinge două tipuri de familii50:
a) familii în care, rolurile conjugale sunt asumate corespunzător cerinţelor şi exi-
genţelor normalităţii funcţionale a cuplului. Aceasta constituie, pentru indivizii
în cauză premise ale integrării sociale, surse de satisfacţii, condiţii pentru per-
formanţe profesionale şi sociale;
50
Maria, Voinea, Psihosociologia familiei, Editura Universităţii Bucureşti, 1996, p. 34.
57
b) familii în care rolurile conjugale sunt realizate parţial sau necorespunzător, pe

fondul unor stări de indiferenţă sau tensiune. Relaţionarea în aceste familii este
deficitară, antrenând conflicte ce au efecte în viaţa profesională şi socială a
membrilor, determinând eşecuri în socializarea copiilor.
Uneori conflictele, crizele familiale se datorează discrepanţei dintre aştep-
tările de rol şi manifestarea reală a acestora, dintre rolul sperat şi cel realizat. Mă-
sura în care partenerii îşi asumă rolurile determină reuşita materială.
Cea de-a doua componentă rolurilor familiale este reprezentată de rolurile
parentale. Rolul de mamă este îndeplinit la parametri ridicaţi, dacă aceasta com-
bină, în atitudinea sa faţă de copil (copii), ceea ce a învăţat şi observat din interac-
ţiunea cu propria mamă, cu ceea ce a achiziţionat, din punct de vedere al cunoş-
tinţelor ştiinţifice, privind modul de dezvoltare. Rolul de mamă se află în situaţie
de opoziţie cu alte roluri, ca de exemplu: de soţie, de membru al societăţii, de co-
legă de muncă.
Rolul tatălui, nu ţine de masculinitate, ci de felul cum conduce şi gestio-
nează viaţa familiei, capacitatea lui de a lua decizii şi consecinţele acestora, de
capacitatea lui de a asigura suport emoţional copiilor şi mamei. Tatăl, pentru a-şi
exercita rolul pe deplin, trebuie să se implice în toate etapele de dezvoltare a copi-
lului, începând de la naştere.
2. Roluri parentale în familia tradiţională versus familia

contemporană (modernă)
Structura statusurilor şi rolurilor din cadrul familiei cuprinde situaţiile de:
soţ, soţie, tată, mamă, copil, frate, soră, bunic şi bunică. I. Mihăilescu susţine că în
mod obişnuit, statusul este definit drept poziţia sau rangul unui individ în cadrul
unui grup în raport cu alte grupuri, însă datorită multitudinii acestor statusuri, unele
dintre acestea sunt prescrise (în raport cu sexul şi vârsta, naţionalitatea, rasa, religia
sau clasa socială) altele sunt dobândite (ca rezultat al alegerii individului, al unei
competiţii, prin eforturi şi costuri personale) iar rolul defineşte comportamentul
aşteptat de la cel care posedă un anumit status. În concluzie, statusul este un
ansamblu de privilegii şi îndatoriri iar rolul reprezintă exercitarea acestor privilegii
şi îndatoriri.
În cazul familiei tradiţionale reţeaua statusurilor şi rolurilor este mai largă
şi exercitarea acestora este rezultatul procesului de învăţare socială. Familia tradi-
ţională are o serie de trăsături, cum ar fi loialitatea faţă de familie care e mai presus
de interesul propriu, femeia e subordonată ca soţie şi ca mamă, copiii de ambele
sexe au roluri precise, prestabilite, sunt încurajate ca valori supunerea, confor-
mismul.
58
Cercetarea familiei tradiţionale a reliefat că valoarea centrală a stilului de

viaţă o constituie autoritatea. În general, autoritatea implică raporturi de inegalitate.
Rolurile sunt distribuite în funcţie de ierarhie, conformism, putere.
Acestea definesc un stil de viaţă a familiei ce consacră superioritatea părin-
ţilor asupra copiilor, vârstnicilor asupra tinerilor, a bărbaţilor asupra femeilor, a
fraţilor mai mari asupra celor mai mici etc. Autoritatea bărbatului este rar pusă sub
semnul întrebării pentru că aşa se perpetuează modelul, preluat prin imitaţie, şi
orice atitudine de negare a acestuia duce la etichetare, marginalizare, stigmatizare.
În familia tradiţională, relaţiile parentale nu implică conotaţii deosebite şi
nici abateri semnificative de la normă. Ierarhia este clară, fiecare părinte ştie ce are
de făcut, copilul ştie de cine trebuie să asculte. Copiii „suportă” autoritatea tatalui
şi, în lipsa acestuia, pe cea a mamei.
Prin contrast, familia modernă se bazează pe individualism ca valoare
(ceea ce explică nivelul ridicat al numărului divorţurilor şi toleranţa din ce in ce
mai mare faţă de acest fenomen social, femeia capătă independenţă economică,
copiii au un control mai mare asupra propriului destin, obedienţa şi conformismul
devin nefuncţionale).
Valorile familiei actuale se bazează pe un stil de viaţă distinct în care auto-
ritatea se substituie cooperării, sunt valorizate egalitatea, schimbarea, comunicarea.
Relaţionarea membrilor familiei se caracterizează prin accentuată flexibilitate a
structurii de autoritate şi putere, nu mai există un model unic, dominant, în care
bărbatul decide, atât în privinţa hotărârilor care vizează viaţa conjugală, cât şi a
celor care privesc relaţia parentală. Se observă reciprocitatea puterii şi autorităţii,
pe diferite nivele şi în diferite intensităţi, în contextul unui egalitarism afirmat şi
pus în practică.
Literatura de specialitate evidenţiază faptul că flexibilizarea raporturilor de
putere în cuplul modern este determinată de anumiţi factori:
1 emanciparea femeii, bazată în special pe creşterea nivelului de cultură şi
informare;
2 independenţa economică a femeii este un factor care a generat conştientizarea
ideii potrivit căreia raporturile de putere nu mai pot fi unidirecţionale, în
condiţiile în care femeia nu mai este întreţinută de bărbat şi poate singură să-şi
asigure subzistenţa şi să ia decizii în nume propriu, fără teama de a fi supusă
reproşurilor sau abandonată;
3 implicarea tot mai accentuată a femeii în viaţa socială a dus la ruperea acesteia
de universul îngust al familiei şi la lărgirea orizontului ei privind rolul şi locul
femeii în relaţia de cuplu;
4 devalorizarea sentimentului în relaţia de cuplu a provocat importante reaşezări
în structura de autoritate şi putere. Femeia, independentă economic, îşi permite
cu o mai mare largheţe să experimenteze relaţii diverse, în contextul dorinţei de
a se realiza şi a evolua pe plan profesional.
59
Autoritatea şi puterea în familia modernă se află într-un permanent proces

de construcţie şi reconstrucţie, în funcţie de negocierile ce au loc între parteneri, de
atitudinile şi comportamentele acestora vis-a-vis de rolurile pe care le îndeplinesc
în familie şi de statusurile ocupate în afara ei.
Rolurile parentale şi cele legate de carieră sunt interdependente. Asfel,
în unele cercetări, permisivitatea mamelor casnice a fost asociată cu comportamen-
tele rebele ale fiilor lor, iar practicarea unui control autoritarist a fost corelat cu
probleme de comportament ale fiicelor.
Schimbarea statusului social al femeii prin implicarea ei în activităţi profe-
sionale extrafamiliale determină noi configuraţii ale raporturilor între părinţi, între
părinţi-copii, în sensul regândirii, redefinirii şi redistribuirii rolurilor.
De semenea, în familiile moderne, există o tendinţă a multor bărbaţi de a
privi cariera profesională a femeii ca fiind o sursă de conflict. C. Ciupercă remarcă
faptul că pentru bărbaţi, ieşirea femeii din carapacea familiei înseamnă, în primul
rând, neglijarea atribuţiilor pe care le îndeplinea în mod tradiţional.
Salariul femeii începe să devină o componentă esenţială a veniturilor
familiei şi să îi confere femeii o anumită independenţă economică. Paralel, a cres-
cut nivelul de şcolaritate la bărbaţi şi la femei. Femeia are un rol nou în societate şi
în familie. Distribuţia rolurilor şi sarcinilor în gospodărie se modifică şi ea, inclusiv
în educaţia copiilor. În acest sens, părinţii actuali nu mai răspund aşteptărilor
necesare, obligatorii (regulilor de conduită) şi nici facultative (oprobriul public).
Un alt aspect ce trebuie menţionat este cel al schimbărilor în structura de
gen reprezentate de responsabilitatea femeii de a creşte copiii. Părinţii care înre-
gistrează cea mai mare afecţiune faţă de copii sunt femeile şi partenerii căsătoriţi
iar rolul parental este mai bine valorizat decât sarcinile casnice. Părinţii singuri şi
cei căsătoriţi, dar casnici, se ocupă mai mult de activităţile gospodăreşti, indiferent
de sex, însă s-a constatat că acesta condiţionează efectele căsniciilor în care există
două slujbe: soţiile angajate îşi îndeplinesc mai puţin sarcinile casnice decât cele
neangajate, în vreme ce soţii celor angajate îndeplinesc sarcini casnice.
Literatura de specialitate care studiază evoluţia rolurilor familiale admite că
tradiţionalitatea este specifică rurarului în timp ce urbanul se asociază inerent cu
modernitatea Important pentru noul model de roluri parentale sunt studiile refe-
ritoare la implicarea psihologică a taţilor în familie. S-a constatat că pentru taţi cele
mai importante evenimente sunt legate de familie şi nu cele de la serviciu. Taţii s-
au dovedit mai competenţi şi mai responsabili atunci când îşi îngrijesc copiii, iar
aceştia din urmă dovedesc un ataşament faţă de ambii părinţi, au tendinţa de a-şi
căuta tatăl pentru activităţi de joacă şi mama atunci când sunt obosiţi, alarmaţi sau
stresaţi. Rolul tatălui a fost privit ca un mediator important al legăturii dintre sta-
tutul ocupaţional al mamei şi rezultatele copilului.
Totodată, în familia modernă, există un efect de gen: taţii din familii cu un
singur venit interacţionează mai mult cu fiii decât cu fiicele lor, iar cei din familii
cu două venituri interacţionează în mod egal atât cu fetele, cât şi cu băieţii.
60
2.1. Transmiterea rolurilor parentale în cadrul familiilor din

mediul urban şi mediul rural
Dumitru Batâr51, în studiul efectuat asupra unor familii compuse din soţi
tineri, ca şi în investigaţia întreprinsă asupra comportamentului tinerilor a încercat
să surprindă modul de transmitere a unor roluri parentale care să fie preluate de
către copii în procesul de socializare pe care aceştia îl parcurg.
Autorul apreciază că se discută în termeni destul de diferiţi despre transmi-
terea şi preluarea rolurilor parentale în cadrul familiilor din mediul urban şi mediul
rural deoarece diversitatea condiţiilor îşi pune amprenta pe întregul comportament
familial. Asfel, se poate vorbi de diferenţe în funcţie de sexul şi vârsta copiilor, dar
şi în funcţie de următoarele criterii: nivelul de studii, profesia şi ocupaţia părinţilor.
Astfel, fiicele preiau unele roluri domestice de la mamele lor, însă în con-
diţii diferenţiate – în cazurile mamelor cu ocupaţii şi studii de nivel mediu, fetiţele
sunt îndrumate şi îndemnate mai mult spre tipuri de atribuţii în interiorul locuinţei;
în cazurile mamelor cu studii superioare şi cu profesii adecvate, acestea promo-
vează un status-rol modern pentru fiicele lor, care nu trebuie să se apropie prea
mult de bucătărie. Ponderea fiicelor care preiau asemenea atribuţii scade şi o dată
cu creşterea pregătirii profesionale şi a nivelului de studii ale fetelor, în cazul
mamelor cu studii şi ocupaţii medii.
Sfera atribuţiilor pe care le poate prelua o fiică, dar şi un fiu, de la mamă
este structurată conform tabelului următor, în condiţiile în care activităţile ocupa-
ţionale ale mamei nu permit acoperirea unor sarcini în anumite momente ale unei
zile sau în perioade date.
Tabelul nr. 1 Transmiterea rolului matern fiicelor în mediul urban
Activităţi
Curăţenie, Asigurarea
menaj în Cumpă-
ordine, unor
bucătărie rături
igienă. Supra-
obligaţii Întreţinerea
vegherea Activităţi
(plata unor relaţiilor
fraţilor culturale
servicii) sociale
Sursa: Dumitru, Batâr, 2000, p. 168
51
Dumitru, Batâr, Socializarea copiilor - mod de exercitare a rolurilor parentale, în Revista
Calitatea Vieţii XII, nr. 1-4, 2000, p. 159-171
61
Băieţii sunt atraşi de activităţile specifice tatălui, dar acestea sunt puţine în
interiorul locuinţei în comparaţie cu cele din exteriorul acesteia. Mai multe
exteriorizări ale rolului tatălui sunt surprinse şi preluate de către copil din ceea ce
face tatăl pe plan profesional, ocupaţional, relaţional, social etc., decât din ceea ce
face în interiorul locuinţei.
Dominante sunt activităţile sociale, relaţiile cu prietenii, participările la
activităţile din timpul liber, faţă de cele de întreţinere şi efectuarea curăţeniei sau
de menaj, care sunt sporadice şi cu caracter limitat. Rămân constante atribuţiile
avute în cazul anumitor lucrări de reparaţii şi întreţinere în locuinţă, ca şi cele
afectate cumpărăturilor. Foarte puţine sunt diferenţele observate în funcţie de
nivelul de educaţie, ca şi în funcţie de profesia şi/sau ocupaţia pe care o are tatăl.
Tabelul nr. 2 Transmiterea de roluri ale tatălui în comportamentul băieţilor, în mediul

urban
Activităţi
Activităţi
Social Activităţi
profesional Cumpărături
culturale, întreţinere,
ocupaţionale Activităţi
relaţii cu reparaţii Activităţi
curăţenie
prietenii menaj
Sursa: Dumitru, Batâr, 2000, p.169

În familiile din mediul rural se continuă, în mare parte, modul tradiţional în
transmiterea rolurilor parentale în mod dominant în interiorul familiei, ca şi în
exteriorul acesteia, atât la băieţi cât şi la fete. Fără a identifica multe distincţii în
funcţie de ..., se poate susţine transmiterea şi preluarea unor roluri domestice în
locuinţă şi în gospodărie în mediul rural de către mame şi respectiv fete. Nu numai
că mamele transmit asemenea roluri, dar sunt cele care urmăresc însuşirea şi
internalizarea unor îndemânări şi deprinderi în în defăşurarea unor activităţi care au
aceeaşi importanţă în cadrul familiei indiferent cine le desfăşoară. În ordinea cro-
nologică a preluării unor asemenea atribuţii, ca şi ponderea pe care o deţin, s-a
realizat ierarhia din tabelul nr.3.
Aceeaşi perspectivă se poate avea în vedere şi în cazul transmiterii unor
atribuţii în cadrul rolului de tată–fiu din modul cum tatăl desfăşoară anumite
atribuţii (tabelul nr. 4).
62
Tabelul nr. 3 Transmiterea rolurilor parentale de la mamă la fiică în mediul rural
Curăţenie,
Pregătit
ordine, Activităţi în
masa, Îngrijire
igienizare grădină Activităţi în
activităţi în păsări şi Pregătiri
întreţinerea
bucătărie animale pentru
culturilor
sărbători
Tabelul nr. 4 Transmiterea rolurilor parentale de la tată la fiu în mediul rural
Activităţi
Activităţi în Activităţi de
economice
gospodărie, întreţinere şi
în Întreţinerea
îngrijirea reparaţii în
agricultură, relaţiilor cu
animalelor locuinţă şi
întreţinerea musafirii
gospodărie
culturilor
3. Aplicaţii
 Identificaţi şi analizaţi modul de transmitere a rolurilor parentale, în propria

familie.
 Daţi exemple de situaţii în care se pot manifesta conflictele rol. Propuneţi
soluţii pentru depăşirea acestora la nivel individual şi familial.
 Identificaţi şi analizaţi factorii care pot conduce la supraîncărcarea de rol a unei
persoane.
 În ce situaţii intervine stresul în exercitarea unui anumit rol?
 Analizaţi dificultăţile tranziţiei de la un rol la altul în funcţie de vârstă.
63
 Comentaţi caracteristicile grupului familial tradiţional şi ale celui modern din

următorul tablou comparativ52:
SOCIETATEA SOCIETATEA
TRADIŢIONALĂ MODERNĂ
NR. DE PARTENERI
Monogamie Monogamie
CONJUGALI
Poligamie
CONCOMITENŢI
Alegerea este făcută de
ALEGEREA Alegere relativ liberă făcută
părinţi pentru a întări
PARTENERULUI de parteneri
puterea familiei
Patrilocală
Nelocală
REZIDENŢĂ Matrilocală
Ambilocală
Relaţii patriarhale, rareori Putere relativ asemănătoare
RELAŢII DE PUTERE
matriarhale a femeilor şi bărbaţilor
RELAŢIA PĂRINŢI- Autoritate şi dominanţă Toleranţă mare, egalitate
COPII părintească relativă părinţi-copii
Mediu de siguranţă pentru
Concentrare pe protecţia
copii
FUNCŢIILE FAMILIEI grupului de rudenie ca
Suport moral pentru
întreg
membrii familiei conjugale
Nucleară
Extinsă
STRUCTURA Modele familiale
alternative
Ciupercă, Cristian, Viitorul familiei – perspective şi ipoteze, în Revista Calitatea Vieţii XII,
nr. 1-4, 2000.
Mihăilescu, Ioan, Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Editura
Polirom, Iaşi, 2003.
Popescu, Raluca, Introducere în sociologia familiei. Familia românească în societatea
contemporană, Editura Polirom, Iaşi, 2009.
Stănciulescu, Elisabeta, Sociologia educaţiei familiale, Vol. II, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
52
Petru, Iluţ, Sociopsihologia şi antropologia familiei, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 88.
64
Criza familială
Capitolul IV
Criza familială
1. Dificultăţi şi surse ale crizelor familiale
Conceptul de criză a fost formulat în principal de Erich Lindemann şi

Gerald Caplan care în anii 40 şi 50 au studiat modul în care indivizii reacţionează
la situaţiile psihologice aleatorii. Lydia Rapoport (1970)53 a sugerat că „o criză este
o tulburare stabilizată”.
Criza familală reprezintă orice situaţie care induce apariţia stresului în
familie, a tensiunilor între membrii ei, ameninţând coerenţa familiei sau având ca
rezultat ruperea ei54 .
Factori declanşatori ai situaţiei de criză familială:
 situaţia economică
 locul de muncă al părinţilor
 mass-media
 cultura familiei
 emanciparea femeii
2. Clasificarea crizelor
O clasificare a situaţilor de criză este făcută de Carmen Ciofu, aceasta vor-
bind despre două categorii de evenimente: crize maturaţionale sau normative şi
crize situaţionale.
53
Veronica, Coulshed, Practica asistenţei sociale, Editura Alternative, Bucureşti, 1993, p. 59.
54
Carmen, Ciofu, Interacţiunea părinţi – copii, Editura Medicală Amaltea, Bucureşti, 1998, p. 110.
65
2.1.1 Crize maturaţionale sau normative
Crizele maturaţionale sunt cele survenite ca urmare a dezvoltării bio-

psiho-sociale, ca parte normală a vieţii. Fiecare etapă a vieţii e caracterizată prin
modificări de atitudini şi abilităţi; de exemplu căsătoria copilului, primul nepot,
pubertatea, pensia, ş. a. Pentru fiecare din aceste etape membrii familiei îşi schimbă
rolurile, se reorganizează. Asumarea unui nou rol poate crea dezechilibre dacă nu
există resurse sau capacitatea de adaptare.
2.1.2 Crize situaţionale
Crizele situaţionale sunt reprezentate de situaţii neexpectate. Exemple ar

fi: spitalizarea îndelungată pentru o boală cronică, decesul copilului, handicapul
definitiv, sarcina nedorită a unei adolescente. Când nu se parcurg fazele de dez-
voltare a vieţii în ordine cronologică, apar aceste situaţii de criză situaţionale; sar-
cina unei adolescente, decesul survenit la vârstă mică, sunt exemple în acest sens.
2.1.3 Crize acute
Crizele acute se caracterizează prin faptul că după 4-8 săptămâni, timp în

care familia parcurge perioada de şoc, încep să apară soluţii de rezolvare.
2.1.4 Crizele cronice
Crizele se cronicizează în momentul în care, după această perioadă de

timp, nu au apărut soluţii, sau cele care totuşi s-au ivit, au fost refuzate de individ;
acest lucru se poate datora şi faptului că intervenţia a venit într-un moment nepo-
trivit, de maximă tulburare. După 6 săptămâni persoana/familia parcurge perioada
de şoc şi începe să găsească soluţii de rezolvare; Cronice – după o perioadă de 4-6
săptămâni nu au apărut soluţii sau cele care s-au ivit au fost refuzate.
3. Faze de dezvoltare a crizei

Pornind de la stadialitatea lui Kaplan, alţi cercetători ai domeniului prezintă
cinci faze ale crizei şi anume55:
55
Gabriela, Irimescu, Asistenţa socială a familiei şi copilului, Editura Universităţii “Al. I.Cuza”
Iaşi, 2004, pp. 69-70.
66
Criza familială
 În stadiul 1, de şoc, ce se produce la aflarea unei veşti sau la observarea unor

evenimente sau fapte, apar sentimente de ireal, incredibil, de negare a celor
auzite sau întâmplate.
 În stadiul 2, de confuzie, clientul are tendinţa de a se retrage în sine şi de a se
izola. În această fază au loc stări de mânie, anxietate, incapacitate de a înţelege
anumite comportamente. Se va pune accentul pe „aici” şi „acum”, deşi se pot
descoperi legături cu alte conflicte trecute, dar care nu au fost rezolvate. Găsi-
rea acestor conexiuni ajută persoana să corecteze percepţia cognitivă şi să
rămână în contact cu problema reală. Prioritatea rezolvării problemelor este în
funcţie de alegerea clientului. Acesta va stabili un număr de obiective, pe care
asistentul social le va consemna; fixarea acestor obiective are ca scop redu-
cerea problemei aparent copleşitoare în fragmente, probleme rezolvabile
 Stadiul 3, poartă denumirea de capcană deoarece persoana în criză se simte
fără speranţă, fără ieşire. În acest stadiu pot apărea sentimente de vinovăţie,
ruşine care urmează sentimentelor de furie.
 În stadiul 4 are loc o acomodare la schimbare, persoana începe să vorbească
despre ea şi să accepte idei noi. Deşi cel în cauză nu e foarte stabil sub aspectul
psihic, acest stadiu reprezintă o etapă superioară în evoluţia crizei deoarece,
acum începe reconstrucţia propriu-zisă, în care consilierul de criză poate oferi
alternative sau susţine persoana în luarea unor decizii.
 Ultimul stadiu este etapa în care se iau decizii şi se fac planuri pentru viitor.
Clienţii nu experimentează în mod obligatoriu aceste stadii în ordinea pre-
zentată, fiind posibil chiar ca o anumită fază, stadiu să fie experimentat de mai
multe ori. De exemplu, unii pot trăi în mod repetat negarea, şi atunci sunt „blocaţi”
în acel stadiu, apărând stări patologice.
4. Intervenţia în situaţie de criză

După părerea V. Coulshed, crizele pot fi percepute fie ca o ameninţare, o
pierdere sau o provocare. Ameninţarea poate fi la adresa respectului de sine, sau la
sentimentul de încredere în sine însuşi. Pierderea poate fi reală, sau poate fi un
sentiment interior de gol şi de izolare. Când este percepută ca o provocare, o criză
poate cuprinde nu numai primejdia, dar şi posibilitatea de creştere. Aceasta se
întâmplă mai ales atunci când sunt descoperite noi metode de rezolvare a proble-
melor, sau atunci când persoana descoperă că poate face faţă situaţiei.
Totodată, deorece crizele pot revitaliza probleme mai vechi, nerezolvate
ale trecutului, ele pot acutiza sentimentul neputinţei sau suprasolicitării; în acelaşi
timp, totuşi, ele pot oferi o a doua şansă pentru a corecta neîmplinirile unor eveni-
mente trecute.
67
Scopurile intervenţiei în criză sunt următoarele56:

 de a contracara efectele situaţiilor de criză;
 de a estompa simptomele stărilor emoţionale negative;
 de a reduce clientul la normal.
În intervenţia în criză este foarte importantă diagnosticarea, evaluarea
persoanei şi a situaţiei deoarece ea trebuie să fie făcută rapid şi cu mare acurateţe
pentru a se putea trece la faza de intervenţie propriu-zisă. Chiar dacă diagnosticarea
unui caz ar părea la un moment dat uşoară, asistentul social trebuie să se ferească
să facă generalizări premature bazate pe informaţii parţiale, limitate şi să tragă
concluzii nefundamentate legate de cauzele problemei.
În evaluarea unui caz trebuie avute în vedere mai ales următoarelor aspecte:
 abilităţile, resursele clientului;
 capacitatea clientului de adaptare;
 cooperarea dovedită;
 disfuncţiile de care suferă clientul şi gradul lor de manifestare.
Precauţii în intervenţia în criză57:

 concentrarea trebuie să fie orientată asupra circumstanţelor actuale ale crizei;
 clientul împreună cu asistentul social, vor analiza situaţia reală, vor estima cau-
zele care par a fi declanşat criza;
 se va pune accentul pe „aici” şi „acum”, deşi se pot descoperi legături cu alte
conflicte trecute, dar care nu au fost rezolvate. Găsirea acestor conexiuni ajută
persoana să corecteze percepţia cognitivă şi să rămână în contact cu problema
reală;
 prioritatea rezolvării problemelor este în funcţie de alegerea clientului. Acesta
va stabili un număr de obiective, pe care asistentul social le va consemna; fi-
xarea acestor obiective are ca scop reducerea problemei aparent copleşitoare în
fragmente, probleme rezolvabile;
 se realizează un contract pentru activitatea viitoare în termeni specifici: „Eu fac
…”, „Tu faci …”. Concreteţea ajută la menţinerea persoanei în contact cu rea-
litatea, iar optimismul reduce anxietatea şi impresia de neputinţă a clientului;
 în faza finală, dacă s-a ajuns la o stare de echilibru, e bine de trecut în revistă
realizările şi planificarea în viitor, pentru a se preveni o stare de dependenţă a
clientului de asistentul social.
56
Holt România, Ghiduri de bună practică în asistenţa socială a familiei şi copilului, Editura
Lumen, Iaşi, 2002, p. 24.
57
Veronica, Coulshed, Practica asistenţei sociale, Editura Alternative, Bucureşti, 1993, 149.
68
Criza familială
5. Aplicaţii
Elaboraţi un plan de intervenţie pentru o personă aflată într-o situaţie de

criză maturaţională.
Realizaţi un studiu de caz pentru o familie aflată într-o situaţie de criză
cronică.
Coulshed, Veronica, Practica asistenţei sociale, Editura Alternative, Bucureşti, 1993.
Lumen, Iaşi, 2002.
Irimescu, Gabriela, Asistenţa socială a familiei şi copilului, Editura Universităţii “Al.
I.Cuza” Iaşi, 2004.
Neamţu, Nicoleta (coord.), Practica asistenţei sociale centrată pe individ şi familie. Studii
de caz. Editura Napoca Star, Cluj – Napoca, 2008.
69
70
Desfiinţarea căsătoriei - divorţul
Capitolul V
1. Delimitări conceptuale
 În gândirea şi practica cotidiană, conceptul de divorţ are o circulaţie largă

desemnând, în genere, “o modalitate prescrisă social şi legal de disoluţie a
căsătoriei”.(Dicţionar de Sociologie,1998)
 Sociologul Maria Voinea (1996) consideră divorţul “un fenomen psihosocial
complex reprezentând forma finală a desfacerii vieţii conjugale, modificând
viaţa partenerilor şi a descendenţilor acestora. El antrenează stadii tensionale,
conflicte, frustrări şi insatisfacţii ale căror efecte se prelungesc dincolo de sala
de judecată”
 Conform prevederilor Codului de familie românesc, prin divorţ se înţelege
“desfacerea căsătoriei în timpul vieţii soţilor, prin hotărâre judecătorească,
pentru motive temeinice, care fac imposibilă continuarea căsătoriei”
 Divorţul, după Iolanda şi Nicolae Mitrofan, reprezintă “o modalitate juridică
prin care se desface căsătoria. Prin divorţ ia sfârşit cuplul conjugal, întrucât
căsătoriei celor doi parteneri, îi lipsesc elementele de fond în baza cărora ea a
fost încheiată: sentimente reciproce de natură afectivă, relaţii de apropiere şi
prietenie, sprijinul moral şi material acordat.”
Rubler-Ross (1975) prezintă etapele prin care trece cuplul care cunoaşte
experienţa divorţului:
Refuzul – reacţia iniţială a unuia dintre parteneri de neacceptare a separării
definitive. Clientul trebuie sprijinit să evalueze corect atât punctele de puternice cât
şi cele slabe ale căsniciei destrămate;
Supărarea – clientul se apără, se protejează de orice lovitură emoţională;
71
Negocierea (şantajul) – se pot manifesta încercări de manipulare şi de exer-

citare a unor presiuni psihice asupra părţii adverse; adesea acestea îmbracă forma
şantajului sentimental şi a unor relaţii sexuale forţate care se pot finaliza cu ame-
ninţarea cu o sarcină;
Depresia – când clientul ajunge să înţeleagă că refuzul, supărarea, nego-
cierea sunt insuficiente. Eşecul total este unica imagine ce-l discreditează pe client
iar lipsa de stimă şi de încredere în sine şi în ceilalţi este foarte accentuată. Datorită
stării depresive pe care o traversează clienţii au rezerve în a stabili relaţii cu alte
persoane;
Acceptarea – clientul este capabil să coopereze, înţelegând semnificaţia pier-
derii şi efectele sale. Clientul trebuie sprijinit să-şi dezvolte deprinderile pe care
trebuie să le utilizeze pentru a-şi continua viaţa.58
Etapele divorţului:
 Stările conflictuale şi eroziunea
 Încetarea relaţiei sexuale
 Disoluţia legală
Dimensiunile interrelate ale divorţului (Bohannon, 1970)59

1. Divorţul emoţional poate avea loc înainte ca un cuplu să se separe fizic şi
rămâne incomplet multă vreme după ce divorţul legal a fost terminat.
2. Divorţul legal presupune disoluţia juridică a căsătoriei, ea diferind de la ţară la
ţară, în funcţie de legislaţie.
3. Divorţul economic se referă la certificatele de ajutor legal în divorţ date pentru
procedurile de pensie alimentară.
4. Divorţul parental determină o slăbire a relaţiilor dintre părintele plecat şi
urmaş, menţinut de cele mai multe ori la situaţia unui părinte simbolic, la care
copilul se poate raporta pentru identificarea originii sale.
5. Divorţul comunitar se referă la problemele practice şi nervozitatea legate de
găsirea unei noi locuinţe şi a unei noi şcoli pentru copii sunt accentuate dacă
părinţii pierd tocmai vecinii şi prietenii care ar fi putut să-i ajute.
6. Divorţul psihologic constă în „separarea sinelui de personalitatea şi influenţa
ex-soţului”, este un proces ce implică auto-cunoaşterea şi auto-valorizarea ca o
fiinţă umană independentă şi care reuşeşte să-şi fie auto-suficientă, cu sau fără
sprijin.
58
Gabriela, Irimescu, „Asistenţa socială a familiei şi copilului” în Petru Bejan (coord.),
Asistenţa socială, Editura Universităţii “Al. I.Cuza” Iaşi, 2005, p.313.
59
Lisa, Parkinson, Separarea, divorţul şi familia, Editura Alternative, Bucureşti, 1993, pp. 23 –
31; Maria, Voinea, Familia contemporană. Mică enciclopedie, Editura Focus, Bucureşti,
2005, p. 179.
72
2. Tipurile de divorţ
În literatura de specialitate se regăsesc următoarele tipuri de divorţ60:
 Divorţul sancţiune disoluţia căsătoriei se face în urma constatării culpei unuia
dintre soţi. Statele ce practică acest tip de divorţ stabilesc o listă mai mare sau
mai mică de motive ce pot fi invocate în faţa tribunalului. În unele ţări, moti-
vele de divorţ sunt foarte clar formulate şi restrictive, încât judecătorul nu are
posibilităţi de interpretare. Fiind o sancţiune pentru o culpă se poate pronunţa
dacă s-a acţionat în instanţă, chiar şi când continuarea căsătoriei nu devine
imposibilă prin culpa săvârşită.
 Divorţul faliment apare când legăturile dintre soţi sunt puternic afectate,
conştientizându-se falimetul uniunii conjugale. Legislaţiile din unele ţări nor-
dice, şi într-o anumită măsură, şi în cele din Regatul Unit şi unele state din
S.U.A. admit disoluţia căsătoriei pe unicul motiv al rupturii, al prăbuşirii ire-
mediabile a uniunii conjugale. În cadrul acestui tip de divorţ, interpretarea
judecătorului devine atât de largă, încât acesta îşi diminuează rolul până
aproape a şi-l pierde.
 Divorţul constatare – soţii s-au separat în fapt de un anumit număr de ani.
 Divorţul prin consimţământul reciproc – facilitează foarte mult procedura de
disoluţie a uniunii conjugale. În unele ţări nici nu mai e nevoie de un tribunal
pentru a pronunţa disoluţia, fiind suficientă declararea acordului celor doi soţi
în faţa unei instanţe civile.
 Divorţul remediu – soluţia unei căsătorii complet compromise ce permite
partenerilor recăsătoria pentru a dobândi o căsnicie reuşită.
Dintre motivele acceptate de instanţă pentru desfacerea căsătoriei enu-
merăm:
 soţul suferă de alienaţie mintală cronică;
 soţul pârât s-a stabilit în străinătate;
 soţul pârât e declarat dispărut prin hotărâre judecătorească definitivă;
 soţul pârât a fost condamnat pentru tentativă sau complicitate la tentativă de
omor asupra soţului reclamat;
 refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt sau
părăsirea nejustificată a domiciliului conjugal;
 adulter;
 violenţă;
 existenţa unor nepotriviri de ordin fiziologic ce afectează raporturile conjugale
etc.
60
Ioan, Mihăilescu, Familia în societăţile europene, Editura Universităţii Bucureşti, 1999, pp.
114–115.
73
3. Cauzele şi factorii divorţului

Printre cauzele cele mai importante ale creşterii ratei divorţialităţii în lume
se află următoarele:
 emanciparea economică a femeilor;
 mobilitatea socială;
 industrializarea, modernizarea, urbanizarea;
 problema locuinţelor;
 transformările culturale,
 schimbarea mentalităţii despre divorţ.
Factori interni ce pot genera divorţul61
 lipsa experienţei premaritale,
 insuficientă cunoaştere a partenerului,
 absenţa dragostei,
 căsătoriile precoce,
 diferenţele mari de vârstă între parteneri,
 diferenţe privind instrucţia şi educaţia partenerilor,
 incompatibilitatea psihică şi temperamentală a partenerilor,
 insatisfacţii emoţional-afective şi sexuale,
 infidelitatea,
 comportamentele agresive;
 alcoolismul unuia dintre parteneri;
 divergenţele privind educaţia copiilor.
Factori externi care pot genera divorţul:

 apariţia şi menţinerea unor dezechilibre demografice între numărul femeilor şi
numărul bărbaţilor într-o anumită zonă sau colectivitate;
 creşterea volumului migraţiilor şi urbanizarea;
 diminuarea controlului social care duce la aprecierea că viaţa de familie este o
problemă strict personală;
 condiţiile economice generale pot favoriza indirect disoluţia unor cupluri.
Situaţii specifice familiei contemporane:

 Dezacordul membrilor familiei în ceea ce priveşte cerinţele şi obligaţiile fie-
căruia, scăderea consensului asupra statutului şi rolului.
61
Maria, Voinea, Psihosociologia familiei, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1996,
p.65.
74
 Reducerea numărului de poziţii în structura familiei exemplificată prin

transformarea familiei tradiţionale în familie nucleară.
 Reducerea numărului şi a îndeplinirii unor cerinţe şi obligaţii ale partenerilor.
4. Efecte directe ale divorţului asupra familiei

 Încetarea convieţuirii conjugale.
 Funcţionarea celor două subsisteme ale familiei, marital şi parental sunt grav şi
decisiv afectate prin pierderea sau atenuarea unor funcţii ale familiei.
 Responabilităţile paterne sunt redistribuite şi preluate în totalitate de părintele
căruia i s-a încredinţat minorul.
 Pe plan juridic dă naştere unor relaţii diferite între foştii soţi, atât pe plan
personal cât şi matrimonial.
 Din punct de vedere al relaţiilor sociale – divorţul determină încetarea calităţii
de soţ, a obligaţiei de sprijin moral reciproc şi de fidelitate.
 Faţă de copii, divorţul crează relaţii personale noi cu unul din părinţi, cel
plecat, părinte ce va întreţine relaţiile cu copilul doar în cazul reglementat de
lege.
Efecte indirecte ale divorţului

 comportamentul deviant al copiilor;
 aversiunea faţă de partenerul de sex opus şi faţă de viaţa de familie;
 cazul „părinţilor multipli”. În urma unor divorţuri succesive unii copii pot să
fie crescuţi şi educaţi consecutiv de mai multe „mame” sau mai mulţi „taţi”,
sau chiar să ajungă pe mâna unor persoane ce înlocuiesc ambii părinţi fireşti;
 instalarea tendinţei de a divorţa a unor copii când devin adulţi şi se căsătoresc.
(Iolanda şi Nicolae Mitrofan, 1991).
Dintre toate formele de dezorganizare a familiei, divorţul exercită cea mai
puternică influenţă negativă asupra copilului. Oricât de indicată ar fi soluţia divor-
ţului, în anumite situaţii, rămân totuşi, în urma sa, o serie de influenţe negative
asupra membrilor familiei, şi mai ales, asupra copiilor. Reacţiile acestora faţă de
divorţ pot îmbrăca forme generale şi particulare în funcţie de vârsta lor în mo-
mentul producerii divorţului şi de relaţiile lor cu părinţii după despărţirea acestora.
În general, imediat după divorţ copiii manifestă următoarele tipuri de reacţii:
Copii pot avea reacţii foarte diferite la procesul de divorţ, reacţii inter-
pretate diferit de părinţii separaţi:62
1. Rezistenţa sau refuzul copiilor de a merge în vizită la părintele plecat
sunt explicate:
62
Lisa, Parkinson, Separarea, divorţul şi familia, Editura Alternative, Bucureşti, 1993, p. 62.
75
a) de către părintele la care copilul este în îngrijire ca rezultatul fricii, supărării,

lipsei de dragoste sau indiferenţa copilului faţă de părintele plecat; sau prin
sentimente similare faţă de noul partener al părintelui, sau faţă de alţi copii
existenţi; sau prin vizite neregulate, prin nepunctualitate, eşec în îngrijirea
adecvată a copilului şi încercări de a-i folosi ca aliaţi;
b) de către părintele absent ca rezultatul îndoctrinării de către părintele care are
copilul în îngrijire, care foloseşte orice ocazie pentru a întoarce copii împotriva
părintelui cu care nu mai trăiesc împreună; sau prin aceea că copii se tem că
vor fi pedepsiţi sau respinşi de către părintele cu care trăiesc dacă vor
manifesta afecţiune şi loialitate faţă de părintele absent.
2. Nerăbdarea copiilor de a merge în vizită la părintele absent este
atribuită:
a) de către părintele care-l îngrijeşte mituirii de către părintele care vizitează,
lipsei de disciplină în timpul vizitelor şi faptului că părintele care vizitează îi
oferă o atenţie neîntreruptă pentru un scurt timp, nestânjenită de treburile
gospodăreşti şi adesea cu mai mulţi bani de cheltuială;
b) de către părintele care vizitează puternicului ataşament al copiilor şi/sau
uşurării de a scăpa de un părinte (care-l îngrijeşte) deprimat, neglijent.
3. Accesul de a sta un timp la părintele care a plecat poate fi considerat:
a) de nedorit de către părintele care îngrijeşte copii dintr-o pluralitate de motive.
Celălalt părinte (de obicei tatăl) nu are experienţă în îngrijirea copiilor şi poate
fi considerat un părinte incompetent sau în care nu poţi avea încredere. Dacă el
sau ea trăieşte împreună cu altcineva, această altă persoană poate fi considerată
ca având o proastă influenţă care ar putea contamina copii.
b) foarte dezirabilă de către părintele care vizitează, astfel încât copii să poată să
petreacă destul timp pentru a întreţine sau a construi o relaţie strânsă. Aceşti
părinţi au nevoie să facă împreună cu copii lucruri normale, obişnuite cum ar fi
să le dea de mâncare şi să-i ducă la culcare, în vreme ce scurtele ieşiri în locuri
publice sunt adesea artificiale şi le lipseşte intimitatea. Vizitele mai lungi care
includ rămasul peste noapte dau posibilitatea nu numai dezvoltării unor relaţii
pozitive, dar şi apariţiei conflictelor în cursul cărora copii pot testa măsura în
care pot avea încredere în controlul şi grija părintelui care-i îngrijeşte.
4. Lacrimile, obrăznicia, proasta purtare, tulburările de somn, îmbolnăvirea
etc. a copiilor după vizite sunt explicate:
a) de către părinţii care îi au în îngrijire drept o dovadă a nefericirii lor în timpul
vizitei; sau prin proasta influenţă a părintelui care a făcut vizita sau a altor
persoane implicate; prin efectele negative ale mutării copilului de la un părinte
la altul;
b) de către părintele care vizitează (este vizitat) ca o dovadă a nefericirii copiilor
locuind cu părintele care îi are în îngrijire; sau prin influenţa proastă a acestui
părinte sau a altor persoane din gospodărie.
76
5. Remediul pentru aceste probleme este:

a) reducerea vizitelor sau încetarea lor;
b) creşterea duratei sau frecvenţei vizitelor, sau cererea în custodie, îngrijire şi
control a copiilor.
Este adevărat că nu există familie perfectă, dar la fel de adevărat e faptul că
deficienţele ei, modul de rezolvare a unor probleme pot avea urmări dramatice
pentru dezvoltarea copilului. Aşadar, familia reprezintă şi un fel de personalitate
colectivă a cărei armonie generală are rezonanţă în armonia fiecărei părţi care o
alcătuieşte. În concluzie, sănătatea şi echilibrul psihic depind într-o mare măsură de
felul în care mediul familial îşi îndeplineşte rolul faţă de copil. Familia nu trebuie
să se mulţumească să adăpostească, ea trebuie să ocrotească.
5. Aplicaţii
Care credeţi că ar putea fi efectele unui divorţ într-o familie asupra gene-
raţiilor viitoare?
77
78
Adopţia
Capitolul VI
Adopţia
1. Noţiuni de bază în adopţia copilului
1.1. Instituţii cu responsabilităţi în adopţia copilului
Oficiul Român pentru Adopţii (ORA) este organ de specialitate al admi-

nistraţiei publice locale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, care
coordonează şi supraveghează activităţile de adopţie şi realizează cooperarea
internaţională (conform Legii 274/2004 intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005 şi
Hotărârii de Guvern nr. 1433/2004 de înfiinţare, organizare şi funcţionare). Oficiul
Român pentru Adopţii are rolul de a duce la îndeplinire obligaţiile asumate de
statul român în materie de adopţii prin convenţiile şi tratatele internaţionale la care
România este parte.
Principalele atribuţii ale Oficiului Român pentru Adopţii:

 elaborează proiecte de acte normative, norme şi metodologii în domeniul
adopţiei;
 ţine evidenţa centralizată a familiilor/persoanelor atestate ca apte să adopte;
 transmite, la cerere, Direcţiilor Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copi-
lului (DGASPC) lista centralizată a familiilor7persoanelor atestate ca apte să
adopte, în situaţia în care există copii adoptabili pe raza judeţului respectiv şi
pentru care nu s-a putut identifica o familie adoptatoare din acelaşi judeţ;
 stabileşte măsurile necesare pentru evitarea încuviinţării unor adopţii supuse
eşecului, a obţinerii oricăror foloase materiale necuvenite şi a oricăror tendinţe
de trafic de copii;
 încheie acorduri de colaborare cu autorităţile centrale din alte state, cu orga-
nisme private autorizate sau acreditate care au atribuţii în domeniul adopţiei.
79
Atribuţiile instanţei judecătoreşti în procedura adopţiei constau în

următoarele:
 verifică îndeplinirea condiţiilor de fond şi de formă (declaraţia de adopţie,
competenţă materială şi teritorială a instituţiei), precum şi lipsa impedimentelor
la adopţie.
 apreciază dacă adopţia se face în interesul minorului, dacă cel ce vrea să facă
adopţia are rele purtări sau interese potrivnice cu cele ale celui ce urmează a fi
adoptat şi dacă îndeplineşte condiţiile de a fi tutore;
 se pronunţă prin hotărâre motivată, cu privire la încuviinţarea sau restrângerea
adopţiei.
Instanţa soluţionează cererea pentru încuviinţarea adopţiei în Camera Con-
siliului, un complet constituit în doi judecători, cu respectarea condiţiilor de fond
prevăzute de lege.
Judecata cererii se face cu citirea celor prevăzute la articolul 70 din Codul
Familiei (adoptatorii, părinţii celui adoptat, dacă acesta este minor şi persoana
adoptată, dacă a împlinit 10 ani) şi a autorităţilor tutelare, precum şi cu participarea
procurorului.
În cazul adopţiei internaţionale, va fi citat şi Comitetul Român pentru
Adopţii. Copilul va fi supravegheat de Serviciile publice de specialitate timp de doi
ani.
Hotărârea pronunţată de instanţa judecătorească este supusă căilor de atac
şi în termenele prevăzute de Codul de procedură civilă – (15 zile de la comu-
nicare).
1.2. Definiţia şi tipologia adopţiei naţionale
Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei a intrat în vigoare la

1 ianuarie 2005. În reglementarea noii legislaţii în domeniul adopţiei s-a pornit de
la următoarele principii:
 principiul interesului superior al copilului;
 principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial;
 principiul continuităţii în educarea copilului ţinând cont de originea sa etnică,
culturală şi lingvistică;
 principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în ra-
port cu vârsta şi gradul său de maturitate;
 principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte refeitoare la procedura
adopţiei.
Adopţia naţională este actul juridic în temeiul căruia se stabilesc legături

de rudenie între un copil şi o persoană sau un cuplu, în general alta decât părinţii de
80
Adopţia
origine, asemănătoare acelora care există în cazul rudeniei între părinţi şi copii,
părinţii trebuind cu necesitate să fie cetăţeni ai aceleiaşi ţări.
Adopţia cu efectele fireşti caracterizată prin:

 între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte şi între adoptator şi rudele
acestuia, pe de altă parte, se stabilesc raporturi de rudenie;
 legăturile de rudenie între adoptat şi descendenţii săi pe de o parte şi părinţii săi
fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte încetează; cu toate acestea
impedimentul la căsătorie rezultând la rudenie.
Adopţia cu efecte restrânse sau simple care se caracterizează prin

următoarele:
 între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte şi adoptator pe de altă parte, se
stabilesc raporturi de rudenie asemănătoare acelora dintre părinţi şi copii;
 se menţin legăturile de rudenie dintre adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte,
şi părinţii şi rudele acestora pe de alta parte.
1.3. Procedura adopţiei naţionale
În broşura Adopţia în România. Principii – legislaţie – proceduri63,

elaborată de se prezintă următoarele etape în procedura adopţiei:
PASUL I: Copil adoptabil

Un copil poate fi adoptabil doar după ce instanţa de judecată a deschis
procedura adopţiei interne, iar hotărârea a rămas definitivă şi irevocabilă. Din acel
moment copilul de vine adoptabil, iar profesioniştii DGASPC pot începe demer-
surile de identificare a celei mai potrivite familii adoptatoare pentru copilul res-
pectiv. Pentru ca o persoană/familie să poată adopta un copil, trebuie să fie atestată
ca aptă să adopte.
PASUL II: Depunerea cererii

Orice persoană/familie care are domiciliul legal pe teritoriul României şi
care doreşte să adopte un copil depune la DGASPC din judeţul/sectorul în care do-
miciliază o cerere în acest sens, însoţită de anumite acte/documente menţionate în
lege (cazier judiciar, adeverinţă medicală, caracterizări de la locul de muncă, mo-
tivaţia de a adopta un copil şi aşteptările în legătură cu copilul pe care ar dori să-l
adopte, dovada spaţiului, dovada veniturilor etc.).
63
Oficiul Român pentru Adopţii, Adopţia în România. Principii – legislaţie – proceduri, 2008,
pp.10 -12; www.adoptiiromania.ro
81
Aceste documente sunt necesare pentru a-i ajuta pe profesionişti să

cunoască familia respectivă înainte de începerea evaluării propriu-zise, să aibă un
punct de plecare pe baza căruia să aprofundeze evaluarea familiei astfel încât să
poată lua decizia acordării sau neacordării atestatului depersoană/famile aptă să
adopte.
PASUL III: Procesul de evaluare

Procesul de evaluare cuprinde cuprinde: evaluare socială, evaluare psiho-
logică şi pregătirea în vederea asumării în cunoştinţă de cauză a rolului de părinte.
Evaluarea este un proces complex, planificat, prin care se urmăreşte
istoricul persoanei/familiei, evoluţia, dinamica şi funcţionarea acesteia în timp,
interacţiunile din cadrul familiei şi în comunitate, capacităţile parentale. Pregătirea
constă în frecventarea unor cursuri susţinute de specialişti pe baza unor programe
de pregătire.
În urma evaluării şi pregătirii persoanei/familiei, specialiştii iau decizia
acordării sau neacordării atestatului de persoană/familie aptă să adopte.
PASUL IV: Includerea fiecărei familii atestate în evidenţa DGASPC,

precum şi în lista centralizată la nivel naţional de către Oficiu.
După ce persoana/familia atestată ca aptă să adopte va fi inclusă atât în
evidenţa DGASPC, cât şi în lista centralizată la nivel naţional de către Oficiu, ea va
aştepta potrivirea cu un copil adoptabil.
Trebuie menţionat faptul că nu se caută un copil pentru familia atestată să
adopte, ci se începe potrivirea cu un copil doar dacă profesioniştii din cadrul
DGASPC consideră că familia respectivă ar putea răspunde nevoilor acelui copil
adoptabil.
Prin urmare, nu orice familie care are atestat va adopta un copil. Demer-
surile DGASPC se fac pornind de la nevoile şi particularităţile copilului.
PASUL V: Stabilirea compatibilităţii între copil şi familia/persoana

potenţial adoptatoare
Procesul de stabilire a compatibilităţii dintre copil şi persoană/familie
constă în identificarea şi selectarea celei mai potrivite persoane/familii căreia îi
poate fi încredinţat un copil în vederea adopţiei.
Dacă în urma acestui demers nu poate fi identificată o familie care să răs-
pundă nevoilor copilului adoptabil şi care să domicilieze în judeţul/sectorul de do-
miciliu al copilului, DGASPC solicită de la Oficiu lista centralizată a familiilor
apte să adopte. DGASPC identifică din acestă listă persoane/familii adoptatoare,
luând în considerare nevoile şi particularităţile copilului adoptabil, precum şi
preferinţele familiei şi capacităţile parentale.
Potrivirea see face de către o echipă de profesionişti responsabili cu
adopţia (asistent social, psiholog) de la nivelul DGASPC şi cuprinde două etape:
82
Adopţia
potrivirea teoretică (constă în analiza şi luarea în considerare a tuturor informaţiilor

referitoare la copil, la familia lui biologică şi la persoana/familia adoptatoare) şi la
potrivirea practică (întâlniri între copil şi familie în vederea dezvoltării treptate a
relaţiilor dintre aceştia).
PASUL VI: Încredinţarea în vederea adopţiei

Ca urmare a parcurgerii etapei de potrivire/stabilire a compatibilităţii dintre
copil şi familia adoptatoare, la propunerea profesioniştilor DGASPC, instanţa
judecătorească încredinţează copilul în vederea adopţiei pentru o perioadă de 90 de
zile. În acestă perioadă, DGASPC efectuează vizite la domiciliul familiei în ve-
derea monitorizării evoluţiei copilului şi a relaţiilor dintre copil şi familie, întoc-
mind în acest sens rapoarte bilunare.
PASUL VII: Încuviinţarea adopţiei

La sfârşitul perioadei de încredinţare în vederea adopţiei, profesioniştii
DGASPC elaborează un raport final care se transmite instanţei de judecată compe-
tente; acest raport cuprinde concluziile cu privire la evoluţia relaţiilor dintre copil şi
persoana/familia adoptatoare, precum şi propunerea de încuviiţare a adopţiei.
Instanţa de judecată încuviinţează adopţia luând în considerare propunerea
DGASPC în acest sens.
După încuviinţarea adopţiei, profesioniştii DGASPC de la domiciliul copi-
lului monitorizează trimestrial, pentru o perioadă de doi ani, evoluţia copilului în
cadrul familiei adoptaatoare. În această perioadă, profesioniştii DGASPC vor furni-
za şi vor asigura accesul copilului şi familiei la servicii post-adopţie, în funcţie de
nevoile identificate.
Procedura adopţiei este reprezentată grafic în anexele 1-5.
1.4. Dificultăţile adopţiei
Încheierea unei adopţii valabile presupune pe lângă îndeplinirea condiţiilor

de fond prevăzute de lege şi lipsa unor impedimente legale.
Prin impedimente se înţeleg acele împrejurări de fapt şi de drept a căror
existenţă împiedică încheierea adopţiei cu alte cuvinte, impedimentele sunt condiţii
negative deoarece numai lipsa lor determină încheierea unei adopţii valabile.
În funcţie de consacrarea legislativă impedimentele pot fi exprese şi
virtuale.
Rudenia prevede că adopţia între fraţi este oprită, evitându-se crearea unor
relaţii de familie incomparabile cu cele existente deja între persoanele în cauză, se
suprapune rudenia din adopţie peste rudenia firească. Nu se face distincţia între
fraţii din afara căsătoriei, impedimentele fiind de strictă interpretare.
83
În celelalte cazuri de rudenie ca de exemplu: bunic – nepot, unchi – nepot,

adopţia este permisă.
În practică s-a considerat că poate fi încuviinţată adopţia de către un soţ, a
fratelui celuilalt soţ.
Adopţia anterioară. Potrivit Legii 273/2004 (art. 69) este nepermisă adopţia
unui copil de către mai multe persoane, în caz contrar s-ar crea situaţii în care
relaţia dintre adoptat şi adoptator să fie în detrimentul copilului adoptat.
1.5. Documente necesare pentru dosarul adopţiei
1. Acte privind adoptatul :

 certificatul de naştere în copie legalizată;
 certificatul de naştere, după caz, de căsătorie sau de deces a părinţilor fireşti
ai minorului, în copie legalizată;
 declaraţia autentificată de consimţământul la adopţie dată de părintele sau
părinţii fireşti, tutore sau ocrotitorii legali, ori după caz avizul autorităţii
tutelare;
 certificatul medical privind starea de sănătate a minorului eliberat după caz,
de policlinica judeţeană, municipală sau de sector;
 confirmarea Comitetului Român pentru Adopţii, în cazul adopţiei interna-
ţionale, că minorul se află în evidenţă şi că există garanţii pentru ca minorul
să locuiască în statul de primire, cât şi pentru urmărirea evoluţiei lui după
adopţie.
2.Acte privind adoptatorii:

 Declaraţia autentificată a adoptatorilor din care rezultă dacă adopţia se face cu
efecte depline sau cu efecte restrânse;
 Certificatele de naştere şi de căsătorie, în copie legalizată;
 Certificate privind starea de sănătate ;
 Certificate privind antecedentele penale;
 Un act eliberat de autorităţile străine competente, din care să rezulte că pot să
adopte, potrivit legislaţiei ţării respective;
 Ancheta socială efectuată de autorităţile străine competente de la domiciliul
adoptatorilor, în care să arate opinia acestora cu privire la adopţie.
 Hotărârea judecătorească din care să rezulte că unul dintre părinţii celui ce
urmează a fi adoptat a decedat sau se găseşte într-una din situaţiile în care
consimţământul său nu este necesar pentru adopţie.
În cazul copilului aflat într-o instituţie de ocrotire sau după caz, într-o uni-
tate medico-sanitară, părinţii pot declara în scris, în formă autentică, că sunt de
acord că, după trecerea a 6 luni de la data declaraţiei, acesta să fie adoptat de
84
Adopţia
persoana aleasă de Comitetul Român pentru Adopţii, fără a mai fi necesar un nou
consimţământ al lor la adopţie.
După caz, la cererea de adopţie mai pot fi anexate şi alte acte din care să
rezulte că sunt îndeplinite cerinţele legale pentru încuviinţarea acesteia:
1.6. Consecinţele adopţiei
Legăturile de rudenie, necesită următoarele precizări:

 la adopţia cu efecte restrânse, copilul se integrează în familia adoptativă, însă
îşi menţine, în acelaşi timp legăturile de rudenie cu familia de origine;
 la adopţia cu efecte depline, încetează legăturile de rudenie ale copilului faţă de
familia firească;
 recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, după ce acesta a decedat, se poate
face de tatăl său, numai dacă acest copil a lăsat descendenţi prin adopţie;
 soţul care contribuie la întreţinerea copilului celuilalt soţ precum şi cel care a
luat spre creştere un copil fără forme cerute pentru adopţie, au în continuare
obligaţia de a-l întreţine cât timp copilul este minor, însă numai dacă părinţii
fireşti au murit, sunt despărţiţi ori sunt în nevoie.
Drepturile şi îndatoririle părinteşti trec de la părinţii fireşti asupra adoptato-
rului, indiferent dacă adopţia este făcută cu efecte restrânse sau depline.
Numele adoptatului. Adaptatul dobândeşte, prin adopţie numele celui
care adoptă. În cazul în care adopţia se face de către doi soţi ori de către soţul care
adoptă pe copilul celuilalt soţ, iar soţii au un nume de familie comun, adoptatul va
purta acest nume.
Domiciliul minorului adoptat este la părinţii adoptatori sau la acela dintre
adoptatori la care locuieşte. Dacă aceştia au domicilii separate şi nu se înţeleg cu
privire la domiciliul minorului, va decide Instanţa Judecătorească.
Minorul străin sau fără cetăţenie adoptat de un cetăţean român sau de doi
soţi, cetăţeni români, dobândeşte cetăţenia română. Minorul cetăţean roman adop-
tat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia română dacă, adoptatorul sau adoptatorii
solicită aceasta în mod expres şi adoptatul este considerat, potrivit legii străine, că a
dobândit cetăţenia străină.
1.7. Nulitatea adopţiei
Este de competenţa instanţei judecătoreşti. Nulitatea poate fi absolută şi

relativă.
A. Nulitatea absolută a adopţiei există în următoarele cazuri:
85
 adoptarea unei persoane majore fără ca aceasta să fi fost crescută în timpul

minorităţii de către adoptator;
 adopţia unui copil de către două sau mai multe persoane care nu sunt soţ şi soţie;
 adopţia încheiată fără ca între adoptator şi adoptat să existe o diferenţă de
vârstă de cel puţin 18 ani, cu excepţiile prevăzute de lege;
 adopţia între fraţi;
 adopţia unui copil de către tutore sau, dacă a fost încheiată în scopul sustragerii
tutorelui de la obligaţia de a prezenta periodic dări de seamă;
 adopţia între soţi sau adopţia a doi soţi sau a două rude în linie dreaptă de către
aceeaşi persoană;
 lipsa consimţământului unuia dintre persoanele chemate de lege să consimtă
adopţia;
 abaterile de la scopul familial şi social al adopţiei.
B. Nulitatea relativă există pentru vicii de consimţământ privind pe

adoptator, adoptat sau soţul adoptatorului.
Nulitatea adopţiei produce efecte nu numai pentru viitorul ei şi pentru
trecut, însă unele efecte produse în trecut nu pot fi înlăturate (purtarea numelui,
prestarea întreţinerii, ocrotirea minorului prin exercitarea drepturilor şi îndatoririlor
părinteşti de către adoptator).
Printre efectele nulităţii adopţiei menţionăm:

 rudenia civilă se consideră că nu a existat niciodată;
 părinţi fireşti redobândesc drepturile ş îndatoririle părinteşti;
 adoptatul precum şi soţul şi copiii săi, dacă au avut nume comun îşi reiau
numele avut înainte de a încheia adopţia;
 domiciliul şi locuinţa adoptatului nu vor mai fi la adoptator.
1.8. Înregistrarea adopţiei
Adopţia cu efecte restrânse se înscrie prin menţiune, pe actul de naştere şi

când este cazul pe actul de căsătorie al celui adoptat de către Starea Civilă care a
întocmit actele respective, pe baza hotărârii de încuviinţare a adopţiei ce se
comunică.
Adoptatului i se eliberează un nou înscris (certificat de naştere) cu numele
şi prenumele adoptatorului.
Adopţia cu efecte depline. Pe baza deciziei tribunalului se va întocmi un
nou act de naştere a celui adoptat în care adoptatorii sunt trecuţi ca părinţii săi
fireşti; iar ca localitate în care a avut loc naşterea se trece aceea in care domiciliază
cei ce au adoptat.
86
Adopţia
Înregistrarea se face de către serviciul de stare civilă al localităţii respec-

tive. Vechiul act de naştere se păstrează, însă se face menţiune pe el despre întoc-
mirea celui nou.
2. Aspecte privind problemele cu care se confruntă copiii

adoptaţi şi familiile adoptative
2.1. Cum înţeleg copiii adopţia
a) Sugarii şi copiii antepreşcolari (0 - 4 ani)

Copiii foarte mici nu înţeleg în nici un fel adopţia, chiar dacă unii îşi
exprimă tristeţea faptului că „eu nu am venit din burtica ta”.
Totuşi dacă părinţii le vor explica şi le vor vorbi despre acest subiect,
spunându-le, de exemplu, o poveste preferată la culcare, ei vor deveni mai încre-
zători şi vor culege aspectele pozitive pe care părinţii le vor evidenţia prin cuvinte
expresive înainte ca ei să înţeleagă ce înseamnă adopţia. Povestea pe care părinţii
adoptivi le-ar putea-o spune trebuie să fie simplă, clară, de exemplu: „Ai venit să
locuieşti la noi pentru că prima ta mămică nu putea avea grijă de un bebeluş”.
b) Copiii preşcolari (4 – 6 ani)

Copiii la această vârstă ştiu mai multe despre naştere şi sunt interesaţi de
probleme precum: aparatul genital diferenţiat pe sexe, apariţia copiilor. Ei pun des
întrebarea „de ce?” fără să fie capabili să realizeze diferenţa dintre naştere şi
adopţie. Unii cred că „...toată lumea este adoptată”. Povestea despre adopţie trebuie
să fie, de asemenea, concretă, simplă, de exemplu: „Te-am luat din leagăn când tu
aveai 2 ani”.
c) Primii ani de şcoală (6 – 8 ani)

Copiii de 7 – 8 ani încep să facă diferenţa dintre naştere şi adopţie ca
modalitate de a intra într-o familie. Ei acceptă adopţia ca stare permanentă fără a
înţelege de ce s-a recurs la ea. Încep să se întrebe de ce familia naturală nu au putut
să-i păstreze, dar pot accepta explicaţiile concrete, ca de exemplu „ei nu au avut
destui bani” sau „ei nu au fost sănătoşi pentru a putea avea grijă de tine...”.
Între 8 – 10 ani, copiii înţeleg diferenţa dintre naştere şi adopţie şi pot
începe să se îndoiască de caracterul permanent al relaţiilor interumane. Poate fi o
perioadă agitată pentru copiii adoptaţi pentru că înţeleg că situaţia socială se
schimbă. În această perioadă se pot menţiona manifestări ale furiei şi diferitelor
tulburări de comportament. Ei încep să creadă că pentru a câştiga familia adoptivă
au trebuit să-şi piardă prima familie şi simt nevoia să plângă această pierdere.
Acest stadiu este numit „mâhnirea care-i ajută pe copii să se adapteze situaţiei”.
87
Între 10 -12 ani înţelegerea problemelor care au condus la necesitatea

adopţiei devine mai complexă (de exemplu: lipsa de sprijin material, infertilitate,
dificultate în relaţia părinte-copil). Copiii devin mai încrezători că lucrurile vor
rămâne aşa cum sunt, se simt mai mult în siguranţă acasă sau la şcoală să discute
despre motivele pentru care părinţii lor s-au decis să-i adopte.
d) Anii adolescenţei
Specific acestor ani este întrebarea „cine sunt eu”. Adolescenţii au nevoie
de fapte, informaţii din partea celor care s-au ocupat de adopţia lor. În lipsa acestor
argumente adolescenţii pot proiecta în mod ideal ceea ce ei numesc „ceilalţi
părinţi”. Mulţi sunt obsedaţi de modul în care arată părinţii lor solicitând detalii
despre stilul lor de viaţă, având nevoie de o imagine cât mai realistă despre familia
naturală. Unii adolescenţi încercă să-şi asume identitatea părinţilor naturali şi pot
respinge tot ceea ce vine din partea părinţilor adoptivi. Este vârsta confuziei, carac-
terizată prin agitaţia specifică adolescentului care încearcă să-şi găsească un sens în
viaţă.
Asistentul social trebuie să-şi concentreze atenţia şi să-şi orienteze inter-
venţia în 3 direcţii :
 să lucreze direct cu copilul care este afectat de separarea de părinţii naturali;
 să pregătească noii părinţi, cei adoptivi, pentru dezvoltarea abilităţilor paren-
tale;
 să păstreze legătura cu familia naturală a copilului în scopul dezvoltării senti-
mentelor de identitate a copilului.64
2.2. Probleme cu care se confruntă familiile care adoptă un copil
Părinţii adoptivi, spune Kirk65 trebuie să înfrunte mai multe dileme:

1. „Încântare faţă de dezamăgire” – vor pretinde părinţii adoptivi că sunt
asemenea oricăror părinţi sau îşi vor recunoaşte statutul lor special?
2. „Ignoranţa faţă de cunoaşterea istoriei copilului” – vor uita părinţii adoptivi
ceea ce li s-a spus despre provenienţa copilului, într-un efort de a nega că el
este diferit de propriul mediu, sau îl vor cuprinde în conversaţia familiei şi vor
înfrunta realitatea adopţiei?
3. „Integrare faţă de diferenţiere ” – părinţii adoptivi vor diferenţia copilul de
alţii prin „a le spune” şi a discuta despre adopţie sau vor evita asemenea amin-
tiri în favoarea integrării?
64
Mariana, Spânu, Introducere în asistenţa socială a familiei şi protecţia copilului, Editura
Tehnică Chişinău, 1998, pp. 130-132.
65
Apud Carole, Smith, Adopţie şi plasament familial. Cum şi de ce?, Ed. Alternative, Bucureşti,
1993, p.13.
88
Adopţia
4. „Morala reproductivă faţă de principiul respectului personalităţii indi-

viduale” – cum îi va spune unui copil adoptat despre naşterea lui nelegitimă
(sau în cazul unui copil mai mare despre nepotrivirea părinţilor naturali) fără să
arunce o judecată negativă asupra părinţilor naturali?
2.2.1 Modele de rezolvare a dilemelor părinţilor care adoptă un copil
Modelele de rezolvare ale acestor dileme, indică Kirk, pot fi împărţite, în

principal în:
1. „Recunoaşterea diferenţei” (este arătată prin dorinţa unui anumit ritual pentru a
marca statutul de părinte adoptiv, o dorinţă de a evita potrivirea, anunţarea pu-
blică a adopţiei, vizitarea altor părinţi adoptivi, aniversarea adopţiei şi recu-
noaşterea unor probleme comune celorlalţi părinţi adoptivi).
2. „Respingerea diferenţei” (inabilitatea de a face faşă întrebărilor altora cu pri-
vire la adopţie sau la mediul de provenienţă a copilului, o subliniere a „po-
trivirii naturale” a copilului adoptat în familie, diminuarea impactului dezvă-
luirii, o devalorizare sau simpla uitare a faptului ca acel copil s-a născut din alţi
părinţi).
Seward consideră că în subteranul dorinţei conştiente de a avea un copil,
arătată de cuplurile care căutau ajutor medical, era o dorinţă mai profundă,
inconştientă, de a evita reproducţia.
3. Aplicaţii
Prezentarea şi analiza următoarelor date statistice:
Date statistice privind adopţiile în anul 200866
Tabel 1. Familii/Persoane atestate ca apte să adopte, conform Legii 273/2004:
Număr familii/persoane Vârsta medie a membrului
cu atestat pentru adopţie67 familiei/persoanei la data Domiciliu
în vigoare obţinerii atestatului
Urban Rural
2615 38,5 75% 25%
(89% familii şi
11% persoane atestate)
66
www.adopţiiromânia.ro – siteul Oficiului Român pentru Adopţii
67
La începutul anului 2008, 997 familii/persoane atestate ca apte să adopte, cu atestat în vigoare,
nu aveau copil în încredinţare. Pe parcursul anului 2008, alte 887 familii/persoane au fost
atestate ca apte să adopte.
89
Tabel 2. Aşteptările familiei/persoanei atestate privind copilul pe care ar dori să îl

adopte:
Vârsta
26 % familii/persoane doresc copil < 1 an
26 % familii/persoane doresc copil între 1-3 ani
15 % familii/persoane doresc copil de 3-5 ani
12 % familii/persoane doresc copil > 5 ani
21 % familii/persoane nu menţionează
Sex
36 % familii/persoane doresc să adopte fată
22 % familii/persoane doresc să adopte băiat
42 % familii/persoane nu menţionează
Sănătate - 61 % doresc copil sănătos
Etnie – 24 % doresc să nu fie de o anumită etnie
Tabel 3. Numărul copiilor pentru care s-a încuviinţat deschiderea procedurii

adopţiei interne în anul 2008:
Nr. copii Fete Băieţi Vârsta medie a copilului la data deschiderii
procedurii adopţiei interne
126868 51 % 49 % 3 ani şi 3 luni
Tabel 4. Măsura de protecţie a copiilor înainte de încredinţarea în vederea

adopţiei/încuviinţarea adopţiei:
Plasament la Plasament în centru de Plasament la Plasament la alte Tutelă

asistent plasament/casă de tip rude până la persoane/familii
maternal familial gradul IV
57 % 3% 3% 35 % 2%
Tabel 5. Număr familii/persoane care au adoptat copii în anul 2008:

Nr. familii/persoane care au 887 832 familii/persoane au adoptat câte
adoptat copii din sistemul de 1 copil
protecţie a copilului 53 familii/persoane au adoptat câte 2
copii
1 familie/ persoană a adoptat 3 copii
1 familie/ persoană a adoptat 5 copii
Nr. persoane care au adoptat 339 325 au adoptat câte 1 copil
copilul soţului/soţiei
13 au adoptat câte 2 copii
Total familii 1226
68
La 01.01.2008, 877 copii erau adoptabili (aveau încuviinţată, de către instanţa de judecată,
deschiderea procedurii adopţiei interne din anul 2007)
90
Adopţia
Tabel 6. Durata medie a perioadei până la încuviinţarea unei adopţii:
De la data sentinţei de deschidere a procedurii adopţiei interne 9 luni

- cu încredinţare în vederea adopţiei 11 luni
- fără încredinţare în vederea adopţiei 6 luni
De la data dispoziţiei de atestare a familiei/persoanei 8 luni
Tabel 7. Total adopţii69 în anul 2008:
Total adopţii în anul 2008 pe grupe de vârstă şi sex 1300
Număr de fete adoptate în anul 2008 656
0-1 61
1-4 337
grupe de vârstă
5-9 146
10+ 112
Număr de băieţi adoptaţi în anul 2008 644
0-1 52
1-4 325
grupe de vârstă
5-9 135
10+ 132
Cojocaru, Ştefan, Cojocaru, Daniela, Managementul de caz în protecţia copilului.
Evaluarea serviciilor şi practicilor în România, Editura Polirom, Iaşi, 2008.
Groza, Victor, Adopţia copiilor în România. Continuare a unui studiu asupra familiilor
care au adoptat copii români în Calitatea vieţii, anul 11, nr. 1-4/2000, p.75 - 92.
Oficiul Român pentru Adopţii, Studiu comparativ privind procedurile în materia adopţiei
naţionale în ţări membre ale Uniunii Europene, 2006; www.adopţiiromânia.ro;
69
Inclusiv adopţia minorului de către soţul/soţia părintelui firesc (354 copii), conform Legii
273/2004.
91
Oficiul Român pentru Adopţii, Despre adopţii. Informaţii pentru părinţii adoptivi, 2007;
www.adoptiiromania.ro.
Oficiul Român pentru Adopţii, A fi adoptat. Căutarea de o viaţă a sinelui, 2007;
Brodzinsky, D.M., Schechter, M.D., Marantz Henig, R.www.adoptiiromania.ro.
Revista Copiii de azi sunt părinţii de mâine, Abandonul şi adopţia copilului nr.23/2009,
Editată de Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Sociologie şi Psihologie.
*** Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei.
92
Plasamentul familial
Capitolul VII
Programele de plasament familial, orientate de principiile permanenţei în

asigurarea condiţiilor optime de viaţă pentru copii, de continuitatea relaţiilor şi asi-
gurarea bunăstării, sunt proiectate ca servicii temporare, comprehensive şi de spri-
jin planificat pentru familiile ai căror copii nu se pot dezvolta adecvat prin menţi-
nerea în propriile lor cămine.
În opinia lui Kelly70 (2000), calităţile plasamentului familial care-i conferă
potenţialul de a satisface o gamă largă de nevoi ale copiilor sunt:
 oferă îngrijire într-un mediu familial;
 oferă îngrijire în comunitate;
 poate permite copiilor să continue să fie ataşaţi şi să se identifice cu familia lor
de origine;
 oferă oportunitatea stabilirii relaţiilor de ataşament faţă de păărinţii de plasament;
 poate include familia de origine a copilului în îngrijirea sa;
 poate asigura îngrijire şi sprijin pentru copil în viaţa de adult;
 poate canaliza efort suplimentar din partea agenţiei pentru copil şi ocrotitorii
legali.
1. Principii de lucru privind plasamentul copilului la

asistentul maternal profesionist
Conform art. 58 din Legea nr. 272 din 21 iunie 2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului plasamentul copilului constituie o măsură de pro-
tecţie specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, după caz, la:
a) o persoană sau familie;
70
Apud Nicoleta, Neamţu, Succes şi eşec în plasamentul familial, în contextul reformei
sistemului de protecţie a copilului în România, Editura Accent, Cluj – Napoca, 2007, p. 106.
93
b) un asistent maternal;
c) un serviciu de tip rezidenţial.
În absenţa mamei sale, copilul are nevoie de o relaţie afectivă privilegiată
cu o persoană care să fie referinţa sa permanentă, atentă la nevoile sale, capabilă de
a le recunoaşte şi de a-i răspunde cu afecţiune nevoia de stabilitate şi continuitate,
Plasamentul la un asistent maternal profesionist trebuie să permită copilu-
lui să fie integrat într-un mediu stabil, în interiorul căruia acesta să se poată dez-
volta corespunzător.
1.1. Principii de lucru privind copilul
În procesul de plasament, asistentul social va ţine cont de următoarele

principii:
 copilul plasat trebuie perceput ca personalitate cu o istorie proprie, nevoi spe-
cifice, care sunt esenţiale în activitatea asistenţilor sociali şi a asistenţilor
maternali profesionişti;
 plasamentul copilului este o măsură temporară;
 plasamentul copilului se face în vederea identificării unei soluţii permanente
pentru copil;
 plasamentul copilului se face în interesul superior al acestuia;
 copilul plasat va fi tratat nondiscriminatoriu faţă de copiii din familia asisten-
tului maternal profesionist;
 copilului plasat i se va respecta ritmul propriu de dezvoltare şi va beneficia de
afecţiune şi o stimulare adecvată;
 copilului plasat i se va respecta viaţa privată;
 în măsura în care este posibil se va urmări plasarea fraţilor la acelaşi asistent
maternal profesionist;
 copilul plasat în asistenţă maternală va beneficia de consiliere şi susţinere din
partea profesioniştilor.
1.2. Principii de lucru privind asistentul maternal profesionist
În procesul de plasament, asistentul social va respecta următoarele

principii:
 asistentul maternal profesionist este un subsistem în cadrul familiei iar inter-
venţia specialistului atât în echipa de evaluare cât şi în cea de lucru efectiv
trebuie să se bazeze pe o abordare sistemică;
 atestarea asistentului maternal profesionist se face în urma unei selecţii şi eva-
luări conform unor criterii bine stabilite. Etapa de formare face parte din pro-
cesul continuu de evaluare a asistentului maternal profesionist;
94
 asistentul maternal profesionist va participa la un proces continuu de formare;

 familia asistentului maternal profesionist trebuie să cunoască întregul proces de
plasament cu toate consecinţele legate de acesta;
 asistentul maternal şi familia acestuia trebuie să păstreze confidenţialitatea
informaţiilor privind istoria şi viaţa privată a copilului aflat în plasament;
 drepturile şi obligaţiile asistentului maternal profesionist trebuie să fie regle-
mentate înainte de plasamentul copilului;
 asistentul maternal şi familia acestora vor beneficia de servicii de consiliere,
sprijin şi supervizare din partea echipei multidisciplinare responsabilă de caz;
 asistentul maternal şi familia acestuia trebuie să colaboreze cu familia naturală
şi/sau familia adoptivă a copilului plasat/încredinţat conform planului de
intervenţie;
 asistentul maternal şi familia acestuia trebuie să colaboreze cu ceilalţi profe-
sionişti sau cu orice altă persoană importantă/relevantă pentru copilul pla-
sat/încredinţat conform planului de intervenţie;
 cererea asistentului maternal profesionist de a adopta copilul pe care îl are în
plasament va fi tratată cu prioritate atunci când finalitatea planului de inter-
venţie pentru copil este adopţia. Cererea nu are prioritate în faţa rudelor;
 asistentul maternal profesionist trebuie să respecte codul etic al profesiei sale.
La stabilirea măsurii de plasament se va urmări:

a) plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă;
b) menţinerea fraţilor împreună;
c) facilitarea exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi de a men-
ţine legătura cu acesta.
Persoana sau familia care primeşte un copil în plasament trebuie să aibă

domiciliul în România şi să fie evaluată de către direcţia generală de asistenţă so-
cială şi protecţia copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe
care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament.
Pe toată durata plasamentului, domiciliul copilului se află la persoana sau
familia care îl are în îngrijire.
Plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi dispus
numai la familia extinsă sau substitutivă, plasamentul acestuia într-un serviciu de
tip rezidenţial fiind interzis.
Prin excepţie, se poate dispune plasamentul într-un serviciu de tip rezi-
denţial al copilului mai mic de 2 ani, în situaţia în care acesta prezintă handicapuri
grave, cu dependenţă de îngrijiri înservicii de tip rezidenţial specializate.
Drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de copil se menţin pe toată durata
măsurii plasamentului dispus de către comisia pentru protecţia copilului.
Drepturile şi obligaţiile părinteşti în situaţia copilului pentru care nu a
putut fi instituită tutela şi pentru care instanţa a dispus măsura plasamentului sunt
95
exercitate şi, respectiv, îndeplinite de către preşedintele consiliului judeţean, res-

pectiv de către primarul sectorului municipiului Bucureşti. Prin excepţie, părinţii
decăzuţi din drepturile părinteşti, precum şi cei cărora li s-a aplicat pedeapsa inter-
zicerii drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a consimţi la adopţia copilului lor.
Comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa care a dispus
plasamentul copilului va stabili, dacă este cazul, şi cuantumul contribuţiei lunare a
părinţilor la întreţinerea acestuia, în condiţiile stabilite de Codul familiei. Sumele
astfel încasate se constituie venit la bugetul judeţului, respectiv la cel al sectorului
municipiului Bucureşti de unde provine copilul.
Copilul beneficiază de protecţia specială prevăzută mai sus până la dobân-
direa capacităţii depline de exerciţiu.
La cererea tânărului, exprimată după dobândirea capacităţii depline de exer-
ciţiu, dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ de zi, protecţia specială
se acordă, în condiţiile legii, pe toată durata continuării studiilor, dar fără a se
depăşi vârsta de 26 de ani.
Tânărul care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu şi a beneficiat de o
măsură de protecţie specială, dar care nu îşi continuă studiile şi nu are posibilitatea
revenirii în propria familie, fiind confruntat cu riscul excluderii sociale, bene-
ficiază, la cerere, pe o perioadă de până la 2 ani, de protecţie specială, în scopul
facilitării integrării sale sociale. În cazul în care se face dovada că tânărului i s-au
oferit un loc de muncă şi/sau locuinţă, iar acesta le-a refuzat ori le-a pierdut din
motive imputabile lui, în mod succesiv, prevederile prezentului alineat nu mai sunt
aplicabile.
2. Procesul de plasament al copilului la asistentul maternal
2.1. Proceduri de lucru în recrutarea, evaluarea şi atestarea

asistenţilor maternali profesionişti
2.1.1 Recrutarea potenţialilor asistenţi maternali profesionişti
Procesul de recrutare a asistenţilor maternali profesionişti:

 se referă la căile de abordare a familiilor cu scopul de a găsi potenţiale familii
de îngrijire pentru copiii care au nevoie de îngrijire familială temporară.
 are scopul de a identifica şi oferi motivaţie solicitanţilor potenţiali care vor să
devină asistenţi maternali.
 implică un program de educare a publicului larg continuu, planificat, organizat,
referitor la nevoia de a găsi asistenţi maternali.
96
Criterii de eligibilitate pentru familiile care solicită să devină asistenţi

maternali
 solicitanţii trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu;

 condiţii materiale;
 starea de sănătate bună;
 aptitudini parentale;
 profilul moral (trăsături pozitive de caracter, relaţii sociale bune în comunitate
etc.);
 nu au suferit condamnări;
 înţelegerea diferenţei dintre plasament şi adopţie
 atitudine non–discriminatorie faţă de persoanele cu nevoi speciale şi faţă de
minorităţile etnice;
 capacitate de a lucra în condiţii de stres sau speciale (de exemplu în cazul
plasamentului maternal profesionist);
 înţelegerea caracterului temporar al plasamentului copilului la asistentul
maternal;
 experienţa anterioară – experienţa cu proprii copii sau experienţa în ocrotirea
altor copii, bătrâni, persoane cu handicap constituie un avantaj, nu un criteriu
în sine;
 atitudinea celorlalţi membrii ai familiei care locuiesc împreună cu solicitantul
faţă de intrarea copilului în respectiva familie.
 acceptarea şi înţelegerea necesităţii colaborării cu DGASPC
Nu pot fi asistenţi maternali
 persoanele care au suferit o condamnare prin hotărâre judecătorească rămasă

definitivă, pentru săvârşirea cu intenţie a unei infracţiuni.
 părinţi decăzuţi din drepturi părinteşti sau ai căror copii au fost declaraţi
abandonaţi prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă;
 persoane care au copii - rude de până la gradul IV pentru care este luată o mă-
sură de plasament sau adopţie;
 persoanele dependente de alcool, droguri sau alte comportamente inadecvate.
2.1.2 Evaluarea asistenţilor maternali profesionişti
Evaluarea propriu zisă presupune două etape: evaluarea iniţială şi

programul de pregătire.
Scopul primei întâlniri este de a informa solicitantul în legătură cu:
 profesia de asistent maternal;
97
 procedurile legale de obţinere a atestatului, cadrul juridic;

 situaţii de incompatibilitate cu calitatea de asistent maternal;
 categoriile de beneficiari;
 relaţia cu familia biologică;
 colaborarea cu serviciile sociale;
 principiile şi procedurile de lucru;
 drepturile şi obligaţiile părinţilor;
 aspectele financiare.
În paralel cu pregătirea asistentului maternal, se va demara procesul de
evaluare printr-o serie de vizite la domiciliul solicitantului pentru culegerea de
informaţii. Asistentul social va completa un raport după fiecare vizită în parte
În procesul de evaluare pot fi incluse şi interviuri cu alţi profesionişti şi
orice investigaţii suplimentare considerate utile de către evaluator.
Rezultatele evaluării fac obiectul raportului de anchetă psiho-socială asu-
pra capacităţii solicitantului de a deveni asistent maternal, finalizat de către asis-
tentul social.
Raportul împreună cu cererea solicitantului şi documentele anexate vor fi
prezentate Comisiei pentru Protecţia Copilului de la domiciliul solicitantului, în
termen de maximum 90 de zile de la înregistrarea cererii.
Actele necesare întocmirii dosarului de asistent maternal profesionist sunt:

 cererea de a deveni asistent maternal profesionist;
 curriculum vitae al solicitantului;
 motivele pentru care solicitantul doreşte să devină asistent maternal profe-
sionist;
 copii legalizate după actele de stare civilă: certificat de naştere şi certificat de
căsătorie;
 copii legalizate după actele de studii ale solicitantului;
 scurta prezentare a persoanelor cu care locuieşte solicitantul, prin care să se
menţioneze numele, prenumele, data naşterii şi gradul de rudenie;
 certificate medicale a solicitantului şi a persoanelor cu care acesta locuieşte;
 certificate de cazier judiciar ale solicitantului şi ale celorlalte persoane cu care
locuieşte;
 copie legalizată după actul de proprietate al locuinţei.
2.1.3 Atestarea asistenţilor maternali profesionişti
Solicitanţii vor participa la un program obligatoriu de formare cu un număr

total de 84 ore de teorie la care se adaugă un număr total de 66 de ore de pregătire
practică. Pentru acei solicitanţi care îşi exprimă interesul iar evaluarea asistentului
98
social a dovedit că au şi capacitatea/posibilitatea, există module specializate

adresate îngrijirii copilului cu dizabilităţi şi celui cu HIV/SIDA.
Programul de formare trebuie să cuprindă informaţii referitoare la:

 dezvoltarea copilului;
 aspecte privind îngrijirea copilului sănătos şi bolnav;
 infecţia cu HIV;
 dezvoltarea respectului faţă de sine şi copii;
 teoria ataşamentului;
 copiii cu comportament dificil;
 efectele separării şi ale pierderii;
 sistemul de ocrotire al copilului;
 socializarea şi instituţionalizarea copiilor;
 abuzul şi neglijarea copilului;
 munca în echipă şi planificarea activităţilor ca parte a unei echipe;
 rolul lucrătorilor sociali;
 rolul asistenţilor maternali;
 rolul şi importanţa părinţilor naturali şi a cunoaşterii originii;
 atitudini referitoare la rasă, religie, sex, handicap;
 impactul ocrotirii unui copil asupra asistentului maternal;
 relaţionare familie biologică / asistent maternal familie adoptivă;
 efectele instituţionalizării copilului;
 orice informaţie considerată utilă.
Atestatul de AMP are o valabilitate de trei ani; totuşi, activitatea profe-

sională a AMP este evaluată de către asistentul social în fiecare an.
2.2. Identificarea copilului
Poate fi dat în plasament familial:

a) copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul
drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părin-
teşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a
putut fi instituită tutela;
b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija
părinţilor din motive neimputabile acestora;
c) copilul abuzat sau neglijat;
d) copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unităţi sanitare;
e) copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu
răspunde penal.
99
În procesul de identificare a beneficiarilor este esenţială considerarea

următoarelor aspecte:
 pentru copiii provenind din familii care au un anumit suport financiar/ma-
terial ar putea şi doresc să-şi păstreze copii în familie este recomandabilă uti-
lizarea altor mijloace şi metode care nu presupun separarea copilului de fa-
milia sa, în condiţiile în care acest este lucru este în interesul superior al
copilului;
 recomandarea măsurii de plasament la asistentul maternal trebuie să fie
fundamentată de eliminarea celorlalte posibilităţi de sprijinire a familiei de
către SPSPC/OPA, în vederea menţinerii copilului în familia biologică;
 clarificarea situaţiei juridice a copilului reprezintă o consecinţă a aplicării
planului individual de permanenţă pentru copil şi nu un criteriu de eligibilitate
a acestuia pentru ocrotirea la asistentul maternal;
 elaborarea planului individual de permanenţă pentru copil este obligatorie din
momentul identificării copilului aflat în dificultate.
2.3. Procesul de potrivire
Decizia de plasare a copilului la un asistent maternal profesionist va fi

luată ţinându-se cont de opinia copilului, în funcţie de vârsta şi capacitatea lui de
înţelegere şi, acolo unde este cazul, de opinia familiei copilului.
Decizia de plasare a copilului va ţine cont şi de rezultatul evaluării nevoilor
copilului, în special de originea etnică, culturală şi lingvistică a acestuia; în luarea
deciziei se va urmări întâmpinarea acestor nevoi prin originea etnică, cultura şi
limba asistentului maternal.
Se vor lua în considerare şi ,,nevoile de dezvoltare ale copilului, dizabi-
lităţile şi sexualitatea acestuia; procesul de identificare a asistentului maternal va
urmări ca acesta să aibă deprinderile, cunoştinţele, abilităţile şi contextul social şi
personal cel mai adecvat satisfacerii nevoilor copilului.” (Ordinul 35/2003 privind
aprobarea Standardelor minime obligatorii pentru asigurarea protecţiei copilului la
asistentul maternal profesionist şi a Ghidului metodologic de implementare a
acestor standarde).
În cadrul acestui proces etapele minime obligatorii sunt:
1) Potrivirea teoretică: vor fi luate în considerare criterii referitoare la copil,
familia naturală (când este cazul) şi asistentul maternal profesionist (aceste
criterii se referă la temperament, religie, alţi copii aflaţi în familia asistentului
maternal);
2) Informarea şi pregătirea tuturor părţilor implicate:
 informarea copilului – în funcţie de gradul său de înţelegere;
 informarea familiei naturale;
 informarea asistentului maternal profesionist;
100
3) Acomodarea copilului cu asistentul maternal profesionist: numărul de vizite

diferă de la un caz la altul, în funcţie de ritmul impus de copil; această etapă
implică parcurgerea graduală a trei faze: întâlniri ale copilului cu asistentul
maternal profesionist la domiciliul copilului, întâlniri pe teren neutru, întâlniri
la domiciliul asistentului maternal profesionist;
Singura excepţie de la desfăşurarea graduală a procesului de acomodare o
reprezintă plasamentul copilului în regim de urgenţă. Prin natura lui, plasamentul
în regim de urgenţă nu permite parcurgerea fazelor de acomodare şi are drept scop
asigurarea imediată a securităţii grav ameninţate a copilului.
Este foarte importantă implicarea în procesul de acomodare a copilului cu
asistentul maternal profesionist şi a celorlalte persoane care locuiesc la domiciliul
asistentului maternal profesionist, încă de la debutul procesului de acomodare şi pe
toată perioada lui de desfăşurare.
Pregătirea pentru plasament este o etapă primordială în cadrul procesului
de plasament în îngrijirea familială temporară. Pe parcursul acestei etape, familia
de îngrijire, copilul şi uneori familia biologică a copilului sunt pregătiţi pentru noua
experienţă şi pentru schimbarea în îngrijire. După ce s-a efectuat potrivirea,
asistentul social informează familia despre decizie. Acesta furnizează informaţii
generale despre copil şi planul lui de viitor.
Informaţiile includ: motivul plasamentului, starea de sănătate a copilului,
nivelul actual de dezvoltare al copilului (fizic, social, cognitiv şi emoţional), durata
aproximativă a plasamentului, programul de hrană, somn, etc, implicarea familiei
biologice, dacă este cazul. Dacă familia acceptă copilul, se fixează data la care
familia va vizita copilul.
Din punct de vedere psihologic vizitele înaintea plasamentului conduc la:
 diminuarea sentimentelor de teamă şi îngrijorare faţă de necunoscut a tuturor
celor implicaţi; prin aceste vizite se găsesc răspunsuri la îngrijorări şi orice fel
de întrebări despre plasament;
 transferul ataşamentului spre asistentul maternal profesionist;
 iniţierea procesului separării.
2.4. Hotărârea de plasament
Recomandarea stabilirii măsurii de plasament a copilului la asistentul

maternal profesionist se face de către responsabilul de caz şi este o consecinţă a
evoluţiei favorabile a procesului de acomodare.
În această etapă este obligatorie luarea în considerare a opiniei copilului -
potrivit capacităţii sale de exprimare şi gradului său de maturitate - şi a opiniei
asistentului maternal profesionist.
101
În conformitate cu Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea

drepturilor copilului:
1) Măsura plasamentului se stabileşte de către Comisia pentru Protecţia
Copilului, în situaţia în care există acordul părinţilor, pentru următoarele situaţii:
 pentru copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în
grija părinţilor din motive neimputabile acestora;
 pentru copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu
răspunde penal.
2) Măsura plasamentului se stabileşte de către instanţa judecătorească, la
cererea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului, în
următoarele situaţii:
 pentru copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul
drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor
părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când
nu a putut fi instituită tutela;
 pentru copilul abuzat sau neglijat, sau pentru copilul găsit sau copilul abando-
nat de către mamă în unităţi sanitare, dacă se impune înlocuirea plasamentului
în regim de urgenţă dispus de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi
Protecţia Copilului;
 pentru copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în
grija părinţilor din motive neimputabile acestora, sau pentru copilul care a
săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal, atunci
când nu există acordul părinţilor sau, după caz, al unuia dintre părinţi, pentru
instituirea acestei măsuri;
2.5. Mutarea propriu - zisă a copilului la asistentul maternal

profesionist
După ce autoritatea competentă a luat hotărârea de plasament, se va încheia

convenţia de plasament între asistentul maternal profesionist şi angajatorul său, în
condiţiile şi cu elementele prevăzute de legislaţia în vigoare, după cum urmează:
1) Convenţia se încheie pentru fiecare copil primit în plasament, cu acordul
scris al soţului/soţiei asistentului maternal profesionist (unde este cazul), şi se
notifică autorităţii competente care a hotărât plasamentul copilului;
2) Această convenţie cuprinde următoarele elemente:
 informaţii referitoare la copil: identitatea, originea etnică şi religioasă, situaţia
sa personală familială, socială şi medicală, nevoile sale speciale;
 motivele hotărârii de plasament;
 planul de aplicare şi obiectivele plasamentului;
102
 modalităţile de menţinere a contactului între copil şi familia sa biologică

(menţionându-se explicit situaţiile în care autoritatea competentă a stabilit că
păstrarea acestui contact nu este în interesul superior al copilului) şi modul de
pregătire a reintegrării copilului în familia proprie, în cazul plasamentului;
 modalităţile de supraveghere a activităţii asistentului maternal profesionist şi
de evaluare periodică a evoluţiei copilului;
 drepturile şi obligaţiile specifice ale părţilor cu privire la ocrotirea copilului
plasat.
Încheierea convenţiei de plasament între asistentul maternal profesionist şi
angajator se realizează înainte de mutarea propriu-zisă a copilului şi numai după
pronunţarea hotărârii/sentinţei de plasament. Mutarea efectivă a copilului are loc
imediat după semnarea convenţiei de plasament de către asistentul maternal
profesionist.
Copilul va lua cu el, la domiciliul asistentului maternal profesionist, obiec-
tele personale de care este ataşat (jucării, cărţi, haine).
2.6. Monitorizarea plasamentului
Urmărirea plasamentului copilului la asistentul maternal profesionist are la

bază prevederile convenţiei de plasament, precum şi cele ale planului individualizat
de protecţie.
A. Planul individualizat de protecţie (PIP)

Planul individualizat de protecţie se întocmeşte imediat după luarea în evi-
denţă a copilului care necesită luarea unei măsuri de protecţie, urmând a fi revizuit
periodic la 3 luni sau ori de câte ori este necesar.
Planul individualizat de protecţie poate avea drept finalitate, după caz:
a) reintegrarea în familia naturală;
b) integrarea socioprofesională a tinerilor cu vârsta de peste 18 ani care urmează
să părăsească sistemul de protecţie a copilului;
c) adopţia internă.
Elementele minime care trebuie cuprinse la întocmirea planului

individualizat de protecţie sunt:
1) Dezvoltarea copilului:
 imagine generală asupra progreselor/regreselor înregistrate de copil de la un
plan la altul, incluzând dezvoltarea fizică, intelectuală, afectivă şi comporta-
mentală;
 motive de îngrijorare legate de dezvoltarea copilului;
103
 măsuri necesare/obiective privind dezvoltarea copilului.

2) Starea de sănătate a copilului:
 starea de sănătate curentă;
 evoluţia stării de sănătate de la un plan la altul;
 consideraţii asupra celor mai recente evaluări medicale;
 tratamente/măsuri medicale necesare;
 imunizări.
3) Educaţia copilului (în funcţie de vârstă):
 progrese/regrese înregistrate la şcoală/grădiniţă/domiciliu;
 probleme/motive de îngrijorare;
 măsuri necesare/obiective privind educaţia copilului.
4) Menţinerea legăturii copilului cu familia biologică (dacă este în
interesul copilului):
 evoluţia relaţiei copilului cu familia biologică;
 alte persoane cu care copilul ar trebui să menţină legătura;
 măsuri necesare/obiective privind legătura cu familia biologică.
5) Activitatea asistentului social responsabil de caz:
 activităţile cu copilul, cu familia naturală/adoptivă, cu alte persoane resursă şi
cu asistentul maternal profesionist;
 planificarea tuturor activităţilor şi demersurilor asistentului social legate de
rezolvarea situaţiei copilului;
 revizuirile şi evaluările periodice care au legătură cu toate aspectele incluse în
planul individualizat de protecţie.
6) Reuşita plasamentului:
 modul în care plasamentul satisface nevoile copilului;
 progresele înregistrate (evoluţia plasamentului spre finalitatea propusă);
 eventuale probleme sau motive de îngrijorare;
 măsuri propuse/obiective.
7) Planul cu privire la copil şi responsabilităţi:
 planurile curente legate de copil;
 responsabilităţile părţilor implicate;
 termene de rezolvare.
8) Finalitatea planului şi revizuirea lui se realizează în funcţie de evo-
luţia cazului, ţinând cont de interesul superior al copilului.
104
B. Vizitele de urmărire
Vizitele de urmărire vor fi realizate de către responsabilul de caz. Frec-
venţa minimă a vizitelor asistentului social – anunţate şi neanunţate – la asistentul
maternal profesionist este săptămânală în prima lună de plasament, iar apoi, cel
puţin bilunară. În urma realizării vizitelor, se va întocmi pentru fiecare vizită, un
raport.
2.7. Încetarea plasamentului
Încetarea plasamentului la asistentul maternal profesionist se poate realiza

conform planului individualizat de protecţie sau poate fi determinată de alte mo-
tive. În ambele situaţii, încetarea plasamentului la asistentul maternal profesionist
se realizează printr-o hotărâre de încetare, revocare sau înlocuire, după caz, a mă-
surii de ocrotire a copilului, pronunţată de către autoritatea competentă.
La fel ca şi intrarea copilului în familia asistentul maternal profesionist,
plecarea sa trebuie să fie un proces gradual, desfăşurat cu parcurgerea aceloraşi
etape ale procesului de acomodare menţionate anterior. În situaţii de urgenţă, când
acest lucru nu este posibil, se va alege soluţia cea mai securizantă pentru copil.
2.8. Mesaje-cheie pentru asistenţii sociali
Asistenţilor sociali li se recomandă să aibă în vedere, în special,

următoarele aspecte71:
1. Decizia prin care copilul va fi separat de familia sa este luată de

către una din cele două autorităţi competente:
 Comisia pentru Protecţia Copilului – atunci când există acordul părinţilor
pentru plasament;
 Instanţa Judecătorească – atunci când părinţii se opun plasamentului propus.
2. Întotdeauna există un document care atestă separarea copilului de
familie (Decizia de plasament în regim de urgenţă a directorului DGASPC,
hotărârea CPC, hotărârea instanţei judecătoreşti).
3. Fazele plasamentului:
 identificarea beneficiarilor (copil şi AMP);
 potrivirea copilului cu AMP;
71
Fundaţia Internaţională pentru Copil şi Familie, Manualul cursantului, elaborat în cadrul
proiectului Promovarea bunelor practici în asistenţa maternală profesionistă, implementat cu
sprijinul UNICEF România, ANPDC, 2008, pp. 33 – 34.
105
 acomodarea copil – AMP;

 pronunţarea hotărârii de plasament de către autoritatea competentă;
 mutarea propriu – zisă;
 urmărirea plasamentului (monitorizarea)
 încetarea plasamentului.
4. Aspecte de reţinut cu privire la procesul de plasament:
 fiecare copil are ritmul propriu/personal de acomodare la schimbările care au
loc în viaţa lui şi acest ritm trebuie respectat;
 este obligatorie implicarea tuturor membrilor familiei AMP şi a persoanelor
care locuiesc cu acesta, încă de la începutul procesului de acomodare şi pe
toată durata lui de desfăşurare;
 întregul proces este urmărit şi sprijinit de asistentul social al copilului,
asistentul social al AMP şi, dacă este cazul, şi de alţi profesionişti.
 în perioada de adaptare la o schimbare (mutarea copilului în sau din familia
AMP) copilul traversează o perioadă greu de gestionat în care pot să apară
manifestări specifice – tulburări somatice (febră, diaree, lipsa poftei de
mâncare etc), lipsa de încredere, întârzieri de dezvoltare, comportament retras,
apatie sau, dimpotrivă, agresivitate, hiperactivitate etc.
 procesul de separare trebuie planificat atent, cu luarea în considerare a tuturor
aspectelor legate de copil, de părinţii şi rudele acestuia, de AMP, de familia
adoptivă (atunci când se pregăteşte adopţia copilului).
5. Cele mai importante documente întocmite:
 legate de calitatea de angajat a AMP: fişa postului, contractul de muncă
 legate de situaţia şi evoluţia copilului: hotărârea de plasament, convenţia de
plasament, planul individualizat de protecţie – detaliat în planuri de intervenţie
specifică pentru diferite domenii şi jurnalul copilului.
8. Fiecare copil plasat la AMP va avea un asistent social care va urmări

aspectele legate de îngrijirea şi dezvoltarea copilului, menţinerea relaţiilor cu
părinţii naturali, familia extinsă, alte persoane relevante pentru copil.
9. Fiecare AMP va avea desemnat de către angajator un asistent social ce va
avea rolul de monitorizare şi susţinere a activitatii sale, de realizare a evaluării
anuale a activităţii AMP.
10. AMP nu face singur îngrijirea copilului, existând şi alti profesionişti care îşi
aduc aportul la cresterea şi dezvoltarea armonioasa a copilului aflat în plasament;
intervenţiile acestor specialişti se desfăşoară în mod planificat, urmarindu-se
respectarea unor termene şi distribuindu-se sarcini mai multor membri ai unei
echipe.
11. “Jurnalul copilului” sau povestea vieţii copilului cuprinde la un loc fapte
petrecute în viaţa copilului şi oameni semnificativi din ea, îl ajută pe copil să
106
înceapă să accepte trecutul şi să meargă inainte, în viitor, cu aceste cunoştinţe

despre trecut.
3. Aplicaţii
 Explicaţi importanţa respectării principiului confidenţialităţii .
 Care sunt beneficiile păstrării legăturii copilului cu părinţii săi?
 Enumeraţi cel puţin trei elemente prin care asistentul maternal profesionist
poate îmbunătăţi relaţia cu părinţii naturali ai copilului.
 Propuneţi măsuri de intervenţie pentru un copil aflat în asistenţă maternală care
manifestă un comportament agresiv faţă de ceilalţi copii din familie.
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Rolul şi responsabilităţile
asistenţilor sociali în protecţia şi promovarea drepturilor copilului, Editura Trei,
Bucureşti, 2006.
Cojocaru, Daniela, Copilăria şi construcţia parentalităţii. Asistenţa maternală în România,
Editura Polirom, Iaşi, 2008.
proiectului Promovarea bunelor practici în asistenţa maternală profesionistă,
implementat cu sprijinul UNICEF România, ANPDC, 2008.
Neamţu, Nicoleta, Succes şi eşec în plasamentul familial, în contextul reformei sistemului
de protecţie a copilului în România, Editura Accent, Cluj – Napoca, 2007.
Roth – Szamoskozi, Maria, „Sistemul serviciilor de familii foster. Perspectiva
Românească” în Muntean, Ana, Sagebiel, Juliane, Practici în asistenţa socială.
România şi Germania, Editura Polirom, Iaşi, 2007.
*** Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
107
Anexe
ANEXA 1 Adopţia copilului soţului / soţiei
DGASPC
Consilierea părinţilor ce urmează să-şi
exprime consimţământul Art.14
Raport
consiliere
Familie/persoană - Cerere către instanţă

pentru încuviinţare adopţie
Dovadă spaţiu, venituri

Raport consiliere
Consimţământ părinţi biologici
Consimţământ adoptator
Consimţământ copil peste 10 ani
Art.35 alin.2 lit.a,b,e,f,g,h
TRIBUNAL –
Pronunţare încuviinţare adopţie
TRIBUNAL –
Comunicare
TRIBUNAL –
Legalizare 15 zile de la comunicare
PRIMĂRIE
la domiciliul adoptatorului
– Emitere certificat de naştere
Sursa: www.adoptiiromânia.ro
108
ANEXA 2 Adopţia unui copil pentru care a fost stabilit plasamentul ca măsură de protecţie
DGASPC DGASPC - Cerere către instanţă

Planul Individualizat de pentru deschidere procedură de Actele copilului
Protecţie (PIP) are ca finalitate adopţie - 30 zile de la PIP Raport de anchetă psiho-socială
adopţia Art.22 alin.1 şi 2 PIP
Raport consiliere familie naturală
Consimţământ familie naturală dat în faţa
DGASPC instanţei
Consilierea părinţilor fireşti
DGASPC sau
pentru exprimare consimţământ
TRIBUNAL – Pronunţare deschidere Familie/persoană - Cerere către
Art.14
procedură de adopţie - 30 zile de la judecare instanţă pentru încuviinţare adopţie
TRIBUNAL – Comunicare Dovadă spaţiu, venituri

Acte copil
TRIBUNAL – Legalizare 15 zile de la Raport evoluţie relaţii copil-adoptator
Consimţământ copil peste 10 ani
Art.35 alin.2
DGASPC – Identifică familie
adoptatoare – 30 zile Art.26 alin.1,2 şi 3
Familia atestată TRIBUNAL – Pronunţare încuviinţare
identificată are copilul adopţie
S-a identificat în plasament de cel
familie atestată în puţin 90 zile ? TRIBUNAL – Comunicare
raza judeţ/sector?
TRIBUNAL – Legalizare 15 zile de la
DGASPC – Cerere adresată instanţei comunicare
pentru încredinţare în vederea adopţiei
PRIMĂRIE la domiciliul adoptatorului
DGASPC – Solicită ORA lista persoane/familii – Emitere certificat de
adoptatoare Raport compatibilitate copil-adoptator naştere
(Art.27)
Hotarâre judecătorească deschidere DGASPC – Inştiinţare părinţi naturali -
ORA – trimite DGASPC lista persoane/familii procedură adopţie 5zile
adoptatoare în 5 zile de la solicitare Art.26 alin.4 Atestat (Sec.1)
TRIBUNAL – Pronunţare încredinţare DGASPC – Consiliere postadopţie
în vederea adopţiei
DGASPC – Identifică din lista persoane/familii
adoptatoare în 60 zile de la primire Art.26 alin.5 DGASPC -Rapoarte
TRIBUNAL – Comunicare postadopţie la ORA
trimestriale 2 ani DGASPC -
DGASPC – Notifică DGASPC din raza Referat închidere
domiciliului adoptatorului – 3 zile de la identificare TRIBUNAL – Legalizare 15 zile de la caz - HG 1435
comunicare
109
ANEXA 3 Adopţia unui copil pentru care s-a instituit tutela
DGASPC
Consiliere tutore pentru exprimare DGASPC - Cerere către instanţă Actele copilului
consimţământ Art.14 şi 23 lit.b pentru deschidere procedură de adopţie – Dovada tutelei (Dispoziţie primar sau Hotărâre
Secţiunea 2 judecătorească)
Raport consiliere tutore
Consimţământ tutore dat în faţa instanţei
DGASPC sau Familie/persoană - Cerere

TRIBUNAL – Pronunţare deschidere procedură de către instanţă pentru încuviinţare adopţie
adopţie - 30 zile de la judecare
TRIBUNAL – Comunicare Dovadă spaţiu, venituri

Acte copil
Raport evoluţie relaţii copil-adoptator
TRIBUNAL – Legalizare 15 zile de la comunicare Consimţământ copil peste 10 ani
Art.35 alin.2
DA DA
DGASPC – Identifică familie NU Tutorele doreşte Tutela durează de
adoptatoare – 30 zile Art.26 alin.1,2 şi 3 să adopte cel puţin 90 zile ?
copilul ? TRIBUNAL – Pronunţare încuviinţare
adopţie
NU
DA
S-a găsit familie TRIBUNAL – Comunicare
adoptatoare în raza DGASPC – Cerere adresată instanţei
judeţ/sector ? pentru încredinţare în vederea adopţiei
TRIBUNAL – Legalizare
NU 15 zile de la comunicare
DGASPC – Solicită ORA lista persoane/familii

adoptatoare Raport compatibilitate copil-adoptator PRIMĂRIE la domiciliul adoptatorului
(Art.27) – Emitere certificat de naştere
Hotarâre judecătorească deschidere
ORA – trimite DGASPC lista persoane/familii procedură adopţie
adoptatoare în 5 zile de la solicitare Art.26 alin.4 Atestat (Sec.1) DGASPC – Inştiinţare părinţi naturali -5zile
TRIBUNAL – Pronunţare încredinţare

DGASPC – Identifică din lista persoane/familii adoptatoare în vederea adopţiei DGASPC – Consiliere postadopţie
în 60 zile de la primire Art.26 alin.5
TRIBUNAL – Comunicare DGASPC -Rapoarte

DGASPC – Notifică DGASPC din raza domiciliului postadopţie la ORA DGASPC -Referat
adoptatorului – 3 zile de la identificare trimestriale 2 ani închidere caz - HG
TRIBUNAL – Legalizare 1435
15 zile de la comunicare
110
Anexe
ANEXA 4 Adopţie internaţională
Cerere către ORA a

adoptatorului prin intermediul
AUTORITĂŢILOR/ORGANIZA
ŢIILOR acreditate (dintr-un stat
parte a Convenţiei de la Haga Art.43
alin.1 sau dintr-un stat care nu este ORA – Cerere către instanţă pentru
parte a Convenţiei Art.43 alin.2) încuviinţare adopţie
Atestat existenţă garanţii în statul

Eligibilitate adoptator de primire
Consiliere adoptator Documente şi acte conf. Art.43-
Urmărire postadopţie 45
Servicii postadopţie pentru copil şi
familie Art.44
+ Acte conf. Art.45
TRIBUNAL – Pronunţare încuviinţare
adopţie
ORA – ia în evidenţă cererea
TRIBUNAL – Comunicare
ORA – solicită
Autorităţii/Organizaţiei străine TRIBUNAL – Legalizare 15 zile de la
încuviinţarea continuării adopţiei comunicare
i i l
ORA – solicită existenţa garanţiilor PRIMĂRIE la domiciliul copilului

în statul de primire – Emitere certificat de naştere
ORA – Emitere Certificat adopţie conf.

Norme Convenţie Haga - 3 zile
SERVICIUL PAŞAPOARTE
– Emitere paşaport copil
AUTORITATE/ORGANIZAŢIE
-Rapoarte postadopţie ORA
trimestriale 2 ani
111
ANEXA 5 Adopţia unei persoane majore
Familie/persoană - Cerere către instanţă

pentru încuviinţare adopţie
Dovadă spaţiu, venituri

Consimţământ adoptator
Art.35 alin.2 lit.a,b,e,f,g,h
Martori minim 2
TRIBUNAL – Pronunţare încuviinţare

adopţie
TRIBUNAL – Comunicare
TRIBUNAL – Legalizare
15 zile de la comunicare
PRIMĂRIE la domiciliul adoptatorului

– Emitere certificat de naştere
112
Bibliografie
Bibliografie
Batâr, Dumitru, Socializarea copiilor - mod de exercitare a rolurilor parentale, în Revista

Calitatea Vieţii XII, nr. 1-4, 2000.
Băran – Pescaru, Adina, Familia azi. O perspectivă sociopedagogică, Ed. Aramis,
Bucureşti, 2004.
Coulshed, Veronica, Practica asistenţei sociale, Editura Alternative, Bucureşti, 1993.
Ciofu, Carmen, Interacţiunea părinţi – copii, Editura Medicală Amaltea, Bucureşti,
1998.
Dimitriu, Cornelia, Constelaţia familială şi deformările ei, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1973.
proiectului Promovarea bunelor practici în asistenţa maternală profesionistă,
implementat cu sprijinul UNICEF România, ANPDC, 2008.
Giddens, Anthony, Sociologie, Editura BIC ALL, Bucureşti, 2000.
Lumen, Iaşi, 2002.
Irimescu, Gabriela, Asistenţa socială a familiei şi copilului, Editura Universităţii „Al. I.
Cuza” Iaşi, 2004.
Irimescu, Gabriela, „ Asistenţa socială a familiei şi copilului” în Petru Bejan (coord.),
Asistenţa socială, Editura Universităţii “Al. I.Cuza” Iaşi, 2005.
Mihăilescu, Ioan, Familia în societăţile europene, Editura Universităţii Bucureşti,
Bucureşti, 1999.
Mihăilescu, Ioan, Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz, Editura
Polirom, Iaşi, 2003.
Mitrofan, Iolanda, Ciupercă, Cristian, Incursiune în psihosociologia şi psihosexologia
familiei, Editura Press Mihaela, Bucureşti, 1998.
Neamţu, Nicoleta, Succes şi eşec în plasamentul familial, în contextul reformei sistemului
de protecţie a copilului în România, Editura Accent, Cluj – Napoca, 2007.
Nicolaescu, Victor, Familia tânără din România între tradiţie şi modernitate, Editura
Expert, Bucureşti, 2010.
Oficiul Român pentru Adopţii, Adopţia în România. Principii – legislaţie – proceduri,
2008, www.adoptiiromania.ro
Parkinson, Lisa, Separarea, divorţul şi familia, Editura Alternative, Bucureşti, 1993.
113
Petroman, Pavel, “Sfânta” noastră familie. Elemente de psihologia familiei, Editura

Eurobit, Timişoara, 1997.
Preda, Marian, “Grupuri sociale ignorate/excluse de politicile sociale din România” în
Cătălin Zamfir (coord.), Politici sociale în România, Editura Expert, Bucureşti, 1999.
Scutaru, Anca Familia monoparentală de la vulnerabilitate la autocontrol, Editura Lumen,
Iaşi, 2006.
Şerban, Elena, P., Asistenţa socială a mamelor adolescente, Editura Lumen, Iaşi, 2005.
Smith, Carole, Adopţie şi plasament familial. Cum şi de ce?, Ed. Alternative, Bucureşti,
1993.
Spânu, Mariana, Introducere în asistenţa socială a familiei şi protecţia copilului,
Editura Tehnică, Chişinău, 1998.
Şoitu, Laurenţiu Vrăşmaş, Ecaterina, A., Păun, Emil, Consiliere familială, Editura
Institutul European, Iaşi, 2002.
Ştefan, Cristina, Familia monoparentală. O abordare politică, Editura Polirom, 2006.
Stănciulescu, Elisabeta, Sociologia educaţiei familiale, vol. I, Editura Polirom, Iaşi, 1997.
Turliuc, Nicoleta, Psihologia cuplului şi a familiei, Editura Performantica, Iaşi, 2004.
Vlăsceanu, Lazăr, Zamfir, Cătălin, (coord.), Dicţionar de sociologie, Editura Babel,
Bucureşti, 1998.
Voinea, Maria, , Sociologia familiei, Editura Universitatea Bucureşti, Bucureşti, 1993.
Voinea, Maria, Psihosociologia familiei, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1996.
Vrăjmaş., Ecaterina,. A., Consilierea şi educaţia părinţilor, Editura Aramis, Bucureşti,
2002.
Zamfir, Elena „Servicii de asistenţă soocială pentru familiile monoparentale” în Revista de
asistenţă socială nr.2-3/2006, Editura Polirom, Iaşi, 2006
Siteruri
www.anpdc.ro – Autoritatea Naşională de Protecţia Drepturilor Copilului

www.copii.ro - În interesul copilului, site al ANPDC
www.mmfps.ro – Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale
www.iccv.ro – Institutul de Cercetare a Caalităţii Vieţii
www.ins.ro – Institutul Naţional de Statistică
www.adopţiiromânia.ro – Oficiul Român pentru Adopţii
www.salvaţicopii.ro – Organizaţia Salvaţi Copiii
www.alternativesociale.ro – Asociaţia Alternative Sociale
www.unicef.ro -
Acte normative
 Legea nr. 47/2006 privind sistemul naţional de asistenţă socială.

 Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
 Legea nr. 273/2004 privind adopţia
 Legea nr. 217/2003 privind prevenirea şi combaterea violenţei domestice.
114
Bibliografie
 Strategia Naţională în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului 2008 -

2013
Alte surse bibliografice:
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, Rolul şi responsabilităţile

asistenţilor sociali în protecţia şi promovarea drepturilor copilului, Editura Trei,
Bucureşti, 2006.
Ciupercă, Cristian, Viitorul familiei – perspective şi ipoteze, în Revista Calitatea Vieţii XII,
nr. 1-4, 2000.
Cojocaru, Daniela, Copilăria şi construcţia parentalităţii. Asistenţa maternală în România,
Editura Polirom, Iaşi, 2008.
Cojocaru, Ştefan, Cojocaru, Daniela, Managementul de caz în protecţia copilului.
Evaluarea serviciilor şi practicilor în România, Editura Polirom, Iaşi, 2008.
Neamţu, Nicoleta (coord.), Practica asistenţei sociale centrată pe individ şi familie. Studii
de caz. Editura Napoca Star, Cluj – Napoca, 2008.
Poenaru, Maria, Molnar, Maria, Tendinţele de evoluţie ale situaţiei economice a familiei
din România, în cadrul proiectului Metodologie de evaluare a impactului politicilor
familiale asupra comportamentului şi evoluţiei structurilor familiale în plan regional şi
naţional, Institutul de Economie Naţională, Bucureşti, 2006.
Popescu, Raluca, Calitatea vieţii de familie în România, Institutul de Cercetare a Calităţii
Vieţii, Bucureşti, 2002.
Popescu, Raluca, Introducere în sociologia familiei. Familia românească în societatea
contemporană, Editura Polirom, Iaşi, 2009.
Roth – Szamoskozi, Maria, “Sistemul serviciilor de familii foster. Perspectiva
Românească” în Muntean, Ana, Sagebiel, Juliane, Practici în asistenţa socială.
România şi Germania, Editura Polirom, Iaşi, 2007.
Stănciulescu, Elisabeta, Sociologia educaţiei familiale, Vol. II, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
Groza, Victor, Adopţia copiilor în România. Continuare a unui studiu asupra familiilor
care au adoptat copii români în Calitatea vieţii, anul 11, nr. 1-4/2000, p.75 - 92
Oficiul Român pentru Adopţii, Studiu comparativ privind procedurile în materia adopţiei
naţionale în ţări membre ale Uniunii Europene, 2006; www.ora.ro;
Oficiul Român pentru Adopţii, Despre adopţii. Informaţii pentru părinţii adoptivi, 2007;
www.adoptiiromania.ro
Oficiul Român pentru Adopţii A fi adoptat. Căutarea de o viaţă a sinelui 2007; Brodzinsky,
D.M., Schechter, M.D., Marantz Henig, R.www.adoptiiromania.ro
Revista Copiii de azi sunt părinţii de mâine, Abandonul şi adopţia copilului nr.23/2009,
Editată de Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Sociologie şi Psihologie
115
Bun de tipar: 2011 • Apărut: 2011 • Format 17 × 24 cm

Iaşi, str. Grigore Ghica Vodă nr. 13
Tel. Difuzare: 0788.319462; Fax: 0232/230197
editura_ie@yahoo.com; www.euroinst.ro
116

Familie Si Copil

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Familie Si Copil

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Colecţia

Oana Lăcrămioara Bădărău, Asistenţă socială a familiei şi copilului

INSTITUTUL EUROPEAN, editură academică recunoscută de Consiliul Naţional al

OANA LĂCRĂMIOARA BĂDĂRĂU

Capitolul I NOŢIUNI GENERALE DESPRE FAMILIE / 11

Capitolul II TEORII ŞI FUNCŢII ALE FAMILIEI / 35

Capitolul III ROLURI ŞI STATUSURI FAMILIALE / 53

Capitolul IV CRIZA FAMILIALĂ / 65

Capitolul V DESFIINŢAREA CĂSĂTORIEI - DIVORŢUL / 71

1.1. Instituţii cu responsabilităţi în adopţia copilului / 79

Capitolul VII PLASAMENTUL FAMILIAL / 93

Prezentul curs este destinat studenţilor de la Facultatea de Asistenţă

Capitolul şapte este destinat măsurii de protecţie a copilului denumită

Cursul asistenţa socială a familiei şi copilului oferă studenţilor informaţii

Noţiuni generale despre familie

Noţiunea de „familie” provine din latinescul „famulus” (supus, ascultător)

1.1. Definiţii ale familiei în sens sociologic

Familia poate fi analizată ca un grup social; formă de organizare socială;

5. altă caracteristică distinctivă a familiei este tendinţa membrilor săi de a elabora

1.2.Definirea familiei în sens juridic

Claude Levi-Strauss afirmă că „familia îşi are originea în căsătorie şi constă

milate relaţiilor de familie. Din această perspectivă, familia ne apare ca o realitate

1.3. Definirea familiei în sens psihologic

1.4. Alte definiţii

Variantele fiecărui dintre tipurile de familii menţionate pot fi întâlnite în toate

3. Mutaţii produse în familia contemporană

Cercetările făcute în ţările din Europa de Vest şi de Est, deşi nu au ajuns la

 creşterea independenţei economice a tinerilor;

3.1. Familia fără copii

3.2. Familia cu dublă carieră

3.3. Familia cu părinţi adolescenţi

Familia cu părinţi adolescenţi este efectul:

4. Structurări neofamiliale în societatea contemporană

Noţiunea de concubinaj găseşte sinonime în termenii: „uniune consen-

Poate fi caracterizat ca fiind:

Swinging în limba engleză înseamnă legănat, oscilant, ritmat. Printre

4.4. Familii homosexuale. Familii cu părinţi homosexuali:

Perioada anilor 1960-1970 – arată A. Giddens – în mai multe ţări occiden-

În plan social, acceptarea acestor structuri „familiale” au efecte negative

A) Semicăsnicia se defineşte ca un experiment neofamilial reprezentând în

B) Pseudocăsnicia mai este denumită „vieţi paralele”, reprezintă o altă

I şi N. Mitrofan (1996) susţin că stabilitatea familiei depinde de efectul

5.1. Cadrul conceptual de definire a familiei monoparentale

Iniţial, monoparentalitatea, a fost considerată un comportament marginal

5.2. Tipologii ale familiilor monoparentale

Luând drept criteriu numărul persoanelor care constituie familia, aceasta

 Dimensiunea structurală care se referă la numărul şi la calitatea familiei în

Tipul F: Se referă la situaţia în care unul dintre părinţi încetează să interacţioneze

5.3. Probleme care apar la familiile monoparentale

Desele schimbări care au frământat societatea în ultima vreme şi-au pus

femei prevalează costurile materiale. Se susţine, de asemenea, că familiile monopa-

Părintele singur are nevoie de viaţă personală, de intimitate şi de afecti-

5.3.1 Particularităţi ale familiei monoparentale materne

În cadrul familiilor monoparentale, un loc special este reprezentat de cele

pabilă să obţină performanţa în îndeplinirea eficientă şi efectivă a anumitor

5.3.2 Particularităţi ale familiei monoparentale paterne

Familia monoparentală condusă de tată constituie o minoritate în cadrul

 în caz de divorţ, custodia copiilor este acordată în special mamelor, exceptând

2. Stabiliţi şi argumentaţi care ar fi vârsta potrivită pentru întemeierea unei

Teorii şi funcţii ale familiei

1. Paradigme de bază în cercetarea cuplului şi a familiei

1.1. Teoria ciclurilor vieţii

Această abordare29 pune accentul pe dezvoltarea şi creşterea numărului de