CUPRINS

I.INTRODUCERE.....................................................................................................................3
II.CLASIFICAREA FERTILIZANTILOR................................................................................3
II.1. INGRASAMINTE CHIMICE.......................................................................................3
II.2. INGRASAMINTE ORGANICE....................................................................................4
III. CALCIUL............................................................................................................................5
IV. DOLOMITA........................................................................................................................5
V. CAND SE APLICA DOLOMITA IN SOL..........................................................................6
VI. ROL DOLOMITA...............................................................................................................6
VII. BIBLIOGRAFIE................................................................................................................6
I.INTRODUCERE
Îngrășămintele sunt substanțe organice sau minerale, obținute natural sau artificial, folosite în
agricultură pentru fertilizarea solului. Aceste îngrășăminte hrănesc plantele și le furnizează
acestora elemente care sprijină dezvoltarea, precum: azot, calciu, fosfor, potasiu. Folosirea
îngrăşămintelor reprezintă cea mai sigură cale de sporire cantitativă şi calitativă a producţiei
agricole, fiind considerate resursele agrochimice cu importanţă majoră pentru agricultură.
Prin îngrăşăminte, în sens agrochimic şi agronomic, se înţeleg substanţele minerale sau
organice, simple sau compuse, naturale sau obţinute pe cale de sinteză, care se aplică sub
formă solidă sau lichidă, în sol, la suprafaţa lui sau pe plantă, pentru asigurarea necesarului de
ioni nutritivi şi pentru îmbunătăţirea condiţiilor de creştere şi dezvoltare a plantelor, a
menţinerii şi ridicării stării generale de fertilitate a solului, în scopul sporirii producţiei
vegetale din punct de vedere cantitativ şi calitativ, cu menţinerea normală a mediului
ecologic.

II.CLASIFICAREA FERTILIZANTILOR
Cel mai simplu criteriu de clasificare este cel al modului de obţinere, după care
îngrăşămintele sunt: chimice (minerale, industriale); organice (naturale).
II.1. INGRASAMINTE CHIMICE
Îngrășămintele chimice sunt substanțe care conțin unul sau mai multe elemente chimice
nutritive, în scopul sporirii fertilității solului și al creșterii producției vegetale. Îngrășămintele
chimice pot fi naturale sau artificiale. Dintre elementele nutritive, azotul, fosforul şi potasiul
sunt elemente indispensabile creşterii plantelor. NPK înseamnă azot (N), fosfor (P) și potasiu
(K). Azotul este necesar plantelor pentru creștere. Fosforul asigură flori, frunze și fructe
sănătoase. Potasiul asigură rădăcini puternice. Dacă unul din aceste elemente este în cantitate
mai mică, planta nu se dezvoltă normal, chiar dacă celelalte două sunt în exces.

Azotul este asigurat plantelor folosind ca îngrășăminte chimice:

 azotatul de amoniu,
 azotatul de sodiu,
  sulfatul de amoniu,
 azotatul de calciu.

Potasiul este asigurat plantelor folosind ca îngrășăminte chimice:

 azotatul de potasiu,
 clorura de potasiu,
 fosfatul diacid de potasiu,
 fosfatul monoacid de potasiu.

Fosforul este asigurat plantelor folosind ca îngrășăminte chimice:

 fosfatul de calciu și oxidul de calciu (făina lui Thomas),
 fosfatul monoacid de calciu hidratat (precipitatul).

II.2. INGRASAMINTE ORGANICE

Îngrășămintele organice pot fi de origine animală, vegetală sau mixte cum ar fi: bălegar sau
gunoi de grajd, resturi vegetale, produse de decantare a apei epurate, dejecții animale, alge
marine și îngrășăminte verzi, culturi destinate pentru a fi îngropate și folosite ca îngrășământ.
Acest tip de cultură este cunoscut încă din antichitate. Produsele naturale trec în prealabil prin
faza de mineralizare pentru a deveni îngrășăminte. În acest proces intră bacterii și fermenți ce
schimbă structura și textura produselor organice ce vor deveni îngrășământ. Îngrășămintele
naturale conțin cantități mici de azot, fosfor sau potasiu, lucru care se compensează prin
aplicarea în cantități mari în solul de fertilizat, aproximativ 10 tone pe hectar. În afară de
aportul de substanțe nutriente, îngrășămintele naturale îmbunătățesc flora microbiană a
solului, îmbunătățesc textura solului și favorizează retenția de apă în pământ.

III. CALCIUL
Calciul a fost cunoscut ca element din anul 1808 cand Sir Humphry Davy și renumitul
chimist suedez J. J. Berzelius il obțineau prin electroliza clorurii de calciu folosind un catod
de mercur. Separarea calciului metalic din amalgamul de calciu rezultat din electroliză era
realizată printr-o distilare in vid. Calciul pur nu se găsește în natură, el fiind găsit în roci
sedimentare: calcar (CaCO3), dolomit (CaMg(CO3)2) și ghips (CaSO4·2H2O)

IV. DOLOMITA

Dolomita (CaCO3 + MgCO3) este un amendament utilizat tradiționat pentru a ajusta reacția
solului (utilizat pe solurile acide pentru mărirea pH-ului). Dolomita asigură solul cu calciu și
magneziu astfel că a ajuns a fi larg întrebuițată în agricultură în calitate de îngrășământ pentru
mai multe culturi cultivate, în special la legume, arbuști. Înainte de a aplica îngrășământul
trebuie realizata analiza solului, pentru a determina dacă acesta este pretabil sau nu pentru
solul respectiv. Nu trebuie aplicat dolomita dacă pH-ul solului nu este cunoscut la speciile de
legume care preferă solurile acide. Spre exemplu, castravetele, tomatele, ardeiul, morcovul,
țelina și pătrunjelul sunt sensibile la calcar.
V. CAND SE APLICA DOLOMITA IN SOL
Perioada recomandată de administrare a dolomitei este după recoltarea culturii până
primăvara devreme, fiind împrăștiată uniform pe sol, iar apoi acesta afânat la adâncimea de
10-15 cm. În cazul în care nu s-a pus in perioada respectiva, introducem în sol dolomita în
timpul lucrărilor de întreținere a acestuia. Dolomita nu se utilizează în calitate de îngrășământ
foliar (nu se admite dizolvarea în apă a dolomitei și stropirea plantelor). Cantitatea de
dolomită aplicată diferă în funcție de cât de acid este solul, de textura acestuia și de
adâncimea pe care se dorește aplicarea corecția. Se fac niște analize specifice acestei
probleme și se determină doza optimă de amendament calcaros. Se poate merge de la o tonă
pe hectar, până la patru-cinci tone de dolomită
Norma de aplicare a dolomitei la o sută de metri pătrați pentru reducerea acidității straturilor
fertile superioare:
 pentru solul cu un pH de 3 până la 4, este necesar să se ia aproximativ 55 kg
(aproximativ 500-550 g la 1 mp);
 pentru sol ușor acid cu un pH de 4,4-5,3 – nu mai mult de 50 kg de făină de dolomită;
 pentru solurile ușor acide cu un pH de 5-6, sunt suficiente 25 kg.
Termenul de păstrare a dolomitei este de aproximativ 2 ani, după care îngrășământul pierde
din proprietăți.

VI. ROL DOLOMITA

În agricultură, dolomita are o dublă întrebuințare în zona agricolă, fiind folosită pentru
neutralizarea efectului acid al pământului, dar și ca supliment nutritiv pentru culturile mari
consumatoare de calciu și magneziu. Chiar dacă are numeroase utilizări este important de
precizat faptul că această rocă naturală se aplică numai pe solurile acide, în timp ce aplicarea
dolomitei pe solurile alcaline sau neutre are efect zero.

VII. BIBLIOGRAFIE

Marilena Mărghitaş, 2019/2020, FERTILIZANȚI ȘI PESTICIDE, Editura AcademicPres

USAMV Cluj Cluj-Napoca;
https://en.wikipedia.org/wiki/Dolomite_(mineral)